Enigma Otiliei, George Calinescu

..........................................
                  II.

              Felix privi spre capatul scarii ca spre un cer deschis si vazu in apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana la umeri. Atunci batranul, ca si cand totul s-ar fi petrecut in modul cel mai firesc, fara nicio lamurire asupra atitudinii dinainte, clipind molatic din ochi, cu aceeasi duhoare de tutun si cu acelasi glas fara acustica, zise lui Felix Sima:
     - Ia-ti geamantanul si vino sus!
     Urcara amandoi pe scara paraitoare, si se gasira intr-un soi de antreu pe care tanarul nu avu ragaz sa-l examineze, ramanand totusi cu sentimentul ca mobilele erau acoperite cu niste camasi  de materie fumurie.
     Fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga la poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat. Felix ii stranse mana si avu o clipa impulsiunea de a i-o saruta, insa fata i-o trase cu mult inainte de a lua o deciziune si i-o trecu sub bratul stang.
     - Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare, zise ea volubil, ca ai venit. Eu sunt Otilia.
      Apoi, parandu-i-se ca tanarul nu reactioneaza destul de calduros, intreba, intorcand adanc fata spre el:
      - Oare nu-ti pare bine?
      - Ba da! raspunse sfios Felix, contrariat ca nu vine nimeni sa-i ia valiza din mana.
      Condus de Otilia si urmat de batran, Felix intra intr-o odaie foarte inalta, incarcata de un fum des si intepator de tutun ca o coverta de vapor pe Marea Nordului. In mijlocul ei, la o masa rotunda prevazuta cu o mare lampa de petrol cu glob de sticla mata, se aflau, in fata unui joc de table, trei persoane care la deschiderea usii ridicara capul in felurite grade de curiozitate. Erau doua femei si un barbat. Batranul merse si ocupa scaunul ramas gol langa ceilalti, in vreme ce Otilia conduse pe Felix de-a dreptul la masa prezentandu-l:
      - E Felix, zise ea oprindu-se in fata barbatului care tocmai aruncase zarurile.
      Acesta ridica numaidecat capul si intinse repede mana. Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, evitand totusi impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte. Parul rar, dar bine ales intr-o carare care emrgea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa fina, parfumul discret in care si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavarsire, in apropiere neajunsurile varstei si ale corpolentei.
     - Pascalopol, se recomanda el cu o ceremonie care trada cresterea lui aleasa, retinand ceva mai mult mana tanarului intr-a sa, spre a-l examina. Il privi fara excesiva cordialitate, chiar cu oarecare umbra de ironie indepartata, insa cu o politete grabnica, respectuoasa:
     - Vasazica dumneata esti Felix de care ne-a vorbit ataa domnisoara Otilia!
     - Este baiatul doctorului Sima din Iasi, completa in soapta batranul, frecandu-si mainile, cu un ras prostesc.
     - Da, da, da! adauga Pascalopol, parandu a cauta in memorie si, cu un zambet gratios, care ii descoperi o dantura bine reparata, abandona usor mana tanarului.
       Otila opri pe Felix in fata femeii mature. Era o doamna cam de aceeasi varsta cu Pascalopol, insa cu parl negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza. Fata ii era galbicioasa, gura cu buze subtiri, acre, nasul incovoiat si acut, obrajii brazdati de cateva cute mari, acuzand o slabire brusca. Ochii ii erau bulbucati, ca si aceia ai batranului, cu care semana putin, si avea aceeasi miscare moale a pleoapelor. Era imbracata cu bluza de matase neagra cu numeroase cerculete, stransa la gat cu o mare agrafa de os si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele, in care se vedea, prinsa de un lantisor, urechea unui cesulet de aur. Doamna care juca table cu Pascalopol, in vreme ce ceilalti priveau, ridica o fata scrutatoare si examina din cap pana in picioare pe Felix, ridicandu-si in acelasi timp cu multa demnitate mana spre a-i fi sarutata.
       - Hm! spuse ea argatos si cu un glas ragusit, insa forte. Dar esti flacau in lege!
       - Intra la Universitate, Aglae, lamuri batranul, cu acelasi suparator glas stins, insotit de rasul fara rost.
      - Da?! se mira sumbru doamna  si-si continua jocul cu Pascalopol.
      - E tanti Aglae, sora lui papa, explica Otilia lui Felix, vazandu-l cam nedumerit.
      - Da de unde sa ma cunoasca? intreba Aglae. Cand a murit ma-sa era numai atat. De atunci nu l-am mai vazut. Tu ti-l amintesti, Aurico?
      Rusinat de bruschetea expresiunii "ma-sa" si de familiaritatea cu care oameni aproape straini vorbeau de familia lui, Fexil privi sfios pe aceea pe care o chemau Aurica. Era o fata cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenti ca si ai Aglaei, cu fata prelunga, sfarsind intr-o barbie ca un ac, cu tample mari incercuite de doua siruri de cozi impletite. Sedea cu coatele pe masa si cu capul intre palme, privind jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridica ochii fixand cu avida curiozitate pe tanar si intinzandu-i la buze o mana arcuita.
     - E verisoara Aurelia, comenta Otilia.
     Lui Felix numele acestea ii erau vag cunoscute, dar nu-si amintea sa mai fi vazut vreodata persoanele. Il supara de altfel ridicola valiza, pe care o trecuse in mana stanga, neavand ragazul s-o aseze undeva. Otilia, sfarsind prezentarea, parasi bratul lui Felix si se rezema de scaunul lui Pascalopol, intreband:
     - Cum merge?
     - Prost, domnisoara Otilia! zise acesta, intorcand un cap gales spre speteaza scaunului.
     Ramas singur, Felix cauta o scapare din aceasta ciudata situatie si se retrase spre fundul odaii, unde, in semiobscuritate, se zarea o canapea de plus rosu. Vazandu-se uitat de toti, isi lasa in sfarsit valiza jos si se aseza. O tuse apropiata il facu sa tresara speriat. Abia atunci bserva ca in apropierea sa, la o masuta, se mai afla un om. Un barbat in varsta, cu papuci verzi in picioare si cu o broboada pe umeri misca mainile asupra mesei, tintind atent. Avea mustati pleostite si un mic smoc de barba. Individul ridica asupra lui Felix niste ochi grozav de spalaciti si-i lasa apoi asupra masutei, fara sa scoata o vorba. Abia dupa ce se mai adapta obscuritatii, Felix constata cu surprindere ca domnul broboada broda cu lana de felurite culori o bucata de etamina intinsa pe un mic gherghef.
     - Proaste zaruri! bombani Aglae. Apoi, dupa o pauza: Dar, Costache, la cine o sa stea "baiatul"?
     - La noi! explica Otilia.
     Sedea acum cu o coapsa pe marginea fotoliului batranului, jucandu-si ca o pendula piciorul, in vreme ce cu mana stanga imbratisa capul vadit multumit al acestuia.
     - Asa?! se mira Aglae. N-am stiut: faci azil de orfani.
     - Dar Felix are venitul lui, protesta Otilia, nu-i asa, papa?
     - A-a-are! bolborosi mos Costache, privind ca un protejat in ochii Otiliei, care ii scutura un fulg de pe haina.
     - Atuncea faceti pensiune, continua implacabil Aglae. O sa aiba Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?
     Pascalopol isi musca putin buza de sus, cam schimbat la fata, dar, lovind zarurile, raspunse conciliant:
     - Asa esti dumneata, cocoana Aglae, malitioasa.
     Otilia sarise acum de pe scaunul lui mos Costache pe acela al lui Pascalopol, pendulandu-si si aici piciorul. Aceasta prezenta avu efecte tonice asupra jucatorului fiindca incepu sa manevreze cu mai multa vigoare. Dupa cateva mutari repezi isi retrase mainile, notificand c-un ras sonor de om gras:
     - Inca o linie!
     In vreme ce Aglae reintocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta ii potrivea acul pe perla din cravata, ii scutura usor umerii, provindu-l cu o gratioasa maternitate, mereu atarnata pe marginea scaunului. Deodata, privind spre mainile albe si incarcate de inele ale lui Pascalopol, se entuziasma:
     - Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai vazut!
     Inelul in chestiune era petrecut pe degetul mic al mainii stangi, cam spre varful lui, desi degetul era destul de fin. S-ar fi parut ca bijuteria nu era pe masura proprietarului si era pusa acolo numai spre pastrare. Era un inel simplu, insa un foarte frumos safir incadrat intr-un numar de mici perle, ca unmiez de floare intre corole, si apoi elegant strans in cateva foi de aur. Pascalopol il scoase cu o graba extraordinara si-l intinse Otiliei, rugand-o cu toata afectiunea teatrala pe care un om matur e in stare s-o puna in glas:
     - Te rog sa-l iei!
     Otilia il aseza pe inelarul mainii drepte si, ridicandu-si bratul subtire in dreptul lampii, zise exaltata:
      - E superb!
      Apoi trecu langa batran, sub ochii caruia il puse imbratisandu-l cu mana stanga.
      - Nu e asa, papa?
      Batranul il privi avid cu ochii lui bulbucati, si din buzele sale groase emise invitatia soptita:
      - Ia-l! Ti-l da tie!
      Prin ochii Algaei si ai Auricai trecura fulgere scurte.
      - Nu ti-e rusine, Costache, lasati omului inelul. Poate e vreo amintire.
     In loc de orice protest, Otilia intinse inelul lui Pascalopol. Acesta insa ii prinse mana.
      - Te rog sa-l iei. Pentru dumneata l-am si adus, dar am uitat. Mi-ai vorbit de safir ca de un port-bonheur al dumitale.
     Zicand acestea, Pascalopol ii strecura inelul in deget si, tinandu-i bratul i-l saruta aproape de cot.
     - Asculta, Pascalopol, izbucni Aglae iritata, joci, sau nu joci? Vad ca te zbenguiesti cu fetele. Simioane, striga ea, aruncand ochii spre fundul odaii, tu ce faci acolo? De ce nu te duci sa te culci?
     Omul cu boroboata si mic barbison, care broda si scruta din cand in cand pe Felix, scoase un scurt mormait.
     Zarurile incepura din nou sa cada.

     Parasit de toti, obosit, Felix examina mediul in care cazuse; Otilia il surprinsese de la inceput si n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea fata de dansa, dar simtea ca are incredere in ea.
      Fata parea sa aiba optsprezece-nouasprezece ani. Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela, insa in trupul subtiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si patrata a Aureliei, era o mare libertate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie.
     Mos Costache o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui spana cand fata il prindea in bratele lungi. Fata avea, era limpede, toata initiativa, si Costache era un simplu satelit al vointei ei. Insa Otilia nu facea niciun gest care sa para indraznet, nu scotea nicio vorba nechibzuita. Totusi, pe Felix, familiaritatea ei, oricat de copilaroasa cu Pascalopol, il nemultumi.
     Lui Felix, aparitia Otiliei ii dadu un sentiment inedit, de mult presimtit. Nu avusese pana acum nicio intimitate cu vreo femeie. Maica-sa murise de mult, de cand el era in scoala primara, si nu avea atuncea destula complicatie sufleteasca spre a o cunoaste mai de aproape. Ea era o fire bolnavicioasa si iritabila si statea mai toata vremea intinsa pe o canapea intr-o odaie, citind o carte, strigand si poruncind slugilor prin usa intredeschisa. Cu multe saptamani inainte de a muri, ea disparuse de acasa, si Felix intelegea acum ca doctorul Sima, taica-su, o internase in vreun sanatoriu. Doctorul manca la masa impreuna cu copilul, sumbru, fara sa scoata o vorba, mangaind numai la plecare baiatul pe par si intrebandu-l daca e bine si n-are nevoie de ceva. Intr-o seara, doctorul Sima, dupa o lipsa de o zi intreaga, in care slugile se purtara fata de Felix cu o ciudata stima compatimitoare, veni palid si obosit, imbracat in negru. Il chema grav pe Felix, ii cuprinse amandoua maine in ale sale si-i vorbi astfel:
     - Felix esti destul de mare si de cuminte ca sa-ti spun o imensa veste trista: mama ta n-are sa mai vie niciodata acasa, mama ta s-a prapadit.
     Doctorul ingalbeni si mai tare solemnitatea propriilor lui cuvinte si stranse puternic mainile copilului, spre a-i ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experienta sufleteasca a lui Felix. El intelesese doar atat, ca ceva neobisnuit se petrece in casa, si lasa capul in jos. Doctorul continua:
      - Maine, cand te duci la scoala, spune domnului institutor ca n-ai sa mai vii. Vei merge intr-un pensionat.
      Toata noaptea, Felix fu chinuit de o agitatie nemaiavuta, care-i sfarama somnul. Nu era nici durere propriu-zisa, nici frica, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai in noaptea dinaintea plecarii pentru totdeauna intr-o tara indepartata. A doua zi intra in clasa cu mana indoliata si se aseza in banca cu pelerina pe el, in asteptarea numai a institutorului.
      - A murit mama mea, explica el colegului de banca, intrigat.
      - A murit mama ta? se mira acela ca de un eveniment onorabil.
      - Da.
      - Lui Sima i-a murit mama lui! striga pitigaiat colegul catre clasa.
      Copiii se stransera in jurul lu Felix, privindu-l cu mare curiozitate.
      - Si acuma nu mai vii la scoala?
      - Nu.
      Copiii erau prea mici ca sa incerce vreun sentiment de compatimire. Ei erau doar izbiti de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la scoala. Cand intra institutorul, un om de treaba, stors la fata, care-si ridica mereu pantalonii prea lungi, copiii il lamurira neintrebati.
     - Domnule, lui Sima i-a murit mama lui!
     Institutorul isi impreuna mainile sincer emotionat si se apropie de banca lui Felix, in vreme ce copiii in loc sa se duca la locul lor, facusera cerc in jurul bancii eroului.
     - Ce spui? Bietul baiat! Ce nenorocire! Si acum nu mai vii la noi?
     - Nu.
     - Imi pare foarte rau. Ce nenorocire!
     Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor ii alterara sentimentul de tristete, care sta nelamurit in adanc, si i-l prefacu intr-un soi de mandrie de a fi obiectul de atentie al lumii. Institutorul il mangaie.
     - Poate ca te asteapta tatal tau. Sa-i spui domnului doctor Sima ca regret foarte mult. Asa, draguta! Si institutorul intinse mana lui Felix si-l conduse cu atentie la usa, cum conduci un paralitic, Copiii urmarira pe Felix cu o admiratie nemaipomenita, fara umbra de durere. Felix insusi ii privi mut, ata de cuprins de noutatea situatiei lui, incat acest sentiment nu avea niciun nume.

     Abia cu cativa ani mai tarziu, vazand pe alti colegi trecand pe drum cu mamele lor, Felix incepu sa mediteze asupra sentimentului care nu se nascuse, fiind intrerupt la o varsta nepasatoare. Cu fotografia mamei sale inainte, el incerca sa reconstituiasca un sentiment pierdut, interpretand vechi amintiri: din pacate, era prea tarziu. Fotografia ramanea a unei fiinte indepartate, pe care abia o cunoscuse.
     La internat colegii nu vorbeau despre femei decat cu rasete indecente si cu mister, iar slugile, singurele fiinte de gen feminin pe care le intalnea de aproape, aveau vorba muscatoare si luatoare in ras.
     Pentru intaia oara Felix era prin de brat cu atata familiaritate de o fata si pentru intaia oara, luand act de izbucnirea unei simtiri pana atunci latente, incerca si acul geloziei, vazand cum Otilia generalizeaza tratamentul.

      Zarurile zornaiau pe masa intre cele patru capete stranse in jurul luminii de lampa. Jucatorii emiteau numai scurte exclamatii tehnice, mos Costache radea in favoarea castigatorului, iar Aurica privea nemiscata cu fata intre palme, aruncand cate o ochire si la Felix. In fata batranului se afla o chesea de tutun, din care acesta apuca mereu, facand tigari de mana, pe care le lipea scotand foarte tare limba afara si bulbucandu-si si mai rau ochii. Fabricatele le strangea apoi intr-o mare cutie de tabla. Pe masa se mai vedea la o parte un morman de carti de joc, de unde se putea deduce ca tablele reprezentau doar o distractie trecatoare, de antrenament.
     Trecura peste doua ore de incordare monotona de cand Felix fusese uitat acolo si nimeni nu se misca de la masa. Intr-un tarziu, Pascalopol lovi zarurile definitiv in semn de incheiere, si se lasa, respirand tare, pe speteaza scaunului.
     - Cocoana Aglae, eu spun sa trecem la carti!
     Aglae lua in pachet de carti, in vreme ce Costache se ridicase si cu grija minutioasa stransese jocul de table si-l pusese deoparte. Aglae le mesteca si le depuse in mijloc in scopul de a fi taiate.
     - Cine joaca? intreba ea.
     Aurelia facu un semn de participare cu capul. Aglae se facu ca socoteste intr-o punga de satin, ca dibuie pe masa, si-n cele din urma spuse speriata:
     - Comedie! dar nu mai am niciun ban. Costache, n-ai tu cativa franci, sa nu ma mai duc pana acasa?
     Costache se arata inspaimantat si se apara bolborosind:
     - N-n-n-n-am!
     Pascalopol puse in evidenta un gros portofel de marochin rosu, din care lua patru piese mare de argint de cate cinci lei.
     - Cocoana Aglae, imi pare rau!
     Aglae paru a fi muncita de o scurta repulsie, apoi se dadu invinsa.
     - Bine, ne socotim noi la starsit.
     In vreme de Aglae impartea cartile celor patru jucatori (ea, Aurica, Costache si Pascalopol), Pascalopol scosese o tigare si o infipsese cu un capat intr-un tigaret de chihlimbar gros. Otilia trase un chibrit pe gratarul unei chibritelnite si ii aprinse tigara. Aglae vru si ea una, insa numai de la Pascalopol, care i-o oferi cu obisnuita graba; Costache se multumi cu un noduros fabricat propriu. Chiar si Otilia, rugata din ochi de Pascalopol, isi lua o tgare si trase din ea asezandu-se pe marginea scaunului musafirului.  Centrul odaii se umplu din nou de fum proaspat, gros, care, trecand din lumina in umbra, semana cu norii repezi ai unei furtuni. Cei patru incepura sa joace, scotand scurte exclamatii, necunoscute lui Felix, care nu stia niciun joc.
     Situatia i se parea tanarului fara scapare. Daca ar fi fost un simplu invitat, ar fi dat buna seara si ar fi fugit. Dar era "acasa". Era obosit si pica de somn. Jucand tacuta si tragand cu prudenta cartile, Aurelia il ochea din cand in cand. Deodata zise:
     - Otilio, poate lui domnul Felix ii e foame!
     Otilia sari de pe scaunul lui Pascalopol.
     - Vai, cum l-am uitat! Ce zapacita sunt!
     Venind langa Felix, il intreba si ea:
      - Ti-e foame, nu-i asa?
      Felix tagadui cu capul, dar Otilia raspunzand singura la intrebare cu un "fireste ca ti-e foame", se repezi ca vantul pe o usa. Se auzira izbituri de dulapuri, ciocnituri de farfurii si Otilia reaparu in curand cu o farfurie pe care se aflau doua prajituri de casa.
      - N-am decat asta acum, dar trebuie sa mananci!
      Spre a se incredinta de supunerea tanarului, Otilia se aseza pe canapea foarte aproape de el si-i intinse cu mana, ca unui copil, una din prajituri. Felix o lua intimidat si incepu s-o manance incet, sub ochii Otiliei, care astepta. Intr-adevar ii era foame. Otilia nu slabi vigilenta pana nu sfarsi prajitura, apoi i-o intinse si pe cealalta.
      Ce bratul stang trecut repede pe dupa bratul drept, astepta si parea multumita.
      - Cum te simti la noi? intreba ea drept incheiere.
      In alte imprejurari, Felix ar fi intrebat-o daca ea n-avea obiceiul sa doarma noaptea, dar cum era atat de buimacit, zise numai:
      - Bine!
     Satisfacuta de raspuns, Otilia il parasi si trecu din nou in spatele batranului, in cartile caruia privi imbratisandu-i gatul. Apoi trecu si in spatele lui Pascalopol.
     - Cine castiga?
     - Aglae, sopti Costache.
     Intr-adevar, Aglae, care juca foarte serioasa, incepuse sa-si reduca datoria  fata de Pascalopol. Ea privea din cand in cand si in cartile Aureliei, si cateodata tragea de la ea cate o carte si o zvarlea jos:
     - Aurico, nu esti atenta deloc!
     Cand Otilia supraveghea pe Felix, Pascalopol aruncase ochii spre ei. Acum, il intreba fara sa ridice ochii din carti:
      - Domnule Felix, am uitat sa te-ntreb, ce-ai de gand sa urmezi la Universitate?
      - As vrea sa urmez medicina.
      - Fireste, fiu de doctor, te-nteleg. Foarte frumos.
      Aglae paru foarte excitata de acest nevinovat dialog.
      - Doctor, meserie nesigura, sa umbli dupa clienti!
      - Un doctor bun, muncitor, castiga bine azi, observa cu voce mangaietoare Pascalopol.
      - Nu-i asa? se interesa deodata Otilia.
      - Pentru asta trebuie sa ai cap, nu gluma! agauga rece Aglae, ca si cand era vadit ca asta lipsea lui Felix.
      - Nu ma-ndoiesc, zise Pascalopol, de inteligenta domnului Felix.
      - Medicina cere ani multi, urma Aglae, trantind cu ciuda o carte, cheltuiala, intretinere. Un orfan trebuie sa-si faca acolo repede o cariera, sa nu cada pe capul altuia.
      Tonul pe care fu pronuntat "orfan" si chiar cuvantul insusi pe care nu-l mai folosise nimeni, il legatura cu el, jignia profund pe Felix.
      - Vai, ce spui, Tanti Aglae, dar Felix nu cade pe capul nimanui, reprosa Otilia.
      Aglae nu se dadu batuta.
      - Vreau sa spun ca e moda acum cu Universitatea. De ce sa mearga la Universitate? Are un venit, sa-si gaseasca o slujba acolo, si gata. Eu pe Titi il las sa-si sfarseasca liceul, si basta.
     Pascalopol lua tigaretul de pe scrumiera, trase un fum si-l depuse la loc, spre a-si acoperi o preocupare. Un cocos se auzi cantand prin apropiere. Pascalopol scoase ceasul si zise:
     - Domnisoara Otilia, tanarului i-o fi somn. E tarziu.
     Otilia sari iute de pe scaun si, mergand la Felix, intreba:
      - Ti-e somn?
     Ochii lui Felix si ora inaintata faceau intrebarea de prisos. Otilia il lua iarasi de brat, dupa ce tanarul apucase de jos valiza, si-l indrepta spre o usa. Inainte de a-i pasi pragul Felix crezu de cuviinta sa zica "Buna seara". Pascalopol se grabi sa-i raspunda intorcand capul. Aglae raspunse si ea fara sa ridice ochii din carti. Aurelia il urmari numai cu privirea.
      Trecura printr-o odaie neluminata decat de luna, care parea a fi sufrageria, apoi intr-o salita din care o scara de lemn ducea la etaj. Se urcara pe ea si ajunsera intr-un coridor cu geamlac, in care Felix recunoscu geamlacul zarit de jos, din curte. O lampa de petrol de o forma mai ingrijita ardea intr-un cui. Otilia o lua si incepu sa deschida usile odailor care dadeau in coridor. Erau cel putin patru.
     - Doamne! zise ea, nu stiu unde o sa te culc. Am uitat sa spun sa pregatessca o camera.
     Felix avu impulsiunea, ca si cu prilejul prajiturii, sa declare ca nu avea nevoie de nimic, insa i de paru absurd, deoarece neaparat trebuia sa doarma undeva. De aceea tacu si lua parte prin asteptare la preocuparea Otiliei. Aceasta deschise o ura, intra singura inauntru, deretica ceva in pripa, fiindca se auzira lovituri de scaune izbite si de dulapuri inchise, apoi striga lui Felix sa intre.
      - Pana maine dormi aici, este odaia mea. Fii fara grija. E cam dezordine, dar o sa ma ierti, nu? Noapte buna! Maine vom sta de vorba mai mult.
     Otilia spuse toate acestea repede, cu un ras gratios, dar cu siguranta in glas, mai dadu o ochire odaii si iesi, facand lui Felix un salut cu mana.
     Se auzira tropote pe scara, trantituri de usa, si apoi totul reintra in liniste. O lampa portativa cu abajur era aprinsa pe o masa rotunda, raspandind cercuri de umbre degradante prin casa si imprimand un rotocol alb in tavan.
     Felix privi in odaie. Incaperea era mai mult lunga decat lata si avea o fereastra care da in geamlac, acoperita cu o mare cortina de plus maron. Cateva fotolii scunde si mici de plus maron, un scrin de nuc de moda veche, dar masiv, un dulap de haine din acelasi lemn si foarte lat dadeau odaii un aer batranesc dar elegant.
     Lucirea peretilor atrase atentia lui Felix, care descoperi cu mirare ca odaia era tapetata cu o hartie dungata si cu mici flori de miozotis. In schimb, patul era nou si asa de scund ca parea divan. Doua suluri moi de catifea se sprijineau la capete de speteze ornamentate cu impletituri de pai. In apropierea ferestrei se afla o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare. In fata ei se vedea un scaun rotativ de pian. Sertarele de la toaleta si de la dulapul de haine erau trase afara in felurite grade, si-n ele se vedeau, ca niste intestine colorate, ghemuri de panglici, camasi de matase mototolite, batiste de broderie si tot soiul de nimicuri de fata. Cutii de pudra numeroase, unele desfundate, flacoane de apa de Colonia destupate erau aruncate in dezordine pe masa de toaleta, ca intr-o cabina de actrita, dovedind graba cu care Otilia le manuia. Rochii, palarii, zaceau pe fotolii, pantofi pe sub masa, jurnale de moda frantuzesti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte.
..............................................