Răscoala, Liviu Rebreanu

............................................
               XXXII.

               Doua gloante lovisera si pe Petre, dar nu le simti. "Nici pacea noastra nu le mai ajunge! se gandi dansul cuprins de o indignare subita pentru ca soldatii au impuscat semnul pacii. Apoi atunci...."
       Trupa isi reluase inaintarea automat. Petre, parca numai atunci si-ar fi adus aminte, ridica pusca la ochi si trase cu sete. Arma se descarca cu un pocnet nabusit. Dupa o clipa comanda rasuna din nou:
      - ......stai!....ochi!.....foc!
      Si inainte chiar de a se auzi ultimul cuvant, salva trosni. Petre ramase in picioare, cu pusca in mana, sfidator:
     - Pastele si anafura voastra de........
     Cazu intai in genunchi. Pe camasa-i alba tasnira cateva pete de sange.
     - Foc!.... Foc!..... Foc! tipa furios glasul maiorului.
     Impuscaturile paraiau, parca o morisca s-ar fi pornit singura undeva sa se invarteasca. Petre isi simti capul greu-plumb. Lasandu-l jos pe piept nu-si mai putu pastra echilibrul si se rostogoli, gemand cu o ultima sfortare de manie:
     - Dumnezeul..... soarele...... pamantul.
     Mai devale baba Ioana, in mijlocul ulitei, striga cu atat mai nerabdatoare cu cat impuscaturile se apropiau:
     - Pasarele mamei, pasarele......
     Gainile, in santul celalalt, ciuguleau nepasatoare. Ingrijorata sa nu i le omoare, baba nu contenea chemarile, uitandu-se doar din cand in cand mai urat spre carciuma, de unde venea zgomotul armelor:
     - Pasarelele mamei.... fire-ati ai dracului cu focurile voastre sa fiti!.... Pasari, pasari, veniti la maica!  Apoi deodata se rasuci pe loc, manioasa, bombanind:
     - Fire-ati ai dra......
     Se prabusi zvarcolindu-se si miscand numai buzele, fara glas.
     Trasura cu prefectul Baloleanu si primul-procuror, escortata de trompetul batalionului pe care maiorul il trimisese cu ordine la grosul trupei, opri pe batatura carciumii, inconjurata de soldatii cu baioneta la arma.
     - Domnule maior, va rog, am crezut ca...... zise Baloleanu ingrozit de cadavrele si ranitii inalniti pe drum.
    Maiorul Tanasescu, calare, se apropie de trasura cu mana la cozoroc, cu glas triumfator:
     - Domnule prefect, am onoarea a va raporta ca in Amara s-a restabilit linistea si ordinea!
     Baloleanu vazu la cativa pasi cadavrul gol de la brau in sus al lui Ilie Carlan si trupul ciuruit de gloante al lui Petre, iar intre ele camasa alba, desfasurata ca un drapel prosternat. Bolborosi infricosat, intorcand capul:
     - Da..... linistea si ordinea..... Prea bine, domnule maior!..... Multumesc!



                       CAPITOLUL XII. APUSUL

                     1.
         Pana la amiazi, Grigore Iuga isi stapani rabdarea in Costesti. A ascultat toate relatarile despre intamplarile din Amara, despre moartea tatalui sau si a Nadinei linistit si fara lacrimi, incat Titu Herdelea se mira in sine de atata tarie sufleteasca.
      - Trebuie sa instiintez pe Gogu! zise in cele din urma tanarul Iuga.
      Se duse numai cu Titu pana la posta sa telegrafieze. Voia sa scape putin de toti cei care ii dadusera toate vestile rele ca de niste dusmani. Simtea o nevoie mare de singuratate si de tacere. Iesind de la oficiul telegrafic, spuse lui Herdelea, incet si trist, parc-ar fi vorbit cu inima sa:
     - Niciodata n-ar fi crezut ca un om poate suferi atata!
     Pe urma, indata dupa-pranz, porunci lui Isbasescu sa-i tocmeasca o trasura, sa plece spre Amara. Isbasescu incerca sa-l convinga ca ar fi mai bine sa astepte totusi pana maine..... Grigore ii arunca o privire atat de mustratoare, ca contabilul nu indrazni sa mai continue.
     Pe la ora doua erau pe drum. Isbasescu, pe capra, avea inima cat un purice. Vrand sa-si faca putin curaj si observand ca Grigore nu e dispus sa-i mai auda glasul, incepu o conversatie pe soptite, despre ororile taranilor rasculati, cu birjarul care tremura de frica sa nu-si gaseasca moartea in calatoria asta si regreta ca s-a lasat ispitit de pretul mare ce i s-a fagaduit, sa plece.
     In Vladuta, in dreptul conacului ars, ulita era inchisa de o multime de tarani pe branci, paziti de soldati cu baioneta in mana. Un sergent iesi inaintea trasurii:
     - Inapoi!..... Inapoi!..... Nu e voie!
     Toate incercarile de a-l indupleca fura zadarnice. Grigore Iuga trebui sa se dea jos si sa obtina permisiunea ofiterului pentru a putea trece. Auzi de departe pe colonelul pensionar Stefanescu, strigand furios in mijlocul taranilor:
     - Spuneti, talharilor, care ati pus focul!....... Nu spui?...... Mai, spuneti, ca va bat pana  va omor pe toti!..... Spuneti, mai, care ati furat!
     Recunoscand pe Grigore, colonelul i se planse amarat, aratandu-i ruinele:
      - Uite, domnule, ce mi-a ramas din toata agoniseala vietii!..... Uite ce mi-au facut hotii astia!...... Apoi nu merita oare sa fie impuscati toti, fara crutare, daca nici ei n-au avut mila de batranetele mele?..... Credeam ca nu-mi vor fi devastat tot-tot, de aia am alergat si iaca ce-am gasit! ii tremura glasul de durere si de manie.
     - Dati-va la o parte  sa treaca trasura! stroga sublocotenentul dupa ce batranul Stefanescu isi varsa amarul fata de tanarul Iuga.
     Taranii incercara sa se ridice, ca sa faca loc. Ofiterul racni speriat:
      - Jos! Jos!..... Soldat, pocneste-l!.... Da, soldat!
      Trasura isi urma calea, prin Babaroaga si Gliganu, pana la Lespezi, unde facu un popas mai lung. Grigore, fara sa-si marturiseasca, avusese mai mare goraza de intalnirea cu cadavrul Nadinei decat al tatalui sau. De la serbarea "Obolului" n-a mai vazut-o deloc, si astfel i-a ramas in minte cu torsiunile, flexiunile si vibratiile din dansul apasilor, o imagine dureroasa pentru inima lui. Acuma, in biserica, in fata catafalcului pe care zacea corpul ei rece, de cateva zile, inveluit in cearsaful ordinar, ii aparu in suflet aceeasi imagine, dar calda, felina si frumoasa, parca nu s-ar fi despartit de ea nicio clipa. Ii fu frica sa ridice coltul cearsafului si sa-si distruga pe vecie chipul pe care l-a iubit si care i-a daruit toate suferintele si bucuriile iubirii. Se aseza in strana de la capatul catafalcului, cu fruntea in maini, si ramase acolo, singur, indelung. Pe tablia stranei erau cateva carti liturgice, vechi, cu scoarte de lemn si filele murdare. Mirosul greu de mort il ineca si totusi nu-l supara. Gandurile ii rataceau lenese. Aci isi zicea ca singur el are dreptul si obligatia sa se ocupe de inmormantarea ei, fiindca divortul lor, desi pronuntat, inca nu s-a transcris, aci ca soarta a vrut ca ea sa moara tocmai la tara, poate ca o pedeapsa sau o ironie ca i-a fost atat de urata tara, apoi iarasi ca, de s-ar fi intamplat nenorocirea asta peste doua saptamani, el ar fi fost un simplu strain chiar in fata cadavrului ei......
      Titu Herdelea iesise de mult din biserica, neputand suporta aerul dinauntru. Un ofiter ii spuse ca la Amara trebuie sa se fi intamplat lucruri grozave, deoarece s-au auzit pana aici impuscaturile. Grigore Iuga, afland mai tarziu, vru totusi sa continue. Ofiterul se impotrivi. A trimis o patrula sa-i aduca stiri. Pana nu se intoarce nu pote permite trecerea; s-ar expune la sanctiuni grave. Abia pe inserat pornira mai departe spre Amara; totusi, Grigore nu se mai intoarse in biserica.....
      La marginea Amarei si apoi pe ulita, cadavrele zaceau in aceleasi locuri. Ici-colo, cate-un muribund gemea ori se zvarcolea inca. Birjarul arata cu biciul mereu:
      - Uite colea un mort!..... Si dincolo..... Asta parca mai sufla, vezi? Isbasescu recunoscu pe Chirila Paun, apoi pe Nicolae Dragos......
      Titu Herdelea exclama ingrozit:
       - Aici trebuie sa fi fost batalie mare!
       Numai Grigore tacea, cu ochii goi, parca n-ar fi vazut nimic.
       O patrula ii opri in dreptul bisericii, alta la carciuma. La conac trasura ramase in ulita. Grigore cu Titu si Isbasescu intrara pe jos, pe poarta cea mare cu columbarul. Perechi de porumbei albi se dragosteau gangurind melancolic. Parcul cu aleile erau ravasite, ca si cand ar fi trecut cirezi de vite salbatice. Altfel, insa, linistea era asa de mare, ca din ulita se auzi cascatul prelung al birjarului, urmat de o scuturare de clopotei a unui cal care-si destindea oboseala. Zidurile ramase in picioare din castelul cel nou se profilau mai negre pe cerul albastru-vanat al inserarii.
      Grigore privea cu bagare de seama, ca un cercetator strain, intorcand capul cand incoace, cand incolo, fara a zabovi insa langa ruine. Deodata din ograda argatilor aparu logofatul Leonte Bumbu, speriat, parca nu si-ar fi crezut ochilor, iar din conacul vechi bucatareasa Profira, care incepu sa boceasca cu un glas ragusit ca de barbat, repezindu-se sa sarute mana si umplandu-i-o de lacrimi. Tanarul Iuga puse cateva intrebari si asculta raspunsurile cu o figura rece, ca si cand le-ar mai fi auzit sau nu l-ar fi interesat.
      In cerdacul conacului vechi statea capitanul lache Gradinaru, lasat in comuna cu compania lui pentru mentinerea ordinii si orice alta eventualitate. Dupa ce exprima lui Grigore condoleantele cele mai sincere, in niste fraze ceremonioase si false, capitanul spuse ca prefectul Baloleanu cu maiorul Tanasescu s-au inchinat inaintea ramasitelor pamantesti ale regretatului Miron Iuga si apoi au trecut spre Ruginoasa si mai departe, dar ca maine spera sa se poata reintoarce. Grigore multumi cu vorbe la fel de ceremonioase, de care se rusina si totusi le pronunta, pe urma isi curma o fraza si intra brusc in casa.
      Tatal sau parea ca doarme cu lumanarea la capatai. Grigore il privi cateva minute, ingenunche ca la rugaciune si mai statu asa iar cateva minute si, in sfarsit, se intinse si saruta mana rece, cenusie, cu unghiile invinetite. In clipa aceea, lacrimile ii napadira singure, imbelsugate, picurand pe mainile impreunate ale mortului, lucind ca niste pete de ulei..... Grigore se ridica, scoase batista, cu gandul sa stearga mainile mortului, dar pana ce o desfasura se razgandi si-si acoperi cu ea obrajii.....
      Peste un rastimp, reculegandu-se, trecu in alta camera, urmat de ceilalti, afara de capitanul, care se retrasese discret spre a nu-i tulbura durerea.
      - Leonte, trebuie sa pleci indata la Costesti! zise Grigore cu glasul putin plans, dar linistit, parca lacrimile i-ar fi redat stapanirea de sine.
      Logofatul fu insarcinat sa aduca chiar asta-seara doua cosciuge si cele necesare pentru inmormantare. Unul va fi lasat la Lespezi; preotul de acolo va ingriji ca trupul Nadinei sa fie asezat in sicriu pentru a putea fi transportat aici dimineata...... Socotea masura aceasta absolut urgenta, cea mai urgenta, deoarece cadavrele aveau nevoie de odihna.
      A doua zi, luni dimineata, porni cu Titu Herdelea sa examineze proportiile distrugerilor, intai aci, apoi la Ruginoasa. Vizitiul Ichim le insira pe drum cati si care oameni au fost impuscati in razmerita de la marginea satului.
      In Ruginoasa se intalnira cu trasura prefectului Baloleanu care petrecuse noaptea, impreuna cu prim-procurorul Grecescu, in castelul Ghica de la Izvoru, scapat ca prin minune de furia taranilor. Condoleantele fura lungi si lacrimoase. Baloleanu apoi purcese cu ravna la povestirea activitatii sale de pacificare. Era miscat si plin de admiratie pentru propriul sau eroism. Zugravea in culori poetice primejdiile nemaipomenite care i-au amenintat viata si dinc are a scapat ca prin urechile acului, de se mira si el. Se felicita ca a reusit sa restabileasca linistea  atat de repede si aproape fara varsare de sange.
     - Saraca mea Melania, daca ar banui ea prin ce am trecut! suspina dansul induiosat. Numai sangele rece si tactul meu proverbial au putut face minunea asta, draga Grigorita! .... Dar opera mea inca nu e terminata. Pacostea cea mai grea de-abia incepe. Nu e destul sa combati raul, trebuie sa-i starpesti radacinile, ca sa nu mai revie! Nu-i asa, domnule prim-procuror?......


                    2.
           Maiorul Tanasescu s-a intors seara tarziu la Amara, insotit numai de anghiotantul sau si de trompetul detasamanetului. Ar fi putut dormi si el la Izvoru, dar a tinut sa dovedeasca prefectului ca oridnea este atat de mare, ca poate merge noaptea si singur prin satele care au fost rasculate. Si pe urma voia sa ia personal conducerea anchetei preliminare in Amara, cuibul intregii miscari de razvratire.
       Dis-de-dimineata, Ion Pravila astepta in curtea primariei, tremurand si sfatuind cu staja despre secretarul Chirita Dumitrescu care de doua zile statea ascuns cine stie unde, de frica oamenilor, si de care poate sa fie nevoie acuma.
       - Tu esti primarul talharilor? intreba maiorul dand ochii cu el.
      Primarul nu apuca sa raspunda. Tanasescu ii carpi cateva perechi de palme de vazu stele verzi, strigand:
      - Va satur eu acusica de revolutie, n-ai grija! Pe toti va satur, sa tineti minte!
      Aseara daduse ordine severe ca mortii sa fie lasati unde se gaseau spre a servi de plida tuturor celor vii. Acuma porunci primarului batut sa identifice, sub controlul unui plutonier, pe cei cazuti, iar pe urma cadavrele sa fie carate la cimitir spre a fi ingropate mai tarziu, cand va hotari dansul. Capitanul Lache Gradinaru fu insarcinat sa ia masuri ca toti satenii, fara nicio exceptie, inclusiv femeile si copiii, sa fie adunati degraba in curtea si gradina primariei, pentru cercetari.
      Apoi, cu concursul anghiotantului, un sublocotenent tanar si timid ca o fecioara, medita un plan metodic de lucru pentru a descoperi fara intarziere pe ucigasii Nadinei si ai lui Miron Iuga, pe criminalii care au mutilat pe fiul arendasului Platamonu, pe incendiatorii conacelor, pe cei ce au lovit si dezarmat pe jandarmi, pe cei ce au furat si in sfarsit pe cei ce au participat la insultarea trupelor....
      - Pana una-alta sa trimitem pe cineva la Lespezi si Gliganu sa ne aduca si pe talharii principali de acolo sa-i putem confrunta si judeca impreuna cu astialalti! zise maiorul Tanasescu, intrerupandu-se nerabdator.
      Peste catva timp se prezenta caputanul Corbuleanu, sosit sa reinstaleze postul de jandarmi. Maiorul se bucura. Avea nevoie de jandarmii cunoscatori ai oamenilor si imprejurimilor localnice. Nimeni, din acest sat de criminali, nu-i inspira nicio incredere. Daca si preotul batran s-a amestecat intre rebeli si a fost impuscat printre ei, in cine sa aiba incredere? (in realitate preotul Nicodim fusese sa citeasca rugaciunile legiuite la capataiul boierului Miron si, intorcandu-se de la curte cu crucea infasurata in patrafir, a fost ucos de un glonte ratacit, pe ulita, aproape de casele sale).
      Plutonierul Boiangiu gasi in locuinta sa devastata pe Didina, putin slabita, dar altfel vesela. Se imbratisara. Femeia planse nitel, povesti cum a avut noroc cu baba Ioana, care a ascuns-o in podul colibei sale, si a hranit-o, si a ingrijit-o, caci de-ar fi dat peste ea taranii, ar fi omorat-o, negresit. Si plutonierul lacrima putin si apoi alerga la primarie, la datorie.
      Pe la ora noua, cand sosi trasura cu prefectul si prim-procurorul, ancheta era in toi. De la carciuma se auzeau vaitele si tipetele multimii de tarani ce umplea ulita, curtea si gradina primariei. Cordoanele de soldati vegheau ca nu cumva sa fuga cineva inainte de a fi cercetat.
      Totusi, rezultate deosebite inca nu se obtinusera. Doua echipe de soldati cu vergi si cu pari bateau fara alegere si cu randul, spre a nu obosi. Taranii urlau, implorau mila si iertare, dar nu voiau sa marturiseasca crimele si nici sa denunte pe criminalii principali. Numai gratie plutonierului Boiangiu au putut fi descoperiti sapte insi care au care au lovit si dezarmat pe jandarmi, intre ei Serafim Mogos si Trifon Guju.
       - De ce-ai lovit pe plutonier, hotule? striga maiorul cu ochii injectati. Cum ai indraznit sa ridici mana, talharule?
       - Apoi......
       Atata ingana Serafim Mogos uitandu-se drept in ochii maiorului linistit, parca si-ar fi dat seama ca orice raspuns ar fi fost zadarnic.
       - De ce-ai dat, ticalosule?...... De ce-ai dat?....... De ce......
       Serafim Mogos rabda lovitura fara a se clinti si fara a scoate un glas, cu aceeasi privire care infuria pe maior, parandu-i-se sfidatoare.
       - Caporal! racni apoi Tanasescu, obosind. O suta de bete banditului! Imediat!..... Si pe urma in lanturi!
       Trifon Guju lipsea. Cineva spusese ca a fost impuscat de boierul cel batran si ca acuma zace acasa. Fu adus degraba pe sus. Toata fata ii era o rana neagra. Ramase intins pe pamant, gemand.
       - Sus! In picioare, talharule! urla maiorul, izbindu-l cu botul cizmei in coaste.
       Taranul se ridica. Ochii ii erau umflati si inchisi. Se clatina, parca in fiece clipa ar fi fost sa se prabuseasca.
       - De ce te-a impuscat boierul, hotule?  intreba ofiterul. Ai ridicat mana asupra dumnealui, nu-i asa?..... Ai vrut sa-l omori, ai?..... Tu ai fost capul ucigasilor!
       Trifon gemu ceva de neinteles.
        - Dar plutonierului de ce i-ai smult arma?..... De ce l-ai lovit?..... Spune, talharule!
        Il plesni cu caravasa peste capul ciuruit de rani vii. Omul scoase un urlet infiorator, ca si cand i s-ar fi dezghiocat carnea, si se pravali ca o buturuga gaunoasa. Mai furios, maiorul il calca in picioare, necontenind cu "hotule" si "talharule". Apoi deodata se retrase cu cativa pasi si ordona rece, taios:
      - Sergent!.... Tu! Da!..... Ia sase oameni!..... Duceti pe talharul asta in  fundul gradinii!.... Acolo sa fie impuscat!.... Impuscat!.... Ai inteles, sergent?.....
     - Traiti, domnule maior! facu sergentul indesat si negricios, batandu-si calcaiele, parca s-ar fi cutremurat.
    Soldatii infascara pe Trifon si-l tarara prin multimea deasa de tarani. Cu o suprema sete de viata Trifon Guju gemea rugator:
     - Iertare..... iertare.....
     Disparu cu soldatii. In urma lor ramase o tacere amara, intretaiata numai de vajaiturile caravasei cu care maiorul Tanasescu spinteca aerul intr-o incordare nervoasa. Trecur minute. Caravasa isi iutea dumicarile. Apoi rabufni o detunatura din fundul gradinii, scurta, inabusita, fara ecou.
     - Ceilalti! striga deodata maiorul, destramand panza tacerii pe care detunatura o clatinase putin. Voi cum ati indraznit sa ridicati labele asupra jandarmilor?.....
     Taranii pornira sa se jure si sa se vaite ca ei nu sunt vinovati, ca nici n-au fost acolo cand s-a intamplat fapta aceea...... Maiorul Tanasescu gafaia. Incepuse sa se ingrase in vremea din urma, avea putina burta, iar un doctor ii spusese de curand ca are grasime si la inima. In orice caz obosea repede. Ca sa nu-si pericliteze sanatatea cu banditii, ordona sa se aplice fiecaruia din cei cinci cate o suta la spate. Ordinul tocmai se executa, indivizii se intreceau in urlete la fiecare lovitura, cand trasura prefectului opri in ulita.
      In vreme ce bataia continua, caporalul numarand cu glas tare loviturile, ca sa nu se intample vreo lipsa, maiorul Tanasescu se planse prefectului si primului-procuror de incapatanarea talharilor de a nu marturisi si a nu denunta pe vinovatii cei mari. Pe Baloleanu tipetele taranilor il suprau si-l enervau. Dupa ce caporalul rosti suta si taranii batuti fura inchisi in cancelarie, prefectul ca sa-si redobandeasca siguranta, striga catre multimea cu fata la pamant ca crimele si ticalosiile lor au inspaimantat lumea si ca numai prin pocainta si marturisiri sincere isi vor putea usura soarta..... Ca la comanda, sutele de oameni ridicara capetele cu o miscare, parc-ar fi vrut sa se scoale in picioare, baigauind intr-un singur glas prelung ca murmurul unei furtuni trecute:
     - Iertati-ne.....
     Baloleanu incremeni de groaza, ca si cand miscarea si glasul multimii ar fi fost inceputul unei noi razvratiri. Aceeasi frica subita cuprinse si pe procuror, si pe maior, ca si pe toti ofiterii, si chiar pe soldati. SIngur plutonierul Boiangiu nu-si pierdu cumpatul si racni deodata:
     - Jos!..... Jos!......La pamant!..... Jos!......
     In clipa urmatoare strigatul lui Boiangiu fu reluat de mai multe glasuri, iar soldatii incepura sa loveasca  in drepata si in stanga pe spinarile incovoiate, repetand speriati:
     - Jos!..... Jos!......
     Prefectul renunta la continuarea admonestarii. Se trecu indata la interogatoriul lui Toader Strambu pe care Boiangiu il indicase ca ucigas al Nadinei.
      - Spune cum ai omorat-o! zise prim-procurorul.
      - Apoi, domnule, eu n-am omorat pe nimeni si nu-s vinovat! raspunse taranul cu fata pamantie.
      - Atunci cine a omorat-o?
      - Eu nu stiu, domnule! Poate Petrica a Smarandei, ca el a intrat in conac inaintea mea, dar eu n-am omorat-o!
     - Sa iasa Petre a Smarandei! striga prim-procurorul linistit.
     - Mort.... mort! rasunara mai multe glasuri.
     Maiorul Tanasescu fierbea. Nu se putu stapani. Taranul asta i se parea de o viclenie revoltatoare. Se napusti brusc asupra lui:
     - De ce nu spui, talharule?..... De ce-ai omorat-o talharule?...... SI de ce ai batjocorit-o si ai necinstit-o?..... Ai poftit la trup de cucoana mare, spurcaciune blestemata?
     Toader Strambu isi ferea capul de plesniturile caravasei si bocea ca o muiere:
     - Aoleu!..... Aoleu!...... Nu-s eu, dom'le maior! Iarta-ma, dom'le maior, ca nu-s vinovat!
     Atunci trecu pe ulita carul cu patru boi, aducand cosciugul simplu cu ramasitele pamantesti ale Nadinei. In urma carului mergea preotul din Lespezi in odajdiile cele mai bune, cu crucea intr-o mana si cadelnita in cealalta. Dascalul, batran si slabanog, canta versurile mortilor, uitandu-se curios spre curtea primariei plina de oameni pe branci si mai ales la anchetatorii in picioare.
     Se facu tacere pana ce trecu carul mortuar. Toti se descoperira, iar Baloleanu murmura cu o intristare indignata:
     - Biata femeie, biata femeie!..... Ce crima odioasa!
     Primul-procuror, auzind indignarea prefectului,  se rasti si el la Toader:
     - Ce ti-a facut tie cucoana asta buna si frumoasa, nemernicule, de ai omorat-o?
     - Eu n-am omorat-o! tagadui taranul cu indaratnicie.
     Sosi si convoiul de tarani din Lespezi, escortat de soldati. Primul-procuror Grecescu, ambitios sa dovedeasca pe ucigasul doamnei Iuga, lua repede pe noii veniti sa-i spuie ei adevarul, fiindca in satul lor s-a intamplat omorul si nu se poate sa nu stie cine a omorat-o. Ileana marturisi indata:
     - Nea Toader a omorat pe conita, domnule, dupa ce si-a facut poftele cu dumneaei...... Eu l-am vazut cand a intrat in casa si l-am auzit pe urma cum s-a laudat si l-a indemnat si pe Ilie Carlan sa-si faca poftele cu conita pana nu se raceste..... Poate sa spuie si nea Matei Dulmanu, c-a fost si dumnealui de fata cu Petrica a Smarandei cand am scos-o pe conita moarta din casa, daca am vazut ca nea Pavel Tunsu a dat foc masinii.....
      - Eu n-am omorat-o, degeaba minte fata asta! zise Toader Strambu fara sa se uite la Ileana.
      - Ba fata nu minte, mai Toadere! facu atunci Matei Dulmanu cu mustrare. De ce nu marturisesti c-ai omorat, daca-ai omorat? De ce umbli sa napastuiesti pe altii, Toadere?
      - Ba, daca-i pe spus, mai bune spunea dumneata, nea Matei, cum ai spart capul neamtului, glasui Toader intunecat.
      - Apoi eu nici nu m-oi ascunde cand m-or intreba boierii! zise Matei raspicat si fara frica.
      Procurorul asculta satisfacut, uitandu-se din cand in cand la prefect si la maior, parc-ar fi vrut sa vada daca ei observa cat de abil a procedat si cum a reusit sa-i faca pe tarani sa vorbeasca.
      - Multi raufacatori mi-au trecut prin mana, dar mai cinic si mai ticalos ca asta n-am pomenit! rosti in cele din urma procurorul catre Baloleanu.
     Maiorul Tanasescu isi smulgea mustatile ca sa se stapaneasca. Ii fu frica sa nu-i plesneasca vinele de atata constrangere nervoasa. Se duse deci cu pumnii si cu caravasa pe Toader Strambu, il umplu de sange, il calca in picioare..... Cand obosi, porunci caporalului sa continue cu parul pana-i va zdrobi ciolanele. Urletele taranului se transformau in gemete din ce in ce mai slabe si mai horcaite.
     - Sergent! striga in sfarsit maiorul. Ia-l si pe asta..... In fundul gradinii!..... Impuscat!...... Repede, repede!
     Ordinul maiorului il destepta brusc din toropeala, parca ar fi turnat peste el o galeata cu apa. Se tari la picioarele ofiterului, gemand:
     - Iarta-ma, dom'le maior..... Imi raman copilasii orfani.... Fie-va.....
     - Ia-l, sergent! racni Tanasescu, ferindu-si cizmele de atingerea taranului. Aide!..... Puneti mana pe el!
