I.
Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli cu un soi de valiza in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mana intr-alta. Strada era pustie si intunecata si, in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroasa si fosnitoare ca o padure. Intr-adevar, toate curtile si mai ales ograda bisericii erau pline de copaci batrani, ca de altfel indeobste curtile marelui sat ce era atunci Capitala. Vantul scutura, dupa popasuri egale, coamele pomilor, facand un tumult nevazut, si numai intunecarea si reaprinderea unui lan de stele dadea trecatorului banuiala ca mari varfuri de arbori se miscau pe cer. Tanarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand, acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia, numerele caselor. Uniforma neagra ii era stransa bine pe talie, ca un vesmant militar, iar gulerul tare si foarte inalt si sapca umflata ii dadeau un aer barbatesc si elegant. Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub aapca, dar coloarea maslinie a obrazului si taietura elenica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul in cautarea unui anume numar, se vedea ca nu cunostea casa pe care o cauta. Strada era pustie si lumea p[rea adormita, fiindca lampile de prin case erau stinse sau ascunse in mari globuri de sticla mata, ca sa nu dea caldura. In aceasta obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casa nu era prea inalta si aproape nici una nu avea cat superior. Insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii (opera indeobste a zidarilor italieni), marimea neobisnuita a ferestrelor, in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicola prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive, facute insa din var si lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, si uscaciunea, care umfla lemnaria, faceau din strada bucuresteana o caricatura in moloz a unei strazi italice. In apropierea manastirii si peste drum de ea, o casa cu ferestre inalte era inca luminata. In fata ei stationa o trasura luxoasa cu doi cai albi, inauntrul careia dormea, cu capul in piept si cu haturile in mana, un birjar gros, infasurat in tipicul vesmant lung si incretit de catifea. Tanarul ajunsese cu greaua lui valiza in chip de balerca in dreptul ei si, dupa oarecare examen, se opri lasand o clipa jos povara. Casa avea un singur cat, asezat pe un parter scund, ale carui geamuri patrate erau acoperite cu hartie translucida, imitand un vitraliu de catedrala. Partea de sus privea spre strada, cu patru ferestre de o inaltime absurda, formand in varful lor cate o rozeta gotica, desi deasupra lor zidaria scotea tot atatea mici frontoane clasice, sprijinite pe cate doua mensole. La fatada, acoperisul cadea cu o streasina lata, rezemandu-se pe mensole despartite de casetoane, totul in cel mai antic stil, dar mensolele, frontoanele si casetoanele erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidaria era crapata si scorojita in foarte multe locuri, si din crapaturile dintre fatada casei si trotuar ieseau indraznet buruienile. Un grilaj inalt si greoi de fier, ruginit si cazut putin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenta unei curti, in care se zarea prin intuneric atata frunzis si atatea trunchiuri, incat intinderea ei, deocamdata, nu se putea calcula, impresia trecatorului fiind totusi de padure fara fund. Grilajul avusese o poarta mare cu doua aripi, legata acum cu un lant. O portita mai mica numai era deschisa, si pe aceea, luandu-si sacul in mana, intra tanarul, dupa oarecare chibzuiala. Ajungand in fata usii de la intrare, el se codi sa urce cele doua trepte de piatra si porni spre fundul curtii spre a vedea daca putea da de cineva in odaile de serviciu. Acolo putu sa-si dea seama ca partea de din dos a casei avea o inaltime mai mare decat a restului, parter si cat formand doua coridoare suprapuse, cu geamlac. Numai in catul de sus o lampa cu petrol ardea, restul mocnea in intuneric. Tanarul se intoarse spre intrarea din fata si medita un mijloc de a-si vesti prezenta. Insa nu vazu prin apropiere nicio sonerie, si a bate in usa i se paru, cum era si natural o absurditate. Intr-adevar, usa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat si descleiat de caldura sau ploaie, si bubos de vopsea cafenie, se intindea de la cele doua trepte de piatra, tocite in modul convexitatii, pana aproape sub streasina. Nicio perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf stravechi, pe care se vedeau bine urmele picaturilor de ploaie si ale melcilor fara casa. Neavand alt chip de ales, tanarul apasa clanta moale si dadu sa traga usa. Dar spre spaima lui, usa cea uriasa se misca aproape de la sine, cazand spre el cu un scaratit ingrozitor. Intimidat, astepta ca lumea din casa, intrigaa de zgomot, sa navaleasca jos, dar nu se intampla nimic. Tanarul intra atunci, incercand sa inchida cat mai bine infernala usa, si abia inauntru facu uimitoarea descoperire ca manerul de os al unui probabil clopotel interior atarna in sala. Dar nu indrazni sa sune numaidecat, intr-atat il mira anticamera. Ea era de o inaltime considerabila, ocupand spatiul celor doua caturi laolalta. O scara de lemn cu doua suisuri laterale forma un soi de piramida, in varful careia un Hermes de ipsos, destul de gratios, o copie dupa un model clasic, dar vopsit detestabil cu o vopsea cafenie, tinea in locul caduceului o lampa cu petrol cu glob de sticla in chip e astru.
Lampa era stinsa, in schimb o alta lampa plina cu ciucuri de cristal, atarnata de inaltul tavan, lumina tulbure incaperea.
Ceea ce ar fi suprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic in materiale atat de nepotrivite. Peretii, care, spre a corespunde intentiei clasice a scarii de lemn, ale carei capete de jos erau sprijinte de doi copii de stejar, adulterarii donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmura sau cel putin de stuc, erau grosolan tencuiti si zugraviti cu sablonul si cu mana, imitand picturile pompeiene, si indeosebi profirul, prin naive stropituri verzi si rosii. Insa sistemul de perspective si festoane in loc sa fie tratat pe intregul camp al anticamerei, printr-o optica falsa de zugrav, era taiat in doua sectiuni corespunzand fiecarui cat, indicand astfel in chip suparator lipsa de coeziune a planurilor.
In sfarsit, tavanul imita prin zugraveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoratie, precum si crapaturile lungi si neregulate ale peretilor dadeau incaperii un aer de ruina si raceala. Tanarul, hoarandu-se in fine, trase de manerul clopotelului. Atunci un fel de schelalait metalic rasuna de sus ca-n niste spatii mari si goale cu ecou rau.
Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara incepu sa scartaie ca apasata de o greutate extraordinara si cu o iritanta incetineala. Cand provocatorul acestor grozave paraituri fu jos, tanarul vazu mirat un omulet subtire si putin incovoiat. Capul ii era atins de o calvitie totala, si fata parea aproape spana si, din cauza aceasta, patrata. Buzele ii erau intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os. Omul, a carui varsta desigur inaintata ramanea totusi incerta, zambea cu cei doi dinti, clipind rar si moale, intocmai ca bufnitele suparate de o lumina brusca, dar privind intrebator si vadit contrariat.
- Unchiul Costache? indrazni sa deschida gura tanarul, pe urma, intimidat, refacu intrebarea: Aici sade domnul Constantin Giurgiuveanu?
Batranul clipi din ochi, ca si cand n-ar fi inteles intrebarea, misca buzele, dar nu spuse nimic.
- Eu sunt Felix, adauga tanarul, uimit de aceasta primire, nepotul dumnealui.
Omul span paru tot asa de plictisit de intrebare, clipi de cateva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neasteptat de ragusit, aproape soptit, duhnind a tutun, spuse repede:
- Nu-nu-nu stiu...... nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc.......
Buimacit, tanarul statu locului nemiscat, asteptand o revenire asupra tagadei. Dar batranul, dupa ce-l privi clipind, cu acea deferenta hotarata cu care indemni un individ sa plece, zise din fundul gatlejului: "Buna seara!" si porni iarasi, in scartaituri ingrozitoare, pe scara. Tanarul puse mana automatic pe manerul valizei si iesi ametit pe usa gotica si apoi pe poarta ruginita, trecu prin fata muscalului, care sforaia mereu, si porni dezorientat inainte.
Uimirea liceanului va parea nu se poate mai indreptatita, daca vom sti cine era. Se numea Felix Sima si sosise cu o ora mai inainte in Bucuresti, venind din Iasi, unde fusese elev in clasa a VIII-a a Liceului Internat.
Sfarsise liceul, trecand examenul de capacitate, si acuma venea in Bucuresti la tutorele sau, Costache Giurgiuveanu.
Acest Giurgiuveanu, caruia obisnuia din familie a-i zice "unchiul", era cumnat al tatalui sau care murise de un an. Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sange. Singura lui sora, sotia lui Costache Giurgiuveanu, cel cautat, murise si ea de mult. Vaduv el insusi de vreo zece ani, doctorul isi tinuse baiatul mai mult in pensionate si in internate. Dupa o lunga boala plictisitoare, se stinse si el, cu satisfactia ca copilul e mare si cu viitorul oarecum asigurat. In afara de un oarecare depozit in bani, doctorul lasa lui Felix o casa cam veche dar solida si rentabila in strada Lapusneanu. Pentru administrarea acestor bunuri, fusese indicat ca tutore „unchiul Costache“, cumnatu-sau. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix in raporturile cu scoala, platea taxele, semna in calitate de corespondent, iar Felix, la randul lui, ii trimitea stiri despre el. De altfel, relatiile acestea nu erau deloc pricinuite de simpla intamplare a tutelei: „unchiul Costache“ si „verisoara Otilia“, care trecea in genere drept fata lui Costache, fusesera totdeauna numele cele mai pomenite din casa doctorului Sima si socotite ca simbol al rudeniei apropiate.
Felix nu vazuse pe Costache Giurgiuveanu decat cu multi ani in urma, ca copil, si tot atunci o cunoscuse si pe Otilia, care era o simpla fetita. Dar in fiecare an scria la sarbatorile consacrate si in alte cateva imprejurari "unchiul Costache", intreband ce mai face "verisoara Otilia", iar Otilia scria "unchiul Iosif", intreband ce mai face "varul Felix". Tanarul fiu al doctorului si Otilia erau astfel in chip oficial intimi prin corespondenta si desigur ca, daca s-ar fi intalnit, n-ar fi putut decat sa continue si oral stilul familiar din scrisori.
Zapaceala lui Felix era dar explicabila. Numarul casei il cunostea infailibil, iar in casa locuiau "unchiul Costache" si "verisoara Otilia".
Ramasese hotarat, in urma unei corespondete pe care o tinea, nu-i vorba, cu Otilia, ca, indata ce va termina liceul, va veni la Bucuresti, in vederea continuarii studiilor, urmand sa locuiasca la unchiul tutor in strada Antim. Ii vestise la vreme printr-o scrisoare, si acum ii era dat sa primeasca acest raspuns ciudat.
Felix isi cerceta bine memoria, spre a vedea daca nu cumva are o lipsa, dar lucrul era cu neputinta. Acela era numarul. Cauta mai departe vreun bis si se gandi la posibilitatea ca in curtea unchiului sa fie mai multi locatari. Stia insa bine ca Giurgiuveanu era proprietar si nu inchiria, si un chirias, de altminteri, ar fi stiut la cine sta. Mai mult muncit de ciudatenia acestei intamplari decat de problema petrecerii noptii in necunoscut, Felix mergea in nestire inspre strada Arionoaiei, cand, deodata, o imagine i se fixa in minte. Pe un carton mic, o fotografie-vizit in tonalitate cafenie spalacita infatisa un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenti si cu buze groase, cu numai cateva fire negre rare in loc de mustati. Aceasta fotografie, care se afla pe biroul tatalui sau, ii destepta in minte, nu stia de ce, ideea unui hot de copii mici. Insa era sigur ca fotografia reprezenta pe unchiul Costache. Omuletul de pe scara scartaitoare, mult mai batran, era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie. Un fior necunoscut de experienta rea trecu prin sufletul candid al lui Felix: Sa nu vrea sa-l primeasca "unchiul“? Dar de ce? Desigur ca nu a lamurit bine.
Poate scrisoarea n-a sosit si nu se aspteptau sa vina asa tarziu, noaptea. Totusi, spusese raspicat: "Eu sunt Felix!" Cu indoiala in suflet, insa hotarat, tanarul se intoarse inapoi si, dupa o scurta codire, intra din nou in curte si in anticamera si trase de blestematul de clopotel, care rasuna pe sus ca un vas de sticla sfaramat pe podele. Dupa o asteptare chinuitoare, scara incepu sa scartie greu, si batranul span aparu din nou cu ochii mirati.
- Ce e? intreba el in soapta, ca si cand nu l-ar fi vazut pe baiat.
Glasul acestuia pieri de emotie, si inima-i zvacni cu violenta in piept. Incerca sa-si adune puterile, cand o voce cristalina se auzi de sus:
- Dar, papa, e Felix!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu