VI.
Olimpia semana in chip izbitor cu Simion si cu Titi, avand barbia despicata la fel, in doua, in chip suparator pentru o femeie. Era maslinie la fata si cam planturoasa, si cativa peri ii conturau o usoara mustata. Sprancenele, ca si la Titi erau imbinate viguros deasupra nasului. Stanica, in schimb, era rosu la fata, fara sa fie propriu-zis gras, de o sanatate agresiva, contrastand cu parul lui mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca. Un guler tare si inalt tinea o cravata infoiata ca o lavaliera. Venise imbracat intr-un costum de soie-ecrue deschis de Felix fusese izbit, de la inceput, de largimea hainei si de ridicola dimensiune a canotierei de paie, care abia ii cuprindea parul. Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator, iar Olimpia, moale, sententios si cu o mare convictiune.
Aglae deschise focul:
- Ar trebui sa fiu suparata pe voi, Olimpio! Niciodata nu s-a intamplat in familia noastra asemenea rusine. Trebuia sa va ganditi bine inainte de a face pasul asta. Stati impreuna de un an, aveti copil si traiti ca paganii. Sa nu vrei tu Stanica, sa faci cununia!
- In fata lui Dumnezeu, declara clamoros Stanica, suntem uniti pe vecie! Numai moartea ne va desparti.
In vreme ce Aglae vorbea, mos Costache o privea tinta, insusindu-si cu fizionomia toata atitudinea ei reprobatoare. Cand insa lua cuvantul Stanica, ochii ii fura atrasi ca de un magnet in directia acestuia si acum batranul se exalta mult de idea uniunii libere.
- Stanica, dclara solemn Olimpia, nu-si poate la sarcina unei familii fara sa aiba capital, ceva, cat de cat.
- Ce e al vostru e pus deoparte, fagadui Aglae.
Olimpia stramba din nas:
- Pana atunci trebuie sa traim, avem greutati. Stanica alearga toata ziua, saracul, azi nu prea merge avocatura. I-a promis cineva o slujba, dar pana acum.....
Stanica arunca tuturor o privire mandra, magulit ca era astfel compatimit de Olimpia.
Poate o sa vrea domnul Pascalopol, zise Aglae, sa incerce sa-ti gaseasca ceva, cum dumnealui are relatii.....
Simion, Aurica, Olimpia si Stanica intoarsera automat capul spre Pascalopol, ca si cum din partea lui venea o propunere precisa. Acesta zise simplu:
- Am sa incerc!
- Oricum ar fi, eu nu inteleg sa fiu nedreptatita, continua Olimpia. Sunt cea mai mare din surori si nu-mi dati ce mi se cuvine.
- Eu ma gandesc la viitorul ei, la viitorul copilului nostru, tuna Stanica. Pentru mine nu vreau nimic, decat pentru ea!
- Simion este de vina in toata afacerea asta, arunca Aglae o privire manioasa spre batranul cu broboada, care lucra mereu ca si cand n-ar fi auzit nimic, nu vrea si nu vrea. Daca va punea casa pe numele vostru de la inceput, n-aveam atata suparare! Lui sa-i vorbesti si cu el sa va descurcati!
- Mama, interveni Olimpia cam cu suparare, daca nu vrea tata, eu nu pot sa-l fac sa ma iubeasca in sila, puteai sa ne dai dumneata, din partea dumitale.
Aglae se incrunta, iar Aurica privi cu dusmanie pe Olimpia.
- Ba asta nu, draga! Am pe Aurica, pe care trebuie s-o marit, si pe Titi; nu pot sa-i las pe drumuri. Tu trebuia sa ai rabdare pana o scoteam la un fel cu pacatosul asta.
Simion ridica numai capul, si buzele ii tremurau cu intentia parca de a spune ceva, dar tacu. Mos Costache, infricosat de a trebui sa ia vreo atitudine, lasase capul adanc spre cheseaua de tutun. Atunci Pascalopol lua cuvantul impaciuitor:
- Nu e bine sa mergeti prea departe. Lucrurile se pot aranja! Ce zici, domnule Simion?
Simion avu o tresaritua, apoi zise repede:
- Nu e fata mea!
Aglae rase cu dispret.
- Nu e fata lui! Dar a cui e? M-a innebunit cu prostia asta!
Olimpia semana in chip izbitor cu Simion, incat afirmatia paru lui Felix bizara. Mai tarziu, o intreba pe Otilia, si aceasta ii povesti ca totul era o idee absurda a lui Simion, fara niciun temei, pe care o striga cand era in toane rele, ca batranul avea o casa a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia sa i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimtea, nevrand sa ramana fara nimic. Aglae ii confisca pensia si orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi parut ca in rezistenta batranului e un resentiment fata de tutela Aglaei. Pascalopol interveni conciliant:
- O faci sa sufere degeaba pe..... domnisoara.... doamna Olimpia..... Te-a suparat cu ceva, poate.... in imprejurari de acestea, se uita totul!
- Nu e fata mea! striga aproape Simion, cu un glas nebanuit si, fara sa se miste din loc, se facu rosu la fata.
- Acum iar se irita, observa Aglae cu o nuanta indiferenta cu care prevestesti o ploaie.
Olimpia tremura putin buzele, scotoci in corsaj o batista si izbucni deodata intr-un plans zgomotos.
- Doamne, Doamne, zise Pascalopol cu multa delicatele, nu sunteti cuminti deloc.
Stanica luand o atitudine nobila, se ridica in picioare:
- Domnule Tulea, cata vreme sade sub acelasi acoperamant cu mine, Olimpia e sub protectia mea, si nu permit, intelegi dumneata......
Mos Costache se ridica repede de la masa, cu aerul ca are treaba in odaia vecina, iar Aglae facu desperata semn lui Stanica sa taca. Acesta insa se aprinsese.
- ....... sa jignesti pe aceea care fata de Dumnezeu este sotia mea si mama fiului nostru!
Vanat la fata, Simion sari in picioare asa de iute, ca broboada ii cazu de pe umeri, si, de furie, facu spume la gura:
- Esti un pungas, nu e fata mea, nu dau nimic, nu e fata mea, esti un pungas!
SI cauta cu ochii ceva sa arunce. Negasind, lua ghergheful si, intr-o clipa, il facu bucati, sfasiind cu inversunare etamina. Apoi ramase asa tremurand din tot corpul. Toti tacusera si nu se mai auzea decat plansul cu sughituri al Olimpiei. Dupa o pauza lunga, Aglae zise autoritara lui Simion:
- Bea putin apa!
Aurica se ridicase si intindea un pahar de apa batranului, care-l lua docil si sorbi din el.
- Iar voi, se indrepta Aglae spre cei doi, plecati acum. O sa vad eu ce fac cu asta.
Olimpia iesi suspinand, iar Stanica o urma tantos, dupa ce daduse ceremonios buna seara. Simion, calmat cu aceeasi repeziciune cu care se infuriase, cu aerul chiar de a nu sti ce s-a intamplat, privea mahnit la ghergheful lui si la ghemele de lana risipite pe jos si se apleca sa si le culeaga. Otilia se repezi si-i aduna toate lucrurile, punandu-i-le pe masuta.
- Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Iti dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!
- Imi dai tu altul? spuse Simion incantat si senin. Bine, atunci sa-mi dai!
- Du-te si te culca, Simioane, porunci Aglae, ca e tarziu si te-ai enervat. Lasa, ca brodezi tu si maine.
Batranul se indrepta supus spre usa, condus de Otilia.
- Simion, continua Aglae, dupa iesirea lui, e incapatanat ca un catar, dar tot o sa-i dea. Trebuie lasat in apele lui. Nu pot s-o fac pe Olimpia asta sa inteleaga sa nu mai vina pe aici ca sa-l irite. Stanica s-a luat dupa ea. Daca-l lasi in pace pe Simion, fara sa-i bati capul, se indupleca.
In vreme ce Otilia, care dusese pe Simion acasa, se intorcea pe portita din fund, auzi in intuneric o soapta bine articulata.
- Otilio, Otilio!
- Cine este? intreba ea putin speriata.
- Eu sunt!
O umbra se apropia din directia chioscului si Otilia recunoscu pe Stanica.
- Ce faci aici? Unde ai lasat-o pe Olimpia?
- Ma asteapta in strada. Vreau sa te rog ceva. Da-mi douazeci de franci imprumut. Nu trebuie sa stie nimeni. Nu vreau sa umilesc pe Olimpia si sa ma cobor pana la parintii ei denaturati. Cand n-am sa mai pot face fata, imi zbor creierii.
Stanica spusese aceste cuvinte cu o petulanta in care nu se ghicea niciun soi de despresiune, privind nerabdator inspre poarta.
- Sa vad daca am, zise Otilia. Asteapta aici.
Otilia se urca sus in varful picioarelor si se intoarse repede.
- Uite, zise, iti mai dau inca odata, dar sa stii ca nu mai am. De atatea ori v-am dat la amandoi.
- Bine, bine, multumesc, raspunse Stanica, luand banii. Unde sade Pascalopol?
- Dar ce-ai cu el?
- Vreau sa-i multumesc fiindca se ocupa de noi.
- Stanica, il implora Otilia, lasa-l in pace pe Pascalopol, prea il sacaie toti. Nu stiu unde sta.
Stanica ar mai fi voit sa spuna ceva, dar se auzeau pasii celor dinauntru, care coborau pe scari. Fugi repede spre poartade din dos si iesi in strada prin curtea cealalta.
In seara urmatoare, Pascalopol, in vizita obisnuita la Otilia, primi din mainile unui comisionar o scrisoare inchisa, in care citi urmatoarele:
"Stimate domnule Pascalopol,
Clipele pe care el traiesc acum sunt decisive pentru viata mea si raspunsul dumitale poate sa se incheie pentru mine cu un glonte de revolver. M-am gandit ore intregi pana sa iau condeiul in mana si, in sfarsit, m-am decis sa apelez la inima dumitale nobila, care intelege toate. Existenta mea este un martiriu inchinat la doua fiinte dragi: Olimpia si fiul meu. O fatalitate nemiloasa mi-a stat impotriva de atata vreme, incat acum sunt in postura tragica de a nu-mi putea hrani familia anemiata si debila. Nu voi face apel la parintii denaturati niciodata. Te rog pe dumneata sa fii bun sa-mi imprumuti o suta de franci, pe care ii voi restitui la prima ocazie. In caz de refuz, sunt decis sa termin cu aceasta mizerabila existenta si sa te rog sa orcotesti familia mea.
Cu mii de multumiri.
Stanica Ratiu"
Pascalopol citi scrisoarea, privit in tacere de ceilalti si asteptat de comisionar, si ar fi voit sa rada in tihna. Se stapani. Nu era deloc inselat asupra caracterului lui Stanica si, desi dispretuitor pentru sumele mici de bani, avea totusi disciplina sufleteasca de a nu se lasa pacalit. Ii veni gandul fugitiv de a citi macar scrisoarea celorlalti. Se feri insa sa se infurie pe Simion, desi i-ar fi placut sa agaseze putin pe Aglae. Cand insa vazu pe Otilia, care il privea ingrijorata, isi dadu numaidecat seama ca ar fi umilit-o, scotand in evidenta micile escrocherii pe care le ingaduia din cauza ei. Scoase portmoneul si dadu comisionarului banii, iar scrisoarea o vari in buzunar.
- Este vechilul de la mosie, minti el celorlalti, care a venit si-mi cere sa cumpere niste materiale.
Evident, Stanica nu se sinucisese, dar nu dispretui sa apeleze si la "parintii denaturati", in numele fiului sau de o luna. Simion refuza casa si se uita urat numai cand era si Olimpia de fata, dar pe Stanica il suferea. Acesta il lua de brat, ii lauda zgomotos lucrarile si-i smulgea cativa lei, cand avea. pe Aglae o biruia cu o maniera distinsa de a-i saruta mana si cu apelativul "mama". Stanica ciupea cate ceva de la cine-i iesea in cale, chiar de la Marina. Acesteia insa ii cerea o cota mai mica:
- "Tanti" Marina! da-mi doi lei.
- N-am, fugi d-aici, n-am decat o bancuta.
Il prinse intr-o zi chiar pe Felix, singur acasa.
- Nu-i nimeni? intreba el, simuland desperarea.
- Nimeni!
- Ce ghinion! Sotia mea e grav bolnava, si n-am niciun ban in casa. Ma-mpusc. N-ai dumneata macar cinci lei?
Insa victima de predilectie era a lui Stanica era Aurica (in onoarea ei isi numise copilul Aurel), admiratoare in general a oricarui barbat si indeosebi a acestuia, pentru vigoarea si indrazneala lui. Stanica, in numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lui pe Aurica in brate si o saruta viguros pe amandoi obrajii. Apoi intra in materie:
- Cumnata, viata mea e un lung martiriu!
- Vai, domnule Stanica, un barbat ca dumneata invinge totul in viata.
- Si totusi sunt un invins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.
A "reda libertatea" era o formula de umplea de mare ingrijorare pe Aglae, care vedea cu groaza pe Olimpia intoarsa acasa cu rusine si cu un copil. Dar situatia Olimpiei se ameliora pe neasteptate, si tot gratie lui Stanica, fara ca acesta sa vi avut intentia expresa.
Stanica veni intr-o zi abatut in odaia cu pernele, in care lucra Simion. Aglae, vazandu-l pe geam, intra si ea.
Fara sa spuna nimic, Stanica se aseza pe sofa, isi desfacu putin vesta si se intinse pe spate cu o mana pe frunte si una in dreptul inimii.
- Dar ce ai? il intreba Aglae, incredula, in vreme se Simion, hipocondru, il privea cu neliniste.
- Sunt bolnav, sunt grav bolnav, sopti cu intarziere Stanica si, vatand cu incetineala mana in buzunar scoase o batista mare, pe care o intinse lui Aglae, fara sa priveasca.
- Ce e cu batista?
- Mama, te rog s-o uzi in apa rece, s-o pun la inima.
- Esti bolnav de inima? intreb speriat Simion, apropiindu-se.
- Da.
- Si eu cam sufar de inima, marturisi Simion. Ce simti?
Aglae se rasti la batran, aducand totusi batista uda lui Stanica:
- Fugi de-acolo cu cu boala ta de inima. Iar incepi cu prostiile. Dar tu, se adresa ea ipoteticului ginere, de unde pana unde, ca nu te-am mai auzit?
- Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trait. Am ascuns boala, ca sa nu amarasc pe Olimpia, sa nu-i dezvalui viitorul intunecat. Am fost nobil, dumneavoastra nu m-ati pretuit. Supararile mi-au agravat boala.
- Te doare? insista Simion.
- Nu ma doare, am palpitatiuni inspaimantatoare si lesinuri. Pune mana, sa vezi!
Si Stanica lui mana lui Simion, care i se intindea si o puse in dreptul inimii. Simion crezu a constata o mare anomalie si zise ingrozit:
- E bolnav. Ii bate, cum imi bate si mie cateodata.
- Cand n-oi mai fi, urma Stanica cu glasul stins, va rog sa aveti grija de Olimpia, pe care am adorat-o, si de fiul nostru. Regret ca n-am putut prin munca sa-i las o situatie clara, asta a fost si motivul pentru care am insistat atata sa-i faceti Olimpiei foaia dotala..... ar fi avut o casa unde sa se adaposteasca.....
Simion tusi putin, dar nu se mai irita.
- As dori sa pot sa mai traiesc cateva saptamani, mai adauga Stanica, spre a-i da un nume.
- Stanica, zise Aglae autoritar, incredula in fond, dar intrevazand cu ingrijorare o ipoteza posibila a cazului Olimpiei, bolnav-nebolnav, sa faci bine sa nu mai lungesti..... cununati-va odata, macar civil, si ispraviti..... ne rade lumea...... am sa va dau si eu cate ceva..... ai auzit, Simioane, da-le casa si nu te mai incapatana.
Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protesta. Stanica facu gestul de a-si aduna puterile.
- Ii aduc actul redactat. Numai o semnatura, si restul ma priveste pe mine.
Totusi Simion nu se dadu invins cu una, cu doua. Stanica venea aproape zilnic si, din bolnav, devenise un compatimitor al batranului, pe care il intreba serios:
- Dumitale cum iti mai merge?
Ii adusese chiar niste pretinse doctorii, din care Simion apucase sa ia pe furis, pana ce-i fura aruncate de Aglae. Intre patru ochi, Stanica merse si mai departe.
- Eu inteleg foarte bine sentimentul dumitale, zise el lui Simion, ca avocat si ca om, am intalnit atatea cazuri. O greseala din tinerete a nevestei, pricepi dumneata, o mica infidelitate, pe care un suflet generos o iarta..... se naste un copil legitim, dupa acte, dar pe care instinctul de tata il respinge..... Iti spun dumitale, Olimpia nu-ti seama deloc, nici la temperament...... Insa ce sunt eu de vina? In fata legilor, Olimpia este fata dumitale, si eu trebuie sa-i dau reparatie.... Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un indemn la lucru, deschizatorul unui tel in viata.
Prin astfel de complicitate insidioasa cu ideile fixe ale lui Simion, Stanica castiga mai mult decat prin implorari si declamatii. Stanica incepu sa duca pe Simion prin oras si sa-l trateze cu bere prin gradini (batranul nu avea mai niciodata banii proprii) si sa-i aduca in casa fel de fel de indivizi, spre a le arata "galeria de pictura". Aceste purtari schimbara intr-atat opinia lui Simion despre Stanica, incat cand Otilia si Felix porneau spre mosia lui Pascalopol, toata lumea in casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca despre un eveniment iminent.
VI.
Otilia si Felix coborara in gata Ciulnita, intampinati cu brisca de Pascalopol, care plecase inaintea lui din Bucuresti spre a pune ordine. Pascalopol era imbracat intr-un elegant costum rural-colonial (carambi de panza inchisi cu sireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, palarie de pai larga). Brisca insasi era un vehicul de lux, usor ca un caic, si cei doi cai negri erau asa de voinici si de nervosi, incat trasura parea mai usoara decat era intr-adevar. Otilia se repezi la mosier, care ii saruta prelung incheietura maini subtiri si o ridica de subsori in trasura. Dupa ce fura asezati catestrei pe larga bancheta din fata, Otilia stand intre Felix si mosier, care luase haturile, trasura porni cu un huruit lin. Soseaua era lutoasa, incarcata cu un strat gros de colb uscat, si caii alergau fara greutate. Mosia se afla la vreo cincisprezece kilometri departare de Ciulnita, in directia Dunarii, departe de linia ferata, fiind cam la jumatatea distantei dintre Calarasi si Fetesti. Caii alergau cu o repeziciune de cursa, ridicand intr-un stil decorativ picioarele dinainte, in vreme ce Pascalopol ii atingea numai usor cu sfarcul unui bici lucrat cu ingrijire, pe cotorul caruia se zareau impletituri de piele de marochin, intarite printr-un inel de argint. Un vant cald, masiv ca o unda marina, sporit si de alergatura trasurii, facea ca palaria Otiliei sa fluture, desi era bine tinuta cu mana. Otilia si-o scoase in cele din urma de pe cap si, trecand un brat pe sub bratul lui Pascalopol, ramase cu capul gol, aspirand cu narile desfacute mirosul campului. Vantul ii arunca pletele, tinute intr-un pieptene lat, peste urechi, masculinizandu-i fata. Campia era asa de plata si de intinsa, incat nu i se zarea nicio margine. Fasii enorme de pamant, care fusesera lanuri de grau, erau acum niste intinse miristi ispravite spre orizont, din care se ridica un bazait formidabil, fara oprire, de cosasi, varsati in atata cantitate pe camp, incat, la trecerea trasurii, sareau ca niste stropi marunti de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, cand vru sa puna mana pe insecta de culoarea paiului putred, ramase numai cu un picior minuscul intre degete. Cand brisca trecea printre semanaturile de porumb, zarea era astupata cu desavarsire. Nu se vedea niciun om, nicio vietate, afara de insecte si de stoluri de vrabii. Pluteau pe o mare galben-verzuie, in care valurile prea inalte impiedicau ochii sa traga linia orizontului. La incetarea porumbistilor, reapareau miristile sau lanurile, tot atat de lungi, de ovaz, cu paiul scurt si aproape alb de uscaciune. Atunci, din cauza inundarii intregului ses cu ovazuri, contururile privelistii se rotunjeau, si proportia intre lucruri, din lispa unei unitati de masura, devenea nebuna. Prajina unui put cu cumpana ii urmari multa vreme din departare, fara sa-si poata da seama daca era o simpla prajina sau un stalp colosal. Un cal iesit pe neasteptate pe marginea campurilor parea gigantic, copilul care-l mana din urma cu o nuia, ciclop. Multa vreme, lipsa desavarsita a oricarei asezari omenesti dadea calatorilor impresia iesirii din orice margine posibila a civilizatiei si diforma notiunea de timp. Era un ceas numai de cand coborase din tren, si Felix se simtea pierdut de sute de ani pe locuri in care orice urma de civilizatie fusese distrusa de mult de soare si de ierburi. Lanurile incepura dupa cativa kilometri sa se intunece si se ivi o pustietate stearpa de colburi negre, cu o usoara malurire in departare. Caii nechezara.
- Uite, colo, pe marginea paraului, am o gradinarie, zise Pascalopol, aratand cu biciusca.
Nu se zarea insa niciun parau si nici macar vreo salcie. Abia mai incolo, cativa pomi ramurosi se ivira izolati la distante incalculabile, pierduti ca niste trunchiuri moarte pe valurile marii. O roata bizara incepea sa se contureze pe cer ca un curcubeu de cenusa, si, alaturi de ea, un om calare pe un cal urias. Pascalopol parasi drumul de caruta, pe care, din cauza unor namoliri mai vechi, ramasesera santuri groase, solidificate, de tina, si o taie de-a dreptul pe camp in directia calului fabulos si a aureolei fumurii. Se distinse pe incetul o roata ca de moara, mereu enorma, si un om calare, apoi roata se micsora putin, si calatorii cei tineri isi dadura seama ca era o roata cu galeti pentru irigatii. Undeva prin apropiere se afla probabil un mic paraias. Trasura fu oprita de mosier departe de viziune, incat Felix nu-si putu da seama daca se aflau la doua sute de metri departare sau la cativa kilometri. Pascalopol facu un semn prin aer cu biciusca si striga spre cer, cu un glas profund, pe care aerul il hohoti:
- Cine esti acolo? Hei!
Calul fabulos se misca. Omul din departari scruta putin originea glasului, apoi raspunse ca din fundul pamantului:
- Sunt eu, Patru!
- Sunt pepeni? tipa grozav Pascalopol.
- Este, este!
- Oameni ai? Cati oameni ai?
- Am douazeci! Douazeci de bulgari!
- Sa trimiti la curte o caruta de pepeni! Ai inteles?
- 'Teles..... traiti!..... raspunse ecoul.
Pascalopol dadu iar bici cailor, parasind pe stanga roata si reapropiindu-se treptat de drumul batatorit de carute. Brisca sari deodata, lovindu-se de un mal, cazu intr-o albie si se ridica iar pe camp. Daduse de parau. Nu era decat o serpuire de sant mai ingust sau mai lat, in care prezenta apei era dovedita doar de noroiul gros mai peste tot si de mici baltoace verzui. Un miros de lintita trada un ochi de apa cu broaste.
- A secat de tot paraul, observa mosierul, nu vine mare decat cand ploua mult si se umfla apele.
- Atunci de unde scoate apa la gradinarie?
- Din put! raspunse Pascalopol, amuzat de spiritul facut de natura insasi.
Otilia il stranse de brat. Sesul urias, acoperit cu colburi prinse in smocuri de iarba, crestea inainte, taiat in doua de drum. Pe orizont se ivira niste pete negre, niste ocoale, niste domuri sumbre cu tepi in varf. Costructiile se marira si aparura in toata sinistra lor salbaticie. Erau cosare de nuiele impletite, grajduri de nuiele,case de nuiele lipite cu lut scorojit. Ocoalele pareau destinate vitelor, caci bordeiele n-aveau nicio imprejmuire. Domurile erau stiguri de fan scrumit, putrezit, strans in jurul unei prajini. Totul alcatuia o ruina trista, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gandit cu oameni intr-insul, confundandu-se cu pamantul, parand o rana a lui, o musuroire de furnici gigantice. Si cum totul parea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuitia pustietatii scritice, invatata la scoala. Aici nimic nu putea fi asezat intr-un moment al istoriei, niciun monument, nicio formatie a solului nu amintea vreun ev. Totul era ramas pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate. Daca inaintea trasurii ar fi rasarit deodata cativa calareti acoperiti din cap pana-n picioare cu sarma, ca barbarii de pe Coloana Traiana, sau in intregime goi, cu teste la oblanc si cu suliti cu smoc de par in mana, Felix nu s-ar fi mirat de tot. Aci punea acum tot ce nu incapea in istoria lui oficiala, tratand despre romani si greci, barbarimea cu nume bizare, scitii, costobocii, sarmatii, bessii. Huruitul rotilor si tropotul cailor spori in constiinta lui intr-un chiot prelung, ca si cand cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Si, intr-adevar, un fum innecacios incepu sa se ridice in zare, si aerul rasuna de niste racnete neidentificabile.
- Ce este? se sperie Otilia.
- Nimic, nimic! o linisti Pascalopol.
Un noroi negru, gros parea ca se rostogoleste moale dinspre zare spre trasura, un noro cald, care fierbe si plesneste, facand sa se miste domol suprafata lui. Bucati din aceasta lava pata campul pe ici, pe colo, adunandu-se spre centrul invaziei. Strigatele guturale sugrumate crescura in val, si noroiul incepu sa se pravale mai cu putere, zguduind pamantul.
- Sunt bivolii, zise Pascalopol, si opri brisca langa marginea drumului. Cum Otilia se ingrijora o asigura: Nu fac niciun rau.
Colbul crescu ca o furtuna si innegri totul, in inima lui se zarise intaile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat si adulmecator, ca al unor rinoceri, mergand ondulat, ca o barca infernala pe Styx. Apoi venira mai multe laolalta plutind, indesate unele intr-altele, pline de namoale incrustate, barboase si, in sfarsit, invazia fu atat de generala, incat brisca fu inconjurata de acesti zei negri, care trageau din nari privind spre Otilia, confundand-o poate cu o buruiana mai inalta. Toata campia parea, din pricina colbului, cotropita de bivoli. Tropotul, ragnetele sugrumate faceau o larma surda, in care rasareau niste urlete salbatice. Felix si Otilia nu distinsera alt animal; dar Pascalopol, tinand bine caii, care sforaiau, incepu sa strige:
- Mai, care sunteti acolo?
Un glas se auzi ca de pe lumea cealalta:
- Aici suntem, boierule!
In curand, printre bivolii mai risipiti dinspre margine, se ivi calare, cu un bat in mana, un om aproape gol, cu pielea tot asa de neagra si de manjita de noroi uscat ca si a bivolilor. Degetele picioarelor atarnand fara scari erau imbracate intr-o coaja de tina. Noroiul inc are intrase i se lipise in turturi de perii fluierelor. Sudoarea, ingrosata cu colbul, ii borbona fruntea adapostita sub o palarie mica, ardeleneasca, foarte unsuroasa, si semanand cu tichia lui Mercur. Parea Hermes insusi, ratacit prin namoluri, cu caduceul rupt.
- Tu esti, mai Lepadat? zise Pascalopol. Unde ii duceti?
- D-apoi ii manam mai sus, la jgheaburi!
- N-ati pierdut nici unul?
- Ba nu, numai doi i-am lasat la ocol, ca-s rai tare, tune dracu-n pielea lor! Nu trag deloc la jug!
- Sa-i trimiteti la iarmaroc, sa-i vanda.
Pascalopol dadea porunci linistite, hotarate, si Felix admira tinuta lui de stapan al campurilor si al vitelor. Otilia tipa deodata, fiindca un bivol, indus in eroare de de rochia ei alba, isi apropiase falcile lungi si paroase, mirosind-o cu inclinarea de a o rumega. Pascalopol il lovi cu biciusca peste bot si vita se trase inapoi naruindu-se peste celelalte. Si unul din caii de la brisca necheza la vederea ciurdarului. Turma se scurse incet, ca o lava groasa, ridicand un fum gros de praf, si reconstitui pe partea cealalta a campului acea tarare colboasa. Pascalopol dadu bici cailor si brisca porni.
- Pascalopol, intreba Otilia (Felix observa familiaritatea), la ce folosesc bivolii? De ce sunt asa urati?
- Sunt buni la jug, raspunse mosierul, au putere mare.
Campul cel negru, semanat cu smocuri de buruieni, incepu sa se coloreze din nou. Reaparura lanurile lungi, dar de data asta bine taiate, unele ablicioase, cu ovazuri, altele verzi, cu porumb. Printre ele, fasii subtiri si lungi de un verde inchis aratau lanuri de cartofi. Patrate mari cu miristi si altele cu trifoi geometrizau intinsul chilim. Fundul zarii se intunecase si se putea ghici o panza deasa de salcii din care iesea un mic fruct sclipitor.
- Acolo e biserica, arata Pascalopol cu biciusca.
Cu cat se apropiau de lanuri, cu atat miristile si fanetele se impestritau. Toata panza era stropita cu albastrele, sau cu galbene flori de sunatoare. Otilia nu mai inceta de a arata cu mana in dreapta si in stanga, pretinzand a distinge o floare dintr-un miliard. Cateva berze isi plimbau pasnice picioarele inalte. Pascalopol opri brisca, innodand haturile in jurul manivelei de franare, si cobori jos, unde incepu sa adune, cu fruntea borbonata de sudoare, albastrele pentru un buchet. Felix se dadu si el pe partea cealalta si incepu sa culeaga flori. Cand se apropie de brisca, vazu ca, din partea opusa, Pascalopol venea cu un buchet gros, pe care-l depuse apoi in bratele Otiliei. Felix se pregatea sa intinda si el pe al sau Otiliei, care nu-l vedea, dar un amestec de sentimente il opri. In fata mosierului, gestul lui parea inutil si totodata o concurenta putin amabila din partea unui invitat tolerat. Felix lasa buchetul sa-i cada langa roata trasurii.
- Tu n-ai cules nimic? il intreba Otilia cand brisca pornise.
- Sunt frumoase numai pe camp, raspunse el, e pacat sa le rupi.
Dupa vreo doi kilometri, Felix vazu ca panza de salcami se alcatuia din mai multe perdele lungi, destul de departate una de alta. Doua randuri fura trecute, si, deodata, intr-un sistem de lanuri bine taiate, aparu in mijloc un grup de cladiri distribuite in doua zone patrate. Din cauza iluziei de ses, constructiile pareau enorme, adevarate fortarete. Patratul din stanga era facut din ziduri inalte cu acoperis tuguiat de tigla, cel din dreapta, mult mai spatios, era o livada mare, imprejmuita cu mari uluci sprijinite din loc in loc cu stalpi de zid. Brisca o lua in directia grupului rosu, apoi, ocolindu-l, se-ndrepta spre livada, care se zarea asternuta pe jos cu un covor de iarba, si intoarse spre capatul cel mai dinafara al patratului verde, unde se vedea o poarta mare de zid. Trecu poarta si se aflara pe o alee batuta cu pietris marunt, cu stalpi scurti de piatra de o parte si de alta, in fundul adanc al careia rasarea pridvorul cu bolta al unei mari case albe. Caii zvacnira mai repede, si curand brisca se opri in fata unor scari. Pascalopol sari jos si, facand o mica reverenta, zise:
- Fiti bineveniti pe domeniile mele.
Otilia se ridica sa sara si, cum Pascalopol astepta cu bratele intinse spre ea, isi dadu drumul realizand astfel o scurta imbratisare, pe care mosierul incerca s-o mai prelungeasca. Ca sa atenueze putin aceasta placere evidenta, Pascalopol, ramas in urma, lua de brat pe Felix si-l conduse pe scara in sus.
- Vezi dumneata, ii zise, aici este, pentru un tanar, o scoala de energie. Vei profita.
Pascalopol dadu invitatii pe mana unei servitoare batrane, ca sa se curete de praf si sa se spele, si disparu pentru un sfert de ceas. Cand se adunara din nou in sala de la intrare, Pascalopol era imbracat intr-un costum de oras. Le arata casa. Aceasi cautare din apartamentul de la Bucuresti se gasea si aici, intr-un chip mai rustic. Doi pereti ai salii erau acoperiti cu doua mari saluri de casmir, arme numeroase vechi erau presarate peste tot, de tavanul de grinzi atarnau candelabre cu lumanari de ceara. O vitrina mare continea pe un rastel numeroase pusti de vanatoare. Alaturi de sala era o cancelarie de mosie, simpla si ordonata. In cealalta parte se gasea sufrageria. Aceste incaperi dadeau inspre prispa de intrare. Pe o usa din fundul salii iesira intr-un geamlac ce privea in directia patratului cu suri. Pe acesta se aflau usile a numeroase odai. Pascalopol le arata o odaie cu mobila veche de nuc, care, spunea el, apartinuse mamei sale si ramanea mereu nelocuita. O camera spre un capat al coridorului fu destinata lui Felix, alta, la capatul opus, Otiliei. Amandoua erau mobilate cam in acelasi chip, sumbru, masiv si cu o solemnitate rustica, pe care o accentuau grinzile de lemn.
Cei trei se intoarsera in sala. Otilia, care o luase inainte, deschisese dulapul cu pusti si pusese mana pe cea mai plina de arabescuri. Intr-o clipa, Pascalopol fu langa ea, cuprinzandu-i cu putere bratele.
- Domnisoara Otilia, trebuie sa fii mereu supravegheata. Pustile le tin intotdeauna incarcate.
Felix nu nota atat primejdia, cat imbratisarea lui Pascalopol.
Mosierul ii invita in sufragerie. O masa lunga se intindea aproape de la un capat la altul al odaii, cu doua banci laterale. Masa si bancile, din blana groasa de stejar, erau lucrate in stil taranesc, cu incheieturi de aschii. Cuiere de lemn si blidare acopereau peretii de jur imprejur, pline de cani si bliduri taranesti de toate tipurile. O mare plita taraneasca cu cuptor, intr-un colt, avea un rol mai mult decorativ. Marginea de sus a cuptorului era ticsita de cani albastre de format mai mare, iar plita insasi servea de bufet. In sfarsit, lungi culmi rosii atarnau de cele doua grinzi laterale ale tavanului. O panza de in gros era asternuta numai intr-un capat al mesei. Pascalopol si Otilia se asezara alaturi pe o banca, iar Felix, pe cealalta dimpotriva. In loc sa astepte mancarea, Otilia musca dintr-un mar mare, gasit pe o tipsie incarcata cu fructe, gustand suplimentar cate un bob de strugure si cate o pruna.
- Domnisoara Otilia, o mustra Pascalopol, iar nu esti cuminte. Ai sa te-mbolnavesti!
Otilia facu semn ca nu, cu gura plina, si, intorcandu-se, se aseza calare pe banca, cu fata spre Pascalopol.
- Ce pacat ca nu e aici cocoana Aglae, sa te vada, zise acesta.
- Cocoana Aglae, pe cat am vazut, observa Felix, mai mult razand, nu are ochi prea buni pentru Otilia, mi se pare ca nici pentru mine.
- Nu, confirma Pascalopol, foarte serios. Intr-adevar, cocoana Aglae nu cultiva prea mult virtutile crestine. Insa dumneata, domnule Felix, esti un om cu desavarsire independent, si nu vad ce conflicte ai putea avea cu ea. Cu domnisoara Otilia (Pascalopol se intoarse octrotitor catre fata si parea a vorbi numai pentru ea), se schimba putin chestiunea. E ceva mai delicat. Daca vom lua masuri, trebuie sa luam masuri. Am vorbit si cu Costache. El e un om cam slab, cu ciudateniile lui, dar bine intentionat, te asigur ca e bine intentionat. Nu-l slabeste cocoana Aglae. In sfarsit, vom vedea, iti voi spune eu mai pe larg unele lucruri. Si cand te gandesti (facu Pascalopol un gest de repros amical) ca toate astea ar putea sa nu te mai intereseze, ca eu......
Oricat s-ar fi silit Felix sa nu participe la convorbire, fata lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume Pascalopol. Acesta taie fraza, si smulgand un mar de la gura Otiliei tocmai cand slujnica aducea castronul de supa, il arunca pe un blid ardelenesc de pe masa.
- Produce mult o mosie? intreba Felix, numai ca sa spuna ceva.
- Produce, fireste, raspunse Pascalopol tehnic, daca o exploatezi rational. Eu cultiv indeosebi oleaginoase, cu comenzi anticipate din Anglia. Culturile specializate sunt mai rentabile. Pentru asta e nevoie insa de inventar si de mana de lucru selecta. Trebuie sa-ti marturisesc ca cu taranii de pe aici nu prea fac treaba; de aceea vei vedea pe mosie foarte multi ardeleni. Am si cativa nemti, unguri, chiar si italieni, asta pentru anume specialitati. Gradinaria o fac cu bulgari si sarbi. Dupa o buna exploatare, toamna tarziu, sunt in masura sa export, si atunci ma duc sa-mi ridic banii de-a dreptul din strainatate, la o banca unde mi se face cont. Am si eu dreptul sa ma recreez.
- Cum as vrea sa merg in strainatate! se vaita Otilia.
Pascalopol puse cu devotament mainile pe piept si zise:
- Domnisoara Otilia, porunceste. Am de la mos Costache invoirea sa te rapesc oricand.
Otilia nu raspunse la aceasta propunere, deviind chestiunea.
- Ai cai la mosie, pot sa devin amazoana?
- Este, este, cum sa nu, iti rezerv unul cu totul bland.
- Eu, zise Felix, n-am alta dorinta decat sa dorm in fan. Am stat numai cateva ceasuri intr-o sura, la o excursie, si de atunci otava mi se pare cel mai bun culcus.
- Dar si eu, sari Otilia, vreau sa merg in sura, trebuie sa fie tare nostim.
............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu