5.
- N-aveam de unde să știu!
- Întreabă!
- Ei, bravo! În chestii din astea trebuie să te grăbeşti. Cum zice un prieten de-al meu: Cel mai bun e ăla care trage primul.
- Tipul e cumva în oastea lui Lucky Luciano?
- Nu, e civil. Vinde limonadă pe stadion.
Palierul lung avea şase uşi. Inginerul o indică pe ultima.
- Pe acolo se intră în galerie. Aşteaptă să aiuresc sistemul de alarmă.
Pipăi unul din lambriuri. Apăsă marginile şi placa alunecă în jos ca un penar, descoperind instalaţia.
"Orice s-ar spune, individa s-a documentat, nu glumă. Deocamdată, n-a zbârcit-o o singură dată."
Bătu cu buricul degetelor superstiţios în lemn şi apucă firele îmbrăcate în plastic roşu. Cârnul se aplecă peste balustradă. De sus, holul rotund, cu plăci luminoase de marmură roz, părea un bazin.
Se distra grozav scuipând grupul statuar de lângă scară, un leu culcat la picioarele Dianei. Nimeri sânul zeiţei şi bătu din palme.
- Dacă aş sta aici, m-aş antrena în fiecare zi. Mă auzi? Unde naiba ai dispărut?
Raul Ionescu scoase capul din galerie. Şopti gâtuit, cu o expresie buimacă.
- Vino încoa'!
Cârnul apucă automat pistolul.
- Ce s-a întâmplat?
- Lasă asta! Uită-te!
Încăperea ciudată, sexagonală, era despărţită de un grilaj aurit. În spatele lui, zidurile păstrau câteva urme dreptunghiulare de praf.
- Nu mai sunt! suflă inginerul. Le-au luat!
Dascălu îl privi aiurit.
- Ai căpiat?! Odaia e plină de tablouri.
Inginerul nu răspunse. Îşi agăţă degetele de grilaj şi închise ochii.
Femeia cu evantai şi Vânătorul lui Rembrandt dispăruseră.
CAPITOLUL VII
CAMERA SECRETĂ
1.
Un tânăr înalt îmbrăcat într-un balonzaid alburiu trecu pe lângă ei. Păru să-şi amintească brusc de ceva şi se întoarse luând-o în direcţie opusă.
Cristescu îl urmări cu privirea şi surâse. Ploua subţire, ploaie citadină, cu bulevarde murdare şi pustii, cu câte un câine ud care trece strada pe stop, cu vitrine largi unde manechinele zâmbesc profesional.
- Mi s-a părut o clipă, doar pentru o clipă...
- Ştiu, făcu placid Azimioară. Semăna cu Doru Matei. Vă gândiţi mereu la el.
- Poimâine iese din spital. Melaniei Lupu i-am spus că abia săptămâna viitoare.
- De ce?
Maiorul ridică din umeri.
- Poate pentru că mă aştept la orice din partea ei. Poate pentru că mi-ar plăcea s-o surprindă într-un fel.
Un getax frână luând o pereche. Se sărutau disperaţi şi încercau să se urce în maşină fără să se desprindă.
- Ce-o fi făcând la ora asta?
Locotenentul îl privi dintr-o parte.
- Cine? Doru Matei?
- Nu, Melania Lupu...
- Doarme, mănâncă fondante sau conversează cu Mirciulică.
- Îhî! Parcă o văd în capotul ei de lână învârtindu-se prin casă, ciripind de una singură, punând la cale bazaconii. E ca într-o carte cu poze... Cărţile acelea cu foi groase şi litere mari, cu vigniete naive la început şi sfârşit de capitol, unde "parcă" se mai scria cu apostrof, iar "capodoperă" din vreo trei cuvinte. O răsfoieşti zâmbind, într-o vacanţă când n-ai ce face si întorci paginile emoţionat la gândul că acum o sută cincizeci de ani a citit-o un individ care nu mai există. Semnătura cu cerneală neagră de pe prima pagină e totdeauna serioasă, pretenţioasă şi vizibilă. Mi-ar fi greu să rup o astfel de carte...
- Melania e vinovată! şopti Azimioară.
- Ştiu, dragul meu, am mai discutat despre asta. Încerc însă o strângere de inimă. Mi-e la neîndemână gândul că acum doarme liniştită ori se uită la ploaia de afară, iar mâine sau poimâine...
Făcu un gest cu mâna şi oftă: Ar fi putut trăi superb. Păcat!
2.
Șerbănică Miga scânci:
- Pot să mă ridic? Am înțepenit de tot.
Scarlat înclină capul. Se uita tot timpul la pendulă, incapabil să se stăpânească. Nu-şi mai simţea deloc mâna. Doar ceva mort, greu care-i apăsa genunchiul...
Melania Lupu îl privi cu coada ochiului.
"Cât poate să mai reziste? Cinci minute? Zece? Arată oribil! Nu înţeleg de ce întârzie băieţii iar tu, draga mea, eşti legată de mâini şi de picioare. Nu-l poţi ajuta cu nimic. Trebuie să te gândeşti la un singur lucru: cum vei proceda în cazul că Ioniţă ori Florence s-ar aventura, ar încerca să facă ceva ne-să-bu-it. E un fleac pentru oricine acum să-l facă inofensiv. Pentru oricine bineînţeles în afară de Şerbănică. Aproape mi-e teamă că ar putea scăpa pistolul. Meditează Melania, treci acum probabil prin momentele cele mai grele."
Şerbănică se aşeză lângă nevastă-sa.
Florence îi aruncă o privire goală, răsucind între degete panglica albastră.
Profesorul nu-şi putea lua ochii de la cuţitul flexibil, ca un stilet, rămas pe masă. Se uită spre Scarlat, tremurând din tot corpul. Acoperi lama cu un şerveţel şi o trase încet. Avea fruntea acoperită cu broboane de sudoare.
Melania Lupu se interesă senină:
- Ţi-e cald, Ioniţă?
3.
Forțarea grilajului îi luase zece minute. Manevra abil unelte ciudate, pile şi agrafe lungi, subţiri, verifica rezultatul pe vreo trei chei asemănătoare şi o lua de la capăt fără să-şi piardă răbdarea, cu aceeaşi mână sigură. Lucra extrem de concentrat, figura mobilă îşi pierduse expresia de imbecilitate, privirea rătăcită.
Inginerul se uita abătut la zidurile goale. Auzi declicul broaştei şi se ridică apatic.
- Gata! exclamă încântat cârnul. Stai numai o clipă să-mi strâng trusa. Îmi place să lucrez ordonat.
Raul Ionescu împinse grilajul şi se apropie de un Fragonard mic. Dascălu behăia:
- Ai văzut că i-am venit de hac? Să ştii că fotografia a fost destul de bună. Mi-au dat niţel de furcă dinţii de jos. O declanşare simultană pe două sisteme care...
Inginerul îi întrerupse iritat:
- Degeaba îmi explici că tot nu înţeleg. Chestia e ce facem acum?
- Păi ce să facem?! Strângem pozele de pe pereţi şi o întindem. Ce credeai?
- Uite, băiete, cum stă treaba! Tot circul ăsta a fost inventat pentru două tablouri. Un Goya şi un Rembrandt pe care nu le găsesc ori am înnebunit şi nu le mai văd. Individa voia dama cu evantaiul. Rembrandt-ul ni-l pasa nouă.
Cârnul făcu un gest cu mâna.
- Au rămas destule.
- Nu reprezintă nimic faţă de alea două.
- Şi ce vină avem noi?
- Că suntem ghinionişti.
- Eu mă mulţumesc cu ce-i aici.
- Ascultă!
- Ai început să mă enervezi şi când mă enervez...
Dădu din cap cu sensul "nici nu ştii ce pot să fac..."
Inginerul îşi muşcă buzele şi închise ochii. Încercă să-l ia cu duhul blândeţii.
- Ascultă-mă, dragul meu. Vrei să-ţi cumperi nişte fluturaşi albaştri...
- Eşti tâmpit! îl repezi Dascălu. Nimeni nu vinde aşa ceva.
- În sfârşit, ai nevoie de bani ca să te ocupi de treaba asta. Cu ce vezi tu aici pe pereţi nu faci mare brânză.
- Ceva tot iau...
- Luăm câte ceva, fireşte, dar trebuie neapărat să le găsim pe celelalte. Altminteri, plecarea peste graniţă cade. Pricepi?
- Să ne uităm mai atent la semnături.
- Degeaba! Cunosc tablourile.
- Atunci?
- Ne sfătuim cu Scarlat. Accentuă: cu prietenul tău. Ar putea avea o idee. Te duci până la el şi-i spui. Pentru tine e o joacă, ai o condiţie fizică excelentă.
Dascălu se împăună câteva secunde apoi se strâmbă.
- N-am chef să fac încă o dată drumul. Dacă vrei, du-te tu.
- Cum crezi... Mă gândeam însă că până te întorci aş putea căuta tablourile şi câştigăm timp. Ţi-am spus că le cunosc... Ce zici?
- Lasă-mă să reflectez. E o chestie complicată.
- Să ştii că totul depinde de tine acum. Şi, natural, vom ţine seama de asta la împărţirea banilor.
Cârnul trase impresionat de poalele vindiacului.
- Nu, nu-i corect! Cum ne-am înţeles la început, aşa să rămână. Suntem prieteni, ce naiba!
Inginerul îl luă de braţ şi îi zâmbi.
- Noi doi ne înţelegem de minune. Îi indică patru pânze: Astea le iei cu tine.
Desprinse Fragonard-ul din cui apoi trecu la un impresionist francez, o natură moartă cu vaze, cărţi şi un scaun pe care nu stătea nimeni.
4.
Florence Miga ţinea ochii închişi. Mâinile groase, umflate de gută, se sprijineau împletite pe muchia mesei. Verigheta lată şi bombată, după moda de acum 40 sau 50 de ani, îi strangula degetul.
Pe mâna dreaptă purta un safir în montură bărbătească. Simţi pe braţ respiraţia şuierătoare a lui Şerbănică şi strânse mai tare din dinţi. O enerva.
O enervau răsuflarea lui, figura senilă, existenţa lui fricoasă cu tabieturi de ins mărunt şi egoist.
"În fond ce am, ce-i cu mine? Lucrurile astea le ştiu de mult, de ce trebuie să mă gândesc la ele astăzi, acum, în noaptea asta? Mâine o s-o iau de la capăt, o să vină iar Ioniţă de trei ori pe săptămână la noi - nu prea des ca să nu mă «compromită». Şi îşi simţi măruntaiele zguduite de un râs amar: «O femeie de 60 de ani compromisă»... O să joc poker la 5 bani deschiderea, după spălat am să fiu din nou cu părul prea violet pentru că am pus prea mult chimic, la vară o să mergem la Covasna... Şerbănică o să cumpere un teanc de cărţi poştale... Cărţile lui poştale completate în stil bombastic şi cu o caligrafie care urcă. La toamnă se va lăuda cu hotelul elegant în care am locuit, în realitate, o cameră ieftină la o văduvă bătrână de la marginea oraşului. Seara ne vom plimba pe promenadă, vom arunca priviri lacome peste gardul grădinii de vară unde cântă orchestra. Şerbănică va strâmba ipocrit din nas: «Ce lume proastă! Şi mirosul ăsta vulgar de mititei»... Acasă ne vor aştepta în frigiderul văduvei roşii, ouă, cutiile cu pate de ficat... De ce? Tot ce s-a întâmplat în noaptea asta nu are nicio legătură cu noi. Un eveniment memorabil, fără îndoială, Şerbănică îl va comenta şi pe patul de moarte, dar oamenii aceştia au intrat întâmplător în viaţa noastră şi vor dispărea fără urme înainte de a da zorile. Peste un an mi se va părea că am visat. Ştiam şi ieri şi alaltăieri că nu am nicio perspectivă, ştiam că viaţa mea e searbădă şi inutilă, că în faţă, la cinci sau zece paşi, nu există decât mormântul. De ce mă apasă acum mai mult? De ce mă sufocă?"
Simţi brusc că a pierdut ceva, fără să-şi dea seama ce. Plânsul îi umflă pleoapele şi deschise ochii:
"Aş vrea să mor."
5.
Melania Lupu își prinse înfrigurată brațele:
- E rece.... Trage fereastra.
- Treci lângă Ioniță, spuse încet doamna Miga. Noaptea nu avem căldură.
Bătrâna ceru din ochi avizul lui Scarlat.
Bărbatul se simțea amorțit de durere. Îi era frică să se miște, să nu scape arma. Avea impresia că totul se clatină în jurul lui. Scaunele, covoarele, sfeșnicele.... În fața ochilor îi răsări o imagine tulbure: o femeie grasă, obtuză, cu conci sur, puţin saşie. Maică-sa...
Scarlat îşi mişcă uşor buzele, rostind nedesluşit:
- De ce m-am gîndit la ea? Sunt ani de zile de când n-am făcut-o.
Un fior rece îi trecu prin inimă.
"Înainte de moarte... Totdeauna... Instinctul primar. Am să mor..."
Încercă să-şi schimbe poziţia muşcându-şi buzele de durere.
"Prostii! Fără panică! Sfeşnicele... Din cauza lor."
Le furase de acasă şi le vânduse în iarmaroc unui bogasier pentru 25 de lei. Până în seară îi mai rămăseseră doar câteva parale.
Cutreierase dugheană după dugheană fără să se poată hotărî. În cele din urmă îşi umpluse buzunarele cu roşcove şi hal viţă, cumpărase o puşculiţă de ghips, botfori cu carâmbii întorşi, un scripeţel cu chichiţă şi lacăt, vândut de un oştean cu pălărie verde... Se simţise bogat, bogat cum n-avea să mai fie niciodată... Cu mâinile pline de hârtii verzi într-un tripou din Chicago, în porturile italiene ori în nopţi norocoase la Cazinoul din Cannes.
Acasă, maică-sa îi înţepase mâinile cu acul. Sute de împunsături."Să te saturi!"
Taică-su, uscat şi încovoiat, cu ochi de peşte, funcţionar mărunt la Prefectură, decretase scurt: "Să plece! Nu mai are ce căuta în casa mea".
Din seara aceea nu i-a mai văzut. Nu s-a întors niciodată în orăşelul cu biserica roşie, parcă turtită, construită de Alexandru cel Bun; mai târziu nu şi-a căutat fraţii şi surorile.
La 14 ani vindea ziare la Bucureşti, noaptea servea ca picolo la Flora apoi la Iordache.
La 17 ani îl cunoscuse pe Carlo.
Din cauza lui intrase în bandă. Ce ciudat! Debutase în Italia, iar cariera lui se sfârşise tot acolo... Ceva perfect rotund, ca un cerc. Simţi o dorinţă sfâşietoare să vadă din nou ţara aceea minunată cu portocale roşii, cu trotuare murdare, cu femei grase şi oameni gălăgioşi, cu vinuri uşoare şi galbene, grele şi uleioase, cu soare şi cu cer mult, imens care nu semăna cu nici un altul.
"Aş vrea să mor acolo... Nu doresc nimic altceva, gândi Scarlat stăpânindu-şi un hohot mic. O dugheniţă în care să vând pizza şi clătite, jumătate de metru pătrat care să fie al meu, o rogojină, un ghiveci de leandri. Signora Rosa sau Giuseppinna sau Angelina să-mi zâmbească dimineaţa, să mă supăr pe micul Corado pentru că-mi necăjeşte canarul... Da, jumătate de metru pe care nu l-am avut niciodată. Sunt un dezrădăcinat...
Unde-i ţara dezrădăcinaţilor? Ţara cu fluturi albaştri! Poate că nenorocitul caută acelaşi lucru fără să-şi dea seama. Eu îi spun Italia, dar... Se chirci tot de durere - nu mai ştia ce-l doare, inima sau obrazul ars: Nu, împărăţia asta nu există."
Melania îşi luă motanul şi poşeta şi se aşeză lângă profesor. Mângâia aparent distrată spatele lui Mirciulică, zbârlindu-i blana.
"Ştiu că te enervează, dragul meu, dar trebuie să fii furios. Am nevoie de lucrul acesta!"
Agasat, motanul dădea din coada groasă atingând vestonul lui Ioniţă Dragu. Bătrâna se scuză zâmbind:
- Te deranjează? E nervos bietul de el. A trecut prin momente dificile.
Profesorul scutură amabil capul.
- Nu-i nimic, nici n-am băgat de seamă.
"Aşa, fetiţo. Ca să nu te simţi prost, Ioniţă nici măcar nu-şi va trage scaunul. Ar avea aerul că într-un fel te admonestează, or e prea bine crescut pentru asta, înţelegi? În schimb, tu ai nevoie să simtă că i se umblă la haină fără ca manevra să-i atragă atenţia în mod deosebit. Îşi va închipui că Mir-ciu-li-că e cel care umblă."
Se aplecă puţin şi-şi strecură degetele în buzunarul profesorului... Ascunse cuţitul în cutele rochiei zâmbindu-i serafic lui Şerbănică Miga.
Motanul se zbătea ca apucat.
- De ce nu-l laşi jos? o întrebă bătrânul.
- Oh, în starea lui de spirit mi-e teamă să nu facă vreo poznă...
Ioniţă Dragu visa cu ochii deschişi:
... E îmbrăcat în zale, bine înfipt pe un cal minunat şi are vreo 40 de ani mai puţin. La turnir, asistă castelane mândre cu talii înalte şi priviri îndrăzneţe. Luptă şi cade pentru Florence... Florence poartă un guler înalt şi înfoiat cum a văzut în tablourile lui El Greco. Ioniţă simte cum i se umflă inima, gata să plesnească...
"E singurul prilej când pot face ceva pentru ea."
6.
Parcurgea încăpere după încăpere, din ce în ce mai întunecat. Cercetase atent fosta sufragerie unde acum erau expuse colecţii de porţelanuri fine, bibelouri delicate de Sevres şi Saxa, bergerete Rosenthal, piese Galle şi Daum Nancy cu rotunjimi opace, cobalturi şi vase chinezeşti pictate de mână, servicii Limoges şi statuete complicate, născocite în atelierele meşterilor bavarezi.
Trecuse alături, într-o odaie sufocată în argintărie, tipsii, pocale şi sfeşnice, cristelniţe, crucifixe şi măsuţe joase, obiecte ciudate, vechi, a căror destinaţie n-o ghicea. Traversase aproape în fugă, fără să vadă nimic din sala cu tapiserii şi covoare în culori stinse pe care păşiseră, acum două şi trei sute de ani, cadâne în iminei şi picioare goale cu degetele strălucind de nestemate. Şirazuri, Tebrizuri, Buhara, Ghiordezuri, Ispahan...
Se opri în hol gâfâind şi se lăsă jos pe pardoseală de marmură.
"Nu sunt. Clar! Le-au luat, le-au azvârlit pe fereastră sau le-au dat foc, dracu' să-i ia, dar nu sunt! Totul a fost inutil, îngrozitor de inutil. Afară doar..."
Începu să ciocănească pereții.
7.
Melania Lupu îl văzu prima și tresări.
Dascălu semăna cu un diavol, îngrozitor de murdar, cu fața mânjită și părul în ochi, cu hainele sfâșiate.
Râdea și dinții îi străluceau albi pe obrazul smead.
Dădu cu ochii de Nucu Scarlat şi se înspăimântă.
- Ce-ai păţit? Se răsuci spre bătrâni urlând: Voi?! Din cauza voastră? Voi i-aţi făcut asta!
Căruntul gemu. Abia putea vorbi.
- Nu sunt ei vinovaţi. Lasă arma, te rog! Şoferul... Am avut ghinion.
Trăsăturile cârnului se pleoştiră şi începu să plângă cu capul pe umărul lui Scarlat.
- Tu eşti prietenul meu... Nu trebuia să plec.
Şerbănică Miga se strecurase din nou în colţul lui şi tresărea la fiecare mişcare. Florence îl privea cu ochi mari, neliniştiţi. Melania Lupu îşi ţuguie buzele subţiri.
"A intervenit ceva, draga mea, asta e sigur pentru că altfel se întorceau amândoi? Văd că a adus nişte pânze, dar printre ele nu e cea care te interesează pe tine. Nu, fetiţo, nu intra în panică, asta ar fi cel mai rău din ceea ce ţi se poate întâmpla. Trebuie să câştigi!"
Dascălu se ridică şi, cuprins de furie, începu să lovească cadavrul şoferului. Bătrânii îl priveau îngroziţi.
- Fii cuminte, îl rugă Nucu Scarlat. Ce-i cu Ionescu?
Melania Lupu dădu drumul încet motanului şi-l ascunse cu picioarele sub scaun.
Cârnul înconjura odaia cu pistolul în mână. Pe faţa schimonosită ochii îi ardeau.
- De ce n-aţi avut grijă de prietenul meu?
- Linişteşte-te! repetă căruntul. Vino încoa'!
- Vreau să ştiu! De ce nu au avut grijă de tine? Te-am lăsat în grija lor.
- Eu sunt vinovat, băiete, n-am fost atent. Gândeşte-te, avem nevoie de ei...
Doamna Miga îl privi iute, dar Scarlat nu-şi continuă gândul.
Dascălu se aşeză.
- N-am găsit tablourile.
- Văd că ai adus ceva.
- Nu-s alea. Aşa zice Ionescu. M-a trimis ca să ne sfătuim. Cică tipa cu evantai şi Vînătorul au dispărut. Poate că le-a luat altul înaintea noastră.
Nucu Scarlat se crispă. Aproape nu mai simţea durere.
- Cum adică au dispărut?
- Nu-s după grilaj.
- Imposibil! Nu pot să cred... Adică totul a fost degeaba?
Simţi că-i e greaţă, o greaţă violentă. Camera se învârtea cu el şi ar fi vrut să strige atât timp cât degetele mai aveau puterea să se agaţe în anourile de fier: "Opriţi!" Un carusel înnebunitor unde roşul, verdele, galbenul întind fâşii lungi, curcubee rare te strangulează.
Cârnul ridică bărbia ofensat:
- De ce crezi că m-am întors? Îţi închipui că macaroana aia de ciment e un bulevard?
Şerbănică schimbă o privire cu Ioniţă Dragu. Profesorul sorbea încetişor dintr-un pahar cu apă zaharată. Îşi coborî pleoapele peste ochii stinşi.
"Va să zică ăsta era misterul! Un tunel spre muzeul de vizavi... Vor să-l jefuiască!"
"Ce copii nebuni! gândi Florence. Şi eu am fost nebună... La 25 de ani îmi plăcea să sar într-un picior. De obicei noaptea, pe stradă când ieşeam de undeva. Mi-ar plăcea şi acum, dar nu-mi mai stă bine..."
Dascălu stinse ţigara strivind-o sub talpă.
- Ei, ce facem? Ăla mă aşteaptă.
- Ai răbdare... Rostea greu cuvintele, în mod ciudat parcă nu-l mai putea pronunţa pe r... Trebuie să mă gândesc. Până atunci... Arătă spre cadavrul şoferului: Individul şi-a lăsat maşina în faţa porţii. Parcheaz-o în altă parte. Între timp poate găsesc ceva.
Cârnul băgă arma în buzunar. Luă la întâmplare un trenci din cuier şi ieşi.
Scarlat privi lung în urma lui cu inima strânsă.
8.
Melania Lupu ținea pumnii ascunși în adânciturile fotoliului. Unghiile îi intrau în carne. Pe figura emailată, cu bucle argintii,e citea o atenţie încordată.
"Dumnezeule, ce ghinion! Ce neşansă oribilă! Alaltăieri tablourile erau încă acolo... Nu, nu, draga mea, te implor nu plânge! Adună-ţi toate puterile şi gândeşte-te! Chibzuieşte bine, ai nevoie de o soluţie, înainte de a se întoarce băiatul. Sunt convinsă că dacă tu ai fi acolo cu ei, ţi-ar veni o idee. Niciodată n-ai fost atât de neputincioasă. Există trei ipoteze, fetiţo. Să zicem că le-a furat altcineva. O posibilitate pe care o înlături de la bun început. E prea spectaculoasă, ţine cel mult de literatură. Rămân celelalte două. Tablourile au fost transferate în altă parte şi atunci povestea s-a is-pră-vit. Nu-ţi rămâne decât să-l iei pe Mirciulică şi să vă întoarceţi acasă. În sfârşit, a treia presupunere..."
Inima începu să-i bată şi obrajii prinseră brusc o culoare cireşie. Gândurile îi alergau febril.
"Sper din tot sufletul, draga mea, să fie aşa. Tablourile au fost depozitate în altă încăpere. De ce, Melania? Am să-ţi spun de ce: Pentru că urmează probabil să fie expuse într-o sală nouă, care oferă un plus de siguranţă. Bun, să zicem că ai dreptate... Dar oare nu erau ele destul de ferite în spatele grilajului? Nu! Dovadă că ai ajuns la ele. Deci, în eventualitatea că pânzele se află încă în muzeu... Meditează te rog acum unde pot fi în acest moment. În primul rând într-un safe. Aceasta ar fi varianta pe care ai verifica-o de la început şi pe care o vei sugera băieţilor, bineînţeles fără să te trădezi. Nu ştiu cum încă, dar ai să găseşti ceva, sunt sigură. Mai există o variantă, desigur puţin romantică, dar Chiusbaienii erau oameni excentrici şi bogaţi care-şi puteau îngădui toate extravaganţele. La urma urmelor, dacă şi-au construit un foişor şi o piscină pe terasa de la etaj, de ce n-ar fi pretins arhitectului să le proiecteze şi o încăpere secretă? Unde se află de obicei o încăpere secretă? Hai, Melania, re-flec-tea-ză! Eşti obişnuită s-o faci cu voce tare, dar te vei descurca şi aşa..."
Mişca buzele în dosul palmei fixând fără să-şi dea seama papucii lui Şerbănică, nişte pâslari în carouri.
"Fără îndoială că lângă bibliotecă. Rafturile pline de cărţi pot camufla de minune o uşă secretă. Şi mai precis uşa, dacă există, se află în spatele biroului, la îndemână... Nu, realmente cred că nu te înşeli, draga mea... La mentalitatea lor, era imposibil să nu le fi trecut prin cap şi trăsnaia asta. Le-ai văzut biblioteca... Superbă! Evident, nu lipseşte nici căminul. Pariez pe orice că au şi o cameră secretă! Închipuieşte-ţi numai! Ce surpriză pentru un grup de vizitatori, la o mică manevră a ghidului să se trezească dintr-o dată că un perete se deschide, dând într-o sală splendidă unde se găsesc cele mai de seamă comori ale muzeului! O surpriză plină de efect... Nu, nu, încă nu te felicit, Melania, dar presimt că ai dreptate."
Respiră adânc şi aruncă o privire triumfătoare spre Nucu Scarlat.
9.
„Aș fuma o tigară, îşi zise căruntul amorţit de durere. N-am cum! În ce mână ţin arma? Capul mi-e gol... Dacă Ionescu găsea ceva, venea după ăsta. Nu-l mai aştepta. Habar n-am ce trebuie să facem. Totul s-a dus dracului! O singură sugestie, idioată... Să caute, să caute până le vine rău! Nu se luminează înainte de 6. La urma urmelor, mai stăm o zi aici, amânăm plecarea pentru noaptea următoare... Cum e bine! Nu am să rezist? Pot interveni atâtea... Oricum, trebuie să caute.”
10.
„Știu, draga mea, ai găsit!”
Melania Lupu se abţinu să nu bată din palme. Ridică motanul în braţe şi-i strecură în gură o fondantă.
"Le vei comunica ideile tale printr-un bileţel pe care-l va găsi domnul Dascălu în antreu la înapoiere. Problema e cum o să ajungă biletul acolo căci tu nu ai vo-ie să te ri-di-ci de pe scaun. Vor fi foarte surprinşi că nu li s-a telefonat şi de astă dată. Ei bine, vei sălta uşor din cot receptorul ca şi cum ar fi fost prost pus în furcă. O mică neatenţie... Deci doamna necunoscută a încercat să-i avertizeze telefonic, dar a găsit o-cu-pat şi atunci a recurs la acest procedeu. Mai simplu, le-a strecurat un bilet sub uşă."
Bătrâna se aplecă discret ca şi cum ar fi deranjat-o ceva la picior şi trase din poşetă un carneţel şi un pix minuscul.
Florence îşi culcase capul pe masă, sprijinit în braţe. Profesorul o fixa lung, cu o privire de câine. Se întreba cum i-a dispărut cuţitul, sau poate că visase, probabil nu avusese niciodată curajul să-l subtilizeze. Se simţea paralizat, o durere ascuţită ca un cleşte îi prinsese ceafa şi îşi pipăia mereu buzunarul. Şerbănică Miga tresărea în somn. Adormise cu gura căscată.
Melania se uită pe furiş la Scarlat. Părea că se gândeşte intens la ceva."Ştii tu le ce, fetiţo..."
Mută motanul mai jos pe genunchi, ascunzându-şi mâna sub batic. Deschise carnetul la urmă unde erau foile goale şi începu să scrie. Încerca să nu mişte mâna decât din poignet, păstrând braţul şi cotul ţepene. Pe obraz îi apăruse expresia senină dintotdeauna. Zâmbea blajin, privind un tablou pictat de Florence în tinereţe. Un buchet de miozotis într-o cană de lut.
"I-au plăcut totdeauna florile mici. Lăcrămioare, panseluţe, toporaşi... Acum grăbeşte-te, draga mea... Cum spunea Soeur Blanche la pension: «Dépéchez-vous, mes enfants... » Scrisul dezordonat şi nesigur n-o să li se pară ciudat. Îşi vor închipui că este vorba despre o nouă măsură de precauţie care la stilul necunoscutei nu-i va surprinde."
Grifona, plimbându-şi ochii de la Scarlat la Ioniţă Dragu:
"Posibil ca pânzele să fie în safe sau în încăperea secretă. Încercaţi rafturi, bibliotecă".
Desprinse uşor foaia şi săltă baticul aruncând o privire scurtă în bilet.
"E destul de clar, draga mea. Vor bănui că l-ai scris cu mâna stângă. Doar nici unul nu-i grafolog şi oricum n-au timp să-şi bată capul cu fleacuri."
Împături biletul şi-l puse pe masă astupându-l cu palma.
Căruntul lăsă arma pe genunchi şi încercă să-şi aprindă ţigara cu o singură mână. Se uită la bătrânii învăluiţi parcă în ceaţă.
"Sunt îngrozitor de obosit... Nu trebuia să intru în combinaţia asta... Acum e prea târziu....”
11.
Florence se înfășură într-un șal, apoi își culcă din nou capul pe brațe.
Melania Lupuo supraveghea printre gene prefăcându-se că doarme. Profesorul, cu braţele moi, atârnând neputincioase pe lângă scaun, privea orb înainte. Ţinea gura căscată cu expresia aceea specifică a omului care a încercat o mare surpriză şi este incapabil să-şi revină.
Melania Lupu îşi strâmbă buzele palide.
"Ce imprudenţă din partea domnului Scarlat să abandoneze arma! Adevărul este că se simte extrem de descurajat. Accidentul cu şoferul şi acum tablourile... Biletul tău va fi un stimulent pentru el, îţi garantez, draga mea, căci nu se va mai crede singur. După cum ţi-am spus, totul e ca hârtiuţa să ajungă în antreu fără să te ridici de pe scaun. Ai putea să-l foloseşti pe Mirciulică. Îţi face adeseori servicii asemănătoare, dar nu te sfătuiesc. Urmele dinţilor lui rămân în-ti-pă-ri-te pe hârtie. O altă soluţie ar fi să umezeşti fundul tăvii cu ceşti murdare şi să lipeşti biletul. Aşa fura bani jupâneasa aceea negricioasă când aveai lume la poker. Venea cu tava udă şi o punea ca din întâmplare peste bancnote servind băuturile. Câştiga în fiecare seară câteva mii de lei. Ai prins şmecheria şi te distrai grozav... Nu-ţi recomand însă această formulă... S-ar putea ca biletul să se dezlipească înainte ca Şerbănică sau Florence să ajungă în antreu, sau să nu se dezlipească deloc. Îţi spun eu cum ai să procedezi, draga mea! Vei folosi curentul de aer. Da, da, ai auzit bine: cu-ren-tul de aer. Sper că ai remarcat, în momentul când se deschide uşa de la intrare tot ce e pe masă zboară spre vestibul din cauza oberlihtului spart din bucătărie. Tu vei lăsa biletul jos, pe parchet. Când domnul Dascălu va pătrunde în antreu, se va trezi cu o bucată de hârtie la picioare. Nu-i va trece niciodată prin minte lui, sau altcuiva, că scrisorica este expediată din casă. Îşi va imagina că a fost strecurată pe sub uşă. Ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun că acesta este un truc psi-ho-lo-gic. Un bilet găsit în antreu, lângă uşă, te duce cu gândul la un expeditor dinafară şi nu di-nă-un-tru."
Bătrâna lăsă hârtia jos şi o acoperi cu talpa. Ochii palizi prinseră din nou luciri blânde.
12.
- Uite ce-am găsit în ușă!
Dascălu flutura bucata de hârtie ca pe un drapel. Căruntul își ridică obrazul desfigurat.
- Unde-ai dus mașina?
- Vreo trei străzi mai încolo. Dar întâi am dat o raită prin oraș.... Trebuia să mă deconectez puțin.
Scarlat scrâșni. Ochiul neatins privea întunecat. Voi să spună ceva şi se răzgândi, mormăind mecanic:
- E în regulă?
- Bineînţeles. Am primit o scrisoare. Fii atent ce zice: Posibil ca pânzele să fie în safe sau în încăperea secretă. Încercaţi rafturi, bibliotecă. Ce spui de chestia asta?
- Dă să-l văd şi eu, bâlbâi căruntul.
Şerbănică Miga le arunca priviri furişe: "Un adevărat complot. Casa e înconjurată de bandiţi, indivizi machiavelici! Nici măcar nu se cunosc între ei... Îşi trimit mesaje, au instalat probabil microfoane. Altfel cum naiba ştiu ce se întâmplă cu ăştia de aici?"
Scarlat mototoli spasmodic hârtia.
- De ce n-o fi dat telefon?
Avea limba umflată, încleiată, abia rostea cuvintele. Ochii îi căzură pe aparat. Receptorul stătea strâmb.
- Mda... O fi încercat. Fireşte, suna ocupat! Pune-l ca lumea.
Cârnul apucă receptorul cu două degete şi îl aşeză în furcă.
- Ei, ce-i zic lui Ionescu?
- Chestia asta... Căutaţi în safe.
- Înseamnă că iar iau trusa...
- Începeţi cu biblioteca. Există o încăpere secretă. Necunoscuta a aflat amănuntul ăsta în ultima clipă şi ni l-a comunicat pentru orice eventualitate. Aşa să-i spui inginerului.
- O. K. ! Îşi duse degetul la tâmplă repetând cu ochii în tavan: Deci safe sau cameră secretă, rafturi bibliotecă. Mai e ceva?
Scarlat arătă cadavrul şoferului.
- Fă-mi un serviciu şi du-l dincolo. Mă enervează.
13.
- Ai întârziat, mormăi Raul Ionescu.
Stătea pe trepte înconjurat de mucuri de țigară. Arăta obosit și descurajat, cu umerii pleoștiți și ochii tulburi. Glasul părea dogit.
- Am avut treabă sus! A trebuit să car mașina ăluia în altă parte.
Inginerul ridică din umeri fără chef. Nimic nu mai avea importanță acum.
- Pe urmă am cărat cadavrul în dormitor. Dascălu se aşeză alături şi-i luă ţigara din mână: Astea nu-s chestii să le termini în cinci minute.
- Ce cadavru?!
- L-a împuşcat pe şofer. Voia s-o întindă. Să vezi cum arată căruntu', te apucă groaza! Ars tot, abia ţine pistolul.
- Cum l-a ars?
- Am uitat să întreb. Oricum, l-a prăjit.
Inginerul începu să râdă. Un râs amar, venit din pântece cu fălcile încleştate. Dascălu căscă ochii.
- De ce râzi?
- Aşa! E vesel! Al naibii de vesel!
Cârnul clătină din cap lămurit.
- Am înţeles! Eşti ţicnit rău! Se uită la ceas: S-a făcut de 2.
- Te grăbeşti?
- Bineînţeles. Avem de scotocit toată biblioteca.
Inginerul încruntă sprâncenele.
- De ce?
- Păi nu ţi-am spus? Tipa zice că ar fi o încăpere secretă. Apăsăm pe buton şi...
Reproduse fluierând zgomotul unei uşi glisante care se deschide. Ionescu îl apucă de mânecă.
- V-a telefonat?
- Ţţţ! Prin corespondenţă. Eu am găsit biletul băgat sub uşă.
- Ascultă! Eşti sigur că nu visezi? Cine i-a spus că tablourile au dispărut?
- De unde vrei să ştiu?! Scarlat presupunea că treaba asta ar fi aflat-o în ultima clipă şi ne-a comunicat-o ca să fim pregătiţi sufleteşte.
- Joacă tare, spuse inginerul pe gânduri.
Sări sprinten în picioare, trăgându-l de mână pe celălalt.
Cârnul îşi privea ţintă degetele îndoite. Apucă arătătorul şi mijlociul scuturându-le puternic.
- Stai! Mai am două chestii să-ţi transmit. Întâi, cică să căutăm în safe...
- Nu există niciun safe!
- Pe urmă zicea ceva de rafturi. Să umblăm la rafturi. N-am prea înţeles...
- Rafturile de la bibliotecă?
- Aha!
Ochii inginerului străluceau.
- Roagă fluturaşii tăi să-ţi adie fruntea.
Cârnul se burzului.
- Dă-o încolo de treabă! La ora asta dorm.
14.
Melania Lupu privea țintă ghemotocul de hârtie. Căruntul îl lăsase să-i alunece din mână și căzuse pe marginea covorului, lângă vitrină.
„Trebuie să-l recuperezi ne-a-pă-rat, draga mea, și să-l distrugi, desigur. Deocamdată constituie unica probă materială împotriva ta, natural în eventualitatea unui eșec. Nu-mi place să te gândești la eșcuri, dar e bine să fii pregătită pentru orice situație. O expertiză grafologică - așa mi se pare că numesc domnii de la poliție acest fel de operație - cu greu ar putea demonstra că tu ești autoarea biletului, dar nu strică să-ți iei toate măsurile de precauție.”
Se uită întâmplător la Florence și se înspăimântă. Ochii înguşti dispăruseră sub pleoapele umflate, părul alb răvăşit şi obrajii congestionaţi o făceau să semene cu o bătrână alcoolică. Îi amintea o gravură de epocă, englezească din casa soacră-sii...
Femeia beată, nepieptănată cu jupoanele rupte şi murdare zace înăbuşită peste masă. În spate se văd pălării înalte. Hangiul, de o veselie agresivă, o arată cu degetul conducătorului diligentei. Un cocoşat râde, vânzătoarea de castane priveşte în gol...
"O gravură de domnul Hogarth, dacă memoria nu te înşală. Ceva absolut deprimant... Cred că Florence trece prin momente extrem de grele. Întâmplarea asta a declanşat în ea o dramă puternică. N-a doborât-o niciodată nimic, iar uneori o invidiai pentru optimismul ei. Acum nu reacţionează firesc. Altădată, ar fi amuzat-o asemenea aventură. Nu ştiu dacă ai ghicit, dar bănuiesc că-şi pune întrebări du-re-roa-se. Poate pentru prima oară în viaţă. O examină lung, cu buzele pungă şi conchise îngrijorată: Mi se pare că Florence îţi rezervă încă surprize, draga mea..."
Înălţă timidă două degete.
- Îmi daţi voie să mă duc până la baie?
Scarlat întoarse capul. Nu mai putea deschide deloc ochiul, în schimb celălalt privea mai înviorat.
- Nu întârziaţi.
- Oh, doar câteva minute, ştiţi...
Roşi brusc şi se ridică sfioasă cu fruntea în pământ. Ocoli stângace masa ţinându-şi fustele ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze şi să atingă pe nimeni. În dreptul vitrinei, trimise cu vârful pantofului cocoloşul de hârtie spre baie. Nimeni nu se uita la ea. Deschise uşa şi împinse ghemotocul înăuntru.
Arse biletul şi aruncă cenuşa în toaletă, răsuflând uşurată.
"Încă o chestiune pe care ai rezolvat-o, draga mea! Degeaba te uiţi în oglindă! Ştiu, părul tău ar avea grozavă nevoie de un pieptene, nu ţi-ar strica nici un puf de pudră şi doar o idee de ruj, atât cât să-ţi învioreze obrazul, dar ar fi o gafă de neiertat dacă te-ai ocupa acum de fleacuri. Ceilalţi ar conchide că întâmplarea nu te-a afectat îndeajuns."
Privi hârtia carbonizată şi chicoti.
"Fireşte că vei trage apa! Nu se lasă astfel de urme niciodată. Oricine s-ar întreba: Ce a avut de ars Melania? Am vrut doar să te sperii, draga mea, să te fac să-ţi închipui că ai uitat. O mică păcăleală care nu are de ce să te supere..."
Bătrâna trase lanţul şi îşi şterse zâmbetul de pe buze. Intră în sufragerie, strecurându-se ca o umbră la locul ei.
15.
Cârnul stătea pe marginea biroului bălăngănindu-și picioarele în gol.
Prin uşa deschisă se vedeau un colţ al sufrageriei Premier Empire, o piesă originală cu efigia lui Napoleon şi a Mariei-Louise ţintuită pe spătarele scaunelor. Statuile şi vulturii de bronz care susţineau servanta luceau dulce, păreau turnaţi în aur. Dascălu privea năucit miile de cărţi legate în piele galbenă. Numără volumele din raftul de sus, încercă o înmulţire complicată apoi renunţă.
- Crezi că tipul le-a citit pe toate?
- Care tip? întrebă inginerul fără să se întoarcă.
Pipăia înfrigurat stinghiile de lemn, insistând pe muchii.
- Ăsta cu casa...
- A, Chiusbaian... Mă îndoiesc! Nimeni nu ajunge să citească aâîtea cărţi. Am văzut odată o statistică. Cei mai deştepţi nu sar peste 8-10 mii.
- Dacă ar avea ceva despre fluturi m-ar interesa.
Apucă la întâmplare un volum şi-l deschise. Raul Ionescu îl măsură iritat.
- Sper că nu te apuci acum să răsfoieşti toată biblioteca! N-are nimic despre fluturi.
- De unde ştii?
- Armeanul era astrolog, inventă inginerul. Citea în stele şi ghicea în palmă... N-avea treabă cu insectele.
- Fluturele nu-i insectă!
- Elicopter sau ce vrei tu! Ai face mai bine să mă ajuţi.
Dascălu azvârli cartea şi-şi încrucişă braţele la piept.
- Eu am muncit destul. Asta-i partea ta, eşti inginer! Ar fi fost cazul să citeşti de mult cum stă chestia.
Raul Ionescu râse.
- O cameră secretă trebuie să fie secretă pentru toată lumea, inclusiv inginerii. Dar dacă ai obosit...
Ridică din umeri continuându-şi lucrul. Brusc, simţi sângele năvălindu-i în obraji. Degetele i se împiedicaseră într-o adâncitură cât o nucă, scobită în suprafaţa lustruită a lemnului. Apăsă din toate puterile şi peretele de cărţi începu să alunece.
Cârnul fluieră subţire. Raul Ionescu, obosit, râdea nervos sprijinit de zid.
Era o încăpere uluitoare, neaşteptată, o adevărată surpriză pentru cel mai blazat dintre privitori, avertizat şi pregătit cumva de celelalte săli ale muzeului. Pe pereţii tapetaţi cu brocart greu, albastru-electric, păsări uriaşe brodate în aur, argint şi purpură păreau să fi ţâşnit chiar atunci de pe dalele albe, luându-şi zborul înspăimântate.
Senzaţia era accentuată de poziţia diferită a aripilor şi a girurilor lungi răsucite cu eleganţă. În ziduri se aflau şase nişe nu prea adânci unde tablourile primeau o lumină caldă, uleioasă de pergament vechi. Inginerul le privea aiurit. Nu-şi dădea încă bine seama despre ce e vorba, nu cunoştea pânzele, nu le întâlnise în niciun catalog, un lucru însă i se părea cert: aici se aflau piesele cele mai de seamă ale muzeului.
Întinse mâinile tremurânde spre tabloul lui Goya.
Un glas aspru, ameninţător, ţâşni pe neaşteptate în spatele lui:
- Sus mâinile!
16.
Arma alunecă de pe genunchiul lui Scarlat, căzând cu zgomot.
Melania Lupu tresări şi scoase un ţipăt uşurel.
"Acum! gândi Ioniţă Dragu încleştând pumnii.
Îşi simţea gâtul uscat, tâmplele îl dureau. Se ridicase pe jumătate, gata să se repeadă. O secundă, pipăi pragul acela unde intenţia, dorinţa pătimaşă luptă cu spaima. Luptă încleştată cu un adversar pervers care se agaţă cu ghearele, îţi taie răsuflarea, îţi picură plumb în vine.
Căruntul se aplecă greu recuperând pistolul fără să-şi ia privirea de la bătrâni.
Profesorul se lăsă moale pe scaun, sfârşit de puteri.
I se păru că distinge un licăr de dispreţ în ochii doamnei Miga şi durerea i se încolăci ca un şarpe în jurul inimii.
17.
Raul Ionescu se răsuci fulgerător. Dascălu, pe vine, se zguduia de râs.
- Ţi-a plăcut?
Pe buzele inginerului se înghesuiră vorbe groase.
Femeia din ramă zâmbea în spatele evantaiului.
Un zâmbet ciudat.
CAPITOLUL VIII
SANTAJ
1.
"Zece pânze au luat! Rembrandt, Durer, Botticelli..... Băieţii ăştia sunt într-adevăr prea lacomi, draga mea! Tu te vei mulţumi doar cu Femeia lui Goya. Ţi se cuvine pe drept, şi ştiu bine că ai acţionat numai şi numai din considerente de ordin estetic. Nu, n-ai fost niciodată o hrăpăreaţă şi dincolo vei fi încântată să te desparţi cât mai repede de aceşti domni. O societate care nu te o-no-rea-ză. Hm, zece tablouri! Poţi paria pe ultimul tău leu că vor ajunge să-şi spargă capetele pentru ele. Esenţial, fetiţo, este că Femeia cu evantai s-a întors la tine. Încă nu-ţi vine să crezi, deşi n-ar trebui să faci acum pe modesta. De câte ori te-au înşelat calculele tale? Dă-mi voie să te felicit, Melania, şi să te sărut. O meriţi cum nu ştiu s-o fi meritat altcineva vreodată."
Îşi ţuguie buzele în dosul palmei, aruncând spre ceilalţi priviri albe.
Şerbănică Miga înghiţi în sec holbându-şi ochii bulbucaţi:
"Bandiţii lucrează în stil mare! Rembrandt, Goya! Tablouri regeşti... O avere colosală! Cum poţi să scoţi aşa ceva peste graniţă?"
...........................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu