Noaptea albă, Vasile Alecsandri

                      Noaptea-i albă, luminoasă,
                        Ceru-i boltă de opal.
                        Toată zarea-i scânteioasă,
                        Tot izvoru-i de cristal,
                        Căci pe lume-acum domină
                        Spaima vechilor stejari,
                        Sora morţii cea mezină,
                        Iarna cu-orizonuri mari.


                        Astfel gerul e de tare
                        Cât îngheaţă-n orice loc
                        Şi a gurii răsuflare,
                        Şi cenuşa de sub foc.
                        El lipeşte ochi cu gene,
                        Pe drumeţ îl face orb,
                        Şi în cuiburi, chiar sub pene,
                        Crapă ouăle de corb.


                        Câmpul lung şi lat albeşte
                        Ca un strat de mărgărint.
                        Alba lună sus luceşte
                        Ca icoană de argint
                        Şi apare nemişcată
                        În abis nemărginit
                        Ca pe marea îngheţată
                        Un vas mare troienit.


                        Miezul nopţii! totul tace!
                        Lumea pare un mormânt,
                        Unde mort şi rece zace
                        Leşul marelui pământ,
                        Şi sub bolta cea senină
                        Mii de stele cu foc viu
                        Varsă-o jalnică lumină
                        Pe gigantul său secriu!


                        Ies pe câmp… Sub paşi răsună
                        Câmpul sec şi îngheţat.
                        Un păr mare stă drept lună,
                        Cu corbi negri încărcat.
                        Totu-i mort! Sunat-au oare
                        Pe al cerului cadran
                        Ora stingerii de soare
                        În al morţii ocean?


                        Numai eu să fiu pe lume
                        Rămas singur trăitor,
                        Ca-n pustiuri fără nume
                        Un nemernic călător?
                        Dar ce văd? ce se strecoară
                        Colo-n zare când şi când?
                        E o sanie uşoară
                        Prin lumină lunecând.


                        Săniuţa e durată
                        Dintr-un lemn uşor de plop
                        Şi se duce înhămată
                        Cu un iepure ce-i şchiop.
                        Iar într-însa cine este?
                        Om să fie, sau un ciot?
                        E vestitul din poveste
                        Statu-Palmă-Barba-Cot!


                        Iepuraşu-n trei picioare
                        Saltă, fuge uşurel,
                        Pe zăpada lucitoare
                        Săpând urme după el,
                        Pe când barba argintie
                        Al uncheşului străbun
                        Se târâie pe câmpie
                        Ca o coadă de păun.


                        Unde pleacă, unde zboară?
                        Iată-l vine spre Siret
                        Şi pe deal mi se coboară
                        Ca un bulgăr de omăt.
                        El în lunc-acum pătrunde
                        Să descopere cu drag
                        Primăvara ce s-ascunde
                        Înlăuntrul unui fag.


                        Iepuraşul se repede
                        Înaintând din salt în salt
                        Pân’ ce-ajunge, pân’ ce vede
                        În desime fagul nalt;
                        Iar uncheşul cu-o bărdiţă
                        Bate-n trunchiul sunător:
                        “Unde eşti tu, copiliţă?”
                        El întreabă, plin de dor.


                        Lunca-ntreagă se răsună!
                        Din copaci, din văgăuni,
                        Mii de veveriţe de lună
                        Ies, aleargă pe aluni,
                        Şi din fagul nalt şi falnic,
                        Vechi al luncii împărat,
                        Iese-un glas plăpând şi jalnic,
                        Care blând a cuvântat:


                        “Cine vine? Cine bate
                        La locaşu-mi friguros?
                        Eşti tu, Prier, al meu frate?
                        Eşti iubitul Făt-Frumos?”
                        “Eu sunt, dulce primăvară,
                        Statu-Palmă-Barba-Cot.
                        Din locaşul tău afară
                        Am venit ca să te scot.”


                        “Şi ce vrei să faci cu mine?
                        Ce gând ai? Ce dor lumesc?”
                        “Vreau în dragoste cu tine
                        Să mă dau, să-ntineresc!”
                        Abia zice şi deodată
                        Glasul fetei a muţit,
                        Iar în lunca deşteptată
                        Hohot lung au clocotit.


                       Şi vrăjitul fag întinde
                       Un braţ lung, cuprins de ger,
                        Pe uncheş de barbă-l prinde
                        Şi-l ridică pe sub cer.
                        Statu-Palmă ţipă, zbiară,
                        El se zbuciumă turbat,
                        Dar din iarnă până-n vară
                        Sus rămâne spânzurat.


                        Vântul bate! colo-n aer
                        Statu-Palmă clătinat
                        Umple lunca de-un lung vaier,
                        De-un lung vaier necurmat,
                        Şi drumeţu-şi face cruce,
                        Căci se crede urmărit
                        De-ale codrilor năluci
                        Prin văzduhul oţelit.