Mai îmbătător decât vinul, Nora Roberts

 ................................................

3-5

 

                În camera ei, Sophia spălă cu grijă statuile.

   Într-adevăr, erau mânjite cu lac roşu de unghii. Un act de vandalism meschin şi urât, dar fără efecte permanente.
   „Nu poţi distruge atât de uşor nişte Giambelli“, reflectă ea. „Suntem destul de duri.“
   Destul de duri ca să ignore răutatea faptei, lăsând-o pe autoare dezamăgită.
   Duse îngerii înapoi la parter, îi puse la loc şi constată că această acţiune simplă o calmase pe dată. Îi era mult mai uşor decât să se calmeze după cele întâmplate între ea şi Tyler.
   Cretinul, îşi spuse, apropiindu-se de o oglindă antică pentru a-şi retuşa pudra. Cretinul ştia să sărute, când îşi dădea silinţa, dar tot cretin rămânea. Spera să sufere. Spera să-l treacă toate sudorile, până dimineaţa.
   Dacă a doua zi arăta nedormit şi amărât, putea, putea numai, să-i dea drumul din cârlig.
   Dar, în fond...
   Se privi în oglindă, în timp ce-şi trecea un deget peste buze. Îşi coborî mâna repede, să-şi ia rujul, când uşile se deschiseră.
   - Sophia.
   - Nonna.
   Privi spre cei trei îngeri. Totul era în regulă.
   - Mă aranjam doar. Vin imediat.
   Tereza închise uşile în urma ei.
   - Te-am văzut luându-te de Tyler.
   - Mmm... se mulţumi Sophia să murmure, rujându-se.
   - Credeai că, dacă sunt bătrână, nu-ţi mai recunosc expresia din ochi?
   - Şi ce expresie era, Nonna?
   - Sânge aprins.
   Sophia ridică din umeri, astupând tubul de ruj.
   - Ne-am certat.
   - Certurile nu-ţi cer să-ţi refaci rujul.
   Râzând, Sophia se întoarse:
   - Ce ochi ageri ai, bunico. Ne-am certat într-adevăr, şi am rezolvat-o în felul meu. E şi legal, şi moral să-l sărut pe Ty, Nonna. Nu suntem rude de sânge.
   - Ţin la tine, Sophia. Şi ţin şi la Tyler.
   Sophia se mai îmbună. Tereza rostea rareori asemenea cuvinte.
   - Ştiu.
   - Nu v-am pus să lucraţi împreună ca să vă loviţi unul pe altul.
   - Atunci, de ce ne-ai pus împreună?
   - Pentru binele familiei. Sângele aprins poate tulbura judecata. E un an hotărâtor şi, încă dinainte de a începe, avem frământări. Eşti o tânără frumoasă.
   - Unii zic că semăn cu bunica mea.
   Tereza îşi îngădui un uşor surâs. Privi şi ea spre cele 3 sculpturi şi ochii i se îmblânziră.
   - Poate, puţin. Dar ai moştenit mai mult de la bunicul tău. Era frumos ca un tablou. M-am măritat din datorie, dar nu mi-a fost greu. Şi era bun. Frumuseţea e o armă, cara. Ia seama cum o foloseşti, pentru că, fără bunătate, se întoarce asupra ta.
   Sophia se aşeză.
   - Sunt... dură, Nonna?
   - Da.
   Bătrâna întinse mâna, atingând-o uşor pe a Sophiei.
   - Asta nu-i rău. O femeie moale se lasă modelată prea uşor şi e rănită la fel de uşor. Mama ta a păţit şi una, şi alta. E fiica mea, Sophia, adăugă, când Sophia deveni ţeapănă. Voi spune ce am pe suflet. Tu nu eşti moale şi faci ce ştii tu. Sunt mulţumită de tine. Nu spun decât că, dacă nu ai grijă, duritatea poate deveni casantă. Ai grijă ce faci.
   - Eşti mulţumită de mine, Nonna, fiindcă făcând ceea ce ştiu eu, fac şi ce vrei tu?
   - Poate. Eşti o Giambelli. Sângele apă nu se face.
   - Sunt şi o Avano.
   Tereza înclină din cap, iar vocea îi deveni aprigă.
   - Şi eşti dovada vie, nu-i aşa, care linie e mai puternică? Tatăl tău e în tine. Este un om viclean, iar tu poţi fi de asemenea vicleană. E ambiţios, cum eşti şi tu. Dar slăbiciunile lui nu ţi s-au transmis niciodată. Lipsa de inimă l-a distrus, ca şi lipsa curajului. Tu ai şi inimă, şi curaj, aşa că poţi fi dură fără să te spargi.
   - Ştiu că-l urăşti, spuse încet Sophia. În seara asta, şi eu îl urăsc.
   - „Ură“ e un cuvânt cam tare. Nu trebuie să-l foloseşti la adresa tatălui tău, orice-ar fi, orice-ar face. Eu nu-l urăsc pe Anthony Avano.
   Se ridică din nou în picioare.
   - Acum, nu mai simt nimic pentru el. Din partea mea, a ales. Ne vom confrunta pentru o ultimă oară, după care nu va mai exista pentru mine.
   - Vrei să spui că-l pui pe liber.
   - El a ales, repetă Tereza. Acum, va suporta consecinţele. N-ai de ce să-ţi faci griji.
   Ridică o mână.
   - Haide, trebuie să fii prezentă la petrecere. O vom găsi pe mama ta şi le arătăm tuturor trei generaţii de femei Giambelli.

   Era foarte târziu, când Tony intră în apartament. Se întrebă dacă mai ştia cineva că avea cheia, după atâta timp.
   Îşi adusese propria sticlă de vin, aleasă din beciul lui personal. Barolo-ul avea să menţină situaţia civilizată.
   Discuţiile de afaceri, căci cuvântul „şantaj“ nici nu-i trecea prin minte, trebuiau să se desfăşoare întotdeauna civilizat.
   Destupă sticla în bucătărie, o lăsă pe bufet pentru ca vinul să respire şi alese două pahare. Negăsind fructe proaspete în frigider, se mulţumi cu o roată de brânză Brie.
   Chiar şi la ora 3 dimineaţa, prezentarea era importantă. Era un noroc că stabilise întâlnirea atât de târziu. Îi luase ceva timp, până s-o calmeze pe Rene.
   O oră întreagă îl bătuse la cap, chiar şi după întoarcerea în oraş, în legătură cu familia Giambelli, cu felul cum o tratau, pe ea şi viitorul lui în firmă. Şi banii.
   Banii erau principalul, fireşte.
   Nu putea s-o acuze pentru asta.
   Stilul lor de viaţă necesita bani mulţi.
   Spre deosebire de Pilar, Rene nu aducea pe masă fonduri nelimitate.
   Şi, tot spre deosebire de Pilar, toca banii de parcă ar fi fost demodat să-i aibă în buzunar.
   Oricum, avea să aplice o metodă simplă şi civilizată pentru a îmbogăţi sursa.
   Familia Giambelli intenţiona să-l dea afară.
   Acum era sigur. Nici Pilar şi nici Sophia n-aveau să-i ţină partea.
   Ştiuse că aceasta era o posibilitate, dar preferase s-o ignore.
   Sau, mai bine-zis, îi permisese lui Rene să-l împingă în colţul ringului.
   Dar avea mai multe posibilităţi. Chiar foarte multe. Dintre care prima urma să sosească din clipă-n clipă.
   Prima tranzacţie avea să fie o acţiune de temporizare, ca să câştige timp.
   Mai existau şi alte căi, care puteau fi extinse, la nevoie. Avea relaţii, avea perspective.
   Terezei Giambelli avea să-i pară foarte rău că-l subestimase. Multor oameni urma să le pară rău.
   În cele din urmă, avea să cadă în picioare, ca întotdeauna. Nu se îndoia.
   Bătaia în uşă îl făcu să zâmbească.
   Turnă două pahare de vin, le puse pe o tavă, cu sticla, brânza şi nişte crochete.
   Duse tava pe masa de cafea din living.
   Îşi trase manşetele, îşi netezi părul şi porni spre uşă, gata să înceapă negocierile.

PARTEA A DOUA

CREŞTEREA

   Nu a avea şi a adăsta, ci a creşte şi a deveni este caracterul perfecţiunii, aşa cum o concepe cultura.
   MATTHEW ARNOLD

Capitolul 9

   - Nu înţeleg de ce-a trebuit să ne întoarcem aici.
   - Fiindcă mai am nevoie de câteva lucruri.
   Ar fi putut să amâne, recunoscu Sophia în sinea ei. Dar nu avea niciun motiv de a irosi un drum la San Francisco fără să treacă şi prin apartamentul ei.
   Nu i se făcuse milă de Tyler şi venise cu S.U.V.-ul lui Eli, în locul B.M.W.ului ei decapotabil?
   - Ascultă, continuă ea, ţi-am explicat că la început va trebui să verific birourile. Kris va continua să se împotrivească noului sistem, în mod sigur. Trebuie să ne vadă împreună, ca o echipă.
   - Halal echipă.
   - Am să mă descurc eu.
   Introduse maşina în parcare şi trase frâna.
   - Cred că l-am putea numi un armistiţiu de sărbători. Pe moment, Ty, pur şi simplu nu am timp să mă cert cu tine.
   Coborî, trânti portiera şi-şi îndesă cheile în servietă.
   - Care-i problema?
   - N-am nicio problemă. Tu eşti problema.
   Tyler ocoli până lângă ea şi se rezemă de aripa maşinii. Era nervoasă de două zile. Timp suficient pentru oricine ca să fiarbă în suc propriu.
   Nu credea că era din cauza incidentului de la petrecerea de Crăciun. De-acolo, Sophia ieşise în avantaj.
   - Echipă, ţii minte? Mai eşti supărată din cauza îngerilor?
   - Nu. M-am ocupat de ei, nu? Sunt ca şi noi.
   - Mda, te-ai ocupat. Ai dreptate. Atunci, care-i problema?
   - Vrei să ştii care-i problema? Perfect. Nu suport să mă scol cu noaptea-n cap în fiecare zi şi să mă trambalez prin vie pe frigul ăsta. Dar o fac. După care, mă-ntorc la munca pe care am învăţat-o. Dar sunt obligată să fac naveta între vilă şi sediul de-aici, unde am o comandantă secundă care nu numai că s-a culcat cu taică-meu, ci mai e şi gata să se revolte.
   - Concediaz-o.
   - Da, asta ar fi o idee, îşi ciocăni ea tâmpla cu degetul, sarcastică. Mă mir cum de nu mi-a trecut prin minte. Poate fiindcă de câteva săptămâni suntem în plină reorganizare, în toiul unei campanii promoţionale enorme, intense şi vitale, şi n-am pe nimeni calificat ca să-i ia locul? Da, ştim, cred că ăsta s-ar putea să fie motivul pentru care nu i-am tras un şut în fundul ăla de târfă escroacă.
   - Ascultă, fetiţo, când îţi intră un cui în talpă, ţi-l scoţi.
   - N-am timp deloc, se răsti ea şi, ca s-o dovedească, îşi scoase smucit Filofaxul. Vrei s-arunci o privire aici, să-mi vezi programul pe următoarele şase săptămâni?
   Şi îl trânti la loc în servietă.
   - Deci, eşti presată, ridică din umeri Tyler. Ia-ţi dimineţile libere ca să faci ceea ce ai de făcut. În vie, am să te duc pe braţe.
   Sophia îi aruncă o privire ca o împuşcătură.
   - Pe mine nu mă duce nimeni pe braţe, MacMillan. Dar ai dreptate când spui că sunt presată. Ar trebui s-o instruiesc pe maică-mea, care habar n-are de public relations. Am fost nevoită să contramandez 3 întâlniri cu 3 bărbaţi foarte interesanţi, fiindcă sunt îngropată pân-aici în treburi. De viaţa mea personală se-alege praful. Nici măcar n-am putut s-o găsesc pe vaca de Rene, ca să iau legătura cu taică-meu, care lipseşte de la birou de două zile. Şi e obligatoriu ca, în următoarele 48 de ore, să discut cu el despre un contract principal, întrucât cineva - care nu-s eu - va trebui să zboare la o întâlnire din San Diego, peste aproximativ 49 de ore.
   - Şi Margaret? Credeam că se ocupă ea de majoritatea contractelor importante.
   - Crezi că n-am încercat? Par cumva proastă?
   Obosită, frustrată şi sătulă, Sophia se duse la liftul din garaj şi apăsă pe buton.
   - A plecat în Italia, ieri după-amiază. Nici ea şi nici cei din serviciul ei nu sunt complet informaţi despre contractul cu Twiner, pentru că a fost întotdeauna favoritul lui taică-meu.
   - Nu te duce nimeni pe braţe, sublinie Tyler, dar tu îl duci pe Avano.
   - Ba m-am săturat să-l tot duc. Însă duc firma Giambelli şi de-asta îl acopăr atâta timp cât pot. Nu-mi convine, am draci şi mă mai doare şi capul.
   - Okay. Ia o aspirină, şi pe urmă o luăm pas cu pas.
   - N-are niciun drept să mă-mpiedice să vorbesc cu tatăl meu. Nici la nivel personal, nici de afaceri.
   - N-are, într-adevăr.
   Asta, bănuia Tyler, era adevărata durere de cap.
   - E un joc de-a puterea. Nu se simte bine până nu descoperă cât te enervează. Ocoleşte-l.
   - Dacă-l ocolesc, o să pară... fir-ar să fie. Este un nătărău. Sunt aşa de furioasă pe el, că m-a pus în situaţia asta. Dacă până diseară n-o rezolv...
   - Ai s-o rezolvi până diseară.
   - Mda.
   Expiră scurt, apoi opri liftul la etajul ei. Se întoarse spre Tyler.
   - De ce eşti aşa de drăguţ cu mine?
   - Fiindcă te descumpăneşte. În plus, Twiner e o miză mare. Nici eu nu-mi petrec tot timpul la câmp, adăugă el, când Sophia îl privi suspicioasă. Dacă-mi spuneai că-l cauţi pe tatăl tău, ţi-aş fi dat o mână de ajutor. La Cutter nu te-ai dus.
   Sophia strânse buzele.
   - Nu. Dar cred că ştie că se coace ceva. O să-şi găsească ţinta destul de curând.
   - Atunci, nu trebuie decât să fim mai rapizi. Muncă de echipă, mai ştii?
   - Spui asta numai fiindcă-l antipatizezi mai mult decât pe mine...
   Se întrerupse, cu un zâmbet complice.
   - Doar dacă nu cumva ai prefera să încerci un alt gen de muncă de echipă.
   - Mai scuteşte-mă.
   - Ţi-a plăcut să mă săruţi.
   - Şi merele acre îmi plăceau, când eram mic. Am descoperit că-s otravă pentru organism.
   - Eu sunt coaptă.
   Tyler întinse mâna pe lângă ea, apăsând pe clanţă.
   - Mie-mi spui?
   Îl strânse amical de braţ, în timp ce se răsucea spre uşă.
   - Începi să-mi placi, MacMillan. Ce naiba putem face cu chestia asta?
   Deschise uşa, făcu un pas şi încremeni.
   - Tată?
   Tatăl ei stătea prăbuşit pe scaun.
   Pieptul cămăşii îi era mânjit cu maroniu şi scorţos. Iar ochii, ochii lui frumoşi şi inteligenţi, deveniseră sticloşi.
   - Tată. El e... trebuie să... Tatăl meu.
   Palidă ca moartea, începu să tremure, când Tyler o împinse spre perete, afară din apartament.
   - Ascultă-mă cu atenţie, Sophia. Ascultă bine. Scoate celularul. Sună la 911. Acum.
   - O salvare... îşi croi Sophia drum prin ceaţa care-i învăluia creierul, începând să se zbată în braţele lui Tyler. Are nevoie de-o ambulanţă. Trebuie să mă duc la el.
   - Nu, o apucă el de braţe, scuturând-o scurt. N-ai cum să-l mai ajuţi.
   Alungă ideea de a se întoarce să vadă el de Tyler. Nu putea s-o lase singură. Şi văzuse deja destul ca să fie sigur că nu mai era nimic de făcut.
   O aşeză pe Sophia lângă perete, îi deschise servieta şi scoase telefonul celular.
   - Cu poliţia, ceru el.
   Sophia îşi lăsă fruntea pe genunchi, în timp ce Tyler dădea informaţiile necesare.
   Nu putea judeca. Încă nu voia să gândească.
   Într-un fel sau altul, trebuia s-o scoată la capăt.
   - N-am nimic, spuse ea cu voce înceată, aproape calmă. Ştiu că a murit. Trebuie să mă duc la el.
   - Ba nu.
   Tyler se aşeză pe jos lângă ea şi o cuprinse pe după umeri.
   - Nu te duci. Îmi pare rău, Sophia. Nu se mai poate face nimic.
   - Întotdeauna se poate face ceva.
   Sophia înălţă capul. Avea ochii uscaţi. Arzător de uscaţi.
   - Cineva mi-a omorât tatăl şi trebuie să pot face ceva. Ştiu ce fel de om a fost.
   Vocea i se frânse şi o podidiră lacrimile.
   - Totuşi, e tatăl meu.
   - Ştiu.
   Tyler o strânse mai tare, până când Sophia îşi lăsă capul pe umărul lui.
   Era ceva de făcut - fie şi doar să aştepte. N-o lăsă singură.

   Sophia îşi impuse să ţină minte că, orice s-ar fi întâmplat - sau nu - între ei, Tyler rămăsese alături de ea.
   Stătea pe canapea, în apartamentul de vizavi de al ei. Îşi amintea că fusese acolo la vreo două petreceri.
   Cei doi gay din vecini organizau petreceri foarte reuşite. Iar Frankie, graficianul care lucra adesea acasă, o primise înăuntru şi se închisese discret în dormitor, pentru a o lăsa să discute în linişte cu poliţia.
   - Nu ştiu ce căuta în apartamentul meu, spuse din nou Sophia.
   Încercă să studieze chipul omului care o chestiona. La fel ca numele - detectiv Lamont? Claremont? - i se tot ştergea din minte.
   - Tatăl dumneavoastră, sau altcineva, avea cheia?
   Se numea Claremont. Alexander Claremont.
   - Nu, n-am... Da.
   Ridică o mână, apăsându-şi un deget pe frunte, ca pentru a-şi limpezi gândurile.
   - Tatăl meu. I-am dat o cheie, după ce m-am mutat. Îşi făcea nişte decoraţiuni interioare acasă, eu plecam din ţară şi i-am pus la dispoziţie locuinţa mea. Nu cred că mi-a mai dat cheia. Nu m-am mai gândit la ea.
   - Venea des aici?
   - Nu. Când i-am oferit casa, a preferat să stea la un hotel. Sau, cel puţin aşa spusese.
   Atunci nu folosise apartamentul - dar mai târziu? Nu i se întâmplase de-atâtea ori să descopere, la întoarcere, că fusese cineva în casă?
   Mărunţişuri mutate din loc.
   Nu, era o prostie.
   Trebuia să fi fost femeia de serviciu. Tatăl ei nu avea niciun motiv să-i folosească apartamentul. Îl avea pe al lui, cu Rene.
   Îi înşela mama, murmură o voce în mintea ei. O înşela şi pe Rene.
   - Domnişoară Giambelli?
   - Mă scuzaţi. Ce-aţi spui?
   - Vrei puţină apă? Ceva? îi întrerupse Tyler.
   - Nu, mulţumesc. Iertaţi-mă, domnule detectiv. Îmi tot pierd şirul.
   - Nu face nimic. Am întrebat când aţi vorbit ultima oară cu tatăl dumneavoastră.
   - Sâmbătă seara. A fost o petrecere, la podgorie. E un eveniment anual. A venit şi tatăl meu.
   - La ce oră a plecat?
   - Nu ştiu. Era foarte multă lume. Nu şi-a luat rămas bun de la mine.
   - A venit singur?
   - Nu, cu soţia lui. Rene.
   - Tatăl dumneavoastră e căsătorit?
   - Da, se căsătorise chiar în ziua petrecerii. Cu Rene Foxx. N-a vorbit nimeni cu ea?
   - Nu ştiam de existenţa ei. O pot găsi la adresa tatălui dumneavoastră?
   - Da, cred că... Da, repetă ea, stăpânindu-se să continue.
   - Aveţi pistol, domnişoară Giambelli?
   - Nu.
   - Nu ţineaţi nicio armă de foc în apartament?
   - Nu. Nu-mi plac pistoalele.
   - Tatăl dumneavoastră avea pistol?
   - Nu ştiu. N-am auzit să fi avut.
   - Când aţi fost ultima oară în apartament?
   - Acum peste o săptămână. Cum vă spuneam, de câteva luni stau mai mult la Napa. Am venit aici azi, după ce am plecat de la sediu cu domnul MacMillan, ca să-mi mai iau câteva lucruri.
   - În ce relaţii eraţi cu tatăl dumneavoastră?
   Sophia se încordă. Aşezat alături, Tyler simţi imediat.
   - Era tatăl meu, domnule detectiv. De ce nu treceţi direct la subiect, întrebându-mă dacă eu l-am omorât. Nu, n-am făcut-o eu. Şi nici nu ştiu cine a făcut-o, sau de ce.
   Glasul lui Claremont rămase ferm.
   - Tatăl dumneavoastră avea duşmani?
   - Evident.
   - Pe care să-i cunoaşteţi.
   - Nu. Nu cunosc pe nimeni care să-l fi putut omorî.
   Claremont îşi privi carnetul, studiind însemnările.
   - De cât timp divorţaseră părinţii dumneavoastră?
   - Erau despărţiţi legal de 7 ani.
   - Despărţiţi?
   - Da. N-au mai trăit împreună, în niciun sens, de când eram eu mică.
   - Această Rene Foxx era a doua soţie a tatălui dumneavoastră?
   - Corect.
   - Căsătoriţi doar de câteva zile.
   - Aşa mi s-a spus.
   - Când au divorţat părinţii dumneavoastră, domnişoară Giambelli?
   Simţea un bulgăre de gheaţă în burtă.
   Dar n-avea de gând să-şi trădeze nervozitatea.
   - Cred că decizia s-a pronunţat cu o zi înainte ca tatăl meu să se însoare cu Rene. N-a fost decât o formalitate, domnule detectiv.
   Deşi îi tremurau genunchii, Sophia se ridică în picioare.
   - Îmi pare rău, acum trebuie să mă duc la familia mea. Nu vreau să afle de la actualităţi, sau de la vreun străin. Îmi puteţi spune... ce se va întâmpla cu tatăl meu acum? Ce aranjamente trebuie să se facă?
   - Vom continua ancheta. Colega mea e vizavi, lucrând cu echipa criminalistică. Voi discuta aranjamentele cu ruda cea mai apropiată.
   - Sunt singurul lui copil.
   - După lege, ruda cea mai apropiată e soţia lui, domnişoară Giambelli.
   Sophia deschise gura, apoi o închise la loc.
   Când mâna începu să i se agite, Tyler i-o luă şi o ţinu strâns.
   - Înţeleg. Desigur. Trebuie să mă duc acasă. Ty.
   - Mergem.
   - Domnule MacMillan, am câteva întrebări pentru dumneavoastră.
   - V-am dat adresa, aruncă Tyler o privire peste umăr, în timp ce o conducea pe Sophia spre uşă. Ştiţi unde să mă găsiţi.
   - Mda.
   Când uşa se închise, Claremont bătu cu pixul în carnet.
   - Sigur că ştiu...
   Presimţea că el şi colega lui aveau să facă un drum la ţară, foarte curând.

   Lui Alexander Claremont îi plăceau vinurile franţuzeşti, pantofii italieneşti şi bluesurile americane.
   Crescuse în San Francisco, fiu mijlociu al unor părinţi de clasă mijlocie, strâns uniţi, care munciseră din greu ca să le asigure celor trei băieţi ai lor o viaţă îndestulată şi studii de calitate. Fratele lui mai mare era medic pediatru, iar cel mai mic, profesor la Berkeley.
   Alex Claremont plănuise să se facă avocat.
   Fusese născut pentru a fi poliţist.
   În mâinile unui poliţist, legea însemna cu totul altceva decât într-ale unui avocat. Pentru un avocat, rostul ei era acela de a fi manipulată, modelată şi croită după nevoile clientului. Înţelegea acest lucru şi, la un nivel elementar, îl respecta.
   Pentru poliţist, legea era ordinea. Iar Claremont adora ordinea.
   Acum, la doar două ore după ce studiase locul faptei, se gândea la ordine.
   - Ce părere ai de fiică?
   La început nu răspunse, dar colega lui era obişnuită cu asta. Conducea ea, fiindcă ajunsese prima la maşină.
   - Bogată, spuse Claremont după un timp. Rasată. Neînduplecată. N-a spus nimic ce nu voia să spună. Îi treceau multe gânduri prin cap, dar are grijă ce vorbeşte.
   - Familie mare, importantă. Un scandal de toată frumuseţea.
   Maureen Maguire frână la un stop. Bătu cu degetele în volan.
   Ea şi Claremont erau diametral opuşi, motiv pentru care, după primele ciocniri, în urmă cu 3 ani, găsiseră un ritm comun şi lucrau bine împreună.
   Era cât de albă poate fi o femeie albă. Irlandeză, pistruiată şi blond-roşcată, cu ochi albaştri şi gropiţe. La 36 de ani, avea cu 4 mai mult decât Claremont şi era căsătorită comod, în timp ce el trăia singur.
   - Nimeni nu-l vede intrând. Niciun autovehicul. Vom verifica la companiile de taxiuri, să vedem dacă au lăsat vreun client acolo. După cum arată, e mort de cel puţin 36 de ore. Cheia casei era în buzunarul lui, lângă 3 sutare şi mărunţiş, cash şi mult plastic. Avea un Rolex de aur, butoni de aur cu diamante. În apartament era plin de obiecte uşor transportabile. N-a fost jaf.
   Claremont îi aruncă o privire.
   - Nu pe bune!
   - Îl tai doar de pe listă. Două pahare de vin, unul plin, unul pe jumătate. Numai unul cu amprente - ale lui. A fost împuşcat pe locul unde stătea. Nicio urmă de luptă. După unghiul împuşcăturilor, ucigaşul stătea aşezat pe canapea. Un vinişor, o brânzică şi vai, mă scuzaţi, pac, pac, pac! Eşti mort.
   - Tipul divorţase şi se recăsătorise a doua zi. Un interludiu romantic denaturat?
   - Poate.
   Maguire îşi ţuguie buzele.
   - Greu de zis la prima vedere. Trei focuri, calibru 25, aş spune, şi de aproape. Nu prea zgomotos, dar mă mir că nimeni n-a auzit nimic, într-un bloc dichisit ca ăla.
   Parcă maşina, ridicându-şi privirea spre un alt bloc dichisit.
   - Foarte curios, nu-i aşa, cum de un proaspăt soţ nu vine acasă, iar proaspăta nevastă nu-l dă dispărut.
   - Hai să aflăm de ce.

   Rene tocmai se întorsese de la sesiunea de trei ore la salon.
   Nimic n-o calma mai bine decât o şedinţă prelungită de răsfăţ. Decât cumpărăturile. Însă se ocupase şi de asta, făcând o incursiune rapidă la Neiman, unde îşi satisfăcuse o serie de capricii.
   Tony avea să plătească scump pentru criza asta de îmbufnare, îşi spuse ea, turnându-şi un vermut mic. Noroc că se întorcea întotdeauna cu câte un farafastâc sclipitor în mână şi, evident, dispus să facă tot ceea ce-i cerea ea.
   Ridică mâna stângă, admirând sclipirea inelelor.
   Era doamna Anthony Avano şi aşa avea de gând să rămână. Că dacă se ajungea la vreun divorţ, îl scalpa de-i mergeau fulgii.
   Când auzi soneria, zâmbi.
   Tony trebuia să fie, venind târâş înapoi la picioarele ei.
   Deschise uşa, pregătindu-se să-l pună să se milogească, după care se încruntă la cei doi necunoscuţi care-şi arătau insignele.
   - Doamna Avano?
   - Da. Ce s-a întâmplat?
   - Detectiv Claremont, şi colega mea, Detectiv Maguire, San Francisco P.D. Putem intra?
   - De ce?
   - Vă rugăm, doamnă Avano, putem intra?
   - L-au închis pe Tony? şuieră ea printre dinţi, făcând un pas înapoi. Ce naiba a făcut?
   - Nu, doamnă, nu e închis.
   Maguire intră.
   - Îmi pare rău, doamnă Avano. Soţul dumneavoastră a murit.
   - A murit?
   Rene pufni nervoasă.
   - Dar e ridicol. Faceţi o confuzie.
   - Nu e nicio confuzie, doamnă Avano, răspunse Claremont. Putem sta jos?
   Rene simţi un mic junghi în stomac.
   - Şi vreţi să cred că Tony e mort? Mort şi gata?
   - Ne pare foarte rău, doamnă. Ce-ar fi să luăm loc?
   Maguire vru s-o ia de braţ, dar Rene şi-l smuci. Pălise, însă ochii-i erau plini de viaţă. Şi furie.
   - Ce-a păţit, un accident?
   - Nu, doamnă. Ne-aţi putea spune când l-aţi văzut ultima oară pe soţul dumneavoastră, sau când aţi vorbit cu el?
   Rene îl privi lung pe Claremont.
   - Sâmbătă noaptea, sau duminică dimineaţa în zori, cred. Ce-a păţit Tony?
   - Nu v-ați îngrijorat, când n-ați mai primit nicio veste de la el?
   - Ne certaserăm, se răsti ea. După aşa ceva, Tony lipseşte adesea câteva zile, bosumflat. Nu-s maică-sa.
   - Nu, doamnă, dădu din cap Maguire. Sunteţi soţia lui. V-aţi căsătorit recent, nu-i aşa?
   - Întocmai. Ce-a păţit? Am dreptul să ştiu ce i s-a întâmplat.
   - Anthony Avano a fost împuşcat mortal.
   Capul lui Rene se ridică smucit, dar aproape imediat culoarea îi reveni în obraji.
   - Am ştiut eu! L-am prevenit că avea să facă o nebunie, da’ n-a vrut să mă asculte. Doar ne hărţuia, nu?
   - Cine, doamnă Avano?
   - Nevastă-sa.
   Trase aer printre dinţi, apoi se răsuci şi se duse să-şi ia paharul.
   - Fosta nevastă. Pilar Giambelli. Târfa aia l-a omorât. Sau, dacă nu ea, javra de fiică-sa.

   Nu ştia ce să facă pentru ea.
   Stătea pe fotoliul din dreapta, cu ochii închişi.
   Tyler însă ştia că nu dormea.
   Abia îşi mai păstra calmul, iar el nu era sigur ce s-ar fi întâmplat dacă şi-l pierdea.
   Aşa că tăcea, în timpul lungului drum spre nord.
   Când coti pe alee, Sophia deschise ochii.
   Ca şi cum ar fi simţit că ajunsese acasă.
   - Vin şi eu cu tine.
   Vru să-l refuze, instinctiv.
   Totuşi, îi era rudă.
   Şi avea nevoie de cei apropiaţi.
   - Mulţumesc. Mama mea...
   Înghiţi un nod, în timp ce maşina se oprea la baza scării.
   - Pentru mama va fi foarte greu.
   - Sophia, îşi puse Tyler mâna peste a ei. Sophia, oamenii cred mereu că trebuie să fie puternici. Nu e nevoie.
   - Pentru cei din familia Giambelli, este. Sunt amorţită, Ty. Şi mi-e frică de ce-o să se întâmple cu mine când nu voi mai fi. Mă tem să gândesc. Mă tem să simt. Nu pot face decât ce-mi vine.
   - Atunci, vom face ce-ţi vine.
   Coborî din maşina, ocoli până în dreptul ei şi, cu un gest care-i puse un nod fierbinte în gât, o luă de mână.
   Casa era caldă şi parfumată de florile mamei sale. Nimic nu se schimbase.
   Cum era posibil?
   Sophia o văzu pe Maria venind prin hol.
   Toate se mişcau ca prin vis - până şi ecoul paşilor suna astfel.
   - Maria, unde e mama?
   - Sus. Lucrează în birou. Miss Sophia?
   - Şi La Signora?
   Stingherită, Maria privi spre Tyler.
   - E pe plantaţie, cu domnul Mac.
   - Trimite pe cineva după ei, te rog.
   - Da, imediat.
   Plecă grăbită, în timp ce Sophia se întorcea spre scară. Mâna ei o strânse pe a lui Tyler.
   Din cabinet se auzea muzică.
   Îşi văzu mama, cu părul strâns la spate, aplecată peste keyboardul computerului.
   - Cum adică, am comis o funcţie ilegală? Fir-ai al dracului, nu pot să te sufăr!
   Altădată, enervarea ei nedumerită ar fi amuzat-o pe Sophia. Acum, toate îi umpleau ochii de lacrimi.
   - Mama?
   - O, slavă Domnului! Sophia, am făcut ceva. Nu ştiu ce. Exersez de-o oră şi tot nu-s bună de nimic cu drăcia asta.
   Se ridică de la birou, privind-o - şi încremeni.
   - Ce este? Ce s-a-ntâmplat?
   Cunoştea fiecare trăsătură, fiecare linie, fiecare expresie de pe faţa fiicei sale.
   Cu un junghi dureros în stomac, se grăbi spre ea.
   - Ce-i cu tine?
   - Mama.
   „Acum totul se schimbă“, îşi spuse Sophia.
   După ce o spunea, nimic n-avea să mai fie ca înainte.
   - Mama, cu tata e ceva...
   - A pățit ceva? E bolnav?
   - A...
   Nu putu continua.
   Dădu drumul mâinii lui Ty şi îşi cuprinse strâns mama pe după gât.
   Freamătul din abdomenul lui Pilar se opri. Totul în fiinţa ei se opri.
   - O, Doamne. O, Doamne, Dumnezeule.
   Îndesându-şi faţa în părul Sophiei, începu să se legene.
   - Nu. O, fetiţa mea, nu.
   - Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău, mama. Noi l-am găsit, în apartamentul meu. Acolo... acolo l-a omorât cineva.
   - Ce? Stai!
   Se retrase, tremurând.
   - Nu se poate.
   - Stai jos, Pilar.
   Tony le conducea deja pe amândouă spre divanul cu spătar arcuit de lângă perete.
   - Nu, nu. Nu e cu putinţă. Trebuie să...
   - Staţi jos, repetă Tyler, aşezându-le cu blândeţe. Ascultaţi-mă. Uitaţi-vă la mine.
   Aşteptă până când Pilar găsi, pe dibuite, mâna Sophiei.
   - Ştiu cât vă e de greu. Avano a fost în apartamentul Sophiei. De ce, nu ştim. Se pare că avea întâlnire cu cineva acolo.
   Pilar clipi din ochi.
   - În apartamentul Sophiei? De ce spui asta? Cum adică?
   - Pe masă era o sticlă de vin. Şi două pahare.
   Memorase perfect scena. Eleganţă discretă, moarte brutală.
   - Se pare că persoana cu care s-a întâlnit acolo l-a omorât. Poliţiştii au chestionat-o deja pe Sophia.
   - Sophia...
   Degetele ei subţiri le strânseră pe ale fiicei sale, ca într-o menghină.
   - Poliţia.
   - Şi-i vor mai pune şi alte întrebări. Şi ţie. Poate tuturor. Ştiu că e greu, e greu să gândeşti limpede, dar trebuie să te pregăteşti să le răspunzi. Cred c-ar fi bine să chemi un avocat. Pentru amândouă.
   - N-am nevoie de niciun avocat. Pentru numele lui Dumnezeu, Tyler, Tony a fost asasinat!
   - Aşa e. În apartamentul fiicei lui, la numai câteva zile după ce divorţase de tine şi se însurase cu alta. Câteva zile după ce Sophia l-a atacat în public.
   Vinovăţia, hidoasă şi feroce, îşi dezveli dinţii în sufletul Sophiei.
   - Pe naiba, Ty, dacă era vorba să-l omoare vreuna dintre noi, am fi făcut-o cu ani în urmă.
   Tyler întoarse capul spre ea.
   Observă că-i revenise energia şi era furioasă.
   Cu atât mai bine.
   - Asta ai să le spui poliţiştilor? Şi reporterilor, când vor începe să vină? Meseria ta este publicitatea, Sophia. Gândeşte-te.
   Respira prea repede.
   Nu se putea stăpâni.
   Ceva, înăuntrul ei, voia să explodeze, să spargă pojghiţa subţire a controlului, să urle.
   Apoi, simţi mâna mamei sale tremurând şi se înmuie.
   - Bine. Dar încă nu. Nu acum. Avem dreptul să ţinem doliu, mai întâi.
   Îşi trase mama mai aproape de ea.
   - Avem dreptul să fim mai întâi oameni.
   Se ridică în picioare şi se duse la uşă, cu mişcări ţepene.
   - Vrei tu să vorbeşti cu Nonna şi Eli? Să le spui tot ce trebuie să ştie. Eu vreau să rămân singură cu mama.
   - Bine. Pilar...
   Tyler se aplecă, atingându-i genunchiul.
   - Îmi pare rău.
   După ce o mai privi o dată pe Sophia în ochi, ieşi.
   Când închise uşa, nu vedea decât adâncimile lor întunecate.

CAPITOLUL 10

   Tyler avea dreptate, dar Sophia avea să se gândească la asta mai târziu.
   Îi putea prinde bine să aibă un subiect mărunt de meditaţie.
   Reporterii începură să dea telefoane la nici 10 minute după ce-şi anunţase mama şi înainte de a fi apucat să coboare pentru a vorbi cu bunica ei.
   Ştia ce atitudine trebuia să adopte.
   Unitate.
   Şi era pregătită să se înfrunte cu poliţia, ca să atenueze lovitura la adresa mamei sale.
   N-aveau să declare nimic presei înainte de a scrie ea un comunicat potrivit. Niciun interviu.
   Era pe deplin conştientă că asasinarea tatălui ei urma să genereze un circ mediatic, dar familia Giambelli n-avea să se dea în spectacol. Ceea ce însemna că mai avea multe telefoane de dat, membrilor familiei şi angajaţilor importanţi.
   Dar în primul rând, lui Helen Moore.
   Aveau nevoie de un avocat.
   - Am sunat-o pe mătuşa Helen, îi spuse ea Terezei.
   - Perfect.
   Tereza stătea aşezată în salonul din faţă, cu spatele drept şi faţa calmă.
   - Şi mama ta?
   - A vrut să rămână câteva minute singură.
   Dând din cap, Tereza luă mâna Sophiei.
   - În cine dintre ai tăi ai mai multă încredere ca să scrie o declaraţie pentru presă şi să selecteze telefoanele?
   - În mine. Vreau să fac eu totul, Nonna.
   - Bine. Îmi pare rău pentru suferinţa ta, cara. Tyler ne-a spus tot ce ştie. Nu-i convine că ai fost chestionată înainte de a fi putut vorbi cu Helen sau James.
   - Nu am nimic de ascuns. Nu ştiu nimic. Tatăl meu a fost împuşcat în timp ce stătea la mine în casă, pe scaunul meu. Cum aş fi putut să nu le spun tot ce i-ar fi putut ajuta să afle cine l-a omorât?
   - Dacă nu ştii nimic, n-ai nimic util să le spui.
   Expedie subiectul, cu un gest nervos.
   - Tyler, adu-i Sophiei puţin vin.
   Când telefonul sună din nou, bătu cu palma în braţul fotoliului.
   - Răspund eu, se oferi Tyler.
   - Nu, e mai bine ca azi niciun membru al familiei să nu discute cu presa.
   Sophia îşi frecă fruntea, impunându-şi să gândească.
   - Trebuie să-l chemăm pe David. Dacă-i explici tu situaţia, eu încep să scriu un comunicat. Pentru moment, e simplu: familia s-a închis în izolare şi nu are niciun comentariu.
   - Mă duc să-l chem.
   Tyler se apropie de ea, ridicându-i faţa, cu o mână sub bărbie.
   - N-ai nevoie de vin. De o aspirină ai nevoie.
   - Nici de aia n-am nevoie. Într-o jumătate de oră sunt gata, îi spuse Sophia bunicii ei.
   - Sophia, o cuprinse Eli cu braţele. Calmează-te.
   - Nu pot.
   - În regulă, fă ce ştii tu că-ţi prinde mai bine. Eu încep să dau telefoanele.
   - Pot şi eu să le dau.
   - Poţi, dar le voi da eu. Şi ia aspirina aia.
   - Bine, dar să ştii că pentru tine o fac.

   Era la jumătatea scării, când Maria le deschise uşa din faţă poliţiştilor.
   Privind pe lângă ea, Claremont o văzu pe Sophia.
   - Domnişoară Giambelli.
   - Domnule detectiv. E-n regulă, Maria. Mă ocup eu. Aveţi ceva informaţii noi pentru mine? îl întrebă, coborând treptele.
   - Deocamdată, nu. Am dori să vă mai vorbim, şi mamei dumneavoastră.
   - Mama mea se odihneşte. David, domnul este detectivul...
   - Claremont. Şi colega mea, detectiv Maguire.
   - David Cutter. Domnul este director principal de operaţiuni la Giambelli-MacMillan. Vă conduc în salon şi vin imediat.
   - Mama dumneavoastră este acasă, domnişoară Giambelli?
   - Am spus că se odihneşte. Nu poate vorbi cu dumneavoastră în acest moment.
   - Sophia.
   Pilar apăru pe scară, cu o mână pe balustradă, urmată de Helen.
   - E-n ordine. Vreau să fac tot ce pot.
   - Doamna Avano, începu Helen, având grijă să folosească numele de căsătorie al lui Pilar, este dispusă să vă răspundă la întrebări. Sunt sigură că veţi ţine seama de starea ei emoţională. Judecător Moore, adăugă, dând rece din cap. O veche prietenă de familie.
   Claremont auzise despre ea. Şi fusese examinat fără milă de soţul ei. „Avocaţii pe poziţii“, medită el.
   - O reprezentaţi pe doamna Avano, doamnă judecător Moore?
   - Mă aflu aici ca să-i ofer prietenei mele sprijinul şi sfatul meu, dacă va fi necesar.
   - Să stăm jos, propuse Pilar. Sophia, o rogi tu pe Maria să aducă nişte cafele?
   - Desigur.
   Distinsă şi civilizată, observă Claremont. Dar şi femeile distinse ucideau, la fel ca restul oamenilor. Mai ales când erau lepădate pentru modele mai tinere.
   Totuşi, Pilar îi răspunse direct la toate întrebările.
   Nu-l văzuse pe decedat şi nu mai vorbise cu el, după celebra petrecere. Nu fusese în apartamentul fiicei sale de peste o lună. Nu avea cheia.
   Nu avea pistol, deşi recunoscu, înainte ca judecătoarea s-o întrerupă, că în casă existau arme de foc.
   - Aţi fost necăjită, când soţul dumneavoastră a finalizat divorţul pentru a se însura cu Rene Foxx.
   - Într-adevăr, recunoscu Pilar, chiar în timp ce Helen deschidea gura să vorbească. Ar fi o naivitate s-o neg, Helen. Evident că am fost necăjită. Nu găsesc că sfârşitul unei căsătorii e un motiv de bucurie. Chiar dacă acea căsătorie mai era doar de formă. A fost tatăl fiicei mele.
   - V-aţi certat?
   - Nu. Cu Tony era greu să te cerţi. Se fofila pe după aproape toate argumentele. I-am dat ceea ce voia. Nici nu aveam ce altceva să fac, nu-i aşa?
   - Eu am rezolvat problemele de divorţ, din partea doamnei Avano, interveni Helen. A fost amiabil din ambele părţi. Pe plan legal, cât se poate de simplu.
   - Dar aţi fost totuşi necăjită, declară Maguire. Suficient de necăjită pentru a da telefon la reşedinţa fostului dumneavoastră soţ, săptămâna trecută, noaptea târziu, pentru a lansa anumite ameninţări şi acuzaţii.
   - N-am făcut aşa ceva.
   Pentru prima oară, în ochi i se aprinse o luminiţă bătăioasă.
   - N-am dat niciun telefon acasă la Tony şi nu i-am spus lui Rene nimic. Își închipuie doar ea că eu am fost.
   - Doamnă Avano, putem verifica registrul telefonic.
   - Atunci, vă rog s-o faceţi, replică Pilar, mai rigidă. Oricât de mult mă nemulţumeau alegerile făcute de Tony, erau ale lui. N-am obiceiul să sun pe nimeni în toiul nopţii, pentru a veni cu ameninţări sau acuzaţii.
   - Actuala doamnă Avano susţine altceva.
   - Atunci se înşală, sau minte. Ea m-a sunat, în toiul nopţii, şi m-a acuzat de asta, într-un mod agresiv şi supărător. Veţi găsi acel apel în registrul telefonic, doamnă detectiv, dar nu veţi găsi niciunul de-al meu.
   - De ce ar minţi?
   - Nu ştiu.
   Cu un oftat, Pilar îşi masă tâmpla.
   - Poate că nu minte. Sunt sigură că a sunat-o cineva, iar ea a presupus că eram eu. Era furioasă. Mă antipatiza din principiu.
   - Ştiţi la ce oră a părăsit domnul Avano această casă, în noaptea petrecerii?
   - Nu. De fapt, i-am evitat şi pe el, şi pe Rene, cât de mult posibil. Era penibil şi incomod pentru mine.
   - Ştiţi de ce s-a dus la apartamentul fiicei dumneavoastră, la ora...
   Compania de taxiuri răspunsese. Claremont îşi consultă carnetul:
   - ...trei dimineaţa?
   - Nu.
   - Dumneavoastră unde eraţi la ora aceea?
   - În pat. Majoritatea invitaţilor au plecat înainte de ora unu. M-am dus în camera mea pe la două fără ceva. Singură, continuă ea, anticipând întrebarea. Î-am spus noapte bună Sophiei, apoi m-am culcat imediat, fiindcă eram obosită. Avusesem o zi grea.
   - Ne puteţi lăsa o clipă? întrebă Helen, făcându-le semn detectivilor să iasă.
   - Se poate ajunge de-aici la San Francisco într-o oră, speculă Maguire, în hol. Nu are alibi pentru momentul respectiv. Şi avea un motiv verosimil.
   - De ce s-ar fi întâlnit cu fostul, în apartamentul fiicei?
   - Probleme de familie.
   - Da, poate, răspunse Claremont şi când judecătoarea îi chemă reveniră în cameră.
   - Domnilor detectivi, doamna Avano ezită să vă dea anumite informaţii. Anthony Avano a fost soţul ei un număr de ani şi au avut o fiică. Nu vrea să spună nimic ce i-ar strica reputaţia. Totuşi, aşa cum i-am recomandat, e mai constructiv să vă dăm această informaţie, întrucât ar putea fi utilă pentru anchetă. Şi, mai mult... Mai mult, Pilar, adăugă ea încet, o vor deduce destul de curând, din alte surse.
   - Bine.
   Pilar se ridică în picioare, începând să se plimbe prin cameră.
   - În regulă. M-aţi întrebat dacă am idee de ce s-o fi dus la Sophia. Nu pot fi sigură, dar... Tony avea o slăbiciune pentru femei. Unii oameni beau, alţi joacă, alţii au aventuri. Tony avea aventuri. E posibil să-şi fi dat întâlnire cu cineva acolo, ca să rupă o legătură sau să...
   - Ştiţi cu cine ar fi putut avea legături?
   - Nu, am încetat să mă mai interesez de mult timp. Dar era cineva. Ştia cine o sunase pe Rene în noaptea aceea, sunt sigură. Iar la petrecere părea cam nervos. Aşa ceva era neobişnuit pentru Tony. Rareori îl tulbura câte ceva. A fost cam grosolan cu David Cutter şi nu atât de sociabil pe cât obişnuia. Privind în urmă, cred că avea unele probleme. Nu ştiu ce să spun. Nu voiam să ştiu, aşa că n-am făcut nimic. Dacă făceam... nici nu ştiu dacă ar fi contat cu ceva. Asta-i cel mai dureros.
   Claremont se ridică.
   - Vă mulţumim pentru cooperare, doamnă Avano. Acum am dori să vorbim şi cu alţi membri ai familiei, cu domnul Cutter şi cu angajaţii care au fost la petrecere.
   Dorea mai ales s-o chestioneze din nou pe Sophia. Discută cu ea singur, în timp ce partenera lui îl interoga pe David Cutter.
   - Nu mi-aţi spus că dumneavoastră şi tatăl dumneavoastră v-aţi certat în seara când a fost asasinat.
   - Nu, fiindcă nu m-aţi întrebat. Acum, că aţi făcut-o, trebuie să detaliez. Oamenii se ceartă când nu se înţeleg asupra unui lucru. Între noi n-a fost nicio neînţelegere.
   - Atunci, dumneavoastră cum aţi califica-o?
   - Cuvinte grele. Cuvinte grele, care se anunţau de mult. Mi-e dificil, domnule detectiv, să ştiu că au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus în viaţa lui. Chiar dacă erau adevărate, chiar dacă le credeam, tot greu mi-e. Eram furioasă. Se însurase la câteva ore după finalizarea divorţului cu mama mea. Nu se deranjase să-mi vorbească despre planurile lui, nu se ostenise să aibă bunul simţ de a o informa pe mama, şi a venit la o petrecere de familie cu noua soţie la braţ. A fost nepăsător şi insensibil, lucru de altfel tipic pentru el. I-am şi spus-o.
   - Din informaţiile mele reiese că l-aţi ameninţat.
   - Serios? Poate. Rene o încolţise pe mama mea şi o atacase - verbal. Nu avea niciun motiv; obţinuse ceea ce voia. Iar el n-a făcut nimic. Tatăl meu se pricepea de minune să nu facă nimic, lăsând lucrurile să meargă de la sine, fără să-i pese de consecinţe.

   Sophia petrecu aproape o săptămână rezolvând problemele legate de asasinarea tatălui ei ca pe o chestiune de afaceri. Stăpânindu-şi emoţiile, dădea telefoane, făcea aranjamente, punea întrebări, răspundea la alte întrebări şi îşi supraveghea mama ca un uliu.
   Când ieşi din casă, Tyler tocmai oprea maşina pe alee.
   - Unde te duci?
   - Am treburi.
   - Unde?
   Încercă să treacă pe lângă el, spre garaj, dar Tyler îi ţinu calea.
   - Ascultă, sunt grăbită. Trebuie să ajung în oraş.
   - Perfect. Mergem cu maşina mea.
   - Azi n-am nevoie de tine.
   - Muncă de echipă, ai uitat?
   Cunoştea o femeie care se clătina la limita rezistenţei şi n-avea de gând s-o lase la volan.
   - Mă descurc şi singură, MacMillan.
   De ce naiba nu-i spusese că se ducea la cumpărături?
   - Mda, tu te descurci cu toate.
   Îi puse o mână pe braţ, iar cu cealaltă deschise portiera.
   - Urcă.
   - Ţi-a trecut prin minte că aş prefera să fiu singură?
   - Ți-a trecut prin minte că puţin îmi pasă?
   Ca să rezolve problema, Tyler o luă în braţe şi o trânti pe scaun.
   - Pune-ţi centura, îi ordonă el şi trânti portiera la loc.
   Sophia se gândi s-o deschidă cu piciorul, apoi să-i dea şi lui un picior. Dar se temea că pe urmă nu s-ar mai fi oprit. Şi îşi reaminti, aşa cum îşi dăduse cuvântul, că Tyler îi fusese alături în cel mai greu moment.
   - Deci, începu el, pornind motorul. Unde mergi de fapt?
   - La poliţie. Nu pot pune întrebări la telefon.
   - Okay.
   Băgă în prima viteză şi demară.
   - N-am nevoie de câine de pază, Ty, nici de-un umăr pe care să plâng.
   - Bine, conduse el mai departe. Ca să se reţină, aş prefera să n-ai nevoie nici de un sac de box.
   Drept răspuns, Sophia îşi încrucişă braţele pe piept, privind drept înainte. Dar nu vedea decât imaginea din mintea ei - foaia ruptă dintr-o revistă de specialitate, pe care o primise prin poştă în ajun.
   Fotografia ei, a bunicii sale şi a mamei, publicată cu câteva luni în urmă şi pângărită la fel ca îngerii Giambelli. De data asta se folosise carioca roşu, declarându-le curve criminale. Nu reuşea să şi-o scoată din minte.
   - Eli ți-a cerut să mă cocoloşeşti?
   - Nu.
   - Bunică-mea?
   - Nici.
   - Atunci, cine?
   - Uite ce e, Sophia. Primesc ordine, în meserie, când trebuie. În viaţa personală, niciodată. Iar asta e o problemă personală. E clar?
   - Nu. Nici măcar nu-l plăceai pe tatăl meu, şi nici după mine nu te-nnebuneşti.
   - Pe tatăl tău nu l-am plăcut, confirmă el simplu. În privinţa ta, juriul este încă retras pentru deliberare. Dar ţin la mama ta şi nu pot s-o sufăr pe Rene, plus faptul că a încercat să asmuţească poliţia asupra lui Pilar, poate şi asupra ta.
   - Atunci, vei avea plăcerea să afli că a doua vizită pe ziua de azi e la Rene. Am de discutat cu ea despre slujba funerară.
   - I-auzi, ce-o să ne mai distrăm! Crezi c-o să se lase cu muşcături şi păr smuls din cap?
   - Pe voi, bărbaţii, chiar vă excită chestia asta, nu? Sunteţi bolnavi la cap.
   - Mda, oftă el, adânc, nostalgic, făcând-o să râdă - un râs firesc, sincer, pentru prima oară după atâtea zile.

   La vederea lor, Claremont aruncă o privire spre uşa dintr-o latură a camerei, apoi se ridică şi le ieşi în întâmpinare.
   - Domnişoară Giambelli.
   - Avem de vorbit despre tatăl meu. În legătură cu aranjamentele şi cu investigaţia dumneavoastră.
   - Când am discutat la telefon...
   - Ştiu ce mi-aţi comunicat la telefon, domnule detectiv. În esenţă, nimic. Cred că am dreptul la mai multe informaţii şi, cu siguranţă, am dreptul să ştiu când va fi predat trupul tatălui meu. Vă pot spune că, în continuare, voi folosi toate relaţiile pe care le am. Şi, credeţi-mă, familia mea are foarte multe relaţii.
   - Sunt informat. Ce-ar fi să mergem în biroul locotenentului?
   În clipa următoare, Claremont înjură printre dinţi, când uşa laterală se deschise şi apăru colega lui, împreună cu Rene.
   În negru, Rene arăta magnifică. Palidă, cu părul strălucind ca soarele, strâns la ceafă, arăta ca o imagine tipică a văduvei din înalta societate.
   - Ce caută aici? întrebă Rene, când o văzu pe Sophia. V-am spus că mă hărţuieşte. Îmi dă fel de fel de telefoane, mă ameninţă. Vreau să cer un ordin de restricţie. Pentru ea, pentru ei toţi. L-au omorât pe sărmanul meu Tony.
   - Ai repetat mult scena asta, Rene? întrebă rece Sophia. Trebuie s-o mai lucrezi puţin.
   - Vreau protecţia poliţiei. L-au omorât pe Tony din cauza mea. Sunt italieni. Au legături cu Mafia.
   Sophia izbucni în râs, fără să se mai poată opri. Se aşeză pe banca de lângă perete.
   - A, aşa e, exact! În casa bunicii mele e un cuib al crimei organizate. Era nevoie de-o fostă manechină, o matracucă care scormoneşte după aur, ca să-l scoată la iveală.
   Nu-şi dăduse seama că râsul i se transformase în plâns, iar pe obraji îi şiroiau lacrimile.
   - Vreau să-l îngrop pe tatăl meu, Rene. Lasă-mă să fac măcar atâta lucru. Lasă-mă să particip şi eu, după care nu va mai fi nevoie să ne vedem vreodată.
   Rene îşi vârî batista în poşetă şi traversă încăperea, unde se lăsase liniştea. Aşteptă ca Sophia să se ridice din nou în picioare.
   - E al meu. Şi nu vei participa la nimic.
   - Rene, întinse Sophia o mână, apoi îşi ţinu respiraţia, când primi o lovitură peste dosul palmei.
   - Doamnă Avano, interveni Claremont, pe un ton prevenitor, apucând-o de braţ.
   - Nu permit să mă atingă. Dacă tu sau altcineva din familia ta mă mai sunaţi, veţi avea de-a face cu avocaţii mei.
   Şi, aruncându-şi bărbia în sus, ieşi din cameră.
   - De-a dracu’, murmură Sophia. Numai de-a dracu’.
   - Domnişoară Giambelli, o atinse Maguire pe braţ. Ce-ar fi să luaţi loc, vă aduc o cafea.
   - N-am nevoie de cafea. Îmi spuneţi dacă ancheta a mai avansat sau nu?
   - N-avem ce să vă spunem. Îmi pare rău.
   - Când va fi predat trupul tatălui meu?
   - Rămăşiţele pământeşti ale tatălui dumneavoastră au fost eliberate azi-dimineaţă celei mai apropiate rude.
   - Înţeleg. Mi-am pierdut vremea de pomană. Scuzaţi-mă.
   În timp ce ieşea, scoase telefonul mobil din poşetă. Încercă mai întâi la Helen Moore, numai pentru a afla că judecătoarea era în instanţă şi nu putea fi deranjată.
   - Crezi c-o poate opri ea?
   - Nu ştiu. Trebuie să încerc.
   Apoi sună la cabinetul lui James Moore, unde i se spuse că avocatul era într-o discuţie. În ultimă instanţă, încercă la Lincoln Moore.
   - Linc? Sophia sunt. Am nevoie de ajutor.

   Pilar stătea pe o bancă de piatră în grădină. Îi era frig, dar avea nevoie de aer. Se simţea prizonieră în casă, într-un fel cum niciodată nu i se mai întâmplase.
   Ridică privirea, pentru a o vedea pe Sophia în faţa ei, albă ca hârtia. Lângă ea, Lincoln Moore o ţinea de mână.
   - Ce este? întrebă Pilar, ridicându-se. Fetiţa mea, ce s-a întâmplat?
   - Am ajuns prea târziu. Linc a încercat. A obţinut chiar şi un ordin temporar de restricţie, dar era prea târziu. L-a incinerat, mama. Aranjase încă dinainte.
   - Îmi pare rău.
   Continuând s-o ţină pe Sophia de mână, Linc se apropie de Pilar.
   - L-a dus direct la crematoriu. Până să obţinem noi ordinul, începuse deja.
   - S-a dus, mama.

CAPITOLUL 11

   În timpul iernilor lungi, viile dormeau. Dealurile se întindeau, pogoane întregi de pământ, absorbind ploile, îngheţând sub ger, înmuindu-se din nou la începutul dezgheţului de primăvară.
   Februarie era o lună a aşteptării. Unii aveau deja impresia că aşteptau de-o veşnicie.
   La etajul doi din Villa Giambelli, Tereza îşi coordona activităţile. Prefera etajul, departe de forfota casei. Şi-i plăcea vederea de le ferestrele de sus.
   În birou se aflau acum soţul ei şi nepotul lui, fiica şi nepoata ei, David Cutter şi Paulo Borelli.
   Vechiul şi noul, îşi spuse Tereza.
   Aşteptă să fie servite cafelele, în timp ce ploaia bătea în ferestre cu pumnii ei lichizi.
   - Îţi mulţumesc, Maria.
   În timp ce servitoarea ieşea, închizând uşa, Tereza îşi împreună mâinile.
   - Îmi pare rău, începu ea, că nu ne-am putut întâlni cu toţii până acum. Pierderea tatălui Sophiei a amânat anumite acţiuni. Iar recenta boală a lui Eli l-a împiedicat să fie prezent la această întâlnire.
   Privi spre el. Încă i se părea cam debil.
   Răceala se transformase înspăimântător de repede în febră şi frisoane.
   - Mi-e bine, o linişti el. Încă sunt cam slăbit din balamale, da-mi revin.
   Tereza zâmbi, ştiind că asta dorea soţul ei, deşi îi auzea ţiuitul slab din piept.
   - În timp ce Eli se trata, l-am ţinut la curent cu afacerile. Sophia, am raportul tău şi proiectele pentru campania centenară.
   În timp ce le împărţea tuturor copiile după proiect, începu să explice:
   - Faza întâi a campaniei va începe în iunie, cu reclamele dispuse după cum veţi vedea în dosare. Am conceput o campanie pe 3 direcţii, ţintind consumatorul de înaltă clasă, linie de mijloc, şi zona cea mai delicată, băutorii de vin tineri, cu buget limitat.
   Tyler mai auzise totul şi nu o putea urmări cu prea mult interes. Prognozele meteorologice pe termen lung anunţau o tendinţă de încălzire a vremii. Mult prea curând, unele dintre soiurile de viţe aveau să se trezească din hibernare.
   Trebuia să fie atent la semnele celor mai mici însufleţiri ale mugurilor. Dacă se desfăceau prea devreme, riscau să fie distruşi de îngheţ.
   Era pregătit să rezolve problema, la vremea respectivă, dar...
   - Văd că nu-l lăsăm pe Tyler să doarmă, comentă dulce Sophia, făcându-l să revină la realitate.
   - Nu e cazul. Dar dacă tot mi-ai întrerupt siesta, a doua fază se ocupă de participarea publicului. Degustările de vinuri, vizitele în podgorie, evenimentele mondene, licitaţiile, galele - toate, generatoare de publicitate.
   Se ridică să-şi mai toarne o cafea de pe căruciorul de servit.
   - Sophia ştie ce face. Cred că nimeni de-aici nu mă poate contrazice.
   - Şi pe plantaţii? întrebă Tereza. Ştie şi acolo ce face?
   Tyler nu răspunse imediat, sorbind din cafea.
   - Pentru o ucenică, merge.
   - Te rog, Ty, mai uşor cu complimentele, mă simt prost.
   - Foarte bine, murmură Tereza. David? Ai vreun comentariu despre campanie?
   - Inteligentă, elegantă, completă. Singura mea grijă, ca tată al unor adolescenţi, e că reclamele care vizează clienţii între 21 şi 30 de ani arată al naibii de tentante.
   - Într-adevăr, confirmă Sophia.
   - Aşa vrem să fie proiectul, îi dădu dreptate David. Dar mă tem că reclamele sunt atât de atrăgătoare, încât vor avea efect asupra unui public prea tânăr. Vorbeşte tatăl din mine, recunoscu el. Dar am fost şi eu băiat, iar când voiam să mă îmbăt pulbere, o făceam fără nicio influenţă a publicităţii.
   Pilar scoase un uşor sunet, apoi rămase tăcută. Dar David, care avusese grijă să se aşeze lângă ea, o auzi.
   - Pilar? Ai vreo idee?
   - Nu, eu doar... mă rog, de fapt, găsesc campania minunată, dar cred a David are dreptate. E dificil să comercializezi ceva care face apel la grupul tânăr fără a atrage şi vârstele prea fragede. Dacă am putea face un soi de declaraţie...
   - Declaraţiile sunt plicticoase şi diluează mesajul, începu Sophia, dar se opri, pentru a relua apoi: poate doar dacă o facem amuzantă, spirituală, responsabilă şi integrată în mesaj. Lăsaţi-mă să mă gândesc.
   - Bun. Acum, Paulie.
   În timp ce maistrul vorbea despre diversele soiuri de vinuri din butoaie şi rezervoare, Sophia căzu pe gânduri.
   Vârsta, îşi spunea ea.
   Vârstă. Recoltă. Perfecţiune. Răbdare. Vinul bun se face cu răbdare. Recompense.
   Vârstă, recompense, răbdare. Avea să-i vină o idee.
   Paulie termină şi luă din nou cuvântul David. Bunica ei îi puse deoparte raportul scris.
   - Ne vom ocupa de asta mai târziu. Pe moment, aş dori părerea dumitale despre oamenii-cheie de-aici.
   - V-am scris-o şi pe asta în raport, La Signora.
   - Într-adevăr, confirmă ea, ridicând din sprâncene.
   - În regulă. Tyler nu are nevoie de mine în podgorie, şi o ştie. Adevărul e că datoria mea e să-l supervizez şi am o pereche de mâini competente care încă nu i-au tocit rezistenţa. O rezistenţă pentru care nu pot să-l condamn, dar care stă în calea eficienţei. În rest, podgoriile MacMillan sunt conduse mai bine decât oricare unde am lucrat. Ca şi Giambelli. Continuă să se facă ajustări, dar fuziunea dintre operaţiuni şi coordonarea echipelor sunt excelente. Sophia se descurcă destul de bine în vie, deşi nu e punctul ei forte. La fel cum nici marketingul şi promovarea nu sunt ale lui Tyler. Totuşi, în sediul din San Francisco se remarcă unele dificultăţi.
   - Sunt conştientă de dificultăţi, interveni Sophia. Mă ocup şi de ele.
   - De ea, o corectă David. Sophia, ai o angajată dificilă, revoltată, necooperantă, care de câteva săptămâni încearcă să-ţi submineze autoritatea.
   - Am fixat o întâlnire cu ea, pentru mâine după-amiază. Îmi cunosc oamenii, David. Ştiu cum să procedez.
   - Te interesează cum de-am aflat cât de dificilă, necooperantă şi revoltată e Kristin Drake?
   Aşteptă o clipă.
   - A vorbit cu alte companii. Curriculum-ul ei vitae a ajuns pe o jumătate de duzină de birouri, în ultimele două săptămâni. Una dintre sursele mele de la La Coeur mi-a spus că face diverse afirmaţii şi acuzaţii, cu tine ca ţintă principală, când consideră că are cine s-o asculte.
   Sophia asimilă vestea trădării, cu dezamăgire, şi dădu din cap.
   - Am să discut cu ea.
   - Neapărat, o sfătui Tereza. Dacă o angajată nu poate fi loială, cel puţin să fie demnă. Nu vom permite ca o membră a personalului superior să se folosească de bârfe şi aluzii pentru a negocia un post în altă companie. Şi Pilar?
   - Învaţă, răspunse David. Afacerile nu sunt vocaţia ei. Cred că o folosiţi greşit, La Signora.
   - Poftim?
   - După părerea mea, fiica dumneavoastră ar fi mai potrivită ca purtătoare de cuvânt, persoană de legătură din partea companiei, astfel încât să nu-şi irosească farmecul şi eleganţa, ca atunci când lucrează la keyboard. Mă mir că nu-i cereţi lui Pilar să vă ajute când au loc vizite şi degustări, unde, vizitatorii ar avea beneficiul în plus al unor contacte personale cu cineva din familie. E o gazdă excelentă, La Signora. Ca funcţionară, nu e tocmai excelentă.
   - Vrei să spui că am greşit cerându-i fiicei mele să înveţe afacerile firmei?
   - Da, răspunse Franc David, iar pe Eli îl apucă un acces de tuse.
   - Scuze, scuze, făcu acesta un gest, în timp ce Tyler se repezea să-i toarne un pahar cu apă. Am încercat să-mi înghit râsul. Nu trebuia. Christoase, Tereza, are dreptate, şi o ştii foarte bine.
   Luă paharul de la Tyler şi sorbi cu grijă.
   - Nu suportă să greşească şi, slavă Domnului, nu greşeşte aproape niciodată. Sophia? Cum se descurcă mama ta ca asistentă?
   - N-a prea avut timp să... îngrozitor, recunoscu Sophia, izbucnind în râs. Of, mama, îmi pare-aşa de rău, dar eşti cea mai nepricepută asistentă de birou din lume. Nici într-un milion de ani nu te-aş putea trimite în oraş să lucrezi cu echipa mea. Ai idei, adăugă ea, îngrijorată să vadă că mama ei nu spunea nimic. La fel ca azi, cu declaraţia. Dar nu le spui decât dacă eşti întrebată, şi nici chiar atunci nu ştii cum să le pui în aplicare. Mai mult decât atât, deteşti fiecare clipă în care stai blocată în biroul meu.
   - Mă străduiesc. Şi e clar că nu reuşesc, spuse Pilar, ridicându-se.
   - Mama...
   - Nu, nu-i nimic. Mai bine să fii sinceră, decât să mă iei de sus. Daţi-mi voie să uşurez situaţia pentru toată lumea. Demisionez. Acum, dacă mă scuzaţi, merg să găsesc ceva la care mă pricep. De pildă, să stau undeva arătând elegantă şi fermecătoare.
   - Mă duc să vorbesc cu ea, începu Sophia.
   - Nu te duci nicăieri, ridică Tereza o mână. E femeie în toată firea. Stai jos. Vom termina şedinţa.
   Era încurajator, îşi spuse ea, în timp ce-şi lua ceaşca de cafea, să-şi vadă fiica demonstrând temperament şi puţină şiră a spinării. În sfârşit.

   Nu avea timp să netezească asperităţile, dar de vreme ce se simţea oarecum vinovat, David o căută pe Pilar.
   În ultimele câteva săptămâni, Maria devenise una dintre sursele lui de informare despre dinamica familiei.
   Cu ajutorul ei, o găsi pe Pilar în seră.
   - Ai un minut liber?
   - Am tot timpul, răspunse ea, fără căldură. Nu fac nimic.
   - Nu faci nimic la birou, care să te satisfacă sau să ducă la vreun ţel. Asta e altceva. Îmi pare rău că evaluarea mea te-a lezat, dar...
   - Dar e vorba de afaceri, replică Pilar, privindu-l.
   - Mda. Afaceri. Vrei să scrii referate şi să organizezi dosare, Pilar? Să participi la şedinţe despre campaniile publicitare şi strategiile de marketing?
   - Vreau să mă simt utilă.
   Îşi aruncă lopăţica. Credeau că era ca florile pe care le îngrijea ea acolo? se întrebă. Că avea nevoie de climat controlat şi mânuire atentă, ca să arate frumos în decor şi nimic mai mult?
   - M-am săturat. Sunt sătulă şi plictisită să tot simt că nu am nimic de oferit. Niciun talent, nicio aptitudine, niciun dram de minte.
   - Înseamnă că n-ai ascultat.
   - A, ba te-am auzit.
   Îşi scoase mănuşile, aruncându-le şi pe ele.
   - Rolul meu e să fiu fermecătoare şi elegantă. Ca o păpuşă de comandă care poate fi pusă unde şi când trebuie, şi în restul timpului aruncată în debara. Ei bine, mulţumesc, nu. Am stat aruncată destulă vreme.
   Dădu să treacă pe lângă el, dar David o apucă de braţ. Pilar se smuci, după care îl privi şocată, când el o luă şi de cealaltă mână, ţinând-o pe loc.
   Nimeni n-o mânuia aşa.
   Nu se făcea.
   - Stai pe loc.
   - Ia-ţi mâinile de pe mine.
   - Imediat. Mai întâi, farmecul e un talent. Eleganţa e o aptitudine. Şi e nevoie de minte ca să ştii să spui ce şi când trebuie şi să faci oamenii să se simtă bineveniţi. Te pricepi la lucrurile astea, aşa că de ce nu le-ai folosi? În al doilea rând, dacă-ţi închipui că relaţiile cu turiştii şi clienţii la degustări sunt un fleac, vei avea o surpriză când vei avea curajul s-o încerci.
   - N-am nevoie să-mi spui tu ce...
   - Ba se pare că ai.
   Pilar rămase cu gura căscată. Rareori o întrerupea cineva. Îşi aminti cum discutase cu Tony în noaptea petrecerii. Şi David folosea acum cu ea aceeaşi răceală tăioasă.
   - Îţi reamintesc că nu lucrez pentru tine.
   - Îţi reamintesc că în esenţă o faci, ripostă el. Dacă n-ai să pleci ca un copil răzgâiat, vei continua să lucrezi pentru mine.
   - Va’ al diavolo.
   - N-am timp să-i fac vizite la ora asta. Îţi propun să-ţi foloseşti talentele în zona potrivită. Şi, înainte de a începe, trebuie să te examinezi bine pe tine însăţi şi să nu te mai tot vezi ca pe nevasta abandonată a unui bărbat care pe nimic nu punea mai mult preţ decât pe sine însuşi.
   Pilar rămase cu gura căscată şi buzele tremurându-i. Abia putu articula cuvintele.
   - Ce hidoşenii spui.
   - Poate. Dar era timpul să le spună cineva.
   - N-ai dreptul să-mi spui asemenea lucruri. Funcţia ta la Giambelli nu te autorizează să fii crud.
   - Funcţia mea în cadrul firmei nu-mi dă dreptul să spun adevărul, aşa cum îl văd eu. Şi nu-mi dă dreptul să fac nici asta, adăugă, smucind-o spre el. Dar acum e ceva personal.
   Pilar era prea şocată ca să-l oprească, să îngaime cel mai slab protest.
   Iar când gura lui se lăsă peste a ei, dură şi furioasă, nu mai putu decât să simtă. Cu un geamăt slab, îşi aruncă braţele pe după gâtul lui. Se ciocniră de bancul de lucru, răsturnând ghivecele cu flori. Ceramica se ciocni, cu un sunet de spade încrucişate.
   - Ce...?
   Sufocată, abia reuşi să gâfâie, când David o ridică de pe picioare, aşezând-o pe banc.
   - Ce ne-a apucat?
   - O să ne gândim mai târziu.
   Trebuia s-o atingă, să-i simtă pielea sub palme. O trăgea de pulovăr, alimentat de o energie sexuală care-l făcea să se simtă ca un adolescent pe bancheta din spate a unui Chevy.
   - Pilar. Lasă-mă să...
   Dacă nu i-ar fi rostit numele, şi l-ar fi uitat. Ar fi uitat totul, cedând doar cerinţelor propriului ei trup. Dar sunetul numelui ei o readuse le realitate, într-un val de panică.
   - Stai. Asta-i o... nu putem să...
   Îl împinse, chiar în timp ce capul îi cădea pe spate şi tot trupul îi tremura sub atingerea dinţilor lui pe gât.
   - David. Nu. Stai. Opreşte-te...
   - Pilar...
   David nu-şi mai putea trage respiraţia, nu-şi regăsea echilibrul.
   - Te doresc.
   De câţi ani nu mai auzise aceste cuvinte? De cât timp nu le mai văzuse în privirea unui bărbat?
   - David. Nu-s gata pentru aşa ceva. Nu mă aşteptam...
   Avea mâini atât de puternice. Puternice şi cu palme aspre. Atât de diferite de...
   - Te rog, poţi să te dai mai încolo?
   David rămase pe loc.
   - Te-am dorit din prima clipa de când te-am văzut. De când ai deschis uşa.
   - Sunt...
   - Nu, i-o reteză el. Să nu spui că eşti flatată.
   - Ba cum să nu fiu. Eşti atrăgător şi...
   Şi nu mai putea gândi limpede, când o atingea.
   - Te rog, vrei să te duci mai încolo?
   - Bine, acceptă el, deşi cu preţul unui mare efort. Să ştii că asta nu se întâmplă de fiecare dată, cu oricine.
   - Cred că ne-am luat unul pe altul prin surprindere, începu ea, dându-se jos de pe marginea bancului, prudentă.
   - Pilar, nu suntem copii.
   - Într-adevăr, nu suntem. Am 48 de ani, David, iar tu... tu nu ai.
   Nu crezuse că situaţia ar fi avut ceva de râs. Totuşi, David râse.
   - Doar n-o să foloseşti o diferenţă de câţiva ani ca scuză.
   - Nu e o scuză. E realitatea. Iar o altă realitate e că ne cunoaştem de foarte puţin timp.
   - Opt săptămâni şi două zile. Vrei ceva mai convenţional? Vin să te iau diseară la 7, la un restaurant.
   - David, soţul meu a murit doar de câteva săptămâni.
   - Fostul soţ, preciză el, rece. Nu-l aduce între noi, Pilar. Nu permit.
   - Aproape 30 de ani nu pot fi risipiţi într-o noapte, orice-ar fi.
   David o luă de umeri, ridicând-o pe vârfuri, înainte ca Pilar să-şi dea seama cât de furios era.
   - Tony Avano a încetat să mai fie zona ta de siguranţă, Pilar. Acceptă asta. Şi acceptă-mă şi pe mine.
   O sărută din nou, apăsat, îndelung, apoi îi dădu drumul.
   - La ora 7, mai spuse el şi ieşi în ploaie.

   Ticălosul ăla nenorocit n-avea să-i complice viaţa, nici pe a lui Pilar, din mormânt. Nu i-o permitea el.
   Întrucât privea în pământ, încruntat, iar Sophia se uita tot în jos, alergând prin ploaie, se ciocniră pe cărare.
   - Pardon, murmură ea. Credeam că te-ai dus acasă.
   - Înainte, aveam ceva de făcut. Tocmai am încercat să-ţi seduc mama, în seră. Ai vreo obiecţie?
   Mâinile Sophiei căzură pe lângă trup.
   - Poftim?
   - Ai auzit. Mama ta mă atrage şi am acţionat. Sunt hotărât să acţionez din nou, cât de curând posibil. Ai ceva împotrivă?
   - Aă...
   - Nicio replică? Nicio ripostă spirituală?
   Cu tot şocul, Sophia îi putea recunoaşte furia şi frustrarea.
   - Nu, scuză-mă. Procesam informaţia.
   - Bine, când termini, trimite-mi naibii un referat.
   În timp ce pleca, intempestiv, Sophia aproape că-i văzu aburii ieşind din trup.
   Când năvăli în seră, Pilar stătea nemişcată, cu privirea spre bancul de lucru. Peste tot zăceau ghivece răsturnate, iar câteva mlădiţe erau strivite iremediabil.
   - Mama?
   Pilar tresări, apoi îşi luă repede mănuşile.
   - Da?
   Mai încet, Sophia se apropie. Obrajii mamei sale erau înroşiţi, iar părul răvăşit, ca atunci când îl răscolesc mâinile unui bărbat.
   - M-am întâlnit cu David.
   Mănuşile căzură din mâinile amorţite ale lui Pilar, care se grăbi să le ridice.
   - Aşa...?
   - Mi-a spus că a încercat să te seducă.
   - Ce-a făcut?!?
   În vocea lui Pilar nu se simţea panică, ci de-a dreptul groază.
   - Şi, după cum arăţi, nu i-a fost prea greu.
   - A fost doar o...
   Iritată, Pilar îşi înhăţă şorţul, dar nu-şi amintea prea bine cum să şi-l pună.
   - Am avut o neînţelegere şi s-a enervat. Nu merită să vorbim.
   - Mama.
   Cu blândeţe, Sophia luă mănuşile şi şorţul şi le puse alături.
   - Simţi ceva pentru David?
   - Zău aşa, Sophia, ce întrebare!
   „O întrebare la care nu răspunzi“, observă Sophia.
   - Hai s-o luăm aşa: te atrage?
   - Este un bărbat atrăgător.
   - De acord.
   - Nu suntem... adică, nu sunt...
   Ajunsă la capătul răbdării, Pilar îşi încordă mâinile pe bancul de lucru.
   - Sunt prea bătrână pentru aşa ceva.
   - Nu fi ridicolă. Eşti o femeie frumoasă, în plină maturitate. De ce n-ai avea o aventură romantică?
   - N-am nevoie de aventuri romantice.
   - Sex, atunci.
   - Sophia!
   - Mama! exclamă Sophia, pe același ton oripilat, după care o îmbrăţişă. Mă temeam că te-a jignit şi eşti tulburată. Şi când colo, te găsesc ciufulită şi roşie-n obraji după o zbenguială delicioasă, cred, cu C.C.O.-ul nostru cel nou şi atât de sexy! E minunat!
   - Nu e deloc minunat şi n-o să se mai repete. Sophia, am fost măritată aproape treizeci de ani. Nu pot să mă arunc în braţele altui bărbat, la vârsta asta.
   - Mama, tata nu mai e. Mi-e greu să accept, chiar ştiind că nu m-a iubit cu adevărat.
   - O, Sophia, dar te-a iubit!
   - Nu, se retrase ea. Nu aşa cum am vrut eu, sau cum aveam nevoie. Nu mi-a fost alături. Şi nici ţie nu ţi-a fost. Acum, ai şansa să te bucuri de cineva care-ţi va da atenţie.
   - Fetiţo, fetiţo... o mângâie Pilar pe obraz.
   - Îţi doresc asta. Şi aş fi aşa de tristă să ştiu că ai refuzat şansa asta numai pentru ceva ce n-a existat niciodată. Vreau să fii fericită.
   - Ştiu.
   Pilar o sărută pe obraji.
   - Ştiu. Am nevoie de timp ca să mă adaptez. Şi, cara, nu e vorba numai de tatăl tău, ci şi de mine. Nu ştiu cum să mă port cu alt bărbat, nici dacă vreau să trăiesc cu vreunul.
   - Cum să ştii, dacă nu încerci? Îl placi, nu?
   - Ei, sigur că da.
   „Îl plac?“ se întrebă ea.
   Nicio femeie nu se tăvălea prin pământul de flori cu un bărbat pe care nu-l plăcea.
   - E un om foarte drăguţ. Un tată bun...
   - Şi te atrage. Are un cur, trăsnet.
   - Sophia!
   - Dacă-mi spui că n-ai observat, voi încălca o poruncă şi-am să-mi fac mama mincinoasă. Şi pe urmă, zâmbetul...
   - Are ochi buni, murmură Pilar, făcându-şi fiica să ofteze.
   - Are, într-adevăr. Ai să te duci cu el?
   Pilar îşi făcu de lucru, aranjând ghivecele.
   - Nu ştiu.
   - Du-te. Explorează puţin. Vezi şi tu ce simţi. Şi ia din noptiera mea un prezervativ.
   - Of, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Sau, dacă stau să mă gândesc, nu lua unul, o cuprinse Pilar pe după talie, chicotind. Ia două.

CAPITOLUL 12

   Maddy îşi privea cu şiretenie tatăl în timp ce-şi lega cravata. Era cravata lui de Şusta A-Ntâia, cea gri cu dungi bleumarin.
   Ştia că spusese că el şi doamna Giambelli luau doar masa împreună, pentru ca ea şi Theo să creadă că aveau de discutat afaceri. Dar cravata îl dădea de gol.
   Trebuia să se gândească ce părere avea de treaba asta. Dar, pe moment se distra zădărându-şi tatăl.
   - E un simbol al auto-exprimării.
   - E neigienic.
   - E o tradiţie ancestrală.
   - Nu e o tradiţie ancestrală a familiei Cutter. N-ai să-ţi găureşti nasul, Madeline. Şi cu asta am terminat.
   Fata oftă, cu o expresie bosumflată reuşită. De fapt, nu ţinea neapărat să-şi găurească nasul, dar îşi dorea o a treia gaură în lobul urechii stângi.
   Ca să ajungă la ea, nasul oferea o strategie bună. Genul care i-ar fi plăcut tatălui ei, dacă ar fi ştiut.
   - E trupul meu.
   - Nu înainte de a avea 18 ani. Până în ziua aia fericită, e al meu. Du-te şi pisează-l pe fratele tău.
   - Nu pot. Nu vorbesc cu el.
   Se tolăni pe spate, ridicându-şi picioarele spre tavan. Era îmbrăcată în negru, ca de obicei, dar începea să se sature.
   - Pot în schimb să-mi fac un tatuaj?
   - A, sigur. Toţi o să ne facem câte unul, în weekend-ul ăsta.
   Se întoarse spre ea.
   - Cum arăt?
   Maddy îşi înclină capul, studiindu-l.
   - Peste medie.
   - Ce mângâiere eşti pentru mine, Maddy!
   - Dacă primesc un A pe lucrarea la ştiinţe, pot să-mi găuresc nasul?
   - Dacă Theo primeşte un A, la orice, poate m-aş gândi să-l las pe el să şi-l găurească.
   Întrucât ambele ipoteze erau la fel de trase de păr, fata râse.
   - Haide, tată!
   - Tre’ să mă duc.
   O culese de pe pat, scoţând-o pe sus din cameră - obicei care întotdeauna o făcea să râdă încântată.
   - Dacă nasul nu pot, atunci eventual încă una în urechea stângă?
   - Dacă chiar eşti hotărâtă să te ciuruiești ca o sită, am să mă gândesc.
   Se opri lângă uşa lui Theo, ciocănind cu mâna liberă.
   - Roiu’, javră.
   David o privi pe Maddy:
   - Cred că la tine se referă.
   Deschizând uşa, îşi văzu fiul întins pe pat, cu telefonul la ureche.
   David simţi două stări contrare. Nemulţumirea că nu-şi făcea lecţiile şi bucuria că avea noi prieteni la şcoală, din cauza cărora să nu şi le facă.
   - Te mai sun eu, mormăi băiatul şi închise. Făceam o pauză.
   - Mhm, o pauză cât o lună, comentă Maddy.
   - Aveţi destulă mâncare pentru cină. Nu vă bateți, nu primiţi străini goi în casă, nu vă atingeţi de băuturi alcoolice. Niciun telefon sau televizor până nu vă terminaţi temele, şi nu daţi foc la casă. Am omis ceva?
   - Fără sânge pe covor, interveni Maddy.
   - Corect. Dacă-i musai, sângeraţi pe duşumea.
   O sărută pe creştet, apoi o lăsă jos.
   - Cred c-ajung pe la miezul nopţii.
   - Tată, am nevoie de-o maşină.
   - Mhm. Şi eu, de-o vilă în sudul Franţei. Ca să vezi. Stingerea, la unşpe, mai adăugă el, întorcându-se să plece.

   Tereza nu era e părere că, la un moment dat, părintele se retrage din viaţa copilului său, urmărind-o în continuare de la distanţă. La urma urmei, ar sta o mamă pe mal, privindu-şi copilul, indiferent de vârstă, cum se îneacă?
   Faptul că Pilar era femeie în toată firea, cu o fiică deja matură, n-o împiedica să intre în camera ei. Şi, mai ales, să spună ce avea pe suflet, în timp ce Pilar se îmbrăca pentru seara în oraș.
   - O să vorbească lumea.
   Pilar moşmondea la cercei. Fiecare etapă a îmbrăcatului dobândise proporţii enorme.
   - Nu-i decât o cină.
   Cu un bărbat. Un bărbat atrăgător, care spusese clar că voia să se culce cu ea. Dio.
   - Oamenii găsesc motive de bârfă şi-ntr-un simplu gând.
   Pilar îşi luă perlele. Oare erau prea formale? Prea demodate?
   - Şi te deranjează, mama?
   - Pe tine nu te deranjează?
   - De ce? N-am făcut nimic interesant pentru nimeni.
   - Eşti o Giambelli. Atâta e de-ajuns. Crezi că fiindcă ai preferat să ţii o casă şi să creşti o fiică n-ai făcut nimic demn de interes?
   - Tu ai ţinut o casă, ai crescut o fiică şi ai condus un imperiu. În comparaţie cu tine, mai am mult. S-a văzut foarte clar, astăzi.
   - Eşti o proastă.
   - Oare, mama? se întoarse Pilar spre ea. Acum două luni, m-ai împins în iureşul afacerilor şi am dovedit imediat că nu am talent.
   - Nu trebuia să aştept atâta. Dacă n-o făceam, nu dovedeai nimic.
   - Nici chiar tu nu poţi făuri o femeie de afaceri.
   - Atunci, făureşte tu altceva, replică Tereza nervoasă. Nu te mai considera imaginea pe care o văd alţii, şi fii tu însăţi. Ascultă. Dacă-l vrei pe David Cutter, fie şi pentru o clipă, ia-l. O femeie care stă şi-aşteaptă să primească rămâne cu mâinile goale.
   - Nu e decât o cină, începu Pilar, dar se întrerupse, când intră Maria.
   - Domnul Cutter e jos.
   - Mulţumesc, Maria. Spune-i că domnişoara Pilar vine imediat.
   Tereza se întoarse spre fiica ei, recunoscându-i cu uşoară aprobare uşoara lucire de panică din ochi.
   - Aveai aceeaşi expresie la 16 ani, când te aştepta un tânăr în salon. Mă bucur s-o revăd.
   Se aplecă înainte, atingându-i obrazul cu buzele.
   - Distracţie plăcută.
   Nu intenţiona să ajungă mai departe decât, eventual, la o prietenie. Ori de câte ori se gândea la ceea ce-i strecurase fiica ei în poşetă, lui Pilar i se umezeau palmele.
   Dar o prietenie cu un bărbat interesant şi atrăgător ar fi fost încântătoare.

   - Pilar! Ce bine-mi pare că te văd!
   Pilar recunoscu parfumul şi tonul vesel al vocii înainte de a ridica privirea.
   - Susan.
   Îşi afişă zâmbetul de societate.
   - Arăţi superb. Susan Manley, David Cutter.
   - Nu, nu vă ridicaţi, nu vă ridicaţi, dădu din mână Susan, care avea un păr blond orbitor şi tocmai îşi revenise după ultimul lifting facial. Mă întorceam doar la masă, de la toaletă, şi te-am văzut aici. Sunt cu Charlie şi cu doi clienţi de-ai lui din provincie. Nişte plicticoşi, făcu ea cu ochiul. Mai deunăzi îi spuneam Laurei că ar trebui să ne vedem. Ştiu prin ce perioadă groaznică ai trecut. Un asemenea şoc, pentru toată lumea...
   - Da...
   Pilar simţi usturimea înţepăturii şi felul cum îi pierea tot cheful.
   - Îţi mulţumesc pentru scrisoare.
   - Aș fi vrut să pot face mai mult. Dar, să nu vorbim despre lucruri triste.
   O strânse uşor de braţ, în timp ce-i evalua comeseanul.
   - Sper că mama ta e bine.
   - Este, mulţumesc.
   - Acum trebuie să mă duc. Încântată de cunoştinţă, domnule Cutter. Pilar, te sun săptămâna viitoare. O să luăm masa împreună.
   - Aştept, răspunse Pilar, apoi, când Susan plecă, îşi luă vinul. Îmi pare rău. Valea nu e decât un orăşel, uneori. E greu să mergi undeva fără a întâlni cunoscuţi.
   - Atunci, de ce te scuzi?
   - E penibil.
   Puse atent paharul la loc, plimbându-şi degetele pe piciorul acestuia.
   - Aşa cum a prevăzut mama mea, lumea o să comenteze.
   - Serios? îi luă el mâna de pe pahar. Atunci, să le dăm un motiv.
   Îi duse mâna la gură, muşcându-i uşurel degetele.
   - Îmi place Susan asta, spuse el, în timp ce Pilar îl privea cu ochi mari. Mi-a oferit pretextul. Oare ce-o să-i spună Laurei mâine, când îi dă telefon?
   - Îmi şi închipui. David...
   O străbăteau fiori prin tot braţul.
   - Nu urmăresc... nimic.
   - Curios, nici eu. Până nu te-am văzut pe tine.
   Se aplecă spre ea, intim:
   - Hai să păcătuim.
   Lui Pilar îi veni sângele în cap.
   - Ce?
   - Hai să... şopti el seducător... comandăm desertul.
   Respiraţia care i se oprise în piept se revărsă într-un râs de uşurare.
   - Perfect.

   Aproape oftă când văzu luminile vilei. Se simţea mai bine. Era aproape acasă.
   Începuse seara tremurând de emoţie, şi o sfârşea cu regretul că nu putuse dura mai mult.
   - Copiii sunt încă treji, comentă David, observând că ferestrele casei de oaspeţi erau luminate ca un cazinou din Las Vegas. Va trebui să-i omor.
   - Da, am observat ce tată denaturat eşti. Şi cât se tem de tine.
   David îi aruncă o privire piezişă.
   - Nu m-ar deranja să-i mai văd şi tremurând uneori.
   - Cred că e prea târziu. Ai crescut doi copii fericiţi şi adaptabili.
   - Încă mă mai străduiesc.
   Pilar dădu să deschidă portiera, dar mâna lui i se depuse pe umăr, oprind-o.
   - Cobor şi-ţi deschid eu. Să încheiem seara cum se cuvine.
   Nervii îi reveniră. Ce voia să spună cu asta? se întrebă ea, în timp ce David ocolea maşina.
   Avea s-o conducă până la uşă, nimic mai mult. Îşi puteau ura noapte bună, eventual cu un sărut amical - strict amical, îşi reaminti ea, pregătindu-se, când David deschise portiera.
   - Îţi mulţumesc. A fost o seară minunată.
   - Şi pentru mine.
   O luă de mână, fără să se mire când simţi cât de rece era.
   - Vreau să ne mai vedem, Pilar.
   - A, sigur că da. Vom...
   - Nu pentru afaceri, o întrerupse David, răsucind-o spre el, pe verandă. Singuri.
   O trase mai aproape.
   - Din motive foarte personale.
   - David...
   Dar gura lui i-o acoperi din nou pe a ei. Mai blând, de astă dată.
   Convingător.
   Nu cu acea străfulgerare şocantă de fierbinţeală care-i deşteptase brutal toate instinctele adormite, ci cu o căldură înceată, mocnită, ce-i destindea răbdător toate tensiunile din trup. Până îşi simţi oasele înmuiate ca de ceară topită.
   Când David se retrase, avea mâinile pe obrajii ei, cu degetele mângâindu-i pomeții, coborând, întârziind pe gât.
   - Am să te sun.
   Pilar dădu din cap, căutând orbeşte clanţa, în spatele ei.
   - Noapte bună, David.
   Intră în casă şi închise uşa. Oricât de naivă îşi spunea că era, urcă la etaj plutind.

   Beciurile o duceau întotdeauna pe Sophia cu gândul la un paradis al contrabandiştilor.
   Toate acele spaţii atât de mari, cu ecouri, pline de butoaie imense cu vin pus la învechit. Întotdeauna îi plăcuse acolo, încă din copilărie, când câte un podgorean o lăsa să stea la o măsuţă, degustând un pahar mic dintr-un butoi.
   - E a treia întâlnire a lor în două săptămâni.
   - Mmm.
   Tyler ţinea un pahar de bordo în dreptul focului, pentru a-i controla culoarea.
   Şi el, la fel ca bunicul lui şi La Signora, respectau cu stricteţe metodele tradiţionale. Îi dădu două puncte pentru culoare şi limpezime, notându-le pe diagramă.
   - Mama mea şi David, continuă Sophia.
   Pentru a-i atrage atenţia, îi dădu un pumn uşor în braţ.
   - Ce-i cu ei?
   - Diseară, iar ies împreună. A treia oară, în două săptămâni.
   - Şi ce mă priveşte pe mine asta?
   Sophia oftă din greu.
   - E vulnerabilă. Nu pot spune că nu-l plac, fiindcă aş minţi, deşi n-am prea vrut. Chiar am încurajat-o, când am văzut că îl interesează cât de cât, dar credeam că avea să fie doar o mică aventură.
   - Sophia, s-ar putea să te surprindă, dar eu lucrez aici şi crede-mă că nu vreau să discut despre problemele personale ale mamei tale.
   Învârti paharul uşor, îl duse la nas şi inhală. Era perfect concentrat.
   - N-au făcut sex.
   Tyler se strâmbă vizibil, pierzând buchetul vinului.
   - Ce naiba, mă Sophia!
   - Dacă făceau sex până acum, nu mă alarmam. Ar fi însemnat că e doar o atracţie fizică. Şi cred că a devenit mai mult decât atât. Şi, de fapt, ce ştim noi despre David, altfel decât din punct de vedere profesional? A divorţat, şi nu ştim de ce. Poate să fie un afemeiat, sau un oportunist. Dacă stai să te gândeşti, a început cu curtea imediat după ce tatăl meu...
   Tyler mirosi din nou vinul şi notă numerele.
   - Ceea ce-ar însemna că nu mama ta, în sine, îl atrăgea.
   - Nu asta vreau să spun!
   Jignită, Sophia înhăţă un pahar de Merlot, privindu-l încruntată în lumină.
   - E frumoasă, inteligentă, fermecătoare şi are tot ce şi-ar dori un bărbat de la o femeie. Nu m-ar deranja dacă mi-ar vorbi. Dar nu spune decât că ea şi David se simt bine unul în compania celuilalt.
   - I-auzi, şi chiar o crezi?
   - Of, mai taci!
   Îşi mirosi vinul, notă calificativele, apoi, sorbind, îl lăsă să stea lângă gingia de jos, atingându-l cu vârful limbii pentru a-i simţi gustul dulce, înainte de a-l trece în lateral şi spre fundul gurii, ca să-i judece aciditatea şi conţinutul tanic.
   - E imatur încă.
   Tony îl verifică şi el şi-i dădu dreptate.
   - Îl mai lăsăm un timp la învechit. Multe lucruri îşi împlinesc destinul dacă le laşi o vreme în pace.
   - A, o dăm pe filosofie...!
   - Voiai o opinie, sau doar să-ţi dea cineva dreptate?
   - Cred că şi una, şi alta, ar fi fost să pretind prea mult.
   - Poftim.
   Luă paharul următor, ridicându-l în lumină. Dar de uitat, se uita la Sophia.
   I-ar fi fost greu să n-o facă. Să n-o privească, să nu se mire. Erau într-o pivniţă rece şi umedă, la lumina focului, printre mirosuri de fum, lemn şi pământ.
   Unii ar fi spus că era romantic. Tyler se străduia să nu se numere printre acei oameni.
   La fel cum, de-o bună bucată de vreme, se străduia să nu se gândească la ea ca la o persoană, necum ca la o femeie.
   În cel mai bun caz, îi era parteneră. O parteneră de care s-ar fi putut lipsi. Iar acum, partenera lui era îngrijorată.
   - Fosta lui soţie l-a părăsit, pe el şi copiii.
   Privirea ei se ridică spre el.
   - L-a părăsit?
   - Mda, a tras concluzia că lumea e mare şi are şi ea dreptul s-o exploreze. N-o putea face cu un soţ şi doi copii agăţaţi de ea.
   - De unde ştii?
   - Maddy îmi spune multe.
   Se simţea vinovat că repeta lucrurile pe care le auzise. Fata nu prea vorbea despre viaţa ei de familie, dar spunea destul pentru ca Tyler să-şi facă o opinie.
   - Din ce-am înţeles, mama lor nu-i prea caută, iar Cutter a primit postul de-aici ca să-l ducă pe Theo din New York. Avea unele probleme.
   - Deci, e un tată bun.
   Sophia ştia prea bine ce înseamnă să te părăsească un părinte.
   - Nu înseamnă că e şi un bărbat bun pentru mama mea.
   - Asta o decide ea, nu? Dacă fiecărui om pe care-l vezi îi cauţi cusururi, e normal să le găseşti.
   - Nu caut cusururi.
   - Ba exact asta faci.
   - Lasă, că la tine nici nu trebuie să caut prea mult, replică ea, cu o voce dulce ca mierea. Se văd cu ochiul liber.
   - Norocul nostru.
   Sophia se simţi lezată. Iarăşi o făcea să se simtă ieftină - ca tatăl ei.
   Dornică să-l pedepsească, se apropie.
   - Încă n-am ajuns să te cunosc, aşa-i, Tyler? Oare fiindcă te temi să-ţi încerci şansele cu o femeie care se poate gândi la sex la fel ca bărbaţii?
   - Nu mă interesează să-mi încerc şansele cu o femeie care se poate gândi la sex la fel ca bărbaţii. În sensul ăsta, am vederi înguste.
   - De ce nu-ţi lărgeşti orizonturile? ridică ea faţa, ispititoare. Te provoc.
   - Nu mă interesează.
   Îl cuprinse cu braţele pe după gât, strângându-le, când Tyler vru să i le desprindă.
   - Care dintre noi blufează?
   Ochii lui erau aprinşi, feroce. Mirosul Sophiei îl învăluia, îl pătrundea. Buzele ei le atinseră pe ale lui, seducător.
   - De ce nu mă deguşti? întrebă, încet.
   Era o greşeală, dar n-avea să fie prima. Apucând-o de şolduri, îşi plimbă mâinile peste coastele ei.
   - Uită-te la mine, îi ordonă şi-i luă în stăpânire gura pe care i-o oferea.
   Era mult mai mult decât îşi imaginase Sophia. Mai mult decât i se oferise vreodată, sau decât acceptase. În secunda următoare, o îndepărtă de el.
   - Te joci cu mine, Sophia. Şi nu-mi place. Dar când o să te am în pat, ai să te uiţi la mine la fel cum te-ai uitat acum. Nu va fi doar o aventură, un bărbat oarecare. Voi fi eu, şi-ai s-o ştii clar.
   Sophia se simţi străbătută de fiori. Făcu un efort să nu-şi frece braţele pentru a şi-i alunga.
   - De ce vorbeşti de parcă ar fi o ameninţare?
   - Fiindcă asta e.
   Şi, îndepărtându-se de ea, luă următorul pahar de vin şi se apucă de treabă.

CAPITOLUL 13

   Claremont studia dosarul Avano.
   Îşi petrecea o mare parte din puţinul timp liber studiind date, probe, locul crimei şi rapoartele medico-legale.
   Aproape că putea recita declaraţiile şi interogatoriile pe de rost.
   După 8 săptămâni, cei mai mulţi considerau cazul o fundătură. Nu exista niciun suspect viabil, nicio pistă tangibilă, niciun răspuns simplu. Ceea ce îl irita. Claremont nu credea în crime perfecte, ci în omisiuni. Ce omisese?
   - Alex.
   Maguire se aşeză pe colţul biroului. Copilul ei cel mai mic avea o lucrare la istorie pentru a doua zi, soţul înfrunta o răceală, iar pentru cină le mai rămăseseră nişte minciunele.
   Nimeni nu era mulţumit la ea acasă, dar trebuia să se ducă acolo.
   - Du-te-acasă, îi spuse ea.
   - Întotdeauna există câte un amănunt care nu se potriveşte, se plânse Claremont.
   - Mda, dar nu întotdeauna îl poţi găsi. Cazul Avano rămâne deschis şi se pare că aşa va rămâne, dacă n-avem norocul să ne pice ceva în braţe.
   - Nu-mi plac noroacele.
   - Mda, mă rog, pentru ele trăim.
   - Foloseşte apartamentul fiicei pentru o întâlnire. Nimeni nu-l vede intrând, nimeni nu aude împuşcăturile, nimeni nu vede pe altcineva intrând sau ieşind.
   - Fiindcă era în jurul orei 3 dimineaţa. Vecinii dormeau şi, obişnuiţi cu zgomotele oraşului, n-au auzit detunăturile unui pistol de calibrul 25.
   - O jucărie. Pistol de femei.
   - Mă scuzi, îşi bătu Maguire propria armă din dotare, de 9 milimetri.
   - Pistol de femei civile, se corectă Claremont, aproape zâmbind. Vin şi brânză, întâlnire nocturnă într-un apartament gol. Îşi înşela soţia, pare-se. Miroase a femeie. Şi s-ar putea ca asta să fie ideea. Poate a fost premeditat să miroasă a femeie.
   - Am cercetat şi bărbaţi.
   - Poate trebuie să mai cercetăm. Fosta doamnă Avano, spre deosebire de văduva Avano, a fost văzută în compania unui anumit David Cutter.
   - Ceea ce mie-mi spune că i-au progresat gusturile la bărbaţi.
   - Da, rămâne măritată legal cu un afemeiat nenorocit, aproape 30 de ani. De ce?
   - Ascultă, bărbatul meu nu calcă în străchini, şi-l iubesc ca o nebună. Da’ uneori mă-ntreb de ce rămân măritată legal cu el. E catolică, încheie Maguire cu încă un oftat, ştiind că n-avea să ajungă acasă prea devreme. Catolică italiancă şi practicantă. Nu-i vine uşor să divorţeze.
   - A acceptat, când i-a cerut el.
   - Nu i-a stat în cale. E altceva.
   - Mda, şi ca divorţată catolică, nu se putea remărita, nu? Nici să-şi facă de cap cu altul, cu aprobarea Bisericii.
   - Aşa că-l omoară ca să-l dea la o parte din drum? Neverosimil, Alex. În păcato-metrul catolic, omorul e mai grav decât divorţul.
   - Sau pune pe altcineva s-o facă în locul ei. Cutter e adus la companie, peste capul lui Avano. Era firesc să iasă fricţiuni. Cutter o place pe nevasta înstrăinată a lui Avano.
   - L-am trecut pe Cutter prin ciur şi prin dârmon. E curat, lună.
   - Poate, sau poate înainte n-a avut motive să-şi mânjească mâinile. Ascultă, am descoperit că Avano avea probleme financiare. Dacă văduva nu e o actriţă de Oscar, aş zice că asta a fost o surpriză mare şi neplăcută pentru ea. Deci, mergând pe teoria că Avano îşi ţinea pentru el problemele băneşti, şi nu era genul care să stea mult fără distracţii, unde se ducea să le rezolve? Nu la un prieten din lumea bună, continuă Claremont. Nu şi-ar fi putut arăta mutra la următorul bal de binefacere. Se duce la Giambelli, unde a fost scos pe cauţiune, periodic, ani de zile. La fosta soţie, poate.
   - Şi, mergând pe aceeaşi teorie, dacă ea acceptă, Cutter se înfurie. Dacă nu, şi Avano face urât, Cutter iar se înfurie. De la o criză de furie până la 3 gloanţe trase într-un om, drumul e destul de lung.
   Totuşi, se gândea. Era o temă de gândire şi avuseseră al naibii de puţine până atunci.
   - Cred că mâine o să stăm la o şuetă cu David Cutter.

   - Domnilor detectivi. Cu ce vă pot ajuta?
   - Cu câteva minute din timpul dumneavoastră, răspunse Claremont, în timp ce Maguire privea prin cabinet, observând topografia locurilor.
   - Exact câteva minute vă pot acorda. Luaţi loc.
   Fotolii mari, cu perne de piele, remarcă Maguire. Se întrebă dacă biroul era croit după măsura omului, sau viceversa.
   - Cred că e în legătură cu Anthony Avano, începu David. Aţi progresat cu ancheta?
   - Cazul e încă deschis, domnule Cutter. Cum aţi descrie relaţia dumneavoastră cu domnul Avano?
   - În niciun fel, domnule detectiv Claremont, răspunse simplu David.
   - Amândoi eraţi directori în aceeaşi firmă, amândoi lucraţi în clădirea asta.
   - Foarte scurt timp. Venisem la Giambelli de nici două săptămâni, când Avano a fost asasinat.
   - În două săptămâni, v-aţi format o impresie, interveni Maguire. Aţi avut întâlniri, aţi discutat afaceri.
   - Aşa s-ar crede, nu? Dar n-am avut nicio întâlnire cu el şi am discutat o singură dată, la petrecerea dinaintea crimei. Numai atunci l-am văzut la faţă şi credeţi-mă că n-am prea avut timp să discutăm afaceri.
   Impresia n-o menţiona, observă Claremont. Dar aveau să ajungă şi acolo.
   - De ce nu v-aţi întâlnit cu el?
   - Nepotriviri de program, răspunse David pe un ton plat. Avano nu venea la birou, nici nu-mi răspundea la apelurile telefonice.
   - Ceea ce trebuie să vă fi iritat.
   - Într-adevăr, dădu din cap David spre Maguire. Tocmai de aceea, în cramă, i-am spus clar că-l aşteptam să-şi facă timp pentru mine în orele de program. Evident, asta n-a mai avut când să se întâmple.
   - V-aţi întâlnit cu el în afara orelor de program?
   - Nu. Domnilor detectivi, nu l-am cunoscut. N-am avut niciun motiv să-mi placă sau să-mi displacă, nici să mă gândesc în mod deosebit la el.
   David vorbea calm, aproape indiferent, ca spre sfârşitul unei discuţii plicticoase de afaceri.
   - Înţeleg că trebuie să exploraţi toate posibilităţile, dar cred că dacă mă consideraţi suspect de crimă bateţi la o uşă închisă.
   - Sunteţi în relaţii cu fosta lui soţie.
   Simţi şocul în abdomen, dar chipul îi rămase nepăsător.
   - Exact. Fosta lui soţie, care era fostă încă dinainte de a fi fost asasinat, şi când am început să ne întâlnim la nivel personal. Nu cred că am încălcat vreo lege scrisă sau nescrisă.
   - Din informaţiile noastre reiese că fosta doamnă Avano nu avea obiceiul să se întâlnească la nivel personal cu bărbaţi, până foarte recent.
   - Asta, îi răspunse David lui Maguire, poate fi din cauză că nu cunoscuse un bărbat cu care să-i placă să se întâlnească, până foarte recent. Mă măguleşte acest lucru, dar nu-l găsesc un motiv de crimă.
   - Faptul de a fi părăsită pentru o femeie mai tânără este adesea un motiv de crimă, replică Maguire şi-i văzu învăpăierea scurtă din ochi.
   „Nu doar întâlniri pe plan personal,“ conchise ea. „Relaţie serioasă.“
   - Deci, care e ideea? întrebă David. Pilar l-a omorât pentru că dorea altă femeie, sau e lipsită de inimă fiindcă o interesează alt bărbat atât de curând după ce fostul ei soţ a fost asasinat? Cum deformaţi premisa asta în ambele direcţii?
   „Furios, dar controlat,“ îşi spuse Maguire. „Exact genul care poate sorbi calm din vin, în timp ce trage într-un om.“
   - Nu acuzăm pe nimeni, continuă ea. Încercăm doar să ne formăm o imagine clară.
   - Atunci, să vă ajut. Avano avea o viaţă a lui personală de aproape 20 de ani. Pilar şi-a trăit-o pe a ei, într-un mod mult mai admirabil. Orice afaceri o fi avut Avano în noaptea aia, erau ale lui şi n-aveau nicio legătură cu ea. În momentul de faţă, relaţiile mele cu domnişoara Giambelli nu vă privesc.
   - Presupuneţi că în noaptea aceea Avano a avut probleme de afaceri. De ce?
   - Nu presupun nimic.
   Ridicându-se în picioare, David îşi înclină capul spre Claremont:
   - Las asta în seama dumneavoastră. Eu am o întâlnire.
   Claremont rămase pe loc.
   - Ştiaţi că domnul Avano avea dificultăţi financiare?
   - Finanţele lui Avano nu erau problema mea, nici nu mă interesau.
   - Ar fi putut să vă intereseze, dacă erau în legătură cu firma Giambelli. Nu eraţi deloc curios de ce vă evita domnul Avano?
   - Fusesem adus din afară. Era firesc să existe duşmănii.
   - Vă duşmănea?
   - Posibil. N-am apucat să discutăm despre asta.
   - Acum, cine pe cine evită? se ridică în picioare Claremont. Aveţi pistol, domnule Cutter?
   - Nu, n-am niciun pistol. Am doi copii adolescenţi. În casa mea nu există niciun fel de arme şi nici n-au existat vreodată. În noaptea asasinării lui Avano, eu eram acasă, cu copiii mei.
   - Asta se poate verifica.
   David strânse pumnii.
   - Ar fi ştiut dacă plecam de-acasă.
   Nu era de acord ca poliţia să-i interogheze copiii. Nu pentru un nemernic ca Avano.
   - Şi asta-i tot ce-am avut de discutat, până-mi consult avocatul.
   - E dreptul dumneavoastră.
   Maguire se ridică, jucând şi atu-ul pe care-l păstrase.
   - Vă mulţumesc pentru timpul acordat, domnule Cutter. O vom chestiona pe domnişoara Giambelli în legătură cu finanţele fostului ei soţ.
   - Cred că văduva lui ştie mai multe.
   - Pilar Giambelli a fost măritată cu el mai mult timp, continuă Maguire, şi făcea parte din firma pentru care lucra el.
   David îşi înfundă mâinile în buzunare.
   - Ştie mai puţin despre afacerile firmei decât oricare dintre dumneavoastră.
   Și, cu gândul la ea, se hotărî.
   - În ultimii 3 ani, Avano a delapidat sistematic bani de la Giambelli. Căptuşea conturi de cheltuieli, umfla cifrele de vânzări, completa deconturi pentru deplasări nefăcute, sau făcute în interes personal. Niciodată foarte mult la un moment dat, şi şterpelea din surse diverse, ca să nu se observe. În poziţia lui, profesională şi personală, nimeni nu i-ar fi pus vreodată la îndoială cifrele.
   Claremont dădu din cap:
   - Dumneavoastră, însă, le-aţi pus.
   - Le-am pus. Am descoperit câte ceva în ziua petrecerii şi, când am verificat mai complet, am început să disting sistemul. Mi-a fost clar că furase de mai mult timp, sub numele lui propriu, al lui Pilar şi al fiicei lor. Nu se deranja să le falsifice semnăturile pe referate, le semna el şi atât. În total, peste 600 de mii, în ultimii 3 ani.
   - Şi când l-aţi luat l-a întrebări...? se interesă Maguire.
   - N-am mai apucat. Aveam de gând, şi cred că mi-am exprimat clar intenţia la petrecere. Am avut impresia că a înţeles că ştiam ceva. Erau probleme de afaceri, doamnă detectiv, şi aveau să se rezolve la nivelul firmei. Le-am raportat problema Terezei Giambelli şi lui Eli MacMillan, a doua zi. Concluzia a fost că trebuia s-o rezolv, să văd ce se putea face pentru ca Avano să returneze banii. Avea să demisioneze din companie. Dacă refuza prevederile, firma Giambelli lua măsurile legale.
   - De ce a fost ascunsă această informaţie?
   - Din dorinţa bătrânei doamne Giambelli ca nepoata ei să nu fie umilită, dându-se publicităţii comportamentul tatălui ei. Mi s-a cerut să nu spun nimic, decât dacă mă întreba poliţia în mod direct. În acest moment, La Signora, Eli MacMillan şi cu mine suntem singurii oameni care ştim. Avano a murit şi nu părea necesar să mai îngroşăm scandalul demascându-l şi ca hoţ, nu numai fustangiu.
   - Domnule Cutter, răspunse Claremont. Când e vorba de crimă, orice lucru e necesar.

   Don abia închisese uşa în urma celor doi detectivi, când aceasta se deschise din nou. Sophia nici nu se gândise să ciocănească.
   - Ce voiau?
   Fu nevoit să-şi revină repede, ascunzându-şi furia şi îngrijorarea.
   - Suntem în întârziere la întâlnire.
   Îşi luă însemnările şi le băgă în servietă, lângă rapoarte, grafice şi memorii.
   - David.
   Sophia rămase cu spatele rezemat de uşă.
   - Puteam să merg după poliţişti şi să-ncerc să obţin răspunsurile pe care nu le-am putut primi de la ei. Speram ca tu să fii mai înţelegător.
   - Au avut de pus nişte întrebări, Sophia.
   - De ce ţie şi nu mie sau altor oameni din clădirea asta? Abia l-ai cunoscut pe tatăl meu, n-ai lucrat cu el niciodată. Ce le puteai spune?
   - Aproape nimic. Îmi pare rău, Sophia, dar trebuie să amânăm. Ne-aşteaptă oamenii.
   - David. Ai mai multă încredere în mine. Au venit direct la biroul tău şi au stat aici destul ca să se fi întâmplat ceva. Am dreptul să ştiu.
   Un moment, David nu spuse nimic, studiindu-i doar faţa. Da, avea dreptul să ştie, hotărî el.
   Ridică receptorul.
   - Domnişoara Giambelli şi cu mine vom întârzia câteva minute la întâlnire, îi spuse el asistentei; apoi, arătă cu capul spre un fotoliu. Ia loc.
   - Stau în picioare. Poate ai observat, nu sunt hipersensibilă.
   - Am observat. Poliţiştii au avut de pus câteva întrebări determinate, în parte, de faptul că mă întâlnesc cu mama ta.
   - Înţeleg. Au vreo teorie că voi doi aveaţi o legătură secretă, de durată?
   - Sunt convins că examinează toate posibilităţile.
   - Îl suspectează pe vreunul dintre voi?
   - Aş zice că suspectează pe toată lumea. Face parte din meseria lor. Ai avut grijă să nu comentezi, cel puţin faţă de mine, ce părere ai despre relaţia mea cu mama ta.
   - Încă nu m-am hotărât ce părere să am. Când o fac, am să te-anunţ.
   - Merge, spuse el, îngăduitor. Eu, unul, ştiu ce părere am, aşa că am să-ţi spun. Ţin foarte mult la Pilar. Nu intenţionez să-i provoc necazuri. Mi-ar părea său să-ţi cauzez ţie, fiindcă te iubeşte şi pentru că şi eu te plac. Dar eram în dilemă între a vă necăji pe amândouă sau a lăsa să-mi fie interogaţi copiii.
   La asta, Sophia simţi nevoia să se aşeze. Numai din mândrie rămase în picioare.
   - Ce lucru supărător pentru mine le-ai spus poliţiştilor?
   Adevărul, reflectă David, era ca un medicament: mai bine să i-l administreze scurt, într-o singură doză.
   - Tatăl tău delapida de la firmă de mai mulţi ani. Sumele erau răspândite şi relativ moderate, motiv pentru care nu s-a observat nimic atât de mult timp.
   Sophia se albi la faţă, dar nu tresări. Nici chiar când trădarea o lovi în inimă ca un pumn.
   - Nu cumva e vreo greşeală? întrebă ea, apoi se grăbi să continue. Nu, sigur că nu e. Tu n-ai face asemenea greşeli.
   În cuvintele ei se simţea o undă de amărăciune.
   - De când ştii?
   - Mi s-a confirmat în ziua petrecerii. Intenţionam să mă întâlnesc cu tatăl tău în zilele următoare, ca să discutăm...
   - Ca să-l concediezi, îl întrerupse Sophia.
   - Ca să-i cer să demisioneze. La instrucţiunile bunicilor tăi. Le-am raportat delapidarea a doua zi după petrecere. I s-ar fi dat posibilitatea să înapoieze fondurile şi să-şi dea demisia. Pentru tine au făcut-o - şi pentru mama ta, pentru companie, dar în primul rând pentru tine. Îmi pare rău.
   - Da, desigur. Acum îţi mulţumesc pentru sinceritate.
   - Sophia...
   - Te rog, nu... Nu te scuza din nou. N-am să mă prăbuşesc. Ştiam deja că era un hoţ. Văzusem una dintre broşele moştenite ale mamei pe reverul lui Rene. Mie trebuia să-mi revină, aşa că am ştiut că nu mama i-o dăduse.
   - Dacă preferi să te duci acasă decât să vii la întâlnire, îţi pot găsi o scuză.
   - N-am de gând să lipsesc de la întâlnire.
   - Așteaptă câteva minute.
   - Nu. Mi-a răpit deja din timp mai mult decât avea dreptul.
   „Da,“ îşi spuse David, în timp ce ieşeau. „Seamănă foarte mult cu bunica ei.”

   Când opri maşina în capătul aleii, Sophia închise motorul şi coborî înaintea lui Tyler.
   - Ce faci?
   - Vin la tine, răspunse ea peste umăr, cu o scurtă licărire în privire.
   - De ce?
   - Fiindcă n-am chef să mă duc acasă.
   Tyler îşi zornăi cheile în mână.
   - Am avut o zi grea.
   - Nu mai spune!
   - Am treburi de făcut.
   - Excelent. Exact asta căutam. Fii băiat bun, MacMillan, şi cinsteşte-mă cu un pahar.
   Resemnat, Tyler introduse cheia în broască.
   - Cinsteşte-te singură. Ştii unde găseşti.
   - Elegant până la capăt. Asta-mi place la tine.
   Intră şi se îndreptă spre camera mare, cu barul.
   - Cu tine, Ty, nu e rost de prefăcătorii şi jocuri. Eşti aşa cum eşti. Grosolan, ursuz, previzibil. 

 ...............................................