Stiati ca.....

.......Castelul Neuschwanstein din sud-vestul regiunii Bavaria, Germania este cu adevărat de poveste.

Comandat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei ca un refugiu și ca un omagiu adus lui Richard Wagner și plătit din averea personală și împrumuturi extinse, nu din bani publici, palatul a servit ca model pentru Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită din Disneyland.

Enigma Otiliei, George Calinescu

............................................
                 VI.

   
            Olimpia semana in chip izbitor cu Simion si cu Titi, avand barbia despicata la fel, in doua, in chip suparator pentru o femeie. Era maslinie la fata si cam planturoasa, si cativa peri ii conturau o usoara mustata. Sprancenele, ca si la Titi erau imbinate viguros deasupra nasului. Stanica, in schimb, era rosu la fata, fara sa fie propriu-zis gras, de o sanatate agresiva, contrastand cu parul lui mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca. Un guler tare si inalt tinea o cravata infoiata ca o lavaliera. Venise imbracat intr-un costum de soie-ecrue deschis de Felix fusese izbit, de la inceput, de largimea hainei si de ridicola dimensiune a canotierei de paie, care abia ii cuprindea parul. Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator, iar Olimpia, moale, sententios si cu o mare convictiune.
     Aglae deschise focul:
     - Ar trebui sa fiu suparata pe voi, Olimpio! Niciodata nu s-a intamplat in familia noastra asemenea rusine. Trebuia sa va ganditi bine inainte de a face pasul asta. Stati impreuna de un an, aveti copil si traiti ca paganii. Sa nu vrei tu Stanica, sa faci cununia!
     - In fata lui Dumnezeu, declara clamoros Stanica, suntem uniti pe vecie! Numai moartea ne va desparti.
    In vreme ce Aglae vorbea, mos Costache o privea tinta, insusindu-si cu fizionomia toata atitudinea ei reprobatoare. Cand insa lua cuvantul Stanica, ochii ii fura atrasi ca de un magnet in directia acestuia si acum batranul se exalta mult de idea uniunii libere.
    - Stanica, dclara solemn Olimpia, nu-si poate la sarcina unei familii fara sa aiba capital, ceva, cat de cat.
    - Ce e al vostru e pus deoparte, fagadui Aglae.
    Olimpia stramba din nas:
    - Pana atunci trebuie sa traim, avem greutati. Stanica alearga toata ziua, saracul, azi nu prea merge avocatura. I-a promis cineva o slujba, dar pana acum.....
    Stanica arunca tuturor o privire mandra, magulit ca era astfel compatimit de Olimpia.
    Poate o sa vrea domnul Pascalopol, zise Aglae, sa incerce sa-ti gaseasca ceva, cum dumnealui are relatii.....
     Simion, Aurica, Olimpia si Stanica intoarsera automat capul spre Pascalopol, ca si cum din partea lui venea o propunere precisa. Acesta zise simplu:
     - Am sa incerc!
     - Oricum ar fi, eu nu inteleg sa fiu nedreptatita, continua Olimpia. Sunt cea mai mare din surori si nu-mi dati ce mi se cuvine.
    - Eu ma gandesc la viitorul ei, la viitorul copilului nostru, tuna Stanica. Pentru mine nu vreau nimic, decat pentru ea!
    - Simion este de vina in toata afacerea asta, arunca Aglae o privire manioasa spre batranul cu broboada, care lucra mereu ca si cand n-ar fi auzit nimic, nu vrea si nu vrea. Daca va punea casa pe numele vostru de la inceput, n-aveam atata suparare! Lui sa-i vorbesti si cu el sa va descurcati!
     - Mama, interveni Olimpia cam cu suparare, daca nu vrea tata, eu nu pot sa-l fac sa ma iubeasca in sila, puteai sa ne dai dumneata, din partea dumitale.
     Aglae se incrunta, iar Aurica privi cu dusmanie pe Olimpia.
     - Ba asta nu, draga! Am pe Aurica, pe care trebuie s-o marit, si pe Titi; nu pot sa-i las pe drumuri. Tu trebuia sa ai rabdare pana o scoteam la un fel cu pacatosul asta.
     Simion ridica numai capul, si buzele ii tremurau cu intentia parca de a spune ceva, dar tacu. Mos Costache, infricosat de a trebui sa ia vreo atitudine, lasase capul adanc spre cheseaua de tutun. Atunci Pascalopol lua cuvantul impaciuitor:
     - Nu e bine sa mergeti prea departe. Lucrurile se pot aranja! Ce zici, domnule Simion?
     Simion avu o tresaritua, apoi zise repede:
     - Nu e fata mea!
     Aglae rase cu dispret.
     - Nu e fata lui! Dar a cui e? M-a innebunit cu prostia asta! 
     Olimpia semana in chip izbitor cu Simion, incat afirmatia paru lui Felix bizara. Mai tarziu, o intreba pe Otilia, si aceasta ii povesti ca totul era o idee absurda a lui Simion, fara niciun temei, pe care o striga cand era in toane rele, ca batranul avea o casa a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia sa i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimtea, nevrand sa ramana fara nimic. Aglae ii confisca pensia si orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi parut ca in rezistenta batranului e un resentiment fata de tutela Aglaei. Pascalopol interveni conciliant:
     - O faci sa sufere degeaba pe..... domnisoara.... doamna Olimpia..... Te-a suparat cu ceva, poate.... in imprejurari de acestea, se uita totul!
     - Nu e fata mea! striga aproape Simion, cu un glas nebanuit si, fara sa se miste din loc, se facu rosu la fata.
     - Acum iar se irita, observa Aglae cu o nuanta indiferenta cu care prevestesti o ploaie. 
     Olimpia tremura putin buzele, scotoci in corsaj o batista si izbucni deodata intr-un plans zgomotos.
    - Doamne, Doamne, zise Pascalopol cu multa delicatele, nu sunteti cuminti deloc.
      Stanica luand o atitudine nobila, se ridica in picioare:
     - Domnule Tulea, cata vreme sade sub acelasi acoperamant cu mine, Olimpia e sub protectia mea, si nu permit, intelegi dumneata......
      Mos Costache se ridica repede de la masa, cu aerul ca are treaba in odaia vecina, iar Aglae facu desperata semn lui Stanica sa taca. Acesta insa se aprinsese.
      - ....... sa jignesti pe aceea care fata de Dumnezeu este sotia mea si mama fiului nostru!
      Vanat la fata, Simion sari in picioare asa de iute, ca broboada ii cazu de pe umeri, si, de furie, facu spume la gura:
      - Esti un pungas, nu e fata mea, nu dau nimic, nu e fata mea, esti un pungas!
      SI cauta cu ochii ceva sa arunce. Negasind, lua ghergheful si, intr-o clipa, il facu bucati, sfasiind cu inversunare etamina. Apoi ramase asa tremurand din tot corpul. Toti tacusera si nu se mai auzea decat plansul cu sughituri al Olimpiei. Dupa o pauza lunga, Aglae zise autoritara lui Simion:
     - Bea putin apa!
     Aurica se ridicase si intindea un pahar de apa batranului, care-l lua docil si sorbi din el.
     - Iar voi, se indrepta Aglae spre cei doi, plecati acum. O sa vad eu ce fac cu asta.
     Olimpia iesi suspinand, iar Stanica o urma tantos, dupa ce daduse ceremonios buna seara. Simion, calmat cu aceeasi repeziciune cu care se infuriase, cu aerul chiar de a nu sti ce s-a intamplat, privea mahnit la ghergheful lui si la ghemele de lana risipite pe jos si se apleca sa si le culeaga. Otilia se repezi si-i aduna toate lucrurile, punandu-i-le pe masuta.
    - Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Iti dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!
     - Imi dai tu altul? spuse Simion incantat si senin. Bine, atunci sa-mi dai!
     - Du-te si te culca, Simioane, porunci Aglae, ca e tarziu si te-ai enervat. Lasa, ca brodezi tu si maine.
     Batranul se indrepta supus spre usa, condus de Otilia.
     - Simion, continua Aglae, dupa iesirea lui, e incapatanat ca un catar, dar tot o sa-i dea. Trebuie lasat in apele lui. Nu pot s-o fac pe Olimpia asta sa inteleaga sa nu mai vina pe aici ca sa-l irite. Stanica s-a luat dupa ea. Daca-l lasi in pace pe Simion, fara sa-i bati capul, se indupleca.
     In vreme ce Otilia, care dusese pe Simion acasa, se intorcea pe portita din fund, auzi in intuneric o soapta bine articulata.
     - Otilio, Otilio!
     - Cine este? intreba ea putin speriata.
     - Eu sunt!
     O umbra se apropia din directia chioscului si Otilia recunoscu pe Stanica.
     - Ce faci aici? Unde ai lasat-o pe Olimpia?
     - Ma asteapta in strada. Vreau sa te rog ceva. Da-mi douazeci de franci imprumut. Nu trebuie sa stie nimeni. Nu vreau sa umilesc pe Olimpia si sa ma cobor pana la parintii ei denaturati. Cand n-am sa mai pot face fata, imi zbor creierii.
     Stanica spusese aceste cuvinte cu o petulanta in care  nu se ghicea niciun soi de despresiune, privind nerabdator inspre poarta.
     - Sa vad daca am, zise Otilia. Asteapta aici.
     Otilia se urca sus in varful picioarelor si se intoarse repede.
     - Uite, zise, iti mai dau inca odata, dar sa stii ca nu mai am. De atatea ori v-am dat la amandoi.
     - Bine, bine, multumesc, raspunse Stanica, luand banii. Unde sade Pascalopol?
     - Dar ce-ai cu el?
     - Vreau sa-i multumesc fiindca se ocupa de noi.
     - Stanica, il implora Otilia, lasa-l in pace pe Pascalopol, prea il sacaie toti. Nu stiu unde sta.
     Stanica ar mai fi voit sa spuna ceva, dar se auzeau pasii celor dinauntru, care coborau pe scari.  Fugi repede spre poartade din dos si iesi in strada prin curtea cealalta.
     In seara urmatoare, Pascalopol, in vizita obisnuita la Otilia, primi din mainile unui comisionar o scrisoare inchisa, in care citi urmatoarele:

         "Stimate domnule Pascalopol,
            Clipele pe care el traiesc acum sunt decisive pentru viata mea si raspunsul dumitale poate sa se incheie pentru mine cu un glonte de revolver. M-am gandit ore intregi pana sa  iau condeiul in mana si, in sfarsit, m-am decis sa apelez la inima dumitale nobila, care intelege toate. Existenta mea este un martiriu inchinat la doua fiinte dragi: Olimpia si fiul meu. O fatalitate nemiloasa mi-a stat impotriva de atata vreme, incat acum sunt in postura tragica de a nu-mi putea hrani familia anemiata si debila. Nu voi face apel la parintii denaturati niciodata. Te rog pe dumneata sa fii bun sa-mi imprumuti o suta de franci, pe care ii voi restitui la prima ocazie. In caz de refuz, sunt decis sa termin cu aceasta mizerabila existenta si sa te rog sa orcotesti familia mea.
                        Cu mii de multumiri.
                           Stanica Ratiu" 
      Pascalopol citi scrisoarea, privit in tacere de ceilalti si asteptat de comisionar, si ar fi voit sa rada in tihna. Se stapani. Nu era deloc inselat asupra caracterului lui Stanica si, desi dispretuitor pentru sumele mici de bani, avea totusi disciplina sufleteasca de a nu se lasa pacalit. Ii veni gandul fugitiv de a citi macar scrisoarea celorlalti. Se feri insa sa se infurie pe Simion, desi i-ar fi placut sa agaseze putin pe Aglae. Cand insa vazu pe Otilia, care il privea ingrijorata, isi dadu numaidecat seama ca ar fi umilit-o, scotand in evidenta micile escrocherii pe care le ingaduia din cauza ei.  Scoase portmoneul si dadu comisionarului banii, iar scrisoarea o vari in buzunar. 
       - Este vechilul de la mosie, minti el celorlalti, care a venit si-mi cere sa cumpere niste materiale.
    Evident, Stanica nu se sinucisese, dar nu dispretui sa apeleze si la "parintii denaturati", in numele fiului sau de o luna. Simion refuza casa si se uita urat numai cand era si Olimpia de fata, dar pe Stanica il suferea. Acesta il lua de brat, ii lauda zgomotos lucrarile si-i smulgea cativa lei, cand avea. pe Aglae o biruia cu o maniera distinsa de a-i saruta mana si cu apelativul "mama". Stanica ciupea cate ceva de la cine-i iesea in cale, chiar de la Marina. Acesteia insa ii cerea o cota mai mica:
     - "Tanti" Marina! da-mi doi lei.
     - N-am, fugi d-aici, n-am decat o bancuta.
     Il prinse intr-o zi chiar pe Felix, singur acasa.
     - Nu-i nimeni? intreba el, simuland desperarea.
     - Nimeni!
     - Ce ghinion! Sotia mea e grav bolnava, si n-am niciun ban in casa. Ma-mpusc. N-ai dumneata macar cinci lei?
     Insa victima de predilectie era a lui Stanica era Aurica (in onoarea ei isi numise copilul Aurel), admiratoare in general a oricarui barbat si indeosebi a acestuia, pentru vigoarea si indrazneala lui. Stanica, in numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lui pe Aurica in brate si o saruta viguros pe amandoi obrajii. Apoi intra in materie:
     - Cumnata, viata mea e un lung martiriu!
     - Vai, domnule Stanica, un barbat ca dumneata invinge totul in viata.
     - Si totusi sunt un invins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.
     A "reda libertatea" era o formula de umplea de mare ingrijorare pe Aglae, care vedea cu groaza pe Olimpia intoarsa acasa cu rusine si cu un copil. Dar situatia Olimpiei se ameliora pe neasteptate, si tot gratie lui Stanica, fara ca acesta sa vi avut intentia expresa.
     Stanica veni intr-o zi abatut in odaia cu pernele, in care lucra Simion. Aglae, vazandu-l pe geam, intra si ea.
     Fara sa spuna nimic, Stanica se aseza pe sofa, isi desfacu putin vesta si se intinse pe spate cu o mana pe frunte si una in dreptul inimii.
     - Dar ce ai? il intreba Aglae, incredula, in vreme se Simion, hipocondru, il privea cu neliniste.
     - Sunt bolnav, sunt grav bolnav, sopti cu intarziere Stanica si, vatand cu incetineala mana in buzunar scoase o batista mare, pe care o intinse lui Aglae, fara sa priveasca.
     - Ce e cu batista?
     - Mama, te rog s-o uzi in apa rece, s-o pun la inima.
     - Esti bolnav de inima? intreb speriat Simion, apropiindu-se.
     - Da.
     - Si eu cam sufar de inima, marturisi Simion. Ce simti?
     Aglae se rasti la batran, aducand totusi batista uda lui Stanica:
     - Fugi de-acolo cu cu boala ta de inima. Iar incepi cu prostiile. Dar tu, se adresa ea ipoteticului ginere, de unde pana unde, ca nu te-am mai auzit?
     - Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trait. Am ascuns boala, ca sa nu amarasc pe Olimpia, sa nu-i dezvalui viitorul intunecat. Am fost nobil, dumneavoastra nu m-ati pretuit. Supararile mi-au agravat boala.
     - Te doare? insista Simion.
     - Nu ma doare, am palpitatiuni inspaimantatoare si lesinuri. Pune mana, sa vezi!
     Si Stanica lui mana lui Simion, care i se intindea si o puse in dreptul inimii. Simion crezu a constata o mare anomalie si zise ingrozit:
     - E bolnav. Ii bate, cum imi bate si mie cateodata.
     - Cand n-oi mai fi, urma Stanica cu glasul stins, va rog sa aveti grija de Olimpia, pe care am adorat-o, si de fiul nostru. Regret ca n-am putut prin munca sa-i las o situatie clara, asta a fost si motivul pentru care am insistat atata sa-i faceti Olimpiei foaia dotala..... ar fi avut o casa unde sa se adaposteasca.....
     Simion tusi putin, dar nu se mai irita.
     - As dori sa pot sa mai traiesc cateva saptamani, mai adauga Stanica, spre a-i da un nume.
     - Stanica, zise Aglae autoritar, incredula in fond, dar intrevazand cu ingrijorare o ipoteza posibila a cazului Olimpiei, bolnav-nebolnav, sa faci bine sa nu mai lungesti..... cununati-va odata, macar civil, si ispraviti..... ne rade lumea...... am sa va dau si eu cate ceva..... ai auzit, Simioane, da-le casa si nu te mai incapatana.
     Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protesta. Stanica facu gestul de a-si aduna puterile. 
     - Ii aduc actul redactat. Numai o semnatura, si restul ma priveste pe mine.
     Totusi Simion nu se dadu invins cu una, cu doua. Stanica venea aproape zilnic si, din bolnav, devenise un compatimitor al batranului, pe care il intreba serios:
      - Dumitale cum iti mai merge?
      Ii adusese chiar niste pretinse doctorii, din care Simion apucase sa ia pe furis, pana ce-i fura aruncate de Aglae. Intre patru ochi, Stanica merse si mai departe.
      - Eu inteleg foarte bine sentimentul dumitale, zise el lui Simion, ca avocat si ca om, am intalnit atatea cazuri. O greseala din tinerete a nevestei, pricepi dumneata, o mica infidelitate, pe care un suflet generos o iarta..... se naste un copil legitim, dupa acte, dar pe care instinctul de tata il respinge..... Iti spun dumitale, Olimpia nu-ti seama deloc, nici la temperament...... Insa ce sunt eu de vina? In fata legilor, Olimpia este fata dumitale, si eu trebuie sa-i dau reparatie.... Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un indemn la lucru, deschizatorul unui tel in viata.
      Prin astfel de complicitate insidioasa cu ideile fixe ale lui Simion, Stanica castiga mai mult decat prin implorari si declamatii. Stanica incepu sa duca pe Simion prin oras si sa-l trateze cu bere prin gradini (batranul nu avea mai niciodata banii proprii) si sa-i aduca in casa fel de fel de indivizi, spre a le arata "galeria de pictura". Aceste purtari schimbara intr-atat opinia lui Simion despre Stanica, incat cand Otilia si Felix porneau spre mosia lui Pascalopol, toata lumea in casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca despre un eveniment iminent.


                                  VI.
              Otilia si Felix coborara in gata Ciulnita, intampinati cu brisca de Pascalopol, care plecase inaintea lui din Bucuresti spre a pune ordine. Pascalopol era imbracat intr-un elegant costum rural-colonial (carambi de panza inchisi cu sireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, palarie de pai larga). Brisca insasi era un vehicul de lux, usor ca un caic, si cei doi cai negri erau asa de voinici si de nervosi, incat trasura parea mai usoara decat era intr-adevar. Otilia se repezi la mosier, care ii saruta prelung incheietura maini subtiri si o ridica de subsori in trasura. Dupa ce fura asezati catestrei pe larga bancheta din fata, Otilia stand intre Felix si mosier, care luase haturile, trasura porni cu un huruit lin. Soseaua era lutoasa, incarcata cu un strat gros de colb uscat, si caii alergau fara greutate. Mosia se afla la vreo cincisprezece kilometri departare de Ciulnita, in directia Dunarii, departe de linia ferata, fiind cam la jumatatea distantei dintre Calarasi si Fetesti. Caii alergau cu o repeziciune de cursa, ridicand intr-un stil decorativ picioarele dinainte, in vreme ce Pascalopol ii atingea numai usor cu sfarcul unui bici lucrat cu ingrijire, pe cotorul caruia se zareau impletituri de piele de marochin, intarite printr-un inel de argint. Un vant cald, masiv ca o unda marina, sporit si de alergatura trasurii, facea ca palaria Otiliei sa fluture, desi era bine tinuta cu mana. Otilia si-o scoase in cele din urma de pe cap si, trecand un brat pe sub bratul lui Pascalopol, ramase cu capul gol, aspirand cu narile desfacute mirosul campului. Vantul ii arunca pletele, tinute intr-un pieptene lat, peste urechi, masculinizandu-i fata. Campia era asa de plata si de intinsa, incat nu i se zarea nicio margine. Fasii enorme de pamant, care fusesera lanuri de grau, erau acum niste intinse miristi ispravite spre orizont, din care se ridica un bazait formidabil, fara oprire, de cosasi, varsati in atata cantitate pe camp, incat, la trecerea trasurii, sareau ca niste stropi marunti de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, cand vru sa puna mana pe insecta de culoarea paiului putred, ramase numai cu un picior minuscul intre degete. Cand brisca trecea printre semanaturile de porumb, zarea era astupata cu desavarsire. Nu se vedea niciun om, nicio vietate, afara de insecte si de stoluri de vrabii. Pluteau pe o mare galben-verzuie, in care valurile prea inalte impiedicau ochii sa traga linia orizontului. La incetarea porumbistilor, reapareau miristile sau lanurile, tot atat de lungi, de ovaz, cu paiul scurt si aproape alb de uscaciune. Atunci, din cauza inundarii intregului ses cu ovazuri, contururile privelistii se rotunjeau, si proportia intre lucruri, din lispa unei unitati de masura, devenea nebuna. Prajina unui put cu cumpana ii urmari multa vreme din departare, fara sa-si poata da seama daca era o simpla prajina sau un stalp colosal. Un cal iesit pe neasteptate pe marginea campurilor parea gigantic, copilul care-l mana din urma cu o nuia, ciclop. Multa vreme, lipsa desavarsita a oricarei asezari omenesti dadea calatorilor impresia iesirii din orice margine posibila a civilizatiei si diforma notiunea de timp. Era un ceas numai de cand coborase din tren, si Felix se simtea pierdut de sute de ani pe locuri in care orice urma de civilizatie fusese distrusa de mult de soare si de ierburi. Lanurile incepura dupa cativa kilometri sa se intunece si se ivi o pustietate stearpa de colburi negre, cu o usoara malurire in departare. Caii nechezara.
       - Uite, colo, pe marginea paraului, am o gradinarie, zise Pascalopol, aratand cu biciusca.
        Nu se zarea insa niciun parau si nici macar vreo salcie. Abia mai incolo, cativa pomi ramurosi se ivira izolati la distante incalculabile, pierduti ca niste trunchiuri moarte pe valurile marii. O roata bizara incepea sa se contureze pe cer ca un curcubeu de cenusa, si, alaturi de ea, un om calare pe un cal urias. Pascalopol parasi drumul de caruta, pe care, din cauza unor namoliri mai vechi, ramasesera santuri groase, solidificate, de tina, si o taie de-a dreptul pe camp in directia calului fabulos si a aureolei fumurii. Se distinse pe incetul o roata ca de moara, mereu enorma, si un om calare, apoi roata se micsora putin, si calatorii cei tineri isi dadura seama ca era o roata cu galeti pentru irigatii. Undeva prin apropiere se afla probabil un mic paraias. Trasura fu oprita de mosier departe de viziune, incat Felix nu-si putu da seama daca se aflau la doua sute de metri departare sau  la cativa kilometri. Pascalopol facu un semn prin aer cu biciusca si striga spre cer, cu un glas profund, pe care aerul il hohoti:
      - Cine esti acolo? Hei!
      Calul fabulos se misca. Omul din departari scruta putin originea glasului, apoi raspunse ca din fundul pamantului:
      - Sunt eu, Patru!
      - Sunt pepeni? tipa grozav Pascalopol.
      - Este, este!
      - Oameni ai? Cati oameni ai?
      - Am douazeci! Douazeci de bulgari!
      - Sa trimiti la curte o caruta de pepeni! Ai inteles?
      - 'Teles..... traiti!..... raspunse ecoul.
      Pascalopol dadu iar bici cailor, parasind pe stanga roata si reapropiindu-se treptat de drumul batatorit de carute. Brisca sari deodata, lovindu-se de un mal, cazu intr-o albie si se ridica iar pe camp. Daduse de parau. Nu era decat o serpuire de sant mai ingust sau mai lat, in care prezenta apei era dovedita doar de noroiul gros mai peste tot si de mici baltoace verzui. Un miros de lintita trada un ochi de apa cu broaste.
      - A secat de tot paraul, observa mosierul, nu vine mare decat cand ploua mult si se umfla apele.
      - Atunci de unde scoate apa la gradinarie?
      - Din put! raspunse Pascalopol, amuzat de spiritul facut de natura insasi.
      Otilia il stranse de brat. Sesul urias, acoperit cu colburi prinse in smocuri de iarba, crestea inainte, taiat in doua de drum. Pe orizont se ivira niste pete negre, niste ocoale, niste domuri sumbre cu tepi in varf. Costructiile se marira si aparura in toata sinistra lor salbaticie. Erau cosare de nuiele impletite, grajduri de nuiele,case de nuiele lipite cu lut scorojit. Ocoalele pareau destinate vitelor, caci bordeiele n-aveau nicio imprejmuire. Domurile erau stiguri de fan scrumit, putrezit, strans in jurul unei prajini. Totul alcatuia o ruina trista, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gandit cu oameni intr-insul, confundandu-se cu pamantul, parand o rana a lui, o musuroire de furnici gigantice. Si cum totul parea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuitia pustietatii scritice, invatata la scoala. Aici nimic nu putea fi asezat intr-un moment al istoriei, niciun monument, nicio formatie a solului nu amintea vreun ev. Totul era ramas pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate. Daca inaintea trasurii ar fi rasarit deodata cativa calareti acoperiti din cap pana-n picioare cu sarma, ca barbarii de pe Coloana Traiana, sau in intregime goi, cu teste la oblanc si cu suliti cu smoc de par in mana, Felix nu s-ar fi mirat de tot. Aci punea acum tot ce nu incapea in istoria lui oficiala, tratand despre romani si greci, barbarimea cu nume bizare, scitii, costobocii, sarmatii, bessii. Huruitul rotilor si tropotul cailor spori in constiinta lui intr-un chiot prelung, ca si cand cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Si, intr-adevar, un fum innecacios incepu sa se ridice in zare, si aerul rasuna de niste racnete neidentificabile.
      - Ce este? se sperie Otilia.
      - Nimic, nimic! o linisti Pascalopol.
      Un noroi negru, gros parea ca se rostogoleste moale dinspre zare spre trasura, un noro cald, care fierbe si plesneste, facand sa se miste domol suprafata lui. Bucati din aceasta lava pata campul pe ici, pe colo, adunandu-se spre centrul invaziei. Strigatele guturale sugrumate crescura in val, si noroiul incepu sa se pravale mai cu putere, zguduind pamantul.
     - Sunt bivolii, zise Pascalopol, si opri brisca langa marginea drumului. Cum Otilia se ingrijora o asigura: Nu fac niciun rau.
     Colbul crescu ca o furtuna si innegri totul, in inima lui se zarise intaile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat si adulmecator, ca al unor rinoceri, mergand ondulat, ca o barca infernala pe Styx. Apoi venira mai multe laolalta plutind, indesate unele intr-altele, pline de namoale incrustate, barboase si, in sfarsit, invazia fu atat de generala, incat brisca fu inconjurata de acesti zei negri, care trageau din nari privind spre Otilia, confundand-o poate cu o buruiana mai inalta. Toata campia parea, din pricina colbului, cotropita de bivoli. Tropotul, ragnetele sugrumate faceau o larma surda, in care rasareau niste urlete salbatice. Felix si Otilia nu distinsera alt animal; dar Pascalopol, tinand bine caii, care sforaiau, incepu sa strige:
     - Mai, care sunteti acolo?
     Un glas se auzi ca de pe lumea cealalta:
     - Aici suntem, boierule!
     In curand, printre bivolii mai risipiti dinspre margine, se ivi calare, cu un bat in mana, un om aproape gol, cu pielea tot asa de neagra si de manjita de noroi uscat ca si a bivolilor. Degetele picioarelor atarnand fara scari erau imbracate intr-o coaja de tina. Noroiul inc are intrase i se lipise in turturi de perii fluierelor. Sudoarea, ingrosata cu colbul, ii borbona fruntea adapostita sub o palarie mica, ardeleneasca, foarte unsuroasa, si semanand cu tichia lui Mercur. Parea Hermes insusi, ratacit prin namoluri, cu caduceul rupt.
     - Tu esti, mai Lepadat? zise Pascalopol. Unde ii duceti?
     - D-apoi ii manam mai sus, la jgheaburi!
     - N-ati pierdut nici unul?
     - Ba nu, numai doi i-am lasat la ocol, ca-s rai tare, tune dracu-n pielea lor! Nu trag deloc la jug!
     - Sa-i trimiteti la iarmaroc, sa-i vanda.
     Pascalopol dadea porunci linistite, hotarate, si Felix admira tinuta lui de stapan al campurilor si al vitelor. Otilia tipa deodata, fiindca un bivol, indus in eroare de de rochia ei alba, isi apropiase falcile lungi si paroase, mirosind-o cu inclinarea de a o rumega. Pascalopol il lovi cu biciusca peste bot si vita se trase inapoi naruindu-se peste celelalte. Si unul din caii de la brisca necheza la vederea ciurdarului. Turma se scurse incet, ca o lava groasa, ridicand un fum gros de praf, si reconstitui pe partea cealalta a campului acea tarare colboasa. Pascalopol dadu bici cailor si brisca porni.
      - Pascalopol, intreba Otilia (Felix observa familiaritatea), la ce folosesc bivolii? De ce sunt asa urati?
      - Sunt buni la jug, raspunse mosierul, au putere mare.
      Campul cel negru, semanat cu smocuri de buruieni, incepu sa se coloreze din nou. Reaparura lanurile lungi, dar de data asta bine taiate, unele ablicioase, cu ovazuri, altele verzi, cu porumb. Printre ele, fasii subtiri si lungi de un verde inchis aratau lanuri de cartofi. Patrate mari cu miristi si altele cu trifoi geometrizau intinsul chilim. Fundul zarii se intunecase si se putea ghici o panza deasa de salcii din care iesea un mic fruct sclipitor.
      - Acolo e biserica, arata Pascalopol cu biciusca.
      Cu cat se apropiau de lanuri, cu atat miristile si fanetele se impestritau. Toata panza era stropita cu albastrele, sau cu galbene flori de sunatoare. Otilia nu mai inceta de a arata cu mana in dreapta si in stanga, pretinzand a distinge o floare dintr-un miliard. Cateva berze isi plimbau pasnice picioarele inalte. Pascalopol opri brisca, innodand haturile in jurul manivelei de franare, si cobori jos, unde incepu sa adune, cu fruntea borbonata de sudoare, albastrele pentru un buchet. Felix se dadu si el pe partea cealalta si incepu sa culeaga flori. Cand se apropie de brisca, vazu ca, din partea opusa, Pascalopol venea cu un buchet gros, pe care-l depuse apoi in bratele Otiliei. Felix se pregatea sa intinda si el pe al sau Otiliei, care nu-l vedea, dar un amestec de sentimente il opri. In fata mosierului, gestul lui parea inutil si totodata o concurenta putin amabila din partea unui invitat tolerat. Felix lasa buchetul sa-i cada langa roata trasurii.
       - Tu n-ai cules nimic? il intreba Otilia cand brisca pornise.
       - Sunt frumoase numai pe camp, raspunse el, e pacat sa le rupi.
       Dupa vreo doi kilometri, Felix vazu ca panza de salcami se alcatuia din mai multe perdele lungi, destul de departate una de alta. Doua randuri fura trecute, si, deodata, intr-un sistem de lanuri bine taiate, aparu in mijloc un grup de cladiri distribuite in doua zone patrate. Din cauza iluziei de ses, constructiile pareau enorme, adevarate fortarete. Patratul din stanga era facut din ziduri inalte cu acoperis tuguiat de tigla, cel din dreapta, mult mai spatios, era o livada mare, imprejmuita cu mari uluci sprijinite din loc in loc cu stalpi de zid. Brisca o lua in directia grupului rosu, apoi, ocolindu-l, se-ndrepta spre livada, care se zarea asternuta pe jos cu un covor de iarba, si intoarse spre capatul cel mai dinafara al patratului verde, unde se vedea o poarta mare de zid. Trecu poarta si se aflara pe o alee batuta cu pietris marunt, cu stalpi scurti de piatra de o parte si de alta, in fundul adanc al careia rasarea pridvorul cu bolta al unei mari case albe. Caii zvacnira mai repede, si curand brisca se opri in fata unor scari. Pascalopol sari jos si, facand o mica reverenta, zise:
       - Fiti bineveniti pe domeniile mele.
       Otilia se ridica sa sara si, cum Pascalopol astepta cu bratele intinse spre ea, isi dadu drumul realizand astfel o scurta imbratisare, pe care mosierul incerca s-o mai prelungeasca. Ca sa atenueze putin aceasta placere evidenta, Pascalopol, ramas in urma, lua de brat pe Felix si-l conduse pe scara in sus.
      - Vezi dumneata, ii zise, aici este, pentru un tanar, o scoala de energie. Vei profita.
      Pascalopol dadu invitatii pe mana unei servitoare batrane, ca sa se curete de praf si sa se spele, si disparu pentru un sfert de ceas. Cand se adunara din nou in sala de la intrare, Pascalopol era imbracat intr-un costum de oras. Le arata casa. Aceasi cautare din apartamentul de la Bucuresti se gasea si aici, intr-un chip mai rustic. Doi pereti ai salii erau acoperiti cu doua mari saluri de casmir, arme numeroase vechi erau presarate peste tot, de tavanul de grinzi atarnau candelabre cu lumanari de ceara. O vitrina mare continea pe un rastel numeroase pusti de vanatoare. Alaturi de sala era o cancelarie de mosie, simpla si ordonata. In cealalta parte se gasea sufrageria. Aceste incaperi dadeau inspre prispa de intrare. Pe o usa din fundul salii iesira intr-un geamlac ce privea in directia patratului cu suri. Pe acesta se aflau usile a numeroase odai. Pascalopol le arata o odaie cu mobila veche de nuc, care, spunea el, apartinuse mamei sale si ramanea mereu nelocuita. O camera spre un capat al coridorului fu destinata lui Felix, alta, la capatul opus, Otiliei. Amandoua erau mobilate cam in acelasi chip, sumbru, masiv si cu o solemnitate rustica, pe care o accentuau grinzile de lemn. 
        Cei trei se intoarsera in sala. Otilia, care o luase inainte, deschisese dulapul cu pusti si pusese mana pe cea mai plina de arabescuri. Intr-o clipa, Pascalopol fu langa ea, cuprinzandu-i cu putere bratele.
       - Domnisoara Otilia, trebuie sa fii mereu supravegheata. Pustile le tin intotdeauna incarcate.
       Felix nu nota atat primejdia, cat imbratisarea lui Pascalopol.
       Mosierul ii invita in sufragerie. O masa lunga se intindea aproape de la un capat la altul al odaii, cu doua banci laterale. Masa si bancile, din blana groasa de stejar, erau lucrate in stil taranesc, cu incheieturi de aschii. Cuiere de lemn si blidare acopereau peretii de jur imprejur, pline de cani si bliduri taranesti de toate tipurile. O mare plita taraneasca cu cuptor, intr-un colt, avea un rol mai mult decorativ. Marginea de sus a cuptorului era ticsita de cani albastre de format mai mare, iar plita insasi servea de bufet. In sfarsit, lungi culmi rosii atarnau de cele doua grinzi laterale ale tavanului. O panza de in gros era asternuta numai intr-un capat al mesei. Pascalopol si Otilia se asezara alaturi pe o banca, iar Felix, pe cealalta dimpotriva. In loc sa astepte mancarea, Otilia musca dintr-un mar mare, gasit pe o tipsie incarcata cu fructe, gustand suplimentar cate un bob de strugure si cate o pruna.
      - Domnisoara Otilia, o mustra Pascalopol, iar nu esti cuminte. Ai sa te-mbolnavesti!
      Otilia facu semn ca nu, cu gura plina, si, intorcandu-se, se aseza calare pe banca, cu fata spre Pascalopol.
      - Ce pacat ca nu e aici cocoana Aglae, sa te vada, zise acesta.
      - Cocoana Aglae, pe cat am vazut, observa Felix, mai mult razand, nu are ochi prea buni pentru Otilia, mi se pare ca nici pentru mine. 
     - Nu, confirma Pascalopol, foarte serios. Intr-adevar, cocoana Aglae nu cultiva prea mult virtutile crestine. Insa dumneata, domnule Felix, esti un om cu desavarsire independent, si nu vad ce conflicte ai putea avea cu ea.  Cu domnisoara Otilia (Pascalopol se intoarse octrotitor catre fata si parea a vorbi numai pentru ea), se schimba putin chestiunea. E ceva mai delicat. Daca vom lua masuri, trebuie sa luam masuri. Am vorbit si cu Costache. El e un om cam slab, cu ciudateniile lui, dar bine intentionat, te asigur ca e bine intentionat. Nu-l slabeste cocoana Aglae. In sfarsit, vom vedea, iti voi spune eu mai pe larg unele lucruri. Si cand te gandesti (facu Pascalopol un gest de repros amical)  ca toate astea ar putea sa nu te mai intereseze, ca eu......
       Oricat s-ar fi silit Felix sa nu participe la convorbire, fata lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume Pascalopol. Acesta taie fraza, si smulgand un mar de la gura Otiliei tocmai cand slujnica aducea castronul de supa, il arunca pe un blid ardelenesc de pe masa.
     - Produce mult o mosie? intreba Felix, numai ca sa spuna ceva.
     - Produce, fireste, raspunse Pascalopol tehnic, daca o exploatezi rational. Eu cultiv indeosebi oleaginoase, cu comenzi anticipate din Anglia. Culturile specializate sunt mai rentabile. Pentru asta e nevoie insa de inventar si de mana de lucru selecta. Trebuie sa-ti marturisesc ca cu taranii de pe aici nu prea fac treaba; de aceea vei vedea pe mosie foarte multi ardeleni. Am si cativa nemti, unguri, chiar si italieni, asta pentru anume specialitati. Gradinaria o fac cu bulgari si sarbi. Dupa o buna exploatare, toamna tarziu, sunt in masura sa export, si atunci ma duc sa-mi ridic banii de-a dreptul din strainatate, la o banca unde mi se face cont. Am si eu dreptul sa ma recreez.
     - Cum as vrea sa merg in strainatate! se vaita Otilia.
     Pascalopol puse cu devotament mainile pe piept si zise:
     - Domnisoara Otilia, porunceste. Am de la mos Costache invoirea sa te rapesc oricand.
     Otilia nu raspunse la aceasta propunere, deviind chestiunea.
     - Ai cai la mosie, pot sa devin amazoana?
     - Este, este, cum sa nu, iti rezerv unul cu totul bland.
     - Eu, zise Felix, n-am alta dorinta decat sa dorm in fan. Am stat numai cateva ceasuri intr-o sura, la o excursie, si de atunci otava mi se pare cel mai bun culcus.
     - Dar si eu, sari Otilia, vreau sa merg in sura, trebuie sa fie tare nostim.
............................................

  "Se spune ca timpul vindeca toate ranile. Nu sunt de acord. Ranile raman. In timp, mintea, pentru a se proteja, le acopera cu cicatrici si durerea se diminueaza. Dar nu dispare niciodata!"
                      Rose Kennedy

Enigma Otiliei, George Calinescu

...........................................
                 V.

      
                Odata, trecand pe Calea Victoriei, Aurica se intalni cu Felix si-l invita numaidecat s-o intovaraseasca in circuitul ei. Ba chiar il ruga, la un moment dat, sa-i dea bratul, fiindca nu se cadea, spunea ea, sa zica lumea ca merge cu un barbat strain. Felix cerceta acum strada cu multa circumspectie, ca sa n-o mai intalneasca, insa intr-alta zi fu iarasi prins si fu nevoit sa ocoleasca de cateva ori Calea Victoriei, agatat de bratul Aurichii, ca un caine de un lant scurt. O trasura luxoasa trecu pe langa ei, si o mana le facu un mic semn.
       Abia dupa ce trasura era departe, Felix isi dadu seama ca era Otilia impreuna cu Pascalopol. Atunci spuse cu glas invidios:
        - Ai vazut? Pascalopol o plimba in fiecare zi si-i da fel de fel de cadouri. Ce noroc! Ce-o fi vazand Pascalopol la Otilia?
        Felix ramase incruntat, mai mult de informatiile asupra raporturilor dintre cei doi. Aurica intelese altfel.
       - Oare crezi ca Otilia poate sa placa cuiva?
      Felix se dezmetici.
      - Mi se pare ca esti nedreapta, domnisoara. Otilia e foarte frumoasa, si apoi e culta, talentata.
      - Crezi? se indoi Aurica.
      - Si apoi, de ce banuiesti numaidecat, pipai Felix situatia, ca intre domnul Pascalopol si Otilia ar fi o legatura? Domnul Pascalopol e singur, fara copii......
      Aurica rase malitioasa.
      - Cum se cunoaste ca n-ai experienta! Otilia e sireata, cauta numai barbati in varsta, bogati. Numai de-ar lua-o in casatorie..... Insa nu cred sa fie Pascalopol asa lipsit de gust. Dumneata ce zici?
     Felix arata prin tacere ca nu are nicio opinie in privinta asta.
     Vazand ca Felix o evita pe strada, nemaitracand pe Calea Victoriei sau neiesind decat cand se incredinta ca nu a parasit casa, Aurica incepu sa invite pe Felix la ea, chemandu-l personal, sub diferite pretexte, chiar cub ochii celorlalti. Aglae nu se arata potrivnica acestor manevre, chiar le ajuta prin priviri galese fata de Felix sau prin disparitia la vremea oportuna. Incepuse a nu-l mai primi in salonul cu picturi, cu, sub pretextul de a-i arata ceva special, il chema in odaia ei de dormit si-l punea sa stea in apropiere de ea. Aurichii ii intra in cap, de la o vreme, ca Felix era lispit in casa lui mos Costache de placerile gastronomice ale unei bune gospodarii.
      - Eu ma intreb cum poti sa stai, se induiosa Aurica, Otilia nu stie nimic, iar Marina e o lenesa.
      Aurica intreba odata pe Felix daca ii place placinta cu cirese. Nebanuind nimic sub aceasta intrebare banala, tanarul raspunse afirmativ. A doua zi era tras cu mister in camera Aurichii, unde pe o masuta se afla o tipsie incarcata cu prajituri. Aurica sili pe Felix sa manance, fiind sigura ca-i face placere. Dupa placinta urma in alta zi dulceata de coacaze. Felix incepuse sa auda cu groaza glasul molatic al Aurichii, si odata fugi pe poarta repede in oras, cand simti ca se iveste Aurica prin fund. Ca sa nu-si greseasca tinta, aceasta incepu sa vina chiar in timpul mesei si sa-l traga cu insistenta pe la sfarsitul ei. Cand, intr-o astfel de manevra, Felix facu o incercare de rezistenta, agatandu-se cu privirile de Otilia, care era de fata, Otilia, pufnind discret in ras, agrava situatia.
      - Du-te Felix, n-o refuza! Aurelia este tare in prajituri.
      - Te rog foarte mult, insinua tenacea Aurica lui Felix, sa nu vii niciodata prin fata, ci numai pe portita. Stii, reputatia, dumneata esti cavaler, poti sa-mi faci rau.
      Cu alt prilej insinuatia fu adancita intr-un fel care inspaimanta pe Felix.
      - Situatia noastra e foarte grea, se vaita Aurica, nu stii cu cine vorbesti. Noi, domnisoarele, suntem slabe, nu putem refuza "avansurile", dar apoi, daca lucrurile nu merg mai departe, ramanem compromise. Am avut o prietena care primea "avansuri" de la un tanar pe care-l credea sincer. L-a admis in casa, in odaia ei, in vazul parintilor si a cunoscutilor, si apoi n-a fost parolist. Lumea e rea, vorbeste, de aceea e bine ca un barbat sa spuna de la inceput ce intentii are.
    Felix tacu cateva clipe, intr-atat aluzia parea indreptata catre el, apoi, devenind hotarat din cauza primejdiei, zise:
    - Domnisoara Aurica, ceea ce spui trebuie sa fie adevarat, desi eu nu am experienta, Dar eu cred ca personal nu pot sa-ti aduc niciun neajuns, fiindca nimeni nu se va gandi ca un tanar ca mine, care abia acum intra la universitate, urmareste sa se casatoreasca.
    - De ce nu? zise Aurica galbena si cu oarecare atatare de repros in glas. Stiu multi tineri studenti care, spre a putea urma studiile, se insoara. Cand este si zestre......
    - Ai facut bine, in orice caz, ca mi-ai atras atentia; fiindca altfel ti-as fi facut rau fara sa-mi dau seama. Dumneata m-ai chemat. N-am sa mai viu.....
    - Ba eu te rog sa vii, domnule Felix, in definitiv, ce ne pasa noua de lume, inclinatiile se nasc cu incetul.
    - Dar eu, se balbai Felix, n-am nicio incli..... n-am nicio vina!
    Si se strecura pe usa afara, bolborosind cateva scuze confuze.
    - Otilio, ai avut dreptate, marturisi Felix, Aurica a inteles gresit vizitele mele. Cum s-o fac sa ma lase in pace?
    - Aurica nu se lasa cu una cu doua, spuse Otilia; in tot cazul, cum nu cred ca ai de gand s-o iei de nevasta, iti va pastra o ura eterna.
    Tot Otilia ii comunica mai tarziu ca Aurica s-a plans lui mos Costache ca el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, ca i-a dat bratul in vazul tuturor pe strada si a intrat de atatea ori in odaia ei, inducand-o in eroare ca ar avea intentii serioase. Mos Costache i-a explicat rabdator, cu multa terminologie speciala, ca Felix e deocamdata minor, si, ca atare, inca iresponsabil.


                     IV.
       Cu timpul, Felix se obisnui in casa lui mos Costache, in care incepu sa se simta bine. Deplina libertate de care se bucura in aceasta casa, in care fiecare facea ce poftea, fara sa intrebe pe celalalta, si care contrasta cu rigoarea vietii lui de pana acum, pria caracterului sau singuratic. Totusi, un simt de disciplina innascut ferea pe Felix de excese. Libertatea ii risipise timiditatea si-i daduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa unei legaturi familiale mai afectuoase, deferenta usor compatimitoare cu care-l inconjurau toti fiindca era orfan dezvoltase firea lui ambitioasa. Astepta cu nerabdare sa se deschida universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe munca, voind sa-si faca o cariera solida, cat mai curand. Numara lunile pana la majorat, taind pe un calendar saptamanile trecute si facand de pe acum planuri asupra viitorului. Ii trebuiau bani sa-si cumpere carti si unele lucruri de imbracaminte si, dupa cateva codiri, merse la mos Costache si-i ceru.
     - Ha! holba ochii batranul, intarziind raspunsul. Apoi, balbaindu-se, spuse ca n-are, apoi ca n-a mai ramas nimic din venitul anului in curs, in sfarsit, ca venitul e mai mic decat ar fi trebuit si ca nu stie cum are s-o scoata. De ce nu dai lectii particulare, ca sa castigi? insinua el cofidential. Iti faci treburile si-mi dai si mie pentru imbunatatirea pensiunii.
     Felix nu indrazni sa obiecteze nimic si nici dupa aceea nu crezu ca se cade sa intrebe pe mos Costache cate era propriu-zis averea lui administrata. Ii era rusine de Otilia. Insa facu unele socoteli aproximative, adunand chiriile ce se luau de pe pravalii si apartamente, socotite la o suma potrivita (avea informatii vagi) si vazu ca i s-ar cuveni pe luna cateva sute de lei, din care si-ar fi putut plati cu prisosinta pensiunea, cu oricate cheltuieli suplimentare. Lectii n-ar fi voit sa dea, ca sa poata studia in toata voia. Otilia vazandu-l abatut, il descusu si nu-l lasa pana nu afla pricina supararii.
     - Asa e papa, se indigna si ea, nu trebuie sa te superi, trebuie sa stii cum sa-l iei. Lasa pe mine.
    Intr-adevar, putin dupa aceasta convorbire, Otilia il lua pe mos Costache de brat si, plina de gingasii, il duse in casa "sa-i spuna ceva". Intrevederea fu lunga si Felix insusi putu sa auda mormaiturile batranului si implorarile ascutite ale Otiliei. Otilia iesi insa posomorata si nu dadu lui Felix nicio explicatie. A doua zi dimineata, Felix o vazu iesind in oras imbracata cu o rochie noua de dantela. Fata il chema si-i spuse soptind:
    - Fii linistit, ca aranjez eu! Acum ma duc in oras.
    La intoarcere Otilia chema pe Felix deoparte si-i dadu trei sute de lei.
    - Dar te rog mult sa nu-i spui nimic lui papa!
    - Nu ti i-a dat el?
    - Ba da, ba da, nici vorba! Fii cuminte si fa asa cum iti spun eu...... iti explic alta data.
    Otilia deveni pentru Felix, incetul cu incetul, adevarata stapana a casei, careia ii incredinta toate dezideratele lui, evitand pe mos Costache, totdeauna voit balbait si gata sa se strecoare printre degete. Dar mai incerca fata de ea o atractie care deveni din ce in ce mai tiranica. Noaptea, chipul Otiliei il urmarea tot timpul, cu temerea totodata de a nu-l pierde. Simtea o ciudata nevoie a prezentei fetei, si adesea nu putea dormi. Din gradina de jos, cand se adunau seara obisnuitii partidei de tabinet auzea aproape numai glasul Otiliei. Cand fata urca vilejios scarile sau cand ii vorbea, avea tresarituri. Avea impulsiunea de multe ori sa-i sarute mana.  De cate ori Otilia iese in gradina, Felix, nerabdator, cauta un pretext de-a iesi si el, si il gasea in dorinta de-a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsa de jena care il tulburau; din pacare insa nu avusese il insusi prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindca fata lipsea mai toata ziua de acasa, iar cand venea, era inconjurata de toti ceilalti. Familiariatea Otiliei avea o nuanta protectoare, ca pentru o fiinta inofensiva de care nu te temi. Neputand sta cu Otilia, Felix statea cu lucrurile ei. Ii placea parfumul nedefinit pe care-l lasa ea multa vreme dupa trecerea ei, dezordinea gratioasa din care reconstituia miscarile ei, semnaturile, lucrurile uitate prin carti. Odata, Otilia il trimise pe Felix sus, sa-i aduca un degetar. Tanarul gasi in odaie o amestecatura comica. Un pantof era in pat, pe o carte deschisa, pus probabil ca sa nu se inchida volumul legat prea dur. Covorul era semanat cu note muzicale, rasfirate nebuneste, spre a gasi in pripa ceva. In cutia in care trebuia sa caute degetarul, erau adunate laolalta ace, batiste subtiri, carti de vizita, bucati de ciocolata muscata cu dintii. Felix se simti mai aproape de Otilia aici in odaie, decat langa fata insasi. Otilia ii dadea din cand in cand mici insarcinari, cand pleca in oras, pe care incepuse a le astepta cu nerabdare si a le provoca. Nu scapa uneori de reprosuri amicale.
      - Felix, panglica mea e prea deschisa, nu esti tare in nunate.
      - Ma duc s-o schimb.
      - As! O dau lui Titi sa mi-o zugravasca, si, daca nu ploua, merge. Sa vezi ce incantat e!
     Intr-adevar, Titi lua panglica foarte serios si, cu devotament, o trata in acuarela, expunand-o putin la soare. Lui Felix, aceste servicii i s-ar fi parut o concurenta neleala, daca Otilia n-ar fi privit pe Titi cu ironie. In schimb, Otilia rasplatea pe Felix cu gingasii neprevazute. Ii aducea din oras fel de fel de maruntisuri, fie macar o bomboana. Odata ii darui o cravata. Intr-o zi, Felix se auzi strigat nerabdator de glasul Otiliei.
     - Felix, Felix, vino mai repede, ca ma grabesc!
     Vazu pe Otilia in trasura cu doi cai albi, care era inchiriata de Pascalopol, si sedea oricand la indemana ei, agitand un pachetel cu mana. Felix alerga intrigat si descoperi ca fata avea in mana un pachet de ciocolata fina.
      - Rupe din el..... nu tot...... nu tot!
      Apoi Otilia incepu sa rontaie cealalta jumatate si porni iar cu trasura.
      Otilia amesteca o seriozitate rece, blazata, cu cele mai teribile copilarii. Intr-o zi imbraca papusi, in alta mustra pe mos Costache ca se murdareste pe haine cu scrum de tigara si-l scutura intorcandu-l in toate chipurile, ca pe un copil, spre rasul de placere al acestuia. Alta data Otilia fu nemultumita de gospodaria Marinei si, punandu-si un sort inainte, se aseza serios pe treaba, cerand concursul lui Felix. Dar se plictisi curand. Din usa vazuse stralucirea ierbii grase din fundul gradinii si avu o dorinta.
     - Vai, Felix, parca e la tara! As vrea sa merg cu picioarele goale prin iarba! Si numaidecat aruncandu-si pantofii din picioare si tragandu-si jos ciorapii, pe care-i parasi in bucatarie, alerga in gradina.
     Marina facu spre Felix un mic semn, cu intelesul ca Otilia nu-i in deplinatatea facultatilor mintale. Otilia uita dupa aceea de gospodarie si incepu sa cante nebuneste la pian.
     Fata se interesa de aproape de activitatea lui Felix, ii scruta mereu intentiile, ii aducea carti si, cand nu le avea ea insasi, mergea nu se stie pe unde si le imprumuta.
     - Vezi tu, zicea ea cu o comica maternitate, eu mi-am pus in gand sa scot din tine un om ilustru. Asta o sa-i faca mult sange rau tantei Aglae. Insa trebuie sa m-asculti.
      Pascalopol venea mereu, cu foarte rare lipsuri, primit de toti cu o atentie nesfarsita. Familiaritatea Otiliei fata de el, care nu depasea de altfel stilul ei general, il indispunea din ce in ce mai mult pe Felix. Pascalopol trata pe tanar, la inceput, cu politete rezervata, aruncandu-i cate o vorba, care o privire fugara. Cu trecerea zilelor, capatase probabil convingerea inofensivitatii lui Felix si incepu sa-l priveasca prietenos si chiar patern. Auzind in treacat ca Felix ar dori sa citeasca un anume volum de Anatole France, i-l aduse pe neasteptate. Felix fu surprin, dar Otilia coplesi pe Pascalopol cu calinerii, asezata pe marginea scaunului lui si scuturandu-i haina de impuritati inexistente.
      - Ce gentil esti dumneata, domnule Pascalopol, vezi, de aceea te iubesc eu!
     Vorbele acestea le spuse cu atata copilarie, ca nu avura niciun sens erotic, dar Pascalopol fu multumit si invalui si pe Otilia, si pe Felix, in privirea lui satisfacuta. De acum incolo Pascalopol se interesa foarte serios de Felix, sedea cu el de vorba in asteptarea Otiliei si ii aducea din cand in cand carti.
     - Pascalopol, de ce nu te-nsori? zise intr-o sedinta de tabinet Aglae. As vrea sa vad ce harababura de holtei este la dumneata acasa!
     - Te poftesc sa vezi, coana Aglae, dar te asigur ca e mai multa disciplina ca la atatea femei.
     Aurica deschise ochii mari, ca si cand invitatia cuprindea si pe ea; Aglae, care urmarise altceva, batu in retragere:
     - La varsta mea, nu ma priveste cum traiesti dumneata. Sa mearga altele mai tinere.
     - Merg eu! sari Otilia. 
     Te rog! o implora Pascalopol, mai mult din ochi.
     Aurica deveni acuta:
    - O domnisoara singura la un cavaler nu e prea frumos!
    - Vine si Felix! corecta Otilia.
    - Maine trimit trasura sa va ia.
    Astfel sa facu ca intr-o dupa-amiaza, Felix si Otilia, asezati in larga trasura, strabateau Calea Victoriei de la capatul dinspre Dambovita pana in apropiere de Biserica Alba. Aici se coborara in fata unei cladiri cam fumurii, numai cu doua caturi, dar inalte, in gangul careia intrara. Otilia i se paru lui Felix orientata. Suira pe o scara cu balustrada de fier forjat si se oprira in fata unei usi mari de la etajul I, pe care o mica tablita de email arata un nume simplu: Leonida Pascalopol. Casa, azi stearsa fata de noua arhitectura a capitalei, infatisa atunci ultimul confort. Ferestrele si incaperile erau inalte, usile largi si cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucuri. Peretii erau tapetati cu hartie dungata, si de tavan atarnau lampi electrice cu abajururi plisate. In anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam conventionale si reci, dar de factura ingrijita. La capetele scarii vegheau doi copii de marmura, tociti si luciosi ca de ceara. Otilia suna apasat soneria electrica. Se auzira pasi grabiti si grei, si Pascalopol insusi deschise usa, imbracat intr-un halat larg de matase fina, legat la mijloc cu un mare cordon, pomadat si parfumat cu profunzime. Un fecior cu vesta dungata astepta cuviincios indaratul lui. Pascalopol ii facu semn, si acesta disparu, in vreme ce el insusi conducea pe tinerii oaspeti prin apartamentul lui. Interiorul i se paru lui Felix cu mult mai rafinat decat si-ar fi putut inchipui, cunoscand numai omul, asa de rezervat si conventional. In loc de dormitor, avea o sofa joasa enorma, care ocupa o protiune de odaie. Un mare chilim vechi, de buna calitate, in culori dulci de otava, o acoperea. Peretele din fund era acoperit intr-un vast casmir de care atarnau arme vechi: iatagane, pistoale cu manere sidefate, o tolba de sageti exotice. Pe o masuta turceasca, o matre tipsie de arama tinea in mijloc un ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, in dreptul marginii ei exterioare,  atarnau nenumarate candele de argint de marimi deosebite. Cateva scaune in X, incrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul peretilor pe care atarnau cateva mici picturi de privelisti de pe Bosfor. Biroul avea o masa simpla de stejar, incheiata insa rustic, cu ajutorul unor pene de lemn.  Pe ea se aflau un teanc de registre si, la un capat, o mare masina de scris "Yost". Pe pereti se vedeau tablouri alese cu gust, o copie veche dupa Salvador Rosa, reprezentand un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o cula de Juan Alpar si alte cateva tablouri, centrate in jurul unui portret mare al unui tanar student de universitate germana, in uniforma de asociatie goliardica, masliniu la fata, cu trasaturi fine.
     - Aici esti dumneata, nu-i asa? intreba Otilia pe Pascalopol, ca si cand mai vazuse tabloul si alta data.
     - Da, eu sunt..... pe cand eram student la Bonn. Tabloul mi l-a facut un prieten italian pe care l-am cunoscut acolo. Am si alte lucruri de la el la mosie, unde l-am invitat odata.
     - Vrei sa vezi mosia? intreba Otilia pe Felix intr-un fel care intari acestuia o banuiala.
     Intelecand numaidecat aluzia Otiliei, Pascalopol le arata un album mare cu fotografii. Erau fotografii ale conacului (intr-un vast stil romanesc, cu pridvor si bolta), a unui lac, a unor vite si cai de rasa, a grajdurilor, a cainilor de vanatoare si a altor elemente de inventar, cu inscriptiile trebuitoare, aratand o mare avere si o mare grija. La sfarsit insa se aflau un roi de mici fotografii format vizit, cafenii, cu figuri de persoane si cu inscriptii grecesti si frantuzesti indicand ca provenienta Stambul si Atena.
    - Sunt rude de-ale mele, lamuri Pascalopol pe tinerii privitori, am in mine putin sange grecesc. Dar sa va arat alte lucruri care va intereseaza mai mult.
    Pe intinderea unui intre perete, incalecand chiar usa se vedea un sistem de dulapuri fin intarsiate, inchise peste tot. Pareau depozite elegante de acte. Pascalopol deschise cateva usi, descoperind rafturi intesate de carti. Erau acolo volume frantuzesti, nemtesti, chiar si englezesti, multe tratand chestiuni serioase si de specialitate agronomica, medicina veterinara, economie politica. Erau si opere istorice si filologice si foarte multa literatura. Felix privi cu aviditate rafturile, lucru ce parea a incanta pe Pascalopol. Otilia pretinse carti:
      - Mi-ai fagaduit ca-mi dai cateva romane nemtesti!
      - Te rog! se ruga dupa obiceiul lui Pascalopol, cu mainile impreunate la piept, si era gata sa-i scoata un morman de volume. Insa Otilia il opri, razgandindu-se deocamdata si oferindu-se sa vina in alta zi. Pe un raft, Felix zari si un flaut, desfacut in doua fragmente.
     - Cantati din flaut? intreba el.
     - Cateodata, in ceasurile mele bune. Sunt si eu un fel de boem.
     Pascalopol ii ruga sa se aseze putin pana la pregatirea ceaiului, si incepu sa dea, mai mult pentru Felix, cateva informatii autobiografice, vazandu-l cam surprins. Mostenise de la parinti o mare mosie si fusese destinat sa faca studii fara nicio utilitate practica. Fusese in Germania doi ani student in litere, apoi renuntase si se inscrisese la Drept la Paris. Se plimbase prin mai toata Europa si fusese si casatorit, inainte de a-si sfarsi studiile cu o femeie de care se despartise sau ramasese vaduv (nu spunea limpede lucrurile).
      - Si era frumoasa sotia dumitale? striga Otilia din dormitor, unde fugise pe nesimtite, scotocind, si unde sarea acum tare pe sofa, ca sa-i incerce elasticitatea.
   - Era foarte frumoasa, fireste, nu ca dumneata, dar nu ne-am putut intelege.
   - Bietul Pascalopol, compatimi Otilia, uitand de "domnul".
   Murindu-i tatal si trebuind sa ingrijeasca de mama si de mosie, Pascalopol renuntase la studii si se intorsese la mosie, unde il chema datoria.
    - Insa cand am ragaz, citesc si cultiv si eu muzeele in felul meu si mai ales ma bucur vazand pe cei tineri.
    Din dormitor se auzeau rabufnituri de sertare si fredonari extravagante.
    - Apropo, domnisoara Otilia, striga Pascalopol, ce faci cu Conservatorul?
    - Frumoase camasi ai, raspunse Otilia, intre doua masuri.
    - Domnisoara Otilia, marturisi Pascalopol lui Felix, e o mare strangarita.
    Feciorul, care se parea un om de la mosie, mai istet, imbracat in livrea, ii chema la ceai, si Felix avu si in sufragerie prilejul sa-si dea seama ca modestul Pascalopol din strada Antim era acasa la el un om foarte subtire. In locul obisnuitei garnituri, mosierul stransese mobile de felurite stiluri si vechimi bine armonizate, printre care unfel de armoar sculptat in stilul Renasterii si pe care, zicea gazda, il cumparase din Normandia. Pe dulapuri, in cuiere taranesti, se ingramadeau ulcele ardelenesti si poterie occidentala, printre care cateva tipsii perugine de la inceputul secolului al XVI-lea. Ceaiul insusi fu servit in cesti de portelan subtire japonez. Pascalopol scoase dintr-un dulap un  bocal de farmacie italiana din secolul al XVIII-lea si-ldadu tinerilor sa-l miroase. Era ceai fin oriental, pe care-l capata pe cale particulara.
    - Eu stiu ca dumneata vrei si bomboane, ca si copiii mici, observa razand Pascalopol si impinse in dreptul Otiliei un alt bocal farmaceutic.
    Purtarile blande ale mosierului epicureismul lui de om cult, incantau pe Felix si-i dadeau ascunse nazuinti. Prin contrast, ii rasarea in minte figura spana a lui mos Costache, care lipea mereu cu buza lui groasa tigari noduroase si arunca scrumul peste tot. Intelegea foarte bine admiratia Otiliei pentru Pascalopol, insa il intuneca fiecare simptom al unei familiaritati mai stranse intre fata si mosier.
      - Am cunoscut pe tatal dumitale, pe bietul Iosif! vorbi Pascalopol lui Felix. Semana putin cu dumneata.  Ce zici domnisoara Otilia? (Otilia sarise de pe scaun si introcea blidurile de arta pe toate fetele) Era un om foarte cumsecare, si mai ales muncitor si ambitios. Ar fi ajuns un doctor celebru, daca imprejurarile nu l-ar fi aruncat acolo unde n-avea destul teren de activitate. Biata dumitale mama a fost o femeie bolnava toata viata. Vezi dumneata, domnule Felix, venim pe lume cu ganduri mari, facem sfortari, dar cand sa infaptuim, o datorie neprevazuta fata de ai nostri ne impiedica. Un astfel de ratat sunt si eu, insa vreau ca aspiratiile mele de natura artistica sa se realizeze in domnisoara Otilia. Dar unde este domnisoara Otilia?
     Intr-adevar, Otilia disparuse in odata vecina. Pascalopol seduse dupa ea. Se auzira deodata rasetele zgomotase ale celor doi si Otilia aparu, urmata de mosier, cu un sal turcesc pe umeri.
     - Te rog sa ma crezi, ii spunea Pascalopol deloc suparat de aceste strangarii, ca-ti sta admirabil. Pot sa indraznesc sa ti-l ofer?
     Otilia il ruga sa se apropie de ea si-i sufla ceva la ureche. Pascalopol aproba incantat. Felix insa fu iarasi jenat, ca de o complicitate a celor doi impotriva-i.
     - In curand am sa merg la mosie, zise din usa Pascalopol, as dori sa vii s-o vezi. Ar putea sa vina si domnul Felix.
     - Vai, ce bine-mi pare! se exalta Otilia, batand din palme, si lui Felix i se paru ca, apropiindu-se de mosier, il sarutase usor pe obraz. Insa tanarul, spre a nu impiedica aceasta familiaritate, se coborase mai repede pe scara.
     - Pascalopol, ii marturisi Otilia lui Felix, care sta sumbru, in vreme ce trasura aluneca in trapul cailor, este un barbat "chic". Si ce singur e, saracul!
     A doua zi, stand turceste pe sofaua ei, Otilia vorbea lui Felix, pe mainile caruia petrecuse o jumatate de ibrisin:  
     - Mi se pare ca nu-ti place Pascalopol! De ce?
     - Nu am nimic cu el. Insa......
     - Insa?
     - Ma intreb daca nu gresesti aratand atata familiaritate unui om in varsta. El ar putea sa interpreteze asta altfel.
    Otilia rase, fara mailitie.
     - Ai inceput sa vorbesti ca Aurica. Pascalopol e un om delume, care-mi place. E asa de bun!
       - Poate te iubeste!
     - Posibil! Dar pe dumneata ce te priveste? N-ai vrea sa am un barbat ca Pascalopol?
     Felix tacu imbufnat.
     - Felix, il compatimi Otilia, esti un mare prost; vezi ca-mi incurci firele. Poate ca Pascalopol ar vrea sa ma adpote. N-ar fi "chic"? Otilia Pascalopol! Ah, ce mult mi-ar pplacea sa am trasura!
     Seara, Pascalopol veni iarasi. Aurica, schimbandu-si obiectivul, vestea pe toti ca aduce prajituri facute de mana ei.  Otilia fu de o veselie nebua si statu tot timpul la spatele lui Pascalopol, spotindu-i la ureche si asezandu-se pe scaunul lui, spre ciuda crunta a Aglaei si Aurichii. Lui Felix i se paru din nou ca, pe cand Otilia pleca putin capul inspre obrazul lui Pascalopol, acesta si-l apropia pe al sau, intr-un gest de volputate tactila. Felix pleca neobservat si se ascunse in odaia lui, fara a mai astepta prajiturile Aurichii.
     Suindu-se in pat, imbracat si citind o carte, adormise cu lampa aprinsa. Il trezira batai usoare in usa, dupa miezul noptii.
    - Te culcat? Eu sunt, Otilia.
    Felix se repezi la usa.
    - De ce-ai plecat? il mustra Otilia, de ce faci astfel de gesturi? Prajiturile Aurichii erau foarte bune! E singura ei calitate!
    Otilia tinea in mana o farfurie cu prajituri.
    Si, intinzandu-i farfuria prin deschizatura usii, fugi repede spre camera ei.
    Aflandu-se intr-o dimineata pe Calea Victoriei, unde privea in vitrina unei librarii, Felix zari pe partea opusa pe Otilia. Mergea grabita in directia Ministerului de Finante. O banuiala se ivi pe data in mintea tanarulu: Otilia se duce la Pascalopol. O ispita, mai mare decat el, il indemna s-o urmareasca. Otilia inainta mereu, trecand de Ateneu, apropiindu-se di Biserica Alba si traversand chiar pe partea casei lui Pascalopol. Dar nu se opri in niciun fel, nici nu privi macar spre casa, ci cu acelasi pas merse mai departe si intra in magazinul unei modiste. Felix se rusina de ipozele lui si, renuntand la urmarire, se intoarse inapoi. Trei sferturi de ora mai tarziu, in apropierea Teatrului National. un brat subtire  se strecura pe langa al sau. Inotrase capul si se gasi langa Otilia.
     - Aseara, Pascalopol mi-a spus ca in curand ne va chema la mosie! Cum o sa merg, daca tu nu poti sa-l suferi? Oare putina afectiune pentru un om trebuie neaparat suspectata? Ce-mi pasa ce zice lumea care ma vede cu tine la brat? SI cu toate astea, cu tine e ceva mai grav decat cu Pascalopol, care poate sa para tata-meu. Pascalopol e un om de mare caracter care a fost foarte bun cu mine... Odata iti voi spune mai multe. Ei, acum vii la tara?
     - Vin, zise Felix.
     Seara, Felxi simti nevoia de a marturisi cuiva noua incredere in Otilia, sentimentele profunde care il mistuiau in legatura cu ea. Neavand insa pe nimeni, deschise un caiet gol si scrise pe el: "Trebuie sa stimez totdeauna pe Otilia si sa am incredere in ea".


                                    V.
                 Pe la inceputul lunii august, dupa-amiaza,  Marina aduse de alaturi vestea ca a venit Olimpia cu Stanica. Otilia informa pe Felix:
    - Aceasta este cealalta fata a tantei Aglae, si Stanica e barbatu-sau.... barbat e un fel de a vorbi, nici nu sunt casatoriti. Si ce vrea? intreba ea pe Marina.
    - A nascut copilul, si acum incearca din nou, poate or indupleca pe batran.
    - Sa vezi ce scandal are sa fie! se bucura Otilia. Mos Simion nu consimte sa dea fetei niciun fel de zestre, are fel de fel de gargauni in cap, iar Stanica, dupa ce a scos-o pe Olimpia din casa, nu vea nici in ruptul capului sa se cunune. As dori s-o vezi pe Olimpia..... sunt amandoi o pereche senzationala.
    - Vor sa vina aici mai pe seara, asa mi-a spus cocoana Aglae, dadu Marina un supliment de ifnormatii, cand o veni si domnul Pascalopol. Zice ca asa poate se rusineaza batranul de el. Acum stau ascunsi in odaie cu domnisoara Aurica.
    - Ce rost are, isi dadu Felix cu parerea , sa fie amestecat Pascalopol in afacerile astea? Nu se supara?
    - As! Nu-l cunosti pe Pascalopol. E de o rabdare nemaipomenita, si mai cu seama ii place sa fie consultat. E politicos cu tanti Aglae si cu toti, numai sa aiba sentimentul ca se afla intr-o familie. N-are pe nimeni.
    Intr-adevar, mai tarziu, cand toti erau stransi in salon (afara plouase) si Simion isi broda perna in semiintuneric, usa se deschise, si un barbat si o femeie, tineri amandoi, aparura. Aglae si Aurica, intoarsera capul simultand surpriza.
    - Olimpia! Tu esti? exclama Aglae cu o solicitudine in care voia sa puna totusi o usoara suparare.
    Olimpia sa lasa sarutata de Aglae pe amandoi obrajii, in vreme ce mana acesteia era sarutata cu un respect afectat de Stanica. Cei doi salutara pe toti, si de departe si pe Simion, care se multumi numai sa mormaie, fara sa scoata capul din gherghef. Pascalopol se inclinase ceremonios in fata Olimpiei.
    - Sarut mainile, doamna Ratiu! si-i duse varful degetelor la gura.
..........................................