Răscoala, Liviu Rebreanu

............................................
             XXXI.

          Pana la Lespezi, o jumatate de ora, nu mai conteni a scoate in valoare meritele acestor bravi sateni care, in mijlocul furiei incendiare ce a cuprins toata regiunea, au avut taria sufleteasca sa pastreze ordinea. Primul-procuror Grecescu isi permise sa observe, bazat pe vechea sa experienta in materie penala, ca ar fi mai practic sa intreprinda imediat, in satele prin care trec, cate o cercetare sumara, sa afle pe agitatorii si raufacatorii principali si sa-i aresteze, ca astfel sa impiedice mai sigur reinceperea dezordinilor.
       - Evident, din punct de vedere procedural asa ar fi! zise prefectul foarte volubil. Dar trebuie sa tinem seama si de factorul politic, domnul meu! Dezordinile s-au generalizat prea mult si spiritele sunt prea infierbantate. Primul scop trebuie sa ne fie o pacificare a spiritelor. Taranii sa se linisteasca fara teama unor represiuni care i-ar putea exaspera si care deci ar agrava situatia. Vinovatii vor fi pedepsiti, negresit, exemplar, dar dupa ce vom asigura o destindere generala. Pe urma va incepe si opera justitiei, care va aplica sanctiuni necrutatoare spre a evita in viitor repetarea unor astfel de nenorociri nationale!
       In Lespezi, la marginea comunei, maiorul Tanasescu raporta clocotind de indignare:
       - Domnule prefect, aici e un sat de criminali! Aici s-au comis omoruri!..... Aici trebuie sa....
      - Calm, calm, domnule maior! zise Baloleanu speriat. Sarcina noastra e prea dureroasa si tocmai de aceea trebuie sa ne pastram sangele rece.
      Bombanind si scasnind injuraturi, maiorul conduse pe Baloleanu direct la biserica. Un preot tinerel si span, in odajdii, astepta in poarta, cu o fata onctuoasa si ingrozita, caci, adineaori, maiorul Tanasescu il injurase si-i fagaduise ca-l va injura.
      - Domnule prefect, noi am fost neputiinciosi sa impiedecam ce...... ingana preotul cu o plecaciune umila.
       - Da-te la o parte, banditule! sasai maiorul, inlaturandu-l cu cotul din usa.
      Langa altar, pe un catafalc improvizat, acoperit cu giulgiu, zacea cadravul Nadinei. Maiorul ridica un colt, dezvaluind figura invinetita si scofalcita. Baloleanu intoarse privirea, balbaind:
      - O, bestiile, bestiile!..... Sarmana femeie!
      Iesi repede afara. In nari ii staruia un miros necacios si atat de rascolitor, de parca-i intorcea stomacul pe dos. Isi umplu plamanii de cateva ori cu aer proaspat, gafaind cuvinte de revolta, pana ce dadu cu ochii de tanarul preot care ramasese inlemnit langa intrarea bisericii.
      - Bine, parinte, cum ati putut ingadui asemenea nelegiuire?..... Bietul Grigorita! Are sa fie zdrobit cand.....
      Preotul se scuza plangator. Toate s-au petrecut asa de napraznic, ca nici el, nici nimeni n-a putut interveni. Ulterior a aflat si dansul ca niste oameni din Amara ar fi fost atatatorii relelor si le-ar fi savarsit, chiar pe cele mai mari. El ii stia pe toti vinovatii, cum ii stia tot satul, dar nu indraznea sa-i divulge de frica sa nu-si faca traiul imposibil in Lespezi. Povesti prefectului cum a salvat Matei Dulmanu cadavrul cucoanei cand norodul a pus foc conacului, cum apoi dansul l-a asezat in biserica, aproape de altar, ca nu cumva vreun smintit sa-l pangareasca in vreun fel, ceea ce s-ar fi putut intampla in zilele acestea de rasturnari fara seaman. In sfarsit, mai spuse cum a adapostit el si a ascuns, cu multe riscuri, in propria casa, pe soferul neamt, ranit si amenintat a fi masacrat de multimea pornita pe razbunari.....
      - Destul! striga Baloleanu infuriat. Vom lua la timp masurile cuvenite. Pana atunci..... Unde este primarul comunei?
      - Noi n-avem primar in sat, fiindca tinem de Amara.....
      Pe Baloleanu nu-l mai interesa rapunsul preotului. Se intoarse spre prim-procurorul si-i vorbi despre Nadina si Grigore, plangandu-i pe amandoi deopotriva.
      - Si totusi trebuie sa ne pastram calmul, sa ne stapanim! ofta dansul intristat si demn. Inainte, la datorie.
      Cobori in ulita morfolind in minte cuvantarea ce voia s-o tina taranilor adunati in fata ruinelor ramase din conacul lui Gogu Ionescu. Era hotarat sa-i mustre sever, dar fara sa-i exaspereze, spre a nu compromite opera de liniste pornita sub auspicii suficient de favorabile..... Maiorul, care se departase sa dea ordine, se intoarse mai furios:
      - Talharii astia nu pricep de vorba, domnule prefect!..... daca continuam asa, riscam sa fim atacati, domnule prefect!..... Banditii isi inchipuiesc ca ni-e frica de ei, domnule prefect!
      De la locotenentul plutonului trimis spre Gliganu a primit un raport ca trebuie sa ramaie pe loc, situatia fiind prea tulbure. In acelasi timp li s-a atras atentia asupra unui nor de fum din directia Barlogu. Drept raspuns la vorbele bune si laudele de adineaori, la reformele si inlesnirile din manifestul guvernului, ticalosii au incendiat conacul indata ce trupele au parasit satul. Asta era grav. Daca ei indraznesc sa se rascoale si in spatele armatei, inseamna ca duhul raului e mai adanc inradacinat decat se crede..... Maiorul Tănăsescu declară ritos că, având răspunderea întreagă pentru siguranţa trupelor, el nu poate îngădui să fie încercuit. Baloleanu fu cuprins de spaimă. Se şi vedea înconjurat de cete de ţărani sălbăticiţi, bătut, schingiuit şi omorât. Presimţirea Melaniei sale era aproape să se împlinească.
      - Domnule maior, vă rog să luaţi dispoziţiile pe care le credeţi utile! zise dânsul brusc, cu glasul puţin tremurat.
     Un detaşament de două plutoane fu trimis să restabilească ordinea în Bârlogu. Va fi pedepsit exemlar şi imediat tot satul, bărbaţi, femei, copii, fără nicio excepţie, prin bătaie. Dacă s-ar schiţa vreo rezistenţă, se va trage in plin si, la nevoie, se vor aduce tunurile si se va distruge cuibul de rebeli din temelii.
      In clipa cand cele doua plutoane porneau in mars fortat spre Barlogu, dinspre Amara sosi patrula de recunoastere, raportand ca taranii de acolo, inarmati cu coase, furci, topoare, cateva arme de foc, s-au concentrat la marginea satului si au refuzat sa permita trupei sa-si continue calea, amenintand pe ofiter ca moartea daca ar incerca sa patrunda in comuna.
      Baloleanu pali. Avea impresia ca a cazut intr-o capcana ingrozitoare. Administratorul de plasa a avut dreptate ca taranii sunt bine organizati si in stare sa infrunte chiar armata.
      - Ei, domnule maior? Acuma? intreba perplex si ragusit.
      Maiorul Tanasescu avea scaparari furioase in ochi. Urcandu-se in trasura, Baloleanu, parc-ar fi incercat suprema supapa de siguranta , mai intreba odata pe Tanasescu, incet, sa nu-l auda altii:
      - Oamenii dumneavoastra, sunt, sper, siguri, domnule maior?
      - Soldatul roman executa ordinele, domnule prefect. E cel mai leal soldat din lume!
      Iesind din Lespezi, prefectul se spovedi confidential si primului-procuror:
      - In asemenea situatii, iti inchipui ce-ar fi daca n-am putea conta pe disciplina armatei!.... Ce catastrofa!..... Vorbesc, fireste, in general, fara sa ne mai gandim la soarta ce ne-ar astepta pe noi,  astia care ne sacrificam aici pentru fericirea tarii!


                               7.
             In marginea satului tarani trepadau de nerabdare, umpland soseaua si imprejmuirea. Cu fetele rosii, cu ochii inflacarati, asteptau si se indemnau ca la o nunta mare. Toti aveau de spus cate ceva, ca si cand ceilalti n-ar fi stiut nimic sau nici n-ar fi fost de fata, si toti spuneau acelasi lucru si aproape aceleasi cuvinte.
       Uneori, arar, se facea liniste si atunci toti se simteau cuprinsi de o infiorare apasatoare, pe care incercau apoi sa o alunge cu alte urlete mai navalnice, parca le-ar fi fost frica tuturor sa nu se trezeasca dintr-o betie fericita.
      - Uite-i ca iar vin! stragara deodata cateva glasuri. Toate capetele se intoarsera spre Lespezi. Stiau ca iar vor veni, ca trebuie sa vie si fiecare nadajduise in taina ca totusi nu vor reveni.
      - Sa vie, sa vie, ca doar pe ei ii asteptam! racni Petre Petre cu un glas subtire, atat de schimbat, parca nici n-ar fi fost al lui.
      Nicolae Dragos, alaturi, strangand o furca de fier in mana, mormai cu o ura care-i invinetea vorbele:
      - Lasa, ca le facem noi de petrecanie, soarele, si dumnezeii, si precista, si......
      Sudalmile i se incalcira in cerul gurii pana se inecara intr-un scrasnit. Chirila Paun, tinandu-se pe langa Nicolae, tipa ca o baba, amenintand cu o pusca luata de la jandarmi si intrebuintata in chip de maciuca. Mai departe, in mijlocul unei imbulzeli, Toader Strambu, inarmat la fel, se jura ca n-are sa se astampere pana ce nu va zdrobi capatana ofiterului care comanda trupele, macar de-ar fi general. Tacut si incruntat, Serafim Mogos avea de asemenea o arma, chiar pe a plutonierului, pe care o purta agatata de curea pe umar ca un recrut silitor, cu toate ca nu facuse armata niciodata. In dosul lui Petre, parc-ar fi fost umbra lui, se zbuciuma Ilie Carlan, agitand si el o pusca si hapaind intr-una, ca si cand n-ar fi fost in stare sa gaseasca altceva: "Nea Petrica!..... Nea Petrica!....." Strigatele si injuraturile rabufneau cand ici, cand colo. Furia tasnea din ochi si din gatlejuri ca un abur otravit, incingand sutele de oameni in aceeasi ceata invizibila. Coase, topoare, furci, sape se invarteau in aer, cercand parca sa sperie si sa opreasca prin amenintari apropierea primejdiei. Glasuri ascutite de femei si copii spintecau larmuirea barbatilor ca impunsaturi de ace intr-o panza groasa de calti.
      In vreme ce taranii se vazoleau, coloana de soldati se tara pe sosea ca o uriasa rama neagra. Raze de soare jucause, cazand pe luciul baionetelor infipte in arme, se rasfrangeau cu sclipiri speriate in vazduh. In curand se deosebira randurile si cei cativa calareti, si trasura cu prefectul si procurorul, apoi tunurile trase de cate sase cai, incheind trupul apocaliptic ca o coada turtita su solzi metalici.
      Cu cat oastea tacuta se apropia, cu atat galagia taraneasca se involbura ca un cor salbatic ametitor. Gramadirea de oameni se rasfira in parti de-a curmezisul soselei, subtiindu-se, parca toti ar fi vrut sa vada mai bine pe vrajmasi si sa-i infrunte.
      O comanda aspra rasuna in varful coloanei militare. Doua companii se desfasurara in linie, una in dreapta si alta in stanga soselei, oprindu-se apoi la o distanta numai de vreo suta de pasi de gloatele taranesti. Intre ele, pe sosea, aparea trasura prefectului Baloleanu, escortata de maiorul calare.
      - Calm, domnule maior! Sa nu ne pierdem calmul! bolborosi Baloleanu, foarte galben, coborand sovaitor din caleasca, urmat de primul-procuror, care parea cel mai linistit dintre toti.
      - Cum ordonati dumneavoastra, domnule prefect! facu maiorul Tanasescu, agitandu-si atat de vijelios caravasa cu maner de argint, incat calul ciulea urechile. Desi acuma ii vedeti si-i auziti, si va puteti convinge, ca nu merita altceva decat gloante si baionete!
     - Nu, nu! baigui Baloleanu. Trebuie mai intai sa.....
      I se impleticeau picioarele si-i clantaneau dintii. O frica natanga ii rodea inima, ca soldatii se vor infrati cu taranii si-l vor macelari.
      Multimea de tarani incepu deodata o miscare pe loc ca o apa batuta de un vant nehotarat. Era o leganare intr-o parte si intr-alta, careia clocotul de urlete ii imprumuta o infatisare raizboinica.
      - Nu ne trebuie boieri! Ati venit sa ne omorati?...... Noi nu ne speriem de soldati!...... Destul ne-au batjocorit ciocoii!..... Huo! Huo!.... Sa nu trageti, fratilor!.....
      Prefectul impietrise pe sosea, privind valmasagul de tarani si murmurand in nestire:
      - Calm, calm, domnilor......
     Prim-procurorul Grecescu ramasese cu cativa pasi mai inapoi, iar maiorul, abia strunindu-si nerabdarea, gadila cu pintenii coastele calului, care dansa si trepida.
     Apoi din gloata taraneasca tasni deodata Anghelina lui Nistor Mucenicu, cu copilasul cel mic in brate, cu basmaua alunecata pe spate si parul ciufulit.
      Ajunse pana aproape de Baloleanu, zbierand si blestemand cu un glas desperat.
      Ca si cand ar fu vrut s-o apere, Anton nebunul fugi dupa ea si o smunci inapoi strigand:
      - Sa n-o ascultati pe muierea asta, ca e amarata si nu stie ce-i iese din gura!..... In laturi, Anghelino! Si taci mulcom si lasa sa le spun eu ce mi-a poruncit Dumnezeu!.... Ca a venit ceasul judecatii si oamenii trebuie sa afle adevarul!.... Nu stati, fratilor,  incruntati la fata si cu armele asupra diavolului care v-a trimis sa ucideti nevinovati si sa......
       Cuvintele se revarsau ca o valtoare de scantei gata sa aprinda tot ce intalneste in cale. Glasul se ridica stapanitor peste vuietul multimii, parc-ar fi fost al unui cantaret extraordinar acompaniat de un urias cor barbar.
      In fata gloatelor galagioase soldatii, de o parte si de alta a soselei, stateau neclintiti, negri si reci ca niste masini in forma de oameni. Numai ochii si fetele negricioase clipeau cu luciri arzatoare.
      Pe sosea, intre cele doua ziduri de soldati, ca intr-o poarta deschisa spre alta lume, se agitau intr-o zapaceala galbena prefectul Baloleanu, prim-procurorul si maiorul Tanasescu, avand in spate trasura cu doi cai cu trupul nemiscat al grosului armatei in coloana de mars cu bateria de tunuri in coada.
     - Ce facem, ei, ce facem? strigă prefectul nervos cu manifestul guvernului mototolit în dreapta. Domnule maior, ce facem?..... Domnule prim-procuror?
     - Tâlharii au înnebunit de tot, făcu maiorul, învârtindu-şi calul încoace şi încolo, ca la paradă. Sunt în stare să atace trupa, aveţi să vedeţi, domnule prefect!
     - Totuşi trebuie să le comunicăm manifestul, domnilor! reluă Baloleanu, complet buimăcit, cu ochii mereu la mulţimea furioasă de ţărani care părea că se apropie, deşi stătea pe loc în aceeaşi aţâţare. Dumneata ce zici, domnule prim-procuror?
     - Să nu ne pierdem capul! zise Toma Grecescu cu spaimă. Legea trebuie respectată, domnule prefect!

     - Trompet, trompet! răcni Tănăsescu. Unde umbli, zevzecule?.... Aici, lângă mine să stai, ai înţeles?
     Trompetul batalionului, un sergent călare, sosi în galop cu trâmbiţa sprijinită reglementar pe genunchiul drept:
     - Ordonaţi, domnule maior!
     Tănăsescu întoarse spatele. Auzea vorbele lui Anton, care-l supărau mai mult ca orice, parcă l-ar fi insultat pe el personal. Se gandea sa se repeada la dansul si sa-l caravaseze personal in fata multimii, ca sa fie pilda si altora care ar mai cuteza sa sfideze trupa. Se pomeni insa rastindu-se aproape la prefect:
     - Domnule prefect, dumneavoastra nu auziti indemnul la nesupunere si rebeliune catre trupele de sub comanda mea?..... Eu trebuie sa iau masuri, domnule prefect!..... Eu am raspundere pentru siguranta trupelor, domnule prefect!
     - Domnule maior, nu-ti permit sa ridici tonul! striga deodata, infuriat, Baloleanu. Dumneata esti aici sub ordinele mele, nu eu la ordinele dumitale!
     In acelasi moment, Anghelina, care nu incetase a zbiera, incepu sa alerge prin fata frontului, cu copilul in brate, aratand si batandu-si bucile:
     - Sa va fie rusine! Soldati, sunteti voi, ori talhari?.... Rusine!.... Nu mi-e frica de pustile voastre, iaca!..... Trageti colea, daca indrazniti!..... Trageti!.... De ce nu trageti?..... Uite colea! Uite colea!
     Tanasescu, vazand-o, agita iar caravasa:
     - Uite, scarnavia dracului cum isi bate joc de trupa!..... Mama ei de scarnavie!..... Puneti mana pe ea, baieti!.....
     Zidul militar nici nu clipea, parca ar fi fost de otel, in schimb, din multimea razvratita pornira brusc alte strigate:
     - N-o lasati, mai oameni, s-o omoare!.... Sariti, baieti!.... Pe ei, fratilor!
     Ici-colo cate un palc de indrazneti se avanta spre frontul soldatilor, in timp ce altii improscau cu bulgarasi de pamant sau cu pietre. Calul maiorului, lovit de un bolovan ratacit, se ridica speriat in doua picioare.
     - Dumneata astepti sa ne masacreze banditii? se rasti Tanasescu pe primul-procuror. Nu vezi ca au inceput sa ne bombardeze?
     Apoi continua cu glas de comanda:
     - Trompet, suna!..... Trompet!
     In secunda urmatoare vazduhul fu strafulgerat de sunetul aramiu al trambitei. Calul trompetului misca urechile  dupa cum obrajii sergentului se umflau si se roseau.
     - In numele legii......
     Cuvintele procurorului, infricosate si uscate, nu le auzi prefectul Baloleanu. Numai glasul trambitei, necrutator si amenintator, serpuia peste capetele oamenilor ca un bici de foc. Pe cand trambita suna, maiorul Tanasescu ridica sus caravasa cu o comanda scurta. Doua sute de tevi de pusca se indreptara cu acelasi gest spasmodic asupra taranilor. Vociferarile salbatice se curmara o clipa, parca le-ar fi retezat un palos, dar numai pentru a reizbucni mai tumultoase:
     - N-au voie sa traga!..... Nu-ti fie frica, mosule!..... Hai, baieti, ca nu va impusca!..... Aoleu, ca v-a intrecut Anghelina!
     Apoi rasunara alte comenzi aspre, ascutite ca niste scartaituri de ferastrau ruginit. Zidul de soldati executa masinal, sacadat, aceeasi miscare de arme. Tevile cu cate o dunga alba de soare se ridicara deodata la ochi, degetele apasara deodata pe tragaci si salva de gloante umplu cerul cu o rapaiala pripita.
     In vreme ce, cu aceleasi gesturi automate, soldatii coborau armele de la ochi si le reincarcau, din multimea de tarani izbucnira  tipete de spaima. Ca si cand o perdea de uragan ar fi maturat campia, oamenii se simteau cuprinsi intr-un inceput de miscare de fuga.
     - Au tras in aer! racni Petre cu ochii bulbucati. N-aveti frica, fratilor! Stati pe loc!..... Unde te indesi?..... Nu fugiti!.... Inainte, oameni buni! Pe ei!..... Sa le luam pustile si gloantele!
     Parca panza de gloante, cu pocnetele ei, ar fi spalat toate zgomotele ce murdareau vazduhul,  se facuse o clipa de tacere mare si dureroasa. O groaza mare parea ca a rarit si risipit aerul, incat pe fata pamantului n-a mai ramas decat un vid imens, chinuitor de suflete. In tacerea aceasta goala, glasul lui Petre cadea ca o ploaie fierbinte, asmutitoare. Din toae piepturile izbucni deodata un urlet care parca aprinsese vazduhul mai violent ca salva de gloante de adineaori. Pe urma glasurile se valmasira iar intr-o larma tulbure si cleioasa ca o baltoaca rascolita de grindina.
      - Domnule maior! striga prefectul Baloleanu cu palaria pe ceafa, cu fata pamantie. Ne asalteaza taranii, domnule!.... Nu vezi?..... Domnule procuror!.....
     I se parea ca multimea smintita isi ia vant sa se napusteasca asupra armatei. Frica ii sfasia inima, dar in acelasi timp il sugruma si o furie mare impotriva comandantului care il lasa sa fie macelarit de banda razvratitilor.
     Maiorul Tanasescu nu mai auzea nimic, atat era de enervat, indeosebi din pricina prefectului care, cu tergivesarile lui de lasitate, l-a pus si pe el in situatia de-a tolera necuviintele, insultele si chiar loviturile taranilor.
     - Trompet, izbucni maiorul. De ce nu suni, ticalosule?..... Suna mere, trompet, sa auda si domnul prefect ca aici nu mai e politica!.... Hotii vor sa ne bea sangele, onorate domnule prefect!...... Vedeti, domnule prefect?
     Calul il invartea intr-un cerc, innebunit de vociferarile multimii. Trambita sfarteca aerul cu o insistenta, parca ar fi rasucit un cutit intr-o rana vie.
     Buimaciti de glasul de alarma, grupuri de tarani, cu bete, furci si coase, ca si cand s-ar fi aparat de lupi, se avantau spre frontul trupelor.
     Maiorul Tanasescu ridica caravasa. Doua comenzi lacome fura subliniate de doua zgomote metalice, simple, ritmice.
     Apoi, la intervale foarte scurte, se auzi foarte ascutit numai cate un cuvant scurt:
     - .....ochi!....foc!....
     Gloatele de tarani se poticnira, parc-ar fi primit fiecare cate un pumn in piept, numai o clipa, cat parai salva si pana cand tevilecu gura fumeganda alba revenira in pozitia orizontala. Trambita nu-si intrerupse deloc tipetele de arama..... Zdrentele zgomotului impuscaturilor inca nu se risipira si nici suierul gloantelor inca nu apucase a se potoli cand din valmasagul de oameni tasnira stropi de sange si urlete de durere. Multe trupuri se prabusira, scormonind pamantul, care cu unghiile, care cu dintii, toate zvarcolite de chinuri ca niste rame zdrobite:
     "Aoleu!..." "M-a omorat, mama!...." "Aoleu, fratilor!...." "M-a impuscat, oameni buni!...."
     In acelasi moment multimea se intoarse inapoi, cuprinzand in fuga ei si pe putinii care nu-si pierdusera indrazneala. Spaima isi infingea tentaculele nenumarate in cetele zguduite de focul soldatilor, impingandu-le intr-o goana zvapaiata spre sat.....
     Maiorul Tanasescu isi tinea strans roibul, cu luciri de otel in ochi, cu o usoara incruntare a muschilor figurii. Alaturi trompetul isi umfla mereu obrajii ca niste foi automate, leganand usor trambita, in vreme ce calul lui, cu gatul incordat si capul in piept, isi rodea zabalele cu clabuci de spuma cenusie. Mai inapoi, in sosea, prefectul Baloleanu cu picioarele intepenite, cu ochii ratacitori, spunea intr-una procurorului, care parca asculta si nu auzea:
     - Ne trebui sange rece, ca sa nu se verse sange nevinovat.....
     Isi dadea seama ca vorbeste de sange, vroia sa evite cuvantul si cuvantul ii venea mereu pe buze si-i ardea gura ca o navala de sange fierbinte.
     Caravasa maiorului se inalta iarasi in aer, glasul lui taios se sferdeli iar printre sunetele trambitei, armele facura iarasi cateva miscari scurte si impuscaturile trosnira cu acelasi parait prelung.
     - Domnule maior, domnule maior! striga prefectul fara sa-si poata dezmorti picioarele. Baia de sange....
     Se opri amarat ca iar i-a venit sangele pe limba. Ba acuma parca si mirosul ii gadila narile. Tanasescu intoarse capul spre el, dar nu raspunse decat printr-o privire dispretuitoare. In schimb rosti cateva comenzi care pusesera in miscare zidul de soldati.....
     Taranii fugeau mancand pamantul, imbulzindu-se, strivindu-se, urland. Se ingramadeau mai ales pe sosea, dar multi se imprastiau si prin gradini, prin curtile caselor de margine, fiecare grabit sa dispara din fata gloantelor. Pe camp ramaneau doar cateva zeci de trupuri, unele zvracolindu-se si vaitandu-se, altele intepenite cum le-a gasit moartea. Langa santul soselei, Anghelina zacea cu fata-n sus nemiscata, lovita de un glonte in frunte; copilasul in bratele ei moarte plangea si vrajea din manutele goale, parca ar fi cautat sa se smulga de la pieptul mamei. Aproape de ea, un batran se zvarcolea  intre un baietel ucis, cu fata strambata de spaima, si Chirila Paun, care horcaia meniscat, varsand la fiecare horcait sange negricios, naclaindu-i barba, gatul, pieptul, inchegandu-se in dungi groase..... Pete albe insemnau pe pamantul gras de la marginea Amarei numai trupurile taranilor morti sau agonizanti, caci loviti mai usor goneau sau se tarau printre ceilalti fugari, vrastand calea cu dare de sange.
     - Nu fugiti, fratilor!.... Opriti, fratilor!..... Dumnezeul lor de.....
     Petre striga cat il tinea gura, precum a strigat de la primul moment, dar era tarat si el in goana multimii, neputiincios, ca o frunza pe un puhoi de ape ce au rupt zagazurile. Ilie Carlan, strangand cu mandrie pusca goala, gafaia langa Petre, desperat de desperarea lui. Mai departe, Nicolae Dragos se zvarcolea sa se apropie de Petre, sa schimbe impreuna doua vorbe. Dar multimea ingrozita ii cuprindea pe toti, irezistibil, in aceeasi fuga dezmatata, spre un adapost impotriva mortii care le tiuise tuturor in urechi.....
     In urma gloatei fugare un detasament de soldati pornise pe soseaua presarata cu cadavre. In frunte pasea un lant strans de tragatori, cu armele gata de a trage, ocupand corpul soselei din sant in sant, iar pe amandoua marginile cate un pluton in coloana de mars, mijlocul ramanand rezervat pentru maiorul Tanasescu, insotit de trompetul batalionului. Din cand in cand maiorul racnea comenzi scurte, trupa se oprea, pustile trosneau, apoi marsul reincepea pe ultia satului, printre casele care pareau pustii.
     Tanasescu vedea cum, la fiecare salva, mai multi sau mai putini din fugari se rostogoleau la pamant, parca si-ar fi pus piedica intre ei, cum unii incercau sa se mai ridice si apoi se prabuseau fara sa mai clinteasca. Dar goana taranilor il intarta, ca si cand i-ar fi socotit lasi sau ar fi dorit o impotrivire care sa justifice gloantele. Suduia neincetat printre dinti, racorindu-si putin nervii, iar apoi comanda:
     - .....stai!.....ochi!.....foc!
     Grosul trupelor rămăsese la marginea satului pe loc, aşteptând întâi curăţirea terenului. Împreună cu ele rămăsese şi prefectul Baloleanu cu primul-procuror, lângă trăsura lor. Baloleanu nu-şi mai dădea seama cum s-au întâmplat lucrurile, dar se simţea profund jignit că maiorul a plecat să urmărească pe ţărani, iar pe el l-a lăsat acolo caraghios, deşi el are toate puterile şi toate răspunderile. Începu să explice procurorului că maiorul şi-a depăşit rolul şi că el nu va permite să i se încalce autoritatea, fiindcă pacificare tulburărilor e o operă delicată, care cere calm şi tact, iar nu orgie de sânge. Procurorul, cu ochii holbaţi, aproba dând mereu din cap şi tresărind de câte ori auzea o nouă salvă.
    - .....stai!....ochi!....foc! urla maiorul Tănăsescu în clipele când prefectul Baloleanu se zbuciuma la marginea satului.
     Ceata fugarilor scăzuse la mai puţin de o treime. În afară de cei prăbuşiţi de gloanţe, mulţi se refugiau prin ogrăzi ca să scape de urmărire, mai cu seamă când ajungeau la casele lor. Chiar şi Nicolae Dragoş, dându-şi seama că nu mai e chip să răzbească până la Petre şi că ar fi de prisos sa mai incerce vreo impotrivire, cand isi vazu casa parinteasca se gandi sa se opreasca. Valul il ducea inainte. Numai dupa ce trecu izbuti sa se smulga din stramtoarea fugarilor si sa iasa la marginea ulitei. In sant zari pe Gherghina lui Chirila plina de sange si scofalcita. Se vedea ca, dupa ce s-a prabusit, a fost calcata in picioare de ceilalti. Sari peste trupul ei starcit, dand sa se abata in curtea scolii, care se afla mai aproape. Tocmai cand ajunse la poarta, din urma rabufni o noua salva.
      "Vor sa ne omoare pe toti, nu le-ar ajuta Dumnezeu!" isi zise cu o unda de bucurie ca el totusi a scapat.
     Atunci simti o intepatura in cosul pieptului, usoara ca un junghi, si gura i se umplu de fierbinteala. "Mi se pare ca..." ii trecu prin minte. Gandul i se curma intr-o brusca intunecare. Cazu gramada ca un sac, cu mana intinsa spre a deschide, izbindu-se cu capul de stalpul portii.....    
      Multimea imputinata continua goana pe ulita, acuma insa tacuta, ca si cand le-ar fi fost frica sa mai strige si sa se vaite ca nu cumva prin glasurile lor sa atraga asupra-le gloantele din urma. Numai glasul lui Petre, tot mai ragusit, nu inceta deloc:
     - Nu fugiti!..... Unde fugiti?..... Nu fugiti!
     Totusi fugea si el, cu toate ca nu-l mai impingeau altii din spate, ii era rusine ca fuge, dar nu se mai putea opri si numai din gura indemna pe ceilalti sa se opreasca, parca astfel ar fi cautat sa-si ascunda fuga lui. Isi dadea seama ca s-a sfarsit tot si-i parea rau ca s-a sfarsit asa, oricat nu se putea sfarsi altfel. El credea si in clipele acestea ca, daca oamenii nu s-ar fi speriat de primele impuscaturi si s-ar fi repezit la soldati, soldatii s-ar fi lasat dezarmati si astfel ar fi impiedicat intoarcerea boierilor. Acuma s-a ispravit. Acuma toate sperantele s-au prabusit, platite cu sange. Care nu va fi ucis de gloante va fi omorat in batai si-n inchisori, iar in loc de pamant vor fi injugati ca vitele. Barem el n-are sa se astepte la nicio mila sau crutare, caci el va fi aratat chiar de satenii lui drept capetenia tuturor relelor.
     - Nea Petrica, nea Petrica, noi ce facem? striga langa dansul Ilie Carlan cu fata galbena de spaima, cu camasa inrosita de sange.
     - Eu nu ma las, Ilie,  mai bine sa ma omoare! facu Petre  fara sa se uite la dansul, parca i-ar fi fost rusine.
      Cand sosi in  batatura carciumii, la incrucisarea drumurilor, se opri. Multimea se imprastiase. Cateva grupuri de oameni mai alergau, unii pe ulita spre Vaideei, altii spre Ruginoasa. El ramasese numai cu Ilie Carlan, care iar intreba:
      - Nea Petrica, ce facem, spune, eu nu ma desprat de talica!
      - Facem pace, mai Ilie! mormai Petre, vazandu-l insangerat. Da unde esti impuscat tu de ti s-a rosit camasa?
      - O fi in umarul asta, ca parca nici nu-l mai simt, zise baietandrul privindu-l cu un zambet de mandrie.
      - Mama lor de talhari!
      Petre avea o pusca incarcata, luata de la pandarii arendasului Cosma. O tinea de teava ca o ghioaga. Un necaz mai in innabusea inima ca un naduf. Ii trecea prin creier sa fuga si el acasa, ca ceilalti toti, dar ii era rusine de baiatul de langa el, care ii arata o incredere netarmuita.
      - Atunci stai, nea Petrica, sa facem semn de pace, sa nu ne mai omoare degeaba! striga bucuros Ilie.
     Isi scoase camasa insangerata si rupta, o agata de teava armei cu care se mandrise atata, ca un steag alb, si o ridica in sus, s-o vada soldatii care erau inca departe. Pusca era grea pentru bratul lui gaurit si teava cu camasa in varf se balabanea ca batuta de vant.
     Statura asa un rastimp, imprejur lniste mare si nicio miscare, parca satul ar fi fost mort. Usa carciumii era inchisa. Petre bombanea si scrasnea, asteptand cine stie ce minune. Atunci din vale, pe ulita, spre curtea lui Iuga, auzi glasul babei Ioana, suparat ca totdeauna:
     - Pasarelele mamei, pasarele, pasari.....
     - Maica Ioana tot cu gainile ei s-acuma, nea Petrica, auzi? zise Ilie bucuros c-a auzit glas de om in tacerea asta dureroasa.
     - D-apoi ca ea nici n-are alte griji, baigui Petre morocanos.
     Dupa alt rastimp, ciocanit de chemarile babei, soldatii incepura a se vedea mai bine cu maiorul calare, la mijloc. Petre ii privea cu niste ochi neincrezatori si parca numarandu-le pasii. Deodata rasuna iar trambita, prelung ca o prevestire. Si indata Petre auzi franturile de comenzi:
      - ....stai!.....ochi!.....foc!
      Ilie incepu sa legene mai tare steagul alb, sa nu cumva sa nu-l observe soldatii. Trosnitura salvei paru mai asurzitoare. Camasa insangerata cu pusca se pravali scurt ca un drapel cand da onorul. Ilie se franse icnind:
     - Aoleu!
............................................