............................................
XXX.
- Ei, domnule Buruiana! Si dumneata pe aici? zise tanarul Iuga, bucuros de intalnire. Ce-i pe la noi? Spune, spune repede, ca dumneata nu se poate sa nu stii!
Cosma Buruiana nu voia sa marturiseasca numaidecat ca el a fugit inainte de a se intampla ceva. Mai plangator ca de obicei, raspunse totusi:
- Pacatele noastre, coane Grigorita! Parjol si prapad!..... Uitati-va, asa am scapat, cum ma vedeti! Cand va spunea eu ca taranii nostri sunt caini, dumneavoastra ma batjocoreati si nu credeati.... Si iata, nicairi n-au fost mai multe blestematii ca la Amara! Acolo e cuibul revolutiei si de acolo au pornit toate!..... Ce sa va mai spun, nenorocire mare! Si inca eu tot multumesc lui Dumnezeu ca mi-a salvat cel putin viata si familia, ca daca ascultam pe conu Miron, cine stie ce as fi patimit. Dar eu, prudent cum ma stiti, n-am mai asteptat sa izbucneasca focul si m-am incarcat cu familia in trasura si mana, si mana!
- Dar tata a ramas pe loc, ori.....? insista Grigore.
- De, coane Grigorita, eu, drept va spun, acolo l-am lasat! zise arendasul cu o ezitare. Ca dumnealui, il stiti dumneavoastra......
- Ei, si ce anume s-a intamplat la noi? urma taranul Iuga mai nerabdator.
- Pe aici se vorbesc multe, coane Grigorita, relua Cosma Buruiana mai incurajat. Dar nu poate sa stie nimeni adevarul, ca de miercuri noaptea s-a intrerupt legatura telefonica si nu se poate comunica deloc cu comuna. Ce vesti umbla sunt aduse din gura in gura, incat nu stii ce sa alegi. Bine insa nu poate sa fie, coane Grigorita. Si stricaciuni trebuie sa fi facut multe oamenii nostri, ca sunt capabili de orice. Asa, ieri dimineata ma intalnii cu judecatorul de la Costesti. Ce-mi povesti, m-am crucit. A venit in tren cu un avocat de la Bucuresti care a fost cu conita Nadina la Lespezi pentru vanzarea Babaroagei. Poate ca-l si cunoasteti? Ei, cate a indurat bietul om, ti se face parul maciuca. Numai ca prin urechile acului a scapat de la moarte alergand peste campuri de la Gliganu pana la Costesti unde a ajuns intr-un hal fara hal. N-as fi crezut totusi, daca azi nu ma intalneam cu Platamonu, care.....
Buruiana povesti cu multe inflorituri pataniile lui Platamonu, ca astfel sa evite a-i spune ce se vorbea in oras despre Miron Iuga si Nadina. Iesira din gara si o luara pe jos pe bulevard, spre ora. Din urma ii ajunse grabit colonelul Stefanescu, care cauta pe Grigore, fiindca-l vazuse in tovarasia noului prefect. Il si ruga indata sa-i mijloceasca o intrevedere cu prefectul, caruia voia sa-i ceara un detasament de soldati, daca se poate si tunuri, ca sa-si recucereasca averea si sa pedepseasca pe banditii care l-au izgonit si l-au pradat. Apoi, dupa ce isi zugravi in toate amanuntele suferintele fara margini, spuse lui Grigore, fara niciun inconjur, ca pe aici se zvoneste ca Miron Iuga ar fi fost macelarit de tarani, adaugand totusi ca el nu crede sa fie adevarat, fiindca talharii au savarsit toate blestematiile, ce-i drept, dar sange n-au varsat. La fel umbla vorba ca ar fi omorat-o si pe Nadina, dupa ce in prealabil ar fi fost necinstita de o ceata de netrebnici. Stirile astea trebuiesc primite cu multa rezerva. Trecand din om in om, toate se deformeaza si se exagereaza.
- Nu e nevoie de exagerari cand adevarul e mai mult decat ingrozitor! urma colonelul. Parca trebuie sa te omoare, ca sa te nefericeasca? Iaca eu, daca nu m-as fi gandit la bietele fete, care ramaneau singure pe lume, m-as fi luat de piept cu bestiile.....
Relua poveste suferintelor sale, intrerupt des de Cosma Buruiana, care incerca sa-si istoriseasca din nou pe ale sale. Grigore Iuga nu-i mai auzea. Pricepuse suficent chiar din ezitarile lui Buruiana. Adaosurile colonelului, prin brutalitatea lor cazona, mai mult l-au indispus decat l-au impresionat. Din fericire la gradina publica reusi sa scape de amandoi. Titu Herdelea numai atunci indrazni sa-l consoleze fara convingere:
- Poate totusi sa nu fie adevarat tot ce....
- E adevarat, draga prietene, zise Grigore abatut. Am presimtit ca are sa se intample nenorocirea de cand am fost deunazi la Amara. Regret numai ca atunci n-am ramas acasa, chiar impotriva vointei tatii. Daca eram eu, poate n-ar fi ajuns aici lucrurile!
Intre timp, Baloleanu sosi la prefectura, unde astepta alt grup de refugiati de la tara. Boerescu ii prezenta cativa functionari si pe urma, cu harta judetului pe birou, ii indica localitatile razvratite si-i preda dosarul cu rapoartele despre tulburari, neuitand sa-i atraga atentia ca pana si concacul lui a fost devastat. Dupa multumiri si diverse mici amabilitati avocatesti, Baloleanu se descotorosi de dansul, intelegand ca isi pierde vremea zadarnic. Si nu voia sa piarda niciun minut. Avea ambitia sa dovedeasca sefului ca a fost bine inpirat cand a facut apel la Baloleanu.
Convoca imediat pe primul-procuror, pe capitanul de jandarmi si pe comandantul trupelor din regiunea Pitesti, precum si pe presedintele tribunalului, mai mult, insa, ca un gest de deferenta pentru justitie. Pana la sosirea lor, studie dosarul cu rapoartele si harta judetului.
- Domnilor, in maximum trei zile vreau sa avem ordine, liniste si pace in judet! declara dansul grav si solemn catre cei patru sefi de autoritati, in cabinetul sau.
Le tinu un mic discurs patriotic vibrant si energic. Facu impresie. Primul-procuror, Toma Grecescu, slabut, span si placid, se uita cu admiratie la figura plina si impozanta a prefectului, care raspandea atata siguranta. Capitanul de jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvant al noului sau sef. Presedintele tribunalului Manole Ogobeanu, batran, zgarcit, imbracat prost, se simtea strain la consfatuirea aceasta, dar avand si el o mica proprietate prin apropiere si fiindu-i frica sa nu i-o devasteze taranii, era bucuros sa cunoasca masurile de protectie pe care le prepara noul guvern. Numai generalul Dadarlat, obisnuit cu familiarismul lui Boerescu, a incercat sa intrerupa de doua ori si s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric.
- Acuma aveti dumneavoastra cuvantul, domnule general, caci eu am terminat! facu Baloleanu cu un suras ironic, drept incheiere.
Generalul voise numai sa arate ca si el a fost pagubit de rebeli. Acuma mai observa, tusind viguros, ca, dupa parerea lui, trebuie procedat cu ultima energie, altfel focul va cuprinde si partile unde taranii inca nu s-au miscat.
- Tocmai de aceea am fost trimis in acest loc de grea raspundere! zise prefectul cu gravitate.
Dupa ce afla de la Corbuleanu ca in satele razvratite jandarmii au fost batuti si alungati pentru ca erau putini si n-au avut voie sa faca uz de arme, Baloleanu intreba pe generalul Dadarlat daca trupele de sub ordinele lui sunt sigure pentru orice eventualitate.
- Domnule prefect, trupa totdeauna executa ordinele! raspunse generalul cu mandrie.
- Evident, nu m-am indoit de trupe, zise Baloleanu, putin incurcat. Nu m-ati inteles exact. Am vrut sa spun daca soldatii, mai ales rezervistii, sunt siguri? Caci, poate stiti, pe-alocuri au fost mici defectiuni si n-as dori sa avem si noi surprize.
- Nu, nu, domnule prefect, eu garantez pentru oamenii mei! repeta generalul.
- In orice caz, spre a evita orice eventuale ezitari, va rog sa luati masuri, domnule general, ca in detasamentele desemnate pentru represiune sa nu fie inglobati soldati din regiunea tulburata! zise prefectul cu mai multa gravitate.
