........................................................
2-5
O oră mai târziu am terminat de notat toate temele și mă îndrept spre ușă.
Chiar dacă nu e decât septembrie, vremea s-a cam răcorit, așa că-mi iau o jachetă și mă încalț cu ghetele mele de la Manolo, cu tocuri de 7 centimetri. Filosofia mea este că pantofii nu merită banii dacă nu te fac cu cel puțin 7 centimetri mai înaltă. Ai putea la fel de bine să ieși pe stradă încălțată în șosete.
Ezit în fața ușii, întrebându-mă dacă ar fi cazul să-mi iau la revedere de la Nate. Dar s-a închis în dormitor și n-aș vrea să-l deranjez, în cazul în care e concentrat profund la ceva. N-o să se supere dacă plec fără să-mi iau rămas-bun.
Până la Simon’s Shoes fac 20 de minute cu mașina. Știu drumul fără să mai pornesc GPS-ul și navighez pe străzi în timp ce în mașină răsună muzica de dans difuzată la radio, iar scaunele vibrează din cauza bașilor. Nu pot spune cu siguranță dacă doar muzica e de vină sau îmi bate și mie inima să-mi spargă pieptul.
Poate e câte puțin din fiecare.
Când ajung la magazinul de pantofi, soarele a început să coboare la orizont. Trag în parcarea ce deservește atât magazinul, cât și pizzeria de alături. Când ies din mașină, mirosul de sos gras de roșii și brânză topită îmi asaltează nările, iar stomacul îmi ghiorțăie. Încă n-am luat cina. Poate mă opresc mai târziu pentru o pizza.
Mă îndrept spre ușa magazinului de pantofi și mă uit la plăcuța cu programul. Marțea închid la ora șapte seara. Ceasul de la mână îmi arată că e 18.50.
La fix.
Deschid ușa și aproape că mă lovesc de o femeie de vârstă mijlocie, care duce în brațe mult prea multe cutii de pantofi. Cel puțin patru. Patru perechi de pantofi noi. Nu mă pot abține să nu simt un ghimpe de invidie. Când îi zâmbesc, îmi aruncă o privire vinovată și spune:
- Cred că închid în câteva minute.
- Este în regulă, îi răspund. O să mă mișc repede.
Practic, magazinul este gol - doar la casă se mai află un ultim client. Mă duc țintă la pantofii de designer și, fiindcă știu bine magazinul, găsesc imediat măsura mea. Au o pereche de pantofi cu toc de la Christian Louboutin care seamănă foarte mult cu cei pentru care era să fiu prinsă la mail, dar aici sunt mai ieftini.
Poate că ar trebui să-i cumpăr. Merit o recompensă - nu mi-am mai cumpărat o pereche nouă de pantofi de la cei purtați în prima zi de școală. Aș putea să-i iau cu alt card de credit, ca să-l induc în eroare pe Nate.
Sau aș putea să-i probez măcar. Nu e niciun rău în asta.
- Ai arăta grozav cu pantofii aceia.
Vocea aparține unui bărbat încălțat cu o pereche de pantofi negri, marca Rockport. Ridic privirea spre vânzătorul care stă în fața mea, privind apreciativ la pantofii pe care-i am în mână.
Dă din cap în direcția depozitului.
- Sunt mărimea ta sau ai nevoie de altă pereche?
- Ăștia ar trebui să-mi vină...
Mi-i ia cu blândețe din mână.
- Îmi dai voie?
Supusă, mă așez pe bancheta de lemn pusă special pentru probatul pantofilor. N-apuc să mă descalț singură, că vânzătorul desface fermoarul ghetelor și mi le trage din picioare. Are antebrațe musculoase și mâini puternice, iar degetele lui zăbovesc o clipă mai mult decât ar fi fost necesar pe arcul tălpii mele. Apoi ia un pantof și mi-l strecoară pe picior.
- Cenușăreasa.
Îmi zâmbește un pic strâmb. În partea dreaptă are un incisiv ușor ciobit, dar altminteri dinții sunt albi și bine îngrijiți.
- Potrivire perfectă. Trebuie să-i ai.
- Hmm, spun eu. Fac pariu că asta îi spui fiecărei cliente.
- Categoric nu.
Mă uit peste umărul lui. Spre deosebire de momentul când am ajuns aici, magazinul este acum scufundat în penumbră. Plăcuța de la intrare a fost întoarsă invers, ca să semnaleze că magazinul este închis. Probabil că asta înseamnă și că a încuiat ușile, cu noi doi înăuntru.
Mâna lui dreaptă coboară pe genunchiul meu, apoi urcă ușor spre coapsă.
- Deci, ce spui?
- Cred...
Simt cum respirația mi se oprește în gât.
- S-ar putea să mai am nevoie de niște muncă de convingere.
Atunci mă prinde în brațe și mă trage spre el.
Și își lipește buzele de ale mele.
Ezit în fața ușii, întrebându-mă dacă ar fi cazul să-mi iau la revedere de la Nate. Dar s-a închis în dormitor și n-aș vrea să-l deranjez, în cazul în care e concentrat profund la ceva. N-o să se supere dacă plec fără să-mi iau rămas-bun.
Până la Simon’s Shoes fac 20 de minute cu mașina. Știu drumul fără să mai pornesc GPS-ul și navighez pe străzi în timp ce în mașină răsună muzica de dans difuzată la radio, iar scaunele vibrează din cauza bașilor. Nu pot spune cu siguranță dacă doar muzica e de vină sau îmi bate și mie inima să-mi spargă pieptul.
Poate e câte puțin din fiecare.
Când ajung la magazinul de pantofi, soarele a început să coboare la orizont. Trag în parcarea ce deservește atât magazinul, cât și pizzeria de alături. Când ies din mașină, mirosul de sos gras de roșii și brânză topită îmi asaltează nările, iar stomacul îmi ghiorțăie. Încă n-am luat cina. Poate mă opresc mai târziu pentru o pizza.
Mă îndrept spre ușa magazinului de pantofi și mă uit la plăcuța cu programul. Marțea închid la ora șapte seara. Ceasul de la mână îmi arată că e 18.50.
La fix.
Deschid ușa și aproape că mă lovesc de o femeie de vârstă mijlocie, care duce în brațe mult prea multe cutii de pantofi. Cel puțin patru. Patru perechi de pantofi noi. Nu mă pot abține să nu simt un ghimpe de invidie. Când îi zâmbesc, îmi aruncă o privire vinovată și spune:
- Cred că închid în câteva minute.
- Este în regulă, îi răspund. O să mă mișc repede.
Practic, magazinul este gol - doar la casă se mai află un ultim client. Mă duc țintă la pantofii de designer și, fiindcă știu bine magazinul, găsesc imediat măsura mea. Au o pereche de pantofi cu toc de la Christian Louboutin care seamănă foarte mult cu cei pentru care era să fiu prinsă la mail, dar aici sunt mai ieftini.
Poate că ar trebui să-i cumpăr. Merit o recompensă - nu mi-am mai cumpărat o pereche nouă de pantofi de la cei purtați în prima zi de școală. Aș putea să-i iau cu alt card de credit, ca să-l induc în eroare pe Nate.
Sau aș putea să-i probez măcar. Nu e niciun rău în asta.
- Ai arăta grozav cu pantofii aceia.
Vocea aparține unui bărbat încălțat cu o pereche de pantofi negri, marca Rockport. Ridic privirea spre vânzătorul care stă în fața mea, privind apreciativ la pantofii pe care-i am în mână.
Dă din cap în direcția depozitului.
- Sunt mărimea ta sau ai nevoie de altă pereche?
- Ăștia ar trebui să-mi vină...
Mi-i ia cu blândețe din mână.
- Îmi dai voie?
Supusă, mă așez pe bancheta de lemn pusă special pentru probatul pantofilor. N-apuc să mă descalț singură, că vânzătorul desface fermoarul ghetelor și mi le trage din picioare. Are antebrațe musculoase și mâini puternice, iar degetele lui zăbovesc o clipă mai mult decât ar fi fost necesar pe arcul tălpii mele. Apoi ia un pantof și mi-l strecoară pe picior.
- Cenușăreasa.
Îmi zâmbește un pic strâmb. În partea dreaptă are un incisiv ușor ciobit, dar altminteri dinții sunt albi și bine îngrijiți.
- Potrivire perfectă. Trebuie să-i ai.
- Hmm, spun eu. Fac pariu că asta îi spui fiecărei cliente.
- Categoric nu.
Mă uit peste umărul lui. Spre deosebire de momentul când am ajuns aici, magazinul este acum scufundat în penumbră. Plăcuța de la intrare a fost întoarsă invers, ca să semnaleze că magazinul este închis. Probabil că asta înseamnă și că a încuiat ușile, cu noi doi înăuntru.
Mâna lui dreaptă coboară pe genunchiul meu, apoi urcă ușor spre coapsă.
- Deci, ce spui?
- Cred...
Simt cum respirația mi se oprește în gât.
- S-ar putea să mai am nevoie de niște muncă de convingere.
Atunci mă prinde în brațe și mă trage spre el.
Și își lipește buzele de ale mele.
CAPITOLUL 17
EVE
Dumnezeule, cât de bine sărută. Mă face să mă topesc de-a dreptul. Credeam că Nate e priceput la asta, dar am greșit. Bărbatul ăsta e mult mai bun decât el.
- Eve, murmură el. Nu știam dacă o să vii.
- Și să ratez asta? Niciodată.
Pe buzele lui Jay zăbovește un zâmbet, iar ochii i se umplu de dorință. Pe soțul meu nu l-am mai văzut de mult privindu-mă în felul acesta și, trebuie să recunosc, privirea lui Jay mă excită îndeajuns încât să mă întorc aici în fiecare săptămână, de 3 luni încoace. Și nici măcar nu mă simt vinovată pentru asta.
Mă rog, poate un pic de tot. Dar n-aș fi făcut-o în veci dacă soțul meu nu s-ar purta de parcă i-ar fi teamă să mă atingă.
Jay se uită peste umăr la geamul mare care dă drept în stradă, de unde oricine ne poate vedea sărutându-ne. Îmi întinde o mână, ca să mă ajute să mă ridic în picioare. Arunc și celălalt pantof cu care am rămas încălțată și îl urmez spre depozit.
Facem dragoste printre teancurile de cutii de pantofi. Este un spațiu mic, dar care pare cumva cu atât mai sexy. Cu toate că, odată, m-am rostogolit peste tocul unui stiletto care aproape că mi-a străpuns pielea. Jay și-a cerut o grămadă de scuze din cauza asta. Încearcă mereu să fie blând, dar după o săptămână în care stăm departe unul de altul, pur și simplu ne smulgem hainele de pe noi când ne vedem.
Durează cam cât ar putea dura o partidă de sex în depozitul unui magazin de pantofi. Destul de ciudat, după ce terminăm parcă nici nu-mi mai doresc atât de tare pantofii aceia. Timp de un minut, stăm amândoi întinși pe podeaua rece și tare, ca să ne tragem sufletul. Jay suflă ca după maraton și, când întoarce capul ca să mă privească, văd cum pielea îi strălucește de transpirație.
- Asta e cea mai bună parte din săptămână.
Mă îmbrățișează și mă sărută din nou.
- Azi nu m-am putut gândi decât la asta. Nu eram sigur că o să vii.
Mă ridic în capul oaselor și îmi iau sutienul care atârnă pe o cutie de pantofi de pe al doilea raft. Nu vreau să-i spun că simt același lucru. Și nu numai atât - că, dacă n-am avea aceste întâlniri, într-o bună zi m-aș arunca în gol de pe acoperișul școlii.
Totul a început cu 4 luni în urmă. Mai întâi a fost un flirt nevinovat. Venisem la Simon’s ca să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Nu știu cum, dar îmi tot imaginam că perechea potrivită de pantofi va rezolva totul. Ca și când, dacă aș fi intrat în casă încălțată cu pantofii perfecți, dintr-odată Nate m-ar fi găsit din nou atrăgătoare.
Probam două perechi: niște sandale cu barete, de la Stuart Weitzman, și niște pantofi cu toc din piele neagră, marca Cole Haan. Nu-mi permiteam să cumpăr decât o singură pereche și mă tot uitam când la una, când la alta, încercând să mă decid. Am stat acolo peste o oră, incapabilă să iau o hotărâre cu privire la perechea care l-ar face pe Nate să mă iubească iar. În cele din urmă, vânzătorul s-a apropiat de mine.
Avea ceva familiar, însă la început nu mi-am putut da seama ce anume. Desigur, era genul pe persoană pe care orice femeie ar observa-o. La fel de chipeș ca Nate, dar în alt fel. Masiv și puternic, în timp ce Nate este mai subțire și mai deșirat. Bărbatul a venit lângă mine și mi-a spus cu o voce dureros de blândă: „Închidem în câteva minute. Pot să încasez și de la dumneavoastră?”
A fost prea mult pentru mine. Am izbucnit în lacrimi.
Jay a închis magazinul și în următoarele 2 ore am stat de vorbă. Nu i-am spus totul, dar i-am spus îndeajuns. Mi-a mărturisit că nu înțelege cum este posibil ca soțul meu să nu mă găsească atrăgătoare. Am presupus, la acel moment, că voia doar să fie amabil - până când m-a sărutat.
Într-un fel, este ironic faptul că m-am îndrăgostit până peste cap de un vânzător de pantofi.
Lui Jay începe să-i sune telefonul și bagă mâna după el în buzunarul pantalonilor kaki, ce zac mototoliți pe jos. Când vede numele de pe ecran, trage adânc aer în piept. Înainte de a răspunde, se uită la mine. Chiar dacă ține telefonul lipit de ureche, tot aud vocea de femeie de la capătul celălalt, însă nu înțeleg ce spune.
- Îmi pare rău, murmură Jay la telefon. Am rămas iar peste program, a trebuit să fac inventarul.
Nu vrea să-l aud mințind altă femeie, dar este inevitabil. Întorc capul, să-i ofer măcar aparența intimității.
- Ajung acasă într-o jumătate de oră.
Se scarpină în părul ciufulit.
- N-ar trebui să fie aglomerat în trafic, așa că... da, nu-ți face griji pentru cină. O să iau eu niște pizza de alături.
Dacă amândoi avem de gând să cumpărăm pizza, atunci va trebui să intru în restaurant după el. Atât de paranoic este. Nu vrea ca minciunile lui să iasă la iveală. Și adevărul este că nici eu nu vreau.
- Da, spune el la telefon. Așa o să fac. Da... sigur. O s-o rezolv când ajung acasă.
Ezită, uitându-se la mine.
- Și eu te iubesc.
Când termină convorbirea, pielea de pe gâtul lui e roșu aprins.
- Rahat, îmi pare rău, Eve.
- N-ai de ce, îi spun eu, chiar dacă această convorbire a fost o amară aducere-aminte a motivelor pentru care nu vom putea fi niciodată împreună.
După apelul primit, se evaporă și o parte din euforia de după sex.
Este ciudat că, în toate aceste luni în care eu și Jay ne-am întâlnit pe ascuns, eu n-am fost nici măcar o dată întreruptă de un telefon sau un mesaj de la Nate. Pare mulțumit că sunt plecată de acasă.
Jay își mușcă buza de jos.
- Pe săptămâna viitoare, atunci?
- Categoric.
Este cea mai bună parte a săptămânii - n-aș rata-o pentru nimic în lume.
În timp ce ne îmbrăcăm amândoi printre cutiile de pantofi de toate mărimile pământului, nu mă pot abține să nu mă gândesc la cât de mult înseamnă întâlnirile acestea pentru mine. Nu doar că sunt cel mai bun moment din săptămână - sunt totul pentru mine.
Nu trece o zi în care să nu-mi doresc ca eu și Jay să putem fugi împreună.
Însă, în adâncul sufletului meu, știu că toate astea se vor sfârși groaznic.
CAPITOLUL 18
ADDIE
La finalul întâlnirii de astăzi a revistei Reflecții, domnul Bennett arată cu degetul spre mine.
- Addie, putem vorbi un minut?
Particip deja de câteva săptămâni la întâlnirile celor de la revista de poezie și, în sfârșit, încep să simt că aparțin și eu unui loc. Deși nu-mi dau seama încă dacă mă place sau nu, Lotus mă așteaptă uneori, la finalul ședinței, și ne îndreptăm împreună spre locul unde ne ținem bicicletele. Câteodată mi se pare că mă disprețuiește și că m-ar ucide în somn, dacă ar putea, dar alteori pare să mă tolereze cu destulă ușurință. Îi fac semn cu mâna să plece fără mine, deși văd în ochii ei curiozitatea de a ști ce are de gând să-mi spună profesorul. Lotus îl idolatrizează, pur și simplu, pe domnul Bennett.
Stau în spatele clasei în timp ce el răsfoiește niște hârtii de pe catedră. Așteaptă până când pleacă toată lumea, apoi lasă hârtiile jos și îmi zâmbește.
- Addie, ghici ce?
Îmi plac la nebunie acele riduri fine care-i apar în colțul ochilor atunci când zâmbește. În luna în care am participat la orele lui, am observat că are două tipuri de zâmbet. Cel folosit la clasă, când încearcă să-i încurajeze pe elevi, dar care nu este autentic. Însă dacă îi apar acele riduri în colțul ochilor, atunci îmi dau seama că este cu adevărat bucuros.
- Aveți vești bune? îl întreb eu.
- Se organizează un concurs de poezie la nivelul statului nostru, își freacă el palmele. În fiecare an am posibilitatea de a înscrie o singură poezie a elevilor mei din toate clasele. Iar anul acesta aș vrea să trimit poezia pe care ai scris-o tu.
Rămân cu gura căscată. Domnul Bennett predă la multe clase și, pe lângă asta, are de unde alege dintre puștii de la revistă. Lotus, de exemplu, este o poetă extrem de talentată. Toate poeziile ei sunt mai bune decât orice poezie a mea. Omul ăsta și-a pierdut mințile? Crede că sunt Lotus, într-un fel sau altul?
- Poezia mea? reușesc să îngaim într-un final.
Îmi zâmbește larg.
- Da! Vreau să trimit poezia „El a fost aici”. O consider excepțională. Unul dintre cele mai emoționante texte citite de mine vreodată.
Este creația inspirată de tata. Am un moment de uluire, aproape că mă sufoc. Am învățat să mă obișnuiesc cu laudele lui, dar nu chiar cu astfel de laude. S-ar putea să explodez de la câtă validare am primit acum. Ca atunci când îi dai unui înfometat prea multă mâncare și îi provoci moartea fără să vrei.
- Sunteți sigur? îl întreb.
- Addie.
Își încrucișează brațele la piept. La un moment dat, după ce a sunat ultimul clopoțel, și-a desfăcut nasturii manșetelor și și-a suflecat mânecile până la coate - acum îi văd părul negru de pe brațe. Niciunul dintre băieții din clasa mea nu are atâta păr pe brațe. Hudson are un pic, dar este de un blond palid, ca părul de pe cap.
- Addie, trebuie să crezi un pic în tine. Fiindcă eu categoric cred.
- Da, murmur eu.
- Poezia ta este uimitoare.
Ochii lui căprui îmi susțin privirea.
- Tu ești uimitoare, OK? Ești o maestră a acestei arte, chiar și la 16 ani.
Dacă mi-ar fi spus-o oricine altcineva, aș fi crezut că încearcă să mă ia de sus. Dar, nu știu cum, când domnul Bennett îmi spune că sunt uimitoare, chiar mă face să mă simt așa. Ca și cum poate că există ceva, acolo, la care să mă pricep și eu, cu toate că a fi poetă reprezintă o carieră stupidă și ridicolă pentru mine - chiar ar fi bine să mă fac asistentă, așa cum m-a sfătuit mama.
- La matematică nu sunt deloc uimitoare, răbufnesc eu.
Mă simt idioată că spun asta, dar, dintr-un motiv sau altul, domnul Bennett izbucnește în râs. Își dă capul pe spate și râde din toată inima. Văd, pe una dintre măselele din spate, o minusculă plombă argintie.
- Soția mea îți face zile fripte?
Ridic un umăr.
- Nu e vina ei că sunt praf la matematică.
- Doar o cunosc și eu. Este foarte strictă, nu?
Strâng tare buzele, ezitând să spun ceva rău despre soția lui. Însă adevărul este că, în timp ce domnul Bennett se numără printre cei mai populari profesori din școală, doar elevii cei mai buni la matematică sunt fanii doamnei Bennett. Femeia aia este într-adevăr foarte strictă și nu are prea multă răbdare cu cei care nu înțeleg imediat ce le predă.
Însă lucrul cel mai rău pe care-l spun oamenii despre ea este că nimeni nu pricepe de ce a luat-o de nevastă domnul Bennett. El este cel mai sexy și cel mai iubit profesor din școală. Și doamna Bennett este frumușică, zic eu, dar nu în aceeași măsură ca soțul ei. Și categoric nu este iubită de elevi. De fapt, este oarecum o...
- Ei bine, este o scorpie.
Na, am spus-o.
- Soția mea este foarte pragmatică, spune el. Nu o interesează decât logica și raționamentul. Nu este o visătoare, ca noi. Pentru ea, cuvintele nu au decât un scop practic, utilitar.
- Este în regulă, îl asigur eu. Trebuie să învăț mai mult.
Și să mă rog să se întâmple un miracol.
- Dacă e vreodată prea severă cu tine, te rog să-mi spui. Vorbesc serios.
Iar eu mă gândesc, tot serios, că n-o să-i zic niciodată așa ceva.
- Înțeleg perfect, adaugă domnul Bennett. Și eu eram îngrozitor la matematică, în liceu. Și la biologie.
- Serios?
S-a referit exact la materiile aflate pe ultimele două locuri în preferințele mele.
Râde spre mine și-i apar acele riduri la coada ochilor pe care am ajuns să le iubesc.
- Oh, da. Refuzam să disec broasca, pentru că lucrul ăsta mi se părea greșit. Profesorul avea de gând să mă pice, așa că a trebuit să fac un proiect pentru niște credite în plus, ca să pot trece examenul!
Nu credeam că este posibil ca domnul Bennett să-mi placă mai mult decât îmi plăcea deja, dar iată că se poate orice.
- În fine...
Se uită la ceas și pare surprins de cât arată.
- Îmi cer scuze - nu mi-am dat seama că e atât de târziu. Îmi pare rău că te-am ținut atât. Ai nevoie să te duc acasă?
Sunt atât de șocată de oferta lui, încât aproape că scap rucsacul din mână. Chiar se oferă să mă ducă acasă? Nu știe ce i s-a întâmplat domnului Tuttle? Nici prin cap nu-mi trece să mă mai las dusă acasă cu mașina de un profesor care chiar face un efort să mă ajute. N-o să permit să se întâmple încă o dată una ca asta.
- Este în regulă, spun repede. Sunt cu bicicleta.
- Ești sigură? Nu-i nicio problemă pentru mine.
- Absolut sigură.
Ridică din umeri.
- OK. Păi, atunci ne vedem mâine.
Pare atât de indiferent, încât aproape că mă face să mă întreb dacă nu cumva am reacționat eu exagerat. La urma urmelor, un dus cu mașina până acasă e doar un dus cu mașina până acasă. Alți elevi chiar sunt transportați de profesori din când în când, fără ca aceștia să fie concediați și căzuți în dizgrație. Poate că am făcut eu din țânțar armăsar, cine știe.
Totuși, acum pare prea târziu ca să mă răzgândesc, așa că îmi iau rucsacul și dau să ies din sala de clasă - când aproape că mă izbesc de Lotus. Stă sprijinită de perete, cu rucsacul proptit pe bocancii Doc Martens și o expresie ușor nebunească întipărită pe chip.
- Hei, îi spun, ți-am zis să nu stai după mine.
Se freacă la nas cu dosul palmei.
- Frate, ce-a fost chestia asta?
- Oh.
Sunt nevoită să-mi înăbuș un zâmbet.
- E un concurs statal de poezie și vrea să înscrie una dintre poeziile mele. Așa că, înțelegi.
- Stai așa.
Trage aer în piept.
- E vorba cumva despre Concursul de Poezie din Massachusetts?
- Probabil?
Lotus înjură în barbă.
- E o vrăjeală, știi, da?
Nu știu.
- Cum adică?
- Adică...
Scrâșnește din dinți. Lotus are o grămadă de dinți micuți și ascuțiți.
- Concursul ăla de poezie e o ditamai șmecheria și nu are voie să înscrie decât o poezie din toată școala.
- Da...
- Și, gen, tu ești doar o începătoare.
Își flutură genele încărcate de mascara.
- Adică, ești bună pentru o începătoare, dar la revistă există cel puțin alți 3 puști mai buni decât tine. Iar eu sunt în clasa a douăsprezecea și nu a ales niciodată vreo poezie de-a mea.
Nu știu ce să-i spun.
- Doar n-a fost decizia mea.
- N-a fost, dar asta nu înseamnă că nu e proastă.
Mijește ochii spre mine.
- Ar trebui să-i zici că este o decizie proastă. N-ar fi trebuit să te aleagă pe tine doar pentru că ești preferata lui.
Deja i-am sugerat domnului Bennett că s-ar putea să existe poezii mai bune decât ale mele, dar el a insistat.
- Ce naiba vrei să fac, Lotus?
- Vreau să te duci înapoi în sala aia și să-i spui că ar trebui să aleagă poezia altcuiva pentru înscrierea în concurs.
Nu știu ce mă șochează mai tare: faptul că domnul Bennett mi-a spus că a ales poemul meu sau ceea ce-mi cere Lotus să fac.
- N-am de gând să fac așa ceva.
Își încrucișează brațele pe pieptul ei plat.
- Deci vrei ca școala noastră să piardă la concurs?
- Nu vreau să pierdem, dar domnul Bennett a ales poezia mea cu un motiv. Probabil crede că poate câștiga.
Rânjește la mine.
- Oh, deci tu chiar crezi că de aia ți-a ales poezia?
Rămân cu gura căscată.
- Da...
- Adică nu-i destul că ai provocat concedierea domnului Tuttle, acum vrei să i-o faci și domnului Bennett?
Îmi ia foc fața. Credeam că poate Lotus și cu mine suntem prietene, dar este evident că m-am înșelat amarnic.
- Trebuie să plec acasă, mormăi încurcată. Ne vedem săptămâna viitoare, Mary.
În timp ce mă îndepărtez de Lotus, cu mâinile încleștate pe bretelele rucsacului, gândurile mi se învârtesc nebunește în cap.
Urăsc felul cum mi-a stârnit iar cele mai întunecate temeri. Domnul Bennett avea o mulțime de poezii din care ar fi putut alege. De ce a ales-o pe a mea? Obiectiv vorbind, nu cred că poemul meu era cel mai bun dintre toate. Sunt atâtea alte variante uimitoare - inclusiv printre poeziile scrise de Lotus.
Așadar, de ce eu?
Oare e posibil ca Lotus să aibă dreptate? Oare e posibil ca domnul Bennett să aibă un motiv ascuns pentru care să aleagă o poezie mai puțin bună pentru înscrierea în concurs? Oare nu a fost altceva decât un favoritism din partea lui? Sau poate chiar ceva mai mult decât favoritism?
Partea cea mai rea din toate este, totuși, fiorul de încântare care mă străbate la gândul că ar fi posibil ca Lotus să aibă dreptate.
CAPITOLUL 19
EVE
Astăzi este ziua mea.
Împlinesc 30 de ani, ceea ce pare un soi de punct de referință, cu toate că viața mea nu s-a schimbat prea mult în ultimii opt ani sau pe-acolo, de când am început să predau la Liceul Caseham. Pare că timpul a trecut nespus de repede. Parcă ieri a fost prima mea zi ca profesoară și în secunda următoare m-am trezit că fac aproape un deceniu de când predau aici.
S-a dus perioada de la 20 de ani. Încă o clipă și o să se ducă și cea de la 30. Apoi, într-o bună zi, voi sta întinsă în patul ăsta, la vârsta de 90 de ani, și o să mă întreb unde s-a dus toată viața mea.
Mă uit în dulap, încercând să mă hotărăsc ce pantofi vreau să port de ziua mea. O să fiu la serviciu, deci nu merg sandale – nu că m-aș gândi la așa ceva la mijloc de octombrie. Scanez rândurile de pantofi care se aliniază pe raftul de jos al dulapului; apoi ezit. Nate este încă în baie, se bărbierește - o să mai stea acolo vreo câteva minute.
Profit de ocazia asta ca să scot valiza voluminoasă îndesată într-o laterală a dulapului. O trag afară și, după ce mai arunc o privire spre baie, deschid fermoarul. Las să-mi scape un oftat când mă uit la conținutul ei.
În valiza aia sunt zeci de pantofi.
Nate nu știe de stocul ăsta secret. Oricum crede că numărul perechilor aliniate în dulap este exagerat. Deja monitorizează extrasele de pe cardurile de credit căutând achiziții de pantofi și a insinuat că, în opinia lui, am o problemă. Dacă ar ști de valiza asta, probabil m-ar interna direct la balamuc.
Așa că nu am prea mult timp.
Scot perechea mea favorită de pantofi cu toc Louis Vuitton. În fine, n-am decât o pereche de Louis Vuitton, fiindcă pantofii ăștia costă o mică avere. Sunt făcuți din piele neagră de vițel, lăcuită, cu linii suple și toc stiletto. Nate n-ar fi fost niciodată de acord să mi-i cumpăr, așa că am strâns bani până am făcut toată suma. Îi țin ascunși și nu-i port decât la ocazii speciale.
Îmi trag repede pantofii în picioare, apoi îndes valiza la loc în dulap chiar când Nate își face apariția din baie, cu obrajii proaspăt rași. În jurul taliei și-a înfășurat un prosop alb și, cu toate că nu-i musculos ca Jay, este incredibil de arătos. În ciuda a orice, încă sunt foarte atrasă de soțul meu.
Singura problemă este că el nu pare să simtă același lucru față de mine.
N-am pe mine decât sutienul și dresurile, așa că profit de ocazie și mă îndrept spre el, încălțată cu pantofii Louis Vuitton. Pe tocurile astea, care-mi adaugă câțiva centimetri buni, în timp ce el este desculț, aproape că sunt cât el de înaltă. Mă aplec ușor și mă țocăie scurt pe buze.
Îmi trec un deget pe pieptul lui.
- Ce zici de un mic dar de ziua mea?
Se încordează.
- Acum?
- Acum, da. Una scurtă.
- Eve.
Își dă ochii peste cap.
- Doar nu vorbești serios.
Corect. De ce-aș fi atât de proastă încât să-mi imaginez că soțul meu ar vrea să facem sex de ziua mea?
Ca de fiecare dată când mă respinge, simt în piept un ghimpe de rușine. Cel puțin există, undeva, un bărbat care mă dorește. Poate că nu-s eu de vină - poate că el e. Poate că este asexual. Există chestia asta?
Evident că pe vremea când mă curta nu se purta ca un asexual. Pe atunci nu se mai sătura de mine.
Nate îmi observă expresia de pe chip și adaugă repede:
- Tocmai am făcut duș și trebuie să ajungem la școală. Oricum, în seara asta te scot la cină.
Nu a pomenit de niciun fel de cadou și încep să cred că nici nu există vreunul. Cu câțiva ani în urmă, Nate a spus ceva, cum că darurile nu-și au rostul din moment ce avem banii la comun. Cert este că în ultimii trei ani nu mi-a mai făcut niciun cadou. Presupun că cina e cadoul meu.
- O să ne simțim excelent diseară.
Îmi pune o mână pe umăr și îmi dă un al doilea sărut, apăsându-și ferm buzele pe ale mele, dar fără să facă nicio încercare să-și strecoare limba printre ele.
- Mergem oriunde vrei tu.
- Grozav, spun eu, și cred că am reușit destul de bine să ascund orice notă sarcastică.
În timp ce Nate se îmbracă, telefonul îmi bâzâie scurt, anunțând un mesaj. Îl iau de pe masă și observ că am o notificare pe Snapflash. Am descărcat această aplicație cam cu 4 luni în urmă - auzisem că o folosesc copiii de la școală, pentru că mesajele sau imaginile dispar la exact 60 de secunde după ce le-ai deschis. E modalitatea perfectă pentru copii de a comunica fără ca părinții lor să descopere ce pun la cale.
Este, totodată, și o modalitate excelentă de a vorbi cu atrăgătorul vânzător de pantofi cu care mă văd de câteva luni.
Îmi țin respirația și deschid aplicația. I-am spus lui Jay să nu-mi trimită mesaje decât dacă este ceva important, dar nu mă pot abține să nu zâmbesc când citesc ce mi-a scris.
Jay: La mulți ani! Mi-aș fi dorit să putem petrece ziua ta împreună.
Mă uit la mesaj timp de 60 de secunde, până când dispare de pe ecran. Primul meu zâmbet, de când m-am trezit în dimineața asta, mi se lățește pe toată fața. Chiar dacă pentru el e periculos să-mi scrie, este mereu cea mai bună parte din zi. Îi răspund:
Eu: Și eu la fel.
Stau cu ochii pironiți la ecran alte câteva minute și firește că apare un mesaj nou:
Jay: Ți-am luat ceva.
- Eve?
Aproape că scap telefonul din mână. Nate e îmbrăcat deja și mă privește curios. Presupun că are dreptate s-o facă, din moment ce sunt tot în sutien și dresuri.
- Da?
- Trebuie să mergem, se bate el peste ceas. O să întârzii la școală.
Apuc o rochie din dulap și o trag pe mine cât de repede pot, în timp ce Nate se uită țintă la ceas. Când îmi iau din nou telefonul, mesajul de la Jay s-a evaporat. Iar pe ecran nu mai este nimic altceva.
CAPITOLUL 20
ADDIE
De data asta, am reușit și eu să transpir la ora de sport.
Am dat ture, lucrul pe care-mi place cel mai puțin să-l fac. Am petrecut toată ora alergând, căci ni s-a cerut să dăm 50 de ture. Sunt aproape sigură că Kenzie n-a alergat decât jumătate, dar când i-a spus doamnei Cavanaugh că a terminat, profesoara doar i-a făcut semn cu mâna spre tribune, să se așeze. Însă când am încercat eu să-i spun doamnei Cavanaugh că am terminat, după 48 de ture, a scuturat din cap și mi-a zis să continui.
Așa că astăzi sunt recunoscătoare pentru dușul de după oră. Nu pot să cred că mai am încă 3 ceasuri înainte să pot pleca spre casă. Doar că partea cea mai rea este că nici măcar nu pot să vegetez pe canapea pentru tot restul după-amiezii. Mama are zi liberă și a zis că, după ce mă întorc de la școală, vrea să mergem la cimitir la tata. „Sunt două luni de când n-am mai trecut pe acolo”, mi-a amintit ea. De parcă tata stă în mormântul ăla consultându-și calendarul de pe ceas și întrebându-se de ce a trecut atât timp de când m-am mai venit pe la el.
În fine. După ce fac 18 ani n-o să mă mai duc în veci la mormântul ăla.
Fac repede duș. Am încercat să mă rad mai des pe picioare, așa încât fetele să nu mai aibă niciun motiv să râdă de mine, dar în același timp mi se pare o idioțenie să o fac doar pentru ora de sport. Mai ales de când își bat joc, indiferent dacă picioarele mele sunt sau nu fine ca pielea de bebeluș. Astăzi, din nefericire, sunt în etapa păroasă, așa că încerc să fiu cât de rapidă pot.
Mă strecor înapoi spre dulapul din vestiar, ca să-mi recuperez blugii și bluza de trening lălâie. Doar că atunci când ajung în dreptul lui, lăcățelul atârnă deschis.
Trag de ușiță, cu stomacul făcut ghem. Văd imediat că rucsacul este încă acolo, ceea ce e un lucru bun. Iar pantalonii scurți de sport, chiloții și tricoul transpirat zac în continuare pe rucsac. Dar asta e tot. Hainele cu care am venit la școală au dispărut fără urmă.
Abia atunci le văd pe Kenzie și prietenele ei în celălalt capăt al culoarului, privindu-mă și chicotind.
Mă îndrept de umeri și mă întorc să mă uit la ele.
- Ați putea, vă rog, să-mi dați hainele înapoi?
Kenzie clipește din ochii ei albaștri. E deja îmbrăcată și gata să-și ia tălpășița spre ora următoare.
- Ce-ai pățit? Ai hainele acolo. Nu pe alea le-ai purtat toată ziua?
Strâng din dinți.
- Nu, nu pe astea le-am purtat. Uite ce, am nevoie de haine, OK?
- Am o idee, spune ea. De ce nu scrii tu o poezie despre asta? Nu la poezie te pricepi?
Se bate pe bărbie cu unghia ei frumos îngrijită.
- Vai mie, vai mie, jalea m-a ros, hainele mele sunt de prisos și toți o să-mi vadă genunchiul păros.
Prietenele lui Kenzie izbucnesc în râs și se îndreaptă spre ieșire.
Preț de o clipă mă încearcă o dorință de nestăpânit să fug după Kenzie, să-mi înfig mâna în coama ei blondă și să i-o smulg de pe scalp. Fac pariu că atunci s-ar opri brusc din râs. Și aș primi un bonus: probabil că aș fi exmatriculată.
Cinstit vorbind, singurul lucru care mă oprește să fac toate astea este gândul la cât de dezamăgit ar fi domnul Bennett.
Mă uit iar la dulap, cântărindu-mi opțiunile. Chiar nu vreau absolut deloc să-mi pun iar pe mine hainele transpirate de la sport. Dar ce altceva să fac? Să mă duc la ore înfășurată într-un prosop flaușat? Toate celelalte eleve au plecat deja spre ora următoare și din clipă în clipă va intra aici grupul următor.
Decid să dau o tură prin vestiar, gândindu-mă că nu mi-au aruncat totuși hainele la gunoi. Verific fiecare culoar, dar nu văd nici urmă de blugi și bluză de trening. Abia când ajung la dușuri văd un ghemotoc de haine într-un colț. Mă îndrept spre el și văd, fără niciun dubiu, că este ținuta mea de azi-dimineață. Doar că acum este îmbibată zdravăn cu apa de la duș.
Ei bine, opțiunile mele tocmai au devenit un pic mai limitate.
În vestiar intră următorul grup de fete. Cu niciun chip nu pot îmbrăca hainele acelea ude, așa că n-am de ales și-mi trag iar pe mine pantalonii scurți și tricoul transpirat care miroase teribil, dar ce pot face?
Iar partea cea mai rea dintre toate? Acum am matematică, ora doamnei Bennett.
Mă târâi pe coridoarele pustii spre etajul 3, unde am ora de mate. Transpirația de pe tricou nu mi s-a uscat cu totul și o simt neplăcut pe piele. De asemenea, nu am știut ce să fac cu blugii îmbibați de apă, așa că i-am îndesat în rucsac, care cântărește acum 100 de kile.
Văd, prin ferestruica de la ușă, că doamna Bennett este deja în plină lecție. Scrie pe tablă, apoi se întoarce ca să se adreseze clasei.
Îhh, o să urmeze momente îngrozitoare. Îmi trece prin cap să chiulesc, dar știu că la începutul semestrului ne-a spus, fără drept de apel, că absențele nemotivate ne vor scădea nota cu 1 punct (ceea ce ar însemna că o să iau minus 1). Așa că deschid ușa clasei în halul în care sunt, cu tricoul transpirat pe mine, în pantalonii scurți de la sport și tot tacâmul.
Doamna Bennett întoarce capul ca să se uite la mine. Nu e deloc mulțumită. Adică na, ea nu pare niciodată mulțumită de ceva, dar acum e chiar mai nemulțumită decât de obicei. Își încrucișează brațele la piept și mă privește stăruitor. Nu pare deloc impresionată de hainele de sport și picioarele mele păroase.
- Drăguț din partea ta că ai decis să ni te alături, Addie, mă înțeapă ea.
- Scuze, mormăi încet și mă strecor spre locul meu cât mai discret cu putință.
Mă aștept ca doamna Bennett să revină la ce făcea, dar ea continuă să mă fixeze, cu brațele încrucișate la piept. Nu înțeleg ce vrea de la mine. Da, am întârziat, dar acum nu mai pot face nimic în privința asta, doar dacă nu cumva vrea să dau timpul înapoi. Vrea să pornesc în zbor în jurul Pământului, în sensul invers rotației sale, până când revin la momentul de acum zece minute și vin la timp la oră? Asta așteaptă de la mine?
- Tema, Addie, îmi spune ea, nerăbdătoare.
Oh.
Scotocesc prin rucsac până când găsesc tema scrisă pe o foaie rătăcită. Însă, când dau să o scot, îmi dau seama că am făcut o greșeală îngrozitoare. Nu am pus hârtia în dosar, fiindcă lucrasem la temă în timpul pauzei de prânz și, pentru că mi-am îndesat hainele ude direct în rucsac, apa a șters tot ce scrisesem. Este complet neinteligibil, dar nu am de ales decât să i-o dau așa cum este.
- Serios, Addie? spune doamna Bennet privind tema care mustește de apă.
- S-a udat, îi spun cu o mutră jalnică.
- Asta văd și eu.
O face mototol și o aruncă la coșul de gunoi.
- Mă rog, din moment ce n-am cum să notez așa ceva, nu-mi aduci tu alta, mâine?
Am nevoie de toată stăpânirea de sine de care sunt în stare ca să nu gem din rărunchi. Destul m-am chinuit s-o fac prima dată. Acum trebuie s-o fac din nou? De data asta, pe lângă tema imposibilă pe care o s-o primim azi? Dar parcă am de ales? Nu-mi pot permite să nu-mi fac temele. Am nevoie de fiecare punct pe care-l pot câștiga.
- Da, stimată doamnă.
Doamna Bennett îmi aruncă o privire și se întoarce la predarea lecției. Aș spune că ea mă urăște cel mai mult dintre toți, dar adevărul este că femeia asta nu pare să țină la niciun elev. Pur și simplu lasă impresia unei ființe nefericite. Ca să fiu sinceră, uneori chiar mi-e milă de doamna Bennet.
CAPITOLUL 21
EVE
Până acum, aniversarea mea n-a fost cine știe ce.
De dimineață, soțul meu mi-a refuzat fățiș avansurile, apoi mi s-a dus un fir de la dres și Addie Severson tocmai m-a luat cu „stimată doamnă”. Singurul lucru bun de până acum a fost mesajul de la Jay.
Și darul pe care m-a asigurat că-l voi primi.
În timpul orei mele libere, îi sun înapoi pe părinții mei. N-am mai vorbit de o grămadă de timp. Dacă ar fi să estimez, aș zice că nu ne-am mai auzit la telefon de la Ziua Tatălui. Am devenit genul de familie ai cărei membri se sună doar la sărbători mari și atât. Așa că-mi imaginez că data viitoare când o să vorbim va fi la Crăciun.
Nici nu-mi amintesc când i-am văzut ultima dată. Cred că acum 3 ani.
- Eve, spune mama când răspunde la telefon.
După ecoul vocii ei bănuiesc că s-ar putea să fie pe difuzor.
- Tata și cu mine te-am sunat ca să-ți spunem la mulți ani.
- Mulțumesc, răspund înțepată.
- Bună, Evie, îl aud și pe tata. La mulți ani, scumpo.
- Mulțumesc.
Ne purtăm atât de straniu și politicos unii cu alții. Nu mi-am imaginat niciodată că vom ajunge așa. Când eram mai tânără, eram foarte apropiată de familia mea.
- În seara asta faci ceva anume? mă întreabă mama.
- Nate mă scoate la cină.
- Ce mai face Nate?
Mi-o imaginez pe mama cum se strâmbă dezgustată în momentul când pune întrebarea.
- Este bine.
- Vreo... veste?
Mama vrea să știe dacă sunt însărcinată. Nu e clar dacă și-ar dori sau nu lucrul acesta. I-ar plăcea să aibă nepoți, dar după cum a decurs relația noastră, cine știe dacă îi va vedea vreodată? Și sunt sigură că nu-i place nici ideea ca eu să am copii cu Nate.
- Nicio veste, îi răspund.
- Oh.
Lasă să-i scape un suspin. De ușurare.
- Ei, mă bucur că ești bine. Crezi că ai putea veni prin New Jersey de Crăciun?
- Poate.
În ultimii 2 ani, de Crăciun, am fost în vizită la familia lui Nate. Teoretic, ar fi rândul părinților mei, dar nu sunt nerăbdătoare să-i văd și să înceapă să mă judece.
- Vă dau de știre.
Între noi se așterne tăcerea. Sunt prea multe lucruri rămase nespuse între mine și părinții mei. Dar cel mai important dintre ele este faptul că nu mă lasă inima să le zic:
„Ați avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă mărit cu el.”
CAPITOLUL 22
ADDIE
Oh, Dumnezeule mare, dacă trebuie să mai petrec un singur minut îmbrăcată cu hainele astea idioate de la ora de sport, cred că o să mă arunc pe fereastră.
Măcar nu mai sunt ude de transpirație. Dar acum, că s-au uscat, se simt aspre ca o crustă. Și mai și miros. Chiar dacă am făcut duș, hainele miros urât și oamenii strâmbă din nas în preajma mea. Nu era destul de nasol că sunt fata aia care s-a culcat cu domnul Tuttle, acum sunt fata aia împuțită care s-a culcat cu domnul Tuttle.
Iar hainele ude mi-au distrus complet rucsacul și tot ce se află înăuntru. Înainte să merg la ultima oră de azi, am încercat din răsputeri să le storc în chiuveta din baie. Nu a mers și m-am stropit pe tot tricoul. Am sfârșit prin a le îndesa iar în rucsac, apoi am alergat să ajung în clasă, de data asta fără să mai întârzii.
Ajung în clasa domnului Bennett la câteva secunde după ce se sună de intrare. Profesorul tocmai s-a ridicat ca să închidă ușa, când apar și eu în prag. Mă cercetează șocat și ochii lui căprui se fac mari la vederea mea, iar umilința mea este completă. Domnul Bennett, profesorul meu favorit din tot universul, tocmai m-a văzut în hainele murdare și puțitoare de la ora de sport și cu picioarele neepilate.
Oricât de îngrozitor a fost când doamna Bennett a țipat la mine la ora de matematică, momentul acesta e mult mai rău. Simt cum în mine moare ceva.
- Addie? mă întreabă el, cu sprâncenele unite în încruntare. Ești bine?
- Sunt bine, îngaim înghițind greu.
Nu vreau decât să mă așez la locul meu și să mă fac nevăzută pentru toți ceilalți. N-au mai rămas decât 40 de minute din ziua asta oribilă.
Domnul Bennett se freacă pe bărbie, de parcă s-ar gândi dacă să-mi accepte sau nu răspunsul. În cele din urmă se îndreaptă spre catedră, mâzgălește ceva pe o bucată de hârtie și mi-o întinde.
- Poți pleca acasă, murmură el îndeajuns de încet încât elevii gălăgioși din spatele nostru să nu-l audă. Ți-am dat un bilet de învoire, în caz că îți face cineva probleme.
- Poftim? răbufnesc eu.
- După cum arăți, s-ar zice că treci printr-un moment delicat, recunoaște el. Așa că-ți dau voie să sari peste ora asta. Azi n-o să dau deloc teme. Du-te și te odihnește.
- Dar...
Nici nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă, însă, în același timp, nu vreau să stau aici și să mă cert cu el. Chiar vreau să mă duc acasă. Sunt murdară, transpirată și tâmplele au început să-mi bubuie.
- OK. Ăăă, mulțumesc.
Îmi face cu ochiul.
- Nicio problemă.
De fiecare dată când domnul Bennett îmi face cu ochiul, simt că inima mi-o ia un pic la goană. Mă face să mă simt și mai prost că mă vede acum, în hainele astea oribile de la ora de sport.
În orice caz, iau biletul de învoire pe care mi l-a scris și-l strecor în buzunar, însă n-o să am nevoie de el. Îmi iau tălpășița mai devreme, încălecând pe bicicletă și pedalând spre casă cât mai repede, ca să pot să mă schimb.
Totuși, nu acasă ajung.
Știu unde stă Kenzie Montgomery. Există un tabel cu adresele tuturor elevilor și, după ce i-am „împrumutat” cheile de la casă, i-am căutat și adresa. Este în drumul meu de întoarcere, așa că am dedicat un pic de timp ca să verific exact unde. Doar nu fac vreun rău dacă arunc o privire.
Iar azi decid să mă mai uit o dată.
CAPITOLUL 23
ADDIE
Bineînțeles, casa lui Kenzie este mult mai mare decât a mea. Practic, o vilă adevărată.
Sunt destul de sigură că în locuința ei ar încăpea două sau chiar trei case ca a mea. Chiar și peluza arată mai bine decât a noastră - verde și bogată, deși iarba tuturor celorlalți a început să pălească, pe măsură ce vine toamna. Oare au peluză din iarbă artificială? Există așa ceva?
Dau târcoale pe aleea de acces spre casă, cocoțată încă pe bicicletă. Ferestrele sunt scufundate în întuneric. Părinții ei au amândoi joburi de conducere, ceva de genul avocați sau CEO - pe când organiza petreceri la care erau acceptați să participe numai cei aflați pe lista ei exclusivă de prieteni, am auzit-o lăudându-se că ai ei nu sunt niciodată acasă. Doar elita școlii a intrat în casa lui Kenzie. Hudson și cu mine obișnuiam să facem mișto de petrecerile astea. Probabil că acum el este musafir de onoare sau ceva de genul.
Îmi dau jos rucsacul. Scotocesc prin buzunarul cel mic până când dau de cheile pe care le car cu mine de când i le-am luat din rucsac.
E riscant lucrul la care mă gândesc. Poate că părinții lui Kenzie nu sunt acasă, dar asta nu înseamnă că n-au vreun soi de sistem de alarmă sofisticat. Sau poate că vreun pitbull o să se repeadă la mine în secunda în care trec pragul casei. Pare genul de noroc pe care-l am eu de obicei.
Nu. Nu merită. Viața mea n-o să se îmbunătățească în niciun fel dacă o să fiu mușcată de un pitbull.
Îmi continui drumul spre casă. Când ajung, o găsesc pe mama stând pe canapea, cu o carte în mână. Îi place nespus să citească, treabă care-l înfuria groaznic pe tata. „Îți place să-ți petreci timpul cu cărțile tale mai mult decât îți place să ți-l petreci cu mine.” Nu cred că era adevărat, dar și dacă ar fi fost, cine-o poate judeca?
- Addie.
Când mă vede intrând, ridică privirea și pune un semn în carte. Eu îndoi mereu colțurile, dar ei nu-i place deloc să facă asta. Se poartă atât de delicat cu cărțile.
- Ai ajuns mai repede. Ești gata să mergem la cimitir, la tatăl tău?
Aproape că am uitat de planul ei de a merge azi la cimitir, la mormântul nemernicului ăluia. Ziua asta merge tot mai rău și mai rău. Mai ales când mama se ridică de pe canapea, mă cercetează de sus în jos cu privirea și într-un final spune:
- Serios, așa ai mers îmbrăcată azi, la școală?
- Da, răspund eu, nevrând să-i spun ce am pățit.
A fost îndeajuns de stânjenitor că a trebuit să trăiesc totul, nu mai vreau să împărtășesc nimănui povestea - nici măcar mamei.
Își dă ochii peste cap.
- Nu poți merge îmbrăcată așa la cimitir. Te duci să te schimbi?
Îmi las rucsacul pe podea.
- Nu. Nu mă schimb.
- Ei bine, așa n-o să mergi.
- Bine, atunci nu merg.
- Adeline! exclamă ea. E îngrozitor ce spui!
- Vorbesc serios, îi spun trăgându-mă de tivul tricoului transpirat de la ora de sport. Era mereu beat și te bătea. Nu merită să-l vizităm.
Tata era îngrozitor. În cea mai mare parte a copilăriei mele a fost beat. Chiar dacă oamenii râdeau de Hudson și de taică-său, eu una l-aș fi schimbat într-o clipită cu tata, așa jenant cum era și cu tot cu blestemele lui poloneze. Tata n-a fost în stare în viața lui să păstreze un job - chiar și ca om de serviciu la școală. De fiecare dată când cineva îi dădea o șansă, venea beat la serviciu și era concediat.
Mama ne-a întreținut pe toți, toată copilăria mea.
Eram acasă la Hudson, învățam împreună, când am primit un telefon de la mama, cum că l-au găsit pe tata la baza scărilor, fără să respire. Și nu m-am simțit câtuși de puțin tristă, nici măcar o clipă.
- Addie, spune ea încet, cu ridurile adâncindu-i-se pe chip, tot tatăl tău rămâne.
Nu mă mișc din locul în care m-am înțepenit, în living. N-am de gând să mă schimb. Nu pentru el. Dacă mă obligă, poate că o să merg, dar odată ce împlinesc 18 ani, nu mai calc pe-acolo.
- Bine.
Văd cum i-au coborât umerii.
- Nu trebuie să ne ducem.
Sunt șocată. Mama este teribil de încăpățânată și am fost sigură că o să ne certăm încă o oră pe tema asta. Nu-mi vine să cred că a renunțat așa, pur și simplu.
- Pe bune?
- Pe bune. Dar, te rog, du-te să te schimbi. Miroși îngrozitor.
- OK...
Îmi zâmbește.
- Și în seara asta hai să ieșim în oraș, să mâncăm. Ne-ar prinde bine amândurora.
Nu pot decât să fiu de acord cu asta.
CAPITOLUL 24
EVE
Pentru cina de ziua mea mă încalț cu pantofii Louis Vuitton și îmbrac o rochie roșie mulată. N-oi avea eu cele mai frumoase forme, dar am rămas în condiție fizică bună și rochia asta îmi accentuează silueta - Jay ar aprecia-o foarte mult. Însă când ajung în living îl găsesc pe Nate uitându-se la televizor și abia dacă-mi aruncă o privire.
- Ești gata? mă întreabă el.
Nu și-a schimbat cămașa și pantalonii de doc pe care i-a avut la serviciu, dar în apărarea lui trebuie să spun că arată foarte bine.
- Sunt gata.
Îmi iau poșeta de unde am lăsat-o, pe măsuța de la intrare.
- Mă gândeam ca în seara asta să mergem la Maggiano.
Nate mă privește de parcă tocmai i-am sugerat să dăm o fugă în Italia, pentru cină.
- Maggiano? Dar e cam departe, nu? Și scumpuț.
„E ziua mea”, dau eu să-i atrag atenția, dar nu-mi vine să mă cert cu el. Și adevărul este că nu mă prea încântă ideea de a sta împreună în mașină în următoarele 45 de minute.
- Bine. Vrei să mergem la Piazza?
Piazza este un restaurant italian accesibil, aflat cam la zece minute de noi. Este ieftin și rapid. Nu chiar genul de loc la care visez să merg cu o ocazie specială, dar am sentimentul că nimic din seara asta nu va fi special. Așa că restaurantul ăsta întregește imaginea.
- Sigur, spune el.
Ca întotdeauna, Nate este cel care conduce. Dă tare volumul radioului pe postul cu muzică clasică pe care-l ascultă, așa încât să nu trebuiască să facem conversație. La începutul căsniciei noastre, m-am gândit la cum vor fi aniversările mele viitoare alături de acest om. Era atât de afectuos, încât îmi spuneam că nici la 30, nici la 40 și nici măcar la 80 de ani nu vom putea să ne luăm mâinile unul de pe celălalt. Nu mi-aș fi imaginat în veci că vom ieși pentru o cină aniversară la un restaurant italian ieftin, chinuindu-ne să găsim ceva să ne spunem.
- Avem un talent adevărat anul ăsta, la revista de poezie, spune el.
- Oh, ce grozav, îi răspund politicoasă, chiar dacă efectiv mă doare-n cot.
- Emoțiile alea necizelate sunt atât de intense. Doar un adolescent poate scrie ceva atât de profund răvășitor.
Dau din cap.
- Toți hormonii ăia. Nici nu-mi mai amintesc cum era să simți totul atât de puternic. Dar știu că așa simțeam.
Apoi soțul meu amuțește, pierdut în gânduri. În ultimele zile pare în permanență transportat la un milion de kilometri depărtare.
Avem același job, așa că ar putea părea destul de simplu să găsim ce să ne spunem unul altuia, însă nu putem. Am devenit niște străini.
Poate că e vina mea. Poate că trebuia să mă străduiesc mai mult să mă conectez cu el. Când ieșeam la întâlnire la începutul relației noastre, mergeam de multe ori în parc și stăteam împreună ghemuiți sub un copac, iar el îmi citea poezii. Dacă ar sugera acum să facem așa ceva, mi-aș da ochii peste cap. Îmi plăceau poeziile pe care mi le scria pentru că veneau din inimă, dar nu mi-a plăcut niciodată poezia, în general. Pare toată așa de naivă - mai ales poemele alea care nici măcar nu rimează. Adică, na, eu sunt profesoară de matematică. Mai degrabă mi-ar plăcea să stau cu el în parc și să rezolvăm o ecuație de gradul al doilea.
Poate ar trebui să-i sugerez asta acum. Poate că în weekendul ăsta am putea merge în parc, să citim împreună niște poezii. Și poate că ar trebui s-o mai răresc cu Jay. Oricât de mult a contat aventura aceasta pentru mine, dacă vreau câtuși de puțin să-mi salvez căsnicia, sexul cu alt bărbat nu este cel mai bun mod de a rezolva problema.
M-am hotărât - mâine, în a doua zi a celui de-al patrulea deceniu al vieții mele, o să îndrept lucrurile. O să petrec mai mult timp cu Nate și o să-i spun lui Jay că s-a terminat.
Când ajungem la Piazza, Nate parchează tocmai în capătul parcării, cât de departe poate de restaurant. Așa face mereu. Sunt o mulțime de locuri libere chiar la intrare și cu toate astea el parchează la o jumătate de kilometru distanță.
- Poți să parchezi un pic mai aproape?
Bagă schimbătorul de viteze în poziția „parcare” și se încruntă la mine.
- Despre ce vorbești? Am parcat deja.
- Așa e, dar sunt alte locuri mai aproape.
- Chiar vrei să mut mașina de aici și s-o parchez în altă parte, la - habar n-am - 3 metri mai încolo?
- Nu sunt 3 metri. Și tu nu porți tocuri de 10 centimetri.
Aruncă iute o privire spre pantofii mei Louis Vuitton.
- Păi cine te-a pus să încalți pantofii ăia, în primul și-n primul rând?
Îi privește mai atent.
- Sunt noi? Par foarte scumpi.
- Îi am de ani de zile. I-am purtat și la aniversarea mea de anul trecut.
Nu mă pot abține să nu mă gândesc că Jay ar recunoaște pantofii ăștia.
- Da, sigur, bombăne ca pentru sine.
Apoi coboară din mașină și mă reped după el, cu toate că e greu să țin pasul încălțată în pantofii ăștia. Sunt absolut superbi, însă nimeni n-o să susțină că sunt confortabili.
- Ce vrea să însemne asta?
Nu încetinește deloc ca să-mi dea și mie posibilitatea să țin pasul.
- Adică o să vedem cât de noi sunt când o să primim extrasul de cont, nu?
Îmi vine să-i spun cât de nedrept este ce face, însă adevărul e că extrasul are câteva surprize pentru el. Urăsc faptul că el este cel care plătește de fiecare dată sumele de acolo. Este obiceiul cu care am rămas de ani de zile. Când ne-am căsătorit, am început să strângem toți banii noștri într-un singur loc. Nu pot să fac și să cumpăr nimic fără știința lui.
Să-i spun că vreau propriul card de credit și propriul cont bancar s-ar putea să nu fie un pas în direcția potrivită pentru căsnicia noastră. Pe de altă parte, nu pare să-i mai pese atât de mult de lucrurile astea pe cât îi păsa cândva. Înainte, când ieșeam în oraș fără el, îmi punea atâtea întrebări despre locul unde merg și despre ce-o să fac acolo, iar acum nu-i mai pasă absolut deloc. E pur și simplu bucuros că mă vede ieșind din casă.
Măcar îmi ține ușa când intrăm în restaurant. Am decis deja că o să iau cel mai decadent desert din meniu. Merit măcar o atenție azi, având în vedere că singurul cadou primit de ziua mea este un breloc de la Shelby, cumpărat din Cape Cod.
- O masă pentru două persoane, îi spune Nate fetei care ne întâmpină.
Este o blondă țâțoasă, cam la 20 de ani, și mă bucur să văd că cel puțin soțul meu nu se holbează la sânii ei. Mă ia gura pe dinainte:
- Azi e ziua mea.
Nu știu de ce am simțit nevoia să spun asta. Nate pare ușor îngrozit, dar mi-au mai rămas doar câteva ore din această zi și pur și simplu îmi doresc ca cineva să remarce faptul că este specială pentru mine. Însă nu mă simt nicicum recompensată când blonda îmi aruncă un zâmbet superficial, îmi spune „la mulți ani” și apoi ne conduce la aceeași masă de rahat spre care ne-am fi îndreptat oricum și noi. Nu ne așază la vreo masă specială pentru aniversare, împodobită cu panglici și ghirlande, nu că m-aș fi așteptat la așa ceva.
Imediat după ce ne așezăm, îl văd pe Nate cum se încordează. Se uită undeva, în cealaltă parte a restaurantului, și face ochii mari.
- Ce s-a întâmplat? îl întreb. La ce te uiți?
- Poftim? La nimic.
Este evident că se uită la ceva, chiar dacă nu vrea să-mi spună.
Oare a văzut vreun angajat al restaurantului că a ieșit de la baie fără să se fi spălat pe mâini? A remarcat o pereche de pantofi pe care am cumpărat-o fără acordul lui?
- Este una dintre elevele mele, spune el în cele din urmă. Addie Severson. Trebuie să fi ieșit la masă cu mama ei.
Acum e rândul meu să înțepenesc ca o scândură.
- Nu știam că Addie e la tine în clasă.
- Da. La ultima oră.
Nu știu dacă ideea că Addie este eleva lui Nate mă face să mă simt incomod. Nu mă pot abține să nu mă gândesc la avertismentul lui Art Tuttle, când l-am întâlnit în supermarket.
„Addie este o fată cu probleme.”
- Este extrem de talentată, continuă Nate. Într-o bună zi, ar putea deveni o mare poetă.
- Nu-i o carieră practică, ce să zic.
Lui Nate îi cade fața. Pare rănit de comentariul meu, dar la ce naiba se așteaptă? Să fii poet nu este o aspirație pragmatică pentru cariera ta.
- Mă gândesc doar că este un lucru care i-ar face plăcere, spune el. Are o minte foarte lirică. Iar Poe este și poetul ei preferat, deși mai degrabă datorită lui „Annabel Lee”.
Știu și eu un lucru despre soțul meu, anume că poetul lui favorit este Edgar Allan Poe și că îi place la nebunie poemul „Corbul”. Dacă aș face o listă cu 5 lucruri importante de știut despre Nathaniel Bennett, asta ar sta în capul listei.
Îmi dau seama că nici n-am apucat încă să comandăm și deja sunt nerăbdătoare ca cina asta să se termine cât mai repede.
- Ascultă, îi spun, ar trebui să ai grijă cu Addie. Ai văzut ce-a pățit Art Tuttle. Omul ăla a încercat doar să fie drăguț cu ea și uite ce s-a întâmplat.
Privirea lui Nate se întunecă brusc.
- Dacă tu nu crezi că Art este un ciudat, atunci înseamnă că ești oarbă.
Comentariul lui îmi provoacă un val de iritare. Art nu este un ciudat. Când am început să lucrez în școala asta, el a fost primul care mi-a sărit în ajutor. Și niciodată nu s-a întâmplat să facă sau să spună ceva nepotrivit. A fost un bun prieten și atât. Știam că o meditează pe Addie și chiar i-am văzut plecând cu mașina lui după ore, dar nu m-am gândit niciodată că ar fi ceva nepotrivit. Nimeni nu s-a gândit.
Totul s-a schimbat când un vecin a văzut-o pe Addie furișându-se prin preajma casei lui Art și a chemat poliția. Pentru un profesor de vârstă mijlocie nu dă deloc bine când o elevă de 15 ani este prinsă pe lângă casa lui târziu, în noapte.
Însă până la urmă nimeni n-a putut dovedi vreo purtare necuviincioasă din partea sa. Oricât de naiv sună, singurul lucru de care s-a făcut vinovat Art era că „i-a păsat prea mult”. Știa că Addie nu are bani pentru meditații, așa că a încercat s-o ajute el însuși pentru ora de matematică. A dus-o acasă de câteva ori, când ploua sau ningea și nu a vrut s-o lase să meargă pe bicicletă pe vreme rea.
Iar cinele cu pricina au fost cât se poate de nevinovate - le-a invitat și pe Addie, și pe mama ei, să ia masa împreună cu el și soția lui.
Cât despre faptul că Addie a fost văzută pe lângă casa lui, lucrul ăsta nu prea a putut să-l explice Art. Când am vorbit cu el despre asta, a lăsat capul în jos. „Încercam doar să fiu drăguț cu ea, fiindcă și-a pierdut recent tatăl, și cred că pur și simplu s-a atașat prea mult. A făcut o fixație pentru mine.”
Nu m-am îndoit de el. Este exact genul de situație în care poate intra o fată cu probleme.
- Nu-ți spun decât, murmur eu spre Nate, că fata aia are niște probleme. Și-a pierdut de curând tatăl și o să se agațe de oricine încearcă să se apropie de ea.
- Deci zici că ar trebui s-o ținem cât mai izolată?
- Nu zic absolut deloc asta!
Sunt obligată să-mi întrerup criza de furie, căci ospătărița vine să ne aducă paharele cu apă. E tânără și atrăgătoare, ca toate ospătărițele de aici. Mi se pare că îi ia o jumătate de oră să ne spună despre specialitățile zilei și de fiecare dată când Nate o întreabă ceva, ea îi pune o mână pe umăr. Trebuie să recunosc, m-am săturat de femeile astea care se dau la soțul meu de față cu mine.
- Nu spun decât, continui eu după ce ospătărița ne lasă iar singuri, că fata asta are nevoie de prieteni de vârsta ei - nu de un profesor care se apropie de 40 de ani. Să fii atent, atâta tot.
- Am reținut, spune Nate printre dinți.
Însă văd că s-a mohorât. Nu înțeleg totuși de ce e supărat. Încerc cât pot să-l feresc de un sfârșit ca al lui Art Tuttle.
CAPITOLUL 25
ADDIE
După ce-l văd pe domnul Bennett intrând în restaurantul Piazza, practic nu mă mai pot gândi la altceva.
Gen, dacă ar fi un concert al lui Lil Nas X într-un colț al sălii, nici măcar n-aș observa. Atât de distrasă sunt. Iar mama începe să se enerveze, pentru că ea tot vorbește cu mine, iar eu o tot întreb „Poftim?”
- Addie! se răstește ea.
- Poftim? spun încă o dată.
Oftează lung.
- Abia te-ai atins de mâncare.
Cobor privirea spre farfuria din fața mea. Am luat o lipie cu pesto și roșii, dar nu e prea grozavă. Totuși, în mod obișnuit aș fi devorat deja jumătate până acum. De data asta, în schimb, am mâncat numai o feliuță mică de tot.
- Nu mi-e foame, spun într-un final.
Domnul Bennett a comandat un fel de ravioli. De aici nu-mi dau seama ce este și doar nu mă pot duce la el, să-l întreb ce mănâncă. Dar tot sunt curioasă. Sunt paste ravioli simple, cu brânză, sau sunt cele cu ciuperci? Oare domnului Bennett îi plac ciupercile? Sau crede, ca și mine, că e ciudat ca oamenii să mănânce fungi?
Încerc să nu atrag atenția asupra faptului că m-am holbat la el de când a intrat în restaurant și tot timpul cât a durat masa. Dar e dificil să n-o fac. Adică e îndeajuns de arătos încât să știu că nu sunt singura din restaurant care se uită la el. Ospătărița flirtează, categoric - la un moment dat i-a pus mâna pe umăr și mi s-a părut că el s-a enervat, dar nu sunt sigură. Doar m-am bucurat că nu a fost fermecat de ospătărița cea țâțoasă.
Celălalt lucru pe care nu mă pot abține să nu-l remarc este că nu se distrează deloc cu doamna Bennett. E drept că femeia aia nu-i preferata mea, fie și numai pentru că matematica este materia la care mă descurc cel mai greu și ea n-o face să fie mai ușoară, dar presupuneam că bărbatu-său o place. Adică, na, e însurat cu ea. În plus, tipa arată enervant de bine în seara asta, cu un machiaj întunecat conturându-i ochii mari și cu o rochie roșie care-i scoate în evidență silueta drăguță, zveltă. Astfel încât m-am gândit că trebuie s-o placă, însă stau acolo deja de 20 de minute și abia dacă și-au spus două vorbe unul altuia.
Dacă aș lua eu cina cu domnul Bennett, am avea o grămadă de subiecte de conversație. Mi-aș aduce un volum de poezii - Poe, probabil - și mi-ar plăcea nespus să-i aud părerile despre fiecare dintre ele. Chiar dacă asta facem și la școală, în fiecare zi, nu m-aș plictisi niciodată să-l ascult. Nici într-un milion de ani.
Oare doamna Bennett își dă seama cât de grozav este soțul ei?
Azi, când aveam toate hainele murate de apă și ea m-a pus să stau la oră și chiar să-mi mai scriu tema o dată, a părut că nici nu-i pasă de mine. Sau, mai rău, a crezut că merit să sufăr. El a fost singurul care a observat cât de inconfortabil mă simt și m-a trimis acasă. Femeia asta nu apreciază o persoană bună și grijulie pentru că ea este exact contrariul.
- Păi atunci, dacă asta-i tot ce ai de gând să mănânci, spune mama, aș putea să cer nota.
Nu vreau să plec din restaurant. Cât timp stau aici, este aproape ca și când aș lua cina cu domnul Bennett, chiar dacă e cam prostesc din partea mea să am impresia asta, din moment ce el se află în cealaltă parte a sălii și nici măcar nu știe că-s aici. Suntem la cea mai mare depărtare posibilă de ideea de a lua cina împreună, dar tot nu vreau să plec.
- Stai, îi spun mamei. Lasă-mă să mă duc la baie mai întâi și apoi o să mai mănânc ceva.
Mama pare sceptică, dar ce poate face - n-am voie să mă duc la baie? Așa că urmez semnele către holul ascuns unde se află toaleta.
Evident că la femei este coadă, dar nu mă deranjează, fiindcă în felul ăsta va dura mai mult. Mai ales că n-am absolut deloc nevoie la baie.
- Addie?
O voce cunoscută mă face să tresar în timp ce navighez pe telefon.
Sunt complet surprinsă să-l văd pe domnul Bennett stând în spatele meu. Probabil a avut și el nevoie la toaletă. Știam că suntem pe aceeași lungime de undă.
- Bună, spun stânjenită.
De la ultima noastră întâlnire am apucat să fac un duș și acum port o pereche de blugi curați. Ba chiar mi-am pus și o cămașă roz, drăguță, despre care mama spune că se potrivește foarte bine cu tenul meu, cu toate că eu sunt sceptică în privința asta.
- Te-am văzut în restaurant, spune domnul Bennett. Ești cu mama ta, nu?
Mă străbate un mic fior de încântare la gândul că m-a observat chiar și în sala aceea aglomerată.
- Îhî.
Mă întreb dacă este în regulă să stau de vorbă cu el în zona asta izolată. Dacă o să ne vadă cineva aici, împreună, o să-și facă vreo idee greșită. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca domnul Bennett să sfârșească precum domnul Tuttle.
Înclină capul într-o parte.
- Ești bine? Mai devreme arătai ca și cum ai fi avut o zi cam proastă.
Afirmația lui nu surprinde nici pe departe halul în care eram, însă, cinstit vorbind, nu vreau să mă plâng acum de purtarea lui Kenzie și a prietenelor ei. Nu vreau ca el să mă considere vreo ratată agresată de copiii populari din școală.
- Așa ceva, da.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu-i mare lucru, serios.
Încerc să râd, ca să-i arăt că nu sunt supărată în legătură cu cele petrecute, chiar dacă râsul meu este prefăcut.
- Niște copii de la sala de sport mi-au aruncat hainele la dușuri, așa că s-au udat toate.
Domnul Bennett tresare.
- Isuse, e îngrozitor. Cine a făcut una ca asta?
Clatin din cap.
- Nu știu.
- Poți să-mi spui.
Ridică din sprâncene când vede că nu zic nimic.
- O să rămână între noi.
Însă chiar nu-i pot spune, deși îmi place ideea de a împărtăși un secret cu el. Indiferent ce zice, tot prof rămâne și s-ar putea să o ia pe Kenzie la întrebări dacă îi povestesc toată tărășenia. Iar dacă o torn va fi și mai rău. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca fata aia să mă urască și mai tare. Mai bine îi suport toate abuzurile.
- Nu știu, repet eu.
Ochii lui căprui îmi susțin privirea preț de o clipă și mă străbate un mic fior de încântare. Poate că pur și simplu mă simt bine să am iar un profesor de partea mea. Sau să am pe oricine de partea mea. După toată pățania cu domnul Tuttle, mi se pare că toată lumea mă urăște.
- Uite cum facem, spune el. Restul clasei a primit o temă azi, să comenteze o poezie despre care am vorbit la școală. Dar aș vrea ca tu să faci o temă specială în seara asta.
Dacă doamna Bennett - sau oricare alt profesor, de fapt - mi-ar spune asta, aș fi îngrozită. Însă acum sunt intrigată.
- OK...
- Vreau să scrii o scrisoare furioasă către persoana care ți-a luat hainele, spune el.
Dau să protestez, dar el adaugă:
- Nu o poezie, ci o scrisoare. Nu trebuie să folosești nume, dar vreau să scoți din tine furia aia. Așterne-o pe pagină, pentru mine. Spune-mi ce ai vrea să-i faci acelei persoane.
- Ce aș vrea să-i fac?
Dă din cap.
- Exact. Scrie o scrisoare de răzbunare. Spune-mi ce-ai face dacă ai avea cinci minute singură cu persoana asta și n-ar putea afla nimeni ce s-a întâmplat.
Habar n-are că am în rucsac cheile de la Kenzie de acasă. Îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă m-aș strecura la ea în cameră și aș aștepta-o, ascunsă în dulap. Chiar s-ar putea să am 5 minute singură cu ea. Și, dați-mi voie să vă spun, acele 5 minute chiar ar presupune o răsplată pe măsură.
Pe buze îmi răsare un zâmbet.
- OK.
Deja îmi imaginez ce o să scriu:
Ai tot ce îți dorești pe lume. Și ești într-o relație cu cel mai grozav tip pe care-l știu. Dar nu meriți nimic din toate astea. Ce meriți tu este să-ți scot ochii, pur și simplu. Nu, și asta e prea bine pentru tine.
- În fine, spune el, se pare că te simți bine la cină cu mama ta.
- Da.
Mă frec pe cot.
- Și, știți, sper că și dumneavoastră aveți o seară plăcută cu doamna Bennett.
Ochii i se umbresc preț de o clipă.
- Este ziua ei.
Nu știu exact ce înseamnă asta.
- Oh.
- Așa că, da.
Ridică din umeri.
- Este în regulă. Mâncarea e bună aici.
Oh, frate. Am avut dreptate.
Domnul Bennett nu se distrează deloc cu nevastă-sa. Impresia pe care mi-a facut-o tipa în clasă este chiar mai corectă decât m-am așteptat. Nu e genul acela care se duce acasă și se transformă complet într-o persoană extrem de drăguță, total diferită de felul în care este la școală. Se dovedește o tipă nasoală cu acte în regulă.
Domnului Bennett nu-i place să fie însurat cu ea mai mult decât îmi place mie s-o am profesoară la școală. De aceea, în loc să folosească toaleta liberă de la bărbați și să se grăbească înapoi la masă, ca să stea cu ea, în ultimele 5 minute a tândălit aici, pe coridor, ca să stea de vorbă cu mine.
În momentul acela, persoana care era în fața mea iese de la toaletă și mă trezesc brusc că mi-a venit rândul. Dar mai degrabă mi-aș dori să stau aici, să vorbesc cu domnul Bennett. Poate că i-aș putea ceda locul meu celei care așteaptă după mine.
Însă, înainte să fac propunerea, domnul Bennett îmi zâmbește:
- Nu vreau să te mai țin, Addie. Ne vedem mâine, la oră. Și nu uita de scrisoare.
Când îl văd intrând în toaleta bărbaților, simt un ghimpe de regret. Îmi dau seama că, oricât de furioasă aș fi pe Kenzie, sunt și mai furioasă pe doamna Bennett, pentru că-l face atât de nefericit.
CAPITOLUL 26
EVE
Tot restul cinei și pe drumul până acasă, Nate pare și mai distras decât înainte. Apoi, imediat ce intrăm din garaj în casă, lasă să-i scape un căscat exagerat.
- Oh, frate, spune el. Sunt frânt, Eve.
Încercările lui de a scăpa de sex au devenit tot mai puțin creative. Data viitoare o să-mi spună că are migrenă.
- Este în regulă, îi răspund. Du-te la culcare - ai scăpat de data asta.
Ridică din sprâncene.
- Cum adică am scăpat?
- Nu vreau să zic decât că nu trebuie să facem sex în seara asta.
Pare luat prin surprindere.
- Dacă vrei să facem sex...
Ultimul lucru pe care mi-l doresc acum este o ceartă îngrozitoare și emoțională cu soțul meu, chiar de ziua mea. Așa că mă mulțumesc să clatin din cap.
- Și eu sunt obosită. Ne vedem sus.
Și iată ce voi face eu în prima zi în care am 30 de ani. O să mă duc la culcare la o oră record, 9.30 seara.
În timp ce Nate urcă la etaj, aud un bâzâit venind din interiorul poșetei. Când scot telefonul, văd un mesaj pe Snapflash. Nu există decât un singur bărbat care-mi trimite mesaje acolo, iar la începutul acestei seri am jurat că o s-o termin cu el.
Jay: Ți-am lăsat cadoul la ușă.
Văzând mesajul, zâmbesc timp de 60 de secunde, până când dispare. Mă uit în sus, pe scări, ca să mă asigur că Nate a dispărut în dormitor. Apoi mă furișez spre ușa de la intrare și o deschid încet.
În prag găsesc o cutie de pantofi.
O iau repede de pe verandă, ca să n-o vadă nimeni. Jay trebuie să se fi strecurat ca s-o lase aici cât am ieșit noi la cină, fiindcă sigur nu era când am plecat.
Ridic capacul și icnesc fără să vreau.
Înăuntru se află o pereche de pantofi cu toc roșu lucios, decupați la călcâi, de la Sam Edelman. I-am admirat în magazin cu câteva săptămâni în urmă și am fost dezamăgită când a dispărut ultima pereche, pentru că abia dacă reușeam să mă încadrez cu ei în bugetul pe care-l aveam.
Iar acum îmi dau seama unde dispăruseră. Chiar dacă se descurcă greu cu banii, Jay și-a folosit micul fond de rezervă ca să-mi cumpere un cadou de aniversare despre care știa c-o să-mi placă la nebunie.
Pe ecranul telefonului apare un nou mesaj.
Jay: L-ai primit?
Eu: Îmi plac la nebunie. Mulțumesc mult de tot.
Jay: Știam că o să-ți placă.
Mi se umezesc ochii. Viața este incredibil de nedreaptă. Sunt prizonieră într-o căsnicie despre care înțeleg tot mai mult că este lipsită complet de iubire, iar în timpul ăsta n-am șansa să fiu cu bărbatul pe care-l iubesc cu adevărat.
Mă pregătesc să probez noua pereche de pantofi când aud un zgomot în fața ușii. Îmi sare inima din piept. Nici nu-mi pasă măcar dacă o să mă vadă vecinii - îmi doresc mai mult ca orice ca dincolo de ușă să-l văd pe Jay.
Deschid larg, pregătită să-l primesc cu un sărut pasional. Doar că afară nu e nimeni. În afară de luminile aprinse pe terasă, totul este cufundat în întuneric.
- E cineva acolo? strig eu.
Niciun răspuns.
Apoi strig încă o dată, ceva mai încet:
- Jay?
Niciun răspuns.
Este foarte ciudat. Eram sigură că am auzit un zgomot care părea să vină din fața ușii. Sunt șocată că nu e nimeni afară. Însă probabil că a fost doar în închipuirea mea.
La urma urmelor, nu se zărește nici țipenie.
CAPITOLUL 27
ADDIE
La finalul zilei, când mă îndrept spre dulapul meu, văd că cineva a tăiat lacătul.
Mă uit țintă preț de o secundă, cu ochii ieșiți din orbite. Lacătul atârnă încă acolo, exact cum era când l-am lăsat, dar bara lui metalică a fost tăiată cu un clește. Am auzit că personalul școlii mai face câteodată asta, când bănuiește că în vreun dulap ar putea fi ascunse droguri, însă nu știu de ce ar crede cineva una ca asta despre mine.
Când deschid ușița, înțeleg exact cine mi-a făcut-o.
Dulapul este plin de spumă de ras.
Icnesc, văzând cantitatea incredibilă de spumă dinăuntru.
Probabil că mi-au lăsat acolo cărțile și caietele, la fel și haina, dar în momentul ăsta tot interiorul arată ca un depozit de spumă albă. Dacă vreau să-mi iau ceva dinăuntru, trebuie să bag mâna și să scotocesc prin ceea ce pare a fi cam 10 kilograme de nori pufoși.
Câțiva elevi au asistat la tot spectacolul și, dacă mă iau după chicotelile lor, situația pare amuzantă. Nu e greu să ghicesc cine mi-a copt-o. La ora de sport, Kenzie a făcut destule comentarii răutăcioase despre picioarele mele neepilate, chiar dacă de atunci folosesc cu sârguință aparatul de ras, cam de două ori pe săptămână.
- Oh, uau.
Nu e nevoie să mă întorc ca să văd cui aparține vocea din spatele meu.
- Fac prinsoare că toată spuma aia de ras îți vine la fix. Cineva ți-a făcut un mare bine.
Clipesc ca să-mi alung lacrimile din ochi, înainte să mă întorc și să mă uit la Kenzie. Ea și Bella se holbează în dulapul meu, apropiindu-se mai mult decât a îndrăznit oricare alt elev. De cât timp mă așteaptă aici, ca să asiste la tot dezastrul ăsta? Ar trebui să-mi pară rău de ele, pentru că au niște vieți atât de mărunte, dar nu reușesc. Mai mult îmi pare rău pentru mine.
De ce-mi face Kenzie toate astea? Este geloasă, crezând că Hudson mă place pe mine mai mult decât pe ea? Evident, nu e cazul. Doar se vede cu ea. Aș fi foarte surprinsă să mai aibă niște resturi de sentimente pentru mine, fie și numai ca prieten. Nici măcar nu vrea să-mi vorbească.
În jurul meu s-a adunat deja o gloată de elevi. Așteaptă cu toții să vadă ce voi face în continuare, într-adevăr, se uită și se bucură că nu sunt ei ăia cu un dulap plin cu spumă de ras. Nimeni nu vrea să fie în tabăra opusă lui Kenzie Montgomery. Dar iată că eu sunt și nici măcar nu știu ce-am făcut de-am nimerit acolo.
- Dați-mi voie! răsună o voce de adult din spatele mulțimii de copii.
Oh, slavă cerului.
- Mă lăsați să trec, vă rog? Chiar acum?
Ușurarea mea inițială la auzul unei voci de adult (în fine) care să mă ajute să gestionez situația, se evaporă ca prin farmec atunci când văd cine încearcă să-și facă loc prin mulțimea adunată pe culoar.
Este doamna Bennett, cea mai rea variantă posibilă. Iar când vede conținutul dulapului, e limpede că s-a enervat cumplit. Pe de altă parte, n-am văzut-o niciodată neenervată, așa că e greu să-mi dau seama de diferență.
- Addie! spune ea pe un ton aspru. Ce se petrece aici?
Kenzie nu s-a clintit din loc. Ai zice că are ceva tupeu, dar, de fapt, știe bine că n-o s-o tom. Ar fi o sinucidere socială, mai ales dacă o fac în fața tuturor celorlalți. Dacă am vreo șansă să-mi revin dintr-o astfel de treabă, șansa aia nu va mai exista în cazul în care o pârăsc acum. Și, oricum, o să nege pur și simplu, iar toată lumea o va crede pe ea, nu pe mine.
În plus, am cheile de la ea de-acasă. Pot să-mi iau revanșa.
Doamna Bennett își încrucișează brațele la piept, așteptând să-i răspund.
- Addie...
- Nu știu, spun în cele din urmă. Probabil că cineva mi-a umplut dulapul cu spumă de ras.
- Cine? mă presează ea.
Ridic din umeri.
Doamna Bennett înclină capul.
- Serios? N-ai nicio idee cine ar fi putut să-ți spargă încuietoarea și să-ți umple dulapul cu spumă de ras?
Clatin încet din cap.
Doamna Bennett privește în jur, la mulțimea de copii care au venit să asiste la umilința mea.
- Hai, toată lumea. Duceți-vă acasă.
Ochii ei ca două mărgele se întorc iar spre mine - un contrast strident cu ochii blânzi, cafenii, ai soțului ei.
- Și tu. Curăță mizeria asta, Addie.
Serios, care e problema ei? E atât de dură. Și s-a măritat cu un nenorocit de poet - cel mai drăguț profesor din toată școala. De ce se poartă așa? De ce e mereu atât de rea?
Însă măcar i-a alungat pe copii, ca să nu se mai uite la mine; e și asta ceva. Deși Kenzie și prietenele ei zăbovesc la capătul șirului de dulapuri, supraveghind încă evoluția lucrurilor. Le aud chicotelile în timp ce-mi evaluez situația. Adică ce-ar trebui să fac acum, când am dulapul plin de spumă de ras? Nici măcar nu știu de unde să încep curățatul. Ca să nu mai spun că toate cărțile sunt distruse.
Presupun că aș putea să scobesc mormanul de spumă de acolo, încetul cu încetul. Mi-aș dori să am un furtun pentru toată treaba. Mai ales că n-am cu ce să curăț. Dacă aș fi fost acasă era mai ușor, dar ce ar trebui să fac pentru a curăța o grămadă de spumă de ras în mijlocul culoarului de la școală?
- Ce mai aștepți? strigă Kenzie. Vrei să-ți aducem o lamă de ras?
Când o aude, Bella izbucnește în râs.
- Nu-i da nicio lamă. Probabil și-ar tăia venele!
Kenzie îi spune ceva Bellei; deși nu înțeleg exact ce zice, mi se pare că aud un „Și ce?”
De fiecare dacă când cred că am trăit cea mai rea zi aici, iată că se poate și mai și.
Și pentru ca umilința mea să fie completă, Hudson pare să se alăture micului lor grup. Poartă echipamentul de la fotbal, dar nu este încă murdar de noroi, ceea ce înseamnă că abia acum merge la antrenament. Sunt sigură că vrea și el să-mi vadă expresia de pe chip, în fața unui dulap plin cu spumă de ras. La dracu’, dacă mă-ntrebi pe mine, el este cel care a tăiat lacătul. Mă îndoiesc că a facut-o Kenzie, de una singură.
- Ce se întâmplă? întreabă el, pironind pentru o clipă asupra mea, ca niciodată, ochii aceia albastru-deschis.
Kenzie chicotește.
- Addie are niște probleme. În fine, mai bine mergem la antrenament.
Hudson se uită țintă spre mine, încruntat. Pe tot parcursul școlii primare a fost chinuit și agresat zdravăn de ceilalți. Îmi amintesc când odată, pe terenul de joacă, după o ploaie de dimineață care lăsase pământul noroios și jilav, niște copii l-au împins tare, ca să-l facă să cadă cu fața în noroi. Cu toate astea, n-a sărit la bătaie. A încasat-o așa cum făcea întotdeauna. Eu am fost cea care l-a ajutat și l-a dus la baie după aceea, ca să se curețe.
Spre surpriza mea, în loc să plece cu Kenzie, Hudson se îndreaptă spre locul unde stau, în fața dulapului plin cu spumă de ras. Preț de o clipă, simt nevoia nestăpânită de a-mi încolăci brațele pe umerii lui lați, pentru îmbrățișarea pe care mi-ar fi dat-o înainte ca prietenia noastră să fie distrusă.
- Addie? Ce se întâmplă?
- Nimic, mormăi eu. Trebuie să curăț chestia asta.
Cercetează cu privirea kilogramele de spumă de ras din dulap.
- Isuse.
- Da.
Hudson se uită iar spre Kenzie și prietenele ei, apoi spre mine.
- Hai că te ajut eu să cureți.
Astea sunt, efectiv, singurele cuvinte pe care mi le-a adresat Hudson de luni de zile. Are intenții bune, dar trebuie să înțeleagă că nu mă poate ajuta să-mi curăț dulapul. Kenzie nu va permite așa ceva.
Evident că o auzim strigând:
- Hudson! Trebuie să mergem la antrenament!
- Ar trebui să pleci, îi spun. Prietena ta o să se supere rău pe tine.
I se întunecă privirea.
- Nu e șefa mea. O să te ajut.
- Hudson!
Nu se apropie de noi, dar vocea ei ascuțită umple coridorul.
- O să întârziem dacă nu te miști în clipa asta!
- Dă-o naibii, bombăne el printre dinți. Haide. Putem să terminăm repede.
Mă uit spre Kenzie, care pare teribil de furioasă. Mi-a spart dulapul și l-a vandalizat, deși nu i-am făcut nimic ca să merit așa ceva. Nu-mi pot imagina ce iad o să coboare asupra mea dacă îi fur iubitul.
- Ascultă, îi spun lui Hudson, ai antrenament. Ar trebui să te duci.
- Nu, răspunde el ferm. O să te ajut. Asta vreau să fac.
- Doar că o să înrăutățești lucrurile.
Capul îi zvâcnește în spate. A încercat să fie cumsecade și să ajute o veche prietenă, dar trebuie să-și dea seama că am dreptate. Kenzie se înfurie tot mai tare, cu fiecare secundă care trece și, dacă îl las să mă ajute, vor exista represalii. Oricât de dureros va fi să curăț totul de una singură, e mai bine așa.
- Addie...
- Serios. Du-te la antrenament. Ai făcut deja destul.
Hudson nu pare deloc mulțumit cu varianta asta, dar se întoarce supus, ca să se alăture lui Kenzie. Totuși, înainte de a dispărea pe culoar se mai întoarce o dată să mă privească. Și pare atât de trist.
Mă surprinde să văd asta. Adică Hudson este acum unul dintre cei mai populari copii din școală. Viața lui a devenit infinit mai bună decât era pe când noi, doi ratați, o ardeam împreună. Pentru o clipă, mă întreb dacă nu cumva duce dorul acelor vremuri, când nu eram decât noi. Mă întreb dacă nu cumva îi e dor de mine tot atât cât îmi este și mie dor de el.
Însă nu vom mai putea fi prieteni vreodată. Lucrurile nu vor mai sta niciodată între noi cum stăteau cândva.
Șansa asta nu mai există din momentul în care Hudson m-a ajutat să-l ucid pe tata.
CAPITOLUL 28
ADDIE
Până la urmă mă duc să iau un teanc de șervețele de hârtie.
Cel mai bine ar fi dacă mi-aș da seama de unde pot face rost de un furtun, ca să curăț dulapul cu un jet de apă. Am scos din spate de tot toate cărțile și le-am pus teanc pe podea. Cele mai multe par să fi supraviețuit spumei de ras, așa că măcar asta e în regulă.
Ar fi fost mult mai ușor dacă m-ar fi ajutat și Hudson. Desigur că ar fi fost. Aproape m-a doborât faptul că a trebuit să-l alung, mai ales că mi-a întins prima ramură de măslin de când s-a dus totul de râpă, cu aproape un an în urmă.
N-am să uit niciodată ziua aceea. Cea mai bună și mai rea zi din viața mea.
În timp ce curăț spuma de ras din dulap, închid ochii și-mi amintesc seara când tata a venit acasă împleticindu-se, beat mort pentru a miliarda oară. Nici măcar nu era atât de târziu, însă desigur că asta n-avea nicio importanță. Tata se putea îmbăta și la două după-amiază.
Hudson era acasă la mine, învățam. Adeseori învățam împreună, cu toate că avea și antrenamentul de fotbal pe lângă jobul cu jumătate de normă, însă ori de câte ori putea, trecea pe la mine.
Hudson se pricepea mai mult la matematică și mai puțin la engleză, adică invers față de mine, așa că încercam să ne ajutăm unul pe altul.
S-a alarmat când l-a auzit pe tata strigând la parter. Îmi amintesc că i-am zis: „Ignoră-l și gata. Probabil în curând o să doarmă buștean.”
Dar nu asta s-a întâmplat.
Tata a pornit pe scări, strigând și zbierând. Iar când a descoperit că stau cu Hudson în camera mea, cu ușa închisă, și-a pierdut cumpătul. Deși știa că suntem prieteni, a văzut limpede că învățam, iar Hudson venea regulat pe la noi încă de când eram mici, a început să urle că sunt o târâtură și că Hudson profită de fata lui. Și pur și simplu nu se mai oprea.
Într-un final, Hudson a fost cel care l-a înfruntat. Își îmbunătățise forma fizică antrenându-se la fotbal aproape un an și jumătate, iar peste vară crescuse și în înălțime, așa că acum era mai înalt decât tata. L-a înfruntat și i-a spus cu un mârâit gros: „Nu mai vorbi așa cu Addie.”
Orice om cu bun-simț ar fi dat înapoi în acel moment, dar nu și tipul care golise recent o sticlă de whisky. Hudson n-a făcut decât să-l înfurie și mai tare.
Au continuat să strige unul la altul pe coridor. Tata l-a împins primul pe Hudson, lovindu-l în piept. Nu știu ce urma să facă Hudson mai departe. Nu știu dacă ar fi avut tupeul să-l lovească pe tata în față, chiar dacă strânsese deja pumnul.
După cum s-a văzut, totuși, eu am fost cea care i-a dat brânci.
Nici măcar nu mi-am dat seama cât de aproape ne aflam de scară.
Am fost la fel de surprinsă ca ceilalți când s-a dat în spate, împiedicându-se rău, iar apoi s-a dus de-a rostogolul pe trepte. Și eu, și Hudson am tresărit violent la auzul pocnetului sec de la baza scării.
Am coborât în fugă și l-am găsit pe tata zăcând grămadă, cu gâtul răsucit într-un unghi nefiresc.
Hudson s-a speriat îngrozitor. L-am văzut îndurând ani de batjocuri și agresiuni fără să verse o lacrimă, dar aceea a fost pentru prima dată când arăta ca și cum ar fi fost pe cale să izbucnească în plâns. „E mort, Addie! Noi l-am ucis!”
Nu eram complet sigură că a murit, dar nici n-aveam de gând să mă apropii ca să verific. Și nici n-aveam de gând să suport consecințele pentru că îi dădusem exact ce merita.
„Trebuie să ne cărăm de-aici”, i-am spus lui Hudson.
El m-a privit țintă, clipind din ochii umezi. „Ce tot zici acolo? Trebuie să sunăm la poliție. Sau... sau la ambulanță...”
„Vrei să te duci la pușcărie?”
A trebuit să-l târăsc pe Hudson pe ușa din spate. Am apucat-o pe scurtătura dintre casa mea și intrarea din spate a casei lui, și 10 minute mai târziu eram încuiați în siguranță la el în dormitor. Mi-am dat toată silința să rămân cât mai calmă, dar Hudson continua să tremure de groază. „Nu e bine ce facem”, spunea el încontinuu.
„Trebuie să spunem cuiva ce s-a întâmplat. Trebuie să sunăm la poliție, Addie.”
Desigur, mama a ajuns acasă abia după o oră, la terminarea turei de la spital, și l-a găsit pe tata zăcând fără suflare la baza scărilor.
Nu a fost nicio dovadă de fapte suspecte, iar nivelul de alcool din sânge a confirmat limpede posibilitatea să-și fi pierdut echilibrul pe când se afla în capul scărilor și să fi suferit o cădere cu consecințe nefaste. Și din câte știa toată lumea, eu și Hudson ne aflam în acest timp împreună, în camera lui, unde am învățat întreaga seară. Așa că nimeni n-a aflat vreodată despre rolul pe care l-am jucat în moartea tatei.
Dar Hudson nu m-a iertat niciodată.
Am scăpat basma curată, însă a doua zi, la școală, abia dacă m-a privit. Am tot încercat să-i vorbesc, iar el a tot continuat să-mi spună nu pot, nu pot. Cumva, nici nu mi-am dat seama cât de zguduit era. Nu mi-am dat seama că a fost genul de situație peste care nu va reuși niciodată să treacă.
Fără Hudson, în semestrul următor am fost un dezastru la matematică. Și fără prietenia lui, am fost și mai dezastru. Singura persoană cu care a trebuit să vorbesc era mama, și ea în doliu. Nu aveam pe nimeni. Deci ce-ar fi trebuit să fac atunci când domnul Tuttle s-a arătat drăguț cu mine? Să-i întorc spatele?
Nu încerca decât să fie amabil. Chiar dacă nu m-a crezut nimeni, omul acela n-a făcut niciodată niciun gest nepotrivit. Dacă aș fi avut un tată ca el, poate n-aș fi fost așa praf. Mă ucide faptul că toată viața lui e distrusă din cauza mea.
Mi-a luat peste o oră, însă până la urmă am reușit să-mi curăț dulapul în mare măsură. Cărțile sunt un pic jilave, dar nu trebuie decât să le las să se usuce peste noapte. Asta-i tot ce pot face.
Fac un ultim drum până la baie, ca să mai iau niște șervețele, și ridic privirea spre una dintre ferestrele de pe coridor - evident că afară toarnă cu găleata. Îmi amintesc că am văzut prognoza și spunea că va ploua mai târziu, dar am crezut că o să păcălesc un pic vremea. Acum va trebui să o pornesc cu bicicleta spre casă, în timp ce mi se revarsă în cap găleți de apă.
Mai șterg o dată dulapul și chiar în momentul când termin, îl văd venind pe culoar pe nimeni altul decât domnul Bennett. Clipesc surprinsă de această apariție neașteptată. Întârzie mult pe la școală, totuși, fiindcă este supervizorul ziarului liceului.
- Bună, Addie, spune el.
Aruncă o privire la mine în dulap, unde a mai rămas un pic de spumă de ras prin colțurile la care nu pot ajunge.
- Ce faci aici?
Instinctul îmi spune că ar trebui să mint, în schimb eu răbufnesc:
- Cineva a golit niște tuburi de spumă de ras la mine în dulap.
Tresare.
- Auci. Cine a fost persoana aceea?
Mă mulțumesc să clatin din cap. Domnul Bennett ridică din sprâncene, însă nici nu se pune problema să-i spun.
- Bine.
Se uită iar spre dulap.
- Ai nevoie de ajutor să cureți?
Reacția domnului Bennett este într-un contrast atât de strident cu felul în care soția lui s-a răstit la mine ceva mai devreme.
- Dacă mă gândesc bine, poate reușiți dumneavoastră să ajungeți la spuma rămasă acolo, în colț.
- Acum rezolv.
Domnul Bennett termină de șters restul de spumă și găsim împreună un sistem de așezare a cărților în dulap așa încât să se usuce mai bine. Pare un soi de problemă de geometrie pe care nu știu s-o rezolv, dar va fi în regulă. Am făcut tot ce-am putut, oricum.
- Mulțumesc, îi spun eu când închidem dulapul la loc.
A trebuit să îndepărtez lacătul tăiat, pe care l-am înlocuit cu cel de la dulapul din vestiarul de la sport.
- Ultima parte ar fi fost dificil de rezolvat.
- Nicio problemă.
Ridică o sprânceană.
- Vrei să te duc acasă?
Mă crispez. Și domnul Tuttle m-a dus acasă de câteva ori, ceea ce a fost unul dintre exemplele de „comportament inadecvat” invocate de directoare.
- Nu, mulțumesc.
- Dar toarnă cu găleata, subliniază el. Și tu n-ai mașină, nu?
Pufnesc.
- N-am nici măcar permis de conducere. Doar un idiot de permis provizoriu.
- Păi vezi? Poate că n-ar trebui să refuzi o ofertă de transport absolut în regulă.
Nu știu ce să zic. Evident, mai degrabă aș merge în mașina uscată și încălzită a domnului Bennett, decât să pedalez pe bicicletă până acasă sau, mai rău, să plec pe jos prin ploaie. Mama este încă în tură la spital, așa că nu-i nicio șansă să vină să mă ia în următoarele ore.
- Nu vreau să vă fac probleme, spun în cele din urmă.
Dă solemn din cap.
- Apreciez acest lucru. Dar, serios acum, o să fie în regulă. Am mai dus elevi acasă și încă nu mi-am pierdut jobul.
Când o spune așa, nu pare mare chestie. Este doar un transport cu mașina, pe care o ființă omenească îl oferă altei ființe omenești. Adică nu mă poate duce acasă doar pentru că-mi este profesor? Chestia asta pare ridicolă.
- OK, spun în cele din urmă.
Nu e mare chestie. Nu se poate întâmpla nimic rău.
CAPITOLUL 29
ADDIE
Domnul Bennett a parcat aproape de intrarea din spate a școlii, dar tot scoate de undeva o umbrelă și mă cuibăresc aproape de el, ca să nu mă ud. Însă nu stau prea aproape, evident.
Se pare că mașina lui este o Honda Accord gri. E ciudat, fiindcă mă așteptam la ceva mai ostentativ, de pildă o decapotabilă roșu aprins, lucru din nou ciudat, întrucât domnul Bennet nu este genul ostentativ. Dar mașina asta aduce mult prea mult cu o mașină de adulți, chiar dacă domnul Bennett se confundă cu elevii din liceu.
De asemenea, interiorul are mirosul lui. Nu știu exact care anume e mirosul ăsta, poate un parfum sau un aftershave sau ceva de genul acesta, dar am observat că miroase frumos. Nu-i simt parfumul când stă la catedră, însă după ce se ridică de la locul lui, fiind în prima bancă, prind o adiere.
- Scuze pentru dezordine, îmi spune el, înlăturând niște hârțoage de pe locul pasagerului.
Totuși, nu-i chiar așa dezordine, mai ales în comparație cu mașina mamei. Niciodată, de când merg eu cu mașina ei, n-a existat să nu găsesc pe jos cartofi prăjiți de la fast-food.
Mă așez pe locul pasagerului și prind centura de siguranță. Când se așază și domnul Bennett pe locul lui, situația devine și mai ciudată. Nu mai pare că suntem profesor și elevă, ci doi prieteni care merg acasă împreună. Singura persoană cu care am mers așa în mașină este mama, iar ea e mult mai în vârstă decât domnul Bennet.
Cu cel puțin 10 ani, cred, sau poate chiar mai mult.
Și nu e nici ca în cazul altor adulți pe care-i cunosc. Am mers și cu mașina domnului Tuttle, dar el este bătrân, cam ca tata sau chiar ca bunicul sau pe-aici. Dar domnul Bennett nu e deloc așa. Este cu adevărat chipeș - mai chipeș decât orice băiat din clasa noastră, ce mai încolo și-ncoace - și e dificil să nu observi acest lucru.
Desigur, dacă am fi fost prieteni, nu i-aș fi zis „domnul Bennett”. Prenumele lui este Nathaniel. Nathaniel Bennett. Mă face să mă gândesc la Nathaniel Hawthorne, care a scris Litera stacojie, pe care am avut-o de citit anul trecut, pentru ora de engleză. Este ceva poetic în numele „Nathaniel”.
Nathaniel și Adeline. Părem ca un cuplu de acum sute de ani.
Am auzit că alți profesori îl strigă Nate. Dacă am fi prieteni, probabil că așa i-aș spune și eu. Dar, din moment ce nu suntem, o să-i spun în continuare „domnul Bennett”.
- Vă mulțumesc încă o dată, îi spun în timp ce pornește motorul.
- Nicio problemă.
Iese din locul de parcare: ștergătoarele se zbat furioase înainte și înapoi.
- Nu te puteam lăsa să te duci acasă pe jos, pe ploaia asta. Și nu mă grăbesc niciunde. Eve a ieșit cu o prietenă în seara asta.
Stau lângă el și mă uit cum manevrează mașina ca să ieșim în șosea. I-am spus adresa și pare că știe încotro să meargă, fără să aibă nevoie de GPS. Așa că stau pe locul meu, jucându-mă cu un fir ieșit din cusătura blugilor. Încerc să mă gândesc la un subiect cu care să fac o conversație inteligentă, dar tot ce-mi trece prin minte pare de-a dreptul jalnic. Adică, na, am doar 16 ani. Nu cred că îi pot spune ceva interesant. De obicei vorbim despre poezie, dar o astfel de conversație pare nelalocul ei acum.
- Așadar, spune el în cele din urmă, persoana asta care ți-a umplut dulapul cu spumă de ras este tot cea care ți-a distrus și hainele?
Ezit pentru o clipă, apoi încuviințez din cap. Am compus scrisoarea către Kenzie primită pe post de temă, deși, ca să fiu sinceră, unele dintre gândurile furioase îi erau adresate deopotrivă și doamnei Bennett. Domnul Bennett nici n-a notat-o, nici nu mi-a returnat-o, însă când i-am dat-o mi-a spus: „Fac pariu că ți-a prins bine s-o scrii.”
Chiar mi-a prins.
Însă nu atât de bine pe cât mi-ar prinde să fac toate lucrurile acelea.
- Îmi pare rău că ți se întâmplă așa ceva, spune el. Nu meriți să fii tratată astfel. Nimeni nu merită. Și ar trebui să știi că nu-i nimic rău dacă iei atitudine și te aperi.
- E destul de dificil să iei atitudine când cealaltă persoană are propria gașcă.
Mă pregătesc moral pentru vreun soi de discurs motivațional, așa cum primesc de la orice adult, însă domnul Bennett nu face altceva decât să dea din cap.
- N-o să te mint. Uneori e groaznic în liceu.
- Sunt sigură că pentru dumneavoastră n-a fost nasol.
- Hmm. Nu cred că-ți dai seama ce înseamnă să fii un băiat de 16 ani căruia îi place să scrie poezii.
În ciuda întregii situații, mă pufnește râsul. E dificil să mi-l imaginez pe domnul Bennett ca mine, la vârsta de 16 ani. Însă uneori pare foarte tânăr. Aproape că mi-l imaginez adolescent, stând sub copacul acela din fața școlii și scriind poeme.
- Care a fost prima poezie pe care ați scris-o? îl întreb.
Mă îmbujorez un pic la gândul ca nu cumva să-i fi pus o întrebare prostească, însă el nu are aerul că ar crede așa ceva. Țuguie buzele, părând că se gândește la un răspuns. Îmi iau inima-n dinți să-l privesc și observ pe bărbie o tăietură aproape vindecată, probabil de când s-a bărbierit, de dimineață. În clasa noastră sunt mulți băieți care n-au început deocamdată să se radă și au pe bărbie fire răzlețe de păr scârbos și neîngrijit.
- Am scris o poezie când aveam șase ani, îmi răspunde el. De Ziua Mamei. A lipit-o pe frigider și a stat acolo ani de zile, așa că mi-o amintesc încă. Stai să mă gândesc un pic. O iubesc pe mama și știu de ce. Îmi face mâncare, ca să nu mor de foame.
- Ăsta este chiar cel mai drăgălaș lucru din lume, chițăi eu.
- Știu, eram adorabil.
Râde la mine.
- Dar tu?
- Nu cred că am scris vreodată ceva atât de drăgălaș. Oricum, n-am devenit cu adevărat poetă decât după ce am intrat la liceu.
Simt pe loc cum îmi ia foc fața.
- N-am vrut să insinuez că aș fi vreo poetă sau ceva. Nu sunt. Vreau doar să spun că până atunci nu scriam serios poezii, nimic de genul acesta. Adică serios.
- Cu toate astea, ești poetă.
Zâmbetul îi dispare de pe chip.
- Să nu spui că nu ești, pentru că ești. Mai mult decât o grămadă de adulți care se pretind poeți.
Îmi strâng mâinile între genunchi. Uneori, adulții spun lucruri ca să te ia de sus, însă acum nu mi se pare astfel. El pare chiar să creadă asta cu adevărat.
Aproape mă întristez când văd că am ajuns acasă. Simt că aș putea vorbi încă o oră sau două cu domnul Bennett aici, în mașina lui. De obicei, când sunt în mașină cu mama, dau drumul la radio pentru că discuțiile noastre riscă să devină stânjenitoare, dar cu el nu simt deloc nevoia să fac asta.
- Vă mulțumesc că m-ați adus, îi spun când trage lângă bordură.
- A fost plăcerea mea.
Bagă schimbătorul de viteze în poziția de parcare și pentru o fracțiune de secundă aproape că am sentimentul că suntem la întâlnire și mă lasă acasă, la finalul serii petrecute împreună. Este atât de absurd, însă așa mă simt. Și pentru o clipă mi se pare că ar trebui să mă aplec spre el și să-l sărut de noapte bună.
Însă e de-a dreptul ridicol.
- Mulțumesc încă o dată.
Îmi iau rucsacul de pe jos și deschid portiera.
- Chiar vă mulțumesc.
- Oricând, Addie.
Alerg de la Honda până la ușa casei, încercând să evit picăturile de apă care mă plesnesc nemiloase, și mă trezesc zâmbind ca o proastă.
CAPITOLUL 30
EVE
- Da, asta numesc eu să-ți vină perfect.
Jay a îngenuncheat lângă mine. Ne aflăm pe culoarul dintre ultimele rânduri de rafturi din magazinul Simon’s Shoes și el m-a încălțat cu o pereche de pantofi verzi cu toc, de la Calvin Klein.
Uneori mai facem asta după întâlnirile noastre din depozit, cu condiția ca ea să nu-l sune să vină acasă. Ieșim în partea din față a magazinului și mă ajută să probez pantofi. Am deja lângă mine 5-6 cutii.
- Nu mi-i pot permite, îi amintesc eu, cu toate că, într-adevăr, pantofii arată superb.
- Îmi doresc să ți-i pot cumpăra eu.
Privirile ni se întâlnesc.
- Aș vrea să-ți pot cumpăra toți pantofii ăștia.
- Iar eu îmi doresc să nu fiu nevoită să mă întorc acasă, la el.
Mi-a scăpat fără să vreau, dar imediat ce cuvintele îmi zboară de pe buze îmi dau seama cât sunt de adevărate. De ziua mea am luat în considerare să mă dedic din nou cu totul acestui mariaj, iar acum îmi dau seama că Nate și cu mine nu vom putea niciodată să mai ajungem unul la celălalt. Abisul dintre noi crește cu fiecare zi.
- De ce nu-l părăsești?
Pufnesc și arunc pantofii din picioare. Îmi plac prea mult, este de-a dreptul frustrant.
- Și apoi, ce? Fugim împreună în lume?
Chiar dacă o spun sarcastic, adevărul este că visez la un final fericit pentru mine și Jay. Nu se va întâmpla niciodată - avem amândoi prea multe legături încâlcite - dar ce bine ar fi dacă s-ar putea. Totuși, la urma urmelor n-aș putea să-i fac asta lui Nate. N-aș putea să-l umilesc în felul ăsta.
Uneori mi se pare că abia dacă mi-ar simți lipsa. În seara asta a venit acasă ud leoarcă și mi-a spus că a trebuit să facă o plimbare prin ploaie, ca să-i vină inspirația. Apoi s-a dus în biroul lui de la etaj și a închis ușa. Am ciocănit ca să-i spun că plec, dar abia dacă m-a băgat în seamă.
Ca la comandă, lui Jay începe să-i sune telefonul. De data asta, în timp ce vorbește, aud pe fundal un plâns de copil mic. Îmi sprijin bărbia în palme, încercând să alung ghimpele de vină din piept.
Indiferent ce se va întâmpla cu Nate, trebuie să termin relația asta cu Jay. Mai bine mai devreme, decât mai târziu.
- Trebuie să pleci, îi spun imediat ce termină convorbirea.
- Vrea să mă duc acasă.
Oftează.
- Copilul este... în fine. Pe săptămâna viitoare?
În timp ce stă încă ghemuit lângă mine, întind mâna și-mi trec degetele de-a lungul cicatricii vechi, zimțate, aflate chiar sub linia părului. Mi-a spus că a căpătat-o în copilărie, când a încercat să se strecoare pe sub un gard. Una din săptămânile viitoare va fi ultima pentru noi. Dar sper să nu fie aceasta sau următoarea.
Totuși, se va întâmpla curând.
- Da, îi spun eu. Ne vedem săptămâna viitoare.
Jay coboară privirea spre cutiile de pantofi împrăștiate la picioarele mele.
- O să pun astea la locul lor. Nu vreau să am probleme.
Toate cutiile sunt din depozit, așa că apucăm fiecare câte un vraf și le ducem înapoi. Aproape ca și câinii lui Pavlov, simt că mă excit în secunda în care ne apropiem de depozit. Nu contează că am făcut-o deja de două ori în seara asta. Tot îl vreau. Și după expresia de pe chipul lui, atunci când mă privește, îmi dau seama că și el simte la fel.
- Săptămâna viitoare...
O spune atât pentru el, cât și pentru mine.
- Sunt nerăbdătoare de pe acum.
Plecăm împreună din magazin. Jay încuie și apoi, ca de obicei, mă conduce mai întâi pe mine la mașina trasă în parcarea mică. Întotdeauna devin un pic agitată când Jay și cu mine ne afișăm împreună în public, dar de obicei nu este decât pentru scurt timp, cât mergem spre mașini. Însă astăzi am sentimentul acesta neliniștitor că cineva ne privește.
Când ajung lângă Kia mea, Jay mă prinde de braț și se apleacă să mă sărute încă o dată. Apoi se îndreaptă spre mașina lui, spre casa lui în care se află copilul cel plângăcios. Iar eu urc în mașină și mă întorc la soțul meu, care nu mă iubește.
CAPITOLUL 31
ADDIE
Astăzi am examenul de matematică de la jumătatea semestrului și sunt terminată.
Nu înțeleg nimic din materie. Și în cea mai bună situație posibilă, eu tot m-aș chinui îngrozitor. Pe când noi doi încă vorbeam, înainte de a-l pune să acopere uciderea (accidentală) a tatei, Hudson obișnuia să stea cu mine și să-mi explice răbdător toate lecțiile. Iar apoi, mai târziu, domnul Tuttle a făcut la fel. Într-un fel sau altul, se pare că i-am izolat sistematic pe toți cei care s-au oferit să mă ajute fără să primească nimic în schimb.
Ar trebui să-i cer mamei un meditator. Doamna Bennett n-are de gând să-și încetinească ritmul pentru mine. Însă am ezitat cu cererea asta, fiindcă nu stăm prea bine cu banii. Mama și-a luat încă un schimb la spital și am auzit fără să vreau o conversație înfricoșătoare pe care a avut-o cu banca, privitor la ratele de ipotecă. Așa că singurul lucru pe care mi-l doresc este să-i cer să mai risipească niște bani cu mine, fiindcă sunt prea proastă ca să pricep trigonometria.
Și chiar dacă aș avea un meditator, asta n-o să mă ajute acum, când doamna Bennett ne înmânează foile pentru examen. Nimic n-o să mă ajute acum.
Citesc prima întrebare, sperând ca testul să fie, în mod miraculos, mult mai ușor decât mă așteptam. Poate că sunt mai pregătită decât cred. Hei, se mai întâmplă și lucruri nebunești.
Un înotător trebuie să recupereze un obiect aflat la 4,5 metri distanță de peretele piscinei. Dacă unghiul de adâncime al obiectului față de platforma piscinei este de 30°, află distanța verticală pe care trebuie s-o înoate acesta pentru o recupera obiectul.
Asta nu e grea. Pot s-o rezolv.
„Concentrează-te, Addie!”
.........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu