6.
- Am avut tot timpul impresia că visez... Nababi, domnule! Să fi văzut casa! Nu-mi venea să cred."Ce caut aici?! Ce se întîmplă cu mine!? Am discutat într-adevăr cu femeia?" înţelegi, toate astea nu-şi găseau loc în viaţa mea, nu se asortau cu nimic. Un coşmar de schizofrenic! Habar n-am dacă pricepi, e multă aiureală acum în capul meu...
Cârnul remarcă placid:
- Asta-i din cauză că n-ai fantezie. Mie mi s-a părut totul foarte firesc. Eu nu visez decât atunci când dorm...
- E bine, e bine băieţi, şopti mecanic Scarlat. S-a făcut 2, 30. Să ne grăbim! Încercă să se ridice: Va trebui să mă ajutaţi. Niciodată nu mi-a fost aşa rău.
Raul Ionescu ezită nehotărât, apoi scoase din buzunar o cutie de metal.
- Întinde mâna!
- Ce-i asta?
- Morfină. Ultima fiolă. Râse amar: Mai degrabă ţi-aş oferi un ochi... Îi făcu injecţia apoi se ridică: Şi cu asta basta! Let's go!
Scarlat îşi aprinse o ţigară.
- Imediat, să-şi facă efectul... Aş bea un butoi de whisky!
Florence îl privea pe Raul Ionescu cu ochi umezi. Erau ochii din tinereţe, de un albastru adânc, safire mici scânteietoare tăiate în formă de migdală.
"Ce copil nebun! Cum îi scapără privirea! N-aş fi zis că e morfinoman. Şi totuşi... Ce poftă de viaţă în umerii ăştia largi, în obrazul ăsta supt, în râsul ăsta cu gura plină, cu dinţi puternici... Nu se gândeşte acum decât la banii lui. O să-şi cumpere un yacht, un Cadillac, comandă specială... O să-şi mobileze un apartament a l'americaine, o să se coleze cu cea mai costisitoare întreţinută de pe Coasta de Azur sau California. Ce copil..."
- Cum te simţi?
Nucu Scarlat gemu înăbuşit.
- Mult mai bine, mulţumesc. Să-i dăm bătaie!
Cârnul îşi curăţa pistolul.
- I-aş da un telefon amicului meu să-l liniştesc.
- Lasă, mai bine fă-i o surpriză. Îi expediezi o scrisoare cu un fluture albastru.
- Îi tot dai zor cu fluturii ca un prost! Lui îi trebuie nişte piese de schimb la o maşină de cusut Singer, şi eu să-i trimit fluturi! Ce-o fi în capul tău, nu ştiu...
- Are dreptate, interveni răguşit Nucu Scarlat. Se întoarse spre Raul Ionescu: Unde trebuie să aibă loc întâlnirea cu individul?
- Nu mi-a precizat.
- Ştii ceva, cheamă-l aici! Ambianţa e mai convingătoare. Inginerul scoase un carneţel. Citi tare, rar, uitându-se pe furiş la bătrâni.
- "Alexandru Miga - 22. 60. 6..."
Florence tresări. Exclamă sufocată, cu mâna la gât:
- Sandi!
Şerbănică clipea nedumerit. Îl trase de mânecă pe profesor.
- Ce? Ce spune? Ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic!
Fără s-o vadă nimeni, Melania Lupu băgă o fondantă în gură.
"O meriţi, draga mea."
2.
Telefonul zbârnâi lung, strident, sfredelind întunericul somnului. Tânărul întinse buimac mâna şi aprinse lampa de pe noptieră. Se uită reflex la ceas: 2.45.
- Alo!
- Domnul Alexandru Miga?
- Da.
- Sunteţi singur?
- Da, răspunse, încă aiurit. Cu cine să fiu?
Inginerul râse:
- De obicei, bărbaţii tineri fără complicaţii matrimoniale îşi petrec noaptea ceva mai judicios. În sfârşit! Îmbrăcaţi-vă urgent! Sunteţi aşteptat la domiciliul părinţilor dumneavoastră. Vă rog să nu întârziaţi.
- Li s-a întâmplat ceva?
- Deocamdată nimic, dar li s-ar putea întâmpla multe dacă nu vă grăbiţi.
- E un banc idiot!
- Ca banc, ar fi într-adevăr idiot. Vă atrag atenţia că de promptitudinea şi discreţia dumneavoastră depinde viaţa lor. Accentuez! Viaţa lor! În consecinţă, nu luaţi legătura cu nimeni şi grăbiţi-vă.
- Dar ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu?
Mâna îi transpirase pe receptor, îşi simţea spatele şi ceafa ude.
- Alo! Cine eşti dumneata?
- Nu părăsiţi vă rog aparatul. Vocea se depărtă de microfon: Poftiţi doamnă...
Alexandru scoase nervos o ţigară, încercând s-o aprindă. Auzi glasul lui Florence, apatic, ruginit.
- Tu eşti, mamă? Ce se întâmplă cu voi?
- Vino repede, dragul meu! Fă cum ţi-au spus ei.
- Care ei? Sunt mai mulţi? Lămureşte-mă!
- Grăbeşte-te! răspunse fără legătură doamna Miga. Grăbeşte-te şi nu anunţa pe nimeni. Te rog din suflet! Pentru noi, pentru...
Convorbirea se întrerupse. Alexandru rămase cu receptorul în mână privindu-l năuc.
Sări din pat şi începu să se îmbrace febril.
"Ce să fac? Ce trebuie să fac?"
Luă toţi banii din casă şi ieşi uitând lumina aprinsă. Sub cristalul de pe noptieră, râdea Elvis Priesley într-o cămaşă roşie, sub o pălărie enormă de cowboy.
3.
Florence se întoarse la locul ei ţinându-se de masă. Căpătase dintr-o dată un mers bătrânesc, târşit şi nesigur.
Ioniţă Dragu o privea cu inima zdrobită.
"Prin ce trece, Dumnezeule! Prin ce trece!"
Cârnul se juca expert cu pistolul învârtindu-l pe arătător. Observă indiferent:
- Ăla s-a dus întins la Miliţie, ascultaţi-mă pe mine!
Inginerul privea pe fereastră. Declară fără să se întoarcă:
- Nu cred....
- Pariem pe tipul cu pană verde?
Ionescu râse.
- Ne-am dat dracului! Pariem pe Rembrandt!
- N-o s-o facă, puse încet Nucu Scarlat. Se întinsese pe o canapea. Vorbea cu ochii închişi: De altfel, ne putem prinde imediat.
- Cum? întrebă Dascălu.
- Trebuie să sosească în 10, maximum 15 minute. Oricine ia un taxi într-o astfel de împrejurare. Dacă întârzie... Nu-şi continuă gândul.
Ioniţă Dragu interveni cu glas nesigur:
- De ce trebuie să-l amestecaţi şi pe el în povestea asta?
Cârnul îl privi peste umăr hlizindu-se.
- Băieţelul e curios! Toată seara a pus întrebări.
Şerbănică Miga, zdrobit de admiraţie, îşi pironi ochii în obrazul profesorului.
"Nu-l ştiam aşa de curajos. Retractă repede, meschin: S-a zaharisit, e iresponsabil..."
Melania Lupu scânci:
- A dispărut Mirciulică. Nu-mi dau seama unde poate să fie...
"N-ai nevoie de încă un scandal, draga mea! Domnul Dascălu e prea nervos şi Ioniţă şi-a pus în cap să-l irite. Încearcă să le abaţi atenţia."
Cârnul se răsuci fulgerat.
- Mirciulică?! Care Mirciulică?! Câţi suntem în casa asta, la urma urmelor?
- E motanul, mârâi Scarlat. Las-o în pace!
- Nu se simte bine, spuse bătrâna şi vreau să-i dau medicamentul. Agită o sticluţă: I-am amestecat aspirina în lapte. Altfel n-o înghite, oricât m-aş ruga de el.
Raul Ionescu râse. Simţi privirea albastră a doamnei Miga şi câteva clipe o măsură nedumerit.
Dascălu se lăsase în patru labe uitându-se pe sub mobile.
- Ce dracu' faci?
- Caut motanul.
- O faptă nobilă...
- Vreau să văd cum înghite medicamentul.
Inginerul fredonă încet, cu tâlc:
- Fluturaş nu mai ai aripioare...
Ochii îi licăreau, se agita, se uita mereu pe fereastră.
- Un cântec idiot! observă cârnul. Nu ştiu unde s-a ascuns ăla. Parcă era negru...
- Exact, domnule, şopti Melania Lupu. Completă ca şi cum în odaie s-ar fi mai aflat vreo cincisprezece pisici: Negru şi cu o expresie extrem de inteligentă.
Şerbănică o măsură curios: "Altă dobitoacă! Auzi, expresie!"
De afară se auzi un fluierat. Inginerul se repezi la geam.
- E Sandu, spuse doamna Miga, totdeauna când ajunge în curte fluieră.
Căruntul îşi crăpă ochiul şi se uită la pendulă.
- Exact 14 minute.
Inginerul se desprinse de geam.
- Asta înseamnă că...
- L-am găsit! exclamă Dascălu.
Ţinea motanul spânzurat de coadă ferindu-se să nu-l zgârie. I-l întinse triumfător Melaniei Lupu.
Mirciulică urla arătându-şi dinţii albi, mărunţi şi cerul gurii căptuşit cu purpură.
4.
Scarlat mai rămăsese întins pe canapea. Morfina îşi făcuse efectul şi încerca o stare de beatitudine. Se simţea uşor, imaginile deveniseră ceva mai limpezi, glasurile se apropiau.
Raul Ionescu îi storsese trei lămâi peste două linguri de zahăr, găsise prin casă un unguent sulfamidat şi-i oblojise de bine, de rău obrazul şi mâna.
Tânărul Miga ţinut la respect de pistolul cârnului le arunca priviri buimace. Se aşezase pe primul scaun, lângă Melania Lupu. Bătrâna îi atinse braţul zâmbindu-i tremurat.
- Ai crescut mare, Săndel.
Îl măsură printre gene: "A luat ochii de la Florence. Gura e a lui Şerbănică. Bărbia are gropiţă... Pe vremea ta, draga mea, asta însemna două căsătorii. Când era mic, maică-sa îl purta cu bluze ca pe o fetiţă, şi în spielhosen. Văd şi acum puişorii galbeni de pe buzunar. Erai pe plajă, la Rex cu colonelul. Cum a trecut timpul... Trebuie să împlinească 28 de ani. Florence l-a avut destul de târziu. Un tânăr drăguţ şi cumsecade... Nu înţeleg de ce băieţii întârzie să-i explice. Vor să-l fiarbă pro-babil..."
Alexandru se uită îngrijorat la doamna Miga. Îşi drese glasul.
- Vreţi să-mi spuneţi în sfârşit despre ce e vorba?
Cârnul îl studia rânjind tâmp.
- Ce-au zis şmecherii de la Miliţie?
Celălalt ridică din umeri, strângându-şi buzele. Scarlat îi şopti inginerului:
- Explică-i cum stă chestia şi terminaţi bâlciul mai repede. Da... Poţi să-mi dai o ţigară.
Ionescu o aprinse tacticos şi i-o vârî între degete. Se aşeză apoi zâmbind în faţa tânărului.
- Aveţi o profesiune interesantă...
- Depinde.
- Pentru noi este!
- Oricum, nu văd legătura.
Dascălu behăi, nu se ştie de ce, încântat şi făcu un pas la stânga să-l vadă mai bine.
- Lucraţi la Aviasan...
Doamna Miga tresări. În ochi i se aprinse o flăcăruie. Îşi muşcă buzele nehotărâtă.
Melania Lupu o privi iute.
"Florence a sesizat, draga mea, a sesizat imediat. Nu şi Ioniţă, iar bietul Şerbănică se va dumiri abia săptămâna viitoare."
- Pilot, completă inginerul. De trei ani şi jumătate zburaţi pe avioane sanitare.
- Observ că sunteţi extrem de bine informat. În fond, ce doriţi?
- Avem nevoie de dumneavoastră şi de avionul dumneavoastră.
Şerbănică Miga întinse gâtul: "Sunt nebuni? Ce să facă cu un avion?"
Ioniţă Dragu scoase o exclamaţie uşoară şi închise gura repede. Dascălu se amuza copios rotindu-şi ochii de la unul la celălalt.
Alexandru, palid, cu figura încremenită, şopti:
- Nu înţeleg...
- Suntem şapte inşi în această încăpere. Ne veţi scoate din ţară.
Tânărul sări în picioare.
- Absurd!
Dascălu îndreptă arma spre el.
- Stai jos, tăticule!
- Absurd! repetă agitat Alexandru.
Inginerul clătină din cap.
- Chestiunea se prezintă astfel, domnule Miga: În situaţia în care refuzaţi, ori vă trece prin cap ideea nefericită de a informa autorităţile, părinţii dumneavoastră...
Lăsă fraza în aer privindu-l fix. Alexandru se interesă cu o voce goală, dogită:
- Ce se întâmplă cu părinţii mei?
- Pac! Pac! Pac! Pac! făcu Dascălu tăvălindu-se de râs.
- Ţin să vă avertizez că nu glumesc. Deschise uşa dormitorului, arătându-i cadavrul şoferului: Individul a încercat să ne tragă în piept...
Doamna Miga izbucni în plâns. Scarlat îl privea printre gene: "Nefericitul are ghinion. Dormea liniştit în patul lui şi dintr-o dată... Ce aiureală!"
- Şantaj deci?
- Îhî! O chestie extrem de simplă. Urmează să decideţi.
- Nu puteţi să-mi cereţi asta!
- Am făcut-o, dragul meu, e inutilă orice discuţie. Ştiu ce se petrece acum în sufletul dumitale. Renunţase brusc la pronumele de reverenţă. Surâdea şi vorbea cu o voce neaşteptat de caldă: îţi faci scrupule, conştiinţa clocoteşte, cuvinte mari, incendiare, îţi ard creierii: datorie, trădare etc. Oricum va trebui să treci peste ele. De ce nu vrei să te menajezi?
Alexandru îşi aprinse crispat o ţigară. Repetă buimac încercând parcă să înţeleagă.
- Oricum va trebui să trec...
- Evident. Speri să ne convingi cu argumente? Avem nevoie de dumneata şi nu ţi-o ascundem. Merg mai departe cu sinceritatea şi am să-ţi mărturisesc că ne aflăm într-o situaţie extremă.
- Asta am înţeles-o singur.
Ionescu râse.
- Cu atât mai mult ai să înţelegi că nu încap târguieli. Mai laşi dumneata, mai lăsăm noi... Avem în schimb un atu puternic! Dispunem de viaţa bătrânilor. Nu e tocmai fair-play, dar împrejurările excepţionale ne obligă la un joc mai puţin elegant.
- O ticăloşie!
- În locul dumitale aş gândi exact la fel.
Raul Ionescu oftă. Bătea darabana pe marginea mesei privindu-l lung.
- O să ţi se pară cinic probabil, dar rahatul în care suntem intraţi până în gât nu ne îngăduie să fim milostivi.
Florence reuşi să articuleze printre suspine:
- Să nu te gândeşti la noi, Sandi, suntem bătrâni. Tu...
- Cred totuşi că exagerezi, reluă Raul Ionescu. La urma urmelor, ajungi în străinătate împreună cu familia. Un pilot nu moare de foame nicăieri.
Cârnul interveni generos. Părea emoţionat.
- Dacă vrea, îl iau în combinaţia mea. Chestia e să-i placă fluturii. Întrebă timid: Îţi plac fluturii, Sandi?
Melania Lupu îi privea cu coada ochiului.
"Trebuie să accepte, draga mea. Sandi o adoră pe Florence. Şi lui Şerbănică îi e extrem de devotat. Nu va suporta niciodată să-i piardă. Bietul băiat... Când a împlinit 10 ani, i-ai făcut cadou un cal de lemn. S-a ridicat pe vârful picioarelor şi ţi-a încolăcit braţele după gât: «Mulţumesc, tanti Melania... » În realitate, ideea domnului Ionescu nu e rea. Ajunşi toţi în străinătate... Desigur, nu i-ai lăsa de izbelişte. Ar fi contrar principiilor tale."
- Dacă problemele de conştiinţă îţi tulbură somnul, spuse încet Ionescu, nimeni nu te va împiedica să te întorci împreună cu familia. Autorităţile vor înţelege că nu puteai proceda altfel.
Alexandru stinse ţigara apăsând mult mucul în scrumieră. Îşi ridică ochii clipind des, încercând să alunge usturimea.
- Ceea ce-mi cereţi este imposibil. Sunt de acord, mă aflu la dispoziţia dumneavoastră, nu-mi voi asasina părinţii, cu toate acestea...
- Cu toate acestea?
Tânărul râse amar.
- Dumneata îţi închipui că pot să fac tot ce-mi trăsneşte prin minte numai pentru că sunt pilot? Ai impresia că dacă îmi căşunează duminica viitoare să plec în excursie de plăcere cu avionul n-am decât să-l scot din hangar şi să-mi poftesc familia? Presupun că la chestiile astea n-aţi avut timp să vă gândiţi.
- Esenţial este acordul dumitale. Amănuntele le punem la punct ulterior.
- Aveţi acordul meu. Şi?
Inginerul îl privi ţintă.
- Îţi atrag încă o dată atenţia că în jocul ăsta nu încap şmecherii. În clipa în care ne trădezi, nu mai avem ce pierde. Dacă-ţi faci cumva socoteală că plecând de aici te duci întins la Miliţie în speranţa că or să găsească ăia o formulă să ieşi din încurcătură, poţi fi sigur că vei asista la patru înmormântări!
Făcu un gest circular spre bătrâni.
Alexandru înghiţi în sec. Întâlni ochii speriaţi ai lui Şerbănică. Desluşi în ei o implorare mută, disperată. Avea fruntea roşie şi în mod ciudat obrajii rămăseseră palizi. Ioniţă Dragu, complet stors, părea de cârpă. Privea fix într-un singur punct, neîndrăznind să se uite la Florence.
Pilotul întrebă gâtuit fără să-şi ridice ochii:
- Cum trebuie să procedez?
Inginerul îi azvârli o privire iute, subţire. Încerca parcă să-l cântărească, îl evalua ca un geambaş la un târg de vite.
Alexandru Miga cu obrazul crispat, strâmbat parcă de-o greaţă fizică, repetă întrebarea:
- Cum trebuie să procedez?
CAPITOLUL IX
ÎN ALERTĂ
1.
Pe birou se aflau două gume, un etu complet de Carioca şi-o carte cu coperte liliachii. În scrumiera ieftină ardea o ţigară din care maiorul Cristescu trăsese o singură dată. Din când în când se auzea sfârâitul hârtiei.
"Virginia roşii, gândi abstract tânărul Miga. Cum naiba le suportă? O ţigară iute, de femei...."
- V-au urmărit?
Alexandru tresări:
- Nu, nu cred.... Am fost foarte atent. Ştiam la ce mă expun. De fapt, la ce îi expun pe ai mei.
- O poveste fantastică! Aveţi idee care poate fi miza?
- Habar n-am. Tot ce ştiu e că vor să-i scot peste graniţă.
- Am înţeles.... Deşi realmente nu văd cum. Nu este avionul dumneavoastră.
Tânărul îl întrerupse nerăbdător. Avea expresia rătăcită.
- S-au gândit ei la toate. Singura mea obligaţie e să aranjez astfel lucrurile încât să fiu mâine dimineaţă de serviciu. Spuneau că dispeceratul mă va trimite urgent la Stâlpi, o localitate lângă Craiova. Voi ateriza într-un zăvoi, la 8 kilometri de comună.
- O alarmă falsă...
- Bănuiesc.
Îşi şterse mâinile asudate plimbându-le discret în lungul pantalonilor. Ţinea spinarea încordată şi clipea des, fără să-şi ia ochii congestionaţi de la maior.
- Liniştiţi-vă, spuse blând Cristescu.
Pilotul respira greu. Izbucni:
- Mi-e frică! În viaţa mea n-am fost atît de înspăimântat! Unul dintre ei e nebun. Nu glumesc, vreau să spun, nu exagerez. Reacţionează ca un dement, râde, urlă, e duios, n-are nici un fel de control.
- Nu mi-aţi spus cine sunt invitaţii părinţilor dumneavoastră.
- Doi prieteni vechi. Îi ştiu de când eram copil, într-un fel fac parte din familie. Profesorul Ioniţă Dragu şi doamna Melania Lupu.
Cristescu tresări puternic. Întrebă încă o dată:
- Cine?!
Alexandru, surprins, se bâlbâi:
- Profesorul Ioniţă Dragu şi doamna Melania Lupu. Nişte oameni extrem de cumsecade. Cel puţin tanti Melania... Surîse palid. M-am obişnuit să-i spun aşa de când eram puşti. O femeie încântătoare.
- Cum vi s-a părut că priveşte incidentul?
- Era total distrusă. Ca şi ceilalţi... A avut totdeauna o viaţă liniştită, ferită de emoţii. Îi place liniştea. Mi-aduc aminte că am rugat-o odată să mă ducă la circ. Aveam vreo 11 ani. A fost singura dorinţă pe care mi-a refuzat-o de când mă ştiu: "Nu suport, Săndel... Stau tot timpul cu sufletul la gură... Nu sunt amatoare de senzaţii tari..."
Maiorul surâdea alb.
- O femeie sensibilă...
- Extrem de sensibilă, întări pilotul. Zâmbi jenat: O să vă închipuiţi probabil că sunt sentimental.
- Nu-i o crimă.
- Am considerat-o totdeauna ca pe o soră a mamei. O soră neajutorată, şubredă. Inima, ştiţi... Mi-e teamă că nu va rezista.
Maiorul îl privi lung încercînd să nu zâmbească. Rosti absent:
- Strada Aristide Condurache, deci...
- Da, o vilă mică, vopsită în galben... În cartier i se spune Căsuţa cu zorele. De la Grădina Icoanei o luaţi la stânga şi...
Cristescu clătina din cap pe gânduri. Privirea îi căzu întâmplător pe ceasul pilotului: 4. Se crispă brusc:
- Ce-aţi spus?
- V-am oferit un punct de reper. Imobilul se află chiar vizavi de Muzeul Chiusbaian. O distanţă de 30-40 de metri cel mult.
Maiorul se agăţă de braţele fotoliului. Simţea că ameţeşte.
"Muzeul Chiusbaian... Acolo au expus Femeia cu evantai!"
Revăzu surâsul din spatele dantelelor albe apoi un altul, ofilit, dar încă fermecător: surâsul Melaniei Lupu.
2.
Inginerul îşi privi ceasul: 4.
Se simţi dintr-o dată neliniştit, o nelinişte de esenţă specială, fizică. Avea impresia că se sufocă,oia cer deasupra nu tavanul cu lustră scânteietoare din care picurau stropi de cristal, nu mai suporta figurile livide ale bătrânilor, maimuţa spânzurată în mijlocul odăii, fără un ochi, cadavrul de alături, chipul tumefiat al căruntului.
- Ce ai? întrebă Scarlat încercând să-şi îndrepte trupul între pernele canapelei. Pari agitat.
- Trebuie să plecăm!
- E prea devreme. Abia 4.
- N-are importanţă.
Dascălu îşi smulgea fire din sprâncene pe care le privea în dreptul luminii fix, până i se încrucişau ochii. Interveni placid, fără să întrerupă operaţia:
- Ce-ţi veni? Stăm destul de bine.
Căruntul îşi umezi buzele.
- De ce vrei să plecăm?
- Nu ştiu! Dar trebuie! Ştiu că trebuie!
- Nervii...
Ionescu îşi aţinti privirea pe faţa desfigurată a căruntului:
- Crezi că ţi-ar veni foarte greu?
- Pe mine nu mai puteţi miza, băieţi! Sigur, dacă e neapărată nevoie...
- Suntem în primejdie. Am impresia că din clipă în clipă o să-mi cadă o cărămidă în cap. O văd cum se apropie. N-am simţit niciodată ceva asemănător şi sunt convins că nu mă înşel.
Cârnul îl măsură surprins. Rămase câteva momente nemişcat, atent parcă să înregistreze ceva. Îşi strâmbă buzele dezamăgit.
- Eu nu simt nimic. Sînt un tip normal.
- Ştiu... Scarlat zâmbi doar cu jumătate de obraz. Se adresă inginerului: Să fi turnat ăla?
- Nu-i exclus.
Doamna Miga rosti încet:
- Vă înşelaţi... Fiul meu n-o să mă... N-o să ne sacrifice niciodată.
"Asta-i şi părerea ta, fetiţo, gândi Melania Lupu. De fapt ai scontat pe acest amănunt. Ţi-am spus-o şi ţi-o repet! Sandi îşi adoră părinţii şi chiar pentru tine are multă afecţiune. Deşi presimţirea domnului Ionescu e în-gri-jo-ră-toa-re. Şi pe tine, draga mea, te avertizează uneori instinctul."
Ioniţă dădu din cap. Sensul era ambiguu: "Nimic nu-i imposibil sau poate Florence are dreptate. Sandi n-o să-i sacrifice".
- De ce să nu fim prudenţi? Inginerul se aşeză lângă Nucu Scarlat şoptind precipitat: Dacă tipul s-a dus la Miliţie, într-un sfert de oră suntem înconjuraţi, prinşi în capcană ca nişte şobolani.
- Îi avem pe ăştia!
- Ei şi? Interesul nostru e să ne salvăm pielea, nu să-i lichidăm pe ei.
- Nu înţeleg de ce te impacientezi acum, aşa dintr-o dată, oftă căruntul. În fond, ăsta era planul iniţial. Am avut timp să ne gândim şi să ne răzgândim, să-l sucim pe toate părţile şi ai fost de acord. Mă rog, presupun că ai fost de acord. I-ai ridicat obiecţia individei?
Inginerul îşi trecu degetele greblă prin păr.
- Nu! Atunci, la rece, totul mi s-a părut bine chibzuit. Relaţia mamă-fiu-tată ce vrei tu am considerat-o suficientă. Acum însă văd... Îşi scutură capul: Nu, nu văd... Simt altfel şi de obicei nu mă înşală presimţirile.
- Eşti obosit şi înfierbântat. Nimeni nu poate fi acum lucid, perfect lucid... Şi-apoi unde să te duci? Sunt câteva ore bune de aşteptat.
- Oriunde! Numai să scăpăm din cursa asta.
- Nu fi copil! spuse Scarlat. Ridică-mi puţin perna... Aşa, mi-a înţepenit ceafa. Dacă băiatul a avertizat Miliţia, nu mai e nimic de făcut. Gândeşte-te o clipă! Vin şi găsesc cuibul gol. Un renghi frumuşel şi atât. Cunosc următoarea etapă a itinerarului. Întâlnirea cu pilotul la Stâlpi. Ne aşteaptă acolo. Ce-ai câştigat? O plimbare cu maşina?
- Atunci?
- Nu ne rămâne decât să sperăm că individul şi-a văzut de treabă. Adăugă după o pauză privindu-l în ochi: Cred că neliniştea ta e de altă natură. Nu trebuia să-mi dai ultima fiolă...
Melania Lupu închise ochii.
"S-ar putea ca domnul Ionescu să aibă totuşi dreptate. Ce spune celălalt e logic, dar incomplet. Ştiu planul tău, draga mea, dar un bun strateg se orientează pe picior, în funcţie de cir-cum-stan-ţe. Îmi dau seama la ce te gândeşti. Este posibil ca cei din muzeu să fi constatat furtul tablourilor. Lipsesc prea multe pentru ca şi cel mai neavizat paznic într-un rond întâmplător să nu observe. Ia să vedem care ar fi consecinţele directe ale acestei situaţii..."
Bătrâna duse mâinile sub masă şi începu să enumere pe degete:
"Desigur, draga mea, că întâi şi întâi va alarma Miliţia care, - doi - se va deplasa de urgenţă la faţa locului. Trei - nu va exista un singur centimetru pătrat în tot cartierul care să nu roiască de miliţişti, ceea ce - patru - e departe de a te avantaja, dat fiind că mâine dimineaţă părăsind locuinţa veţi alcătui un grup, cum să-ţi spun fetiţo, mult prea pi-to-resc pentru a nu atrage atenţia. Dar - cinci - mai ales cinci, vor descoperi tunelul subteran. Nu vor avea decât s-o ia de-a buşilea pentru a ajunge de la muzeu aici. Închipuieşte-ţi surpriza domnului maior Cristescu!"
Curmă brusc firul gândurilor atingând superstiţioasă lemnul. Îşi ţuguie buzele bosumflată.
"De ce tocmai el, draga mea? De unde ideile astea? Nu-ţi dai seama? Ar fi suficient să audă numele tău ca să-şi imagineze cine ştie ce bazaconie. Nu-ţi îngădui sub nici o formă să cobeşti şi află că m-am supărat pe tine."
Inginerul repetă cu ochii în gol:
- Degeaba! Trebuie să plecăm. Simt! Degeaba... Orice-ai spune!
"Şi tu simţi la fel, draga mea. Propun să ne supărăm mai târziu, fiindcă acum eşti o-bli-ga-tă să născoceşti ceva pentru a-l ajuta pe domnul Ionescu. Cu cât veţi pleca mai repede de aici, cu atât va fi mai bine."
Inginerul îi întâlni privirea fixă, palidă, apoi lăsă ochii să-i alunece în altă parte.
3.
La 4,30 apăru locotenentul Azimioară. Se răsese în grabă și pe bărbie îi rămăsese un punct negru, ca o musculiță. Îți venea să întinzi mâna și s-o alungi.
Maiorul Cristescu vorbea la telefon. Îi făcu semn să ia loc. Întrerupse legătura și se uită la locotenent lung, fără expresie, declarând uscat:
- Femeia cu evantai a fost furată.
- Din momentul în care tânărul Miga mi-a pomenit numele invitaților am intrat la idei. Bătrâna a devenit pentru mine o obsesie de vreme ce nu mă mai pot ocupa de o dandana fără să presupun spontan că la ea duce capul liniei. Când pilotul mi-a comunicat că Muzeul Chiusbaian se află vizavi de Căsuţa cu zorele...
Cristescu făcu o spirală în aer fluierând uşor. Azimioară îşi holbă ochii mici.
- E uluitoare! Parcă totuşi nu-mi vine să cred...
Maiorul îşi săltă obosit umerii.
- Muzeul mi-a confirmat adineauri cele mai sumbre ipoteze. Numai că de astă dată pretenţiile i-au sporit. Paznicul a descoperit că lipsesc zece tablouri. Bineînţeles, "comorile": Fragonard, Durer, Monet, şi, desigur Vânătorul şi Femeia cu evantai.
Azimioară îşi strânse sceptic buzele.
- Furtul mi se pare de prea mare anvergură ca să fie opera Melaniei Lupu. Acţionează altfel, în sfârşit, aşa o văd, mai ocult, fără complici, mai... dosnic.
Cristescu surâse amar.
- Nu ţi se pare destul de dosnică pătrunderea într-un muzeu prin canalul colector? Începu să se plimbe agitat: Are idei, domnule, înţelegi? Mă înnebuneşte cu ideile! Când i-am spus că Doru Matei s-a înzdrăvenit, a intrat în panică. Mă rog, e un fel de a vorbi. Individa nu şi-ar pierde cumpătul nici în faţa unui regiment de marţieni. Hm, cred că exultă, se topeşte de plăcere la gândul că ne joacă o festă superbă. Ţine minte ce-ţi spun! Ajunsă în străinătate, o să-mi trimită toată viaţa felicitări duioase de Paşti şi Crăciun.
- Încă n-a ajuns, observă moale locotenentul. Mă surprinde chestia cu cadavrul din dormitor. Crima nu se înscrie printre metodele ei de lucru.
- Altcineva l-a omorât. Sunt convins de altfel că prietena noastră, doamna Melania Lupu, şi-a ales rolul victimei inocente. Pilotul mi-a spus că abia respiră, îi era chiar teamă de un atac... Ce să mai discutăm, e machiavelică, domnule!
Îşi desprinse din mers pardesiul şi pălăria. Fularul îi atârna afară din buzunar.
- Hai să vedem Căsuţa cu zorele.
- Ce facem cu şantajul?
- Habar n-am! Aş vrea să-l cunosc pe ăla în stare să-mi dea o idee.
Azimioară îşi coborî privirea. Nu-l văzuse niciodată atât de iritat. Şi limbajul îl surprindea.
- Mai plouă?
- Plouă.
Pe scări maiorul continuă agitat:
- Cel mai mare ghinion pe care poate să-l aibă un anchetator în viaţa lui e să dea de-o nebună ca asta! Culmea, tocmai pe mine m-a pocnit!
Trânti nervos portiera şi se adresă şoferului:
- Muzeul Chiusbaian.
Tăcu multă vreme privind stropii de apă care se lăţeau pe parbriz apoi se răsuci spre Azimioară şi declară mocnit, îndesat, pe tonul unei sentinţe fără drept de apel:
- Femeia asta o să mă bage în spital! Ascultă ce-ți spun!
4.
- Parcă umblă cineva prin curte, șopti Ioniță Dragu.
Florence clătină din cap și rosti neașteptat de tare:
- Ți s-a părut. E vântul. Cu tapițerul am aranjat să vină la 6. E 5.
Melania Lupu îi aruncă o privire ascuțită. Se interesă melodios, picată din lună:
- Ai de gând să renovezi, Florence?
- S-a stricat somiera. Acum....
Ridică obosită din umeri.
- Ar trebui să contramandezi.
- Cum? N-are telefon.
Dascălu behăi încântat:
- Mai pică unul în plasă! Să vezi drăcie că nu încăpem în avion.
Melania Lupu îşi flutură pleoapele: "Bine că şi-a adus aminte de tapiţer. Se vor hotărî în sfârşit s-o şteargă".
Îşi întrerupse gândul atentă la inginer care argumenta înfierbântat:
- Poftim! Cu ăsta ce mai faci?! Individul e în stare să trezească tot cartierul. L-au chemat oamenii să le facă treabă şi dă cu nasul de uşa închisă. Nu, băieţi, eu v-am salutat! Ne întâlnim dimineaţă la iarbă verde. Am impresia că dacă mai rămân cinci minute explodez!
- Împreună am venit, împreună plecăm, spuse abia auzit Scarlat.
- Atunci făceţi-vă bagajele! Repet, nimic nu mă mai poate reţine aici.
Căruntul îşi mişcă privirea spre Dascălu. Întrebă în doi peri:
- Tu ce spui?
- Mi-e egal.
Scarlat rămase un timp pe gânduri. Se uitau toţi la el.
Bătrânii livizi, prea storşi ca să mai reacţioneze, Dascălu amuzat, indiferent în fond şi iresponsabil, inginerul nerăbdător, numai nervi, încordat la maxim.
Şopti într-un târziu.
- Bine, o ştergem!
5.
- De ce ocolești? întrebă Cristescu.
Șoferul arătă spre dreapta o pancardă așezată în mijlocul străzii.
- Bagă gaze și tot bulevardul e desfundat.
Azimioară remarcă filozofic:
- Nu mai contează câteva minute acum.
- Probabil că ai dreptate, dar nu mai am răbdare. Când Melania se află undeva poți să te aștepți la toate surprizele. Te asigur c-o să dăm de niște chestii care o să ne lase cu gura căscată. N-am eu destulă fantezie ca să-mi închipui jumătate din tot ce-i trece ei prin minte.
6.
Bătrânii așteptau îmbrăcați.
Ioniță Dragu își încheia nasturii paltonului demodat cu guler de vidră îngălbenită, fără să scoată un cuvânt. Șerbănică își plimba ochii bulbucați luându-și parcă pentru totdeauna rămas-bun de la pereții plini cu tablouri cu flori mici. Florence, înfășurată într-o haină de astrahan, cândva superbă, și cu pălăria în cap, privea în gol, ignorându-i pe ceilalți.
Șerbănică îi atinse mâneca:
- De ce ai luat blana? Dacă n-o menajezi....
- Așa am avut chef! M-am săturat s-o țin în dulap și să umblu în gioarse!
Își fixă mai bine poșeta umflată sub braț.
Melania Lupu încruntă sprâncenele.
„Cu ce Dumnezeu o fi umplut-o, draga mea? E grozav de ciudată azi Florence, orice-ai spune. Cred totuşi că ştii ce se întâmplă cu ea, dar ţi-ai închipuit că de la o anumită vârstă intervine re-sem-na-rea. Îngropi în adâncul sufletului visele frumoase, castelele de frişcă - eşti incapabilă, fetiţo, să nu te gândeşti la dulciuri - şi începi să te mulţumeşti cu tocana cotidiană. Bănuiesc că şi pentru Florence constituie o surpriză ceea ce simte. Viaţa alături de Şerbănică a fost un calvar. Gândeşte-te doar la temperamentul ei! Era cea mai veselă fată din câte ai cunoscut vreodată, de-a dreptul încântătoare. Din păcate, Perieţenii scăpătaseră şi au fost fericiţi când Şerbănică i-a cerut mâna. Un mariaj nesperat. Iar acum... Florence îşi închipuie că domnul Ionescu e bărbatul pe care şi l-a dorit toată viaţa, şi-i pare rău că l-a întâlnit prea târziu. Ştii cum sunt fetele! Se îndrăgostesc pe la 14-15 ani de câte o imagine, şi după aceea încep s-o caute. Parcă tu nu l-ai adorat pe tânărul Werther, iar Lupu, Dumnezeule mare, nu i-a semănat deloc, aşa cum nu seamănă Şerbănică cu inginerul. Desigur, nu te aşteptai la o reacţie atât de violentă dar, ţinând seama de firea lui Florence, nu ştiu dacă trebuie să fii chiar atât de surprinsă."
Din geanta mare, Mirciulică scosese capul şi coada. Scarlat şi inginerul şuşoteau.
- S-a brodit bine chestia cu getaxul, observă Ionescu. Urci tu şi babalâcii. O să conducă cretinul. Eu opresc o maşină şi aduc cucoanele.
- Să nu-ţi facă vreo figură.
- Vezi-ţi de treabă! Unde zici că stai?
- Intrarea Domniţa Anastasia 1B. O casă roşie cu ferestre înalte franţuzeşti.
- Perfect. Cum te simţi?
Nucu Scarlat rânji descoperindu-şi o parte din dinţi.
- Cred că frica mă mai ţine pe picioare. Încolo...
Cârnul îşi strecură capul pe uşă. Râdea bine dispus încreţindu-şi mult nasul.
- Maşina e la scară. Cu cântec înainte, marş!
Şerbănică vru să stingă lumina. Inginerul îl împinse uşurel înainte:
"Lasă-i să-şi imagineze că suntem înăuntru. Îmi pun gâtul că nu trec zece minute şi casa va fi înconjurată".
Stropi mărunţi udau obrajii palizi ai Melaniei Lupu. Îşi aduse brusc aminte de ceva şi ridică poşeta.
- Bagă capul înăuntru, Mirciulică, vrei să răceşti iar?
7.
Mașina se angajă pe o stradă largă cu două șiruri de castani. În spatele lor strălucea câte un acoperiș ud, în curți arbuștii înfășurați în ziare și plastic ca niște momâi, așteptau zilele cu soare de la sfârșitul lui martie ori începutul lui aprilie.
- Prima la dreapta Aristide Condurache, spuse Cristescu și Azimioară zâmbi din nou.
Șoferul cunoștea capitala, palmă cu palmă. Pe vremuri, taică-su ține birjă. Un uriaș îmbrăcat în catifea pe care-l știau toți cheflii. Se purta cu floare la ureche și bea cu țigăncile până cădea sub masă.
La capătul străzii se încrucișară cu două taxiuri burdușite.
- Vin de la vreo petrecere, mormăi locotenentul.
Nici unul nu distinse, lipit de geam, chipul mic al Melaniei Lupu. Înregistrară doar o pată albă, ceva nedeslușit ca un fâlfâit de aripi, ca o adiere, ca un obraz șters și anonim dispărând în dimineața bucureșteană.
8.
Prin storul lăsat se strecura o ață gălbuie de lumină. Maiorul și Azimioară înconjurară curtea vilei fără să sesizeze ceva deosebit. Lăsară câțiva oameni de pază și se întoarseră la muzeu.
- Totuși tipul are dreptate, mormăi locotenentul.
Cristescu clipi absent.
- Care tip?
- Directorul! De unde știau că există o cameră secretă? Ani de zile a stat închisă, nici măcar funcţionarii nu auziseră de ea. Logic...
- Nu-mi vorbi de logică, dragul meu! Tot ce face femeia asta se enfişează şi se contraenfişează de logică. Caută un raţionament isteric, absurd, sfidând orice bun-simţ şi atunci poate o să înţelegem câte ceva. De unde ştia? A visat, i-a ghicit cineva în cafea sau poate că ea a inventat camera. Pe măgădăii ăia i-a dresat formidabil, nu-i ies din cuvânt, de vreme ce nu au comis încă nicio greşeală.
În biroul directorului îi aşteptau tânărul Miga şi două cafele. Pilotul sări în picioare.
- Ce s-a întâmplat?
- Liniştiţi-vă, nu s-a întâmplat nimic. Avem nevoie de dumneavoastră.
Cristescu duse ceaşca la gură şi sorbi câteva înghiţituri.
- Vreau în primul rând să mă conving că cei trei împreună cu ostaticii se mai află în casă. Daţi-le un telefon sub un pretext oarecare. O informaţie suplimentară, asupra locului de întâlnire, să zicem...
- Credeţi că răspund?
- Deocamdată încercaţi. Vom vedea după aceea ce ne rămâne de făcut.
Intră directorul, un bărbat uscăţiv, cu nas coroiat şi părul adus peste chelie, îmbrăcat în cenuşiu închis. Exclamă aiurit:
- Ce poveste, domnule! Au operat ca nişte gangsteri. Parol, ca nişte gangsteri!
Cuvântul îi plăcea grozav şi-l repetă încă o dată.
- Extraordinar, îngână locotenentul de circumstanţă.
- Nu-i aşa? Cui i-ar fi trecut prin minte să folosească canalul colector?! Iar pierderile, ce să vă spun, sunt ireparabile! Mi-aduc aminte de-o istorie asemănătoare prin '35 sau '36...
Alexandru lăsă receptorul. Avea o mină înspăimântată.
- Nu răspund.
- Hm, făcu maiorul, nu mă miră...
- M-aş duce până acolo. Mă ştiu după fluierat.
- Da, da... Duceţi-vă, mormăi Cristescu.
Pilotul o zbughi pe uşă. Ascultară paşii care alergau în curte împrăştiind apa din băltoace. Apoi zvonul streşinilor acoperi totul într-un susur neîntrerupt.
Azimioară se uită la maior şi se înfioră. Un cap de ceară cu ochi goi fără expresie.
9.
Se strecuraseră în locuință fără să-i vadă nimeni. Vecinii căruntului, o familie de medici, erau plecați pentru doi ani în Iran. Pășeau totuși în vârful picioarelor.
Scarlat cu degetul la buze solicita liniște.
Alcătuiau un grup bizar: bătrânii speriați, cu hainele trântite alandala, tinerii murdari, aproape în zdrențe, febrili, mereu atenţi. Ochii le luceau în întuneric ca la pisici. Se mişcau precipitat cu o graţie sălbatică.
Nucu Scarlat avea faţa asudată din cauza efortului. Îşi dădu drumul pe un divan scund, acoperit cu o cergă miţoasă, galbenă.
- Dă-mi ceva de băut, gâfâi. Ceva tare! Caută în frigider. Dacă ai găsi nitroglicerină ar fi perfect...
Bătrânii rămăseseră lângă uşă stingheri.
- Nu mi-aş fi închipuit, continuă Scarlat zâmbind, că-mi va veni rândul atât de repede să fiu gazdă. Ajutaţi, vă rog, doamnele să se dezbrace şi luaţi loc.
Arătă cîteva x-uri cu perne de piele, risipite în jurul unei măsuţe lungi cu un sfeşnic de cristal şi o scrumieră de argint. Melania Lupu îşi plimbă ochii discret prin odaie. Se uită la marina uriaşă - mult violet, alb şi albastru-cobalt - de-o stridenţă agreabilă, acidulată ca un pahar de şampanie foarte sec, apoi la fotografia aşezată pe bar lângă un pur sânge englezesc de abanos. O femeie brună, foarte zveltă, cu bucle paj şi un obraz mic triunghiular contempla cu atenţie concentrată ceva ascuns altor priviri. Ceva care nu intra în cadrul imaginii şi care nu se aflase probabil acum 25 sau 30 de ani nici în atelierul fotografului.
Melania Lupu simţi, cu o strângere de inimă, că femeia nu mai există - un sentiment cert, deşi inexplicabil. Chipul acela n-avea nimic dramatic, nimic care să sugereze că buclele n-au ajuns coc sur, că n-ar fi putut ajunge niciodată, că peste privirea neagră nu s-a aşternut aburul tulbure, nesigur al quinquagenarilor.
"Trebuie să fie prima lui soţie, draga mea. A fost o femeie frumoasă. Locuinţa însă, hai, recunoaşte, te surprinde. Te aşteptai să găseşti aici nichel, mochetă roşie şi ororile acelea de la fondul plastic, şi când colo dai peste un interior destul de rafinat. Asta înseamnă că perspicacitatea ta lasă uneori de dorit şi sunt obligată să-ţi dau o notă proastă. Cel mult minus trei! Aveam de gând să-ţi ofer o bomboană, uite, era pregătită, dar nimic nu mă va convinge că o şi meriţi!"
Înghiţi în sec şi lăsă paltonul să-i alunece de pe umeri. Inginerul umplu şapte pahare cu rom cubanez. Dascălu îl mirosi şi-l dădu peste cap.
- Nu ştiu cum dracu' vă place chestia asta! Eu prefer lichiorul de portocale.
- Văd aici ananas, vrei?
Şerbănică Miga se uita pe furiş la ceilalţi. Întinse mâna nesigur spre paharul oferit de inginer şi zâmbi jalnic, scuzându-se.
- Mi-e frig. Oboseala...
Nevastă-sa îl privi uscat: "Poate face o apoplexie. N-are voie să bea alcool".
Simţea că nu-i mai pasă, sau nu-i păsase niciodată cu adevărat, cum nu-i mai păsa de ceea ce lăsase acasă. Avea sentimentul că nu se va mai întoarce niciodată acolo, că încheiase un capitol îngrozitor de lung, se gândea înfrigurată că era pentru prima oară după foarte mulţi ani când nu ştia ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare.
"Parcă sunt la cinema, sau citesc o carte captivantă şi am uitat tot, nu-l mai simt pe Şerbănică alături, în pat, nu-i mai aud respiraţia, frazele întretăiate de coşmar. Sunt din nou liberă, tânără... Fireşte, e o minciună, am 60 de ani aici şi voi avea tot atâţia oriunde în altă parte, dar vreau să mă mistific. Îngăduie-mi, Doamne, să mă mistific! Nu doresc să fiu lucidă! Nu mi-ar servi la nimic."
Şerbănică se apropie de profesor.
- Ce crezi c-o să facă Sandi? Ce crezi?
Răsuflarea neplăcută îi atinse obrazul şi Ioniţă Dragu se dădu imperceptibil înapoi.
- Un singur lucru. Adăugă şi mai încet: Şi sunt convins că l-a făcut.
Miga clipi nedumerit.
- Adică?
- A avertizat Miliţia.
- O... prostie! Şerbănică Miga se congestionase brusc până în albul ochilor: Un act iresponsabil! Ne masacrează ăştia!
Profesorul ridică din umeri apoi rămase ţeapăn. Florence agasată de privirile lungi, goale, îi întorsese spatele.
- La ce oră plecăm? se interesă Nucu Scarlat. Mai toarnă-mi puţin...
- La 7. Încearcă să dormi măcar un ceas.
- Eu mă plictisesc, spuse Dascălu. Se plimba fără rost prin cameră, căutând parcă o idee: Aş face o baie.
- Fă, râse inginerul dând la o parte măştile din faţa barului. Astea ce naiba le-ai mai cărat încoace?
- Nu sunt ale noastre? De ce să le las?
- Mă rog... Să-ţi pregătesc cada?
- Cada! Am poftă să înot! Se azvârli pe un fotoliu cu picioarele repezite înainte: Ţi-am spus că mor de plictiseală... Povesteşte ceva!
Inginerul rânji.
- Uite, flăcăule, n-aş vrea să te dezamăgesc, dar, spre deosebire de alţii, mie circul de astă-noapte mi-a cam epuizat resursele. Şi ce mi-a rămas păstrez pentru zile negre. N-am nimic împotrivă însă să te ascult pe tine.
Se aşeză călare pe un scaun cu paharul în mână. Scarlat închise ochii.
- Ai dreptate. O să mă culc totuşi.
Cârnul îi măsură sâcâit pe bătrâni.
- Hai, spuneţi ceva!
- Lasă-i în pace. Ţi-au făcut program artistic, ce mai vrei de la ei?
- Înnebunesc! Nu pot să stau să mă uit aşa la tine şapte ceasuri. Sunt un tip activ!
- Descoase-ţi pantalonii şi coase-i la loc. O să te liniştească!
- Eşti tâmpit! Vreau o poveste!
- Aş încerca eu, interveni timid Melania Lupu. Ştiu foarte multe poveşti pe care i le spun lui Mirciulică. Nu văd de ce nu i-ar plăcea şi dumnealui una din ele.
Dascălu bătu din palme. Alunecă de pe fotoliu şi se aşeză turceşte în faţa bătrânei. Melania ridică motanul în poală.
Obrazul i se limpezi dintr-o dată. Ochii îi alunecară peste creştetul cârnului. Povestea în şoaptă, făcând abstracţie de Ioniţă, de Florence şi de Şerbănică care o ascultau cu feţe livide, de strigoi.
- "... o grădină minunată cu copaci şi flori şi fructe de aur. Şi păsări cu ciocul de mărgean, cu ochi verzi de smarald şi aripile bătute în nestemate, şi fluturi albaştri...”
- Şi fluturi albaştri... suflă fermecat Dascălu.
Inginerul îşi făcu semnul crucii: "Dacă aş fi citit undeva chestia asta, n-aş fi crezut-o în ruptul capului. Un muzeu spart, canalul, noaptea de coşmar, pistoale, sânge, un motan cult, bătrânii, noi şi o poveste cu ciori şi pitpalaci de aur... Unde-i logica? Sunt nebun? Ce se întâmplă?"
Râse multă vreme, îndesat până simţi că i se face rău.
"Criza! Dacă nu fac rost urgent de morfină, partida e pierdută!”
CAPITOLUL X
O SINUCIDERE ROMANTICĂ
1.
Lampa încovoiată cu o căciulă de tablă verde şi gât inelat lumina masa şi mâinile lui Cristescu.
Trapul rezemat de spătar se ascundea în întuneric. Privind degetele lungi, nervoase de chirurg sau de cartofor, Azimioară încercă sentimentul că există separat, trăiesc cumva o viaţă a lor, aparte, ca în tablourile unui pictor pe care-l iubea şi unde vibrau doar chipuri şi mâini, trupurile ghicindu-se greu sub pasta întunecată.
...............................................................................................