Pe urma discutara putin itinerarul expeditiei de pacificare. Baloleanu hotari ca un detasament de o mie de oameni cu sase tunuri sa fie maine, duminica, la ora opt dimineata langa gara Costesti, unde va sosi si dansul cu reprezentantii parchetului.
- Orice rezistenta va fi imediat reprimata cu forta armata, fireste, dupa somatiile legale! sfarsi martial Baloleanu.
- Ce ne facem, domnule prefect, daca in spatele trupei se ridica din nou satele? zise generalul Dadarlat, care tinea negresit sa dovedeasca tuturor ca are idei si e circumspect, ca orice bun comandant.
- Satele acelea vor fi complet rase cu tunul, domnule general! facu prefectul ridicand semet capul si scotand inainte burta.
- Asa da, perfect! recunoscu Dadarlat.
Pana seara apoi Baloleanu primi pe mosierii sinistrati care se vaitau mai vehement si reclamau despagubiri imediate sau cel putin ajutoare banesti substantiale ca sa nu moara de foame pe trotoarele orasului. Cei mai multi cereau trupe speciale, sa-i insoteasca la mosiile lor si sa-i pazeasca de furia taranilor, pe cand altii doreau neaparat tunuri spre a distruge pe cei care le-au distrus averea. Prefectul le oferi tuturor promisiuni bune, scuzandu-se ca deocamdata nu se poate ocupa de doleantele lor, prima sa grija fiind restabilirea ordinii. Ii asigura ca vor fi despagubiti si-i invita sa depuna cererile respective cu specificarea detaliata a stricaciunilor suferite.
De-abia pe la ora noua se intalni cu Grigore Iuga si cu Titu, la restaurant. Deoarece aflase de la Boerescu despre Miron, prefectul imbratisa patetic pe tanarul Iuga:
- Nu-ti inchipui cat m-ar durea, daca ar fi adevarat, draga Grigorita! Dar sa speram ca providenta va fi fost mai induratoare!
Mâncă şi bău cu mare poftă, uitând că se balonează, sporovăind necontenit şi mai ales lăudându-se cu dispoziţiile ingenioase ce le-a luat. Găsi un prilej să le explice că mâine îi primeşte bucuros şi pe ei să-l însoţească la Costeşti, dar mai departe, cu regret, n-ar putea, pentru că intră în exerciţiul dureroasei funcţiuni pe teren unde persoanele neoficiale nu pot fi admise.
- Cu toate astea, chiar fără permisiunea ta, eu te voi urma la o distanţă oarecare! zise Grigore Iuga ferm. Pentru mine e o datorie, Alexandre!
- Negreşit, nici nu încape discuţie! reveni prefectul cu elan. Să nu crezi că eu nu înţeleg starea ta, iubitule! Am vrut numai să spun că în mod oficial......
- Dacă oficialitatea n-a fost în stare să oprească nenorocirea, măcar piedici să nu-mi puie! zise Grigore cu imputare.
- Evident, dar evident! făcu Baloleanu împăciuitor şi, căutând să schimbe vorba, urmă mai volubil: De altfel, să vezi, am dat ordine foarte severe ca.......
5.
Duminică dimineaţa se răspândi vestea în Amara că vine armata. Nişte cărăuşi din alte sate, mai devale, întorcându-se spre Piteşti, au întâlnit pe drum sumedenie de soldaţi şi tunuri, iar un ofiţer călare i-ar fi şi înjurat de mamă şi că "vă arăt eu vouă revoluţie". Alţi oameni, sosiţi din comunele de sus, povestiră că împrejurul Costeştilor e armată câtă frunză şi iarbă, gata să pornească încoace, să aducă înapoi pe boieri, dacă cumva n-o fi şi pornit.....
Amara începu să clocotească. Întâi ştirea, făcând ocolul satului, stârni curiozitatea. Ţăranii şi-o împărtăşeau cu mirare şi nedumerire, clătinând din cap şi întrebându-se din ochi. Pe urmă, pe măsură ce se convingeau că trebuie să fie adevărată, mirarea se transformă în uimire:
- Dar ei nu ştiu porunca lui vodă?...... Ori nici ei nu vor să asculte poruncile şi s-au dat de partea ciocoilor?
Şi încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare şi de mânie, în bătătura cârciumii se strânse repede o mulţime de oameni şi de femei. Toţi vorbeau răstit şi pe toate feţele era încrustată o desperare aprigă. Întrebările se ciocneau într-un vârtej:
- De ce mai vine armata?..... Să ne omoare pe noi?..... Ce le-am făcut noi lor?.... Câini suntem ori oameni, de nu ne lasă să trăim?.... Nu ne-au asuprit destul boierii?
Porneau răspunsuri de ici-colo, mai sfioase la început, apoi îndrăzneţe şi răcnite:
- Să vie şi armata, că noi tot nu ne lăsăm!.... Mai bine murim cu toţii, ca să scăpăm de toate!..... Nu ni-e frică nouă de armată!.... Cu furcile o să-i alungăm, dacă vin asupra noastră!... Nu mai răbdăm, fraţilor!.... Puneţi mâna pe topoare!......
Femeile ţipau mai vârtos ca bărbaţii. Anghelina lui Nistor Mucenicu, atât de amărâtă şi de plângăreaţă, cu copilaşul în braţe, zbiera ca o nălucă, cu ochii ieşiţi din orbite:
- Mi-au ucis bărbatul în regimentele lor şi tot nu le ajunge, mânca-i-ar câinii! Mânca-i-ar toate relele şi boalele! Arde-i-ar focul iadului cum mi-au ars mie inima!.....
Cârciumarul Busuioc, ieşit în faţa prăvăliei, cu o figură satisfăcută, ascultând un răstimp gălăgia, n-avu de lucru şi zise în chip de mustrare:
- De, măi oameni, n-aţi asculta pe cine vă învăţa să vă astâmpăraţi ş-acu.....
Parcă i-ar fi atins cu un sfârc de bici, ţăranii se năpustiră asupra lui cu sete, bucuroşi că pot să-şi mai răcorească puţin sufletul. Cu chiu, cu vai, Busuioc reuşi să se refugieze în prăvălie şi de acolo în casă. Cârciuma fu invadată. Unii spărgeau şi sfărâmau ce se nimerea, alţii se repezeau la sticlele cu băuturi.
Iureşul ţinu însă numai câteva minute. Afară sosi Petre cu un pâlc de bărbaţi mai tineri şi flăcăi.
- Vine Petrică!..... A venit Petrică!..... Uite-l pe Petrică! Staţi, c-a picat Petrică!
- Da ce-i, oameni buni? întrebă dânsul văzând vălmăşeala din cârciumă. Ce-a mai făcut nea Cristache, de v-aţi apucat să-l jecmăniţi ca pe-un ciocoi?
În vreme ce unii ocărau pe cârciumar, alţii se frământau să-i vestească apropierea armatei, care cu spaimă, care cu mânie şi toţi cu priviri întrebătoare, ca şi când de răspunsul lui ar fi atârnat soarta tuturor. Igant Cercel vorbi mai jalnic:
- Acu ce-i de făcut, Petrică?... Învaţă-ne tu, să ştim cum să ne purtăm fiecare!
Petre scrută cu ochii lui aprinşi mulţimea care-l înconjura. Pe faţa-i osoasă, muşchii jucau sub pielea oacheşă întinsă şi lucitoare. Şi deodată gura i se strâmbă într-un râs larg şi plin de dispreţ:
- Apoi dacă vi-e frică de armată, de ce n-aţi stat mulcom?..... Nu trebuia să vă sculaţi asupra boierilor dac-aţi crezut că boierii or sta cu mâinile în buzunar şi ne-or lăsa pe noi să le luăm moşiile, ba să-i şi cotonogim ici-colo!Pământ de pomană nu se află nicăiri! Ori îl plăteşti cu bani, ori cu altceva, dar fără plată nu se poate!
- Nu ni-e frică nouă nici de armată, în zadar ne batjocoreşti! mormăi Ignat cu glasu-i plângăreţ. dar dacă vine, trebuie să ştim ce facem!
- Nici n-ar trebui să ne fie frică, urmă Petre, că armata vine numai să ne sperie!
- Aşa-i, Petrică! strigă Toader Strâmbu mânios. N-au voie să ridice armele asupra noastră, că şi noi am fost soldaţi şi ştim!
Iar Nicolae Dragoş, ca fost sergent, adăugă că, chiar dacă ar comanda foc ofiţerii, soldaţii nu vor trage în oameni, ci în vânt, ba s-ar putea să nici nu mai asculte comenzile şi să treacă unde sunt fraţii şi părinţii lor.
- Bine-ar fi să fie cum ziceţi voi! făcu Serafim Mogoş neîncrezător. Numai că în nădejdea asta să nu ne lăsăm, că peste câteva ceasuri, de nu şi mai curând, ne-om pomeni în sat cu companiile şi cu jandarmii ş-apoi atunci să vedeţi bătăi şi schingiuri!
Recunoscu şi Petre că Serafim are dreptate. Soldaţii nu vor trage în oameni, dar vor aduce înapoi pe jandarmi şi pe boieri.
- Nu, nu!..... Nu putem răbda să intre peste noi armata! strigă Petre.N-are ce să caute armata în satul nostru!.... Nu ne trebuie aici armata!..... Să stea la oraşe, să păzească pe boieri, că noi ne păzim şi singuri!
Strigând, se înflăcăra şi se înfuria, ca şi când s-ar fi sfădit cu duşmani nevăzuţi. Tăranii, împrejur, gâfâind încă de ostenelile din cârciumă, răcneau când şi când, ca să-şi dovedească puterile şi curajul. Cei care nimeriseră la băuturi nu se mai urneau din cârciumă şi horeau cu foc un cântec vitejesc, înjurând pe Busuioc sau pe ciocoi.
- Toată lumea, cu mic, cu mare, să iasă în capul satului! porunci Petre, ascuţit şi sec, ca la armată.
Trebui să explice de mai multe ori că nimeni să nu vie cu mâna goală, ci fiecare să se înarmeze cu ce poate, măcar cu o furcă de fier.
- Apoi de-acuma ce-o vrea Dumnezeu! murmură Petre, închinându-se.
6.
- Dragă Grigoriţă, acuma ne despărţim, zise Baloleanu în clipa când trenul intra în gara Costeşti. Dacă vrei să asculţi sfatul meu, tu opreşte-te şi aşteaptă aici un cuvânt de la mine. Sper că până diseară vor reuşi să pacificăm satele, inclusiv Amara voastră. Atunci vei putea merge fără primejdii. Aşa, dragul meu! Vasăzică, la revedere!.... La revedere, domnule Herdelea!
Le strânse mâinile foarte mişcat. Faşa lui durdulie era palidă. Emoţia îi schimbase vocea. Coborî pe peron grav, aproape întunecat. Maiorul Tănăsescu, comandantul trupelor, mustăcios şi sprâncenos, cu privirea tăioasă şi glasul aspru, se prezentă raportând că, conform ordinelor primite atat direct de la generalul Dadarlat, comandantul diviziei, cat si de la comandantul regimentului sau, se pune la dispozitia prefectului.
- Ce trupe aveti, domnule maior? intreba Baloleanu.
- Un batalion cu efectiv de razboi si o baterie cu sase tunuri! zise ofiterul.
Prefectul multumi rece si se uita imprejur. In afara de cativa ofiteri, un grup compact de refugiatiocupa si aici peronul. Socotind ca este in interesul popularitatii sale personale si a partidului sau, se apropie de ei:
- Domnilor, am venit sa restabilim ordinea si vom restabili-o fara intarziere! Aveti deci toata increderea si ajutati-ma si dumneavoastra prin putina rabdare!
Colonelul pensionar Stefanescu, sosit cu acelasi tren, nu se ostoi pana nu mai sopti comandantului trupelor sa nu cumva sa-l uite, fiindca intr-insul si-a pus toata nadejdea. Dumnezeu si norocul lui au facut ca tocmai Tanasescu sa fie insarcinat cu conducerea comandamentului mixt, vechiul camarad in familia caruia se adaposteau azi fetele de frica taranilor si unde s-a retras si dansul cand a fost izgonit.
Prefectul Baloleanu trecu apoi repede la primarie, urmat de membrii parchetului si comandantul trupelor. Administratorul de plasa ii comunica toate informatiile ce le avea asupra situatiei din comunele rasculate. Nu erau deloc imbucuratoare,, mai ales ca prevedeau o rezistenta darza din partea taranilor. Stirile veneau negresit de la oamenii care au fugit sau au fost fugariti din sate, raspandind spaima si groaza de puterea, indaratnicia si salbaticia razvratitilor. Totusi Baloleanu, oricat ii tremura sufletul, isi pastra aparenta liniste si hotarare:
- In orice caz, noi vom proceda fara pripire si fara ura! Noi aducem pacea pentru cei pasnici. Fata de ceilalti avem constrangerea. Nu dorim varsare de sange, dar nu vom sovai a intrebuinta armata unde va fi nevoie. Acestea sunt normele generale, domnule maior si domnilor procurori!
Apoi, cu harta judetului pe masa, repeta itinerariul pe care-l discutase aseara la prefectura in Pitesti. Decisese ca el cu prim-procurorul sa mearga, intr-o trasura, in fruntea coloanei. Maiorul ii atrase atentia ca ar fi periculos si-l ruga sa-i permita sa intrebuinteze prescriptiile militare in privinta inaintarii. Baloleanu isi dadu seama ca era sa-si riste viata si accepta propunerea comandantului ca o patrula puternica, in frunte cu un ofiter, sa recunoasca intai satele si sa impuna respectul ordinii.....
In acest timp, Grigore Iuga, ramas in gara cu tanarul Herdelea, fu inconjurat de diferiti cunoscuti care se imbulzeau, cu mutre de circumstanta, sa-i exprime condoleantele lor sincere. Grigore dadu cu ochii se Isbasescu:
- Vino-ncoace, vino, domnule, sa aflu in sfarsit si eu ce-a fost!
- Sa traiti, coane Grigorita! facu contabilul zapacit. Sa ma iertati ca n-am indraznit...... De altfel mai sunt pe aici si altii ca noi, care numai Dumnezeu stie cum au scapat din ghearele talharilor!
Grigore nu observase pe plutonierul Boiangiu si nici pe perceptorul Barzotescu, desi se gaseau impreuna cu Isbasescu. In mai putin de douazeci si patru de ore primise atatea vesti dureroase, ca sufletu-i era complet rascolit. Si totusi in fond nu stia nimic precis. Toate informatiile le auzise de la oameni care si ei numai le auzisera. Nesiguranta il chinuia mai mult decat daca ar fi cunoscut adevarul, oricat de crud. Nerabdarea lui de a ajunge grabnic la Amara il tortura mai cu seama din dorinta de a dobandi certitudinea. Avea convingerea ca odata cu certitudinea va veni si linistea sufleteasca.
Plecara cu toti si pe drum trebuira sa-i povesteasca pe rand fiecare ce stia. Barzotescu il plictisi cu peripetiile fugii sale. Il si intrerupse. Boiangiu se planse intai ca i-a ramas nevasta in mijlocul taranilor. Cat l-a rugat ea mereu sa o duca undeva! Daca o fi patit ceva, va avea-o pe constiinta pana la moarte.... Pe urma spuse cum l-au dezarmat si fugarit rebelii. Fireste, ca nu s-a lasat coborat, isi ticluise o versiune oarecum eroica: indata ce a izbucnit focul la Ruginoasa, a alergat, a luat masuri pentru localizarea incendiului, cum scrie la regulament. Din nenorocire a intampinat rea-vointa din partea taranilor pe de o parte, iar de alta parte a lipsit apa, asa ca nu s-a putut salva nimic. Dar cel putin a putut sa descopere urmele raufacatorilor care au pus focul. Dimineata a raportat boierului Miron, care a poruncit sa inchida ochii, ca sa nu atate mai rau pe tarani. N-a apucat nici sa rasufle bine ca i-a venit vestea ca si la Lespezi s-a pus foc, ba s-ar fi savarsit si rautati mai mari. Si apoi, numaidecat, ca arde conacul domnului Cosma. Atunci, fara zabava, a iesit sa faca ordine, chiar de-ar trebui sa verse sange. Era clar ca hotii lucrau dupa un plan si ca este la mijloc un complot in toata regula. Aproape de carciuma a intalnit o ingramadire de sateni care pareau linistiti si pasnici. A patruns in multime si......
Grigore Iuga asculta pana-si ispravi povestea. Afla cel putin inceputul tulburarii. De la Isbasescu avea sa afle restul. De altmiteri vestea uciderii lui Miron Iuga de la Isbasescu a aflat-o lumea. De ieri, de pe la ora zece, cand a sosit, imbracat taraneste, in targusorul Costesti, a fost eroul zilei. A trebuit sa istoriseasca cel putin de douazeci de ori tuturor domnilor din Costesti ororile petrecute la Amara. Administratorul plasei a telefonat stirea imediat oficial prefecturii, ingrozind pe demisionarul Boerescu, de la care a cunoscut-o curand tot orasul. Primarul i-a oferit ospitalitate chiar in familia sa si i-a facut rost de la judecatorul supleant de un costum de haine nemtesti pe care insa Isbasescu, spre a-si pastra cat mai mult aureola de martir, nu le-a imbracat decat azi-dimineata.
- Povestea mea e mai lunga, coane Grigorita! zise contabilul cu glas jalnic potrivit imprejurarii. Daca vrei sa ma ascultati, ar fi mai bine sa va osteniti pana la gazda mea, la primarul targului, ca suntem aproape, sa va spun toate din fir in par!..... O, Doamne! Prin cate am trecut si ce-am vazut, parca nici mie nu-mi vine a crede ca s-au intamplat aievea! Si barem eu am scapat cu viata, slava Domnului, pe cand sarmanul conu Miron, Dumnezeu sa-l ierte......
- A murit? facu Grigore sugrumat.
- L-au ucis talharii.....
- Cand?... De mult?
- Alaltaieri, vineri, spre seara! raspunse Isbasescu.
- Aidem al gazda dumitale sa-mi spui tot! murmura Grigore cu glas bolnav.
Conferinta prefectului cu militarii si procurorii se prelungi. Baloleanu avea obiceiul sa repete de zece ori o explicatie in toate amanuntele, ca sa fie sigur ca a fost inteles bine. Facea el aceasta acasa, in cancelaria lui, cu secretarul, pentru mici lucruri de procedura, dar azi cand e vorba de niste hotarari atat de grave, de care poate sa depinda viata lui sau soarta tarii! In sfarsit, socotind ca s-au lamurit deplin, rosti sacramental si intr-o atitudine eroica:
- Si acuma, domnilor, inainte la datorie!
Desi trasura in care luase loc el cu prim-procurorul era precedata de o companie de soldati cu armele incarcate si cartusierele pline de gloante, Baloleanu isi simtea inima sfaraind. Ii venea in minte Melania, plansa si ingrijorata, cum a lasat-o pe peronul Garii de Nord. Macar de n-ar fi o prevestire! Cu taranii astia, cuprinsi de nebunie colectiva, nu poti fi sigur de nimic. Sunt asa de multi, ca nicio armata nu i-ar putea stapani. Ce-ar fi sa se pomeneasca inconjurati si atacati din toate partile de cateva mii de desperati? In realitate, nici in armata nu poti pune absoluta incredere cand pornesti impotriva taranilor; in orice moment te poti astepta sa te macelareasca proprii tai soldati.
- Domnule prim-procuror, cum îţi explici dumneata că tocmai în acest judeţ frumos dezordinile au luat nişte proporţii atât de întristătoare? întrebă deodată Baloleanu ca să-şi risipească gândurile negre şi să-şi alimenteze curajul.
Toma Grecescu nu făcea teorii sociologice decât rareori, în rechizitoriile de la juraţi, când era silit să combată pe vreun apărător mai pretenţios. Fireşte, atunci se pregătea. Întrebarea prefectului îl zăpăci. El n-a avut răgazul să mediteze asupra cauzelor răscoalei actuale. În timpul liber se distra şi dânsul, ca toată lumea bună piteşteană, la vreo partidă de pocher. Răspunse tatonând:
- A fost o relaxare generală a spiritului de ordine şi de autoritate, domnule prefect. Nu ştiu cum şi de ce, fiindca nu intră în atribuţiile mele asemenea cercetări, dar parcă în ultimul timp a slăbit disciplina socială cam pretutindeni. La ţărani, ca la toţi primitivii, reacţiunea se manifestă fatal în explozii de sălbăticie......
Maiorul Tănăsescu, încălecând un roib impozant, plecase în trap leneş înaintea grosului coloanei şi chiar a avangardei, pe urmele patrulei de recunoaştere. Baloleanu îl văzu venind înapoi într-un galop furtunos. Se cutremură. În aceeaşi direcţie se zărea conturul unui sat. Puse mâna pe braţul procurorului, să-i oprească sforţarea intelectuală:
- Un moment...... Ce s-o fi întâmplat oare, de goneşte aşa maiorul?
Tănăsescu se grăbea doar să-i anunţe că satul Vlăduţa e liniştit. Au dat foc conacului şi au prădat, adevărat, dar acum oamenii s-au dezmeticit şi cer iertare. Pentru a se evita orice poftă de o eventuală reizbucnire a dezordinii, va lăsa în sat o secţie de soldaţi sub comanda unui ofiţer.
- Perfect, domnule maior! Mulţumesc! zise Baloleanu uşurat.
În uliţă, în faţa ruinelor conacului, era adunat tot satul. Când sosi trăsura cu prefectul, maiorul Tănăsescu, care galopase iar înainte, strigă:
- În genunchi, hoţilor, că vă fac piftie!
Toată lumea căzu la pământ. Baloleanu, recunoscător maiorului pentru energia ce o desfăşura, coborî din trăsură şi se apropie de mulţimea prosternată, strigând şi el, dar cu o milă oficială în voce:
- Ce-aţi făcut, nenorociţilor!
- Iertaţi-ne, dom'le prefect!.... Fie-vă milă! gângăviră sute de guri plângătoare.
- Vă pare rău de ce-aţi făcut? continuă prefectul.
- Păcatele noastre!..... Milă şi îndurare! plânse corul în genunchi.
După ce le puse în vedere că vor trebui să plătească toate pagubele până la un ban şi că cei ce se vor dovedi vinovaţi vor suferi asprimea legii, le citi manifestul guvernului, însoţindu-l cu multe explicaţii. Peste vorbele lui, promiţătoare şi iertătoare, maiorul adăugă o cruce:
- Cine va mai face vreo nelegiuire, oricât de mică, sau nu va asculta o poruncă, va fi imediat împuşcat fără judecată. Nimeni n-are voie să iasă din sat fără voia ofiţerului care rămâne aici cu trupa!
Ordona apoi sublocotenentului sa stea la dispozitia colonelului Stefanescu, care are sa soseasca in curand, si sa-i dea tot concursul sau si al trupei.
Prefectul era foarte multumit. Asa-l voise si el pe comandantul trupelor. Daca se va mentine pana la capat, se gandea sa-l propuna pentru decoratie. El, ca civil si reprezentant politic al guvernului, trebuie sa fie mai indulgent. Guvernul are nevoie de simpatiile cetatenilor si chiar ale taranilor. Armatei i-e indiferenta simpatia oricui. Toata lumea e obligata sa o iubeasca. Cine n-o iubeste sau se ridica contra ei, mananca puscarie. Ce bine-ar fi daca si guvernul ar putea impune poporului o iubire perpetua!
In satul Ionesti, urmatorul, prefectul tinu o cuvantare mai calda, fiindca nu fusese nicio dezordine, adevarat ca nici conac boieresc nu se gasea.
Indata ce iesi coloana din Ionesti, maiorul Tanasescu trecu la compania din urma sa dea ultimele dispozitii capitanului insarcinat cu pacificarea satelor de pe malul drept al Teleormanului pana la Izvoru. Intr-o brisca, un procuror cu administratorul de plasa reprezentau autoritatea civila.....
In Babaroaga un pluton, comandat de un locotenent, fu detasat pe linia Gliganu-Lespezi ca flanc-garda. Avand informatii ca in Gliganu dezordinile au fost mai grave, locotenentul urma sa-si ia toate masurile de precautie. Daca va fi nevoie, va ramanea cu plutonul intreg sa tie ocupat satul, trimitand o simpla patrula la Lespezi, locul de raliere, pentru a raporta despre situatie.
Coloana principala continua calea spre Barlogu pe drumul mai putin umblat de care. In Barlogu, prefectul fu agreabil surprins vazand mai in fiecare poarta cate o bucata de panza alba, atarnata ca o inchipuire de steag al pacii.
- Ei da, asta e comuna de omenie! declara Baloleanu, afland ca nu s-a intamplat nimic rau si ca modestul conac, nelocuit si servind doar ca magazie, a ramas neatins.
Un grup de tarani astepta la primarie sosirea armatei. Dupa ce ii lauda ca au fost cuminti, prefectul le spuse patetic ca si guvernul are grija de nevoile lor si a hotarat sa faca toate inlesnirile celor ce s-au purtat bine si sa-i ajute in toate. Taranii ascultara cu capetele goale, cu fruntile incretite, cu priviri ciudate si nedumerite.
- Ramaneti sanatosi, oameni buni, si sa nu va abateti nici in viitor de la calea cea dreapta! striga Baloleanu sfarsind si urcandu-se in trasura.
............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu