............................................................................................
6.
Inginerul sorbi ultimele picături din sticluţa de rom şi trase cu poftă din ţigară. Oboseala îi dispăruse şi ochii negri sclipeau vesel. Se simţea fericit, o fericire febrilă, nervoasă, vorbea încontinuu făcând abstracţie de bătrâni.
- Am avut tot timpul impresia că visez... Nababi, domnule! Să fi văzut casa! Nu-mi venea să cred."Ce caut aici?! Ce se întîmplă cu mine!? Am discutat într-adevăr cu femeia?" înţelegi, toate astea nu-şi găseau loc în viaţa mea, nu se asortau cu nimic. Un coşmar de schizofrenic! Habar n-am dacă pricepi, e multă aiureală acum în capul meu...
Cârnul remarcă placid:
- Asta-i din cauză că n-ai fantezie. Mie mi s-a părut totul foarte firesc. Eu nu visez decât atunci când dorm...
- E bine, e bine băieţi, şopti mecanic Scarlat. S-a făcut 2, 30. Să ne grăbim! Încercă să se ridice: Va trebui să mă ajutaţi. Niciodată nu mi-a fost aşa rău.
Raul Ionescu ezită nehotărât, apoi scoase din buzunar o cutie de metal.
- Întinde mâna!
- Ce-i asta?
- Morfină. Ultima fiolă. Râse amar: Mai degrabă ţi-aş oferi un ochi... Îi făcu injecţia apoi se ridică: Şi cu asta basta! Let's go!
Scarlat îşi aprinse o ţigară.
- Imediat, să-şi facă efectul... Aş bea un butoi de whisky!
Florence îl privea pe Raul Ionescu cu ochi umezi. Erau ochii din tinereţe, de un albastru adânc, safire mici scânteietoare tăiate în formă de migdală.
"Ce copil nebun! Cum îi scapără privirea! N-aş fi zis că e morfinoman. Şi totuşi... Ce poftă de viaţă în umerii ăştia largi, în obrazul ăsta supt, în râsul ăsta cu gura plină, cu dinţi puternici... Nu se gândeşte acum decât la banii lui. O să-şi cumpere un yacht, un Cadillac, comandă specială... O să-şi mobileze un apartament a l'americaine, o să se coleze cu cea mai costisitoare întreţinută de pe Coasta de Azur sau California. Ce copil..."
- Cum te simţi?
Nucu Scarlat gemu înăbuşit.
- Mult mai bine, mulţumesc. Să-i dăm bătaie!
Cârnul îşi curăţa pistolul.
- I-aş da un telefon amicului meu să-l liniştesc.
- Lasă, mai bine fă-i o surpriză. Îi expediezi o scrisoare cu un fluture albastru.
- Îi tot dai zor cu fluturii ca un prost! Lui îi trebuie nişte piese de schimb la o maşină de cusut Singer, şi eu să-i trimit fluturi! Ce-o fi în capul tău, nu ştiu...
- Are dreptate, interveni răguşit Nucu Scarlat. Se întoarse spre Raul Ionescu: Unde trebuie să aibă loc întâlnirea cu individul?
- Nu mi-a precizat.
- Ştii ceva, cheamă-l aici! Ambianţa e mai convingătoare. Inginerul scoase un carneţel. Citi tare, rar, uitându-se pe furiş la bătrâni.
- "Alexandru Miga - 22. 60. 6..."
Florence tresări. Exclamă sufocată, cu mâna la gât:
- Sandi!
Şerbănică clipea nedumerit. Îl trase de mânecă pe profesor.
- Ce? Ce spune? Ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic!
Fără s-o vadă nimeni, Melania Lupu băgă o fondantă în gură.
"O meriţi, draga mea."
2.
Telefonul zbârnâi lung, strident, sfredelind întunericul somnului. Tânărul întinse buimac mâna şi aprinse lampa de pe noptieră. Se uită reflex la ceas: 2.45.
- Alo!
- Domnul Alexandru Miga?
- Da.
- Sunteţi singur?
- Da, răspunse, încă aiurit. Cu cine să fiu?
Inginerul râse:
- De obicei, bărbaţii tineri fără complicaţii matrimoniale îşi petrec noaptea ceva mai judicios. În sfârşit! Îmbrăcaţi-vă urgent! Sunteţi aşteptat la domiciliul părinţilor dumneavoastră. Vă rog să nu întârziaţi.
- Li s-a întâmplat ceva?
- Deocamdată nimic, dar li s-ar putea întâmpla multe dacă nu vă grăbiţi.
- E un banc idiot!
- Ca banc, ar fi într-adevăr idiot. Vă atrag atenţia că de promptitudinea şi discreţia dumneavoastră depinde viaţa lor. Accentuez! Viaţa lor! În consecinţă, nu luaţi legătura cu nimeni şi grăbiţi-vă.
- Dar ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu?
Mâna îi transpirase pe receptor, îşi simţea spatele şi ceafa ude.
- Alo! Cine eşti dumneata?
- Nu părăsiţi vă rog aparatul. Vocea se depărtă de microfon: Poftiţi doamnă...
Alexandru scoase nervos o ţigară, încercând s-o aprindă. Auzi glasul lui Florence, apatic, ruginit.
- Tu eşti, mamă? Ce se întâmplă cu voi?
- Vino repede, dragul meu! Fă cum ţi-au spus ei.
- Care ei? Sunt mai mulţi? Lămureşte-mă!
- Grăbeşte-te! răspunse fără legătură doamna Miga. Grăbeşte-te şi nu anunţa pe nimeni. Te rog din suflet! Pentru noi, pentru...
Convorbirea se întrerupse. Alexandru rămase cu receptorul în mână privindu-l năuc.
Sări din pat şi începu să se îmbrace febril.
"Ce să fac? Ce trebuie să fac?"
Luă toţi banii din casă şi ieşi uitând lumina aprinsă. Sub cristalul de pe noptieră, râdea Elvis Priesley într-o cămaşă roşie, sub o pălărie enormă de cowboy.
3.
Florence se întoarse la locul ei ţinându-se de masă. Căpătase dintr-o dată un mers bătrânesc, târşit şi nesigur.
Ioniţă Dragu o privea cu inima zdrobită.
"Prin ce trece, Dumnezeule! Prin ce trece!"
Cârnul se juca expert cu pistolul învârtindu-l pe arătător. Observă indiferent:
- Ăla s-a dus întins la Miliţie, ascultaţi-mă pe mine!
Inginerul privea pe fereastră. Declară fără să se întoarcă:
- Nu cred....
- Pariem pe tipul cu pană verde?
Ionescu râse.
- Ne-am dat dracului! Pariem pe Rembrandt!
- N-o s-o facă, puse încet Nucu Scarlat. Se întinsese pe o canapea. Vorbea cu ochii închişi: De altfel, ne putem prinde imediat.
- Cum? întrebă Dascălu.
- Trebuie să sosească în 10, maximum 15 minute. Oricine ia un taxi într-o astfel de împrejurare. Dacă întârzie... Nu-şi continuă gândul.
Ioniţă Dragu interveni cu glas nesigur:
- De ce trebuie să-l amestecaţi şi pe el în povestea asta?
Cârnul îl privi peste umăr hlizindu-se.
- Băieţelul e curios! Toată seara a pus întrebări.
Şerbănică Miga, zdrobit de admiraţie, îşi pironi ochii în obrazul profesorului.
"Nu-l ştiam aşa de curajos. Retractă repede, meschin: S-a zaharisit, e iresponsabil..."
Melania Lupu scânci:
- A dispărut Mirciulică. Nu-mi dau seama unde poate să fie...
"N-ai nevoie de încă un scandal, draga mea! Domnul Dascălu e prea nervos şi Ioniţă şi-a pus în cap să-l irite. Încearcă să le abaţi atenţia."
Cârnul se răsuci fulgerat.
- Mirciulică?! Care Mirciulică?! Câţi suntem în casa asta, la urma urmelor?
- E motanul, mârâi Scarlat. Las-o în pace!
- Nu se simte bine, spuse bătrâna şi vreau să-i dau medicamentul. Agită o sticluţă: I-am amestecat aspirina în lapte. Altfel n-o înghite, oricât m-aş ruga de el.
Raul Ionescu râse. Simţi privirea albastră a doamnei Miga şi câteva clipe o măsură nedumerit.
Dascălu se lăsase în patru labe uitându-se pe sub mobile.
- Ce dracu' faci?
- Caut motanul.
- O faptă nobilă...
- Vreau să văd cum înghite medicamentul.
Inginerul fredonă încet, cu tâlc:
- Fluturaş nu mai ai aripioare...
Ochii îi licăreau, se agita, se uita mereu pe fereastră.
- Un cântec idiot! observă cârnul. Nu ştiu unde s-a ascuns ăla. Parcă era negru...
- Exact, domnule, şopti Melania Lupu. Completă ca şi cum în odaie s-ar fi mai aflat vreo cincisprezece pisici: Negru şi cu o expresie extrem de inteligentă.
Şerbănică o măsură curios: "Altă dobitoacă! Auzi, expresie!"
De afară se auzi un fluierat. Inginerul se repezi la geam.
- E Sandu, spuse doamna Miga, totdeauna când ajunge în curte fluieră.
Căruntul îşi crăpă ochiul şi se uită la pendulă.
- Exact 14 minute.
Inginerul se desprinse de geam.
- Asta înseamnă că...
- L-am găsit! exclamă Dascălu.
Ţinea motanul spânzurat de coadă ferindu-se să nu-l zgârie. I-l întinse triumfător Melaniei Lupu.
Mirciulică urla arătându-şi dinţii albi, mărunţi şi cerul gurii căptuşit cu purpură.
4.
Scarlat mai rămăsese întins pe canapea. Morfina îşi făcuse efectul şi încerca o stare de beatitudine. Se simţea uşor, imaginile deveniseră ceva mai limpezi, glasurile se apropiau.
Raul Ionescu îi storsese trei lămâi peste două linguri de zahăr, găsise prin casă un unguent sulfamidat şi-i oblojise de bine, de rău obrazul şi mâna.
Tânărul Miga ţinut la respect de pistolul cârnului le arunca priviri buimace. Se aşezase pe primul scaun, lângă Melania Lupu. Bătrâna îi atinse braţul zâmbindu-i tremurat.
- Ai crescut mare, Săndel.
Îl măsură printre gene: "A luat ochii de la Florence. Gura e a lui Şerbănică. Bărbia are gropiţă... Pe vremea ta, draga mea, asta însemna două căsătorii. Când era mic, maică-sa îl purta cu bluze ca pe o fetiţă, şi în spielhosen. Văd şi acum puişorii galbeni de pe buzunar. Erai pe plajă, la Rex cu colonelul. Cum a trecut timpul... Trebuie să împlinească 28 de ani. Florence l-a avut destul de târziu. Un tânăr drăguţ şi cumsecade... Nu înţeleg de ce băieţii întârzie să-i explice. Vor să-l fiarbă pro-babil..."
Alexandru se uită îngrijorat la doamna Miga. Îşi drese glasul.
- Vreţi să-mi spuneţi în sfârşit despre ce e vorba?
Cârnul îl studia rânjind tâmp.
- Ce-au zis şmecherii de la Miliţie?
Celălalt ridică din umeri, strângându-şi buzele. Scarlat îi şopti inginerului:
- Explică-i cum stă chestia şi terminaţi bâlciul mai repede. Da... Poţi să-mi dai o ţigară.
Ionescu o aprinse tacticos şi i-o vârî între degete. Se aşeză apoi zâmbind în faţa tânărului.
- Aveţi o profesiune interesantă...
- Depinde.
- Pentru noi este!
- Oricum, nu văd legătura.
Dascălu behăi, nu se ştie de ce, încântat şi făcu un pas la stânga să-l vadă mai bine.
- Lucraţi la Aviasan...
Doamna Miga tresări. În ochi i se aprinse o flăcăruie. Îşi muşcă buzele nehotărâtă.
Melania Lupu o privi iute.
"Florence a sesizat, draga mea, a sesizat imediat. Nu şi Ioniţă, iar bietul Şerbănică se va dumiri abia săptămâna viitoare."
- Pilot, completă inginerul. De trei ani şi jumătate zburaţi pe avioane sanitare.
- Observ că sunteţi extrem de bine informat. În fond, ce doriţi?
- Avem nevoie de dumneavoastră şi de avionul dumneavoastră.
Şerbănică Miga întinse gâtul: "Sunt nebuni? Ce să facă cu un avion?"
Ioniţă Dragu scoase o exclamaţie uşoară şi închise gura repede. Dascălu se amuza copios rotindu-şi ochii de la unul la celălalt.
Alexandru, palid, cu figura încremenită, şopti:
- Nu înţeleg...
- Suntem şapte inşi în această încăpere. Ne veţi scoate din ţară.
Tânărul sări în picioare.
- Absurd!
Dascălu îndreptă arma spre el.
- Stai jos, tăticule!
- Absurd! repetă agitat Alexandru.
Inginerul clătină din cap.
- Chestiunea se prezintă astfel, domnule Miga: În situaţia în care refuzaţi, ori vă trece prin cap ideea nefericită de a informa autorităţile, părinţii dumneavoastră...
Lăsă fraza în aer privindu-l fix. Alexandru se interesă cu o voce goală, dogită:
- Ce se întâmplă cu părinţii mei?
- Pac! Pac! Pac! Pac! făcu Dascălu tăvălindu-se de râs.
- Ţin să vă avertizez că nu glumesc. Deschise uşa dormitorului, arătându-i cadavrul şoferului: Individul a încercat să ne tragă în piept...
Doamna Miga izbucni în plâns. Scarlat îl privea printre gene: "Nefericitul are ghinion. Dormea liniştit în patul lui şi dintr-o dată... Ce aiureală!"
- Şantaj deci?
- Îhî! O chestie extrem de simplă. Urmează să decideţi.
- Nu puteţi să-mi cereţi asta!
- Am făcut-o, dragul meu, e inutilă orice discuţie. Ştiu ce se petrece acum în sufletul dumitale. Renunţase brusc la pronumele de reverenţă. Surâdea şi vorbea cu o voce neaşteptat de caldă: îţi faci scrupule, conştiinţa clocoteşte, cuvinte mari, incendiare, îţi ard creierii: datorie, trădare etc. Oricum va trebui să treci peste ele. De ce nu vrei să te menajezi?
Alexandru îşi aprinse crispat o ţigară. Repetă buimac încercând parcă să înţeleagă.
- Oricum va trebui să trec...
- Evident. Speri să ne convingi cu argumente? Avem nevoie de dumneata şi nu ţi-o ascundem. Merg mai departe cu sinceritatea şi am să-ţi mărturisesc că ne aflăm într-o situaţie extremă.
- Asta am înţeles-o singur.
Ionescu râse.
- Cu atât mai mult ai să înţelegi că nu încap târguieli. Mai laşi dumneata, mai lăsăm noi... Avem în schimb un atu puternic! Dispunem de viaţa bătrânilor. Nu e tocmai fair-play, dar împrejurările excepţionale ne obligă la un joc mai puţin elegant.
- O ticăloşie!
- În locul dumitale aş gândi exact la fel.
Raul Ionescu oftă. Bătea darabana pe marginea mesei privindu-l lung.
- O să ţi se pară cinic probabil, dar rahatul în care suntem intraţi până în gât nu ne îngăduie să fim milostivi.
Florence reuşi să articuleze printre suspine:
- Să nu te gândeşti la noi, Sandi, suntem bătrâni. Tu...
- Cred totuşi că exagerezi, reluă Raul Ionescu. La urma urmelor, ajungi în străinătate împreună cu familia. Un pilot nu moare de foame nicăieri.
Cârnul interveni generos. Părea emoţionat.
- Dacă vrea, îl iau în combinaţia mea. Chestia e să-i placă fluturii. Întrebă timid: Îţi plac fluturii, Sandi?
Melania Lupu îi privea cu coada ochiului.
"Trebuie să accepte, draga mea. Sandi o adoră pe Florence. Şi lui Şerbănică îi e extrem de devotat. Nu va suporta niciodată să-i piardă. Bietul băiat... Când a împlinit 10 ani, i-ai făcut cadou un cal de lemn. S-a ridicat pe vârful picioarelor şi ţi-a încolăcit braţele după gât: «Mulţumesc, tanti Melania... » În realitate, ideea domnului Ionescu nu e rea. Ajunşi toţi în străinătate... Desigur, nu i-ai lăsa de izbelişte. Ar fi contrar principiilor tale."
- Dacă problemele de conştiinţă îţi tulbură somnul, spuse încet Ionescu, nimeni nu te va împiedica să te întorci împreună cu familia. Autorităţile vor înţelege că nu puteai proceda altfel.
Alexandru stinse ţigara apăsând mult mucul în scrumieră. Îşi ridică ochii clipind des, încercând să alunge usturimea.
- Ceea ce-mi cereţi este imposibil. Sunt de acord, mă aflu la dispoziţia dumneavoastră, nu-mi voi asasina părinţii, cu toate acestea...
- Cu toate acestea?
Tânărul râse amar.
- Dumneata îţi închipui că pot să fac tot ce-mi trăsneşte prin minte numai pentru că sunt pilot? Ai impresia că dacă îmi căşunează duminica viitoare să plec în excursie de plăcere cu avionul n-am decât să-l scot din hangar şi să-mi poftesc familia? Presupun că la chestiile astea n-aţi avut timp să vă gândiţi.
- Esenţial este acordul dumitale. Amănuntele le punem la punct ulterior.
- Aveţi acordul meu. Şi?
Inginerul îl privi ţintă.
- Îţi atrag încă o dată atenţia că în jocul ăsta nu încap şmecherii. În clipa în care ne trădezi, nu mai avem ce pierde. Dacă-ţi faci cumva socoteală că plecând de aici te duci întins la Miliţie în speranţa că or să găsească ăia o formulă să ieşi din încurcătură, poţi fi sigur că vei asista la patru înmormântări!
Făcu un gest circular spre bătrâni.
Alexandru înghiţi în sec. Întâlni ochii speriaţi ai lui Şerbănică. Desluşi în ei o implorare mută, disperată. Avea fruntea roşie şi în mod ciudat obrajii rămăseseră palizi. Ioniţă Dragu, complet stors, părea de cârpă. Privea fix într-un singur punct, neîndrăznind să se uite la Florence.
Pilotul întrebă gâtuit fără să-şi ridice ochii:
- Cum trebuie să procedez?
Inginerul îi azvârli o privire iute, subţire. Încerca parcă să-l cântărească, îl evalua ca un geambaş la un târg de vite.
Alexandru Miga cu obrazul crispat, strâmbat parcă de-o greaţă fizică, repetă întrebarea:
- Cum trebuie să procedez?
CAPITOLUL IX
ÎN ALERTĂ
1.
Pe birou se aflau două gume, un etu complet de Carioca şi-o carte cu coperte liliachii. În scrumiera ieftină ardea o ţigară din care maiorul Cristescu trăsese o singură dată. Din când în când se auzea sfârâitul hârtiei.
"Virginia roşii, gândi abstract tânărul Miga. Cum naiba le suportă? O ţigară iute, de femei...."
- V-au urmărit?
Alexandru tresări:
- Nu, nu cred.... Am fost foarte atent. Ştiam la ce mă expun. De fapt, la ce îi expun pe ai mei.
- O poveste fantastică! Aveţi idee care poate fi miza?
- Habar n-am. Tot ce ştiu e că vor să-i scot peste graniţă.
- Am înţeles.... Deşi realmente nu văd cum. Nu este avionul dumneavoastră.
Tânărul îl întrerupse nerăbdător. Avea expresia rătăcită.
- S-au gândit ei la toate. Singura mea obligaţie e să aranjez astfel lucrurile încât să fiu mâine dimineaţă de serviciu. Spuneau că dispeceratul mă va trimite urgent la Stâlpi, o localitate lângă Craiova. Voi ateriza într-un zăvoi, la 8 kilometri de comună.
- O alarmă falsă...
- Bănuiesc.
Îşi şterse mâinile asudate plimbându-le discret în lungul pantalonilor. Ţinea spinarea încordată şi clipea des, fără să-şi ia ochii congestionaţi de la maior.
- Liniştiţi-vă, spuse blând Cristescu.
Pilotul respira greu. Izbucni:
- Mi-e frică! În viaţa mea n-am fost atît de înspăimântat! Unul dintre ei e nebun. Nu glumesc, vreau să spun, nu exagerez. Reacţionează ca un dement, râde, urlă, e duios, n-are nici un fel de control.
- Nu mi-aţi spus cine sunt invitaţii părinţilor dumneavoastră.
- Doi prieteni vechi. Îi ştiu de când eram copil, într-un fel fac parte din familie. Profesorul Ioniţă Dragu şi doamna Melania Lupu.
Cristescu tresări puternic. Întrebă încă o dată:
- Cine?!
Alexandru, surprins, se bâlbâi:
- Profesorul Ioniţă Dragu şi doamna Melania Lupu. Nişte oameni extrem de cumsecade. Cel puţin tanti Melania... Surîse palid. M-am obişnuit să-i spun aşa de când eram puşti. O femeie încântătoare.
- Cum vi s-a părut că priveşte incidentul?
- Era total distrusă. Ca şi ceilalţi... A avut totdeauna o viaţă liniştită, ferită de emoţii. Îi place liniştea. Mi-aduc aminte că am rugat-o odată să mă ducă la circ. Aveam vreo 11 ani. A fost singura dorinţă pe care mi-a refuzat-o de când mă ştiu: "Nu suport, Săndel... Stau tot timpul cu sufletul la gură... Nu sunt amatoare de senzaţii tari..."
Maiorul surâdea alb.
- O femeie sensibilă...
- Extrem de sensibilă, întări pilotul. Zâmbi jenat: O să vă închipuiţi probabil că sunt sentimental.
- Nu-i o crimă.
- Am considerat-o totdeauna ca pe o soră a mamei. O soră neajutorată, şubredă. Inima, ştiţi... Mi-e teamă că nu va rezista.
Maiorul îl privi lung încercînd să nu zâmbească. Rosti absent:
- Strada Aristide Condurache, deci...
- Da, o vilă mică, vopsită în galben... În cartier i se spune Căsuţa cu zorele. De la Grădina Icoanei o luaţi la stânga şi...
Cristescu clătina din cap pe gânduri. Privirea îi căzu întâmplător pe ceasul pilotului: 4. Se crispă brusc:
- Ce-aţi spus?
- V-am oferit un punct de reper. Imobilul se află chiar vizavi de Muzeul Chiusbaian. O distanţă de 30-40 de metri cel mult.
Maiorul se agăţă de braţele fotoliului. Simţea că ameţeşte.
"Muzeul Chiusbaian... Acolo au expus Femeia cu evantai!"
Revăzu surâsul din spatele dantelelor albe apoi un altul, ofilit, dar încă fermecător: surâsul Melaniei Lupu.
2.
Inginerul îşi privi ceasul: 4.
Se simţi dintr-o dată neliniştit, o nelinişte de esenţă specială, fizică. Avea impresia că se sufocă,oia cer deasupra nu tavanul cu lustră scânteietoare din care picurau stropi de cristal, nu mai suporta figurile livide ale bătrânilor, maimuţa spânzurată în mijlocul odăii, fără un ochi, cadavrul de alături, chipul tumefiat al căruntului.
- Ce ai? întrebă Scarlat încercând să-şi îndrepte trupul între pernele canapelei. Pari agitat.
- Trebuie să plecăm!
- E prea devreme. Abia 4.
- N-are importanţă.
Dascălu îşi smulgea fire din sprâncene pe care le privea în dreptul luminii fix, până i se încrucişau ochii. Interveni placid, fără să întrerupă operaţia:
- Ce-ţi veni? Stăm destul de bine.
Căruntul îşi umezi buzele.
- De ce vrei să plecăm?
- Nu ştiu! Dar trebuie! Ştiu că trebuie!
- Nervii...
Ionescu îşi aţinti privirea pe faţa desfigurată a căruntului:
- Crezi că ţi-ar veni foarte greu?
- Pe mine nu mai puteţi miza, băieţi! Sigur, dacă e neapărată nevoie...
- Suntem în primejdie. Am impresia că din clipă în clipă o să-mi cadă o cărămidă în cap. O văd cum se apropie. N-am simţit niciodată ceva asemănător şi sunt convins că nu mă înşel.
Cârnul îl măsură surprins. Rămase câteva momente nemişcat, atent parcă să înregistreze ceva. Îşi strâmbă buzele dezamăgit.
- Eu nu simt nimic. Sînt un tip normal.
- Ştiu... Scarlat zâmbi doar cu jumătate de obraz. Se adresă inginerului: Să fi turnat ăla?
- Nu-i exclus.
Doamna Miga rosti încet:
- Vă înşelaţi... Fiul meu n-o să mă... N-o să ne sacrifice niciodată.
"Asta-i şi părerea ta, fetiţo, gândi Melania Lupu. De fapt ai scontat pe acest amănunt. Ţi-am spus-o şi ţi-o repet! Sandi îşi adoră părinţii şi chiar pentru tine are multă afecţiune. Deşi presimţirea domnului Ionescu e în-gri-jo-ră-toa-re. Şi pe tine, draga mea, te avertizează uneori instinctul."
Ioniţă dădu din cap. Sensul era ambiguu: "Nimic nu-i imposibil sau poate Florence are dreptate. Sandi n-o să-i sacrifice".
- De ce să nu fim prudenţi? Inginerul se aşeză lângă Nucu Scarlat şoptind precipitat: Dacă tipul s-a dus la Miliţie, într-un sfert de oră suntem înconjuraţi, prinşi în capcană ca nişte şobolani.
- Îi avem pe ăştia!
- Ei şi? Interesul nostru e să ne salvăm pielea, nu să-i lichidăm pe ei.
- Nu înţeleg de ce te impacientezi acum, aşa dintr-o dată, oftă căruntul. În fond, ăsta era planul iniţial. Am avut timp să ne gândim şi să ne răzgândim, să-l sucim pe toate părţile şi ai fost de acord. Mă rog, presupun că ai fost de acord. I-ai ridicat obiecţia individei?
Inginerul îşi trecu degetele greblă prin păr.
- Nu! Atunci, la rece, totul mi s-a părut bine chibzuit. Relaţia mamă-fiu-tată ce vrei tu am considerat-o suficientă. Acum însă văd... Îşi scutură capul: Nu, nu văd... Simt altfel şi de obicei nu mă înşală presimţirile.
- Eşti obosit şi înfierbântat. Nimeni nu poate fi acum lucid, perfect lucid... Şi-apoi unde să te duci? Sunt câteva ore bune de aşteptat.
- Oriunde! Numai să scăpăm din cursa asta.
- Nu fi copil! spuse Scarlat. Ridică-mi puţin perna... Aşa, mi-a înţepenit ceafa. Dacă băiatul a avertizat Miliţia, nu mai e nimic de făcut. Gândeşte-te o clipă! Vin şi găsesc cuibul gol. Un renghi frumuşel şi atât. Cunosc următoarea etapă a itinerarului. Întâlnirea cu pilotul la Stâlpi. Ne aşteaptă acolo. Ce-ai câştigat? O plimbare cu maşina?
- Atunci?
- Nu ne rămâne decât să sperăm că individul şi-a văzut de treabă. Adăugă după o pauză privindu-l în ochi: Cred că neliniştea ta e de altă natură. Nu trebuia să-mi dai ultima fiolă...
Melania Lupu închise ochii.
"S-ar putea ca domnul Ionescu să aibă totuşi dreptate. Ce spune celălalt e logic, dar incomplet. Ştiu planul tău, draga mea, dar un bun strateg se orientează pe picior, în funcţie de cir-cum-stan-ţe. Îmi dau seama la ce te gândeşti. Este posibil ca cei din muzeu să fi constatat furtul tablourilor. Lipsesc prea multe pentru ca şi cel mai neavizat paznic într-un rond întâmplător să nu observe. Ia să vedem care ar fi consecinţele directe ale acestei situaţii..."
Bătrâna duse mâinile sub masă şi începu să enumere pe degete:
"Desigur, draga mea, că întâi şi întâi va alarma Miliţia care, - doi - se va deplasa de urgenţă la faţa locului. Trei - nu va exista un singur centimetru pătrat în tot cartierul care să nu roiască de miliţişti, ceea ce - patru - e departe de a te avantaja, dat fiind că mâine dimineaţă părăsind locuinţa veţi alcătui un grup, cum să-ţi spun fetiţo, mult prea pi-to-resc pentru a nu atrage atenţia. Dar - cinci - mai ales cinci, vor descoperi tunelul subteran. Nu vor avea decât s-o ia de-a buşilea pentru a ajunge de la muzeu aici. Închipuieşte-ţi surpriza domnului maior Cristescu!"
Curmă brusc firul gândurilor atingând superstiţioasă lemnul. Îşi ţuguie buzele bosumflată.
"De ce tocmai el, draga mea? De unde ideile astea? Nu-ţi dai seama? Ar fi suficient să audă numele tău ca să-şi imagineze cine ştie ce bazaconie. Nu-ţi îngădui sub nici o formă să cobeşti şi află că m-am supărat pe tine."
Inginerul repetă cu ochii în gol:
- Degeaba! Trebuie să plecăm. Simt! Degeaba... Orice-ai spune!
"Şi tu simţi la fel, draga mea. Propun să ne supărăm mai târziu, fiindcă acum eşti o-bli-ga-tă să născoceşti ceva pentru a-l ajuta pe domnul Ionescu. Cu cât veţi pleca mai repede de aici, cu atât va fi mai bine."
Inginerul îi întâlni privirea fixă, palidă, apoi lăsă ochii să-i alunece în altă parte.
3.
La 4,30 apăru locotenentul Azimioară. Se răsese în grabă și pe bărbie îi rămăsese un punct negru, ca o musculiță. Îți venea să întinzi mâna și s-o alungi.
Maiorul Cristescu vorbea la telefon. Îi făcu semn să ia loc. Întrerupse legătura și se uită la locotenent lung, fără expresie, declarând uscat:
- Femeia cu evantai a fost furată.
- Din momentul în care tânărul Miga mi-a pomenit numele invitaților am intrat la idei. Bătrâna a devenit pentru mine o obsesie de vreme ce nu mă mai pot ocupa de o dandana fără să presupun spontan că la ea duce capul liniei. Când pilotul mi-a comunicat că Muzeul Chiusbaian se află vizavi de Căsuţa cu zorele...
Cristescu făcu o spirală în aer fluierând uşor. Azimioară îşi holbă ochii mici.
- E uluitoare! Parcă totuşi nu-mi vine să cred...
Maiorul îşi săltă obosit umerii.
- Muzeul mi-a confirmat adineauri cele mai sumbre ipoteze. Numai că de astă dată pretenţiile i-au sporit. Paznicul a descoperit că lipsesc zece tablouri. Bineînţeles, "comorile": Fragonard, Durer, Monet, şi, desigur Vânătorul şi Femeia cu evantai.
Azimioară îşi strânse sceptic buzele.
- Furtul mi se pare de prea mare anvergură ca să fie opera Melaniei Lupu. Acţionează altfel, în sfârşit, aşa o văd, mai ocult, fără complici, mai... dosnic.
Cristescu surâse amar.
- Nu ţi se pare destul de dosnică pătrunderea într-un muzeu prin canalul colector? Începu să se plimbe agitat: Are idei, domnule, înţelegi? Mă înnebuneşte cu ideile! Când i-am spus că Doru Matei s-a înzdrăvenit, a intrat în panică. Mă rog, e un fel de a vorbi. Individa nu şi-ar pierde cumpătul nici în faţa unui regiment de marţieni. Hm, cred că exultă, se topeşte de plăcere la gândul că ne joacă o festă superbă. Ţine minte ce-ţi spun! Ajunsă în străinătate, o să-mi trimită toată viaţa felicitări duioase de Paşti şi Crăciun.
- Încă n-a ajuns, observă moale locotenentul. Mă surprinde chestia cu cadavrul din dormitor. Crima nu se înscrie printre metodele ei de lucru.
- Altcineva l-a omorât. Sunt convins de altfel că prietena noastră, doamna Melania Lupu, şi-a ales rolul victimei inocente. Pilotul mi-a spus că abia respiră, îi era chiar teamă de un atac... Ce să mai discutăm, e machiavelică, domnule!
Îşi desprinse din mers pardesiul şi pălăria. Fularul îi atârna afară din buzunar.
- Hai să vedem Căsuţa cu zorele.
- Ce facem cu şantajul?
- Habar n-am! Aş vrea să-l cunosc pe ăla în stare să-mi dea o idee.
Azimioară îşi coborî privirea. Nu-l văzuse niciodată atât de iritat. Şi limbajul îl surprindea.
- Mai plouă?
- Plouă.
Pe scări maiorul continuă agitat:
- Cel mai mare ghinion pe care poate să-l aibă un anchetator în viaţa lui e să dea de-o nebună ca asta! Culmea, tocmai pe mine m-a pocnit!
Trânti nervos portiera şi se adresă şoferului:
- Muzeul Chiusbaian.
Tăcu multă vreme privind stropii de apă care se lăţeau pe parbriz apoi se răsuci spre Azimioară şi declară mocnit, îndesat, pe tonul unei sentinţe fără drept de apel:
- Femeia asta o să mă bage în spital! Ascultă ce-ți spun!
4.
- Parcă umblă cineva prin curte, șopti Ioniță Dragu.
Florence clătină din cap și rosti neașteptat de tare:
- Ți s-a părut. E vântul. Cu tapițerul am aranjat să vină la 6. E 5.
Melania Lupu îi aruncă o privire ascuțită. Se interesă melodios, picată din lună:
- Ai de gând să renovezi, Florence?
- S-a stricat somiera. Acum....
Ridică obosită din umeri.
- Ar trebui să contramandezi.
- Cum? N-are telefon.
Dascălu behăi încântat:
- Mai pică unul în plasă! Să vezi drăcie că nu încăpem în avion.
Melania Lupu îşi flutură pleoapele: "Bine că şi-a adus aminte de tapiţer. Se vor hotărî în sfârşit s-o şteargă".
Îşi întrerupse gândul atentă la inginer care argumenta înfierbântat:
- Poftim! Cu ăsta ce mai faci?! Individul e în stare să trezească tot cartierul. L-au chemat oamenii să le facă treabă şi dă cu nasul de uşa închisă. Nu, băieţi, eu v-am salutat! Ne întâlnim dimineaţă la iarbă verde. Am impresia că dacă mai rămân cinci minute explodez!
- Împreună am venit, împreună plecăm, spuse abia auzit Scarlat.
- Atunci făceţi-vă bagajele! Repet, nimic nu mă mai poate reţine aici.
Căruntul îşi mişcă privirea spre Dascălu. Întrebă în doi peri:
- Tu ce spui?
- Mi-e egal.
Scarlat rămase un timp pe gânduri. Se uitau toţi la el.
Bătrânii livizi, prea storşi ca să mai reacţioneze, Dascălu amuzat, indiferent în fond şi iresponsabil, inginerul nerăbdător, numai nervi, încordat la maxim.
Şopti într-un târziu.
- Bine, o ştergem!
5.
- De ce ocolești? întrebă Cristescu.
Șoferul arătă spre dreapta o pancardă așezată în mijlocul străzii.
- Bagă gaze și tot bulevardul e desfundat.
Azimioară remarcă filozofic:
- Nu mai contează câteva minute acum.
- Probabil că ai dreptate, dar nu mai am răbdare. Când Melania se află undeva poți să te aștepți la toate surprizele. Te asigur c-o să dăm de niște chestii care o să ne lase cu gura căscată. N-am eu destulă fantezie ca să-mi închipui jumătate din tot ce-i trece ei prin minte.
6.
Bătrânii așteptau îmbrăcați.
Ioniță Dragu își încheia nasturii paltonului demodat cu guler de vidră îngălbenită, fără să scoată un cuvânt. Șerbănică își plimba ochii bulbucați luându-și parcă pentru totdeauna rămas-bun de la pereții plini cu tablouri cu flori mici. Florence, înfășurată într-o haină de astrahan, cândva superbă, și cu pălăria în cap, privea în gol, ignorându-i pe ceilalți.
Șerbănică îi atinse mâneca:
- De ce ai luat blana? Dacă n-o menajezi....
- Așa am avut chef! M-am săturat s-o țin în dulap și să umblu în gioarse!
Își fixă mai bine poșeta umflată sub braț.
Melania Lupu încruntă sprâncenele.
„Cu ce Dumnezeu o fi umplut-o, draga mea? E grozav de ciudată azi Florence, orice-ai spune. Cred totuşi că ştii ce se întâmplă cu ea, dar ţi-ai închipuit că de la o anumită vârstă intervine re-sem-na-rea. Îngropi în adâncul sufletului visele frumoase, castelele de frişcă - eşti incapabilă, fetiţo, să nu te gândeşti la dulciuri - şi începi să te mulţumeşti cu tocana cotidiană. Bănuiesc că şi pentru Florence constituie o surpriză ceea ce simte. Viaţa alături de Şerbănică a fost un calvar. Gândeşte-te doar la temperamentul ei! Era cea mai veselă fată din câte ai cunoscut vreodată, de-a dreptul încântătoare. Din păcate, Perieţenii scăpătaseră şi au fost fericiţi când Şerbănică i-a cerut mâna. Un mariaj nesperat. Iar acum... Florence îşi închipuie că domnul Ionescu e bărbatul pe care şi l-a dorit toată viaţa, şi-i pare rău că l-a întâlnit prea târziu. Ştii cum sunt fetele! Se îndrăgostesc pe la 14-15 ani de câte o imagine, şi după aceea încep s-o caute. Parcă tu nu l-ai adorat pe tânărul Werther, iar Lupu, Dumnezeule mare, nu i-a semănat deloc, aşa cum nu seamănă Şerbănică cu inginerul. Desigur, nu te aşteptai la o reacţie atât de violentă dar, ţinând seama de firea lui Florence, nu ştiu dacă trebuie să fii chiar atât de surprinsă."
Din geanta mare, Mirciulică scosese capul şi coada. Scarlat şi inginerul şuşoteau.
- S-a brodit bine chestia cu getaxul, observă Ionescu. Urci tu şi babalâcii. O să conducă cretinul. Eu opresc o maşină şi aduc cucoanele.
- Să nu-ţi facă vreo figură.
- Vezi-ţi de treabă! Unde zici că stai?
- Intrarea Domniţa Anastasia 1B. O casă roşie cu ferestre înalte franţuzeşti.
- Perfect. Cum te simţi?
Nucu Scarlat rânji descoperindu-şi o parte din dinţi.
- Cred că frica mă mai ţine pe picioare. Încolo...
Cârnul îşi strecură capul pe uşă. Râdea bine dispus încreţindu-şi mult nasul.
- Maşina e la scară. Cu cântec înainte, marş!
Şerbănică vru să stingă lumina. Inginerul îl împinse uşurel înainte:
"Lasă-i să-şi imagineze că suntem înăuntru. Îmi pun gâtul că nu trec zece minute şi casa va fi înconjurată".
Stropi mărunţi udau obrajii palizi ai Melaniei Lupu. Îşi aduse brusc aminte de ceva şi ridică poşeta.
- Bagă capul înăuntru, Mirciulică, vrei să răceşti iar?
7.
Mașina se angajă pe o stradă largă cu două șiruri de castani. În spatele lor strălucea câte un acoperiș ud, în curți arbuștii înfășurați în ziare și plastic ca niște momâi, așteptau zilele cu soare de la sfârșitul lui martie ori începutul lui aprilie.
- Prima la dreapta Aristide Condurache, spuse Cristescu și Azimioară zâmbi din nou.
Șoferul cunoștea capitala, palmă cu palmă. Pe vremuri, taică-su ține birjă. Un uriaș îmbrăcat în catifea pe care-l știau toți cheflii. Se purta cu floare la ureche și bea cu țigăncile până cădea sub masă.
La capătul străzii se încrucișară cu două taxiuri burdușite.
- Vin de la vreo petrecere, mormăi locotenentul.
Nici unul nu distinse, lipit de geam, chipul mic al Melaniei Lupu. Înregistrară doar o pată albă, ceva nedeslușit ca un fâlfâit de aripi, ca o adiere, ca un obraz șters și anonim dispărând în dimineața bucureșteană.
8.
Prin storul lăsat se strecura o ață gălbuie de lumină. Maiorul și Azimioară înconjurară curtea vilei fără să sesizeze ceva deosebit. Lăsară câțiva oameni de pază și se întoarseră la muzeu.
- Totuși tipul are dreptate, mormăi locotenentul.
Cristescu clipi absent.
- Care tip?
- Directorul! De unde știau că există o cameră secretă? Ani de zile a stat închisă, nici măcar funcţionarii nu auziseră de ea. Logic...
- Nu-mi vorbi de logică, dragul meu! Tot ce face femeia asta se enfişează şi se contraenfişează de logică. Caută un raţionament isteric, absurd, sfidând orice bun-simţ şi atunci poate o să înţelegem câte ceva. De unde ştia? A visat, i-a ghicit cineva în cafea sau poate că ea a inventat camera. Pe măgădăii ăia i-a dresat formidabil, nu-i ies din cuvânt, de vreme ce nu au comis încă nicio greşeală.
În biroul directorului îi aşteptau tânărul Miga şi două cafele. Pilotul sări în picioare.
- Ce s-a întâmplat?
- Liniştiţi-vă, nu s-a întâmplat nimic. Avem nevoie de dumneavoastră.
Cristescu duse ceaşca la gură şi sorbi câteva înghiţituri.
- Vreau în primul rând să mă conving că cei trei împreună cu ostaticii se mai află în casă. Daţi-le un telefon sub un pretext oarecare. O informaţie suplimentară, asupra locului de întâlnire, să zicem...
- Credeţi că răspund?
- Deocamdată încercaţi. Vom vedea după aceea ce ne rămâne de făcut.
Intră directorul, un bărbat uscăţiv, cu nas coroiat şi părul adus peste chelie, îmbrăcat în cenuşiu închis. Exclamă aiurit:
- Ce poveste, domnule! Au operat ca nişte gangsteri. Parol, ca nişte gangsteri!
Cuvântul îi plăcea grozav şi-l repetă încă o dată.
- Extraordinar, îngână locotenentul de circumstanţă.
- Nu-i aşa? Cui i-ar fi trecut prin minte să folosească canalul colector?! Iar pierderile, ce să vă spun, sunt ireparabile! Mi-aduc aminte de-o istorie asemănătoare prin '35 sau '36...
Alexandru lăsă receptorul. Avea o mină înspăimântată.
- Nu răspund.
- Hm, făcu maiorul, nu mă miră...
- M-aş duce până acolo. Mă ştiu după fluierat.
- Da, da... Duceţi-vă, mormăi Cristescu.
Pilotul o zbughi pe uşă. Ascultară paşii care alergau în curte împrăştiind apa din băltoace. Apoi zvonul streşinilor acoperi totul într-un susur neîntrerupt.
Azimioară se uită la maior şi se înfioră. Un cap de ceară cu ochi goi fără expresie.
9.
Se strecuraseră în locuință fără să-i vadă nimeni. Vecinii căruntului, o familie de medici, erau plecați pentru doi ani în Iran. Pășeau totuși în vârful picioarelor.
Scarlat cu degetul la buze solicita liniște.
Alcătuiau un grup bizar: bătrânii speriați, cu hainele trântite alandala, tinerii murdari, aproape în zdrențe, febrili, mereu atenţi. Ochii le luceau în întuneric ca la pisici. Se mişcau precipitat cu o graţie sălbatică.
Nucu Scarlat avea faţa asudată din cauza efortului. Îşi dădu drumul pe un divan scund, acoperit cu o cergă miţoasă, galbenă.
- Dă-mi ceva de băut, gâfâi. Ceva tare! Caută în frigider. Dacă ai găsi nitroglicerină ar fi perfect...
Bătrânii rămăseseră lângă uşă stingheri.
- Nu mi-aş fi închipuit, continuă Scarlat zâmbind, că-mi va veni rândul atât de repede să fiu gazdă. Ajutaţi, vă rog, doamnele să se dezbrace şi luaţi loc.
Arătă cîteva x-uri cu perne de piele, risipite în jurul unei măsuţe lungi cu un sfeşnic de cristal şi o scrumieră de argint. Melania Lupu îşi plimbă ochii discret prin odaie. Se uită la marina uriaşă - mult violet, alb şi albastru-cobalt - de-o stridenţă agreabilă, acidulată ca un pahar de şampanie foarte sec, apoi la fotografia aşezată pe bar lângă un pur sânge englezesc de abanos. O femeie brună, foarte zveltă, cu bucle paj şi un obraz mic triunghiular contempla cu atenţie concentrată ceva ascuns altor priviri. Ceva care nu intra în cadrul imaginii şi care nu se aflase probabil acum 25 sau 30 de ani nici în atelierul fotografului.
Melania Lupu simţi, cu o strângere de inimă, că femeia nu mai există - un sentiment cert, deşi inexplicabil. Chipul acela n-avea nimic dramatic, nimic care să sugereze că buclele n-au ajuns coc sur, că n-ar fi putut ajunge niciodată, că peste privirea neagră nu s-a aşternut aburul tulbure, nesigur al quinquagenarilor.
"Trebuie să fie prima lui soţie, draga mea. A fost o femeie frumoasă. Locuinţa însă, hai, recunoaşte, te surprinde. Te aşteptai să găseşti aici nichel, mochetă roşie şi ororile acelea de la fondul plastic, şi când colo dai peste un interior destul de rafinat. Asta înseamnă că perspicacitatea ta lasă uneori de dorit şi sunt obligată să-ţi dau o notă proastă. Cel mult minus trei! Aveam de gând să-ţi ofer o bomboană, uite, era pregătită, dar nimic nu mă va convinge că o şi meriţi!"
Înghiţi în sec şi lăsă paltonul să-i alunece de pe umeri. Inginerul umplu şapte pahare cu rom cubanez. Dascălu îl mirosi şi-l dădu peste cap.
- Nu ştiu cum dracu' vă place chestia asta! Eu prefer lichiorul de portocale.
- Văd aici ananas, vrei?
Şerbănică Miga se uita pe furiş la ceilalţi. Întinse mâna nesigur spre paharul oferit de inginer şi zâmbi jalnic, scuzându-se.
- Mi-e frig. Oboseala...
Nevastă-sa îl privi uscat: "Poate face o apoplexie. N-are voie să bea alcool".
Simţea că nu-i mai pasă, sau nu-i păsase niciodată cu adevărat, cum nu-i mai păsa de ceea ce lăsase acasă. Avea sentimentul că nu se va mai întoarce niciodată acolo, că încheiase un capitol îngrozitor de lung, se gândea înfrigurată că era pentru prima oară după foarte mulţi ani când nu ştia ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare.
"Parcă sunt la cinema, sau citesc o carte captivantă şi am uitat tot, nu-l mai simt pe Şerbănică alături, în pat, nu-i mai aud respiraţia, frazele întretăiate de coşmar. Sunt din nou liberă, tânără... Fireşte, e o minciună, am 60 de ani aici şi voi avea tot atâţia oriunde în altă parte, dar vreau să mă mistific. Îngăduie-mi, Doamne, să mă mistific! Nu doresc să fiu lucidă! Nu mi-ar servi la nimic."
Şerbănică se apropie de profesor.
- Ce crezi c-o să facă Sandi? Ce crezi?
Răsuflarea neplăcută îi atinse obrazul şi Ioniţă Dragu se dădu imperceptibil înapoi.
- Un singur lucru. Adăugă şi mai încet: Şi sunt convins că l-a făcut.
Miga clipi nedumerit.
- Adică?
- A avertizat Miliţia.
- O... prostie! Şerbănică Miga se congestionase brusc până în albul ochilor: Un act iresponsabil! Ne masacrează ăştia!
Profesorul ridică din umeri apoi rămase ţeapăn. Florence agasată de privirile lungi, goale, îi întorsese spatele.
- La ce oră plecăm? se interesă Nucu Scarlat. Mai toarnă-mi puţin...
- La 7. Încearcă să dormi măcar un ceas.
- Eu mă plictisesc, spuse Dascălu. Se plimba fără rost prin cameră, căutând parcă o idee: Aş face o baie.
- Fă, râse inginerul dând la o parte măştile din faţa barului. Astea ce naiba le-ai mai cărat încoace?
- Nu sunt ale noastre? De ce să le las?
- Mă rog... Să-ţi pregătesc cada?
- Cada! Am poftă să înot! Se azvârli pe un fotoliu cu picioarele repezite înainte: Ţi-am spus că mor de plictiseală... Povesteşte ceva!
Inginerul rânji.
- Uite, flăcăule, n-aş vrea să te dezamăgesc, dar, spre deosebire de alţii, mie circul de astă-noapte mi-a cam epuizat resursele. Şi ce mi-a rămas păstrez pentru zile negre. N-am nimic împotrivă însă să te ascult pe tine.
Se aşeză călare pe un scaun cu paharul în mână. Scarlat închise ochii.
- Ai dreptate. O să mă culc totuşi.
Cârnul îi măsură sâcâit pe bătrâni.
- Hai, spuneţi ceva!
- Lasă-i în pace. Ţi-au făcut program artistic, ce mai vrei de la ei?
- Înnebunesc! Nu pot să stau să mă uit aşa la tine şapte ceasuri. Sunt un tip activ!
- Descoase-ţi pantalonii şi coase-i la loc. O să te liniştească!
- Eşti tâmpit! Vreau o poveste!
- Aş încerca eu, interveni timid Melania Lupu. Ştiu foarte multe poveşti pe care i le spun lui Mirciulică. Nu văd de ce nu i-ar plăcea şi dumnealui una din ele.
Dascălu bătu din palme. Alunecă de pe fotoliu şi se aşeză turceşte în faţa bătrânei. Melania ridică motanul în poală.
Obrazul i se limpezi dintr-o dată. Ochii îi alunecară peste creştetul cârnului. Povestea în şoaptă, făcând abstracţie de Ioniţă, de Florence şi de Şerbănică care o ascultau cu feţe livide, de strigoi.
- "... o grădină minunată cu copaci şi flori şi fructe de aur. Şi păsări cu ciocul de mărgean, cu ochi verzi de smarald şi aripile bătute în nestemate, şi fluturi albaştri...”
- Şi fluturi albaştri... suflă fermecat Dascălu.
Inginerul îşi făcu semnul crucii: "Dacă aş fi citit undeva chestia asta, n-aş fi crezut-o în ruptul capului. Un muzeu spart, canalul, noaptea de coşmar, pistoale, sânge, un motan cult, bătrânii, noi şi o poveste cu ciori şi pitpalaci de aur... Unde-i logica? Sunt nebun? Ce se întâmplă?"
Râse multă vreme, îndesat până simţi că i se face rău.
"Criza! Dacă nu fac rost urgent de morfină, partida e pierdută!”
CAPITOLUL X
O SINUCIDERE ROMANTICĂ
1.
Lampa încovoiată cu o căciulă de tablă verde şi gât inelat lumina masa şi mâinile lui Cristescu.
Trapul rezemat de spătar se ascundea în întuneric. Privind degetele lungi, nervoase de chirurg sau de cartofor, Azimioară încercă sentimentul că există separat, trăiesc cumva o viaţă a lor, aparte, ca în tablourile unui pictor pe care-l iubea şi unde vibrau doar chipuri şi mâini, trupurile ghicindu-se greu sub pasta întunecată.
...............................................................................................
Biblioteca şcolii a fost înfiinţată în anul 1973. În prezent în bibliotecă avem un număr de peste 17.000 de volume, care se adresează elevilor claselor I-VIII şi cadrelor didactice.
vineri, 30 decembrie 2016
joi, 29 decembrie 2016
Oaspete pe drum de seară, Otilia Cazimir
Focul tremură-n oglindă
Şi, de cine ştie unde,
Pân’ la patul tău pătrunde
Cântec dulce de colindă.
Adormitele colinde
Cată drumul îndărăt
Să se-ntoarcă zgribulite,
Prin căsuţele pitice,
Sub căciula de omăt.
Peste deal cu săniuş,
Moş Crăciun vine acuş’.
Trupu-i vechi şi puţinel,
Tremură sub cojocel,
Iar sub cuşmă-i râd ghiduş,
Barba-n cetini pieptănată
Şi mustăţile de vată.
Şi, de cine ştie unde,
Pân’ la patul tău pătrunde
Cântec dulce de colindă.
Adormitele colinde
Cată drumul îndărăt
Să se-ntoarcă zgribulite,
Prin căsuţele pitice,
Sub căciula de omăt.
Peste deal cu săniuş,
Moş Crăciun vine acuş’.
Trupu-i vechi şi puţinel,
Tremură sub cojocel,
Iar sub cuşmă-i râd ghiduş,
Barba-n cetini pieptănată
Şi mustăţile de vată.
miercuri, 28 decembrie 2016
Bună seara, Melania, Rodica Ojog-Braşoveanu
...........................................................................................................
5.
Cârnul se bosumflă.
- N-aveam de unde să știu!
- Întreabă!
- Ei, bravo! În chestii din astea trebuie să te grăbeşti. Cum zice un prieten de-al meu: Cel mai bun e ăla care trage primul.
- Tipul e cumva în oastea lui Lucky Luciano?
- Nu, e civil. Vinde limonadă pe stadion.
Palierul lung avea şase uşi. Inginerul o indică pe ultima.
- Pe acolo se intră în galerie. Aşteaptă să aiuresc sistemul de alarmă.
Pipăi unul din lambriuri. Apăsă marginile şi placa alunecă în jos ca un penar, descoperind instalaţia.
"Orice s-ar spune, individa s-a documentat, nu glumă. Deocamdată, n-a zbârcit-o o singură dată."
Bătu cu buricul degetelor superstiţios în lemn şi apucă firele îmbrăcate în plastic roşu. Cârnul se aplecă peste balustradă. De sus, holul rotund, cu plăci luminoase de marmură roz, părea un bazin.
Se distra grozav scuipând grupul statuar de lângă scară, un leu culcat la picioarele Dianei. Nimeri sânul zeiţei şi bătu din palme.
- Dacă aş sta aici, m-aş antrena în fiecare zi. Mă auzi? Unde naiba ai dispărut?
Raul Ionescu scoase capul din galerie. Şopti gâtuit, cu o expresie buimacă.
- Vino încoa'!
Cârnul apucă automat pistolul.
- Ce s-a întâmplat?
- Lasă asta! Uită-te!
Încăperea ciudată, sexagonală, era despărţită de un grilaj aurit. În spatele lui, zidurile păstrau câteva urme dreptunghiulare de praf.
- Nu mai sunt! suflă inginerul. Le-au luat!
Dascălu îl privi aiurit.
- Ai căpiat?! Odaia e plină de tablouri.
Inginerul nu răspunse. Îşi agăţă degetele de grilaj şi închise ochii.
Femeia cu evantai şi Vânătorul lui Rembrandt dispăruseră.
CAPITOLUL VII
CAMERA SECRETĂ
1.
Un tânăr înalt îmbrăcat într-un balonzaid alburiu trecu pe lângă ei. Păru să-şi amintească brusc de ceva şi se întoarse luând-o în direcţie opusă.
Cristescu îl urmări cu privirea şi surâse. Ploua subţire, ploaie citadină, cu bulevarde murdare şi pustii, cu câte un câine ud care trece strada pe stop, cu vitrine largi unde manechinele zâmbesc profesional.
- Mi s-a părut o clipă, doar pentru o clipă...
- Ştiu, făcu placid Azimioară. Semăna cu Doru Matei. Vă gândiţi mereu la el.
- Poimâine iese din spital. Melaniei Lupu i-am spus că abia săptămâna viitoare.
- De ce?
Maiorul ridică din umeri.
- Poate pentru că mă aştept la orice din partea ei. Poate pentru că mi-ar plăcea s-o surprindă într-un fel.
Un getax frână luând o pereche. Se sărutau disperaţi şi încercau să se urce în maşină fără să se desprindă.
- Ce-o fi făcând la ora asta?
Locotenentul îl privi dintr-o parte.
- Cine? Doru Matei?
- Nu, Melania Lupu...
- Doarme, mănâncă fondante sau conversează cu Mirciulică.
- Îhî! Parcă o văd în capotul ei de lână învârtindu-se prin casă, ciripind de una singură, punând la cale bazaconii. E ca într-o carte cu poze... Cărţile acelea cu foi groase şi litere mari, cu vigniete naive la început şi sfârşit de capitol, unde "parcă" se mai scria cu apostrof, iar "capodoperă" din vreo trei cuvinte. O răsfoieşti zâmbind, într-o vacanţă când n-ai ce face si întorci paginile emoţionat la gândul că acum o sută cincizeci de ani a citit-o un individ care nu mai există. Semnătura cu cerneală neagră de pe prima pagină e totdeauna serioasă, pretenţioasă şi vizibilă. Mi-ar fi greu să rup o astfel de carte...
- Melania e vinovată! şopti Azimioară.
- Ştiu, dragul meu, am mai discutat despre asta. Încerc însă o strângere de inimă. Mi-e la neîndemână gândul că acum doarme liniştită ori se uită la ploaia de afară, iar mâine sau poimâine...
Făcu un gest cu mâna şi oftă: Ar fi putut trăi superb. Păcat!
2.
Șerbănică Miga scânci:
- Pot să mă ridic? Am înțepenit de tot.
Scarlat înclină capul. Se uita tot timpul la pendulă, incapabil să se stăpânească. Nu-şi mai simţea deloc mâna. Doar ceva mort, greu care-i apăsa genunchiul...
Melania Lupu îl privi cu coada ochiului.
"Cât poate să mai reziste? Cinci minute? Zece? Arată oribil! Nu înţeleg de ce întârzie băieţii iar tu, draga mea, eşti legată de mâini şi de picioare. Nu-l poţi ajuta cu nimic. Trebuie să te gândeşti la un singur lucru: cum vei proceda în cazul că Ioniţă ori Florence s-ar aventura, ar încerca să facă ceva ne-să-bu-it. E un fleac pentru oricine acum să-l facă inofensiv. Pentru oricine bineînţeles în afară de Şerbănică. Aproape mi-e teamă că ar putea scăpa pistolul. Meditează Melania, treci acum probabil prin momentele cele mai grele."
Şerbănică se aşeză lângă nevastă-sa.
Florence îi aruncă o privire goală, răsucind între degete panglica albastră.
Profesorul nu-şi putea lua ochii de la cuţitul flexibil, ca un stilet, rămas pe masă. Se uită spre Scarlat, tremurând din tot corpul. Acoperi lama cu un şerveţel şi o trase încet. Avea fruntea acoperită cu broboane de sudoare.
Melania Lupu se interesă senină:
- Ţi-e cald, Ioniţă?
3.
Forțarea grilajului îi luase zece minute. Manevra abil unelte ciudate, pile şi agrafe lungi, subţiri, verifica rezultatul pe vreo trei chei asemănătoare şi o lua de la capăt fără să-şi piardă răbdarea, cu aceeaşi mână sigură. Lucra extrem de concentrat, figura mobilă îşi pierduse expresia de imbecilitate, privirea rătăcită.
Inginerul se uita abătut la zidurile goale. Auzi declicul broaştei şi se ridică apatic.
- Gata! exclamă încântat cârnul. Stai numai o clipă să-mi strâng trusa. Îmi place să lucrez ordonat.
Raul Ionescu împinse grilajul şi se apropie de un Fragonard mic. Dascălu behăia:
- Ai văzut că i-am venit de hac? Să ştii că fotografia a fost destul de bună. Mi-au dat niţel de furcă dinţii de jos. O declanşare simultană pe două sisteme care...
Inginerul îi întrerupse iritat:
- Degeaba îmi explici că tot nu înţeleg. Chestia e ce facem acum?
- Păi ce să facem?! Strângem pozele de pe pereţi şi o întindem. Ce credeai?
- Uite, băiete, cum stă treaba! Tot circul ăsta a fost inventat pentru două tablouri. Un Goya şi un Rembrandt pe care nu le găsesc ori am înnebunit şi nu le mai văd. Individa voia dama cu evantaiul. Rembrandt-ul ni-l pasa nouă.
Cârnul făcu un gest cu mâna.
- Au rămas destule.
- Nu reprezintă nimic faţă de alea două.
- Şi ce vină avem noi?
- Că suntem ghinionişti.
- Eu mă mulţumesc cu ce-i aici.
- Ascultă!
- Ai început să mă enervezi şi când mă enervez...
Dădu din cap cu sensul "nici nu ştii ce pot să fac..."
Inginerul îşi muşcă buzele şi închise ochii. Încercă să-l ia cu duhul blândeţii.
- Ascultă-mă, dragul meu. Vrei să-ţi cumperi nişte fluturaşi albaştri...
- Eşti tâmpit! îl repezi Dascălu. Nimeni nu vinde aşa ceva.
- În sfârşit, ai nevoie de bani ca să te ocupi de treaba asta. Cu ce vezi tu aici pe pereţi nu faci mare brânză.
- Ceva tot iau...
- Luăm câte ceva, fireşte, dar trebuie neapărat să le găsim pe celelalte. Altminteri, plecarea peste graniţă cade. Pricepi?
- Să ne uităm mai atent la semnături.
- Degeaba! Cunosc tablourile.
- Atunci?
- Ne sfătuim cu Scarlat. Accentuă: cu prietenul tău. Ar putea avea o idee. Te duci până la el şi-i spui. Pentru tine e o joacă, ai o condiţie fizică excelentă.
Dascălu se împăună câteva secunde apoi se strâmbă.
- N-am chef să fac încă o dată drumul. Dacă vrei, du-te tu.
- Cum crezi... Mă gândeam însă că până te întorci aş putea căuta tablourile şi câştigăm timp. Ţi-am spus că le cunosc... Ce zici?
- Lasă-mă să reflectez. E o chestie complicată.
- Să ştii că totul depinde de tine acum. Şi, natural, vom ţine seama de asta la împărţirea banilor.
Cârnul trase impresionat de poalele vindiacului.
- Nu, nu-i corect! Cum ne-am înţeles la început, aşa să rămână. Suntem prieteni, ce naiba!
Inginerul îl luă de braţ şi îi zâmbi.
- Noi doi ne înţelegem de minune. Îi indică patru pânze: Astea le iei cu tine.
Desprinse Fragonard-ul din cui apoi trecu la un impresionist francez, o natură moartă cu vaze, cărţi şi un scaun pe care nu stătea nimeni.
4.
Florence Miga ţinea ochii închişi. Mâinile groase, umflate de gută, se sprijineau împletite pe muchia mesei. Verigheta lată şi bombată, după moda de acum 40 sau 50 de ani, îi strangula degetul.
Pe mâna dreaptă purta un safir în montură bărbătească. Simţi pe braţ respiraţia şuierătoare a lui Şerbănică şi strânse mai tare din dinţi. O enerva.
O enervau răsuflarea lui, figura senilă, existenţa lui fricoasă cu tabieturi de ins mărunt şi egoist.
"În fond ce am, ce-i cu mine? Lucrurile astea le ştiu de mult, de ce trebuie să mă gândesc la ele astăzi, acum, în noaptea asta? Mâine o s-o iau de la capăt, o să vină iar Ioniţă de trei ori pe săptămână la noi - nu prea des ca să nu mă «compromită». Şi îşi simţi măruntaiele zguduite de un râs amar: «O femeie de 60 de ani compromisă»... O să joc poker la 5 bani deschiderea, după spălat am să fiu din nou cu părul prea violet pentru că am pus prea mult chimic, la vară o să mergem la Covasna... Şerbănică o să cumpere un teanc de cărţi poştale... Cărţile lui poştale completate în stil bombastic şi cu o caligrafie care urcă. La toamnă se va lăuda cu hotelul elegant în care am locuit, în realitate, o cameră ieftină la o văduvă bătrână de la marginea oraşului. Seara ne vom plimba pe promenadă, vom arunca priviri lacome peste gardul grădinii de vară unde cântă orchestra. Şerbănică va strâmba ipocrit din nas: «Ce lume proastă! Şi mirosul ăsta vulgar de mititei»... Acasă ne vor aştepta în frigiderul văduvei roşii, ouă, cutiile cu pate de ficat... De ce? Tot ce s-a întâmplat în noaptea asta nu are nicio legătură cu noi. Un eveniment memorabil, fără îndoială, Şerbănică îl va comenta şi pe patul de moarte, dar oamenii aceştia au intrat întâmplător în viaţa noastră şi vor dispărea fără urme înainte de a da zorile. Peste un an mi se va părea că am visat. Ştiam şi ieri şi alaltăieri că nu am nicio perspectivă, ştiam că viaţa mea e searbădă şi inutilă, că în faţă, la cinci sau zece paşi, nu există decât mormântul. De ce mă apasă acum mai mult? De ce mă sufocă?"
Simţi brusc că a pierdut ceva, fără să-şi dea seama ce. Plânsul îi umflă pleoapele şi deschise ochii:
"Aş vrea să mor."
5.
Melania Lupu își prinse înfrigurată brațele:
- E rece.... Trage fereastra.
- Treci lângă Ioniță, spuse încet doamna Miga. Noaptea nu avem căldură.
Bătrâna ceru din ochi avizul lui Scarlat.
Bărbatul se simțea amorțit de durere. Îi era frică să se miște, să nu scape arma. Avea impresia că totul se clatină în jurul lui. Scaunele, covoarele, sfeșnicele.... În fața ochilor îi răsări o imagine tulbure: o femeie grasă, obtuză, cu conci sur, puţin saşie. Maică-sa...
Scarlat îşi mişcă uşor buzele, rostind nedesluşit:
- De ce m-am gîndit la ea? Sunt ani de zile de când n-am făcut-o.
Un fior rece îi trecu prin inimă.
"Înainte de moarte... Totdeauna... Instinctul primar. Am să mor..."
Încercă să-şi schimbe poziţia muşcându-şi buzele de durere.
"Prostii! Fără panică! Sfeşnicele... Din cauza lor."
Le furase de acasă şi le vânduse în iarmaroc unui bogasier pentru 25 de lei. Până în seară îi mai rămăseseră doar câteva parale.
Cutreierase dugheană după dugheană fără să se poată hotărî. În cele din urmă îşi umpluse buzunarele cu roşcove şi hal viţă, cumpărase o puşculiţă de ghips, botfori cu carâmbii întorşi, un scripeţel cu chichiţă şi lacăt, vândut de un oştean cu pălărie verde... Se simţise bogat, bogat cum n-avea să mai fie niciodată... Cu mâinile pline de hârtii verzi într-un tripou din Chicago, în porturile italiene ori în nopţi norocoase la Cazinoul din Cannes.
Acasă, maică-sa îi înţepase mâinile cu acul. Sute de împunsături."Să te saturi!"
Taică-su, uscat şi încovoiat, cu ochi de peşte, funcţionar mărunt la Prefectură, decretase scurt: "Să plece! Nu mai are ce căuta în casa mea".
Din seara aceea nu i-a mai văzut. Nu s-a întors niciodată în orăşelul cu biserica roşie, parcă turtită, construită de Alexandru cel Bun; mai târziu nu şi-a căutat fraţii şi surorile.
La 14 ani vindea ziare la Bucureşti, noaptea servea ca picolo la Flora apoi la Iordache.
La 17 ani îl cunoscuse pe Carlo.
Din cauza lui intrase în bandă. Ce ciudat! Debutase în Italia, iar cariera lui se sfârşise tot acolo... Ceva perfect rotund, ca un cerc. Simţi o dorinţă sfâşietoare să vadă din nou ţara aceea minunată cu portocale roşii, cu trotuare murdare, cu femei grase şi oameni gălăgioşi, cu vinuri uşoare şi galbene, grele şi uleioase, cu soare şi cu cer mult, imens care nu semăna cu nici un altul.
"Aş vrea să mor acolo... Nu doresc nimic altceva, gândi Scarlat stăpânindu-şi un hohot mic. O dugheniţă în care să vând pizza şi clătite, jumătate de metru pătrat care să fie al meu, o rogojină, un ghiveci de leandri. Signora Rosa sau Giuseppinna sau Angelina să-mi zâmbească dimineaţa, să mă supăr pe micul Corado pentru că-mi necăjeşte canarul... Da, jumătate de metru pe care nu l-am avut niciodată. Sunt un dezrădăcinat...
Unde-i ţara dezrădăcinaţilor? Ţara cu fluturi albaştri! Poate că nenorocitul caută acelaşi lucru fără să-şi dea seama. Eu îi spun Italia, dar... Se chirci tot de durere - nu mai ştia ce-l doare, inima sau obrazul ars: Nu, împărăţia asta nu există."
Melania îşi luă motanul şi poşeta şi se aşeză lângă profesor. Mângâia aparent distrată spatele lui Mirciulică, zbârlindu-i blana.
"Ştiu că te enervează, dragul meu, dar trebuie să fii furios. Am nevoie de lucrul acesta!"
Agasat, motanul dădea din coada groasă atingând vestonul lui Ioniţă Dragu. Bătrâna se scuză zâmbind:
- Te deranjează? E nervos bietul de el. A trecut prin momente dificile.
Profesorul scutură amabil capul.
- Nu-i nimic, nici n-am băgat de seamă.
"Aşa, fetiţo. Ca să nu te simţi prost, Ioniţă nici măcar nu-şi va trage scaunul. Ar avea aerul că într-un fel te admonestează, or e prea bine crescut pentru asta, înţelegi? În schimb, tu ai nevoie să simtă că i se umblă la haină fără ca manevra să-i atragă atenţia în mod deosebit. Îşi va închipui că Mir-ciu-li-că e cel care umblă."
Se aplecă puţin şi-şi strecură degetele în buzunarul profesorului... Ascunse cuţitul în cutele rochiei zâmbindu-i serafic lui Şerbănică Miga.
Motanul se zbătea ca apucat.
- De ce nu-l laşi jos? o întrebă bătrânul.
- Oh, în starea lui de spirit mi-e teamă să nu facă vreo poznă...
Ioniţă Dragu visa cu ochii deschişi:
... E îmbrăcat în zale, bine înfipt pe un cal minunat şi are vreo 40 de ani mai puţin. La turnir, asistă castelane mândre cu talii înalte şi priviri îndrăzneţe. Luptă şi cade pentru Florence... Florence poartă un guler înalt şi înfoiat cum a văzut în tablourile lui El Greco. Ioniţă simte cum i se umflă inima, gata să plesnească...
"E singurul prilej când pot face ceva pentru ea."
6.
Parcurgea încăpere după încăpere, din ce în ce mai întunecat. Cercetase atent fosta sufragerie unde acum erau expuse colecţii de porţelanuri fine, bibelouri delicate de Sevres şi Saxa, bergerete Rosenthal, piese Galle şi Daum Nancy cu rotunjimi opace, cobalturi şi vase chinezeşti pictate de mână, servicii Limoges şi statuete complicate, născocite în atelierele meşterilor bavarezi.
Trecuse alături, într-o odaie sufocată în argintărie, tipsii, pocale şi sfeşnice, cristelniţe, crucifixe şi măsuţe joase, obiecte ciudate, vechi, a căror destinaţie n-o ghicea. Traversase aproape în fugă, fără să vadă nimic din sala cu tapiserii şi covoare în culori stinse pe care păşiseră, acum două şi trei sute de ani, cadâne în iminei şi picioare goale cu degetele strălucind de nestemate. Şirazuri, Tebrizuri, Buhara, Ghiordezuri, Ispahan...
Se opri în hol gâfâind şi se lăsă jos pe pardoseală de marmură.
"Nu sunt. Clar! Le-au luat, le-au azvârlit pe fereastră sau le-au dat foc, dracu' să-i ia, dar nu sunt! Totul a fost inutil, îngrozitor de inutil. Afară doar..."
Începu să ciocănească pereții.
7.
Melania Lupu îl văzu prima și tresări.
Dascălu semăna cu un diavol, îngrozitor de murdar, cu fața mânjită și părul în ochi, cu hainele sfâșiate.
Râdea și dinții îi străluceau albi pe obrazul smead.
Dădu cu ochii de Nucu Scarlat şi se înspăimântă.
- Ce-ai păţit? Se răsuci spre bătrâni urlând: Voi?! Din cauza voastră? Voi i-aţi făcut asta!
Căruntul gemu. Abia putea vorbi.
- Nu sunt ei vinovaţi. Lasă arma, te rog! Şoferul... Am avut ghinion.
Trăsăturile cârnului se pleoştiră şi începu să plângă cu capul pe umărul lui Scarlat.
- Tu eşti prietenul meu... Nu trebuia să plec.
Şerbănică Miga se strecurase din nou în colţul lui şi tresărea la fiecare mişcare. Florence îl privea cu ochi mari, neliniştiţi. Melania Lupu îşi ţuguie buzele subţiri.
"A intervenit ceva, draga mea, asta e sigur pentru că altfel se întorceau amândoi? Văd că a adus nişte pânze, dar printre ele nu e cea care te interesează pe tine. Nu, fetiţo, nu intra în panică, asta ar fi cel mai rău din ceea ce ţi se poate întâmpla. Trebuie să câştigi!"
Dascălu se ridică şi, cuprins de furie, începu să lovească cadavrul şoferului. Bătrânii îl priveau îngroziţi.
- Fii cuminte, îl rugă Nucu Scarlat. Ce-i cu Ionescu?
Melania Lupu dădu drumul încet motanului şi-l ascunse cu picioarele sub scaun.
Cârnul înconjura odaia cu pistolul în mână. Pe faţa schimonosită ochii îi ardeau.
- De ce n-aţi avut grijă de prietenul meu?
- Linişteşte-te! repetă căruntul. Vino încoa'!
- Vreau să ştiu! De ce nu au avut grijă de tine? Te-am lăsat în grija lor.
- Eu sunt vinovat, băiete, n-am fost atent. Gândeşte-te, avem nevoie de ei...
Doamna Miga îl privi iute, dar Scarlat nu-şi continuă gândul.
Dascălu se aşeză.
- N-am găsit tablourile.
- Văd că ai adus ceva.
- Nu-s alea. Aşa zice Ionescu. M-a trimis ca să ne sfătuim. Cică tipa cu evantai şi Vînătorul au dispărut. Poate că le-a luat altul înaintea noastră.
Nucu Scarlat se crispă. Aproape nu mai simţea durere.
- Cum adică au dispărut?
- Nu-s după grilaj.
- Imposibil! Nu pot să cred... Adică totul a fost degeaba?
Simţi că-i e greaţă, o greaţă violentă. Camera se învârtea cu el şi ar fi vrut să strige atât timp cât degetele mai aveau puterea să se agaţe în anourile de fier: "Opriţi!" Un carusel înnebunitor unde roşul, verdele, galbenul întind fâşii lungi, curcubee rare te strangulează.
Cârnul ridică bărbia ofensat:
- De ce crezi că m-am întors? Îţi închipui că macaroana aia de ciment e un bulevard?
Şerbănică schimbă o privire cu Ioniţă Dragu. Profesorul sorbea încetişor dintr-un pahar cu apă zaharată. Îşi coborî pleoapele peste ochii stinşi.
"Va să zică ăsta era misterul! Un tunel spre muzeul de vizavi... Vor să-l jefuiască!"
"Ce copii nebuni! gândi Florence. Şi eu am fost nebună... La 25 de ani îmi plăcea să sar într-un picior. De obicei noaptea, pe stradă când ieşeam de undeva. Mi-ar plăcea şi acum, dar nu-mi mai stă bine..."
Dascălu stinse ţigara strivind-o sub talpă.
- Ei, ce facem? Ăla mă aşteaptă.
- Ai răbdare... Rostea greu cuvintele, în mod ciudat parcă nu-l mai putea pronunţa pe r... Trebuie să mă gândesc. Până atunci... Arătă spre cadavrul şoferului: Individul şi-a lăsat maşina în faţa porţii. Parcheaz-o în altă parte. Între timp poate găsesc ceva.
Cârnul băgă arma în buzunar. Luă la întâmplare un trenci din cuier şi ieşi.
Scarlat privi lung în urma lui cu inima strânsă.
8.
Melania Lupu ținea pumnii ascunși în adânciturile fotoliului. Unghiile îi intrau în carne. Pe figura emailată, cu bucle argintii,e citea o atenţie încordată.
"Dumnezeule, ce ghinion! Ce neşansă oribilă! Alaltăieri tablourile erau încă acolo... Nu, nu, draga mea, te implor nu plânge! Adună-ţi toate puterile şi gândeşte-te! Chibzuieşte bine, ai nevoie de o soluţie, înainte de a se întoarce băiatul. Sunt convinsă că dacă tu ai fi acolo cu ei, ţi-ar veni o idee. Niciodată n-ai fost atât de neputincioasă. Există trei ipoteze, fetiţo. Să zicem că le-a furat altcineva. O posibilitate pe care o înlături de la bun început. E prea spectaculoasă, ţine cel mult de literatură. Rămân celelalte două. Tablourile au fost transferate în altă parte şi atunci povestea s-a is-pră-vit. Nu-ţi rămâne decât să-l iei pe Mirciulică şi să vă întoarceţi acasă. În sfârşit, a treia presupunere..."
Inima începu să-i bată şi obrajii prinseră brusc o culoare cireşie. Gândurile îi alergau febril.
"Sper din tot sufletul, draga mea, să fie aşa. Tablourile au fost depozitate în altă încăpere. De ce, Melania? Am să-ţi spun de ce: Pentru că urmează probabil să fie expuse într-o sală nouă, care oferă un plus de siguranţă. Bun, să zicem că ai dreptate... Dar oare nu erau ele destul de ferite în spatele grilajului? Nu! Dovadă că ai ajuns la ele. Deci, în eventualitatea că pânzele se află încă în muzeu... Meditează te rog acum unde pot fi în acest moment. În primul rând într-un safe. Aceasta ar fi varianta pe care ai verifica-o de la început şi pe care o vei sugera băieţilor, bineînţeles fără să te trădezi. Nu ştiu cum încă, dar ai să găseşti ceva, sunt sigură. Mai există o variantă, desigur puţin romantică, dar Chiusbaienii erau oameni excentrici şi bogaţi care-şi puteau îngădui toate extravaganţele. La urma urmelor, dacă şi-au construit un foişor şi o piscină pe terasa de la etaj, de ce n-ar fi pretins arhitectului să le proiecteze şi o încăpere secretă? Unde se află de obicei o încăpere secretă? Hai, Melania, re-flec-tea-ză! Eşti obişnuită s-o faci cu voce tare, dar te vei descurca şi aşa..."
Mişca buzele în dosul palmei fixând fără să-şi dea seama papucii lui Şerbănică, nişte pâslari în carouri.
"Fără îndoială că lângă bibliotecă. Rafturile pline de cărţi pot camufla de minune o uşă secretă. Şi mai precis uşa, dacă există, se află în spatele biroului, la îndemână... Nu, realmente cred că nu te înşeli, draga mea... La mentalitatea lor, era imposibil să nu le fi trecut prin cap şi trăsnaia asta. Le-ai văzut biblioteca... Superbă! Evident, nu lipseşte nici căminul. Pariez pe orice că au şi o cameră secretă! Închipuieşte-ţi numai! Ce surpriză pentru un grup de vizitatori, la o mică manevră a ghidului să se trezească dintr-o dată că un perete se deschide, dând într-o sală splendidă unde se găsesc cele mai de seamă comori ale muzeului! O surpriză plină de efect... Nu, nu, încă nu te felicit, Melania, dar presimt că ai dreptate."
Respiră adânc şi aruncă o privire triumfătoare spre Nucu Scarlat.
9.
„Aș fuma o tigară, îşi zise căruntul amorţit de durere. N-am cum! În ce mână ţin arma? Capul mi-e gol... Dacă Ionescu găsea ceva, venea după ăsta. Nu-l mai aştepta. Habar n-am ce trebuie să facem. Totul s-a dus dracului! O singură sugestie, idioată... Să caute, să caute până le vine rău! Nu se luminează înainte de 6. La urma urmelor, mai stăm o zi aici, amânăm plecarea pentru noaptea următoare... Cum e bine! Nu am să rezist? Pot interveni atâtea... Oricum, trebuie să caute.”
10.
„Știu, draga mea, ai găsit!”
Melania Lupu se abţinu să nu bată din palme. Ridică motanul în braţe şi-i strecură în gură o fondantă.
"Le vei comunica ideile tale printr-un bileţel pe care-l va găsi domnul Dascălu în antreu la înapoiere. Problema e cum o să ajungă biletul acolo căci tu nu ai vo-ie să te ri-di-ci de pe scaun. Vor fi foarte surprinşi că nu li s-a telefonat şi de astă dată. Ei bine, vei sălta uşor din cot receptorul ca şi cum ar fi fost prost pus în furcă. O mică neatenţie... Deci doamna necunoscută a încercat să-i avertizeze telefonic, dar a găsit o-cu-pat şi atunci a recurs la acest procedeu. Mai simplu, le-a strecurat un bilet sub uşă."
Bătrâna se aplecă discret ca şi cum ar fi deranjat-o ceva la picior şi trase din poşetă un carneţel şi un pix minuscul.
Florence îşi culcase capul pe masă, sprijinit în braţe. Profesorul o fixa lung, cu o privire de câine. Se întreba cum i-a dispărut cuţitul, sau poate că visase, probabil nu avusese niciodată curajul să-l subtilizeze. Se simţea paralizat, o durere ascuţită ca un cleşte îi prinsese ceafa şi îşi pipăia mereu buzunarul. Şerbănică Miga tresărea în somn. Adormise cu gura căscată.
Melania se uită pe furiş la Scarlat. Părea că se gândeşte intens la ceva."Ştii tu le ce, fetiţo..."
Mută motanul mai jos pe genunchi, ascunzându-şi mâna sub batic. Deschise carnetul la urmă unde erau foile goale şi începu să scrie. Încerca să nu mişte mâna decât din poignet, păstrând braţul şi cotul ţepene. Pe obraz îi apăruse expresia senină dintotdeauna. Zâmbea blajin, privind un tablou pictat de Florence în tinereţe. Un buchet de miozotis într-o cană de lut.
"I-au plăcut totdeauna florile mici. Lăcrămioare, panseluţe, toporaşi... Acum grăbeşte-te, draga mea... Cum spunea Soeur Blanche la pension: «Dépéchez-vous, mes enfants... » Scrisul dezordonat şi nesigur n-o să li se pară ciudat. Îşi vor închipui că este vorba despre o nouă măsură de precauţie care la stilul necunoscutei nu-i va surprinde."
Grifona, plimbându-şi ochii de la Scarlat la Ioniţă Dragu:
"Posibil ca pânzele să fie în safe sau în încăperea secretă. Încercaţi rafturi, bibliotecă".
Desprinse uşor foaia şi săltă baticul aruncând o privire scurtă în bilet.
"E destul de clar, draga mea. Vor bănui că l-ai scris cu mâna stângă. Doar nici unul nu-i grafolog şi oricum n-au timp să-şi bată capul cu fleacuri."
Împături biletul şi-l puse pe masă astupându-l cu palma.
Căruntul lăsă arma pe genunchi şi încercă să-şi aprindă ţigara cu o singură mână. Se uită la bătrânii învăluiţi parcă în ceaţă.
"Sunt îngrozitor de obosit... Nu trebuia să intru în combinaţia asta... Acum e prea târziu....”
11.
Florence se înfășură într-un șal, apoi își culcă din nou capul pe brațe.
Melania Lupuo supraveghea printre gene prefăcându-se că doarme. Profesorul, cu braţele moi, atârnând neputincioase pe lângă scaun, privea orb înainte. Ţinea gura căscată cu expresia aceea specifică a omului care a încercat o mare surpriză şi este incapabil să-şi revină.
Melania Lupu îşi strâmbă buzele palide.
"Ce imprudenţă din partea domnului Scarlat să abandoneze arma! Adevărul este că se simte extrem de descurajat. Accidentul cu şoferul şi acum tablourile... Biletul tău va fi un stimulent pentru el, îţi garantez, draga mea, căci nu se va mai crede singur. După cum ţi-am spus, totul e ca hârtiuţa să ajungă în antreu fără să te ridici de pe scaun. Ai putea să-l foloseşti pe Mirciulică. Îţi face adeseori servicii asemănătoare, dar nu te sfătuiesc. Urmele dinţilor lui rămân în-ti-pă-ri-te pe hârtie. O altă soluţie ar fi să umezeşti fundul tăvii cu ceşti murdare şi să lipeşti biletul. Aşa fura bani jupâneasa aceea negricioasă când aveai lume la poker. Venea cu tava udă şi o punea ca din întâmplare peste bancnote servind băuturile. Câştiga în fiecare seară câteva mii de lei. Ai prins şmecheria şi te distrai grozav... Nu-ţi recomand însă această formulă... S-ar putea ca biletul să se dezlipească înainte ca Şerbănică sau Florence să ajungă în antreu, sau să nu se dezlipească deloc. Îţi spun eu cum ai să procedezi, draga mea! Vei folosi curentul de aer. Da, da, ai auzit bine: cu-ren-tul de aer. Sper că ai remarcat, în momentul când se deschide uşa de la intrare tot ce e pe masă zboară spre vestibul din cauza oberlihtului spart din bucătărie. Tu vei lăsa biletul jos, pe parchet. Când domnul Dascălu va pătrunde în antreu, se va trezi cu o bucată de hârtie la picioare. Nu-i va trece niciodată prin minte lui, sau altcuiva, că scrisorica este expediată din casă. Îşi va imagina că a fost strecurată pe sub uşă. Ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun că acesta este un truc psi-ho-lo-gic. Un bilet găsit în antreu, lângă uşă, te duce cu gândul la un expeditor dinafară şi nu di-nă-un-tru."
Bătrâna lăsă hârtia jos şi o acoperi cu talpa. Ochii palizi prinseră din nou luciri blânde.
12.
- Uite ce-am găsit în ușă!
Dascălu flutura bucata de hârtie ca pe un drapel. Căruntul își ridică obrazul desfigurat.
- Unde-ai dus mașina?
- Vreo trei străzi mai încolo. Dar întâi am dat o raită prin oraș.... Trebuia să mă deconectez puțin.
Scarlat scrâșni. Ochiul neatins privea întunecat. Voi să spună ceva şi se răzgândi, mormăind mecanic:
- E în regulă?
- Bineînţeles. Am primit o scrisoare. Fii atent ce zice: Posibil ca pânzele să fie în safe sau în încăperea secretă. Încercaţi rafturi, bibliotecă. Ce spui de chestia asta?
- Dă să-l văd şi eu, bâlbâi căruntul.
Şerbănică Miga le arunca priviri furişe: "Un adevărat complot. Casa e înconjurată de bandiţi, indivizi machiavelici! Nici măcar nu se cunosc între ei... Îşi trimit mesaje, au instalat probabil microfoane. Altfel cum naiba ştiu ce se întâmplă cu ăştia de aici?"
Scarlat mototoli spasmodic hârtia.
- De ce n-o fi dat telefon?
Avea limba umflată, încleiată, abia rostea cuvintele. Ochii îi căzură pe aparat. Receptorul stătea strâmb.
- Mda... O fi încercat. Fireşte, suna ocupat! Pune-l ca lumea.
Cârnul apucă receptorul cu două degete şi îl aşeză în furcă.
- Ei, ce-i zic lui Ionescu?
- Chestia asta... Căutaţi în safe.
- Înseamnă că iar iau trusa...
- Începeţi cu biblioteca. Există o încăpere secretă. Necunoscuta a aflat amănuntul ăsta în ultima clipă şi ni l-a comunicat pentru orice eventualitate. Aşa să-i spui inginerului.
- O. K. ! Îşi duse degetul la tâmplă repetând cu ochii în tavan: Deci safe sau cameră secretă, rafturi bibliotecă. Mai e ceva?
Scarlat arătă cadavrul şoferului.
- Fă-mi un serviciu şi du-l dincolo. Mă enervează.
13.
- Ai întârziat, mormăi Raul Ionescu.
Stătea pe trepte înconjurat de mucuri de țigară. Arăta obosit și descurajat, cu umerii pleoștiți și ochii tulburi. Glasul părea dogit.
- Am avut treabă sus! A trebuit să car mașina ăluia în altă parte.
Inginerul ridică din umeri fără chef. Nimic nu mai avea importanță acum.
- Pe urmă am cărat cadavrul în dormitor. Dascălu se aşeză alături şi-i luă ţigara din mână: Astea nu-s chestii să le termini în cinci minute.
- Ce cadavru?!
- L-a împuşcat pe şofer. Voia s-o întindă. Să vezi cum arată căruntu', te apucă groaza! Ars tot, abia ţine pistolul.
- Cum l-a ars?
- Am uitat să întreb. Oricum, l-a prăjit.
Inginerul începu să râdă. Un râs amar, venit din pântece cu fălcile încleştate. Dascălu căscă ochii.
- De ce râzi?
- Aşa! E vesel! Al naibii de vesel!
Cârnul clătină din cap lămurit.
- Am înţeles! Eşti ţicnit rău! Se uită la ceas: S-a făcut de 2.
- Te grăbeşti?
- Bineînţeles. Avem de scotocit toată biblioteca.
Inginerul încruntă sprâncenele.
- De ce?
- Păi nu ţi-am spus? Tipa zice că ar fi o încăpere secretă. Apăsăm pe buton şi...
Reproduse fluierând zgomotul unei uşi glisante care se deschide. Ionescu îl apucă de mânecă.
- V-a telefonat?
- Ţţţ! Prin corespondenţă. Eu am găsit biletul băgat sub uşă.
- Ascultă! Eşti sigur că nu visezi? Cine i-a spus că tablourile au dispărut?
- De unde vrei să ştiu?! Scarlat presupunea că treaba asta ar fi aflat-o în ultima clipă şi ne-a comunicat-o ca să fim pregătiţi sufleteşte.
- Joacă tare, spuse inginerul pe gânduri.
Sări sprinten în picioare, trăgându-l de mână pe celălalt.
Cârnul îşi privea ţintă degetele îndoite. Apucă arătătorul şi mijlociul scuturându-le puternic.
- Stai! Mai am două chestii să-ţi transmit. Întâi, cică să căutăm în safe...
- Nu există niciun safe!
- Pe urmă zicea ceva de rafturi. Să umblăm la rafturi. N-am prea înţeles...
- Rafturile de la bibliotecă?
- Aha!
Ochii inginerului străluceau.
- Roagă fluturaşii tăi să-ţi adie fruntea.
Cârnul se burzului.
- Dă-o încolo de treabă! La ora asta dorm.
14.
Melania Lupu privea țintă ghemotocul de hârtie. Căruntul îl lăsase să-i alunece din mână și căzuse pe marginea covorului, lângă vitrină.
„Trebuie să-l recuperezi ne-a-pă-rat, draga mea, și să-l distrugi, desigur. Deocamdată constituie unica probă materială împotriva ta, natural în eventualitatea unui eșec. Nu-mi place să te gândești la eșcuri, dar e bine să fii pregătită pentru orice situație. O expertiză grafologică - așa mi se pare că numesc domnii de la poliție acest fel de operație - cu greu ar putea demonstra că tu ești autoarea biletului, dar nu strică să-ți iei toate măsurile de precauție.”
Se uită întâmplător la Florence și se înspăimântă. Ochii înguşti dispăruseră sub pleoapele umflate, părul alb răvăşit şi obrajii congestionaţi o făceau să semene cu o bătrână alcoolică. Îi amintea o gravură de epocă, englezească din casa soacră-sii...
Femeia beată, nepieptănată cu jupoanele rupte şi murdare zace înăbuşită peste masă. În spate se văd pălării înalte. Hangiul, de o veselie agresivă, o arată cu degetul conducătorului diligentei. Un cocoşat râde, vânzătoarea de castane priveşte în gol...
"O gravură de domnul Hogarth, dacă memoria nu te înşală. Ceva absolut deprimant... Cred că Florence trece prin momente extrem de grele. Întâmplarea asta a declanşat în ea o dramă puternică. N-a doborât-o niciodată nimic, iar uneori o invidiai pentru optimismul ei. Acum nu reacţionează firesc. Altădată, ar fi amuzat-o asemenea aventură. Nu ştiu dacă ai ghicit, dar bănuiesc că-şi pune întrebări du-re-roa-se. Poate pentru prima oară în viaţă. O examină lung, cu buzele pungă şi conchise îngrijorată: Mi se pare că Florence îţi rezervă încă surprize, draga mea..."
Înălţă timidă două degete.
- Îmi daţi voie să mă duc până la baie?
Scarlat întoarse capul. Nu mai putea deschide deloc ochiul, în schimb celălalt privea mai înviorat.
- Nu întârziaţi.
- Oh, doar câteva minute, ştiţi...
Roşi brusc şi se ridică sfioasă cu fruntea în pământ. Ocoli stângace masa ţinându-şi fustele ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze şi să atingă pe nimeni. În dreptul vitrinei, trimise cu vârful pantofului cocoloşul de hârtie spre baie. Nimeni nu se uita la ea. Deschise uşa şi împinse ghemotocul înăuntru.
Arse biletul şi aruncă cenuşa în toaletă, răsuflând uşurată.
"Încă o chestiune pe care ai rezolvat-o, draga mea! Degeaba te uiţi în oglindă! Ştiu, părul tău ar avea grozavă nevoie de un pieptene, nu ţi-ar strica nici un puf de pudră şi doar o idee de ruj, atât cât să-ţi învioreze obrazul, dar ar fi o gafă de neiertat dacă te-ai ocupa acum de fleacuri. Ceilalţi ar conchide că întâmplarea nu te-a afectat îndeajuns."
Privi hârtia carbonizată şi chicoti.
"Fireşte că vei trage apa! Nu se lasă astfel de urme niciodată. Oricine s-ar întreba: Ce a avut de ars Melania? Am vrut doar să te sperii, draga mea, să te fac să-ţi închipui că ai uitat. O mică păcăleală care nu are de ce să te supere..."
Bătrâna trase lanţul şi îşi şterse zâmbetul de pe buze. Intră în sufragerie, strecurându-se ca o umbră la locul ei.
15.
Cârnul stătea pe marginea biroului bălăngănindu-și picioarele în gol.
Prin uşa deschisă se vedeau un colţ al sufrageriei Premier Empire, o piesă originală cu efigia lui Napoleon şi a Mariei-Louise ţintuită pe spătarele scaunelor. Statuile şi vulturii de bronz care susţineau servanta luceau dulce, păreau turnaţi în aur. Dascălu privea năucit miile de cărţi legate în piele galbenă. Numără volumele din raftul de sus, încercă o înmulţire complicată apoi renunţă.
- Crezi că tipul le-a citit pe toate?
- Care tip? întrebă inginerul fără să se întoarcă.
Pipăia înfrigurat stinghiile de lemn, insistând pe muchii.
- Ăsta cu casa...
- A, Chiusbaian... Mă îndoiesc! Nimeni nu ajunge să citească aâîtea cărţi. Am văzut odată o statistică. Cei mai deştepţi nu sar peste 8-10 mii.
- Dacă ar avea ceva despre fluturi m-ar interesa.
Apucă la întâmplare un volum şi-l deschise. Raul Ionescu îl măsură iritat.
- Sper că nu te apuci acum să răsfoieşti toată biblioteca! N-are nimic despre fluturi.
- De unde ştii?
- Armeanul era astrolog, inventă inginerul. Citea în stele şi ghicea în palmă... N-avea treabă cu insectele.
- Fluturele nu-i insectă!
- Elicopter sau ce vrei tu! Ai face mai bine să mă ajuţi.
Dascălu azvârli cartea şi-şi încrucişă braţele la piept.
- Eu am muncit destul. Asta-i partea ta, eşti inginer! Ar fi fost cazul să citeşti de mult cum stă chestia.
Raul Ionescu râse.
- O cameră secretă trebuie să fie secretă pentru toată lumea, inclusiv inginerii. Dar dacă ai obosit...
Ridică din umeri continuându-şi lucrul. Brusc, simţi sângele năvălindu-i în obraji. Degetele i se împiedicaseră într-o adâncitură cât o nucă, scobită în suprafaţa lustruită a lemnului. Apăsă din toate puterile şi peretele de cărţi începu să alunece.
Cârnul fluieră subţire. Raul Ionescu, obosit, râdea nervos sprijinit de zid.
Era o încăpere uluitoare, neaşteptată, o adevărată surpriză pentru cel mai blazat dintre privitori, avertizat şi pregătit cumva de celelalte săli ale muzeului. Pe pereţii tapetaţi cu brocart greu, albastru-electric, păsări uriaşe brodate în aur, argint şi purpură păreau să fi ţâşnit chiar atunci de pe dalele albe, luându-şi zborul înspăimântate.
Senzaţia era accentuată de poziţia diferită a aripilor şi a girurilor lungi răsucite cu eleganţă. În ziduri se aflau şase nişe nu prea adânci unde tablourile primeau o lumină caldă, uleioasă de pergament vechi. Inginerul le privea aiurit. Nu-şi dădea încă bine seama despre ce e vorba, nu cunoştea pânzele, nu le întâlnise în niciun catalog, un lucru însă i se părea cert: aici se aflau piesele cele mai de seamă ale muzeului.
Întinse mâinile tremurânde spre tabloul lui Goya.
Un glas aspru, ameninţător, ţâşni pe neaşteptate în spatele lui:
- Sus mâinile!
16.
Arma alunecă de pe genunchiul lui Scarlat, căzând cu zgomot.
Melania Lupu tresări şi scoase un ţipăt uşurel.
"Acum! gândi Ioniţă Dragu încleştând pumnii.
Îşi simţea gâtul uscat, tâmplele îl dureau. Se ridicase pe jumătate, gata să se repeadă. O secundă, pipăi pragul acela unde intenţia, dorinţa pătimaşă luptă cu spaima. Luptă încleştată cu un adversar pervers care se agaţă cu ghearele, îţi taie răsuflarea, îţi picură plumb în vine.
Căruntul se aplecă greu recuperând pistolul fără să-şi ia privirea de la bătrâni.
Profesorul se lăsă moale pe scaun, sfârşit de puteri.
I se păru că distinge un licăr de dispreţ în ochii doamnei Miga şi durerea i se încolăci ca un şarpe în jurul inimii.
17.
Raul Ionescu se răsuci fulgerător. Dascălu, pe vine, se zguduia de râs.
- Ţi-a plăcut?
Pe buzele inginerului se înghesuiră vorbe groase.
Femeia din ramă zâmbea în spatele evantaiului.
Un zâmbet ciudat.
CAPITOLUL VIII
SANTAJ
1.
"Zece pânze au luat! Rembrandt, Durer, Botticelli..... Băieţii ăştia sunt într-adevăr prea lacomi, draga mea! Tu te vei mulţumi doar cu Femeia lui Goya. Ţi se cuvine pe drept, şi ştiu bine că ai acţionat numai şi numai din considerente de ordin estetic. Nu, n-ai fost niciodată o hrăpăreaţă şi dincolo vei fi încântată să te desparţi cât mai repede de aceşti domni. O societate care nu te o-no-rea-ză. Hm, zece tablouri! Poţi paria pe ultimul tău leu că vor ajunge să-şi spargă capetele pentru ele. Esenţial, fetiţo, este că Femeia cu evantai s-a întors la tine. Încă nu-ţi vine să crezi, deşi n-ar trebui să faci acum pe modesta. De câte ori te-au înşelat calculele tale? Dă-mi voie să te felicit, Melania, şi să te sărut. O meriţi cum nu ştiu s-o fi meritat altcineva vreodată."
Îşi ţuguie buzele în dosul palmei, aruncând spre ceilalţi priviri albe.
Şerbănică Miga înghiţi în sec holbându-şi ochii bulbucaţi:
"Bandiţii lucrează în stil mare! Rembrandt, Goya! Tablouri regeşti... O avere colosală! Cum poţi să scoţi aşa ceva peste graniţă?"
...........................................................................................................
5.
Cârnul se bosumflă.
- N-aveam de unde să știu!
- Întreabă!
- Ei, bravo! În chestii din astea trebuie să te grăbeşti. Cum zice un prieten de-al meu: Cel mai bun e ăla care trage primul.
- Tipul e cumva în oastea lui Lucky Luciano?
- Nu, e civil. Vinde limonadă pe stadion.
Palierul lung avea şase uşi. Inginerul o indică pe ultima.
- Pe acolo se intră în galerie. Aşteaptă să aiuresc sistemul de alarmă.
Pipăi unul din lambriuri. Apăsă marginile şi placa alunecă în jos ca un penar, descoperind instalaţia.
"Orice s-ar spune, individa s-a documentat, nu glumă. Deocamdată, n-a zbârcit-o o singură dată."
Bătu cu buricul degetelor superstiţios în lemn şi apucă firele îmbrăcate în plastic roşu. Cârnul se aplecă peste balustradă. De sus, holul rotund, cu plăci luminoase de marmură roz, părea un bazin.
Se distra grozav scuipând grupul statuar de lângă scară, un leu culcat la picioarele Dianei. Nimeri sânul zeiţei şi bătu din palme.
- Dacă aş sta aici, m-aş antrena în fiecare zi. Mă auzi? Unde naiba ai dispărut?
Raul Ionescu scoase capul din galerie. Şopti gâtuit, cu o expresie buimacă.
- Vino încoa'!
Cârnul apucă automat pistolul.
- Ce s-a întâmplat?
- Lasă asta! Uită-te!
Încăperea ciudată, sexagonală, era despărţită de un grilaj aurit. În spatele lui, zidurile păstrau câteva urme dreptunghiulare de praf.
- Nu mai sunt! suflă inginerul. Le-au luat!
Dascălu îl privi aiurit.
- Ai căpiat?! Odaia e plină de tablouri.
Inginerul nu răspunse. Îşi agăţă degetele de grilaj şi închise ochii.
Femeia cu evantai şi Vânătorul lui Rembrandt dispăruseră.
CAPITOLUL VII
CAMERA SECRETĂ
1.
Un tânăr înalt îmbrăcat într-un balonzaid alburiu trecu pe lângă ei. Păru să-şi amintească brusc de ceva şi se întoarse luând-o în direcţie opusă.
Cristescu îl urmări cu privirea şi surâse. Ploua subţire, ploaie citadină, cu bulevarde murdare şi pustii, cu câte un câine ud care trece strada pe stop, cu vitrine largi unde manechinele zâmbesc profesional.
- Mi s-a părut o clipă, doar pentru o clipă...
- Ştiu, făcu placid Azimioară. Semăna cu Doru Matei. Vă gândiţi mereu la el.
- Poimâine iese din spital. Melaniei Lupu i-am spus că abia săptămâna viitoare.
- De ce?
Maiorul ridică din umeri.
- Poate pentru că mă aştept la orice din partea ei. Poate pentru că mi-ar plăcea s-o surprindă într-un fel.
Un getax frână luând o pereche. Se sărutau disperaţi şi încercau să se urce în maşină fără să se desprindă.
- Ce-o fi făcând la ora asta?
Locotenentul îl privi dintr-o parte.
- Cine? Doru Matei?
- Nu, Melania Lupu...
- Doarme, mănâncă fondante sau conversează cu Mirciulică.
- Îhî! Parcă o văd în capotul ei de lână învârtindu-se prin casă, ciripind de una singură, punând la cale bazaconii. E ca într-o carte cu poze... Cărţile acelea cu foi groase şi litere mari, cu vigniete naive la început şi sfârşit de capitol, unde "parcă" se mai scria cu apostrof, iar "capodoperă" din vreo trei cuvinte. O răsfoieşti zâmbind, într-o vacanţă când n-ai ce face si întorci paginile emoţionat la gândul că acum o sută cincizeci de ani a citit-o un individ care nu mai există. Semnătura cu cerneală neagră de pe prima pagină e totdeauna serioasă, pretenţioasă şi vizibilă. Mi-ar fi greu să rup o astfel de carte...
- Melania e vinovată! şopti Azimioară.
- Ştiu, dragul meu, am mai discutat despre asta. Încerc însă o strângere de inimă. Mi-e la neîndemână gândul că acum doarme liniştită ori se uită la ploaia de afară, iar mâine sau poimâine...
Făcu un gest cu mâna şi oftă: Ar fi putut trăi superb. Păcat!
2.
Șerbănică Miga scânci:
- Pot să mă ridic? Am înțepenit de tot.
Scarlat înclină capul. Se uita tot timpul la pendulă, incapabil să se stăpânească. Nu-şi mai simţea deloc mâna. Doar ceva mort, greu care-i apăsa genunchiul...
Melania Lupu îl privi cu coada ochiului.
"Cât poate să mai reziste? Cinci minute? Zece? Arată oribil! Nu înţeleg de ce întârzie băieţii iar tu, draga mea, eşti legată de mâini şi de picioare. Nu-l poţi ajuta cu nimic. Trebuie să te gândeşti la un singur lucru: cum vei proceda în cazul că Ioniţă ori Florence s-ar aventura, ar încerca să facă ceva ne-să-bu-it. E un fleac pentru oricine acum să-l facă inofensiv. Pentru oricine bineînţeles în afară de Şerbănică. Aproape mi-e teamă că ar putea scăpa pistolul. Meditează Melania, treci acum probabil prin momentele cele mai grele."
Şerbănică se aşeză lângă nevastă-sa.
Florence îi aruncă o privire goală, răsucind între degete panglica albastră.
Profesorul nu-şi putea lua ochii de la cuţitul flexibil, ca un stilet, rămas pe masă. Se uită spre Scarlat, tremurând din tot corpul. Acoperi lama cu un şerveţel şi o trase încet. Avea fruntea acoperită cu broboane de sudoare.
Melania Lupu se interesă senină:
- Ţi-e cald, Ioniţă?
3.
Forțarea grilajului îi luase zece minute. Manevra abil unelte ciudate, pile şi agrafe lungi, subţiri, verifica rezultatul pe vreo trei chei asemănătoare şi o lua de la capăt fără să-şi piardă răbdarea, cu aceeaşi mână sigură. Lucra extrem de concentrat, figura mobilă îşi pierduse expresia de imbecilitate, privirea rătăcită.
Inginerul se uita abătut la zidurile goale. Auzi declicul broaştei şi se ridică apatic.
- Gata! exclamă încântat cârnul. Stai numai o clipă să-mi strâng trusa. Îmi place să lucrez ordonat.
Raul Ionescu împinse grilajul şi se apropie de un Fragonard mic. Dascălu behăia:
- Ai văzut că i-am venit de hac? Să ştii că fotografia a fost destul de bună. Mi-au dat niţel de furcă dinţii de jos. O declanşare simultană pe două sisteme care...
Inginerul îi întrerupse iritat:
- Degeaba îmi explici că tot nu înţeleg. Chestia e ce facem acum?
- Păi ce să facem?! Strângem pozele de pe pereţi şi o întindem. Ce credeai?
- Uite, băiete, cum stă treaba! Tot circul ăsta a fost inventat pentru două tablouri. Un Goya şi un Rembrandt pe care nu le găsesc ori am înnebunit şi nu le mai văd. Individa voia dama cu evantaiul. Rembrandt-ul ni-l pasa nouă.
Cârnul făcu un gest cu mâna.
- Au rămas destule.
- Nu reprezintă nimic faţă de alea două.
- Şi ce vină avem noi?
- Că suntem ghinionişti.
- Eu mă mulţumesc cu ce-i aici.
- Ascultă!
- Ai început să mă enervezi şi când mă enervez...
Dădu din cap cu sensul "nici nu ştii ce pot să fac..."
Inginerul îşi muşcă buzele şi închise ochii. Încercă să-l ia cu duhul blândeţii.
- Ascultă-mă, dragul meu. Vrei să-ţi cumperi nişte fluturaşi albaştri...
- Eşti tâmpit! îl repezi Dascălu. Nimeni nu vinde aşa ceva.
- În sfârşit, ai nevoie de bani ca să te ocupi de treaba asta. Cu ce vezi tu aici pe pereţi nu faci mare brânză.
- Ceva tot iau...
- Luăm câte ceva, fireşte, dar trebuie neapărat să le găsim pe celelalte. Altminteri, plecarea peste graniţă cade. Pricepi?
- Să ne uităm mai atent la semnături.
- Degeaba! Cunosc tablourile.
- Atunci?
- Ne sfătuim cu Scarlat. Accentuă: cu prietenul tău. Ar putea avea o idee. Te duci până la el şi-i spui. Pentru tine e o joacă, ai o condiţie fizică excelentă.
Dascălu se împăună câteva secunde apoi se strâmbă.
- N-am chef să fac încă o dată drumul. Dacă vrei, du-te tu.
- Cum crezi... Mă gândeam însă că până te întorci aş putea căuta tablourile şi câştigăm timp. Ţi-am spus că le cunosc... Ce zici?
- Lasă-mă să reflectez. E o chestie complicată.
- Să ştii că totul depinde de tine acum. Şi, natural, vom ţine seama de asta la împărţirea banilor.
Cârnul trase impresionat de poalele vindiacului.
- Nu, nu-i corect! Cum ne-am înţeles la început, aşa să rămână. Suntem prieteni, ce naiba!
Inginerul îl luă de braţ şi îi zâmbi.
- Noi doi ne înţelegem de minune. Îi indică patru pânze: Astea le iei cu tine.
Desprinse Fragonard-ul din cui apoi trecu la un impresionist francez, o natură moartă cu vaze, cărţi şi un scaun pe care nu stătea nimeni.
4.
Florence Miga ţinea ochii închişi. Mâinile groase, umflate de gută, se sprijineau împletite pe muchia mesei. Verigheta lată şi bombată, după moda de acum 40 sau 50 de ani, îi strangula degetul.
Pe mâna dreaptă purta un safir în montură bărbătească. Simţi pe braţ respiraţia şuierătoare a lui Şerbănică şi strânse mai tare din dinţi. O enerva.
O enervau răsuflarea lui, figura senilă, existenţa lui fricoasă cu tabieturi de ins mărunt şi egoist.
"În fond ce am, ce-i cu mine? Lucrurile astea le ştiu de mult, de ce trebuie să mă gândesc la ele astăzi, acum, în noaptea asta? Mâine o s-o iau de la capăt, o să vină iar Ioniţă de trei ori pe săptămână la noi - nu prea des ca să nu mă «compromită». Şi îşi simţi măruntaiele zguduite de un râs amar: «O femeie de 60 de ani compromisă»... O să joc poker la 5 bani deschiderea, după spălat am să fiu din nou cu părul prea violet pentru că am pus prea mult chimic, la vară o să mergem la Covasna... Şerbănică o să cumpere un teanc de cărţi poştale... Cărţile lui poştale completate în stil bombastic şi cu o caligrafie care urcă. La toamnă se va lăuda cu hotelul elegant în care am locuit, în realitate, o cameră ieftină la o văduvă bătrână de la marginea oraşului. Seara ne vom plimba pe promenadă, vom arunca priviri lacome peste gardul grădinii de vară unde cântă orchestra. Şerbănică va strâmba ipocrit din nas: «Ce lume proastă! Şi mirosul ăsta vulgar de mititei»... Acasă ne vor aştepta în frigiderul văduvei roşii, ouă, cutiile cu pate de ficat... De ce? Tot ce s-a întâmplat în noaptea asta nu are nicio legătură cu noi. Un eveniment memorabil, fără îndoială, Şerbănică îl va comenta şi pe patul de moarte, dar oamenii aceştia au intrat întâmplător în viaţa noastră şi vor dispărea fără urme înainte de a da zorile. Peste un an mi se va părea că am visat. Ştiam şi ieri şi alaltăieri că nu am nicio perspectivă, ştiam că viaţa mea e searbădă şi inutilă, că în faţă, la cinci sau zece paşi, nu există decât mormântul. De ce mă apasă acum mai mult? De ce mă sufocă?"
Simţi brusc că a pierdut ceva, fără să-şi dea seama ce. Plânsul îi umflă pleoapele şi deschise ochii:
"Aş vrea să mor."
5.
Melania Lupu își prinse înfrigurată brațele:
- E rece.... Trage fereastra.
- Treci lângă Ioniță, spuse încet doamna Miga. Noaptea nu avem căldură.
Bătrâna ceru din ochi avizul lui Scarlat.
Bărbatul se simțea amorțit de durere. Îi era frică să se miște, să nu scape arma. Avea impresia că totul se clatină în jurul lui. Scaunele, covoarele, sfeșnicele.... În fața ochilor îi răsări o imagine tulbure: o femeie grasă, obtuză, cu conci sur, puţin saşie. Maică-sa...
Scarlat îşi mişcă uşor buzele, rostind nedesluşit:
- De ce m-am gîndit la ea? Sunt ani de zile de când n-am făcut-o.
Un fior rece îi trecu prin inimă.
"Înainte de moarte... Totdeauna... Instinctul primar. Am să mor..."
Încercă să-şi schimbe poziţia muşcându-şi buzele de durere.
"Prostii! Fără panică! Sfeşnicele... Din cauza lor."
Le furase de acasă şi le vânduse în iarmaroc unui bogasier pentru 25 de lei. Până în seară îi mai rămăseseră doar câteva parale.
Cutreierase dugheană după dugheană fără să se poată hotărî. În cele din urmă îşi umpluse buzunarele cu roşcove şi hal viţă, cumpărase o puşculiţă de ghips, botfori cu carâmbii întorşi, un scripeţel cu chichiţă şi lacăt, vândut de un oştean cu pălărie verde... Se simţise bogat, bogat cum n-avea să mai fie niciodată... Cu mâinile pline de hârtii verzi într-un tripou din Chicago, în porturile italiene ori în nopţi norocoase la Cazinoul din Cannes.
Acasă, maică-sa îi înţepase mâinile cu acul. Sute de împunsături."Să te saturi!"
Taică-su, uscat şi încovoiat, cu ochi de peşte, funcţionar mărunt la Prefectură, decretase scurt: "Să plece! Nu mai are ce căuta în casa mea".
Din seara aceea nu i-a mai văzut. Nu s-a întors niciodată în orăşelul cu biserica roşie, parcă turtită, construită de Alexandru cel Bun; mai târziu nu şi-a căutat fraţii şi surorile.
La 14 ani vindea ziare la Bucureşti, noaptea servea ca picolo la Flora apoi la Iordache.
La 17 ani îl cunoscuse pe Carlo.
Din cauza lui intrase în bandă. Ce ciudat! Debutase în Italia, iar cariera lui se sfârşise tot acolo... Ceva perfect rotund, ca un cerc. Simţi o dorinţă sfâşietoare să vadă din nou ţara aceea minunată cu portocale roşii, cu trotuare murdare, cu femei grase şi oameni gălăgioşi, cu vinuri uşoare şi galbene, grele şi uleioase, cu soare şi cu cer mult, imens care nu semăna cu nici un altul.
"Aş vrea să mor acolo... Nu doresc nimic altceva, gândi Scarlat stăpânindu-şi un hohot mic. O dugheniţă în care să vând pizza şi clătite, jumătate de metru pătrat care să fie al meu, o rogojină, un ghiveci de leandri. Signora Rosa sau Giuseppinna sau Angelina să-mi zâmbească dimineaţa, să mă supăr pe micul Corado pentru că-mi necăjeşte canarul... Da, jumătate de metru pe care nu l-am avut niciodată. Sunt un dezrădăcinat...
Unde-i ţara dezrădăcinaţilor? Ţara cu fluturi albaştri! Poate că nenorocitul caută acelaşi lucru fără să-şi dea seama. Eu îi spun Italia, dar... Se chirci tot de durere - nu mai ştia ce-l doare, inima sau obrazul ars: Nu, împărăţia asta nu există."
Melania îşi luă motanul şi poşeta şi se aşeză lângă profesor. Mângâia aparent distrată spatele lui Mirciulică, zbârlindu-i blana.
"Ştiu că te enervează, dragul meu, dar trebuie să fii furios. Am nevoie de lucrul acesta!"
Agasat, motanul dădea din coada groasă atingând vestonul lui Ioniţă Dragu. Bătrâna se scuză zâmbind:
- Te deranjează? E nervos bietul de el. A trecut prin momente dificile.
Profesorul scutură amabil capul.
- Nu-i nimic, nici n-am băgat de seamă.
"Aşa, fetiţo. Ca să nu te simţi prost, Ioniţă nici măcar nu-şi va trage scaunul. Ar avea aerul că într-un fel te admonestează, or e prea bine crescut pentru asta, înţelegi? În schimb, tu ai nevoie să simtă că i se umblă la haină fără ca manevra să-i atragă atenţia în mod deosebit. Îşi va închipui că Mir-ciu-li-că e cel care umblă."
Se aplecă puţin şi-şi strecură degetele în buzunarul profesorului... Ascunse cuţitul în cutele rochiei zâmbindu-i serafic lui Şerbănică Miga.
Motanul se zbătea ca apucat.
- De ce nu-l laşi jos? o întrebă bătrânul.
- Oh, în starea lui de spirit mi-e teamă să nu facă vreo poznă...
Ioniţă Dragu visa cu ochii deschişi:
... E îmbrăcat în zale, bine înfipt pe un cal minunat şi are vreo 40 de ani mai puţin. La turnir, asistă castelane mândre cu talii înalte şi priviri îndrăzneţe. Luptă şi cade pentru Florence... Florence poartă un guler înalt şi înfoiat cum a văzut în tablourile lui El Greco. Ioniţă simte cum i se umflă inima, gata să plesnească...
"E singurul prilej când pot face ceva pentru ea."
6.
Parcurgea încăpere după încăpere, din ce în ce mai întunecat. Cercetase atent fosta sufragerie unde acum erau expuse colecţii de porţelanuri fine, bibelouri delicate de Sevres şi Saxa, bergerete Rosenthal, piese Galle şi Daum Nancy cu rotunjimi opace, cobalturi şi vase chinezeşti pictate de mână, servicii Limoges şi statuete complicate, născocite în atelierele meşterilor bavarezi.
Trecuse alături, într-o odaie sufocată în argintărie, tipsii, pocale şi sfeşnice, cristelniţe, crucifixe şi măsuţe joase, obiecte ciudate, vechi, a căror destinaţie n-o ghicea. Traversase aproape în fugă, fără să vadă nimic din sala cu tapiserii şi covoare în culori stinse pe care păşiseră, acum două şi trei sute de ani, cadâne în iminei şi picioare goale cu degetele strălucind de nestemate. Şirazuri, Tebrizuri, Buhara, Ghiordezuri, Ispahan...
Se opri în hol gâfâind şi se lăsă jos pe pardoseală de marmură.
"Nu sunt. Clar! Le-au luat, le-au azvârlit pe fereastră sau le-au dat foc, dracu' să-i ia, dar nu sunt! Totul a fost inutil, îngrozitor de inutil. Afară doar..."
Începu să ciocănească pereții.
7.
Melania Lupu îl văzu prima și tresări.
Dascălu semăna cu un diavol, îngrozitor de murdar, cu fața mânjită și părul în ochi, cu hainele sfâșiate.
Râdea și dinții îi străluceau albi pe obrazul smead.
Dădu cu ochii de Nucu Scarlat şi se înspăimântă.
- Ce-ai păţit? Se răsuci spre bătrâni urlând: Voi?! Din cauza voastră? Voi i-aţi făcut asta!
Căruntul gemu. Abia putea vorbi.
- Nu sunt ei vinovaţi. Lasă arma, te rog! Şoferul... Am avut ghinion.
Trăsăturile cârnului se pleoştiră şi începu să plângă cu capul pe umărul lui Scarlat.
- Tu eşti prietenul meu... Nu trebuia să plec.
Şerbănică Miga se strecurase din nou în colţul lui şi tresărea la fiecare mişcare. Florence îl privea cu ochi mari, neliniştiţi. Melania Lupu îşi ţuguie buzele subţiri.
"A intervenit ceva, draga mea, asta e sigur pentru că altfel se întorceau amândoi? Văd că a adus nişte pânze, dar printre ele nu e cea care te interesează pe tine. Nu, fetiţo, nu intra în panică, asta ar fi cel mai rău din ceea ce ţi se poate întâmpla. Trebuie să câştigi!"
Dascălu se ridică şi, cuprins de furie, începu să lovească cadavrul şoferului. Bătrânii îl priveau îngroziţi.
- Fii cuminte, îl rugă Nucu Scarlat. Ce-i cu Ionescu?
Melania Lupu dădu drumul încet motanului şi-l ascunse cu picioarele sub scaun.
Cârnul înconjura odaia cu pistolul în mână. Pe faţa schimonosită ochii îi ardeau.
- De ce n-aţi avut grijă de prietenul meu?
- Linişteşte-te! repetă căruntul. Vino încoa'!
- Vreau să ştiu! De ce nu au avut grijă de tine? Te-am lăsat în grija lor.
- Eu sunt vinovat, băiete, n-am fost atent. Gândeşte-te, avem nevoie de ei...
Doamna Miga îl privi iute, dar Scarlat nu-şi continuă gândul.
Dascălu se aşeză.
- N-am găsit tablourile.
- Văd că ai adus ceva.
- Nu-s alea. Aşa zice Ionescu. M-a trimis ca să ne sfătuim. Cică tipa cu evantai şi Vînătorul au dispărut. Poate că le-a luat altul înaintea noastră.
Nucu Scarlat se crispă. Aproape nu mai simţea durere.
- Cum adică au dispărut?
- Nu-s după grilaj.
- Imposibil! Nu pot să cred... Adică totul a fost degeaba?
Simţi că-i e greaţă, o greaţă violentă. Camera se învârtea cu el şi ar fi vrut să strige atât timp cât degetele mai aveau puterea să se agaţe în anourile de fier: "Opriţi!" Un carusel înnebunitor unde roşul, verdele, galbenul întind fâşii lungi, curcubee rare te strangulează.
Cârnul ridică bărbia ofensat:
- De ce crezi că m-am întors? Îţi închipui că macaroana aia de ciment e un bulevard?
Şerbănică schimbă o privire cu Ioniţă Dragu. Profesorul sorbea încetişor dintr-un pahar cu apă zaharată. Îşi coborî pleoapele peste ochii stinşi.
"Va să zică ăsta era misterul! Un tunel spre muzeul de vizavi... Vor să-l jefuiască!"
"Ce copii nebuni! gândi Florence. Şi eu am fost nebună... La 25 de ani îmi plăcea să sar într-un picior. De obicei noaptea, pe stradă când ieşeam de undeva. Mi-ar plăcea şi acum, dar nu-mi mai stă bine..."
Dascălu stinse ţigara strivind-o sub talpă.
- Ei, ce facem? Ăla mă aşteaptă.
- Ai răbdare... Rostea greu cuvintele, în mod ciudat parcă nu-l mai putea pronunţa pe r... Trebuie să mă gândesc. Până atunci... Arătă spre cadavrul şoferului: Individul şi-a lăsat maşina în faţa porţii. Parcheaz-o în altă parte. Între timp poate găsesc ceva.
Cârnul băgă arma în buzunar. Luă la întâmplare un trenci din cuier şi ieşi.
Scarlat privi lung în urma lui cu inima strânsă.
8.
Melania Lupu ținea pumnii ascunși în adânciturile fotoliului. Unghiile îi intrau în carne. Pe figura emailată, cu bucle argintii,e citea o atenţie încordată.
"Dumnezeule, ce ghinion! Ce neşansă oribilă! Alaltăieri tablourile erau încă acolo... Nu, nu, draga mea, te implor nu plânge! Adună-ţi toate puterile şi gândeşte-te! Chibzuieşte bine, ai nevoie de o soluţie, înainte de a se întoarce băiatul. Sunt convinsă că dacă tu ai fi acolo cu ei, ţi-ar veni o idee. Niciodată n-ai fost atât de neputincioasă. Există trei ipoteze, fetiţo. Să zicem că le-a furat altcineva. O posibilitate pe care o înlături de la bun început. E prea spectaculoasă, ţine cel mult de literatură. Rămân celelalte două. Tablourile au fost transferate în altă parte şi atunci povestea s-a is-pră-vit. Nu-ţi rămâne decât să-l iei pe Mirciulică şi să vă întoarceţi acasă. În sfârşit, a treia presupunere..."
Inima începu să-i bată şi obrajii prinseră brusc o culoare cireşie. Gândurile îi alergau febril.
"Sper din tot sufletul, draga mea, să fie aşa. Tablourile au fost depozitate în altă încăpere. De ce, Melania? Am să-ţi spun de ce: Pentru că urmează probabil să fie expuse într-o sală nouă, care oferă un plus de siguranţă. Bun, să zicem că ai dreptate... Dar oare nu erau ele destul de ferite în spatele grilajului? Nu! Dovadă că ai ajuns la ele. Deci, în eventualitatea că pânzele se află încă în muzeu... Meditează te rog acum unde pot fi în acest moment. În primul rând într-un safe. Aceasta ar fi varianta pe care ai verifica-o de la început şi pe care o vei sugera băieţilor, bineînţeles fără să te trădezi. Nu ştiu cum încă, dar ai să găseşti ceva, sunt sigură. Mai există o variantă, desigur puţin romantică, dar Chiusbaienii erau oameni excentrici şi bogaţi care-şi puteau îngădui toate extravaganţele. La urma urmelor, dacă şi-au construit un foişor şi o piscină pe terasa de la etaj, de ce n-ar fi pretins arhitectului să le proiecteze şi o încăpere secretă? Unde se află de obicei o încăpere secretă? Hai, Melania, re-flec-tea-ză! Eşti obişnuită s-o faci cu voce tare, dar te vei descurca şi aşa..."
Mişca buzele în dosul palmei fixând fără să-şi dea seama papucii lui Şerbănică, nişte pâslari în carouri.
"Fără îndoială că lângă bibliotecă. Rafturile pline de cărţi pot camufla de minune o uşă secretă. Şi mai precis uşa, dacă există, se află în spatele biroului, la îndemână... Nu, realmente cred că nu te înşeli, draga mea... La mentalitatea lor, era imposibil să nu le fi trecut prin cap şi trăsnaia asta. Le-ai văzut biblioteca... Superbă! Evident, nu lipseşte nici căminul. Pariez pe orice că au şi o cameră secretă! Închipuieşte-ţi numai! Ce surpriză pentru un grup de vizitatori, la o mică manevră a ghidului să se trezească dintr-o dată că un perete se deschide, dând într-o sală splendidă unde se găsesc cele mai de seamă comori ale muzeului! O surpriză plină de efect... Nu, nu, încă nu te felicit, Melania, dar presimt că ai dreptate."
Respiră adânc şi aruncă o privire triumfătoare spre Nucu Scarlat.
9.
„Aș fuma o tigară, îşi zise căruntul amorţit de durere. N-am cum! În ce mână ţin arma? Capul mi-e gol... Dacă Ionescu găsea ceva, venea după ăsta. Nu-l mai aştepta. Habar n-am ce trebuie să facem. Totul s-a dus dracului! O singură sugestie, idioată... Să caute, să caute până le vine rău! Nu se luminează înainte de 6. La urma urmelor, mai stăm o zi aici, amânăm plecarea pentru noaptea următoare... Cum e bine! Nu am să rezist? Pot interveni atâtea... Oricum, trebuie să caute.”
10.
„Știu, draga mea, ai găsit!”
Melania Lupu se abţinu să nu bată din palme. Ridică motanul în braţe şi-i strecură în gură o fondantă.
"Le vei comunica ideile tale printr-un bileţel pe care-l va găsi domnul Dascălu în antreu la înapoiere. Problema e cum o să ajungă biletul acolo căci tu nu ai vo-ie să te ri-di-ci de pe scaun. Vor fi foarte surprinşi că nu li s-a telefonat şi de astă dată. Ei bine, vei sălta uşor din cot receptorul ca şi cum ar fi fost prost pus în furcă. O mică neatenţie... Deci doamna necunoscută a încercat să-i avertizeze telefonic, dar a găsit o-cu-pat şi atunci a recurs la acest procedeu. Mai simplu, le-a strecurat un bilet sub uşă."
Bătrâna se aplecă discret ca şi cum ar fi deranjat-o ceva la picior şi trase din poşetă un carneţel şi un pix minuscul.
Florence îşi culcase capul pe masă, sprijinit în braţe. Profesorul o fixa lung, cu o privire de câine. Se întreba cum i-a dispărut cuţitul, sau poate că visase, probabil nu avusese niciodată curajul să-l subtilizeze. Se simţea paralizat, o durere ascuţită ca un cleşte îi prinsese ceafa şi îşi pipăia mereu buzunarul. Şerbănică Miga tresărea în somn. Adormise cu gura căscată.
Melania se uită pe furiş la Scarlat. Părea că se gândeşte intens la ceva."Ştii tu le ce, fetiţo..."
Mută motanul mai jos pe genunchi, ascunzându-şi mâna sub batic. Deschise carnetul la urmă unde erau foile goale şi începu să scrie. Încerca să nu mişte mâna decât din poignet, păstrând braţul şi cotul ţepene. Pe obraz îi apăruse expresia senină dintotdeauna. Zâmbea blajin, privind un tablou pictat de Florence în tinereţe. Un buchet de miozotis într-o cană de lut.
"I-au plăcut totdeauna florile mici. Lăcrămioare, panseluţe, toporaşi... Acum grăbeşte-te, draga mea... Cum spunea Soeur Blanche la pension: «Dépéchez-vous, mes enfants... » Scrisul dezordonat şi nesigur n-o să li se pară ciudat. Îşi vor închipui că este vorba despre o nouă măsură de precauţie care la stilul necunoscutei nu-i va surprinde."
Grifona, plimbându-şi ochii de la Scarlat la Ioniţă Dragu:
"Posibil ca pânzele să fie în safe sau în încăperea secretă. Încercaţi rafturi, bibliotecă".
Desprinse uşor foaia şi săltă baticul aruncând o privire scurtă în bilet.
"E destul de clar, draga mea. Vor bănui că l-ai scris cu mâna stângă. Doar nici unul nu-i grafolog şi oricum n-au timp să-şi bată capul cu fleacuri."
Împături biletul şi-l puse pe masă astupându-l cu palma.
Căruntul lăsă arma pe genunchi şi încercă să-şi aprindă ţigara cu o singură mână. Se uită la bătrânii învăluiţi parcă în ceaţă.
"Sunt îngrozitor de obosit... Nu trebuia să intru în combinaţia asta... Acum e prea târziu....”
11.
Florence se înfășură într-un șal, apoi își culcă din nou capul pe brațe.
Melania Lupuo supraveghea printre gene prefăcându-se că doarme. Profesorul, cu braţele moi, atârnând neputincioase pe lângă scaun, privea orb înainte. Ţinea gura căscată cu expresia aceea specifică a omului care a încercat o mare surpriză şi este incapabil să-şi revină.
Melania Lupu îşi strâmbă buzele palide.
"Ce imprudenţă din partea domnului Scarlat să abandoneze arma! Adevărul este că se simte extrem de descurajat. Accidentul cu şoferul şi acum tablourile... Biletul tău va fi un stimulent pentru el, îţi garantez, draga mea, căci nu se va mai crede singur. După cum ţi-am spus, totul e ca hârtiuţa să ajungă în antreu fără să te ridici de pe scaun. Ai putea să-l foloseşti pe Mirciulică. Îţi face adeseori servicii asemănătoare, dar nu te sfătuiesc. Urmele dinţilor lui rămân în-ti-pă-ri-te pe hârtie. O altă soluţie ar fi să umezeşti fundul tăvii cu ceşti murdare şi să lipeşti biletul. Aşa fura bani jupâneasa aceea negricioasă când aveai lume la poker. Venea cu tava udă şi o punea ca din întâmplare peste bancnote servind băuturile. Câştiga în fiecare seară câteva mii de lei. Ai prins şmecheria şi te distrai grozav... Nu-ţi recomand însă această formulă... S-ar putea ca biletul să se dezlipească înainte ca Şerbănică sau Florence să ajungă în antreu, sau să nu se dezlipească deloc. Îţi spun eu cum ai să procedezi, draga mea! Vei folosi curentul de aer. Da, da, ai auzit bine: cu-ren-tul de aer. Sper că ai remarcat, în momentul când se deschide uşa de la intrare tot ce e pe masă zboară spre vestibul din cauza oberlihtului spart din bucătărie. Tu vei lăsa biletul jos, pe parchet. Când domnul Dascălu va pătrunde în antreu, se va trezi cu o bucată de hârtie la picioare. Nu-i va trece niciodată prin minte lui, sau altcuiva, că scrisorica este expediată din casă. Îşi va imagina că a fost strecurată pe sub uşă. Ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun că acesta este un truc psi-ho-lo-gic. Un bilet găsit în antreu, lângă uşă, te duce cu gândul la un expeditor dinafară şi nu di-nă-un-tru."
Bătrâna lăsă hârtia jos şi o acoperi cu talpa. Ochii palizi prinseră din nou luciri blânde.
12.
- Uite ce-am găsit în ușă!
Dascălu flutura bucata de hârtie ca pe un drapel. Căruntul își ridică obrazul desfigurat.
- Unde-ai dus mașina?
- Vreo trei străzi mai încolo. Dar întâi am dat o raită prin oraș.... Trebuia să mă deconectez puțin.
Scarlat scrâșni. Ochiul neatins privea întunecat. Voi să spună ceva şi se răzgândi, mormăind mecanic:
- E în regulă?
- Bineînţeles. Am primit o scrisoare. Fii atent ce zice: Posibil ca pânzele să fie în safe sau în încăperea secretă. Încercaţi rafturi, bibliotecă. Ce spui de chestia asta?
- Dă să-l văd şi eu, bâlbâi căruntul.
Şerbănică Miga le arunca priviri furişe: "Un adevărat complot. Casa e înconjurată de bandiţi, indivizi machiavelici! Nici măcar nu se cunosc între ei... Îşi trimit mesaje, au instalat probabil microfoane. Altfel cum naiba ştiu ce se întâmplă cu ăştia de aici?"
Scarlat mototoli spasmodic hârtia.
- De ce n-o fi dat telefon?
Avea limba umflată, încleiată, abia rostea cuvintele. Ochii îi căzură pe aparat. Receptorul stătea strâmb.
- Mda... O fi încercat. Fireşte, suna ocupat! Pune-l ca lumea.
Cârnul apucă receptorul cu două degete şi îl aşeză în furcă.
- Ei, ce-i zic lui Ionescu?
- Chestia asta... Căutaţi în safe.
- Înseamnă că iar iau trusa...
- Începeţi cu biblioteca. Există o încăpere secretă. Necunoscuta a aflat amănuntul ăsta în ultima clipă şi ni l-a comunicat pentru orice eventualitate. Aşa să-i spui inginerului.
- O. K. ! Îşi duse degetul la tâmplă repetând cu ochii în tavan: Deci safe sau cameră secretă, rafturi bibliotecă. Mai e ceva?
Scarlat arătă cadavrul şoferului.
- Fă-mi un serviciu şi du-l dincolo. Mă enervează.
13.
- Ai întârziat, mormăi Raul Ionescu.
Stătea pe trepte înconjurat de mucuri de țigară. Arăta obosit și descurajat, cu umerii pleoștiți și ochii tulburi. Glasul părea dogit.
- Am avut treabă sus! A trebuit să car mașina ăluia în altă parte.
Inginerul ridică din umeri fără chef. Nimic nu mai avea importanță acum.
- Pe urmă am cărat cadavrul în dormitor. Dascălu se aşeză alături şi-i luă ţigara din mână: Astea nu-s chestii să le termini în cinci minute.
- Ce cadavru?!
- L-a împuşcat pe şofer. Voia s-o întindă. Să vezi cum arată căruntu', te apucă groaza! Ars tot, abia ţine pistolul.
- Cum l-a ars?
- Am uitat să întreb. Oricum, l-a prăjit.
Inginerul începu să râdă. Un râs amar, venit din pântece cu fălcile încleştate. Dascălu căscă ochii.
- De ce râzi?
- Aşa! E vesel! Al naibii de vesel!
Cârnul clătină din cap lămurit.
- Am înţeles! Eşti ţicnit rău! Se uită la ceas: S-a făcut de 2.
- Te grăbeşti?
- Bineînţeles. Avem de scotocit toată biblioteca.
Inginerul încruntă sprâncenele.
- De ce?
- Păi nu ţi-am spus? Tipa zice că ar fi o încăpere secretă. Apăsăm pe buton şi...
Reproduse fluierând zgomotul unei uşi glisante care se deschide. Ionescu îl apucă de mânecă.
- V-a telefonat?
- Ţţţ! Prin corespondenţă. Eu am găsit biletul băgat sub uşă.
- Ascultă! Eşti sigur că nu visezi? Cine i-a spus că tablourile au dispărut?
- De unde vrei să ştiu?! Scarlat presupunea că treaba asta ar fi aflat-o în ultima clipă şi ne-a comunicat-o ca să fim pregătiţi sufleteşte.
- Joacă tare, spuse inginerul pe gânduri.
Sări sprinten în picioare, trăgându-l de mână pe celălalt.
Cârnul îşi privea ţintă degetele îndoite. Apucă arătătorul şi mijlociul scuturându-le puternic.
- Stai! Mai am două chestii să-ţi transmit. Întâi, cică să căutăm în safe...
- Nu există niciun safe!
- Pe urmă zicea ceva de rafturi. Să umblăm la rafturi. N-am prea înţeles...
- Rafturile de la bibliotecă?
- Aha!
Ochii inginerului străluceau.
- Roagă fluturaşii tăi să-ţi adie fruntea.
Cârnul se burzului.
- Dă-o încolo de treabă! La ora asta dorm.
14.
Melania Lupu privea țintă ghemotocul de hârtie. Căruntul îl lăsase să-i alunece din mână și căzuse pe marginea covorului, lângă vitrină.
„Trebuie să-l recuperezi ne-a-pă-rat, draga mea, și să-l distrugi, desigur. Deocamdată constituie unica probă materială împotriva ta, natural în eventualitatea unui eșec. Nu-mi place să te gândești la eșcuri, dar e bine să fii pregătită pentru orice situație. O expertiză grafologică - așa mi se pare că numesc domnii de la poliție acest fel de operație - cu greu ar putea demonstra că tu ești autoarea biletului, dar nu strică să-ți iei toate măsurile de precauție.”
Se uită întâmplător la Florence și se înspăimântă. Ochii înguşti dispăruseră sub pleoapele umflate, părul alb răvăşit şi obrajii congestionaţi o făceau să semene cu o bătrână alcoolică. Îi amintea o gravură de epocă, englezească din casa soacră-sii...
Femeia beată, nepieptănată cu jupoanele rupte şi murdare zace înăbuşită peste masă. În spate se văd pălării înalte. Hangiul, de o veselie agresivă, o arată cu degetul conducătorului diligentei. Un cocoşat râde, vânzătoarea de castane priveşte în gol...
"O gravură de domnul Hogarth, dacă memoria nu te înşală. Ceva absolut deprimant... Cred că Florence trece prin momente extrem de grele. Întâmplarea asta a declanşat în ea o dramă puternică. N-a doborât-o niciodată nimic, iar uneori o invidiai pentru optimismul ei. Acum nu reacţionează firesc. Altădată, ar fi amuzat-o asemenea aventură. Nu ştiu dacă ai ghicit, dar bănuiesc că-şi pune întrebări du-re-roa-se. Poate pentru prima oară în viaţă. O examină lung, cu buzele pungă şi conchise îngrijorată: Mi se pare că Florence îţi rezervă încă surprize, draga mea..."
Înălţă timidă două degete.
- Îmi daţi voie să mă duc până la baie?
Scarlat întoarse capul. Nu mai putea deschide deloc ochiul, în schimb celălalt privea mai înviorat.
- Nu întârziaţi.
- Oh, doar câteva minute, ştiţi...
Roşi brusc şi se ridică sfioasă cu fruntea în pământ. Ocoli stângace masa ţinându-şi fustele ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze şi să atingă pe nimeni. În dreptul vitrinei, trimise cu vârful pantofului cocoloşul de hârtie spre baie. Nimeni nu se uita la ea. Deschise uşa şi împinse ghemotocul înăuntru.
Arse biletul şi aruncă cenuşa în toaletă, răsuflând uşurată.
"Încă o chestiune pe care ai rezolvat-o, draga mea! Degeaba te uiţi în oglindă! Ştiu, părul tău ar avea grozavă nevoie de un pieptene, nu ţi-ar strica nici un puf de pudră şi doar o idee de ruj, atât cât să-ţi învioreze obrazul, dar ar fi o gafă de neiertat dacă te-ai ocupa acum de fleacuri. Ceilalţi ar conchide că întâmplarea nu te-a afectat îndeajuns."
Privi hârtia carbonizată şi chicoti.
"Fireşte că vei trage apa! Nu se lasă astfel de urme niciodată. Oricine s-ar întreba: Ce a avut de ars Melania? Am vrut doar să te sperii, draga mea, să te fac să-ţi închipui că ai uitat. O mică păcăleală care nu are de ce să te supere..."
Bătrâna trase lanţul şi îşi şterse zâmbetul de pe buze. Intră în sufragerie, strecurându-se ca o umbră la locul ei.
15.
Cârnul stătea pe marginea biroului bălăngănindu-și picioarele în gol.
Prin uşa deschisă se vedeau un colţ al sufrageriei Premier Empire, o piesă originală cu efigia lui Napoleon şi a Mariei-Louise ţintuită pe spătarele scaunelor. Statuile şi vulturii de bronz care susţineau servanta luceau dulce, păreau turnaţi în aur. Dascălu privea năucit miile de cărţi legate în piele galbenă. Numără volumele din raftul de sus, încercă o înmulţire complicată apoi renunţă.
- Crezi că tipul le-a citit pe toate?
- Care tip? întrebă inginerul fără să se întoarcă.
Pipăia înfrigurat stinghiile de lemn, insistând pe muchii.
- Ăsta cu casa...
- A, Chiusbaian... Mă îndoiesc! Nimeni nu ajunge să citească aâîtea cărţi. Am văzut odată o statistică. Cei mai deştepţi nu sar peste 8-10 mii.
- Dacă ar avea ceva despre fluturi m-ar interesa.
Apucă la întâmplare un volum şi-l deschise. Raul Ionescu îl măsură iritat.
- Sper că nu te apuci acum să răsfoieşti toată biblioteca! N-are nimic despre fluturi.
- De unde ştii?
- Armeanul era astrolog, inventă inginerul. Citea în stele şi ghicea în palmă... N-avea treabă cu insectele.
- Fluturele nu-i insectă!
- Elicopter sau ce vrei tu! Ai face mai bine să mă ajuţi.
Dascălu azvârli cartea şi-şi încrucişă braţele la piept.
- Eu am muncit destul. Asta-i partea ta, eşti inginer! Ar fi fost cazul să citeşti de mult cum stă chestia.
Raul Ionescu râse.
- O cameră secretă trebuie să fie secretă pentru toată lumea, inclusiv inginerii. Dar dacă ai obosit...
Ridică din umeri continuându-şi lucrul. Brusc, simţi sângele năvălindu-i în obraji. Degetele i se împiedicaseră într-o adâncitură cât o nucă, scobită în suprafaţa lustruită a lemnului. Apăsă din toate puterile şi peretele de cărţi începu să alunece.
Cârnul fluieră subţire. Raul Ionescu, obosit, râdea nervos sprijinit de zid.
Era o încăpere uluitoare, neaşteptată, o adevărată surpriză pentru cel mai blazat dintre privitori, avertizat şi pregătit cumva de celelalte săli ale muzeului. Pe pereţii tapetaţi cu brocart greu, albastru-electric, păsări uriaşe brodate în aur, argint şi purpură păreau să fi ţâşnit chiar atunci de pe dalele albe, luându-şi zborul înspăimântate.
Senzaţia era accentuată de poziţia diferită a aripilor şi a girurilor lungi răsucite cu eleganţă. În ziduri se aflau şase nişe nu prea adânci unde tablourile primeau o lumină caldă, uleioasă de pergament vechi. Inginerul le privea aiurit. Nu-şi dădea încă bine seama despre ce e vorba, nu cunoştea pânzele, nu le întâlnise în niciun catalog, un lucru însă i se părea cert: aici se aflau piesele cele mai de seamă ale muzeului.
Întinse mâinile tremurânde spre tabloul lui Goya.
Un glas aspru, ameninţător, ţâşni pe neaşteptate în spatele lui:
- Sus mâinile!
16.
Arma alunecă de pe genunchiul lui Scarlat, căzând cu zgomot.
Melania Lupu tresări şi scoase un ţipăt uşurel.
"Acum! gândi Ioniţă Dragu încleştând pumnii.
Îşi simţea gâtul uscat, tâmplele îl dureau. Se ridicase pe jumătate, gata să se repeadă. O secundă, pipăi pragul acela unde intenţia, dorinţa pătimaşă luptă cu spaima. Luptă încleştată cu un adversar pervers care se agaţă cu ghearele, îţi taie răsuflarea, îţi picură plumb în vine.
Căruntul se aplecă greu recuperând pistolul fără să-şi ia privirea de la bătrâni.
Profesorul se lăsă moale pe scaun, sfârşit de puteri.
I se păru că distinge un licăr de dispreţ în ochii doamnei Miga şi durerea i se încolăci ca un şarpe în jurul inimii.
17.
Raul Ionescu se răsuci fulgerător. Dascălu, pe vine, se zguduia de râs.
- Ţi-a plăcut?
Pe buzele inginerului se înghesuiră vorbe groase.
Femeia din ramă zâmbea în spatele evantaiului.
Un zâmbet ciudat.
CAPITOLUL VIII
SANTAJ
1.
"Zece pânze au luat! Rembrandt, Durer, Botticelli..... Băieţii ăştia sunt într-adevăr prea lacomi, draga mea! Tu te vei mulţumi doar cu Femeia lui Goya. Ţi se cuvine pe drept, şi ştiu bine că ai acţionat numai şi numai din considerente de ordin estetic. Nu, n-ai fost niciodată o hrăpăreaţă şi dincolo vei fi încântată să te desparţi cât mai repede de aceşti domni. O societate care nu te o-no-rea-ză. Hm, zece tablouri! Poţi paria pe ultimul tău leu că vor ajunge să-şi spargă capetele pentru ele. Esenţial, fetiţo, este că Femeia cu evantai s-a întors la tine. Încă nu-ţi vine să crezi, deşi n-ar trebui să faci acum pe modesta. De câte ori te-au înşelat calculele tale? Dă-mi voie să te felicit, Melania, şi să te sărut. O meriţi cum nu ştiu s-o fi meritat altcineva vreodată."
Îşi ţuguie buzele în dosul palmei, aruncând spre ceilalţi priviri albe.
Şerbănică Miga înghiţi în sec holbându-şi ochii bulbucaţi:
"Bandiţii lucrează în stil mare! Rembrandt, Goya! Tablouri regeşti... O avere colosală! Cum poţi să scoţi aşa ceva peste graniţă?"
...........................................................................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)