Scandalul poartă satin, Loretta Chase

 ...............................................

3-4

            Sophy îl lovi cu pălăria. El i-o smulse şi se îndepărtă repede.

   Putea auzi tocurile de piele ale botinelor ei extravagante lovind pietrişul în spatele lui şi foşnetul fustelor pe când îl urma grăbită. Fără să se uite în spate, o lăsă să-l ajungă în apropiere de intrarea principală.
   Gâfâind,cu faţa îmbujorată,întinse mâna.
   - Dă-mi pălăria, îi ceru.
   Contele nu băgă în seamă mâna întinsă, dar îi puse pălăria pe cap de-a-ndoaselea şi îi luă mâna s-o conducă la ieşire. Sophy se smulse de lângă el şi se grăbi spre cea mai apropiată fereastră, îi reflecta o imagine strâmbă.
   - Arăţi ca un gargui, remarcă el.
   Tânăra femeie se apropie şi mai tare de fereastră şi se uită cu ochii mijiţi.
   Peste o clipă, umerii i se scuturară şi chicoti, apoi izbucni într-un hohot nestăvilit.
   Fundele şi panglicile fluturau şi dansau, iar Longmore se gândi că nu auzise niciodată ceva atât de minunat ca râsul ei.
   Nu doar îl auzea, ci îl şi simţea. Pătrunsese adânc în el, atingând un loc de mult ascuns, şi era un sentiment ascuţit ca şi când l-ar fi înjunghiat drept în inimă.
   În secunda următoare, totul se sfârşise. Zâmbind, Sophy scutură din cap, apoi îşi scoase pălăria şi şi-o puse drept, încercând să se vadă în geam.
   Longmore veni în spatele ei şi i-o aranja corect. Ea se întoarse şi îl scrută cu ochii ei mari, albaştri, strălucind de o expresie ce îi alarmă instinctele şi îl făcu să devină prudent. Nu zăbovi să înţeleagă. Pur şi simplu ţinu seamă de instinct.
   Îi legă panglicile,după care se îndepărtă, în afara privirii aceleia albastre.
   - Păi, atunci,mai bine am pleca, murmură el.
   Sophy nu avea nevoie de explicaţii ca să priceapă că sărutul nu însemnase nimic pentru contele de Longmore. Era bărbat, şi încă unul care nu era cunoscut pentru abstinenţă, nici chiar pentru fidelitate. Pentru ea, de exemplu, fusese o experienţă de viaţă şocantă. O lungă perioadă de timp nu apucase să se gândească niciun pic la Casa Noirot sau la haine, cu excepţia sentimentului că erau prea multe. În calea lor. Dacă asta era reacţia pe care o manifesta faţă de un bărbat, nu avea să-şi permită niciodată o aventură: nu s-ar mai fi preocupat deloc de magazin.
   Cum Dumnezeu reuşise Marcelline? O minte mai puternică? Sau era căsătoria?
   Poate căsătoria avea un efect calmant.
   Cu greu îşi putea imagina o perspectivă mai înfricoşătoare decât să se mărite cu Longmore. Era o catastrofă din atâtea puncte de vedere, că mintea ei refuza să o ia în consideraţie. Trebuia să se liniştească. Totuşi,chiar dacă era pe deplin conştientă că el procedase la fel ca toţi bărbaţii, nu-i fu deloc lesne să-şi întoarcă gândurile spre Lady Clara şi cea mai simplă dintre părţile acestei probleme: încotro se îndrepta.

   Răspunsul veni la câteva mile distanţă de Hampton Court, la hanul Esher's Bear.
   Era un stabiliment mare, aflat la răscruce de drumuri. Când sosiră, câteva trăsuri tocmai intrau în curte, iar altele ieşeau. Se îndreptau către Londra, îşi spuse Longmore.
   - Diligentele spre oraş sosesc toate cam la aceeaşi oră. Poate că le-ai observat în timp ce mă aşteptai la cafeneaua Gloucester. Sau poate că nu, fiind înconjurată de bărbaţi care încercau să-ţi atragă atenţia.
   - Nu te preocupa de bărbaţii ăia, milord. Aveam ochi doar pentru dumneata.
   - Măcar ai gust, remarcă el.
   Şi aşa se sfârşi acest schimb de cuvinte, pentru că el trebui să-şi facă loc printre celelalte vehicule. Când opri trăsura, Fenwick sări rapid jos şi se duse să prindă hăţurile. Îi trecu prin cap că băiatul - un mic vagabond, în definitiv - făcuse asta de nenumărate ori, încă de la început.
   - Se descurcă atât de bine, observă Sophy în timp ce cobora. I-ai încredinţat ieri caii la Bedford Square. E un lucru obişnuit?
   - Mereu sunt băieţi care pierd timpul pe-acolo, gata să-ţi ţină animalele pentru câţiva bănuţi, spuse el conducând-o spre han. Dar ai remarcat chiar dumneata cât de repede şi uşor sărise în spatele trăsurii ca să mă prăduiască. S-ar părea că a stat pe lângă nişte grajduri sau hanuri de popas. Nu că cineva ar putea scoate de la el vreo informaţie. Poate dacă l-ai strânge în menghină.
   - Îmi pare bine, de dragul acestei călătorii, dar să nu-ţi închipui că mi-1 poţi lua.
   - Nici nu m-aş gândi. Reed l-ar ucide în somn. Valetul meu e un om foarte posesiv. Chiar şi acum am o bănuială că unelteşte împotriva băiatului pentru că i-a luat locul.
   Conversaţia se întrerupse odată ce intrară în han, ciocnindu-se de diverşii clienţi. Peste câteva minute însă, diligentele pentru Londra plecară, agitaţia încetă şi Longmore fu în stare să-1 prindă pe hangiu şi să-i îndruge povestea cu poşeta uitată.
   Bărbatul îşi aminti imediat de cabrioleta cu cele două doamne, îi arătă chiar şi însemnarea din registru: se prezentaseră ca doamna Glasgow şi domnişoara Peters. Sophy recunoscu scrisul elegant al tinerei aristocrate. Davis, care probabil nu era obişnuită cu mânuirea condeiului, îşi scrisese numele fals în litere mici, pătrăţoase, ce arătau atât de dezaprobator pe cât puteau fi nişte litere.
   - Au plecat pe la amiază, spuse hangiul. Spre Portsmouth.
   - Pe toţi dracii, mormăi Longmore.
   - Tocmai la Portsmouth s-au găsit să se ducă, spuse el când erau din nou în trăsură. Oraş portuar. Plin ochi de bordeluri, marinari beţi şi tot soiul de peşti şi codoaşe în căutare de fraieri pe care să-i prostească. Şi nave ce pleacă în cele patru zări. Europa. Irlanda. America.
   Era mai rău, cu mult mai rău decât faptul că sora lui plecase singură la drum. Era conştient că valurile de panică se ridicau şi încercau să-1 cuprindă. Reuşi să le domolească.
   - Nu poate pleca din ţară, vru Sophy să-l liniştească.
   - Nu ştie asta, replică el. O să încerce. Într-un loc mişunând de şarlatani şi de ticăloşi gata să profite de pe urma unei fete naive. O s-o miroasă de la o poştă, o domniţă răsfăţată complet neştiutoare.
   - Nu e de una singură. O are pe Davis. Oricine vrea să ajungă la Lady Clara trebuie să treacă de cameristă. Davis poate că a cedat mofturilor stăpânei, dar a mers cu ea ca s-o protejeze.
   - O amărâtă de femeie, bombăni el.
   Sophy nici nu trebuia să se uite. Simţise îmbăţoşarea, acel ceva în aer care-i dădea de ştire că îşi ieşise din pepeni. Din nou.
   - De ce trebuie să presupui că toate femeile sunt plăpânde?
   - Pentru că aşa sunt. Pot să te ridic cu o singură mână. Poţi şi tu să mă ridici, chiar cu amândouă mâinile?
   - Ăsta nu-i singurul fel de putere, îi atrase ea atenţia.
   - E camerista unei lady, spuse Longmore. Este deasupra servitoarelor. N-are nevoie să ridice greutăţi.
   - Se trezeşte la orice oră şi iese din casă pe orice vreme. Când nu o însoţeşte la dans pe stăpâna ei, cârpeşte, curăţă şi face ordine. Dacă milady se îmbolnăveşte, camerista ei e cea care se ocupă de oblojirea ei, în vreme ce doctorii şi rudele dau ordine. Camerista aleargă pe scări zi şi noapte, aducând şi cărând diverse. E cu ochii pe servitorii de rând, asigurându-se că milady are parte de un tratament corespunzător. Nicio fiinţă plăpândă n-ar supravieţui o jumătate de zi.
   Longmore o privi drept în faţă. Nu se gândise niciodată mai mult de câteva clipe la femeia care avea grijă de sora lui. Observase doar că era urâtă şi că semăna cu un buldog.
   - Sunt de acord că e puternică, admise el. Nu e mai puţin adevărat că e doar o femeie.
   - O femeie extraordinară, preciză Sophy. Lord Adderley reprezintă pentru Lady Clara un pericol mai mare decât destrăbălaţii din Portsmouth.
   - Este limpede că ai avut prea puţin de-a face cu marinarii.
   - Habar n-ai tu, zise ea pe un ton misterios.
   Aşa se părea.
   - Atunci,luminează-mă,îi ceru el.
   - Sunt o croitoreasă. O modistă. Toată lumea ştie că suntem o pradă uşoară.
   - Tu nu pari să ştii asta, spuse el. Eşti al dracului de refractară.
   - Fusese o ironie.
   - N-am înţeles o iotă.
   - În plus de asta, am motive serioase să fiu refractară,ceea ce ţi-am explicat seara trecută. Nu-mi spune că n-ai înţeles.
   - N-am fost foarte atent, mărturisi el.
   - O să mă faci să-ți dau una.
   - O să ai nevoie de o cărămidă, o atenţionă el.
   - Ţintesc foarte bine, se lăudă Sophy.
   Ajunseră la poarta Cobham,unde aflară - în caz că aveau vreun dubiu - că vehiculul trecuse pe acolo cu o zi în urmă.
   Soarele se apropiase de orizont. Apunea pe la ora 8. Aveau un drum lung până la Portsmouth, mai mult de 50 de mile. Mulţumită anotimpului şi lunii, nu aveau să călătorească într-o beznă completă, asta dacă vremea nu le va juca din nou vreo festă. De data asta Longmore nu intenţiona să se mai oprească, nici dacă un uragan le mătura calea. Se uită la ea. Pălăria i se mai dezumflase oarecum.
   Panglicile erau mai mototolite şi florile nu mai erau aşa de vesele ca înainte. Nu era de mirare,după ce încercase să-1 bată cu ea. Amintindu-şi,zâmbi.
   Era un leac nemaipomenit pentru supărare.
   - Povesteşte-mi despre marinari. Ai vărsat ceai fierbinte peste ei? S-au împiedicat de propriile lor săbii?
   - Ştiai că poţi ucide pe cineva cu un ac de pălărie? replică ea.
   - Nu ştiam.Vorbeşti din experienţă? Ai omorât pe cineva? Nu că aş visa să-ţi aduc vreo critică.
   - Am provocat doar o rană. Este uimitor de eficace. Căpitanul cu pricina a ţipat ca o fată şi a leşinat.
   - Ce păcat că nu ai fost răspunzătoare cu educaţia surorii mele, murmură el.
   - Şmecheriile astea n-ar fi ajutat-o prea mult. Ar fi avut nevoie de experienţa unei vieţi întregi, şi chiar şi aşa ar fi putut cădea în capcană. Adderley e un bărbat plin de farmec şi are maniere de cuceritor. Lady Durwich e însă de altă părere: după ea, Clara încerca să-1 facă pe altul gelos ori era supărată pe cineva. Poate că ea era geloasă, şi atunci s-a comportat în stilul „Las că-ţi arăt eu ţie” sau „O să ţi-o plătesc eu” sau...
   - Întotdeauna e aşa? o întrerupse el. Mintea ta băgăcioasă nu stă niciodată liniştită?
   - Dacă n-am fi fost înzestrate cu imaginaţie, Marcelline, Leonie şi cu mine n-am fi ajuns unde suntem azi. Dumneata n-ai nevoie să te gândeşti la aşa ceva. Bărbaţii conduc lumea, şi lumea e făcută în interesul nobililor. Dar femeile trebuie să-şi închipuie, să viseze. Chiar şi Lady Clara. Noi am învăţat-o să viseze şi să îndrăznească un pic - şi refuz să mă simt vinovată pentru asta - dar am fost un fel de Pygmalion? Şi ar fi trebuit să....
   - Referinţe clasice, pufni el. Clevedon face asta mereu. Acum şi tu. Cine era Pygmalion?
   - Sculptorul care a creat o statuie frumoasă şi...
   - Ăla, exact. Şi ea a prins viaţă.
   - Da.
   - Cum de ştii toate astea? Când găseşte timp o negustoreasă să înveţe cine era Pygmalion? Unde învaţă ea să scrie texte elaborate?
   Sophy îl privi cu un interes politicos, expresie care îi transformă faţa cea aproape frumoasă într-o mască rigidă.
   - Nu te miri când un gentleman poate vorbi, citi şi scrie în 3 sau 6 limbi, poate ţine cuvântări în Parlament, poate face experienţe de chimie, poate scrie lucrări despre botanică şi înfiinţează sau contribuie direct la o jumătate de duzină de acte caritabile? Nu te întrebi niciodată când găseşte un nobil timpul necesar să facă toate astea? Ia-1, de exemplu, pe doctorul Young,
   - N-am auzit niciodată de el.
   Sophy îl lămuri. Tipul murise cu câţiva ani înainte.
   Fusese un fenomen. Medic la Spitalul St. George. Activase în Comitetul Longitudinii, în consiliul de redacţie al Almanahului Nautic, în Societatea Regală. Scrisese despre geologie şi cutremure, despre lumină şi armonia muzicală, făcuse calcule legate de asigurările de viaţă. Contribuise chiar la descifrarea Pietrei de la Rosetta(Stelă egipteană din anul 195 î.Hr.,din timpul regelui Ptolemeu al V-lea,găsită în oraşul egiptean Rosetta (Rashid).
   Mintea lui Longmore se întoarse la conversaţia cu Lady Durwich şi la ce spusese ea despre nesăbuiţii DeLucey îşi aminti de Lady Lisle, care îşi petrecuse cea mai mare parte din anii de după căsătorie călătorind în Egipt cu soţul ei. Era şi o femeie plină de şarm,care emana o energie asemănătoare...
   Se întoarse să o studieze pe Sophy... şi descoperi că Fenwick stătea atârnat peste acoperiş. Se răsti la el:
   - Ce crezi că faci?
   - Ascultam, spuse băiatul. Cestiile care le vorbiţi voi, grangurii.
   - Chestiile, îl corectă automat Longmore.
   - Chestiile, repetă puştiul.
   Îşi pusese braţele încrucişate pe acoperiş, aşezându-se comod.
   - E ca şi când ascult poveşti. Ce era aia despre porcar (Joc de cuvinte în engleză în original. Pig man om porc, asemănător la pronunţie cu Pygmalion) şi nu ştiu cum?
   - Pygmalion, spuse ea.
   Începu să-i povestească, neprecupeţind adjectivele şi adverbele. Istorisirea dură preţ de câteva mile. Apoi se lansă în alte poveşti: Atalanta (Personaj din mitologia greacă, iubitoare a vânătorii care refuzase să se mărite până când nu era întrecută la fugă de un erou. Meleagru, primind ajutor de la Afrodita sub forma unor mere fermecate, a reușit s-o întreacă şi a luat-o de soţie), şi merele, Icar şi aripile sale, de unde ajunse la Ulise şi peregrinările lui.
   S-o asculte acum fu o cu totul altă experienţă decât atunci când îi citea articolele despre modă. Când vorbea, prelua personalitatea eroului. Îl vrăji nu numai pe băiat, dar şi pe Longmore, care uită cu totul de Lady Lisle.
   Nimeni nu-1 lua pe Lord Longmore drept un intelectual remarcabil. Cu toate astea, fiind un om simplu, se agăţa de o temă şi nu-i mai dădea drumul.
   Sophy îi alungase lesne din minte aluzia lui Lady Durwich la cei din familia DeLucey. Nu era greu să-i abată atenţia. Ştia că lui nu i-ar fi păsat deloc dacă ea se trăgea din Nesuferiţii DeLucey. Nu i-ar fi păsat nici că membrii clanului Noirot se bucurau de aceeaşi proastă reputaţie. Necazul era că, de vreme ce lui nu-i păsa, ar fi putut să creadă că informaţia nu era un secret ce trebuia păzit cu străşnicie. Dacă Sophy ar fi putut să i-o scoată din minte - unde, cugetă ea, nu mai era prea mult loc - diminua riscul ca el să comenteze cu glas tare cu oricare dintre prietenii lui.

   Odiseea îi purtă de-a lungul următoarelor două schimbări ale cailor.
   Apoi, Longmore hotărî că ea arăta obosită şi înfometată. Pe când mâncau pe fugă la un han, o îndemnă să se odihnească.
   - Luna e sus de la începutul după-amiezii, sublinie el. Va apune în primele ore ale dimineţii. Trebuie să mă concentrez la drum, iar fantasticele aventuri ale eroilor greci mă distrag prea mult. Şi Fenwick trebuie să doarmă.
   Ţinu caii în pas constant şi îi lăsă să galopeze pe porţiunile de şes. Din când în când, îi atrăgea atenţia asupra unor privelişti pe lângă care treceau, câteva dintre ele fantomatice în lumina lunii, cum ar fi Devil's Punchbow sau spânzurători pe marginea drumului. În cea mai mare parte a călătoriei păstrară însă tăcerea.
   Sophy se trezi de două ori şi descoperi că adormise pe umărul lui. Asta era ceva. Chiar şi cu arcurile excelente şi cu întreţinerea riguroasă, nicio călătorie cu trăsura nu era perfect lină. Când, trezindu-se a doua oară, se trase repede într-o parte, el râse:
   - Ştiam că eşti obosită.
   - Trăsura se leagănă, ripostă ea.
   - Mai dormi, dacă eşti în stare. Mai avem destul de mers. Sper numai să putem ajunge la Portsmouth înainte de apusul lunii. Nu sunt prea dornic să mă strecor pe străzi pe care nu le cunosc în bezna de dinaintea răsăritului.

CAPITOLUL 10

   Când ajunseră la Portsmouth, luna era la apus.
   Cu toate astea, tot ce trebuia Longmore să facă era să ţină drumul principal, de-a lungul căruia se înşirau multe stabilimente cu aspect prosper. Pentru găzduire avea de ales între două hanuri, Fountain şi George. Optă pentru cel de-al doilea, pentru că Poşta Regală pleca de acolo. În plus, era şi hanul care-i fusese recomandat cameristei Clarei.
   După ce-1 trimise pe Fenwick să stea la taclale cu servitorii şi grăjdarii, o conduse pe Sophy în han. Era sigur că trebuia să se bazeze în principal pe Fenwick,deoarece hangiul, la câţi clienţi avusese, probabil că nu-şi mai amintea de cele două femei. Dacă Clara se comportase la fel ca până atunci, însemna că stătuse mai retrasă, lăsând-o pe Davis să ia camera şi să aranjeze masa şi restul. Femeile urâte aveau tendinţa să nu facă o impresie durabilă.
   Hangiul declară că nu văzuse două femei ce călătoreau împreună, iar registrul îi confirmă spusele. Longmore se îndepărtă să discute cu Sophy.
   - Ar fi cazul să poposim aici. Nu putem face prea mult la ora asta.
   - Dar ai spus că pe la ora 4 va răsări soarele.
   Sophy îşi scoase ceasul de buzunar care îi atârna de cordonul rochiei de călătorie şi constată:
    - E abia două şi jumătate.
   - Şi tu arăţi ca dracu, observă el. Trebuie să dormi.
   - Am dormit în trăsură, protestă ea.
   Dormise rezemată de umărul lui, gâdilându-1 cu decoraţiunile ridicole de pe pălărie. Aluneca tot mai jos, apoi,la un moment dat, se trezea tresărind. Lui i se părea adorabilă - un gând ciudat, ținând cont de  personalitatea ei, dar aşa era. Era o fată complicată. Asta o făcea atât de interesantă. Asta, plus gura delicioasă, parfumul şi silueta perfectă.
   - Nu a fost un somn propriu-zis, spuse el. Ideea este că arăţi ca dracu'.
   Ignorându-i protestele, îi luă o cameră,comandă de mâncare şi ceru o cameristă. Trebuia să o scoată cineva din haine şi s-o bage în pat. Mai bine să nu fie el, că atunci nu s-ar fi odihnit nimeni.

   Sophy avea o foarte vagă amintire despre ce se întâmplase după ce ajunseseră la han.
    O cuprinsese oboseala, într-un val uriaş ce trebuie să se fi acumulat de săptămâni întregi. Pur şi simplu o inundase. Abia dacă-şi putea ţine ochii deschişi. Longmore se agitase în jurul ei şi le poruncise tuturor să iasă. Insistase să aibă o cameristă şi îşi aducea vag aminte că aceasta sporovăia pe când urcau pe scări spre cameră.
   Pusese să i se trimită o masă uşoară şi Sophy înfulecase tot, surprinsă cât de foame îi era. Se spălase şi se dezbrăcase - având în vedere ora - cu ajutorul foarte amabil şi răbdător al cameristei. Probabil că Longmore îi dăduse un bacşiş generos. Fiind atât de obosită, nu se aştepta să adoarmă.
   Cu cât căutarea se prelungea, cu atât îi sporea îngrijorarea cu privire la Lady Clara. Îl convinsese pe Longmore că sora lui era în siguranţă sub paza lui Davis, dar ea însăşi nu avea aceeaşi certitudine.
   Probabil că dormise totuşi, pentru că o trezi zgomotul. Era atât de ameţită, încât îi trebuiră câteva clipe să-şi dea seama că bătea cineva la uşă. Se ridică brusc în capul oaselor, cu inima bătând iute,şi observă că lumina soarelui la răsărit inunda camera. Cât de mult dormise?
   Se dădu jos din pat împleticindu-se, îşi găsi halatul pe un scaun din apropiere şi tocmai îl punea pe ea când auzi vocea contelui.
   - Unde naiba e blestemata aia de cameristă?
    Sophy alergă spre uşă şi o deschise.
   Longmore stătea pe coridor, îmbrăcat în aceleaşi haine pe care le purtase pe drum. Nu dormise? Cu siguranţă că nu se bărbierise. Umbra de pe maxilarul lui îl făcea să arate mai periculos decât oricând.
   - Clara e aici, o anunţă el
   - Aici? În han?
   - Nu. Adică, dacă e aici, nu mi-a spus nimeni. Dar n-a părăsit Portsmouth încă. N-ar fi trebuit să te trezesc...
   - N-ar fi trebuit să mă laşi să dorm, îl întrerupse ea.
   - Lasă asta. Am nevoie de ajutorul tău. Oamenii devin bănuitori când un bărbat se interesează prea îndeaproape de soarta unei tinere. Încep să mintă. Lui Fenwick îi lipsesc metodele tale fermecătoare de a scoate informaţii de la cei ce nu prea vor să vorbească, iar eu am probleme în a-mi stăpâni mânia.
   - Dar ai căutat şi fără mine, spuse ea cu reproş.
   Longmore trecu pragul uşii, iar Sophy se retrase cu doi paşi. Se uită spre picioarele ei. La fel făcu şi ea. Era desculţă.
   - Unde-ţi sunt papucii?
   Fără a mai aştepta răspuns, se îndreptă spre pat, găsi papucii şi arătă spre un scaun. Ea se aşeză.
   - Pot şi eu să-mi pun...
   - Nici măcar nu te-ai trezit bine.
   Îngenunche şi îi luă piciorul, vârându-1 în papuc, după care rămase în acea poziţie, privind-o neclintit.
   - Sunt trează, insistă ea. Pot să o fac.
   Longmore ieşi din transă şi îi puse şi celălalt papuc, apoi se ridică.
   - Nu trebuie să mergi de colo-colo desculţă.
   - Nu mergeam de colo-colo, şi nu trebuia să cauţi fără mine.
  - Aveai nevoie de somn, spuse el. Ai obiceiul de a te culca la ore nepotrivite.
   - Sunt o femeie care munceşte, spuse ea.
   - Ar trebui să renunţi la asta.
   - Poftim?
   - Toată chestiunea asta e ridicolă. Sora ta s-a măritat cu un duce. I-am spus lui Clevedon...
   Longmore nu-şi duse afirmaţia până la capăt.
   - Ce i-ai spus?
   - Nu mai contează acum.
   - Ba da, contează mai mult ca oricând, se încăpăţână ea.
   - Vrei s-o găsim pe Clara sau să te cerţi?
   - Preferabil amândouă.
   - Nu mă scoate din sărite. N-am timp să te strâng de gât. Fenwick şi cu mine ne-am sculat când se crăpa de ziuă...
   - Fără mine.
   - Fără tine, admise el. S-au auzit nişte împuşcături groaznice. Am fost informat că se procedează aşa de două ori pe zi, la răsărit şi la apus. După aceea, mi-am dat seama că nu mai are rost să încerc să adorm, aşa că m-am dus împreună cu Fenwick la docuri. Mi-a luat ceva timp să găsesc zona care ne interesa, dar am reuşit până la urmă. Am aflat ce nave de pasageri au plecat începând cu ziua când presupunem că a sosit Clara aici. Suntem destul de siguri că nu se afla la bordul nici uneia dintre ele, dar o să-ţi explic toate astea mai târziu. Am venit doar ca să-ţi spun să te grăbeşti.
   - Prea bine.
   Sophy se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre lavoar. În ciuda trezirii bruşte, era încă ameţită. Umplu bolul cu apă şi se spălă pe ochi, ceea ce îmbunătăţi situaţia. Se ştergea pe faţă când i-o văzu pe a lui în spatele ei, în oglindă.
   - Nu poţi să te mişti mai repede? bombăni el.
   - O să dureze cel puţin o jumătate de oră dacă n-am parte de ajutorul cameristei.
   - Nu ştiu unde a plecat sau ce face. Tot ce ştiu e că atunci când am cerut una acum câteva momente, mi s-a spus: „Imediat”. Asta ar putea să însemne ore bune de acum încolo. Aici e ca la casa de nebuni. Majoritatea servitorilor se pare că sunt în salon alergând înnebuniţi încolo şi-ncoace, servind micul dejun.
   Făcu semn către rochia de călătorie pe care o purtase ieri şi pe care camerista o aşezase cu grijă pe un scaun.
   - Pune-ţi-o pe tine! Nu mergem la parada modei.
   - Nu pot s-o îmbrac aşa, pur şi simplu! Cum poţi fi atât de mărginit?
   - Foarte simplu, spuse el. Nu-i nevoie de niciun efort.
   Mai târziu, când avea timp, când putea să vadă limpede, intenţiona să-1 lovească cu ceva mai mare decât o cărămidă. Îşi găsi cămăşuţa, jupoanele şi corsetul şi le întinse pe pat. Obosită şi supărată - poate şi pentru că era cine era şi nu putea rezista să nu se joace cu focul - îşi scoase halatul, apoi cămaşa de noapte. Ar fi procedat la fel dacă ar fi fost cu surorile ei şi în mare grabă să plece. Îşi dădea totuşi seama foarte bine că nu era cu surorile ei.
   - La naiba!
   Se uită la el peste umăr în vreme ce-şi punea cămăşuţa. Se întorsese cu spatele, ferindu-şi ochii de nuditatea ei. Asta era amuzant. Buna dispoziţie îi mai reveni.
   - Ai putea încerca să trimiţi după cameristă, îi sugeră.
   - Pentru nimic în lume.
   - Atunci uită-te, spuse ea. Nu-mi pasă. Nu sunt pudică.
   Asta nu era o minciună. Doar pentru că îşi câştiga existenţa croind haine, nu însemna că îi era ruşine să stea dezbrăcată. Chiar şi în faţa lui. În special în faţa lui. La urma urmelor, era o Noirot.
   - Nu mă uit, murmură el. Nu sunt nici eu pudic, dar trebuie să-mi ţin firea. Pe Jupiter, eşti dracul gol!
   Îşi trase pantalonaşii şi îi ajusta pe talie. Îşi puse juponul şi îl legă. Îşi aranja corsetul pe pat şi începu să-i aranjeze şireturile.
   - De ce durează aşa de mult? întrebă el, apoi se întoarse. Pe toţi dracii, ce faci?
   - E unul din noile corsete pe care le-a inventat Marcelline, îl lămuri ea. Poate fi îmbrăcat fără ajutor. Dar camerista n-a înţeles cum merge treaba şi eu eram prea obosită ca să-i explic destul de clar, se pare. A desfăcut şireturile şi eu trebuie să-i...
   - Pot să le înnod eu, se oferi contele. De fapt, sunt chiar priceput la asta.
   - Asta nu mă miră, zâmbi Sophy.
   Îşi trase corsetul peste cap şî îşi vârî mâinile prin bretele, după care îl strânse peste piept. Pe când îşi potrivea bretelele, Longmore se apropie în spatele ei.
   - Înainte să-1 îmbraci, trebuie să-1 înnozi în partea de jos, explică ea. Apoi nu mai ai decât să-1 pui pe tine şi să-l strângi în faţă.
   - Ingenios.
   - Dar ea a dezlegat nodurile, aşa cum se obişnuieşte.
   - Văd asta.
   Sophy îi simţea mâinile la baza spatelui ei, înnodând şnurul. Longmore îl trase prin bride şi îndreptă banda îngustă în vreme ce înainta hotărât spre omoplaţi, trăgând cu tăria cerută. Cu siguranţă că se pricepea. Câte femei o fi dezbrăcat?
    Mâinile lui erau calde pe spatele ei. Răsuflarea lui era şi ea caldă, o simţea pe gât. I se ridicară firişoarele de păr de pe ceafă.
   Când termină, nu se îndepărtă imediat. Mâinile îi rămaseră pe şoldurile ei. Stătea aşa de aproape, că-i putea auzi răsuflarea accelerată. Îi simţea căldura trupului masiv - sau era propria ei căldură? Se găsea la o distanţă atât de mică, încât tot ce trebuia să facă era să se lase puţin pe spate...
   Inima-i bătea cu putere, şi diavolul lăuntric îi înnegura mintea, îndemnând-o să se lase pe spate aşa, puţin.
   „Nu vrei să simţi mâinile astea îndemânatice şi pricepute pe tine, pe pielea ta?” părea că-i şopteşte.”Nu vrei trupul ăsta puternic pe al tău? în tine?”Apoi vocea slabă,cea pe care i-o insuflase verişoara Emma, interveni: „Şi ce se întâmplă cu puterea ta,dacă cedezi astfel?”
   Deja cedase diavolilor ei interiori şi se jucase cu focul: îşi aruncase cămaşa de noapte şi îi oferise deja spectacolul nudităţii.
   Era o nesăbuinţă teribilă - chiar şi pentru ea - să uite de ce se afla acolo. Lady Clara. Totul depindea de ea. Magazinul. Viitorul celor trei surori. Succesul sau un eşec înjositor. Dowdy învingându-le, râzând de ele. Încruntată, îşi adună stăpânirea de sine.
   Longmore o întoarse şi îi îndepărtă mâinile de pe corset. O trase încă o dată cu putere, apoi îi legă rapid şireturile în faţă. Ea se duse spre scaun şi luă una din mânecile bufante.
   - Doamne, chiar trebuie? murmură el.
   Vocea îi era joasă, vocea aceea întunecată, primejdioasă, ce-i întuneca mintea.
   Îşi ridică privirea spre el. Îşi trecea degetele prin păr. Sophy voia să-şi smulgă părul. Dar era o Noirot.
   - Ai observat cât de mari sunt mânecile rochiei mele? spuse ea liniştită. Dacă n-ar fi bufante, ar arăta de parcă aş avea nişte fuste atârnându-mi de umeri.
   Trăgându-şi mâneca pe braţ, urmă:
    - Ai spus că lumea era bănuitoare faţă de tine. Te-ai uitat în oglindă? Măcar unul din noi trebuie să arate respectabil. Şi nu o să dureze mult. Leonie le-a inventat pe astea.
   - Toate sunteţi extrem de inventive, remarcă el.
   În timp ce ea își lega şiretul superior de breteaua corsetului, o iscodi:
    - De ce ţi-ai pus pe tine îmbrăcămintea asta complicată?
   - Asta ar purta una dintre iubitele tale mondene, îi explică ea cu răbdare. Deşi n-am nicio îndoială că hainele lor n-ar fi croite la fel de bine. Sau n-ar fi după ultimul răcnet al modei.
   - Lasă-mă pe mine, îi zise Longmore. Eşti tu flexibilă, dar eu pot vedea mai bine ce fac.
   În timp ce el lega şireturile, ea potrivea benzile mânecii peste cele ale cămăşuţei şi netezea ţesătura. Totuşi, când Sophy luă un ciorap, el se dădu un pas înapoi. Dar nu se întoarse. Tremurând, era conştientă de privirea lui arzătoare, fixată pe ea în timp ce îşi trăgea repede ciorapii şi îşi lega jartierele.
   Imediat ce termină cu asta, el înşfăcă rochia şi i-o trase pe cap. Încercă să-i îndese mâinile înăuntru şi înjură.
   - Nu-i loc, la dracu ! E ca şi când ai încerca să împingi o pernă prin gaura cheii.
   - Vâră mânecile prin ea, îl sfătui Sophy. Sunt umplute cu puf. Se vor strânge destul, dar trebuie s-o faci cu atenţie.
   - N-am văzut în viaţa mea un model mai idiot la o rochie.
   - Nu-i atât de complicat. Calmează-te numai.
   - E uşor pentru tine s-o zici.
   Era uşor de zis, într-adevăr, se gândi ea. Simţămintele erau altă poveste. Nu era deloc calmă. Niciun bărbat n-o ajutase vreodată să se îmbrace sau să se dezbrace. Apropierea era aproape dureroasă.
   - O să fac eu partea stângă şi tu pe cea dreaptă.
   Lucrară repede, în linişte. Odată ce terminară cu mânecile, el ştiu cum să continue. Se aşeză în genunchi pentru a-i îndrepta fusta, apoi sări în picioare, îi apucă pălăria, i-o aruncă pe cap, îi legă panglicile şi o împinse către uşă.
   - Botinele, spuse ea. Botinele mele.
   Contele privi în jos spre picioarele încălţate în papuci.
   - Asta e de-a dreptul diabolic!
   Îi găsi botinele, o împinse pe un scaun şi i le trase pe picior, după care o luă de mână şi o ridică atât de brusc, încât Sophy căzu peste el. Mâinile lui o cuprinseră. Slobozi alte câteva înjurături şi sări într-o parte ca şi când ar fi fost contaminată.
  - Mă jur, faci toate astea dinadins ca să mă înnebuneşti, spuse el.
   „Şi eu ce să mai zic?”
   Mai fusese sărutată şi de alţi bărbaţi, iar el îi arătase că există o cu totul altă lume a sărutului. Însă acea intimitate nici nu se compara cu asta, cu atingerea desuurilor ei, a rochiei, a pielii, înlăuntrul ei, tremura toată.
   În exterior, era o Noirot.
   - Puteai să trimiţi după cameristă, replică într-un târziu.
   El se repezi către uşă şi o deschise. În vreme ce stătea acolo, fornăind nerăbdător, ea îşi găsi mănuşile şi sacul de mână. Când păşi pe uşă, contele bombăni ceva în barbă. Ciudat, dar suna a franceză.
   Longmore o duse pe Sophy pe Broad Street, unde se aflau hanurile la care poposeau călătorii în drum spre diferite destinaţii. Era o minune că nu se rătăcise, dat fiind că ea îi distrusese creierul. Ce rămăsese din el.
   Nu era un bărbat ce putea fi zdruncinat cu uşurinţă, însă ea o făcuse. Pur şi simplu îşi azvârlise cămaşa de noapte şi, calmă, îşi trăsese cămăşuţa peste trupul dezgolit - superbul şi complet despuiatul său trup! O văzuse din profil şi imaginea i se întipărise adânc în minte: piele netedă, albă, sâni cu o formă perfectă şi cel mai frumos fund din câte văzuse în viaţa lui - şi văzuse, nu glumă.
   Mai apoi, să o şi ajute la îmbrăcat... Corsetul ăla nenorocit. La final rămăsese cu mâinile tremurânde, luptându-se cu el însuşi să nu desfacă ceea ce tocmai legase.
   Mai degrabă s-ar fi luptat cu o tavernă plină de marinari beți.
   Şi blestematele alea de mâneci bufante - ce puteau fi aranjate la locul lor doar dacă-i atingea decolteul. Avea s-o strângă de gât pe sora lui. Şi pe Adderley.
   Între timp, Sophy frunzărea calmă un ghid al oraşului Portsmouth pe care el îl cumpărase de la hotelul George cu câteva ore în urmă.
   - Asta a fost o idee excelentă, spuse ea cu mirare în glas.
   - Mai am astfel de idei din când în când, zise el. Nu sunt genul de călător care citeşte ghiduri de călătorie, dar am venit destul de rar în Portsmouth. La curse la Goodwood sau Soberton adesea. Aici, aproape niciodată. M-am gândit că informaţiile din carte ar fi mai de încredere decât cele furnizate de un hangiu istovit, şi am ştiut că ar fi o uriaşă pierdere de vreme să rătăcim aşa, fără ţintă, întrebând la fiecare han sau ghişeu de bilete despre Clara. Ghidul ăsta, după cum vezi, limitează posibilităţile.
   - Doar două nave poştale pleacă duminica, remarcă ea, arătând cu degetul spre anexa cu lista navelor. Una spre Ryde (Oraş pe insula Wight).
   - Nu cred că Insula Wight e destul de departe pentru Clara.
   - Mai e o cursă duminicală spre Irlanda. Pleacă spre Plymouth, apoi Cork, de-acolo la Liverpool. Soseşte aici dimineaţa.
   - Te mai miri de ce te-am grăbit aşa? Dar primele nave cu aburi nu pleacă înainte de 7, aşa că mai avem cam o jumătate de oră până atunci. Cea spre Ryde ridică ancora abia la 8. Totuşi, nu pot crede că e atât de zăpăcită încât să bată atâta drum până la Portsmouth ca să meargă apoi doar până la Ryde. Şi dacă e aşa,de ce să te scoli cu noaptea-n cap pentru asta, când există câteva curse zilnice spre Ryde? Clara nu e mai matinală decât mine.
   - Probabil că s-a trezit devreme, dacă n-a putut dormi, spuse ea. În orice caz, ar trebui să începem cu navele de duminică. Cea pentru Irlanda pleacă dintr-un loc numit Blue Posts. Să începem de acolo?
   - Mă gândeam că Irlanda sau continentul ar fi prima ei alegere, zise Longmore. Cu toate astea, în cazul în care se decide totuşi să plece spre insula Wight, l-am trimis pe Fenwick la taverna Quebec. I-am descris-o şi i-am spus să facă o scenă dacă soră-mea îşi face apariţia. Precis o să-i vină o idee. S-a oferit să joace rolul unui puşti înfometat şi să leşine la picioarele ei - ceea ce, a subliniat el, ar fi uşor, de vreme ce n-a mâncat de dimineaţă.
   - Nici n-a dormit prea mult, spuse Sophy. Nu pot să cred că l-ai luat pe el să te însoţească şi pe mine m-ai lăsat la han.
   - A dormit în spatele trăsurii, o asigură Longmore. Probabil că a fost cel mai confortabil culcuş pe care 1-a avut de mult timp.
   Apoi îşi dădu seama că o târâse şi pe ea, tot fără să-şi fi luat micul dejun.
   - O să găsim ceva de mâncare la Blue Posts, îi promise.

   Duminica, oraşul Portsmouth se umplea de vizitatori dornici să facă turul punctelor de interes menţionate în ghidul pe care Longmore i-1 dăduse lui Sophy: fortificaţiile,bisericile şi navele - mai presus de toate Victory, faimoasa corabie a Lordului Nelson.
   Îmbarcările decurgeau lent, şi la acea oră matinală nu trebuia se te iei la întrecere cu mulţimea de curioşi sau călători agitaţi pentru a capta atenţia cuiva. Sophy şi Longmore aflară curând că Lady Clara nu rezervase locuri pentru cursa spre Irlanda. Încă. Nu-şi făcuse apariţia nicio pereche de doamne pe lista de pasageri din acea dimineaţă.
   Încercase, dar nu reuşise să rezerve o cabină pe American Line spre New York.
   - Nu mi-a mirosit a bine, îi explică agentul lui Sophy. Oricine putea vedea că era o domniţă de neam, nu-i aşa? La fel de clar, cealaltă femeie nu era. Am ştiut că nu era în regulă ceva. Nu prea aveau bagaje. A fost destul de uşor să le opresc. Păi,  în primul rând n-avea documente de călătorie. N-ar fi trecut de vameşi, asta i-am şi spus domniţei. I-am spus, de asemenea, că orice necaz ar fi avut, o să dea de necazuri şi mai mari, fiind străină într-un loc necunoscut. Ei bine, vă întreb eu, doamnă. Era limpede ca lumina zilei că tânăra era de neam şi cealaltă nu era mătuşa ei. Nu sunt născut ieri, aşa-i? Sper să o găsiţi, înainte să intre în vreun bucluc din care să nu poată ieşi.
   Lady Clara se confruntase cu acelaşi refuz atunci când încercase să ia bilete pentru nava cu destinaţia Le Havre.
   Sophy şi Longmore se îndreptau spre următorul ghişeu de bilete de pe listă când un puşti zdrenţăros apăru în goană în fata lor.
   - Voi sunteţi ăia de le caută pe alea două femei? Una înaltă şi frumoasă şi una urâtă care arată ca un buldog?
   - Da, spuse Sophy.
   - Mă gândeam io că sunteţi 'mneavoastră. Arătaţi aşa cum zise băiatu - un domn înalt şi brunet şi o domniţă cu ochi mari, albaştri, şi cu multe ţoale ciudate. Trebuie să vă dau de ştire că Dick Nebunu' le-a găsit şi să vă grăbiţi la taverna Quebec, că nu ştie dacă le-o mai putea ţine mult pe loc. Prea mulţi ofiţiri şi alţii d-ăştia care-i aruncă priviri urâte.
   O găsiră pe Clara pe chei, plimbându-se agitată, în vreme ce camerista stătea de pază la grămada jalnică de bagaje. Ziua era caldă, dar bătea o briză aspră şi părea că se ghemuise ca să se apere de ea, cu braţele încrucişate. Din când în când privea către apă. Lui Sophy i se păru palidă şi bolnavă.
   Camerista îi observă cea dintâi, dar Longmore ridică mâna, făcându-i semn să tacă.
   Fenwick stătea pe o cutie, cu bărbia în mâini, urmărind mersul nervos al Clarei. După cum spusese, acolo erau şi câţiva ofiţeri de marină. Toţi se uitau spre el fără a face vreun efort să ascundă asta. Arăta obosit mort. Două zile de călătorie îi readuseseră înfăţişarea şleampătă şi impresia generală că nu era bun de nimic. Longmore se apropie de sora lui.
   - Iată-te, Clara, spuse, făcând-o să tresară. Te-am căutat în tot oraşul.
   Alergă către el şi Longmore îşi deschise braţele, dar în loc să accepte îmbrăţişarea, ea începu să-1 lovească în piept:
   - Nu! Nu, nu, nu!
   - Ce dracu'?
   - Nu merg acasă, rosti ea. Nu mă poţi sili să merg acasă.
   - Dar atunci, unde vrei să mergi?
   - Nu ştiu. Oriunde. Oriunde, doar să nu fiu aici.
   Scena atrase imediat atenţia publicului; Sophy hotărî că era momentul să intervină. Înaintă spre ofiţerul cel mai apropiat, scoase un mic ţipăt şi leşină.
   Contele observă că era un leşin strategic, deoarece se asigurase că urma să cadă în braţele unui tip arătos şi cu muşchi. Pentru o clipă îl păcăli şi pe el. Ştia că era obosită până la un nivel primejdios - chiar şi el era obosit, deşi nu muncise ore în şir înainte de plecare - mai ales că o grăbise şi o târâse din han la o oră imposibilă.
   În acel moment, Clara se grăbi către ea, plângând:
   - Ah, domnişoară Noirot, eşti bolnavă? Sărmana de tine. Fratele meu e aşa o brută.
   La asta, ochii cei mari şi albaştri se deschiseră cu o fluturare.
   - Draga mea.Tu eşti? Am fost atât de îngrijoraţi.
   Cu graţie, se desprinse de mult prea chipeşul ofiţer de marină în braţele căruia aterizase.
   - Sunteţi sigură că sunteţi bine, domnişoară? se interesă el.
   - O, da, numai o ameţeală de moment, spuse ea cu o voce slabă.
   Longmore înaintă câţiva paşi.
   - E destul de bine, confirmă el. N-a mâncat de dimineaţă, asta-i totul.
   Se porni un vânt puternic şi cele două femei se ţinură de pălării, în vreme ce fustele li se ridicară, delectându-i pe privitori cu o privelişte palpitantă de jupoane de dantelă şi glezne bine conturate. Privirea ofiţerului de marină se mută de la o pereche de glezne la alta.
   - Fenwick, ajut-o pe cameristă cu bagajele, porunci Longmore. Doamnelor, cred că am distrat suficient publicul.
   Pe faţa Clarei apăru cunoscuta expresie încăpăţânată.
   - Draga mea, fii rezonabilă, spuse Sophy. Nu poţi pleca într-o călătorie doar cu asta.
   Făcu semn către trista grămăjoară de bagaje.
   - N-o să ai nimic de îmbrăcat.
   Spre surprinderea lui Longmore, trucul dădu rezultate. Clara se uită la bagaje şi la cameristă, apoi la Sophy.
   - Ai nevoie de un coniac, decise creatoarea de modă.
   - Într-adevăr, admise Clara.
   - Hai să mergem înapoi la hotel, spuse Sophy.
   Văzând că buza de jos a Clarei tremura, anunţând un hohot de plâns, insistă:
   - Îţi promit că totul va fi bine. Hai să vorbim despre asta într-un loc liniştit.
   - Vorbitul nu rezolvă nimic, oftă cealaltă.
   - Ba da, rezolvă, rosti Sophy cu atâta încredere, că până şi Longmore o crezu.

   Se întoarseră la hotelul George, unde Longmore făcu rost de un salon privat pentru a lua masa.
   În primul rând comandă coniac. Dacă trebuia s-o îmbete pe sora lui pentru a o face să coopereze, era bucuros s-o facă. Nu-i trebui mult. După o jumătate de pahar, Clara părea mai calmă. Se aşezase aproape de Sophy.
   - Te simţi puţin mai bine? o întrebă aceasta.
   - Nu pot suporta să mă întorc. Nu e altă posibilitate?
   - O să rezolvăm problema. Surorile mele şi cu mine o să găsim o soluţie elegantă, asemenea rochiilor pe care le creăm. Dar trebuie să înţeleg tot ce s-a întâmplat. Gândeşte-te că este ca şi cum ţi-aş lua măsurile şi aş încerca să asortez culorile cu faţa ta.
   - E uşor de zis, suspină Clara.E ram furioasă.
   - În legătură cu ce?
   - Ceva stupid. Nu e important.
   - Un bărbat?
    Neprimind răspuns, ci doar o privire piezişă, Sophy urmă:
    - Foarte bine. Nu-i important.
   - De ce nu? vru Longmore să ştie.
   - De aia, replică Sophy scrutându-1 pătrunzător.
   Mesajul era tot atât de limpede ca şi când l-ar fi apucat de reverele hainei şi i-ar fi cerut: „Nu spune nimic. Nu face nimic”.
   El se supuse. Fără entuziasm, dar erau femei şi se temea că o gafă ar fi determinat-o pe sora lui să plece din nou.
   - Continuă, i se adresă Sophy Clarei.
   - Eram furioasă. Şi a venit Adderley cu şampanie. Am băut prea repede şi am dansat, şi eram ameţită.
   - Erai beată, completă Longmore.
   - Să nu îndrăzneşti tu să-mi ţii mie predici! se răsti Clara.
   - Nu am...
   - Şi să nu-mi spui că n-ar fi trebuit să ies pe terasă cu Adderley. Te-am văzut furişându-te cu femei - chiar şi la Palatul St. James! La o recepţie!
   - Sunt bărbat, se dezvinovăţi Longmore.Şi nu fac asta cu fete neprihănite.
   Se uită drept la Sophy. El n-o îmbătase. Şi ea nu era deloc inocentă. Poate că era mai puţin experimentată în câteva aspecte mai intime, dar el era foarte sigur că ştia mai mult despre bărbaţi decât ştia Carlotta O'Neill. În orice caz, fetele inocente nu-şi aruncau cămăşile de noapte în faţa unui bărbat. Ei bine, poate că modistele o făceau. Îmbrăcatul şi dezbrăcatul erau ocupaţia lor, la urma urmei.
   Şi poate că el o provocase... În mod necugetat. O trezise dintr-un somn adânc şi năvălise în camera ei aşteptându-se ca ea să se îmbrace în mare grabă.
   Poate că Sophy se purtase aşa că să-i facă în ciudă. Poate. Poate. De ce naiba era el obligat să gândească la ora asta?
   - Credeam că o să-mi vorbească, spunea Clara. Credeam că o să-mi spună cât de frumoasă sunt şi voiam să aud asta pentru că nu mă simţeam... drăguţă. Mă simţeam mare şi stângace.
   - Nu eşti aşa de mare, o încurajă fratele ei.
   - Lady Clara nu este mare sau stângace, dar aşa se simţea, preciză Sophy.
   - Simţăminte, deduse el.
   - Da.
   Longmore tăcu şi sorbi din coniac.
   - Credeam că Lord Adderley o să-mi fure un sărut, urmă Clara. Şi eu eram furioasă şi mă simţeam... nu ştiu.
   - Provocatoare, sugeră Sophy.
   - Da. Dar apoi n-a mai fost ca şi când ar fi vrut să mă sărute. Era cu totul şi cu totul altceva. Nu eram sigură dacă-mi place, mi se părea atrăgător, pentru că ştiam că era greşit. După aceea lucrurile s-au întâmplat aşa de repede - şi apoi deodată a venit toată lumea aia. În cele din urmă a venit Harry şi am ştiut că o să-1 omoare pe Adderley.
   - Aş fi încercat, recunoscu Longmore. Dar presupun că domnişoara Noirot ar fi venit după mine cu un scaun sau cu un ghiveci - sau ar fi ţipat şi ar fi leşinat.
   Clara îşi plimbă privirea de la unul la celălalt.
   - Fără îndoială, spuse Sophy. Ştiam că nu gândeşte limpede. Sau deloc. L-aş fi lăsat să-1 pocnească pe Lord Adderley, însă nimic mai mult. Dacă nu puteam găsi ceva cu care să-1 lovesc, să-i atrag atenţia, eram pregătită să creez o diversiune.
   - Îmi doresc să fi ştiut, oftă Clara.
   - Deci nu încercai să-1 protejezi, conchise Sophy. Ştiam că nu a fost ceva chiar... sincer.
   - Lacrimile erau destul de adevărate, zise Clara. Eram îngrozită pentru fratele meu.
   - Pentru mine? În faţa ameţitului ăluia...
   - Nu te gândeşti niciodată la urmări. Ţi-ai fi pierdut cumpătul şi l-ai fi ucis şi apoi ar fi trebuit să te refugiezi pe Continent. Dar tu nu fugi niciodată de nimic. Te-ar fi condamnat şi te-ar fi spânzurat pentru că ai ucis un om fără apărare.
   Longmore se holbă la sora lui.
   - Tu mă protejai pe mine?
   - Cineva trebuia s-o facă.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Clara!
   - Cum era să ştiu că domnişoara Noirot înţelesese şi ştia ce are de făcut? Nu ştiam nici măcar că era acolo.
   O privi pe Sophy.
   - Unde erai?
   - Mai bine să nu ştii, interveni Longmore. Am terminat de vorbit despre simţămintele noastre? Aş spune că am avut suficiente destăinuiri pentru o zi. Şi tu arăţi de parcă ai fi la capătul puterilor. De fapt, amândouă arătaţi mizerabil...
   - Harry!
   - Amândouă arătaţi ca dracu, insistă el. Vă recomand un somn de frumuseţe pentru restul dimineţii. Dacă plecăm pe la prânz, ar trebui să ajungem la Londra diseară.

CAPITOLUL 11

   - Asta mă scoate din sărite, îi spuse Longmore lui Sophy pe când părăseau un alt han poştal. N-avem nicio şansă să ajungem la Londra înainte de ivirea zorilor.
   Sora lui, la conducerea cabrioletei, stabilise ritmul. Până şi gheţarii se mişcau mai repede.
   - Dumneata ai sfătuit-o să meargă încet, îi aminti Sophy. Ai spus că are nevoie de un cal puternic şi că hanurile păstrează caii ăştia pentru diligente şi poşta regală.
   - Nu mi-a dat prin cap că o să refuze să-1 schimbe pe al ei. Şaptezeci de mile şi ceva de la Portsmouth la Londra. Eram gata să mituiesc grăjdarii să-i dea caii de care avea nevoie. O călătorie de o zi, mă gândeam eu. Nu am luat în considerare că ea o să insiste să şi-1 păstreze pe al ei.
   Bărbaţii se lăudau cu abilitatea lor de a supune orice animal, însă Clara nu se vedea în postura de a mânui biciul. Voia bidiviul cu care era familiarizată. Asta însemna opriri prelungi să-i ofere creaturii mâncare şi odihnă.
   - Pot înţelege că se mişcă aşa de greu, spuse Sophy. Înainte, emoţia era cea care o îndemna. Probabil e la fel ca într-o luptă, în acele momente nu te gândeşti că poţi fi rănit, nu-i aşa?
   - Bineînţeles că nu. Tot ce mă interesează este să-mi distrug adversarul.
   - Nici ea nu s-a gândit la pericole şi greutăţi. Se afundase până peste cap, iar acum ieşirea la liman i se pare foarte îndepărtată. Tot ceea ce vede sunt necazurile.
   - Ştiu că e nefericită, spuse el încordat. Dar să fie al naibii dacă pot face ceva acum.
   - Nimeni nu poate face acum ceva. Îmi doresc doar să fi ştiut să mân caii. Puteam face schimb din când în când cu ea.
   Longmore clătină din cap.
   - Chiar dacă ai fi ştiut, nu ţi-ar fi plăcut să conduci cabrioleta. E un vehicul minunat şi arătos cu care o doamnă se poate plimba prin Londra, dar nu-i menit pentru călătorii lungi. Foarte repede devine incomod. Înainte, poate că era prea neliniştită ca să bage de seamă, dar acum cred că începe să observe scuturăturile pe care trebuie să le îndure măruntaiele şi oasele ei.
   - Cât mai e de mers? întrebă Sophy.
   - Nu suntem nici măcar la jumătatea drumului până la Londra.
   Soarele se apropiase şi mai mult de linia orizontului.
   - Crezi că ar trebui să o zorim? Nu ştiu nimic despre condusul trăsurilor, iar dumneata ştii totul. Nu sunt îngrijorată de parcurgerea întregii distanţe azi - dar din ce-mi spui, e cu totul altceva pentru sora dumitale.
   - Cu totul altceva, confirmă el. Cabrioleta e făcută pentru plimbări scurte prin oraş şi nu drumuri lungi.
   Continuă, explicând construcţia vehiculului,avantajele şi neajunsurile, apoi conchise:
    - I-am cumpărat-o ca să se plimbe prin Londra. Nu m-am gândit că o să colinde ţara - şi mai ales fără lacheu!
   - S-a descurcat, remarcă Sophy.
   - Sunt uimit, trebuie să recunosc. Bănuiam că nu ştie nici măcar să-şi pună ciorapii.
   - Nu cred că ştie.
   - Ţi-a spus cum s-a descurcat?
   - Nu.
   Clara dormise în aceeaşi cameră cu Sophy. În acelaşi pat, ca două surori.
   Foarte ciudat, îşi zise Longmore. Dar Clara avea încredere în ea. Sau era vrăjită de ea. Nu că ar fi avut prea mare importanţă.
   - S-a întâmplat să povestească şi lucruri mai simplu de înţeles decât ce ne-a spus azi-dimineaţă? se interesă el.
   - Credeam că a fost suficient de inteligibil, replică Sophy. N-am nevoie să ştiu mai mult. Acum înţeleg perfect. În orice caz, m-am gândit că odihna îi va face mai bine decât vorbitul. Părea mai binedispusă după ce dormise.
   - Şi dumneata? Eşti şi dumneata mai binedispusă?
    Păruse puţin tristă.
   - Sunt uşurată că am găsit-o, spuse ea. Sunt liniştită că nu i s-a întâmplat nimic. Aştept doar o rezolvare strălucită a problemei cu care se confruntă.

   Nu apăruse nicio rezolvare strălucită până când se opriră la hanul King's Arms din Godalming.
   Cerul se întunecase deja şi mai erau 33 de mile şi jumătate până la Londra, după harta Clarei.
   - O să ne oprim la Guildford, le spuse Longmore. Acolo sunt multe hanuri şi ştiu că putem conta pe o cină bună şi camere acceptabile la oricare dintre ele.
   Se uită la sora lui, care arăta epuizată şi extrem de nefericită.
   - Sunt doar 4 mile, Clara. O să găsim găzduire mai bună acolo decât aici. În afară de asta, mâine avem o etapă mai scurtă. Te poţi descurca?
    Ea îşi ridică bărbia.
   - Bineînţeles că pot. Am mers până la Portsmouth, nu-i aşa? Pot foarte bine să merg până ac-acasă.
   Poticnirea de la sfârşit îi spuse lui Sophy tot ce voia să ştie. Probabil că şi Longmore intuise adevărul, de vreme ce se încruntă. Destul de brusc, rosti:
   - O să merg eu în faţă de data asta. Dacă ai probleme sau nu te simţi bine, fă-i semn lui Fenwick şi el o să ne dea de ştire.
   Se întoarse să-i spună băiatului că trebuia să stea invers, cu faţa înspre cabrioleta ce venea din urmă, ca să n-o scape din ochi.
   - Şi să nu-ţi vină rău de la mersul cu spatele, îl avertiză.
   - Rău? pufni Fenwick cu dispreţ. De la un asemenea fleac?
   Sophy nu se îndoia că avea să se distreze făcându-le să râdă, cu strâmbături şi diverse pozne menite al face să aterizeze în cap. Cel puţin asta avea să-i abată lui Lady Clara gândurile de la nefericirea ei.
   După scurt timp, când o porniseră din nou la drum, Longmore spuse:
   - Când o să ajungem la Guildford, o să-i trimit un mesaj prin curier lui Valentine. Astfel, familia n-o să stea trează toată noaptea să o aştepte. O să ştie că e teafără şi se pot duce la culcare să doarmă liniştiţi.
   Observând privirea lungă a lui Sophy,o întrebă:
    - Ce mai e acum?
   - E norocoasă că are un frate ca dumneata şi părinţii sunt norocoşi că te au drept fiu.
   - Să nu exagerăm! râse el.
   - E adevărat, spuse ea. Până la un punct.
   - Până la un punct.
   - Mulţi alţi bărbaţi n-ar fi deloc înţelegători.
   - Nu înţeleg, oftă Longmore. Nu înţeleg nimic din asta.
    Totuşi, era blând, neaşteptat de blând. Mulţi nu erau aşa. Nu voiau cu tot dinadinsul să se arate lipsiţi de omenie, dar erau atât de obişnuiţi ca lumea să se învârtă după dorinţele lor, încât nu băgau niciodată de seamă când aceasta dădea peste femei şi le zdrobea.
   - Înţelegi că sora dumitale are nevoie de ajutor, nu de critică, îi zise. Ăsta-i mare lucru.
   - Ce glumă! zâmbi contele. Cine sunt eu să judec pe cineva, mă întreb? Dacă nu era Clevedon, aş fi fost eliminat din şcoală de o sută de ori. Ca prim născut şi moştenitor, fac o figură a naibii de proastă.
   Ea credea că făcuse o impresie minunată, dar nu aparţinea clasei lui sociale. Era o Noirot, atrasă de riscuri şi de nerespectarea regulilor. După standardele lumii lui, era necivilizat, o ştia prea bine.
   - Detest politica, mărturisi el. Filantropia înseamnă o mulţime de mese cu mâncare proastă şi cuvânlări pompoase. Nu-i nicio distracţie. Ai crede că armata ar fi ceva, de vreme ce oferă atâtea posibilităţi grozave de bătaie. Dar nu. Chiar şi un ofiţer trebuie să se supună ordinelor. Inadmisibil.
   - Biserica nu e potrivită pentru fiul cel mai mare, ştiu, adăugă ea. Altminteri ar fi perfectă pentru dumneata, nu-i aşa?
   Cum el se holba nedumerit, continuă:
   - Da, lasă-mă să mă gândesc. Lord Longmore în tagma bisericească. Aşa un tablou mai rar!
   Contele râse, şi ridurile de îngrijorare dispărură de pe arătoasa lui faţă de pirat.
   - Ce opţiuni respingătoare aveţi voi, aristocraţii, observă ea. Aproape că începe să-mi fie milă de voi. Nu puteţi să vă faceţi boxeri sau înghiţitori de săbii la circ...
   - La circ!
   - Sau piraţi, sau tâlhari de drumul mare, sau căruţaşi.
   - Într-adevăr, câteodată te plictiseşti de moarte în viaţa asta, domnişoară Noirot, şi tatălui meu nu-i pasă de felul în care mi-o înveselesc. A renunţat la mine cu mult timp în urmă. Nu sunt un model de perfecţiune. Dar ştii asta.
   - Eşti un frate-model, îl contrazise ea. Cât despre restul, eşti doar gentil de bărbat pe care-1 supără regulile. Şi sora dumitale este la fel. Problema este că o femeie nu poate scăpa uşor după ce le-a încălcat.
   - Este mai uşor odată ce e căsătorită. Dacă sfârşeşte prin a se mărita cu porcul ăla, o s-o încurajez să le încalce. O să-i ofer sugestii.
   - Nu se va ajunge la asta.
   - Eşti aşa de sigură?
   - Extrem de sigură, minţi ea.
   În acel moment nu-i trecea prin minte niciun plan. Ştia insă că totul depindea de ceea ce avea să facă.

   Hanul White Hart, Guildford în acea noapte

   - Am avut atâta timp să mă gândesc şi nu pot să-mi închipui cum să scap din asta, suspină Lady Clara.
   Lord Longmore îşi trimisese mesajul prin curier spre Londra de îndată ce ajunseseră. Luase trei camere, a lui şi a lui Sophy flancând-o pe aceea a Clarei. Davis avea un pat în camera stăpânei sale, iar Fenwick, surprins peste măsură şi recunoscător, primise propria lui cămăruţă - genul de spaţiu asemănător cu un dulap care i se dădea unui servitor - lângă camera lui Longmore.
   După ce dăduseră jos praful călătoriei, Longmore, Lady Clara şi Sophy îşi potoliseră foamea. La finalul cinei, Longmore le urase doamnelor somn uşor şi se retrăsese în camera lui. Lady Clara o invitase pe Sophy să se oprească mai întâi în camera ei pentru a bea un ceai, însă creatoarea de modă descoperise că pe tavă nu era ceai.
   Era coniac, un semn clar că domnia sa era mai tulburată decât se arătase la cină.
   Noaptea nu era câtuşi de puţin rece, dar se plângea că îi este frig până-n măduva oaselor şi comandase să se facă focul. Se aşezară în faţa căminului, cu fotoliile apropiate unul de altul.
   - Dacă nu eram aşa o partidă bună şi dacă nu se întâmpla în public, cu toată lumea aia ce m-a văzut pe jumătate dezbrăcată, ar fi un mod mai simplu de a rezolva chestiunea, zise Clara.
   - Nu erai pe jumătate dezbrăcată, spuse Sophy. Corsetul îţi era puţin deranjat, atâta tot.
   - Nu că asta ar avea vreo importanţă, rosti Lady Clara cu amărăciune. Sunt complet distrusă.
   - O să te „reparăm”, nu-ţi face griji. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji. Tot ce ne trebuie acum este o poveste, în cazul în care cineva te-a recunoscut pe drum.
   - E prea puţin probabil.
   - Ar fi grozav. Cum de ai reuşit să supravieţuieşti unei călătorii până la Portsmouth este peste puterile mele de înţelegere.
   - A fost mai complicat decât am crezut, sunt de acord, zise Clara. Ştiind că vom avea nevoie de bani, am trimis-o pe Davis să vândă câteva din rochiile mele înainte de a părăsi Londra. Ea a fost cea care a discutat cu hangiii şi cu alţii asemenea. Pretindeam că este mătuşa mea. Am stat în umbră cât de mult am putut.
   - Tu, în umbră, zâmbi Sophy. Asta trebuie că a fost un şiretlic uimitor.
   - M-am îmbrăcat cu cele mai simple haine şi am împrumutat o bonetă de la Davis.
   - Dar la Portsmouth ai ieşit în evidenţă. Cineva de acolo poate că te-a recunoscut. Ce-ar fi să spunem că te-ai dus împreună cu Lord Longmore la Portsmouth ca să aşteptaţi un vechi prieten care venea la nuntă?
   Zâmbetul pieri, şi pe frumoasă faţă a tinerei aristocrate apăru expresia de încăpăţânare pe care Sophy o cunoştea deja.
   - Nu va fi nicio nuntă.
   - Aşa o să spunem, sublinie Sophy.
    Inima i se strânse. Nu putea fi vreo nuntă, însă habar n-avea cum s-o oprească. Să se lepede de un logodnic nedorit era un lucru destul de simplu. Dar să o facă astfel încât să repare cinstea lui Lady Clara? Era oare chiar posibil? Până una, alta, timpul se scurgea în defavoarea Casei Noirot.
   Se aplecă spre Lady Clara şi îi puse mâinile pe umeri.
   - Ascultă-mă, rosti ea cu hotărâre, afişând o expresie de încredere şi siguranţă.
   Putea convinge pe oricine de orice şi avea s-o convingă pe fata asta.
   - E o situaţie complicată, aşa cum ai spus. Tu eşti musca prinsă în pânza de păianjen. E lipicioasă, şi să te dezlipeşti cu reputaţia intactă va fi o treabă delicată.
   - E grav, murmură Lady Clara. Ştiam că o să fie aşa.
   - Este, zise Sophy. Dar eşti problema mea, singura mea problemă pentru moment. Trebuie să fii răbdătoare şi să ai încredere în mine.
   - O să încerc să am răbdare, dar avem aşa de puţin timp!
    Sophy îşi menţinu aceeaşi expresie de încredere şi siguranţă pe chip în vreme ce inima i se prăbuşea.
   - Cât timp? vru ea să ştie.
   - Mai puţin decât am crezut.
   Lady Clara explică pe îndelete ce se întâmplase miercuri şi joi înainte de fuga ei.
   - Înainte de ultima recepţie a Reginei din acest sezon monden, repetă Sophy când povestea se sfârşi.
   Spera că n-auzise bine. Ştia că spera prea mult.
   Ultima recepţie era programată pentru ziua de 24 a lunii. Ziua scadenţei. Ziua judecăţii.
   - De asta am fugit, spuse Clara. Asta a fost picătura care a umplut paharul. Contam pe faptul că voi avea luni întregi la dispoziţie. Mama se opusese într-atât, încât eram sigură că a amânat-o cât de mult posibil.
   „Asta nu schimbă cu nimic lucrurile”, îşi zise Sophy.
   Magazinul trebuia să-şi recâştige clientela pierdută până la ziua scadenţei, indiferent ce se întâmpla.
   - Deci mai mult de două săptămâni, conchise ea calmă. Suficient timp.
   - Eşti sigură?
   - Bineînţeles.
   Lady Clara o privi; văzând speranţa şi încrederea din ochii ei, lui Sophy îi veni să plângă.
   - Lasă totul în seama mea, îi spuse în cele din urmă.
   La naiba, ce urma să se întâmple în continuare?
   Sophy închise uşa camerei ocupate de Lady Clara şi stătu pentru o clipă fixând absentă peretele din faţa ei. Ajutase la găsirea fetei. O aducea înapoi la Londra. Şi după aceea?
   Doar ceva mai mult de două săptămâni - maximum - să producă un miracol. Dacă dădea greş...
   - Hei, hei! strigă un glas de bărbat. Ia uitaţi-vă ce-a apărut, măi flăcăi.
   Sophy se uită spre locul de unde se auzea vocea. O, perfect! Chiar de asta avea nevoie. Patru domni beţi. Mai rău, băieţi beţi, câţiva dintre ei cu coşuri pe faţă.
   - Un miracol, un înger, foarte nurliu, spuse altul. Un înger venit din ceruri.
   - Încotro, blondino?
   - Nu-l băga în seamă, domniţă. Ăla-i un tâmpit.
   Ultimul vorbitor încercă ameţit să facă o plecăciune. Sophy le oferi una dintre reverenţele speciale Noirot, genul acela pentru care actriţele şi dansatoarele aveau nevoie de ani întregi de exerciţiu şi care îi lua pe spectatori prin surprindere. Reuşi perfect să le distragă atenţia. În timp ce băieţii se gândeau cum să procedeze, ea îşi băgă mâna în buzunarul ascuns al fustei şi desfăcu acul de pălărie pe care-1 păstra pentru urgenţe. Dacă avea noroc, nu va fi nevoie să-1 folosească. Se punea întrebarea, să se retragă în camera lui Lady Clara sau să-şi continue drumul spre camera ei?
   - O balerină, pe Jupiter, hotărî un băiat.
   - Nu vrei să dansezi pentru noi? o întrebă altul.
   Se împletici spre ea şi se poticni. O apucă, pentru a-şi recăpăta echilibrul, şi o făcu să se clatine şi să scape acul.
   Sophy îl împinse. El o ţinu în continuare.
   - Da, hai să dansăm, zise el, suflându-i aburi de alcool în faţă.
   - Pleacă de-aici, se răsti ea.
   - Aşa-i. Pleacă d-aici, zise altul. Vrea să danseze cu mine.
   O trase de lângă prietenul lui. Ea îi trase un cot în burtă. Individul râse, prea beat ca să simtă ceva, şi o trase spre el, apucând-o de fund. Sophy făcu un pas înapoi, iar el o împinse la perete.
   Mirosul băuturii o îngreţoşă.
   - Eu am văzut-o primul, anunţă unul dintre tineri.
   - Aşteaptă-ţi rândul, spuse cel de pe ea. Mai întâi primesc un pupic.
   Îşi apăsă faţa pe a ei cu buzele ţuguiate. Sophy îl lovi în fluierul piciorului. El se dădu înapoi, dar altcineva era acolo, apucând-o de mână. Panica îi îngheţă măruntaiele. Erau doar nişte băieţi ameţiţi de alcool, dar erau prea mulţi. N-avea nicio armă. Nu vedea nimic pe coridor. Doar o pereche de cizme, la mare depărtare, aşteptând să fie curăţate.
   Îşi întoarse capul, dar era captivă. Erau de jur împrejurul ei, prea aproape. Lovi şi se luptă, însă pentru ei era doar un joc la beţie. Femeile nu contau. Femeile erau doar pentru distracţie.
   Deschise gura să ţipe, când un individ căzu pe ea, tăindu-i răsuflarea.
   Panica îi invada mintea .Lupta orbeşte, fără a gândi. Îl împinse pe băiat şi începu să ţipe, însă un răcnet îi acoperi glasul. Se uită în direcţia sunetului.
   Longmore se apropia, cu faţa întunecată şi ochii strălucind de furie.
   - Ce dracu ? mormăi cel care căzuse peste Sophy.
   Contele se întinse şi-1 luă de pe ea, azvârlindu-1 deoparte.
   - Nu-i drept! zbieră prietenul lui. Noi am văzut-o primii!
   Încercă s-o tragă pe Sophy spre el. Longmore îl doborî. Pe următorul, care făcu un pas înainte, îl lovi cu dosul palmei. Băiatul se clătină spre spate şi căzu. Încă unul încercă să se avânte spre Longmore, care se dădu într-o parte. Pumnul îşi continuă drumul, luându-1 şi pe posesorul său cu el, într-o piruetă stângace. Inerţia îl duse spre capul scărilor, unde se prăbuşi cu capul de perete şi se făcu grămadă.
   Pe coridor se lăsă tăcerea.
   - Mai vrea cineva să se joace? întrebă contele.
   Abia dacă-i putea zări. Lumea era învăluită într-o strălucire roşie şi Longmore distingea anevoie sunetele prin bubuitul sângelui în urechi. Degetele erau strânse în pumn, pregătite pentru violenţă, însetat să lovească şi să zdrobească. Aşteptă.
   Se auzi o agitaţie şi o încăierare, apoi tinerii plecară.
   - Laşi, spuse el pornind după ei.
   Atunci auzi. Buf Buf Buf.
   Se uită într-acolo. Sophy stătea cu fruntea lipită de uşă. Auzi cum îşi drese vocea, după care se auzi un suspin şi apoi încă unul. Văzu cum pumnul i se ridică şi se lovi de uşă. Buf. Suspin. Buf. Suspin. Uitând de gaşca de beţivani, se îndreptă spre ea şi o întoarse. Pe faţă îi curgeau lacrimi. Tremura.
   - Eşti bine? Ticăloşii ăia te-au lovit? Ştiu că-s doar nişte băieţi, dar dacă te-au lovit...
   Ea îl pocni.
   - Idiotule!
   Îşi puse fruntea pe pieptul lui, la fel cum şi o pusese pe uşă. Suspina şi îl lovea la fel. Buf. Buf. Buf.
   - De ce? se miră el.
   - Să nu mă ajuţi!
   - Eşti nebună? Te-au lovit ăia la cap?
   Uşa Clarei se deschise şi îi apăru capul cu boneta de noapte.
   - Ce naiba se întâmplă?
   - Nimic, spuse Longmore. Du-te înapoi în pat.
   - Harry, te-ai încăierat din nou?
   - S-a terminat, culcă-te.
   - Harry...
   - Las-o baltă, spuse el printre dinţi.
   Clara îl privi lung, după care se retrase în cameră şi închise uşa.
   - Nu mai trebuie să stăm pe coridor, îi zise contele lui Sophy. Am atras suficient atenţia.
   - Nu-mi pasă, şopti ea încă tremurând.
   Când el o luă în braţe,strigă:
   - Dă-mi drumul!
   - Opreşte-te, eşti isterică.
   O răsuci ca să-i ia cea mai mare parte a greutăţii pe un braţ şi deschise uşa spre camera ei. Când intrară, o închise brusc cu piciorul.
   - Vă urăsc, zise ea cu vocea înecată de lacrimi. Aristocraţi proşti şi beţivi. N-am ştiut ce să fac.
   - Ştiu, murmură el.
   - Urăsc să-mi fie frică.
   - Ştiu.
   O duse în pat. Şi el tremura încă de furie şi de teamă. Dacă s-ar fi lăsat în voia somnului, n-ar fi putut s-o salveze. Uşile erau groase, aşa că sunetele de pe hol se auzeau înfundat. Pe deasupra, era un han. Te aşteptai să auzi voci de beţivani. Dacă ar fi adormit, n-ar fi ştiut. Ticăloşii ar fi necinstit-o. Ar fi lovit-o.
   I se strânse stomacul. Se aşeză pe pat cu ea în braţe.
   - De ce n-ai ţipat?
   - Am crezut că o să mă descurc.
   - Cu patru indivizi?
   - Erau beţi. Uşor de dezechilibrat. Uşor să li se distragă atenţia. Dar... am fost înceată.
   - Erai obosită.
   - Nu-mi găsi scuze! Nu sunt neajutorată!
   - Ştiu, spuse el.
   Nu era sigur ce ştia, cu excepţia faptului că ea ar fi putut fi rănită. Cu siguranţă îi fusese frică şi avea toate motivele din lume să fie agitată şi iraţională. O gaşcă de băieţi, venind de la Oxford sau din altă parte, beţi şi căutând distracţie. Şi ea arăta ca o pradă uşoară:o prostituată de nivel înalt - deghizarea pe care o adoptase ca să-l ajute să o găsească pe Clara. I se făcu rău.
   - Mi-am căutat acul de pălărie, explică ea. Dar mocofanii ăia neîndemânatici mă tot înghionteau, aşa că l-am scăpat.
   - Ar fi trebuit să strigi imediat după ajutor.
   - N-a trebuit să strig după ajutor niciodată în viaţa mea, replică Sophy.
   Ce viaţă de infern dusese? Era o croitoreasă. După cum stăteau lucrurile, meseria asta făcea ca războiul să arate ca o serată.
   - Odată şi odată, trebuia să începi, îi zise.
   - Voiam să ţip, dar nerodul ăla a căzut peste mine şi mi-a dejucat planurile.
   - Da, bine, sunt convins că te-ai fi putut descurca şi singură, însă tevatura mă trezise deja dintr-o plăcută moţăiala. Doar nu era să stau de-o parte când se pusese de-o bătaie!
   - Da,murmură ea luându-şi capul în mâini.
   Longmore îşi ridică mâna şi i-o acoperi pe a ei, apăsându-i încet fruntea pe umărul lui.
   - Ai avut un moment dificil.
   - Nu ştiu ce să fac. Eu ştiu întotdeauna ce am de făcut. Este un sentiment oribil să nu ştii. Să fii neajutorat. Urăsc asta.
   - Nu eşti neajutorată, o contrazise el. Eşti prea lipsită de scrupule pentru a fi neajutorată. Pe moment eşti dezorientată, asta-i tot. Nu numai în legătură cu nemernicii ăia, spuse după o clipă de reflecţie.
   - Nu.
   - În legătură cu Clara.
   - Da. Ea e pasageră pe barca mea - cea care se leagănă pe mare, în derivă şi nu ştie unde se găseşte.
   - Ce mai e încă? stărui el.
   - Ştii foarte bine. Mama dumitale. Cum să o câştigăm de partea noastră.
   - Cauza e pierdută. Arunc-o din barcă.
   Sophy îi dădu mâna la o parte şi îşi săltă capul.
   - Ne face viaţa aşa de grea!
   - Nu numai vouă, o asigură Longmore. Apucă-te de ceva cu care te poţi descurca. Pentru început, Adderley. Concentrează-ţi mintea asupra lui. Uit-o pe mama. Uită de băieţii ăia plini de coşuri. Ei nici nu ştiu cât de ieftin au scăpat. Încă un minut şi ai fi găsit tu ceva, şi după aia şi-ar fi dorit să vină un tip solid să-i scoată de acolo.
   Sophy îl privi în ochi, iar el observă schimbarea. Apăruse o licărire, o lumină asemenea luceafărului de seară. Apoi, gura i se arcui uşor în sus. Şi, pe când contempla acel zâmbet timid, Longmore îşi dădu seama că tensiunea despre care nu ştia că pusese stăpânire pe el începea să se risipească.
   Văzu cum bunadispoziţie îi strălucea în ochi şi în zâmbet, acolo unde-i ridicase colţurile gurii. Era tentat să o atingă cu buzele acolo. Prea vulgar, probabil, dar era bărbat şi ea era în poala lui, şi era caldă şi moale. Şi acum că supărarea i se risipise, corpul i se relaxa. Dintr-odată era extrem de conştient de fiecare rotunjime şi simţea cu precizie în ce loc îl atingea fiecare parte a ei.
   Sophy îşi înclină capul şi îi ridică mâna, punându-şi-o pe obraz.
   Lui i se tăie răsuflarea.
   - Eşti imposibil, spuse ea cu blândeţe. Chiar când îmi vine să te lovesc cu ceva, spui lucruri... faci lucruri.
   - Totul face parte din planul meu viclean, replică el.
   Spusese ce-i venise în cap.
   Dacă întâmplarea făcuse să fie ceea ce trebuia, cu atât mai bine.
   - Nu renunţi, nu-i aşa? zâmbi ea.
   - Sunt încăpăţânat. Trăsătură de familie.
   - Da. Şi în familia mea la fel.
   Cu un oftat, Sophy îi sărută palma, iar atingerea vibra prin el ca un fulger.
   - Îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat,urmă ea.Nimeni n-a mai făcut aşa ceva până acum.
   - Cum naiba?
   - Nu erai tu.
   Se ridică din poala lui şi se aşeză călare. Îşi puse mâinile pe umerii lui, se aplecă, de parcă ar fi vrut să-i spună un secret... şi îl sărută pe obraz. Era o atingere diafană, ca a unui fluture, însă reprezenta un nou şoc.
   Inima lui începu să bubuie, ducându-i sângele peste tot în afară de creier.
   „Zeus Atotputernic.”
   Sophy îi sărută lobul urechii şi îşi trecu degetele prin părul lui.
   - Ah, zise ea. Este insuportabil.
   - Ce anume? rosti el cu vocea îngroşată.
   - Stăpânirea de sine.
   - Păi, atunci scapă de ea.
   - Foarte bine.
   Îl înşfacă de un smoc de păr şi îl ţinu în vreme ce-1 săruta cu putere, hotărât. Exact aşa cum o sărutase el. Exact aşa cum o învăţase.
   Doar că mai bine.

CAPITOLUL 12

   Înainte era prea înnebunită să observe. Dar după câteva minute în braţele lui, ascultându-i vocea joasă, care punea lumea în ordine cum doar el ar fi fost în stare... asta o aduse înapoi. La el.
   Îşi scosese jacheta şi eşarfa ,iar părul lui negru era răvăşit. Lumina lămpii făcea ca mânecile să fie aproape transparente, scoţându-i în evidenţă conturul braţelor musculoase ce o ţineau. Sophy îşi odihnea obrazul pe vesta de mătase. Îl putea mirosi şi îi putea simţi umerii largi şi trunchiul zvelt sub vestă şi cămaşă. Privirea ei rătăcise în jos, peste broderia fină ce strălucea în lumina slabă.
   Admira acum coapsele lui puternice şi picioarele lungi în pantalonii strâmţi ce nu lăsau loc imaginaţiei. Interiorul fiinţei ei vibra.
   Fusese atât de nefericită şi necugetată, însă el o salvase şi îi domolise temerile.
   Mintea îi revenise şi, odată cu ea, şi încrederea. Şi dorinţa.
   Îl dorea. Îl dorise încă din primul moment în care-1 văzuse năvălind pe un coridor la reşedinţa Clevedon, ca un ucigaş. Acum îl dorea cu o sete mai aprigă decât tot ce cunoscuse în tot cursul vieţii. Chiar şi magazinul trecuse pe un loc secund în gândurile ei.Cât mai trebuia să aştepte? De ce trebuie să fie cuminte?
   Era o Noirot. Îl sărută fără teamă şi intens, aşa cum o învăţase. În vreme ce-l săruta, îşi lăsă mâinile să rătăcească peste umerii lui laţi, acolo unde ţesătura subţire a cămăşii îi permitea să-i simtă căldura pielii şi încordarea muşchilor la atingerea ei. Plăcerea era aproape de nesuportat. Era ca şi cum fiinţa ei ar fi fost stăpânită de o mare de sentimente, toate într-un minunat freamăt, făcând-o să vibreze peste tot. Se legăna în braţele lui, lăsându-se purtată de trăirile acelea fără pereche când îl simţi cum se crispează şi începe să se îndepărteze.
   - Stai, spuse el. Aşteaptă o...
   - Ce să aştept?
    Îl muşcă uşor de ureche.
   - Trebuie să-mi spui...
   Vocea i se stinse.
   - Ce să-ţi spun?
   - N-are importanţă. Am uitat.
   O luă în braţe şi o sărută şi el fără să ezite. Îndrăzneţ şi direct, precum o lovitură în cap. Sophy era ameţită, dar ştia ce să facă. El o învăţase. Se sărutau de parcă dansau şi parcă se luptau în duel: avansând, retrăgându-se, dându-şi târcoale, într-o lume ce devenea din ce în ce mai întunecată şi mai fierbinte în vreme ce gândul rătăcea dincolo de limite.
   Găsi nasturele cămăşii şi-1 deschise. Îşi furişă mâna pe sub material ca să-i atingă pielea şi să-i dezmierde gâtul şi clavicula. Gestul îl făcu să se crispeze, dar nu o respinse. O strânse şi mai tare, aducând-o mai aproape. Sophy îi putea simţi excitarea în dreptul pântecelui. Ştia ce este. Ar fi înţeles chiar dacă sora ei nu i-ar fi explicat. O dorea. Şi ea îl dorea pe el. Asta era tot. Primejdios.
   Greşit. Nesăbuit. Irezistibil. Îl împinse, moment în care el îşi slăbi strânsoarea şi o privi. Ochii lui erau negri ca noaptea, ca păcatul pe care-l promiteau.
   Îl împinse din nou, mai tare, sprijinindu-se cu tot corpul de el. În sfârşit, el înţelese şi-i dădu drumul, iar ea căzu pe spate în pat cu un râs înfundat.
   - Sophy...
   - Oui, c'est bien moi.
   - Sophy, spuse el pe o voce joasă, de îndrăgostit.
   Simţi furnicături de-a lungul şirei spinării. Simţi ceva mişcându-se în adâncul fiinţei ei. Fierbinţeală. Nerăbdare.
   Sophy se târî peste el.
   - Ce trebuie să fac? se interesă ea începând să-i desfacă nasturii vestei.
   - Drăcuşorule, vino-ncoace!
   O trase în jos şi o sărută, dar de data asta altfel, mai tandru, îi sărută fruntea, sprâncenele, nasul, obrajii, bărbia. Îi sărută urechea şi apoi gâtul, în locul acela sensibil de sub ureche. O sărută astfel până când ea ameţi, tremurând toată. Apoi îşi puse mâna lui mare pe spatele ei şi o rostogoli pe pat, schimbând poziţiile. Era deasupra, uitându-se în jos la ea, şi tot ce vedea Sophy era un abis negru şi un păcat ademenitor, fierbinte ca focurile iadului. Inima îi bătea nebuneşte.
   Longmore îşi coborî mâinile peste sânii ei, trimiţându-i un val de fierbinţeală care-i invada trupul până în vârful picioarelor. Sophy lăsă să-i scape un oftat de durere ce suna ca un geamăt în noaptea tăcută. Parcă ar fi fost doar ei doi, singuri pe lume. Nimic nu tulbura liniştea nopţii în afară de oftaturi, murmure de dorinţă şi plăcere, şi foşnetul hainelor şi al cearşafurilor.
   Mâna lui lunecă mai jos, peste pântec, şi ajunse în locul dintre picioarele ei. Ea se întinse şi se mişcă, dorind să aibă mai mult, aşa cum face o pisică atunci când e mângâiată, deşi nicio pisică nu se putea simţi astfel.
   Mâinile lui iscusite, pricepute, urmărindu-i conturul trupului, aflând totul despre ea, despre toate locurile secrete pe care rochia i le ascundea. Apoi o întoarse pe o parte şi Sophy îi simţi mâinile pe spinare, umblând la legăturile corsajului. Îşi aminti de dimineaţa acelei zile şi o cuprinse un nou val de căldură.
   Într-o clipă, Longmore îi deznodă şireturile. Urmă o mişcare agitată şi ea simţi cum se desfăceau nişte panglici, în vreme ce el o săruta pe gât şi pe umeri. Se dădu înapoi ca să-i tragă rochia peste cap, mişcând-o încolo şi-ncoace de parcă ar fi fost o păpuşă. Aruncă rochia la o parte, iar Sophy auzi fâsâitul pe care-1 făcu atunci când căzu pe podea.
   Urmară pantofii. Mânecile bufante zburară şi ele. Îi desfăcu rapid corsetul, care se desprinse cu uşurinţă, aşa cum era menit s-o facă. Apoi, cu câteva atingeri ale degetelor şi o răsucire a trupului, Longmore se debarasa de vestă.
   Cămaşa era deschisă acolo unde ea desfăcuse nasturele. Sophy îşi plimbă mâinile peste ţesătura fină, urmărind contururile calde ale pieptului şi ale abdomenului lui. Muşchii i se încordară şi se contractară sub atingerea ei.
   Ea îl dezmierda, şi el răspundea. Nu era o neajutorată. Nu va mai fi niciodată neajutorată. Avea putere asupra acestui bărbat masiv, periculos.
   Simţi vag cum juponul o părăsea,urmat de cămăşuţă. I se desfăcură jartierele şi i se scoaseră ciorapii. Nu-i păsa. Era absorbită de el. Îl privise bătându-se. Îl văzuse conducând trăsura. Îl văzuse mergând. Îl văzuse mişcându-se. De câte ori era prin preajmă, nu îşi putuse dezlipi ochii de pe el. Şi acum nu se putea opri din a-l atinge şi de a-i admira puterea şi frumuseţea.
   Ca întreaga ei familie, întotdeauna îndrăznise, jucase şi riscase. Acum îndrăzni, mişcându-şi palma peste partea din faţă a pantalonilor, peste fascinanta proeminenţă de acolo, fierbinte şi pulsând pe mâna ei. Vocea verişoarei Emma îi răsună în cap, dar avertizarea era prea slabă, înghesuită într-un colţ al minţii.
   El era prea copleşitor, dominându-i raţiunea. Prea multă masculinitate neînfrânată ce-i pusese stăpânire pe simţuri. Prea multă dorinţă ce-i învingea judecata.
    Longmore se aplecă s-o sărute, iar sărutul acela, aproape dureros, spulberă într-o clipită verişoarele şi Parisul, şi Londra, şi toate lucrurile obişnuite.
   Nu-i păsa de nimic în afară de acest moment dintre ei doi. Întreaga lume se redusese la el: gustul lui şi atingerea gurii lui... felul în care era dur şi blând în acelaşi timp... greutatea trupului lui când se apăsa pe al ei.
   O sărută peste tot: pe faţă, pe gât, pe umeri, pe sâni - şi asta o făcu să vrea să plângă din nou şi să râdă deopotrivă. Merse mai jos, acoperindu-i pântecul cu sărutări ca nişte mici flăcări în vreme ce ea îşi împleti degetele în părul lui. În cele din urmă ajunse la locul dintre picioarele ei. Îi simţi mâinile apucând-o de şolduri în timp ce limba lui pătrundea în cel mai intim loc al ei. Şi apoi, nimic nu mai avea înţeles... şi, în sfârşit, totul avea. Totul se schimbă. Lumea era altceva, o mare lagună neagră într-o noapte întunecată. Aerul era greu, ameţitor. Plăcerea crescu tot mai mult şi împreună cu ea crescu şi dorinţa pentru ceva fără nume, dar pe care trebuia să-1 găsească, la care trebuia să ajungă.
   Era conştientă de mişcare şi de foşnete în vreme ce el îşi aruncă de pe el restul hainelor. Apoi, îşi apropie trupul gol de al ei şi gura lui i-o acoperi din nou pe a ei într-un sărut atât de intens, de tandru, de o dulceaţă infinită...
   O pătrunse, trezind-o brusc din amorţeala provocată de dorinţă. Ceaţa din minte i se risipi şi îşi deschise ochii. Era conştientă de mărimea şi căldura membrului lui... în ea. Era ciudat şi stânjenitor; se simţea prinsă în cursă.
   „Ce am făcut?” se gândi preţ de o clipă, însă el continua s-o sărute, şi gura lui se mişca de la buze spre obraji şi gât.
   Într-un târziu, încordarea ei se risipi sub mângâierile tandre. Şocul dispăru şi trupul i se relaxa, acceptându-1 încet pe al lui. Era straniu şi minunat să te uneşti atât de intim. Îşi puse mâinile pe spatele lui, delectându-se cu atingerea pielii şi vibraţia muşchilor sub mâna ei.
   Mirosul masculin, care umplea aerul, îi luă în stăpânire nările şi capul, îmbătând-o. Era uluită de puterea ei asupra lui şi a lui asupra ei. Când Longmore începu să se mişte în ea, reacţionă instinctiv, potrivindu-şi ritmul după al lui în acelaşi fel cum învăţase felul lui de a săruta... ca şi cum într-un fel ar fi ştiut dintotdeauna şi doar ar fi aşteptat semnalul să înceapă.
   El cânta pe trupul ei, la început blând şi incet. Ea se simţea ca o vioară, şi sentimentele erau muzica. După aceea, când el îi făcu să vibreze fiecare fibră a corpului, muzica se auzi tot mai tare.
   Lumea se întunecă tot mai mult şi deveni mai sălbatică, iar Sophy se mişca în acea lume ca şi când ar fi fost, în sfârşit, în elementul ei. Se mişca împreună cu el în acelaşi ritm pasional, alergând nesăbuit spre o destinaţie necunoscută. Şi inima îi spunea doar: „Da, ia-mă cu tine”.
   El o luă; după graba înfierbântată şi sălbatică fu din nou un şoc în momentul în care ceva parcă izbucni în interiorul fiinţei ei. O copleşi plăcerea, val după val, până când totul dispăru şi rămase doar fericirea. Se lăsă dusă spre fericire şi o ciudată linişte o cuprinse, o pace neaşteptată şi fermecătoare.

   Sophy nu era sigură cât timp zăcuse în neant. Era vag conştientă de faptul că Longmore o lipise cu spatele de trupul lui fierbinte. Se simţea confortabil, în siguranţă şi caldă. Poate că adormise.
   Sau poate că pur şi simplu stătuse suspendată, în transă, pentru un timp. Nu era sigură. Contactul cu realitatea fu brusc şi dureros.
   - Ah, nu! exclamă ea.
   Se smulse din braţele lui şi se ridică în capul oaselor.
   - Cum de am putut face asta? Nu, nu, nu! Rogu-te, Doamne,să fie doar un vis.
   - Sophy.
   Vocea lui era îngroşată, somnoroasă.
   - Nu eşti tu de vină. E vina mea. Am făcut-o dinadins. Nu pot să cred. Am făcut-o dinadins - când ştiam.
   Se crispă de durere.
   - Ah, cum am putut fi atât de proastă?
   - Sophy, repetă el.
   - De ce nu am aruncat pur şi simplu magazinul în aer? De ce nu i-am dat foc? Ce mod mai bun să distrug afacerea decât ăsta?
   - Sophy, culcă-te!
   - Nu pot să dorm în clipe dintr-astea!
   Longmore îşi întinse o mână musculoasă şi o trase ferm, iar Sophy căzu lângă el.
   - Taci.
   - Suntem ruinate! gemu ea. Şi eu am făcut-o! De ce nu am mers pur şi simplu să muncesc pentru Hortense Nesuferita? Nu i-aş fi putut face o favoare mai mare.
   - Sophy, culcă-te. Fără vorbă. Nu discutăm despre asta acum. Culcă-te.
   Apoi, îşi ridică o mână mare şi caldă şi îi cuprinse sânii. Sophy oftă şi se cuibări lângă el, adormind pe dată.
    Când Longmore se trezi din nou, fu din proprie iniţiativă. Intensitatea luminii îi spuse că o parte din dimineaţă trecuse, dar nu prea mult.O simţi că se foia lângă el.
   - Ah, nu, murmură ea. Ah, nu.Ce-o să mă...
   Contele îşi înăbuşi un oftat.
   - Aşteaptă un minut.
   O întoarse spre el şi îi sărută gâtul. Descoperise că era un punct sensibil, unul din multe altele.
   - Ah, icni ea într-un fel care i făcu mădularul să devină ţeapăn.
   Continuă să o sărute pentru că-i plăceau atingerea, mirosul şi gustul pielii ei, dar şi felul în care reacţiona, numai din instinct, fără prefăcătorie. În actul dragostei, era perfect sinceră. Continuă să o sărute pentru că-i plăcea să facă asta şi pentru că era un bărbat nesăbuit care nu-şi dezvoltase obiceiul de a se preocupa de consecinţe. Îşi plimbă mâinile pe corpul ei gol, iar ea se zvârcoli de plăcere.
   - Nu-i cinstit, protestă pe o voce joasă. Nu-i cinstit.
   - Nici eu nu joc cinstit, replică Longmore, repetând ce spusese ea zilele trecute.
   O sărută peste tot pe unde mâinile îi colindaseră deja. Zăbovi în locurile cele mai delicioase - punctul de după ureche şi interiorul cotului. Îi sărută sânii,delectându-se înainte de a lua în gură desăvârşitul mugure roz şi a-1 suge uşor. Picioarele ei se mişcară lângă ale lui şi abdomenul i se încordă, îşi înfipse mâinile în părul lui - şi acest gest posesiv îl făcu să-şi piardă controlul.
   Cu toate astea, oricât de necugetat ar fi fost, instinctele sale de bază erau puternice. Aceste instincte simple îi spuseră că poate nu avea să i se mai ivească o şansă ca asta; prin urmare, trebuia să profite de ea.
   Aduse acelaşi omagiu şi celuilalt sân, după care îşi croi drum în jos. Zăbovi un timp în triunghiul auriu dintre picioarele ei, lăsându-şi limba să o atingă până când ea începu să geamă neajutorată, murmurând în franceză nişte prostii şi nişte dulci vorbe de alint. Apoi continuă pe calea pe care şi-o imaginase de atâtea ori: de-a lungul minunatelor rotunjimi ale coapselor până la glezna elegant conturată şi până la călcâiele ei desăvârşite. Le sărută pe fiecare în parte. După aceea o luă de la început,pe cealaltă parte. Şi când termină, o întoarse pe burtă.
   - Milord! exclamă ea.
   - Harry,o corectă el. Nu trebuie să ne formalizăm acum.
   - Harry, spuse ea gâfâind.
   Nu era sigur că vreo altă femeie care nu-i era rudă apropiată îi pronunţase numele de botez. Îl făcea chiar să sune... franţuzeşte.
   Nicicând până acum nu i se păruse atât de frumos şi de potrivit.
   O sărută pe ceafă şi îşi lăsă mâinile să-i urmeze gura pe fiecare părticică din spatele ei.Şi ce spate avea: drept şi cu o netezime de mătase... şi, la bază, minunata curbură şi rotunjime a fundului ei desăvârşit! Îl sărută reverenţios, făcând-o să chicotească. Îşi făcu loc între picioarele ei, dezmierdând-o cu tandreţe.
   Sophy îşi ţinu răsuflarea şi se arcui,invitându-l să continue. Era umedă sub degetele lui, iar asta îi distruse complet stăpânirea de sine. O trase mai aproape şi îşi dirija mădularul în ea, pe la spate.
   - Ah, ah, ah, gâfâi ea.
   - Da, spuse Harry vârându-şi faţa în gâtul ei.
   „Da,da,da,da,da!” striga în gând, cu trup şi suflet.
   Cu o mână o ţinea lipită de el şi cu cealaltă îi ţinea rotunjimea dintre picioare în timp ce o pătrundea lent.
   Voia să dureze ore întregi, dar nu se putea controla destul. Se retrase din ea şi, fără menajamente, o întoarse. O penetră din nou, în felul obişnuit, pentru că putea să-i vadă faţa şi pentru că ea îl cuprinsese cu braţele în acel chip minunat, ca şi cum era cel mai natural lucru din lume şi îl cunoştea dintotdeauna şi el era al ei pe vecie. Îl mângâie pe abdomen şi apoi mai jos, acolo unde erau uniţi, şi se împinse în el, potrivindu-şi ritmul cu al lui, pe urmă luând conducerea.
   Harry văzu cum i se schimba expresia feţei pe când se apropia de punctul culminant. Se împinse tare şi adânc în ea, smulgându-i un ţipăt.Apoi termină şi corpul lui continuă un timp să vibreze, până când în sfârşit se prăbuşi şi îşi îngropa faţa în curbura gâtului ei.

   Adormiră la loc.
   Atunci când deschise ochii, Sophy constată că era spre amiază, cu mult peste ora la care se scula de obicei. Nu avea însă nicio remuşcare: era absolut minunat să se cuibărească în braţele lui Longmore.
   „Îi plac femeile”, se gândi.
   Dar, pe de altă parte, ce ştia ea? Doar ce auzise: femei plângându-se de bărbaţi care se întorceau pe o parte şi adormeau. Sau plecau brusc. El încă nu plecase, şi asta urma să fie o problemă, având în vedere că sora lui era în camera învecinată Simţi cum îşi schimba poziţia corpului în spatele ei. În spatele ei. Îşi aminti ce făcuse. Asta fusese interesant.
   - Trebuie să pleci, îi zise.
   - Nu încă, mormăi el.
   - Sora ta, îi aminti.
   - Nu se va trezi decât peste câteva ore.
   - Nu poţi să fii sigur.
   - Ea nu are magazin. Tu te trezeşti când se crapă de ziuă. Clara doarme buştean şi nu se scoală niciodată înainte de 11.
   Cum Sophy se ridică în capul oaselor cu o expresie familiară pe chip, Longmore oftă:
    - Ah, bine. O să discutăm acum.
   - Fără discuţii, replică ea.
   Mintea i se limpezise acum, de parcă ar fi pârjolit-o un foc, arzând orice confuzie.
   - E foarte simplu. Nimeni Nu Trebuie Să Ştie Vreodată.
   Proptindu-se într-un cot, o privi lung.
   - Ştii, pot auzi aceste vorbe subliniate. Cu literă mare.
   - Serios, dacă nu ştie nimeni, nimeni nu ştie. Trebuie să-mi promiţi că nu spui nimănui.
   - Aş vrea să ştiu de unde ţi-a venit ideea că sunt genul ăla de bărbat care se laudă prietenilor cu aventurile lui amoroase. Crezi că sunt tipul care se împăunează că a dezvirginat fecioare?
   - Cine spune că am fost virgină?
   - Nimeni nu trebuie să spună ceva. Mi-am dat eu însumi seama, în final.
   - Pentru că n-am ştiut ce să fac?
   - Asta şi acea parte intimă a femeii deosebit de strâmtă.
   - N-am avut timp! se disculpă ea. N-am avut timp niciodată pentru bărbaţi.
   - N-am făcut vreo critică. A fost un fel de şoc, dar... de fapt...
   - Îţi place că ai fost primul.
   - Da. Îmi place. Este foarte bizar. N-am fost niciodată genul de bărbat căruia să-i pese de aşa ceva, dar în cazul tău am să fac o excepţie.
   Şi ei îi plăcuse că el fusese primul. Lumea era plină de crai şi de bărbaţi nestatornici. Marcelline se măritase cu unul. Lady Clara dăduse de necaz cu altul. Dar oricare ar fi fost defectele lui Longmore, el era exact ceea ce părea a fi. El însuşi. Întotdeauna.
   Gândul era reconfortant.
   - Păi atunci, dacă nu scoţi o vorbă, nu-i nicio problemă, zise în cele din urmă.
   - Dar tu? Şi tu o să păstrezi tăcerea?
   - Nu îmi propun să fac reclamă în Foxes Morning Spectacle, dacă la asta te referi.
   - Nu asta vreau să spun. Ce ai de gând cu surorile tale? Le spui sau nu totul?
   - Da-a-a.
   - Deci?
   - Ele n-o să spună nimănui.
   - Sunt femei, mormăi el.
   - Cui să spună? Mătuşilor lui Clevedon? Clientelor noastre? Hai, fii rezonabil.
   - De ce să încep tocmai acum?
   - Pe cuvânt, am avut destule necazuri cu Marcelline care a încălcat teritoriul aristocratic. Dacă se află că l-am sedus pe fiul cel mai mare al lui Lady Warford, va face mai mult decât să boicoteze Casa Noirot. Ne va zdrobi. Definitiv. Nici chiar eu nu voi fi în stare să refac magazinul. Surorile mele ştiu asta.
   - Prea bine, rosti el. Atâta timp cât înţelegem cine pe cine a sedus.
   - Partea asta este dureros de limpede.
   - N-ai putut să te abţii.
   - De fapt, n-am putut. Dacă n-aveam ocazia, dacă n-ai fi fost al naibii de înţelegător... şi seducător.
   - M-am străduit foarte tare.Mă refer la partea cu seducţia.Nu eram sigur că observi.
   - Aparent, nu făceam decât asta.
   - Bine. Îmi concepusem o întreagă strategie.
   Sophy îl privi pieziş.
   - Te-ai gândit la asta?
   - Trebuia s-o fac, nu-i aşa? Eşti complicaiă.
   - Mai simplă decât crezi. Nu sunt o fată cumsecade.
   - Iar eu nu sunt un băiat cumsecade. Este neelegant să urmăreşti fete lipsite de experienţă, dar n-am putut rezista.
   - Bineînţeles că nu. Nimeni nu-mi poate rezista. Aşa că nu trebuie să te învinovăţeşti.
   - Ăsta-i un lucru pe care n-am să-1 fac niciodată. Totuşi...
   Încruntându-se, Longmore continuă:
    - S-ar putea să fi făcut unul dintr-ăia... ştii tu... o chestie din aia mică şi rozalie care urlă.
   - Un copil, traduse ea. Ştiu.
   - În cazul ăsta...
   - Hai să nu ne gândim încă aşa departe ,spuse Sophy, ignorând panica de gheaţă care i se instalase în stomac. Acum am o problemă mai urgentă. Nunta surorii tale este peste doar două săptămâni.
   Longmore stătea nemişcat, amuzându-se leneş cu părerea lui Sophy despre lume în vreme ce îi privea superbul corp gol, cu sânii aflaţi drept în faţa lui.
   Îi luă un moment să digere ultima frază. Apoi se trezi brusc şi se ridică.
   - Îţi baţi joc de mine?
   Ea îşi scutură capul şi buclele blonde se mişcară în toate părţile.
   Nu era de mirare că în ajun fusese o pradă atât de uşoară.
   - Nu mi-am dat seama, spuse el. Credeam că mama va amâna inevitabilul cât de mult posibil.
   Sophy îi povesti ce aflase de la Clara despre Lady Bartham şi mama lui.
   - Am jurat să fac în aşa fel încât nunta asta să nu aibă loc şi să repar reputaţia surorii tale. I-am spus că ea e misiunea mea, singura mea misiune. Îmi pare rău...
   Închise pentru scurt timp ochii. Când îi deschise erau iarăşi de un albastru strălucitor.
   - Stai! Nu-mi pare rău de toate astea, zise ea arătând spre el şi spre pat. A fost prostesc din partea mea - dar a fost emoţionant şi minunat şi nu-mi pot imagina o renunţare la feciorie mai excitantă. Dar trebuie să mă concentrez asupra afacerilor.
   - Aşa-i.
   Longmore îşi încrucişă braţele sub cap. În viaţa lui apăruse o problemă extrem de complicată. Nu o cunoştea încă amănunţit, dar trebuia s-o rezolve de unul singur. Sophy nu avea să-1 ajute, iar el nu intenţiona să ceară sfatul nimănui.
   Simplul gând de a mărturisi cuiva faptele sale amoroase îl făcu să-i îngheţe sângele în vene. În orice caz, Se Legase Prin Jurământ Să Tacă.
   Chiar şi când se gândea la asta, îşi imagina cuvintele aşa cum le-ar fi scris Sophy, cu litere mari.
   „Nimeni Nu Trebuie Să Ştie Vreodată.” Îl molipsise cu melodrama ei.
   Obosit de atâta gândire, o privi drăgăstos.
   - Afaceri, spuse ea peste câteva clipe.
   - Ai dreptate, zise el.
   Oftatul ei îi permise să-i admire sânii ridicându-i-se şi coborând.
   - Acum trebuie să pleci. Poate că sora ta va mai dormi ore bune, dar cred că Davis s-a trezit deja.
   - Aşa e.
   Longmore se sculă din pat şi se strădui să-şi dezgroape îmbrăcămintea din mormanul de haine şi lenjerie, ciorăpărie şi pantofi.
   Sophy părăsi la rândul ei aşternuturile şi, goală precum o Evă nou-născută, îl ajută să se îmbrace. Când fu la uşă şi gata să plece, ea scoase un mic oftat şi alergă spre el luându-1 de revere. Îşi aplecă faţa spre ea, iar Sophy se ridică pe vârfuri şi îl sărută apăsat pe buze.
   - Hai, pleacă, îl îndemnă. Pleacă...
   Vocea i se pierdu, mâinile îi alunecară de pe reverele hainei lui şi capul i se înclină într-o parte. Deşi ochii ei îl fixau, Longmore ştia că de fapt nu-1 prea vedea. El, pe de altă parte, putea să-i cerceteze nestingherit fiecare centimetru roz şi alb, şi auriu al trupului.
   - Aşteaptă, îi ceru ea.
   - Bine.
   Splendida Evă se gândea. Longmore îşi imagina rotiţele învârtindu-se, mori diabolice în funcţiune.
   - Ah, făcu Sophy în final. Da.
   Ochii i se măriră, privirea ei albastră se ascuţi până la o strălucire de safir.
   - Ştiu!
    Îşi odihni capul pe pieptul lui. El îngădui mâinii sale să-i ciufulească buclele blonde, rezistând eroic impulsului simţit in cealaltă mână de a-i apuca sânii.
   - Ascultă tu, bărbat superb, rosti ea. În sfârşit, acum ştiu.
   - Ce ştii? spuse el înăbuşit, pierdut în mireasma părului şi a pielii ei, mirosul văratic al unui tărâm îndepărtat unde fusese fericit. Şi ce mă face pe mine...
   - Mi-a venit ideea. Ştiu cum o s-o salvăm pe sora ta.

   Reşedinţa Warford în acea noapte

   Familia se ridicase de la masă şi era în bibliotecă când Longmore sosi împreună cu sora lui.
   Mama lor sări din fotoliu şi alergă spre ei.
   - Ah, Clara cum de-ai putut? strigă ea.
   Longmore văzu cum sora lui îşi aduna puterile pentru a înfrunta acuzaţiile, învinuirile şi alte insulte,ştiind că asta era concepţia lui Lady Warford despre sfaturile materne iubitoare. Deschise gura să spună ceva nerespectuos, când Lady Warford se repezi la Clara şi o luă în braţe, hohotind de plâns.
   - Ah, draga mea fetiţă, sunt aşa de fericită că ai venit acasă! Nu trebuie să mai fugi niciodată, dar niciodată. Oricare ar fi necazul, trebuie să-mi spui, iubirea mea. Promite-mi. Promite-mi, te rog.
   Era, se gândi el, primul „te rog” care ieşise vreodată de pe buzele mamei lui.
   - Îmi pare rău, mamă, spuse Clara.
   Vocea ei, înăbuşită de umărul mamei, suna şocată.
   - Asta a fost o treabă cumplită pentru tine, urmă Lady Warford. Vătămătoare pentru sensibilitatea unei fete - dar bineînţeles tu nu ştiai nimic despre cum pot fi bărbaţii. Ai avut încredere în el, prostuţo. Dar cum puteai să ştii? Mereu e aşa. Niciodată nu sunt aşa cum ne închipuim noi.
   O mai strânse o dată în braţe şi se retrase.
   - Trebuie să spun că Harry m-a surprins. Ne-a surprins pe amândoi, nu-i aşa, Warford?
   - Da, aşa-i, zise bătrânul aristocrat. Bravo! Să ai grijă de sora ta! Prima dată ai făcut-o de oaie...
   - Warford, îl mustră soţia sa.
   - Dar ai găsit-o şi ai adus-o înapoi. Un lucru bun. Mulţumită şiretlicului tău isteţ, am aflat că Adderley s-ar putea să nu fie chiar ticălosul pe care l-am crezut a fi.
   - Am nevoie să beau ceva, spuse Longmore, îndreptându-se rapid către prima carafă.
   Sherry-ul nu era preferatul lui, dar mergea şi aşa. Îşi turnă o porţie generoasă şi bău.
   - A venit aici în fiecare zi, îl informă Lady Warford.
   - A auzit de indispoziţia Clarei, adăugă soţul ei. Era foarte îngrijorat.
   - Flori, draga mea, spuse Lady Warford. Ţi-a adus flori. Şi fructe din serele lui. Părea destul de îndurerat, nu-i aşa, Warford?
   - Foarte.
   - După cum ne-a asigurat, e conştient că împrejurările care au dus la căsătoria ta nu au fost cele la care se spera, însă a spus... a spus... vocea lui Lady Warford se stinse. Nu pot să-mi amintesc exact ce a spus, dar a fost ceea ce se cuvine. Asta nu schimbă faptul că e falit şi că mama lui nu era ceea ce ne dorim. Dar a murit, şi el pare să ţină la tine, Clara. Cred într-adevăr că, făcând puţin efort, poţi să scoţi ceva din el.
   Deşi Clara era evident luată prin surprindere, nu-i scăpă privirea de avertizare a lui Longmore, aşa că izbuti să afişeze o expresie afabilă.
   El nu încercă să-şi ascundă neîncrederea. Nu că cineva s-ar fi aşteptat să o facă. Era convins că neliniştea lui Adderley în legătură cu sora lui era sinceră: dacă se îmbolnăvea şi murea înainte de nuntă, ar fi trebuit să-şi caute repede altă avere, iar o moştenitoare precum Clara nu era prea uşor de găsit.
   - Dacă cineva îl poate face un om de treabă, asta e numai Clara, declară el. În orice caz, am mai spus-o, trebuie să ne împăcăm cu situaţia. O să fie mai puţine bârfe dacă noi toţi vom părea mulţumiţi de aranjament. Nu strică să dăm de înţeles că am descoperit în cele din urmă că Adderley nu e chiar aşa de rău cum au presupus toţi. Dinspre partea mea,promit să fiu politicos cu el când îl voi întâlni data viitoare.
   Bău restul de shery si puse paharul jos.
   - Pot să mă retrag acum?

CAPITOLUL 13

   Exclusiv în Foxe's Morning Spectacle,Miercuri,10 iunie

   Ne-a fost adus la cunoştinţă că o misterioasă străină din Franţa a sosit săptămâna aceasta la Londra cu o suită considerabilă. Am primit informaţia că Bagajele conţinând garderoba doamnei erau atât de numeroase, încât au necesitat închirierea unei nave particulare. Acest fapt sugerează o şedere îndelungată în plăcuta noastră insulă verde. În ce priveşte locul unde îşi va stabili reşedinţa, scopul vizitei şi - în special - identitatea tinerei doamne, sperăm să ne informăm cititorii cu obişnuita noastră promptitudine.

   Miercuri noapte

   Întreaga Londră ştia că ducele de Clevedon o întâlnise pe doamna Noirot la opera din Paris. Totuşi, seara aceasta era prima în care ea îşi făcea apariţia la teatru, iar momentul nu lăsă publicului - părţii masculine, desigur - nicio îndoială asupra motivului pentru care ducele de Clevedon cedase în faţa doamnei.
   Aceasta era prima ocazie în care se afişa la o întrunire a înaltei societăţi. În vreme ce puţinii clienţi ai Casei Noirot prezenţi acolo o cunoşteau, aceştia erau în principal doamne aparţinând micii nobilimi şi aristocraţiei de rang inferior. În marea schemă a lucrurilor contau, dar nu foarte mult.
   Bărbaţii aveau toate motivele să se uite atent, pentru că în loja ducelui nu se afla o singură doamnă elegantă, ci două: soţia lui şi o străină blondă.
   În partea cealaltă a sălii, în loja Warford, Lady Warford privea hotărâtă înspre scenă, refuzând să recunoască existenţa noii ducese de Clevedon.
   Cu toate astea, Clara se holba din plin. I se adresă lordului Adderley care stătea supus lângă ea, jucând rolul viitorului soţ prevenitor:
   - Ştii cine este doamna aceea care e cu ducesa de Clevedon?
   Adderley, care se uitase la fel de intens ca toţi ceilalţi, întoarse o privire mirată către ea:
   - Nu ştii? Credeam că e o membră a clanului Noirot. Nu este blondă una dintre ele?
   - Surorile sunt nemăritate, în timp ce doamna asta poartă o rochie pentru femei căsătorite. O franţuzoaică măritată, aş spune.
   - Franţuzoaică? zise Longmore, care stătea în spatele celor doi logodnici. Poţi stabili asta de la distanţă? Şi fără a folosi un binoclu de operă, aşa cum fac celelalte doamne?
   - Îţi poţi da seama de fiecare dată, îl lămuri Clara. Noi, englezoaicele, putem purta exact ce poartă franţuzoaicele, şi totuşi cumva arătăm întotdeauna a englezoaice.
   Se întoarse şi întâlni ochii fratelui ei.
   - Ai fost la Paris, Harry. Nu eşti de acord?
   Mama lor scoase un sunet de protest şi le aruncă o privire glacială. Ambele ei odrasle pretinseră că nu observă.
   - De un lucru sunt sigur, anume că a stârnit rumoare în teatru, spuse Longmore. Abia poţi auzi interpreţii - nu întotdeauna un lucru rău, deşi aş fi preferat să o fac la o operă nemţească plicticoasă şi lungă, nu la The Watermam. În felul ăsta, pe de altă parte, cântăreţii sunt stimulaţi să se autodepăşească. La pauză, cred că am să fac câţiva paşi şi o să-1 rog pe Clevedon să mă prezinte. După aia o să vă pot lămuri. Măcar o dată să o iau înaintea ziarului Spectacle.
    Ştiind că numeroşi spectatori aveau să meargă în aceeaşi direcţie, părăsi loja familiei cu câteva minute înainte de pauză şi intră în loja lui Clevedon înaintea mulţimii.
   - I-am luat pe ceilalţi tipi cu mult, se împăună el.
   - Aşa credeam şi eu, râse Clevedon. Poţi să fii destul de iute când vrei.
   Longmore se întoarse spre înălţimea Sa, ducesa.
   - Înainte de năvălirea hoardelor, vreţi să fiţi aşa de amabilă să mă prezentaţi doamnei?
   - Madame de Veirrion, îmi permiteţi să vi-1 prezint pe lordul Longmore, un foarte bun prieten al soţului meu, spuse ducesa.
   Tânăra femeie se uită inexpresiv, astfel că înălţimea Sa repetă introducerea în franceză.
   - Ah, da, spuse Madame,asta prieten de mult timp. Comme un frere, n'est-ce pas? Lord Lun-mour.
   Dădu uşor din cap, iar briliantele aranjate artistic printre penele de pe pălăria ei străluciră şi dansară. Engleza ei stricată era teribil de comică.
   Pentru a o scuti, Longmore continuă dialogul în franceză, ceea ce îi dădu un mic avantaj în faţa gloatei de bărbaţi care se îngrămădiră în loja lui Clevedon un moment mai târziu.
   În vreme ce majoritatea stăpâneau franceza, aşa cum trebuia să o facă un gentleman bine educat, nivelul lor era asemănător cu acela al lui Clevedon - o franceză vorbită bine de un englez. Era varianta de conversaţie a rochiei, aşa cum o descrisese Clara: toţi se exprimau corect, dar se vedea de la o poştă că erau englezi. Longmore, elevul cel mai neinstruit din lume, avea dintr-un oarecare motiv o înclinaţie către limbile străine, în orice caz, către cele de origine latină.
   - Dar monsieur de Lun-mour vorbeşte limba mea precum Les Parisiens, remarcă Madame. Cum de e aşa? Pe mine, engleza mea, este prost. Nu pot să fiu învăţată. Helas, ei tot încearcă. Mon mari - dragul meu de soţ...
   Ochii ei albaştri deveniră înceţoşaţi. Ridică mâna plină de inele şi brăţări şi îşi tamponă uşor lacrimile cu o batistă dantelată.
   - Ce pauvre Robert! Încearcă şi încearcă să mă înveţe. Dar ce? Sunt toantă.
   Toţi domnii se arătară de altă părere. Când se lăsă tăcerea, Longmore spuse:
   - Dar sunteţi o toantă fermecătoare şi superbă, Madame. Şi, continuă el în franceză, o femeie fermecătoare şi superbă poate scăpa lesne chiar şi dacă săvârşeşte o crimă. Vă închipuiţi oare că vreunul dintre bărbaţii prezenţi aici v-ar condamna pentru că ne asasinaţi limba?
   Longmore o părăsi pe Madame şi coteria ei cu puţin timp înainte de terminarea pauzei şi se înapoie în loja familiei lui. Mama îi aruncă priviri ucigătoare şi pe bună dreptate: Lady Bartham i se alăturase şi fără îndoială că presărase sare pe câte răni deschise putuse găsi. Sau provocase.
   - O doamnă franţuzoaică, după cum ai dedus, îi spuse Longmore surorii lui, fără a se obosi să coboare vocea.
   Cele două doamne mai vârstnice se opriră din vorbă.
   - Madame de Veirrion. O prietenă a ducesei din perioada ei pariziană. O văduvă - cu ceva avere, aş spune. Mă înclin în faţa cunoştinţelor surorii mele în materie de rochii, dar doamna pare să trăiască într-un lux uimitor. După bijuterii e mai uşor de apreciat, şi nu sunt imitaţii, vă asigur.
   Lady Bartham îşi puse lornionul la ochi şi începu să o inspecteze pe tânăra franţuzoaică. După o foarte scurtă ezitare, Lady Warford făcu la fel.
   - Văduvă ai spus, Longmore?
   Întotdeauna era atentă să folosească titlul primului ei născut în prezenţa lui Lady Bartham, care avea două fete de măritat, nişte mici nimfe brunete, prea osoase după gustul lui.
   - O văduvă destul de tânără. Vorbeşte cea mai îngrozitoare engleză cu putinţă.
   - Asta nu-ţi face ţie probleme, observă Clara.
   - Nu, într-adevăr, interveni Adderley întotdeauna ăsta a fost punctul tău forte, limbile străine. Ca să nu punem la socoteală upercutul.
   Zâmbi trist şi îşi mângâie maxilarul. Vănătaia era încă vizibilă.
   - Asta ca să mă învăţ minte, rosti el cu o voce joasă.
   Era exact ceea ce trebuia să spună un bărbat dacă voia să se împace cu viitoarele sale rude prin alianţă. O făcu atât de bine, încât un om mai puţin cinic decât Longmore l-ar fi crezut.
   - Ai stat acolo destul de mult, zise Clara.
   - E drăguţă şi poceşte engleza într-o manieră foarte şarmantă, se justifică Longmore.
   - Evident că e fermecătoare, comentă Lady Bartham. Se pare că i-a subjugat pe toţi.
   - Franţuzoaicele fac adesea acest lucru, rosti Lady Warford cu un aer misterios.
   - Credeam că ducele va fi obligat să-şi cheme servitorii ca să controleze mulţimea, spuse Clara.
   - Fără îndoială că a stârnit zarvă, aprobă Lady Bartham.
   Îşi întoarse privirea ascuţită a ochilor ei căprui spre Longmore.
   - Dar cine este ea?

   Exclusiv pentru Foxe's Morning Spectacle
    Joi, 11 iunie 1835

   Cine este ea? Aceasta e întrebarea de pe buzele tuturor începând din seara trecută, când Misterioasa Străină şi-a făcut apariţia la Teatrul Regal purtând o rochie neagră de satin, cu un corsaj a la Sevigne, împodobit cu un rând de funde negre. Mânecile, garnisite cu funde paj, erau foarte încărcate, cu inele duble de satin alb. Ceea ce la prima vedere părea a fi o fustă era de fapt o iluzie artistică creată de un panou frontal de satin brodat cu fire de aur. Corespondentul dvs. ştie din cea mai autorizată sursă că Madame de V este urmaşa unui conte francez a cărui familie a fost apropiată pentru multă vreme de Casa de Bourbon şi care a pierit în chip tragic, asemenea multor reprezentanţi de frunte ai Vechiului Regim, sub tăişul ghilotinei. Având în vedere actualele turbulenţe din Paris, nu putem fi surprinşi că domnia sa, lipsită în acest ultim an de protecţia unui soţ devotat şi acţionând fără îndoială la sfatul înţelept al consilierilor săi, s-a hotărât să se stabilească, laolaltă cu averea sa considerabilă (rivalizând, ni s-a spus, cu a ducelui de C ), pe tărâmurile paşnice ale Regatului Maiestăţii Sale. Ni s-a spus că Madame s-a decis să-şi caute o reşedinţă permanentă în capitală. Între timp, a luat un apartament la unul dintre hotelurile descrise în albumul Imagini din Londra al lui Cruchley ca fiind „gazdă prezenţei incognito a unor nobili şi potentaţi”. Suntem informaţi dintr-o sursă de încredere că Madame şi răposatul domn de V s-au numărat printre protectorii ducesei de C în timpul lungii şederi a înălţimii Sale la Paris.

    După obişnuitele noutăţi de la Curte, bârfele generale, comentariile despre fuga de acasă a cuplului Sheridan-Grant şi nişte anecdote amuzante, la sfârşitul ultimei coloane ce preceda pagina cu anunţuri apărea această notă:

   Seara trecută, am observat un anumit lord în compania doamnei cu care urmează să se căsătorească în două săptămâni. Ne face plăcere să relatăm că doamna pare complet refăcută de pe urma recentei sale boli alarmante. Nu putem afirma că ne face plăcere să ne înştiinţăm cititorii că mai târziu în acea seară - sau ar fi mai exact să spunem la mijitul zorilor - domnia sa a fost observat intrând într-un local de jocuri cu o reputaţie dubioasă din care nu a ieşit decât la câteva ore după răsăritul soarelui. Pentru toţi aceia - şi noi ne numărăm printre ei - care i-am urat doamnei, în ciuda împrejurărilor neplăcute care au grăbit logodna, un viitor fericit, acesta este un eveniment foarte descurajam.
   Speraserăm că, odată cu câştigarea mâinii acestei frumoase doamne, domnia sa îşi va arăta gratitudinea încetând să mai păcătuiasca. Speraserăm că va reflecta asupra greşelilor strămoşilor săi şi se va decide - de dragul doamnei, dacă nu pentru propria-i onoare - să restabilească prestigiul numelui familiei. După cum cititorii noştri cunosc desigur, tatălui domniei sale i s-a acordat titlul de baron pentru servicii oferite unui personaj regal, printre care se număra împrumutarea frumoasei sale soții pentru o perioadă nedeterminată de timp. Averea fiind de mult risipită la masa de joc, trebuie să ne întrebăm în legătură cu motivele şi lipsa de onestitate a oricărei persoane care-l încurajează pe domnia sa la alte nechibzuinţe, extinzându-i creditul pentru astfel de scopuri.

   Salonul reşedinţei Warford
   Joi după-amiază

   Ca mulţi membri ai înaltei societăţi, lordul Adderley citise ziarul Spectacle la cafeaua de dimineaţă.
   Înjurase din belşug şi îl jignise pe valet şi pe toţi ceilalţi servitori care avuseseră neşansa să-i apară în cale. După ce îşi adusese întregul personal într-o stare de agitaţie şi revoltă, se grăbise să străbată oraşul pentru a-şi vizita logodnica. Acolo începuse să mintă fără ruşine - adică să nege cu un aer corespunzător de indignat. Îşi luase cu el documentul ofensator. După ce fu introdus în salon, unde îl aştepta viitoarea lui mireasă, îl aruncă pe o măsuţă cu un gest teatral.
   - Nu ştiu cum de javrele astea de la Spectacle sunt lăsate să publice aşa nişte minciuni murdare! Trebuie să li se dea o lecţie. De mult trebuiau să fie daţi în judecată pentru aceste mizerii. Dacă Tom Foxe era un gentleman, l-aş fi provocat la duel. De vreme ce nu este, o să insist să fie arestat.
   Lady Clara inspiră adânc, expiră şi spuse:
   - Oamenii pot fi atât de nedrepţi! Iau cea mai inofensivă împrejurare şi o transformă în ceva ruşinos. Exagerează tot ce aud şi văd. Dar Spectacle nu dă niciodată nume, nu-i aşa? În orice caz, cineva care citeşte asta n-o să-şi imagineze că se referă la dumneata.
   - N-o să-şi imagineze?
    Adderley se încruntă spre ziar. Deşi n-o socotise niciodată pe Lady Clara Fairfax deosebit de isteaţă, admise că putea trage concluziile corecte.
   - Desigur că nu. Ca să-1 citez pe Harry, până şi un imbecil ar avea destulă minte să nu joace acolo. Tripoul ăla e la fel de plin de escroci precum Putney Bridge, zicea el.
   Musafirul se înroşi la faţă.
   - Longmore a fost aici - în legătură cu asta?
    Făcu un semn cu capul în direcţia fiţuicii de scandal.
   - A, i se întâmplă deseori să ia un exemplar din Spectacle pe drumul spre casă după teatru sau petreceri. A trecut pe aici adineaori. Mergea s-o viziteze pe Madame de Veirrion. Vrea să o convingă să iasă cu el. Ce crezi, e respectabilă?
   „Nu şi dacă iese cu fratele tău”, gândi Adderley, apoi rosti cu voce tare:
   - N-am auzit niciun zvon contrar.
   - Trebuie să fie respectabilă, spuse Lady Clara. Este prietenă cu ducesa de Clevedon şi se pare că şi ducele a făcut cunoştinţă cu ea la Paris. Nu-mi pot imagina că ar fi invitat-o la teatru dacă n-ar fi fost.
   - Lui Clevedon se pare că nu-i pasă de ce cred alţii despre el.
   Adderley nu menţionă, şi ea avea prea mult tact să sublinieze că, având un venit anual de sute de mii de lire, ducele de Clevedon îşi putea permite să nu-i pese.
   - Îi pasă ce se spune despre ducesa lui şi despre fiica acesteia, observă Lady Clara. Regele şi Regina au acceptat-o. Nu cred că ar vrea să-şi pună în pericol poziţia prin asocierea cu persoane nepotrivite.
   - Ar fi prostesc, sunt de acord.
   - Dacă este respectabilă, mama va fi mulţumită. Soţul doamnei i-a lăsat totul. Mamei nu-i va păsa că e văduvă. A fost întotdeauna îngrozită că Harry va sfârşi prin a se însura cu o balerină sau cu o bufetieră.
   Faţa lui Adderley luă foc. Mama lui era un punct nevralgic. Totuşi, nu fusese bufetieră, ci fiica unui hangiu. Fusese o amantă regală, la fel ca alte zeci de femei „respectabile”. Din nefericire, asta se întâmplase după naşterea lui. Nimănui nu-i păsa că erai bastard, atâta vreme cât erai bastard regal. Nu e de ici, de colo să fii descendentul unui monarh. El, din păcate, era descendentul unei hangiţe şi al unui obscur nobil de ţară. Nici măcar o picătură de sânge regal nu-i curgea prin vine.
   - Să se însoare? exclamă el uluit. Longmore? Asta era de neconceput. S-a ajuns deja atât de departe?
   Clara ridică din umeri.
   - Cine poate şti? Dar părea foarte interesat de ea. Şi îl ştii pe Harry, întotdeauna se aruncă fără să cugete în...
   Se întrerupse tuşind. Îşi puse mâna pe frunte.
   Era un mic gest involuntar, de ajuns să-i amintească lui Adderley de recenta ei suferinţă - fusese atât de bolnavă, încât accesul vizitatorilor să fie limitat vreme de 3 zile. Se grăbi să îngenuncheze lângă fotoliul ei.
   - Draga mea, nu te simţi bine?
    Ea îşi lăsă mâna să cadă.
   - Nu, o mică... ah, nu e nimic, doar că stau în casă de-o veşnicie, se pare. Am nevoie de o gură de aer proaspăt. Cred că am să chem cabrioleta şi o să fac o tură prin parc.
   - Prostii, spuse el. Dacă vrei să iei aer, voi fi fericit să te conduc eu. Tu trebuie doar să trimiţi o cameristă după bonetă şi şal.

   Ora la modă pentru promenadă nu sosise încă atunci când Lord Longmore mână cabrioleta pe sub poarta Cumberland din Hyde Park. O asculta pe însoţitoarea lui. Aceasta pălăvrăgea atât de caraghios într-o engleză stricată, încât nu se putea abţine să nu zâmbească, deşi nu era în cea mai bună dispoziţie.
   - Vă gândiţi la prea multe, remarcă Madame. O parte din milord mă însoţeşte. Cealaltă parte din el e plecată aiurea. Mă obligaţi să întreb la mine, eu să fiu cauza acestui ennui?
   - În mod bizar, parcă mi-aş dori să fi fost ceva mai plicticoasă, replică el. E mai multă agitaţie decât pot să suport. Noaptea trecută...
   Oftă, scuturând din cap.
   - Dar cât de calm păreai! Nici pe departe înfricoşat.
   - Ai dus de nas înalta societate cu o uşurinţă care mi-a tăiat respiraţia. Mă jur, femei care probabil că te-au privit drept în faţă de nenumărate ori în vreme ce le potriveai fundele şi alte de-astea ar fi trebuit să te recunoască până şi din partea opusă a sălii. Câţiva bărbaţi dintre cei care au venit în lojă erau la clubul Whites în ziua în care ai stat în ploaie pe St. James's Street oferindu-le cu generozitate priveliştea jupoanelor şi a gleznelor tale.
   - Lumea vede ce se aşteaptă să vadă. În magazin, domnişoara e modistă. Când nu este în magazin, ci într-un loc în care lumea nu s-ar fi aşteptat să fie, pare doar vag familiară.
   Vocea prefăcută,accentul fals, engleza stâlcită dispărură, stârnindu-i iarăşi mirarea contelui: era de neconceput uşurinţa cu care Sophy se descotorosea de o personalitate şi îşi asuma o alta.
   - Negustorii sunt la fel ca servitorii,invizibili, continuă ea. În afara propriului lor domeniu, clienţii nu-i recunosc. Dacă o persoană pretinde cu aplomb şi siguranţă că e altcineva, spectatorul pur şi simplu acceptă.
   Cu servitorii era altă treabă. Nimeni nu era invizibil pentru ei. Dacă nu ar fi fost aşa, Madame ar fi locuit la reşedinţa Clevedon, şi Longmore ar fi avut o grijă mai puţin. Dar asta era cu neputinţă. Nu puteai spera ca o casă atât de mare să păstreze secretul - sau oricare secret, la drept vorbind.
   Sophy ieşise deghizată şi angajase servitoare franţuzoaice de la una din agenţiile pe care le cunoştea şi în
care avea încredere. Acestea alcătuiau suita care o aştepta la hotel. La un moment dat, Spectacle avea să explice împrejurările în care ea fugise din Franţa. Fără îndoială, avea să fie o poveste absolut sângeroasă, pigmentată cu trădare, înşelăciune, fugă la adăpostul nopţii şi evadări îngrozitoare din faţa Duşmanului.
   Longmore clătină din cap.
   - Tot mi-e greu să diger: aceiaşi bărbaţi care se holbau la tine prin fereastra de la club se întrec acum să fie spirituali şi şarmanţi în franceză.
   - Pentru că scena a fost aşa de bine pregătită, îl lămuri. Nu trebuia decât ca tu şi Lady Clara să pretindeţi că nu mă recunoaşteţi.
   - Clara a reuşit să facă asta fără a rosti vreo minciună sfruntată, am băgat de seamă.
   Clara avusese însă doar un rol secundar. Luminile rampei se concentrau asupra lui Sophy,care trebuise să adopte o altă identitate - cu toţi ochii din teatru îndreptaţi spre ea. O făcuse cu un talent şi o încredere de sine care îl stupefiaseră.
   „Este în elementul ei”, se gândi Longmore.
   - Tu ţi-ai jucat rolul superb, zise ea. Atât de bine, încât m-ai uimit. Încă nu mi-a trecut şocul pe care l-am resimţit auzindu-ţi franceza perfectă.
   Contele ridică din umeri.
   - Asta mi-a adus o oarecare măgulire din partea lui Adderley. Chiar a avut curajul să mă complimenteze în legătură cu lovitura de upercut - şi să spună că o meritase.
   - El o să spună orice. E într-un bucluc mare cât toate zilele.
   Aceasta era una dintre problemele care-i ocupau creierul lui Longmore.
   - Tocmai de aceea e dispus să facă orice. Te rog să-ţi aminteşti asta. Şi aminteşte-ţi că nu e prost. Să ai grijă!
    Sophy înţepeni.
   - Nu pot să cred că tu îmi dai sfaturi cum să mă comport. Ai uitat de vizita noastră la Dowdy's?
   - Asta-i altceva.
   - Este acelaşi lucru. Pretind că sunt o altă persoană. O fac mai tot timpul. Pretind că nu vreau să plesnesc o clientă. Pretind că nu-i idioată. Pretind că-mi face plăcere să schimb pentru a paisprezecea oară panglicile pentru că ea nu ştie ce-i place sau ce vrea până când treizeci de prietene de-ale ei nu şi-au dat cu părerea.
   - Aici nu-i vorba de femei într-un magazin.
   - Asta mi-e foarte clar. Ai uitat a cui a fost ideea? Ai uitat că ţi s-a părut un plan perfect?
   - Erai goală puşcă atunci când mi l-ai dezvăluit. În acel moment, orice plan mi s-ar fi părut perfect.
   - Bine. Ar trebui să-ţi fie bine vârât în cap.
   - Niciun bine. Asta era înainte ca amicul meu Clevedon să ne comunice amănuntele urâte despre Adderley.
   În timp ce ei o urmăreau pe Clara, Clevedon făcuse şi el pe detectivul. Aflase că datoriile lordului Adderley erau considerabil mai mari decât se zvonea - şi zvonurile vorbeau despre o sumă foarte mare. Era într-atât de îndatorat, încât câţiva dintre creditori stăteau cu ochii pe el. Nu ar fi fost primul aristocrat care să fugă de obligaţii cu o navă de poştă spre Calais sau altă destinaţie de pe Continent.
   - S-a împrumutat de la nişte cămătari dezgustători, spuse ea fluturând din mână. Îi cunosc.
   - Metodele lor nu sunt întotdeauna sportive, remarcă Longmore.
   - Ştiu foarte bine.
   - Nu sunt nişte ţărănoi inofensivi ca bătăuşii angajaţi de Dowdy's, insistă el.
   - Ţi-am spus: Ştiu, pufni Sophy. N-ai idee cu cine am avut de-a face în Paris.
   - N-am. Devine din ce în ce mai clar că nu ştiu mare lucru despre tine.
   Cu excepţia faptului că sânii ei erau perfecţi şi fundul era mai mult decât perfect, şi când făcea dragoste era complet sinceră.... şi a faptului că îşi pierdea mult prea mult timp cugetând cum s-o aducă din nou în patul lui.
   - Va trebui să ne lăsăm pradă amintirilor cu alt prilej, spuse ea. Iată-i!
   Contele ridică privirea. Trăsura lui Adderley se apropia.
   - Vreau doar să nu fii prea încrezătoare în tine însăţi. Nu vreau să intri în vreo belea.
   - Habar n-ai de ce sunt capabilă. Eu nu sunt sora ta. N-am avut o viaţă plină de răsfăţ. Nu ştii ce trebuie să faci pentru a pune bazele unui magazin de succes. Nu-ţi mai face griji despre creditorii lui Adderley, lasă-i în seama mea. Trebuie să ai încredere în mine, aşa încât să te poţi concentra pe ceea ce ai tu de făcut. Trebuie să fii Longmore, căruia i-a picat cu tronc Madame de Veirrion. Uită-te la mine! Acum, sunt Madame.
   În acea clipă se transformă.
   Pentru el era un miracol să o privească. Pe când cealaltă trăsură se apropia, atitudinea ei se schimbă complet. Nici măcar trăsăturile feţei nu mai erau aceleaşi. Toate astea se întâmplară într-un mod prea subtil pentru a putea fi descris în cuvinte.
   Spre deosebire de ziua când o întruchipase pe verişoara Gladys, de data asta nu folosise nicio deghizare: fără lentile colorate care să-i închidă albastrul strălucitor al ochilor, fără aluniţe false care să-i strice tenul perfect, fără amestecuri toxice care să-i estompeze blondul auriu al părului, lira îmbrăcată ceva mai scump şi mai extravagant ca de obicei şi asta nu era de ici, de colo - însă faţa era expusă la vedere. Cu toate astea, devenise altcineva, ca şi cum avea o sută de suflete la dispoziţie şi putea deveni o altă persoană cu o uşurinţă uimitoare, aşa cum o altă femeie îşi schimba pălăriile. Într-un fel, prin forţa personalităţii sale,îi făcea pe toţi să creadă iluzia pe care o crease.
   Avea însă dreptate: Longmore trebuia să-şi scoată din minte deliciosul şi tulburătorul puzzle care era Sophia Noirot şi să se concentreze asupra farmecului emanat de doamna de Veirrion.
   Intrase prin poarta Cumberland, în colţul de nord-est al parcului, pentru ca „din întâmplare” să dea peste cealaltă pereche. Cei mai mulţi plimbăreţi din lumea bună intrau pe la Hyde Park Corner, creând astfel o mare îmbulzeală la marginea de sud-est. Scopul urmărit de Longmore şi de însoţitoarea sa era să lase impresia că în momentul întâlnirii se îndreptau spre ieşirea din parc. Când ajunseră una lângă alta, cele două vehicule se opriră şi Longmore făcu prezentările.
   Clara arăta exact gradul corect de curiozitate feminină faţă de Madame.
   Adderley juca varianta masculină: încerca să evalueze silueta doamnei, ascunsă sub pelerina şi mânecile uriaşe ale rochiei sale de plimbare, fără să bată la ochi.
   Dar lui Longmore îi era mai mult decât limpede, la fel ca oricărui alt bărbat, că Adderley îi observase trupul cu rotunjimi splendide şi că zăbovea acolo mai mult decât trebuia. Făcu un efort deosebit să nu pară interesat - lucru ce merita o anume apreciere- însă Madame îi captase atenţia. Era un biet peşte înotând fără să-şi dea seama spre plasa întinsă de ea.
   Longmore observase cum îi vrăjise pe prietenii lui cu o seară în urmă. Acum o urmări aruncându-şi dezinvolt nada: o privire piezişă spre Adderley, o înclinare a capului, un gest aici, un zâmbet dincolo. În 5 minute îl cucerise. O licărire nesigură apăru în ochii lui Adderley şi între ei continuă un dialog tăcut - iar Longmore simţi cum îl cuprinsese o durere de cap de la efortul făcut pretinzând că nu băga de seamă.
   În tot acest răstimp, Madame sporovăise cu sora lui, lăsând impresia că era nespus de dornică să-i intre în graţii. Clara asculta engleza stâlcită a lui Madame cu o expresie perfect serioasă, chipurile fără să observe ce se petrecea pe tăcute între Madame şi Adderley.
   - Sunt prea... Oh, ce cuvânt vreau eu?
    Madame se încruntă drăgălaş.
   - Să merg prea în faţă. Ah, îndrăzneaţă. Sunt mult prea îndrăzneaţă, da? Prea curajoasă.
   - Nicidecum, spuse Adderley, ca un bărbat galant ce era.
   „Porc îngâmfat şi viclean!” se gândi Longmore.
   Madame îi ignoră remarca, toată atenţia ei concentrându-se aparent asupra Clarei.
   - Dar, milady, asta vreau să întreb: Cine ştie ce apare? Astăzi suntem mulţumite, aşa de fericite. O zi după asta, cel pe care-1 iubim aşa de mult-bang! El a dispărut. Asta este ce a apărut în viaţa mea. O zi, totul e mulţumire şi pace. Ziua ce urmează, totul e agitaţie. Mon epoux, el moare. După aia, Paris e nebun. Cine poate să spună ce se întâmplă?
   - Nu eu,cu siguranţă, zise contele.
   - Timpul, el fuge de noi, oftă ea. Nu poţi să fii de faţă.
   Închise ochii murmurând:
   - Cuvântul ăsta nu e corect.
   - Cuvântul pe care-1 doriţi,doamnă,este „să aştepţi”, spuse Longmore.
   Învăţase şmecheria ei de a folosi cuvinte englezeşti care sunau asemănător cu cele franceze, dar al căror înţeles nu era acelaşi. „Cerere” când voia să spună „întrebare”. „A urma” în loc de „a urmări”.
   - Întrucât timpul nu stă în loc pentru noi, trebuie să profităm, probabil la asta vă refereaţi.
   - Cât este de adevărat, exclamă încântată Madame. Mă grăbesc. Doamna mea Clara-la tres belle sœr a lordului Lun-mour - haide să ne cunoaştem mai bine Haide să ne mai întâlnim.
   Trimise o privire rapidă în direcţia lui Adderley.
   - Mâine,da? Participăm la expoziţia de pictură; a... ce loc este, Lord Lun-mour?
   - La Institutul Britanic  îi aminti el.
   - Locul acela, zise Madame. Îl conving pe lordul Lun-mour să mă însoţească să mă uit la artă.
   - Ah, da, mi-ar plăcea asta mai presus de orice, spuse Clara.
   Nu izbucni într-un râs isteric şi nu pomeni de câte ori fratele ei jurase că mai degrabă ar fi acceptat să i se scoată ochii cu un vătrai încins decât să se alăture gloatei care se foieşte de colo-colo, holbându-se la picturi şi făcând comentarii afectate şi evident greşite despre acestea. Pur şi simplu se întoarse spre Adderley şi, afişând o privire înţelegătoare, rosti:
   - Dar poate că dumneata, Lord Adderley, o s-o găseşti plicticoasă? Dacă-i aşa, nu-i nevoie să îţi pui răbdarea la încercare. Fratele meu poate însoţi cu uşurinţă două doamne. Poate să împrumute landoul lui tati.
   - Milord nu-i place să privească la picturi? întrebă Madame, uitându-se la Adderley cu gura strânsă într-o îmbufnare adorabilă.
   - În compania a două doamne atât de fermecătoare, mi-ar face mare plăcere să mă uit şi la pietrele de caldarâm, replică Adderley.

   Exclusivitate pentru Foxe's Morning Spectacle
   Vineri, 12 iunie

   O coincidenţă curioasă? O informaţie bizară i-a fost adusă la cunoştinţă corespondentului nostru. Am aflat recent că,doar cu câteva zile înainte de Recepţia cu prilejul zilei de naştere a Regelui de pe 28 mai, unui anume gentleman i s-a refuzat acordarea unui nou credit la un număr de stabilimente unde are deja mari datorii neplătite. După cum cunoaştem cu toţii, mulţi dintre croitorii noştri, ca şi furnizorii de mobilier, cârciumarii, tutungiii, cizmarii şi aşa mai departe, se văd adesea siliţi să aştepte luni, câteodată ani reglarea obligaţiilor de către clienţii lor. Răposatul Rege, poate că vă amintiţi, a lăsat datorii ce se ridică la multe zeci de mii de lire. Până unde trebuie împins un negustor pentru a refuza să-i acorde credit unuia dintre clienţii lui nobili, putem doar face supoziţii, însă nu trebuie să ne chinuim minţile atât de mult cercetând asemănarea evidentă dintre această întorsătură a lucrurilor şi aceea care a dus la grăbita logodnă a zisului gentleman, o consecinţă a ademenirii înspre dezonoare a unei anumite doamne.
   Doamna în chestiune, după cum toată lumea ştie, va aduce o zestre despre care se spune că s-ar situa aproape de o sută de mii de lire.

   În acea după-amiază

   La Institutul Britanic avea loc expoziţia anuală de vară a vechilor maeştri. Erau prezentate opere din colecţiile personalităţilor,de la Maiestatea Sa până la o sumedenie de duci, marchizi, conţi, lorzi, nobile doamne şi domni. O mână de privilegiaţi luaseră parte la o vizionare privată în sâmbăta precedentă.
   Luni, expoziţia se deschisese pentru public.
   În ciuda aversiunii faţă de mulţimile cu pretenţii care se fâţâiau prin faţa operelor de artă învechite, Lord Longmore se distra într-o oarecare măsură contemplând tablourile ce prezentau scene de bătălie şi morţi înspăimântătoare.
   Nu era prea binedispus. La puţin timp după ce sosiseră, Adderley şi Madame începuseră să rămână în urmă, iar acum se depărtaseră într-un loc de unde nu mai puteau fi auziţi. Adderley stătea destul de aproape de Madame în vreme ce discutau aparent despre exponatul nr.53, Rocco Marconi - „Femeie adulterină”.
   - Presupun că ai văzut ultimul număr Spectacle, spuse Clara, scoţându-1 dintr-o plăcută şi primejdioasă visare al cărei element de bază era spargerea dinţilor lui Adderley.
   - Ca tot restul lumii.
   - Adderley a fost foarte furios. Am avut o altă scenă când a venit să mă ia. Ameninţa că o să ceară arestarea lui Foxe pentru scandalum magnatum. M-am prefăcut că-i arăt înţelegere, dar am subliniat că în săptămâna premergătoare nunţii noastre nu este momentul ideal pentru a se implica în dispute legale. I-am
spus că, potrivit tatei, nu poate spera să-l condamne pe Foxe, de vreme ce nu s-a pomenit niciun nume. Tata a subliniat că dacă fostul rege nu a fost capabil să-i trimită la închisoare pe cei care l-au calomniat, un nimeni precum  Adderley n-are nicio şansă.
   - Un nimeni ca Adderley, repetă Longmore. I-ai spus asta drept în faţă.
   - Nu făceam decât să-1 citez pe tata, replică ea aruncându-i o privire inocentă.
   - Ce crud din partea ta!
   - Da. Acum i se plânge probabil lui Madame. Ea arată foarte plină de compătimire, nu crezi?
   Madame îl asculta pe Adderley cu o atenţie remarcabilă; o mână înmănuşată i se odihnea pe corsajul extrem de strâns.
   - Şi-a greşit vocaţia, decise Longmore. Locul ei e pe scenă.
   - Sunt uimită că poţi să-i priveşti cu o faţă serioasă, râse Clara. E atât de nostimă,nu-i aşa? E isteaţă foc şi totuşi pare cu desăvârşire prostuţă. Îmi place foarte mult de ea.
   - Despre care ea vorbeşti?
   - Despre amândouă. Însă tu nu te distrezi cine ştie ce.
   - N-aş avea niciun motiv, îi explică el. Tipul îmi încalcă proprietatea. Conform scenariului, trebuie să arunc priviri bănuitoare în direcţia lor, ceea ce nu e greu. Apoi, după ce îmi pierd răbdarea, ar trebui să am o ceartă aprinsă cu Madame.
   - Perfect. Ea se va arunca în braţele lui pentru alinare. Asta ar fi trebuit să fie foarte amuzant.
   Nu era.
   - Da, zise el în cele din urmă. Ăsta-i planul.
   Porni spre ei.

CAPITOLUL l4

   Deşi s-ar fi putut crede că era imposibil pentru Adderley să arate mai încrezut, acesta reuşi. Arbora un zâmbet afectat, provocator ,în vreme ce şuşotea la urechea tinerei franţuzoaice.
   - Lord Lun-mour, Lady Clara, spuse Madame cu un zâmbet de o inocenţă desăvârşită. Suntem prea înceţi pentru voi, cred.
   - Nu vă grăbiţi, zise Longmore. Picturile vor fi aici pentru o vreme. Ne întrebam doar ce găsiţi atât de fascinant la aceasta.
   - Eh bien, îmi dă o amintire a unui alt lucru, şi aşa îi spun lordului Add'lee o mică anecdotă.
   Roşi. Roşi cu adevărat. Longmore îi cunoştea uimitorul talent actoricesc, pe care îl demonstrase în repetate rânduri. Ştia că era în stare să plângă la comandă. Chiar putea să-şi umple ochii cu lacrimi care nu şiroiau. Dar să roşească astfel?
   - Aş vrea să o aud, zise el.Adderley privi către Clara.
   - Mă tem că este nepotrivită pentru urechile unei doamne necăsătorite.
   - Dar e perfectă pentru un viitor mire? replică Lady Clara cu sprâncenele ridicate şi ochii reci, imitând expresia perfecţionată de mama lor.
   - Te rog, ma chere - dragă doamnă, nu o să te superi, interveni Madame. Este doar o mică glumă necuviincioasă. Lord Add'lee o să ţi-o spună după ce vă căsătoriţi.
   Clara îşi întoarse privirea de gheaţă spre pictură.
   - Este interesant, nu-i aşa, ce crimă odioasă e atunci când o femeie comite un adulter. În cazul bărbaţilor este practic o medalie de onoare. Îndrăznesc să spun că este o pictură reuşită, dar nu-i pe gustul meu.
   Se îndepărtă cu spinarea ţeapănă şi bărbia în vânt. După un moment de ezitare, Adderley o urmă.
   - Aş da dovadă de mai multă prudenţă, doamnă, dacă aş fi în locul dumneavoastră, murmură Longmore. Unii ar putea să interpreteze greşit... hmmm... prietenia domniei voastre.
   - Grijă să am? Voi, englezii! Atât de închistaţi. Flirtez puţin.Unde e răul? Este un privilegiu al femeii măritate.
   - În împrejurările date, ar putea fi interpretat ca mai mult decât un flirt.
   - Felul de a fi englezesc este aşa de ciudat, zise ea fluturând din mână. Aici, toată lumea le dă atenţie fetelor nemăritate. Ele flirtează şi dănţuiesc, şi toţi bărbaţii le vânează. În Franţa, aceste domnişoare stau liniştite cu însoţitoarele lor. Trebuie să fie tăcute şi modeste, ca nişte călugăriţe. Femeile măritate sunt cele care cochetează şi au affaires, dar foarte discret.
   - Nu mai sunteţi în Franţa, Madame.
   - Nu eşti de acord cu mine, milord? Găseşti că felul meu de a fi nu este prietenos?
   - Dimpotrivă, găsesc că manierele dumneavoastră sunt în anumite aspecte prea prietenoase.
   - Dar ce înseamnă aceasta? În ce privinţă sunt prea prietenoasă? Când conversez cu prietenul dumneavoastră?
   - Cu logodnicul surorii mele, preciză Longmore.
   - Aşa, şi? râse ea nepăsător. Ai teamă că o să i-1 iau? Şi dacă fac lucrul ăsta, poate că este cel mai bine pentru ea. Dacă aş fi fată logodită, nu aş dori un bărbat care merge aşa de uşor către o altă femeie. Şi asta să se întâmple cu doar câteva zile înainte de nuntă! Ah, bine. Poate că este o mare favoare ce o fac pentru ea.
   Vocea Clarei - nu suficient de tare ca să se înţeleagă limpede ce spunea, dar suficient de vehementă ca să transmită nemulţumirea - le atrase atenţia.
   Cuvintele ei îl făcuseră pe Adderley să adopte o postură foarte ţeapănă.Un roşu-închis îi întuneca pielea albă şi nu mai arăta atât de angelic şi poetic.
   - Ia uită-te, vezi? spuse Madame. Se ceartă deja.
   - Aşa s-ar părea.
   Clara gesticula şi îşi ridicase bărbia. Plecă brusc, emanând valuri de mânie la fiecare pas. Adderley o urmări. Dispărură pe o uşă.
   - Să facă o scenă de gelozie nu e înţelept, comentă Madame, îl face mânios. Aşa de îndată înaintea mariajului, asta e prostesc. Aşa îl izgoneşte pe un bărbat.
   Clătină din cap.
   - Poate că este al naibii de nerăbdător să fie izgonit, sugeră Longmore.
   Ea scoase din nou acel râs caracteristic franţuzesc, urmat de o ridicare din umeri la fel de franţuzească:
   - C'est la vie. Ce unul pierde, altul câştigă, da?

...............................................