Enigma Otiliei, George Calinescu

............................................
               III.

                 Pe un fotoliu se gasea un morman de carti, cele mai multe nemtesti, dar si romane frantuzesti din colectia Calmann-Levy, ilustrata si cartonata. Deasupra se vedeau "Mademoiselle de la Seigliere" de Jules Sandeau, "Indiana" de G. Sand.
      In camera mirosea patrunzator a pudra si parfumuri. Felix se lasa pe marginea patului, neindraznind inca sa profaneze cu somnul sau acest ascunzis feminin. Atunci vazu ca patul era el insusi plin cu tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de papusi de stofa, de rochii si jupoane zvarlite in graba si ca nu se zarea nici umbra de plapuma ori de intocmire pentru dormit. Otilia uitase acest amanunt.
     Felix se intinse putin pe pat spre a-si odihni emotiile neintelese pe care le incercase de cateva ore. Un cocos se auzi foarte pe aproape batand din aripi si cantand. Lui Felix i se paru ca aerul din casa isi schimba in mod ciudat culoarea si ca lampa nu mai dadea atata lumina. In peretele opus usii, o mica oglinda facea o pata alburie. Felix se ridica si sufla in lampa, si atuncea isi dadu seama ca oglinda prin care se vedeau acuma coame de copaci era o fereastra. In odaie era o lumina dulce crepusculara.
     Felix se intinse din nou pe pat, cu capul pe un morman de perne decorative, fara sa se dezbrace. Era hotarat sa nu se culce, ci numai sa se odihneasca, intimidat de acest interior care nu parea pregatit sa-l primeasca. Prin minte i se perindara toate intamplarile din cursul acestei seri ciudate, figura spana a batranului, scarile scartaitoare, chipurile din odaie. Apoi toate capetele incepura sa se apropie si sa se departeze de masa de joc, ca intr-o hora, un clopot rasuna deasupra lor si cazu ca un fum gros la mijloc, iar doua brate subtiri il cuprinsera de gat, in vreme ce un glas soptit de fata intreba:
     "Te simti bine la noi, nu-i asa?"
     Felix se lasa in voia bratelor si se cufunda cu ele in visuri.


                                               II

                    A doua zi, Felix fu trezit din somn de grindina repede a unui pian care rasuna prin apropiere. Cineva trecea mainile cu jovialitate pe deasupra clapelor, cantand cu multa dexteritate un exercitiu complicat, care varia la infinit o tema. Felix isi aminti numaidecat de mainile lungi ale Otiliei si nu se mai indoi ca ea era cantareata. Sari infricosat din pat.
       Soarele era sus pe cer si patrundea in odaie din doua parti. Tanarul isi indrepata putin hainele, potrivi locul pe care dormise si avu intentia sa se spele. Dar in camera nu gasi nimic trebuitor. Scoase atunci din valiza putina apa de Colonia cu care-si dadu pe par si pe fata. 
       Acum nu stia ce sa faca. Sa stea in odaie cum il indemna ascuns timiditatea, ar fi fost necuviincios; sa iasa, se temea sa nimereasca unde nu se cade, necunoscand casa. Arunca o clipa privirile pe fereastra cea mica si constata ca dadea intr-o curte vecina. De altfel, era o fereastra condamnata, care ar fi urmat sa fie astupata in cazul unei constructii alaturate, dar pe care, se vede, relatiile dintre vecini o ingaduiau.
     In curtea de alaturi, Felix vazu o casa fara etaj, cam veche, dar solida si larga. Ferestrele inalte aveau deasupra frontoane grecesti de tencuiala, si intrarea avea chipul unei tinde sprijinite pe doua coloane vopsite ca profirul, ai carei pereti erau vopsiti pompeian. De-a lungul peretilor se insirau hardaie mari cu oleandri si de jur imprejurul ograzii erau straturi de flori prejmuite cu nuiele. Mai spre fund se vedea si un chiosc de lemn vopsit verde in care Felix zari pe batranul de peste noapte cu barbison si broboada, care broda mereu.
     Intelesese acum ca tanti Aglae si Simion al ei si cu Aurica locuiau alaturi.  Felix mai dadu cateva ocoluri odaii, ascultand exercitiile Otiliei, care le intona si vocal acum, cu un glas subtirel si tremurat.
     In sfarsit se hotari sa crape usa, fiindca auzise niste bocanituri pe alaturi. Abia scosese capul, si-i rasari inainte fata spana a lui mos Costache, care i se paru acum mai buzat si mai stacojiu la fata.
     - Ai dormit bine? intreba el, cu vesnica lui raguseala.
     Parea foarte binevoitor si mai ales servil de politicos din cauza fizicului meschin si a continuei frecari a mainilor.
     - Vino sa-ti arat odaia dumitale.
     Pe acelasi coridor, mos Costache calauzi pe Felix la o alta usa deschisa de perete.
     - E gata, Marina?
     - Gata, gata, raspunse artagos o femeie matahaloasa, batrana, imbracata rau, ca o servitoare. Dumnealui este?
     Mos Costache consimti din cap.
     - Uite aici, lua femeia in primire pe Felix. Asta-i patul, cum nici la mama dumneatale n-ai avut!
     Intr-adevar era un pat mare, cu tabliile de lemn de nuc sfarsite  in doua sului groase cu capete de bile. Marina il pipai cu mana, demonstrativ.
     - Sezi pe el, sa vezi! Uite, aici iti pui rufele, ici hainele, ghetele le pui aici, in cutie. Ai masa sa scrii pe ea cat poftesti.
     Odaia era asemenatoare cu cea a aOtiliei, dar in locul tapetului era o zugraveala verzuie. Si aici o mica fereastra dadea in curtea vecina. Marina urma calauzirile ei, dand lamuriri din ce in ce mai indecente. Cand Felix o privi mai bine in fata, vazu ca n-avea decat un ochi valid. Celalalt ii era atacat violent de albeata si era pe jumate inchis de pleoapa.
     - Ce faci? se rasti deodata Marina la mos Costache, nu-mi dai bani de cheltuiala? Doar n-o sa te hranesc cu vant!
     Mos Costache se balbai:
     - Nu-nu-nu mai ai bani?
     - Ca multi mi-ai dat, ii ranji batrana.
     Aceasta familiaritate mira pe Felix, care totusi observa ca, cu tot halul in care se afla Marina, ea n-avea aerul sa fie o slujnica. Anumite trasaturi mai fine ii innobilau fizionomia. Mai tarziu el afla ca batrana era o ruda indepartata a lui mos Costahce, pe care acesta, abuzand de imprejurarea ca femeia, celibatara, n-avea unde sa se duca si era si cam slaba de minte, o folosea ca servitoare. Batranul isi scarpina putin chelia, apoi trase la o parte pe Felix, intrebandu-l cu un glas mai stins ca de obicei:
     - A-a-ai bani?
     Felix se rosi la fata si vari repede mana in buzunar. Avea vreo optzesi- o suta de lei, cat ii mai ramasesera dupa cumpararea biletului de tren si care in fond ii fusesera dati de mos Costache, conform unui aranjament, prin secretariatul internatului, ca bani pentru mici cheltuieli. Scoase un portmoneu in care sedeau ticsite cateva monede de argint.
    - Numai cinci lei, zise Costache, ochind portofelul.
    Felix ii intinse o piesa groasa si mare.
     - Da painea, sari Marina, care n-ai platit-o de doua saptamani?
     Mos Costache isi mai ciupi putin fruntea si repeta umil:
     - M-m-mai da-mi cinci lei. N-am acum la indemana, sunt cam stramtorat!
     Felix ii intinse si a doua piesa. Intre timp pianul tacuse, dar emotia nu-i ingaduise tanarului sa auda scarile trosnind. Cand intoarse capul zari pe Otilia. Era cam palida si avea ochii ficsi si mustratori.
      - Papa, ce faci acolo?
      Batranul lasa ochii in jos, gudurandu-se.
      - Nimic. I-aratam odaia. Te las pe tine sa-i tii de urat.
      Si, frecandu-si mainile, batranul o lua marunt pe scara in jos.
      - Ti-a cerut bani? intreba suparata Otilia pe Felix.
      - Nu! minti acesta.
      - Ba ti-a cerut! intari fata cu o intonatie care n-admite replica. Papa este un om bun, urma Otilia dupa oarecare trecere de timp, luand pe Felix de brat, insa are ciudateniile lui. Trebuie sa fii ingaduitor cu el. Vii sa-mi ajuti sa iau ceva din odaie?
      Otilia intra in camera in care dormise Felix si incepu sa scotoceasca, tragand toate sertarele dulapului si ale toaletei si nemaiinchizand niciunul. Scoase o rochie de tul cu multe volane si o arunca pe bratul tanarului, manusi de piele si de ata lungi pana la coate, sticlute, gheme, o pernita de ace si alte nimicuri, dandu-le pe toate acestuia. Apoi ii facu semn sa o urmeze. Ajungand in capatul scarii, incepu sa coboare cu o repeziciune de pisica, abia urmata de Felix.
     Din salita de jos a scarii intrara intr-o odaie aproape goala, in care se afla un pian cu coada, cam vechi, cu capacul ridicat. Cele doua ferestre ale odaii erau deschise. Mormane de note muzicale, de reviste de moda erau aruncate pe jos in jurul negrului piano-forte. In fata instrumentului era un simplu scaun de lemn, ca la taverna, cu taietura in chip de inima. Otilia se repezi la el si, asezandu-se aproape calare, incepu sa lunge degetele subtiri asupra clapelor.
     - Asta o stii? intreba ea pe Felix.
     Canta o compozitie foarte la moda pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, "Chanson russe", si Felix, care avea cunostinte muzicale, putand deschifra cu usurinta la pian si la vioara, isi dadu seama ca indemanarea si finetea Otiliei depaseau cu mult banalitatea bucatii.
      - Ah, zise Otilia, lasandu-si o clipa mainile pe genunchi, ce sentimentala sunt!
      Apoi, infingand din nou getele in clape, incepu sa cante "Rapsodia ungara" de Lizst indicand cu multa vigoare partile grave, dar cand intra in zona furtunoasa a compozitiei, tranti deodata capacul peste claviatura si sari in picioare.
      - Imi vine uneori sa alerg, zise ea lui Felix, care sedea in picioare, putin incurcat de rochia si nimicurile carora le slujea de cuier, sa zbor. Felix, aduga ea confidential, vrei sa fugim? Hai sa fugim!
      Si mai inainte ca tanarul sa se dezmeticeasca, deschise usa de perete si incepu sa alerge prin curte. Felix o urma cu pasi mari, in vreme ce Marina, din usa bucatariei, care se vedea jos la parter, manuind o lingura mare, striga nebagata-n seama de fata:
      - Haida! A-nceput nebunia!
      Otilia o luase spre fundul curtii, care era foarte adanca si plina de pomi grosi si stufosi. Un mic grilaj, cazut pe alocuri, indica despartirea din curtea din fata si cea din dos. Nu era nicaieri niciun strat, iarba crestea in neregula. Un chiosc inalt de fier se vedea intre copaci.
      Otilia alergase intr-acolo si sedea acum pe banca circulara din interiorul chioscului, in jurul unei mese de tabla vopsita. Felix sosi in sfarsit si el si depuse lucrurile pe masa. Otilia isi ridicase sus picioarele subtiri si goale, varate de-a dreptul in pantofi, imbratisandu-le cu bratele, si-si scutura razand pletele, care-i cazusera pe ochi.
       Dupa ce Felix se aseza pe banca, Otilia desfacu o cutie lata din care scoase niste bastoane lungi de ciocolata. Intinse unul tanarul, dar cand acesta vru sa-l ia cu mana, ea-l trase inapoi, decandu-i-l de-a dreptul la gura. Lua si ea un baston, pe care incepu sa-l rontaiasca, insirand in acelasi timp, pe masa, manusile de piele, pe care se pregatea se le frece cu benzina.
      - Vasazica, ai sa studiezi medicina? Domnul doctor Felix Sima! Suna foarte frumos. Vreau s-ajungi un doctor mare, dar mare. Insa, apropo, Felix, fiindca zici ca te faci doctor, imi bate inima grozav cateodaa si-mi zvacnesc venele. Crezi ca am ceva la inima?..... Ia-mi pulsul!
      Si Otilia ii intinse o mana. Felix ii lua masinal mana rece si subtire, in care nu bateau decat usor vasele sanguine, si apoi ii dadu drumul incet, fara niciun verdict.
      - Am uitat, zise razand Otilia, ca inca nu te-ai inscris. Am devenit ipohondra! Ce vrei? Cand te-ntalnesti mereu cu Titi si cu unchiul Simion!
     - Cine-i Titi? intreba Felix.
     - Nu stii? Titi e baiatul lui Simion, pe care l-ai vazut aseara brodand, si al tantei Aglae. Ai sa-l cunosti. Baiat bun, saracul, inca cam.....
     - Cam?
     - In sfarsit, ai sa-l cunosti, evita Otilia caracterizarea, facandu-i semn cu ochii sa intinda mainile spre a depana o jurubita de ibrisin. Dar de tanti Aglae ce zici?
     Felix lua o atitudine neutra. Otilia ofta exagerat, dand ochii peste cap ca o madona de Carlo Dolci.
     - Of, Doamne! Tanti Aglae are doi copii la care tine ca la ochii din cap: Titi si domnisoara pe care ai vazut-o aseara, Aurica. Sa nu cumva sa-i atingi cu ceva. Mai are o fata, care e maritata sau cam asa ceva. Am uitat sa te intreb: Iti place Aurica?
     Felix facu un gest evaziv.
     - Sa te feresti de ea, umbla sa se marite si se-ndragosteste de cine-i iese-n cale.
     Otilia sfarsise de depanat ibrisinul si acum repara degetele manusilor, fredonand o romanta italiana.
     - Cine era domnul gras de aseara? intrazni Felix sa intrebe.
     Fata ridica o privire indignata asupra-i.
     - Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, intr-adevar e cam gras, recunoscu ea ganditoare, am sa-i spun sa slabeasca.
     - Este tot un unchi? se hazarda Felix cu jumatate de gura.
     Otilia izbucni intr-un ras cristalin.
     - Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e un..... prieten al lui papa.
     Fiindca fata tanarului se adumbrise putin, Otilia incepu sa-i dea explicatii volubile:
     - Nu stii ce om bun e Pascolopol si ce bogat e! Are o mosie imensa in Baragan si cai de calarie. Mi-a fagaduit ca-mi da unul. Ah, si cum as vrea sa am o trasura luxoasa, cu doi cai frumosi! Este foarte chic! Daca n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindca papa e cam ursuz si nu-l prinzi pe-acasa.
    -  Tu nu te plictisesti niciodata? Eu da!ofta Otilia. Cateodata imi vine sa tip, si atuncea ma razbun pe pian. Stii ca m-am inscris la Conservator, dar nu sunt inca bine hotarata? As fi vrut sa urmez mai degraba clasa de drama. Drama! Sa fiu actrita, sa am admiratori. Dar mi-au spus ca nu prea am glas sonor. Tu ce zici?
     Otilia se ridica in picioare pe banca din chiosc si, intinzand mainile, declama cavernos:
       "Voi sunteti urmasii Romei, niste rai si niste fameni."
     De sus, zarise pe Marina in bucatarie.
     - Marino, tipa ea de departe, ai fier de calcat?
     - Este, confirma femeia, morocanos.
     In curand, Otilia calca in fata lui Felix, pe care nu-l elibera deloc din captivitate, rochia de tul, fluierand acum fragmente din sansonete de Fragson. Terminand, isi potrivi rochia pe deasupra, ca un sort.
    - Cred c-o sa-mi stea bine! Vrei s-o incercam? Hai s-o incercam!
    Si Otilia lua iarasi pe Felix de maini si-l tari in goana prin curte si, apoi, rapaind pe scara in sus, pana la odaia ei. Acolo, fara nicio jena, isi trase peste cap rochia usoara de casa, ramanand intr-un jupon prins de umeri cu doua panglici, si imbraca rochia alba de tul. Parea un fluture alb care misca usor din aripi. Ea facu cativa pasi de menuet, fluierand o melodie, apoi, tinandu-si cu mainile indepartate capetele rochiei, facu o reverenta adanca in fata lui Felix.
     Uitand de maruntisurile din chiosc, Otilia se lua cu vorba si, in curand, ea si Felix sedeau pe marele divan in fata unui vraf de fotografii, albume si alte nimicuri, scoase  de fata de prin sertare si aruncate acolo. Cu picioarele incrucisate turceste, Otilia explica orice lucru:
     - Asta esti tu, cand erai mic! Si aici sunt eu!
     Felix privi cu mirare fotografia. Doua doamne in rochii stranse la mijloc violent, cu sanii incorsetati, sedeau cu demnitate pe doua scaune rezemate pe un fundal, reprezentand nori rostogoliti. De fiecare latura, cate un barbat in picioare se rezema de un ciubuc al unui scaun, cu cate un picior pus in cruce peste celalalt, intr-o simetrie fotografica ridicola. Un barbat era ofiter, si in el Felix recunoscu pe tata-sau, celalalt cu redingota si pantaloni umflati, fara dunga, era mos Costache. Doamnele tineau cate o mana pe umerii a doi copii asezati in picioare intre un barbat si o femeie. Erau un baiat si o fetita, fiecare sprijinit pe cate un cerc mare. Felix ii privi nedumerit, neghicind bine identitatea lor.
     - Ia sa te vad daca esti perspicace! zise Otilia. Care sunt eu, si care esti tu?
     Felix fu surprins sa nu se recunoasca in baiat, al carui par, de altfel, era dat peste urechi cu o panglica.
    - Asta esti tu, lamuri Otilia, aratand pe fata, si asta sunt eu, si puse degetul pe baiat.
    Intr-adevar, fata cu parul lung, balai, si cu o rochie cu platca, garnisita cu dantela avea trasaturile lui, indeosebi nasul drept.
    Bizara fantezie a parintilor, de care Felix isi reaminti vag. Stia ca avusese parul lung, innodat in panglici, pana la vreo trei-patru ani, si ca purtase adesea rochie.
    - Ce caraghios! rase Otilia si se pregatea sa faca cu un creion chimic mustati ipostazei sale din fotografie.
    - De ce vrei s-o strici? ii reprosa Felix. E o amintire!
    - Ah! privi Otilia curios, si tu esti sentimental!
     Felix tacu.
     - Nu stii ca onoratii nostri parinti aveau intentia sa ne casatoreasca? Ca la chinezi, mi se pare!
     Cum Felix lasase capul in jos incurcat, Otilia il analiza foarte serios:
     - Tu n-ai nicio prietena, n-ai iubit niciodata? Aha, inteleg, interpreta ea tacerea, domnul e timid sau discret.
     Otilia continua sa frunzareasca fotografiile, apoi recomanda calduros lui Felix fiecare din cartile sale, punandu-i-le generos pe brate, in sfarsit isi aduse aminte inspaimantata:
     - Vai, am uitat masina de calcat! Sa stii ca s-a racit, si am atata treaba!
     Si lasand toate balta, se repezi furtunos pe scari in jos. Curand, din curte, se auzira fredonarile Otiliei.
     Felix isi alesese o carte "L'homme a l'oreille casse" de Ed. About, si cobori si el in gradina, asezandu-se pe o banca, unde incepu sa citeasca. Era placerea lui cea mai mare, pe care si-o  satisfacea cum putea, imprumutand carti sau, cand avea bani, cumparand. In odaia pe care si-o pastrase in casa de pe strada Lapusneanu, avea de pe acum o mica biblioteca.
     Citi astfel o buna bucata de vreme. Cand isi ridica capul din carte, Otilia disparuse cu lucrurile si cantecele ei. Marina se indrepta greoi spre casa, cu un vraf de farfurii. Soarele era sus pe cer, totusi inca vreo ora nimic nu se-ntampla si Felix continua lectura.
      Cu felul lui accelerat de a citi, inghitise trei sferturi din volum, cand poarta se deschise si aparu mos Costache, in haine alba de dril si cu panama pe cap, zgarcita de vreme si multe spalari. Era vesel, judecand dupa tuguierea groaselor buze, si tinea la subsoara, cu mare grija, in pachetel invelit in jurnal.
     Nu mult dupa aceea Otilia striga tare din casa pe Felix, poftindu-l la masa.
     Sufrageria, vazuta ziua, era o incapere tot asa de inalta ca toate odaile de jos, parand din cauza inaltimii ingusta, desi in realitate era destul de larga. Mobila era greoaie, de nuc, cu ciubucuri fantastice si mari ca niste bombe, iar prin geamul bufetului se citea o dezordine generala.
     Mos Costache, Otilia si Felix se asezara la trei din laturile mesei si Marina incepu sa aduca la masa.
     Felix observa ca mancarurile erau prea abundente, parca destinate unui numar mai mare de persoane, sau gatite cu voluptate, dupa o indelunga foamete.
     Batranul manca cu mare lacomie, varand capul in farfurie, in vreme ce Otilia gusta cu indiferenta. Bucatele erau nu numai copiase, dar si numeroase, ceea ce nu mira deloc pe mos Costache, care manca din toate. Alaturi de tacamuri tinea sub atenta supraveghere pachetul invelit in jurnal.
     - Otilia, dadu afara in sfarsit secretul multumirii sale batranul, mi-a dat Pascalopol sa-i platesc chiria si, din greseala, mi-a dat cu o suta de franci mai mult.
     Felix intelese vag ca mos Costache facea lui Pascalopol unele comisioane si se gandi si la oficiul de tutor al batranului. Cumula vasazica atributiuni de soiul acesta. Atunci isi dadu seama ca nu stia cu ce se ocupa propriu-zis batranul. Otilia devenise palida si scapase furculita din mana.
     - Dar, papa, nu i-ai dat inapoi?
     - Ha! facu mos Costache, mirat ca de o ipoteza absurda.
     Otilia arunca servetul si merse spre locul lui mos Costache, pe marginea scaunul caruia se aseza, inconjurand capul chel al batranului cu cele mai subtile mangaieri.
     - Papa draga, daca ma iubesti, trebuie sa-i inapoiezi banii! Cum ai putut face una ca asta? Papa draga, scoate banii.
     Si incepu sa vare degetele prin buzunarele de la vesta ale batranului, ale carui sprancene erau lasate jos de o comica suparare, in vreme ce buzele radeau de gadilitura. In fine, Otilia descoperi in fundul unui buzunar cinci monede mici de aur, ce fura confiscate, spre ciuda lui mos Costache, care totusi nu obiecta nimic si se puse sa manance mai vartos.
      Masa se sfarsi intr-o indispozitie generala, si Felix gasi nimerit sa se strecoare tacut in odaia lui, unde se aseza sa termine lectura romanului lui Ed. About. Mai tarziu, cu o alta carte in mana, cobori in gradina si se aseza sa citeasca in chiosc. Curtea era pustie, toti intrasera in casa si chiar Marina nu se zarea, ceea ce da de banut ca obisnuia sa doarma dupa-amiaza.
     Pe la orele sase, o trasura cu doi cai albi, aceeasi din seara precedenta, se opri in fata portii, si din ea cobori Pascalopol, imbracat intr-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butoniera si cu canotiera pe cap.
     Pascalopol deschise vesel portita si usa gotica de la intrare, starnind schelalalitul prelung al clopotelului. Glasul Otiliei rasuna aproape numaidecat si se auzira totodata tropotele furtunoase pe scara. Pascalopol intrase inauntru, dar geamurile odailor din curte fiind deschise, se auzeau de afara franturi de convorbire. Otilia spunea lui Pascalopol sa astepte sa-si puna palaria.
     Putin dupa aceea, Otilia iesi pe usa, urmata de Pascalopol si de batran, care-si freca mainile foarte multumit. Otilia era imbracata cu rochia de tul. Pe cap avea o mare pleureuse tivita cu dantela, iar mainile ii erau pana la cot inmanusate. Avea si o umbrela, de asemeni cu garnitura de dantela. 
      Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chiosc, fu nu veselia volubila a Otiliei, cat satisfactia retinuta a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne. 
     Mos Costache iesi pana la poarta. Otilia facu un gest de adio cu mana, si trasura porni. Nu trecu mult si se strecura afara pe poarta si batranul cu panamaua lui. 
     Felix ramase singur, oarecum surprins ca nimeni nu-i notifica plecarea sau nu-l intreaba ce are de gand sa faca, asa cum era obisnuit acasa. Neavand cui cere invoirea de a pleca si el, se crezu indatorat sa ramana in gradina si continua lectura. Mai spre seara, un factor postal, miscand cu mana o scrisoare, striga catre el: "Domnisoara Otilia Marculescu!" Felix se apropie cu nesiguranta.
     - Aici sta domnisoara Otilia Giurgiuveanu, zise el.
     - Eu am adus mereu aici la domnisoara Otilia Marculescu, riposta factorul, sigur pe experienta lui.
     Tocmai atunci veni Marina, care smulse scrisoarea din mainile factorului, aruncand o privire piezisa lui Felix. Acesta se retrase confuz in chioscul lui, cu desavarsire dezorientat. De ce Otilia, caci nu putea fi decat ea, sa se cheme Marculescu, si nu Giurgiuveanu? Sa nu fie fata lui Costache i se parea o imposibilitate, si ipoteza aceasta aproape nu-i strabatea mintea. Otilia ii zicea lui mos Costache "papa" si era legata, cum aratau fotografiile, de toate momentele familiei, semanand de altfel cu raposata ei mama. Neobisnuit cu complicatiile familiale si aducandu-si aminte de primirea ciudata din seara trecuta, Felix avu o clipa spaima de a nu fi gresit cu adevarat adresa si de a nu se afla cumva la alte persoane. Dar aceasta explicatie senzationala, hranita de amintirea lecturilor lui de romane politiste, se spulbera repede in fata sentimentului realitatii. Pe mos Costache, pe Otilia, pe toti ceilalti ii recunostea foarte bine, se afla, nici vorba, in mijlocul familiei lui, putin schimbata in fizionomia ei din cauza departarii si a varstei. Felix descoperi si pe foile cartii, alaturi de nenumarati "Otilia", "Tili", cate un "Otilia Marculescu". Probabil, gandi el, Giurgiuveanu avea doua nume, sau si-l schimbase pe cel vechi (aceasta oscilatie era foarte obisnuita acum cateva decenii). Pe cand insa se pl.imba prin gradina, ochii ii cazura pe un fragment de carte postala, calcata in picioare, adusa de vant de prin gunoaie. Pe ea se citea limpede: "Const. Giurgiuveanu". Vasazica pe mos Costache tot Giurgiuveanu il chema. Varsta ii dadu lui Felix imboldul de a dezlega taina, insa deocamdata problema trebuia amanata, pe Marina neputand-o intreba fara a dovedi ca nu-si cunoaste nici macar rudele.
      Abia pe la orele noua, trasura cu cai albi reaparu in fata portii. De asta data, in afara de Pascalopol si Otilia, pe bancheta din fata lor sedea ghemuit si mos Costache. Marina fu strigata sa ia un morman de pachete din trasura. Pascalopol, gasind ca e cald, prospuse sa mearga cu totii in chiosc, spre care se si indrepta.
      - Aha, zise el afabil lui Felix, dumneata erai aici? Cum merge? Nu iesi nicaieri, nu te duci in oras?
     - Sa-l luam si pe el cu trasura! striga Otilia, care-si lepadase palaria si manusile.
     - Sa-l luam, fireste, de ce nu? consimti Pascalopol cu amabilitate, dar putin contrariat. Apoi aduga: Crezi ca dumnealui o sa-i faca placere sa-si piarda vremea cu oamenii de varsta mea? Tinerii vor sa fie liberi.
     Felix gasi primejdios sa ia atitudine intr-un fel sau altul, dar Otilia isi trecuse bratele subtiri in jurul gatului lui Pascalopol.
     - Vai, ce prostii spui, dumneata om in varsta! Lasa sa-l luam si pe el!
     Prin inima lui Felix trecu un fior de neplacere nelamurita, insa Pascalopol se arata fericit si saruta printr-o aplecare a capului mana Otiliei de pe umarul sau drept. 
     Marina arunca o fata de masa peste masa de tabla si in curand se vadi continutul pachetelor in care se aflau lucruri de mancare fine, felii de pateu, branzeturi fermentate, sticle de vin. Fu chemata, la cererea lui Pascalopol, si Aglae, care sosi pe o portita dindaratul casei, insotita de Aurica si de Simion, cu broboada pe el si cu ghergheful in mana. 
     La lumina unei lampi atarnate de grinda chioscului, incepu o cina improvizata, la care fu invitat si Felix si la care se ilustrara prin lacomie mos Costache, Aglae si Simion. Otilia, ca de obicei, abia se atinse de mancare. In schimb, bau cu sorbituri incete din vinul turnat de Pascalopol. O astfel de colatiune la ora mesei, intr-o casa in care se gatise si in care gazda putea organiza o cina in regula, mira pe Felix. Insa el incepuse sa se obisnuiasca cu ciudateniile locului.
     Pe la orele zece, Pascalopol, Aglae, Aurica si Costache incepura sa joace carti. Jucau pe bani, si Aglae se imprumutase din nou, prin trucul ei, de la Pascalopol, totusi Felix avu impresiunea ca cel putin acesta din urma nu sedea acolo din patima jocului. Pascalopol era un om inteligent, prea spatan pe sine ca sa se lase, prin vitiu, ciugulit de toti. Era evident ca el venea acolo pentru cineva, desigur pentru Otilia, si ca jocul de carti era numai un pretext. Fexil avea acest sentiment, pe care nu si-l explica bine, ca legaturile lui de rudenie, oricat de indepartate cu Otilia, si de veche intimitate ii dadeau dreptul sa cenzureze purtarile ei. Pascalopol nu-i era antipatic, dar vaditele lui atentii pentru Otilia i se pareau scandaloase. De la inceput ghise in Otilia o prietena de varsta lui, un factor feminin care-i lipsise. Ca o fata de optsprezece ani arata atata interes pentru un om in varsta, asta i se parea ciudat. Mai curios era ca ceilalti nu erau scandalizati. Daca mos Costache parea de-a dreptul incantat si specula cu umilinta aceasta situatie, Aglae si Aurica nutreau in priviri invidia.
      - Va plimbati mereu, zise la un moment dat Aurica, cu glas moale, pe noi nu ne onorati niciodata....
     - Vai! se disculpa patetic Pascalopol, dar fara sa incurajeze vreo interpretare precisa.
     - Ei, ce vrei tu, Aurelio? interveni acra Aglae, dumnealui cauta temperament, indrazneala, cum au fetele de azi. Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cumsecade. Stii tu, sa pui picior peste picior si sa te spanzuri de gatul barbatilor?
     Pascalopol facu un gest de repros cu ochii spre Aglae, Costache rasuci o tigare, udand-o cu limba, cu o expresie de absenta desavarsita, iar Otilia, care sta in spatele lui Pascalopol, se desprinse usor si se aseza langa batran.
     - Pascalopol, continua Aglae cu vocea ingrosata, dumitale ti-ar trebui o femeie blanda, nu prea tanara, care sa te stimeze, nu o zanatica....
     Mosierul se incrunta, indispus, si cauta o scapare cu ochii inspre locul Otiliei, dar aceast fugise. In curand se auzira din casa, prin ferestra deschisa, undele picurate ale pianului. Otilia canta "Vals in do diez minor" de Chopin cu foarte multa delicatele si cu o austeritate tehnica ce descoperea pe ea eleva de Conservator. Pascalopol intoarse capul cu o mare satisfactie, avand aerul de a primi un omagiu personal. Aurelia ramase indifrenta, de-o indiferenta facuta, Aglae insa dadu dovezi de impacienta, ca si cand o musca ar fi suparat-o. In sfarsit izbucni, trantind o carte:
     - Grozav e de agasant pianul asta! (Apoi strigand) Otilio! da-l incolo de pian, stii ca ma enerveaza! (Mai incet, catre ceilalti) Ori stii sa canti, ori nu. Pianul cere talent..... Didina canta bine!
     Judecata era de o nedreptate scandaloasa si se vedea ca nu vine decat din rautate. Pascalopol incerca sa imblanzeasca situatia:
     - Cocoana Aglae, azi esti rau dispusa. Domnisoara Otilia canta minunant, e o artista!
...........................................