     Tocmai in pauza cand se astepta detunatura, aparu si Titu Herdelea in curtea primariei. Fiindca Grigore Iuga era ocupat cu pregatirile de inmormantare, a socotit potrivit sa nu-l incurce cu prezenta lui. Auzind impuscaturile din fundul gradinii, intreba incet pe Baloleanu, care, spre a-si arata energia, raspunse cu o nepasare fireasca:
     - Nimic..... A fost impuscat ucigasul doamnei Iuga......
     Matei Dulmanu marturisindu-si vina, procurorul Grecescu il declara arestat pentru a fi trimis in judecata tribunalului. Maiorul insa protesta:
     - Pardon, domnule procuror! pana la judecata, bataia e mai sfanta!.... Caporal, numara-i si astuia douazeci si cinci! Si, pe cand Matei Dulmanu primea bataia fara a cracni, Tanasescu explica domnilor civili ca talharii astia numai de bataie inteleg, ca inchisoarea e o adevarata recreatie pentru ei si ca, in orice caz, deosebit de ancheta civila, el trebuie sa aplice tuturor sanctiunile drastice cuvenite, pentru ca au indraznit sa se ridice impotriva armatei..... Titu Herdelea avea pe buze un raspuns, dar tacu vazand ca Baloleanu si Grecescu, cei chemati sa vorbeasca, primesc fara obiectie rodomontadele ofiterului.
      - Pavel Tunsu!.... Care esti?..... Vino-ncoace! striga pe urma procurorul.
      Pavel se ridica de jos. Dardaia de spaima ca va fi si el impuscat. Balbai in nestire, fara sa mai astepte vreo intrebare:
      - Eu n-am omorat pe nimeni..... Eu am stricat masina si i-am pus foc, ca mi-au schilodit copilul, dar n-am varsat sange, ca am copil......
      Se socoti cel mai fericit, cand, snopit in bataie, fu aruncat intre ceilalti arestati, in cancelarie. Isi facu cruce si multumi bunului Dumnezeu, ca a avut mila de copilasii lui.
      Spre a deosebi cat mai grabnic pe cei buni de cei rai, primul-procuror crezu necesar sa schimbe ordinea cercetarilor si sa asculte in primul rand pe fruntasii satului de la care poate mai curand să afle pe adevaratii raufacatori si instigatori.
      - Să-mi spui cinstit, moşule, cum s-au petrecut blestemăţiile şi cine-s vinovaţii! întrebă pe Lupu Chiriţoiu.
      - D-apoi, domnule, eu nu m-am amestecat, ca-s batran si nu mi-ar fi sezut frumos sa......
      - Bine, bine, te cred, dar cum a inceput razmerita asta si cine a starnit-o?  Ca din senin doar n-a venit, mosule? insista procurorul.
      - Ba cam asa a venit, domnule! intari batranul. A fost un vant mare si i-a luat pe bietii oameni si i-a manat ca oile.....
      - I-asculta, mosule, sa nu ne imbeti pe noi cu basme, ca n-avem vreme de d-astea! interveni maiorul Tanasescu enervat de sfiosenia batranului.
      Si, dupa cateva replici, ii trazni o pereche de palme. Lupu Chiritoiu il privi drept in ochi si rosti rar:
     - Apoi, domnule maior, Dumnezeu sa-sti plateasca rusinea asta pe batranetele mele!
     - Ce?.... Ce?..... Esti obraznic cu mine, talhar batran ce esti? sari Tanasescu. Caporal, numara-i cincizeci!
      Dupa ce mai fura batuti cativa batrani, intre care mai rau Luca Talaba, pentru ca atitudinea lui a parut cutezatoare, dupa ce atat Filip Ilioasa cat si Marin Stan fura dovediti si recunoscura ca s-au lacomit fiecare la pradaciune, desi sunt oameni cu stare, veni randul lui Ignat Cercel. Ieri, cand s-au potolit impuscaturile, ca sa se ia bine cu armata, Ignat a spanzurat un stergar alb intr-un bat si l-a pus in poarta bataturii, sa-l vada boierii cand vor trece.
      Maiorul intr-adevar l-a observat si s-a infuriat: "Ce-i asta, hotule?" "Pace, dom'le maior!" a raspuns Ignat umil.... "Pace, hotule? Da cu cine ai fost tu in razboi, talharule? Cu armata romana?" Si l-a batut de l-a omorat..... Acuma il recunoscu:
     - Tu esti cu steagul alb, ai, si cu pacea, hotule?
     - Da, domnule maior, pacatele noastre, ca nu stim cum am face mai bine, ca sa nu gresim! baigui Ignat. Daca Dumnezeu ne-a pedepsit sa fim prosti, de, pacatele noastre.....
     Pe cand procurorul, mereu intrerupt de exploziile maiorului, ispravea cu Ignat Cercel, veni primarul Ion Pravila sa raporteze ca, precum i s-a poruncit, a adunat si identificat pe toti mortii, adica patruzeci si patru, al patruzeci si cincilea fiind preotul Nicodim al carui cadavru insa a fost ridicat din ulita inca de seara de fiica-sa Niculina. Maiorul Tanasescu se facu foc: cum a indraznit fata hotului de popa sa nesocoteasca ordinele lui? Primarul ingheta, asteptandu-se sa manance iar bataie si inca in fata intregului sat.
      - Unde e bestia de muiere care a cutezat? striga maiorul cu ochii bulbucati.
      Niculina iesi la iveala, palida, cu copilasul de mana. Fara nicio vorba, maiorul Tanasescu se repezi la ea cu caravasa. Femeia tipa, se ferea, iar copilul incepu sa urle ingrozit:
      - Mamica mea!.... Mamica mea!
      - Aoleau, aoleu, ajutor! zbiera Niculina cu obrajii varstati de loviturile care nu conteneau.
      - Caporal! striga maiorul obosit. Numara-i cincizeci!......
      - Aoleu, oameni buni!..... Aoleu!
      Soldatii o insfacara. Niculina, intinsa cu fata in jos si tinuta de patru soldati, se zvarcolea tipand ca din gura de sarpe. Antonel se arunca la maica-sa, cu acelasi scancet de spaima:
      - Mamica mea!..... Mamica mea!
      Cand un soldat incepu sa loveasca, Titu Herdelea, care soptise mereu "ingrozitor, ingrozitor", ca sa-l auda prefectul Baloleanu, isi pierdu deodata stapanirea si, apropiindu-se de Tanasescu, ii zise revoltat:
      - Domnule maior, ajunge!.... E insuportabil!.... Asta e......
      Maiorul, parca l-ar fi palmuit, tresari:
      - Ce-ai zis?..... Cine esti dumneata.... Ce cauti aici?...... Cum iti permiti sa te amesteci dumneata in.....
      - Ma numescu Titu Herdelea si sunt......
      - Nu vreau sa stiu nimic! continua Tanasescu cu pumnii stransi. Imediat sa parasesti primaria, altfel te arestez  si te pun intre baionete!.... Imediat!.... Imediat!
      Prefectul Baloleanu inmarmuri. Energia maiorului cu taranii nu-i displacea, deoarece il scutea pe dansul de-a fi energic si de-a se incarca cu eventuale raspunderi. Orice ar interveni ulterior, el se poate spala pe maini. Dar incidentul cu un ziarist bucurestean si prieten al lui Grigore Iuga poate sa creeze complicatii cu repercursiuni mai mult decat plicticoase. Reculegandu-se putin din stupoare, interveni amical si in frantuzeste, cautand sa calmeze pe Tanasescu, care se indarjea din ce in ce mai tare:
      - Eu nu permit nimanui!..... Oricine ar fi!...... Sa fie si Dumnezeu, eu nu permit!.....
      Titu Herdelea se facuse ca ceara, si de indignare si de emotie, isi dadu indata seama ca amestecul lui, oricat de firect omeneste, a fost insolit. Totusi, nu-i parea rau. Spre a nu atata scandalul si a nu se expune sa fie intr-adevar arestat, intoarse spatele. Prefectul, vrand sa-l impace, il lua de mana sa-l retie:
      - Domnule Herdelea, te rog..... Fa-mi placerea!..... Domnul maior are sa......
      - Decat sa asist la asemenea barbarii, prefer sa ma retrag, domnule prefect! zise Titu, cautand sa-si ia o mutra cat mai demna.
      - Ce rau imi pare ca..... murmura Baloleanu, strangandu-i mana si lasandu-l totusi sa plece.
      Si Tanasescu se imblanzi vazandu-l ca se departeaza. Din clipa cand a auzit de la prefect ca e ziarist, furia i-a scazut brusc, fara insa sa arate ca s-ar da batut. Acum cativa ani, fiind in garnizoana la Turnu Severin, a palmuit la un chef pe un gazetaras local. S-a facut un taraboi enorm; toate ziarele din Bucuresti l-au luat in primire; a ajuns la consiliul de reforma. Daca n-ar fi avut in memoriu afacerea aceea, azi ar fi fost de mult locotenent-colonel.
     - Nu pot permite sa fiu infruntat in exercitiul functiunii! facu dansul umflandu-si glasul, ca sa-si pastreze aparenta de manie. Eu am o raspundere aici! Nu ne jucam, nu-i asa, domnule prefect?.... De la Bucuresti e usor sa comanzi si sa scrii, dar uite pe talharii astia care au distrus, si au jefuit, si au pradat, si au ucis!.....
      Cum ajunse la tarani, vocea iar i se inaspri, revolta ii reveni parc-ar fi fost jignit si devastat el insusi, cu toate ca el n-avea nicio avere.
      - Satele astea ar trebui rase cu tunul de pe fata pamantului!..... Pana si popa lor a fost talhar!.... Ce-au facut astia, blestematiile pe care le-au facut n-au pereche!.... In alte parti au avut nitica rusine, aici au fost in stare sa macelareasca, si femei, si batrani.....
      Pe cand maiorul Tanasescu vorbea asa, de jos, se ridica un taran cu parul valvoi, cu fata luminata,  si se apropie cu un glas arzator:
      - Domnule, domnule, vad ca te-ai pus sa omori pe crestinii lui Dumnezeu si nu vrei sa asculti poruncile care trambiteaza in vazduhuri.....
      - Jos, jos! strigara cativa soldati zelosi.
      - Ce porunci?.... Ce zice?..... facu maiorul uluit de atata indrazneala, dupa ce de azi-dimeata se sileste sa-l inmoaie.
      - E nebun, domnule maior, traiti! zise plutonierul Boiangiu.
      - Nebun?.... Las' ca cunosc eu nebuniile astea! striga Tanasescu. De altfel banditul asta a fost ieri in fruntea rebelilor si a indemnat pe soldati la nesupunere..... L-am auzit eu cu urechile mele!.... Caporal, i sa-i numeri cate i se cuvine!
      In vreme ce soldatii il bateau, Anton urla cu mare bucurie, parca nici n-ar fi simtit loviturile:
      - Dati, dati, fratilor!..... Ca judecata cea mare tot are sa vie si glasul lui Dumnezeu... Loviti, loviti!.... Ca d-aia m-am sculat de jos si d-aia.....
     Maiorul Tanasescu, plictisit ca bataia n-avea niciun efect, porunci caporalului:
     - Ia dati-i drumul sa se duca dracului de nebun!
     Apoi, intorcandu-se la primul-procuror, adauga:
     - Sa continuam!.... Va rog!.....


                  3.
          Grigore Iuga isi simtea sufletul sfasiat de remuscari, iar prin gand ii trecea mereu:
     "Poate dac-as fi ramas aici, nu s-ar fi intamplat....."
     Dar, în acelaşi timp, îşi dădea seama că toate recriminarile sunt de prisos şi alte datorii i se impun acuma. Corpul Nadinei îşi căuta de cinci zile odihna, al tatălui său de trei. Avea impresia că morţii zac neîngrijiţi de prea mult timp, că sufletele lor nu-şi pot găsi odihna, că se chinuiesc şi chinuiesc pe cei vii dimprejur, în primul rând pe el, care de aceea suferă atât de mult şi e copleşit de mustrările conştiinţei.
     Când a expediat ieri la Costeşti telegrama lui Gogu Ionescu, anunţându-i moartea Nadinei, nu s-a gândit la înmormântare, precum nu s-a gândit la nimic material..... De-abia aseară, după ce a văzut cadavrele, şi-a zis că cel puţin Gogu cu Eugenia ar trebui să vie la înmormântarea Nadinei şi că deci trebuie să-i aştepte. Azi însă, după ce a văzut coşciugul în carul urmat de preotul din Lespezi, i-a venit în minte că Gogu n-are să vie acum la ţară nici chiar pentru înmormântarea surorii sale şi că, de altfel, nici nu e timpul pentru o înmormântare pompoasă când satele se zvârcolesc în dezmeticirea din nebunia furioasă şi când ruinele încă fumegă ca şi sufletele oamenilor. Atunci, în clipa aceea, s-a hotărât să facă îndată o înmormântare simplă, potrivită împrejurărilor, lăsând pentru mai târziu, când se va fi coborât liniştea adevărată, ceremonia cea mare. Si din clipa aceea i s-a risipit tulburarea care-i tinuse sufletul intr-o neputinta dureroasa de a se orienta, parc-ar fi plutit intr-o lume ireala.
     - Asculta, Leonte, dupa-amiaza vom face inmormantarea......
     Calm, ca si cand ar fi fost vorba despre lucrurile cele mai obisnuite, dadu logofatului dispozitii precise, amanuntite. Cateva generatii de ale familiei Iuga erau ingropate imprejurul bisericii de la Amara. Ultimul mormant il construise Miron Iuga. Intr-insul odihnea de cativa ani sotia lui.  Era zidit in piatra, boltit si vast, destinat sal adaposteasca si pe el cand ii va sosi ceasul. In acelasi lacas va incapea, cel putin provizoriu, si sicriul Nadinei. Fiindca batranul preot Nicodim s-a prapadit, va sluji preotul din Lespezi care a intovarasit carul mortuar al Nadinei. Ajunge el singur.....
     Slujba se facu in curte. Batea vesel soarele primaverii. Arborii inmugurea vazand cu ochii. Cosciugurile erau fiecare asezate pe cate un car cu patru boi injugati. In spate, conacul vechi cu geamurile inca sparte, parea un mosneag cu ochii plansi. In fata, zidurile inegrite si grinzile arse ale castelului nou, profilandu-se pe sirul de plopi dinspre ulita, alcatuiau un decor funerar parca inadins pregatit. In odajdiile noi, preotul span, cu barbuta speriata, citea si canta, si ridica mereu ochii spre cerul albastru pe care nourasi albi, ca niste siraguri de ingeri, se intreceau sa asculte pomenirea mortilor. Preotul avea un glas mic, subtirel si totusi alinator. Glasul acestuia se suia in vazduh ca o dara de fum de tamaie, imprastiindu-se in tacerea indoliata ce stapanea nu numai conacul, ci toata imprejurimea. Raspunsurile dascalului, masinale si fonfaite, ramaneau dedesupt, se amestecau cu rumegatul indiferent si mut al boilor, ale caror cozi lungi se leganau ritmic, alungand muste imaginare.
     Grigore Iuga statea langa loitra carului cu cosciugul tatalui sau, avand alaturi pe Titu Herdelea ca un anghiotant credincios. In partea cealalta, pana la gardul dinspre ograda conacului, din care numai cativa stalpi se mai aflau in picioare, se ingramadeau toti oamenii curtii, cu Isbasescu in frunte si cu argatii la urma. Nevasta logofatului si bucatareasa Profira plangeau cu sughituri multe, dar fara bocete galagioase, rusinate parca de raceala lui Grigore.
     Ochii lui, rosii si tulburi, cuprindeau in aceeasi privire amandoua cosciugele. Erau la fel de mari, din acelasi lemn, parc-ar fi fost comandate de mult. In sufletul tanarului Iuga dainuia o liniste resemnata. Ganduri multe ii fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fara incetare si fara a se cristaliza, ca niste crampeie fara rost, vanturate de intamplare. Numai in inima ii staruia un simtamant apasator ca o rana deschisa, care te doare fara sa-ti mai dai seama.
     Nici nu baga de seama cand s-a ispravit slujba, cand au pornit spre cimitir. De-abia ajungand in ulita, sopti lui Titu Herdelea:
     - Poate c-ar fi trebuit sa-l anuntam si pe Baloleanu..... In sfarsit!
     Mergea in urma carului al doilea in care era cosciugul tatalui sau. La cativa pasi mai inapoi se auzeau pasii celorlalti si plansetele femeilor, mai zgomotoase. Inaintea celuilalt car vazu  stralucirea odajdiilor preotului si apoi ii auzi  si glasul cantand parca dintr-o mare departare.
...........................................