Profesoara, Freida McFadden

 .........................................................

4-5

 

                        Bineînțeles, îl găsesc stând la catedră și uitându-se prin niște lucrări, în timp ce se îndoapă cu un sandvici.

   Îl privesc o clipă, în același fel în care am făcut-o seara trecută și în care o fac în fiecare zi în clasă. Este atât de arătos. Îmi plac la nebunie arcuirea trăsăturilor lui, părul negru și des, felul în care cravata cafenie se asortează cu ochii. Și când îmi zâmbește, îmi dă un sentiment minunat de căldură.
   Și acea fată trăia doar cu un singur gând:
   De a-mi fi dragă și de-a mă iubi.
   Însă când ridică privirea, pe chipul lui nu văd nici urmă de zâmbet.
   - Addie, șuieră el la mine. Ce cauți aici?
   Mă strecor în clasă, închizând ușa după mine.
   - Îmi pare rău. Doar că... m-am speriat îngrozitor...
   - Ei bine, venirea ta aici n-o să îmbunătățească situația.
   Încruntat, se ridică de pe scaun.
   - N-ar fi trebuit să vii la mine acasă seara trecută. A fost o mare greșeală.
   Îmi mușc buza de jos.
   - Știu...
   - Acum ai atras atenția asupra ta. Ai atras atenția asupra noastră.
   Clatină din cap.
   - Nu-mi vine să cred că ai făcut o asemenea prostie.
   Lacrimile care-mi tot înțeapă ochii de când am fost în biroul directoarei riscă acum să țâșnească pe obraji. Una mi se prelinge din ochiul drept și o șterg iute.
   - Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Mă simt ca o proastă.
   Nathaniel îmi vede lacrimile și parcă îi dispare ceva din îndârjire.
   Se uită spre ferestruica ușii ca să se asigure că nu este nimeni pe coridor, apoi dă ocol catedrei.
   - Addie, nu plânge.
   - Eu doar...
   Mă șterg la nas cu dosul palmei, ca să evit un balon de muci. Dacă vede ieșind din mine o chestie de-asta, chiar că s-a terminat definitiv. Nu, n-ar fi trebuit să spun așa ceva. Nathaniel n-ar fi atât de superficial.
   - Nu vreau să mă urăști. Am făcut o greșeală idioată.
   - Addie...
   Privirea i se îmblânzește și, după ce mai aruncă o privire spre ușă, îmi prinde mâinile într-ale lui. Am fost o proastă că mi-am făcut griji. Nathaniel și cu mine suntem suflete-pereche. N-o să dea cu piciorul la tot pentru că am făcut o singură greșeală stupidă. Suntem prea importanți unul pentru celălalt.
   - N-aș putea niciodată, absolut niciodată să te urăsc, spune el. Ai devenit toată lumea mea. Ești sufletul meu pereche. Dar acum trebuie să fim un pic mai grijulii. Doar pentru o vreme. Nu vreau ca Eve să intre la bănuieli.
   - Deci... nu ne putem vedea azi?
   Sper să spună că ne putem vedea. Este vineri, iar mama mă lasă să stau mai târziu pe afară, pentru că nu am școală a doua zi.
   Ezită, apoi clatină din cap.
   - Mai bine nu. Poate săptămâna viitoare.
   Oh, Doamne, o să mor până atunci.
   - Săptămâna viitoare?
   Îmi aruncă un zâmbet strâmb.
   - Știu. Și eu o să-mi ies din minți.
   Ideea că nu pot să-l ating sau să-l sărut timp de o săptămână întreagă este îndeajuns cât să mă facă să urlu. Dintr-un impuls, întind mâna și-l apuc de cravata lui cafenie. Îl trag spre mine și, chiar dacă îmi dau seama cât îl neliniștește faptul că suntem în clasă, mă lasă s-o fac. Dacă n-o să ne putem strecura în camera obscură timp de o săptămână întreagă, am nevoie de ceva care să mă ajute să rezist.
   Și el trebuie să simtă la fel, pentru că se apleacă spre mine și mă sărută mai pasional ca oricând. Își strecoară degetele în părul meu și buzele i se zdrobesc de ale mele. Sărutul pare să dureze o veșnicie și este dureros să mă desprind de el.
   Aș putea scrie un poem despre sărutul acela. Și pariez că aș câștiga concursul ăla idiot.
   - Nu mai putem face asta niciodată, îmi spune Nathaniel cu voce aspră. Cel puțin, nu pentru o vreme. O să-ți dau de știre când vom fi în siguranță.
   - Dar ne putem trimite mesaje în continuare?
   Se gândește o clipă.
   - Un pic. O dată sau de două ori pe zi. Evident, doar pe Snapflash.
   Încuviințez din cap, încercând să înghit nodul care mi s-a pus în gât. Ce-o să fac o săptămână fără el? Nathaniel nu este doar cel mai bun lucru din viața mea - este singurul lucru bun.
   Asta e doar vina lui Eve Bennett.
   - Ar fi mai bine să pleci, îmi spune el.
   Mă mai strânge o dată de mână și chiar atunci se aude și clopoțelul. Îndrept umerii, fac stânga-mprejur și ies din clasă. O să trec eu și prin asta. Și într-o bună zi, noi doi vom fi împreună. Așa cum mi-a promis el.

CAPITOLUL 47

   EVE

   Sunt profund nemulțumită după întâlnirea din biroul lui Higgins.
   Seara trecută, Addie Severson a dat târcoale pe la mine pe-acasă și s-a ascuns prin tufișuri. N-am fost niciodată mai sigură de ceva în viața mea. Am văzut-o, în primul și-n primul rând. Și are o grămadă de motive ca să mă urască.
   Acum câteva zile, în supermarket, Art Tuttle a încercat să mă avertizeze în privința ei. Avea un motiv ca s-o facă. I-a distrus viața, indiferent dacă a fost sau nu intenționat.
   Iar azi fata aia m-a mințit în față.
   Imediat după plecarea lui Addie, m-am uitat la Debra Higgins și am spus:
   - Minte.
   Debra a clătinat din cap.
   - Sunt de acord cu tine, Eve. Dar ce putem face? Este cuvântul tău împotriva cuvântului ei. Iar ea a spus că a fost acasă, cu maică-sa.
   Ce rahaturi ne-a servit. Când eram adolescentă, făceam o tonă de chestii în timp ce mama mă credea bine-mersi la mine în cameră. În ceea ce mă privește, ăsta nu a fost deloc un alibi, chiar dacă mama ei i-ar fi confirmat povestea, lucru pe care nu l-a făcut.
   Imediat ce ies din biroul directoarei, îi trimit un mesaj lui Nate.

   Eu: A negat absolut tot.

   Eram între orele de curs, așa că mesajul lui de răspuns a venit imediat.

   Nate: Poate că n-a fost ea, totuși?

   Răspunsul lui este atât de enervant, încât îmi vine să arunc telefonul.
   Curând voi avea a șasea oră de matematică, ceea ce înseamnă că va trebui să dau iar ochii cu Addie și nu sunt pregătită pentru asta.
   Debra mi-a spus că în al doilea semestru plănuiește s-o mute la alt profesor, dar tot au mai rămas două luni până la final. Două luni în care trebuie să mă descurc cu fata aia.
   - Categoric ea a fost, mă rățoiesc la Shelby, în sala de mese a profesorilor.
   Pentru prânz mi-am adus o salată la caserolă, dar abia dacă m-am atins de ea.
   - Cum naiba poate să mintă în halul ăla?
   Shelby ridică din umeri.
   - E adolescentă. Așa fac ei. Mint cum respiră.
   - Mă urăște.
   Mă cutremur ușor, gândindu-mă la privirea teribilă pe care mi-a aruncat-o ieri, în clasă.
   - Mă urăște cu adevărat. Iar acum mă mai și urmărește.
   - Dar de ce?
   Shelby ia o înghițitură dintr-un baton de morcov.
   - Adică eu cred că pe Art l-a urmărit fiindcă a fost drăguț cu ea.
   - Așa, și?
   - Și tu nu ești drăguță cu ea. De ce ar veni la tine acasă?
   Soarbe din cutia de Cola dietetică.
   - Vreau să spun că nu-i periculoasă. Chiar crezi că te-ar pândi pentru că nu ai lăsat-o să-și mănânce sandviciul în clasă? Este cam exagerat, chiar și pentru un adolescent.
   - Poate...
   - Da, dacă l-ar fi pândit pe Nate - atunci aș fi înțeles, îmi face ea cu ochiul. Adică toate elevele sunt îndrăgostite rău de tot de el. Și nu mi-ai zis că a intrat în revistuța aia de poezie? Nu-i greu să te gândești că a devenit un pic cam obsedată.
   Încremenesc cu o bucățică de salată atârnându-mi din gură. Nu știu de ce nu mi-a dat prin cap până acum. Poate pentru că eu am fost acolo, pe trotuar, am simțit că mă privea pe mine, anume.
   Cumva, îmi dau seama că venise ca să vadă pe cu totul altcineva.
   Oh, Doamne. Îl urmărește pe Nate.
   Asta are mult mai mult sens. L-am avertizat să nu fie prea drăguț cu ea, iar acum îi face și lui același lucru pe care i l-a făcut lui Art Tuttle. Iar dacă nu are grijă și nu gestionează chestiunea cum trebuie, o să sfârșească exact ca Art.
   Trebuie să-l avertizez. Trebuie să rezolve treaba asta fără întârziere.
   Mă scuz și mă ridic de la masă, iar Shelby pare fericită că poate discuta despre orice altceva în afară de Addie Severson. Au mai rămas încă vreo zece minute din oră, iar Nate este aproape sigur la el în clasă. Nu avem prea mult timp să stăm de vorbă, dar aș putea măcar să-i dau un avans înainte să se vadă cu ea la clasă.
   Coridoarele sunt aproape pustii, fiindcă suntem în mijlocul celei de-a cincea ore, iar tocurile ghetelor mele de piele de la Givenchy răsună ca niște împușcături cu ecouri pe holurile goale. Trec pe lângă o fată cu mult prea mult machiaj negru în jurul ochilor, dar acesta nu este nici pe departe cel mai rău lucru pe care-l fac adolescentele astea. Când ajung la clasa lui Nate, găsesc ușa închisă, lucru care-mi pare un pic ciudat. Mă uit prin ferestruică și da, Nate e înăuntru. Dar nu e singur.
   Este împreună cu Addie Severson.
   Ridic mâna să ciocăn, însă înainte să apuc s-o fac, ceva mă oprește. Mă dau un pas înapoi, trăgându-mă ușor într-o parte, ca să nu fiu văzută. Dacă Nate s-ar uita insistent, m-ar vedea. Dar nu și la o privire superficială.
   Nate și Addie sunt adânciți în conversație. Nu știu ce-și spun, dar pare că ea plânge. Ce i-a spus de-a făcut-o să plângă? Pe de altă parte, nu trebuie cine știe ce pentru ca o adolescentă să înceapă să suspine. Din experiența mea, e suficient să-i iei telefonul.
    Iar apoi Nate o ia de mână.
  OK, asta nu e neapărat o chestie dubioasă. Ea plânge, el încearcă s-o liniștească. Categoric, nu este cel mai potrivit mod de a consola o elevă, dar nu e cel mai rău lucru pe care l-am văzut. Deși nu-l văd s-o bată ușor pe mână. Mai degrabă o ține într-a lui. Trec cel puțin șaizeci de secunde, iar ei încă se ating. De ce se țin de mână?
   Chestia asta a depășit de mult limitele decenței.
   Pe urmă se întâmplă ceva care mă face să uit imediat imaginea asta. Lucrul care se întâmplă face ca ținutul de mână să pară... ei bine, doar un gest nevinovat. Se întâmplă ceva care mă face să simt că o să vomit cele câteva frunze de salată pe care am reușit să le înghit, cu chiu, cu vai.
   Nate o sărută.
   Nu, nu doar că o sărută. Pare că vrea de-a dreptul să știe ce gust a avut ce-a mâncat la prânz. Este un sărut între doi oameni care s-au mai sărutat de multe ori înainte și probabil au făcut și o grămadă de alte lucruri.
   Iar acum, totul are sens.
   Înțeleg de ce mă urăște Addie atât de mult. Înțeleg de ce se strecura prin tufișuri, dând târcoale casei noastre. Înțeleg de ce, de fiecare dată când încerc să-i spun lui Nate despre vreo chestie pe care-a făcut-o fata asta, el îi ia apărarea. Înțeleg de ce soțul meu n-are absolut niciun interes să facă sex cu mine, cu excepția momentelor când vrea să fac ceva care o ajută pe ea.
   Nenorocitul ăla mă înșală. Cu ea.

CAPITOLUL 48

   EVE

   Nu știu dacă am mai fost vreodată în viața mea atât de furioasă.
   O parte din mine vrea să dea buzna în sala de clasă și să-i dea în vileag în fața elevilor și profesorilor care trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Asta merită, la urma urmelor. Îmi imaginez șocul de pe chipul lui transformându-se în umilință, în timp ce toată lumea află ce-a făcut.
   Însă mă abțin.
   Îmi dau seama că, dacă-l dau în vileag pe Nate acum, o să distrug trei vieți: a lui, a mea și a lui Addie. El merită să-și ruineze viața, dar eu nu. Dacă fac o scenă și-l demasc în felul acesta, n-o să mai pot lucra aici, în școală. Ar fi prea umilitor. Iar rușinea lui mă va păta și pe mine.
   Cât despre Addie, adevărul este că nici ea n-o merită. Orice aș putea zice eu despre fata asta, nu are decât șaisprezece ani. Este un copil. Nu e vina ei că s-a îndrăgostit de chipeșul profesor de engleză.
   Nate avea responsabilitatea de a împiedica acest lucru.
   De aceea nu-i expun pe amândoi în fața tuturor. Dar un lucru tot fac: o poză.
   Vârsta de consimțământ în statul nostru este 16 ani. Așa că Nate n-ar intra la închisoare pentru asta. Nu este vorba nici despre viol. Dar cariera lui de profesor ar lua sfârșit. Soțul meu ar cădea în dizgrație și toată lumea ar afla întâmplarea.
   Viața mea, așa cum o știam, s-a sfârșit.
   Mă întorc în clasă ca în ceață. Nu știu cum o să predau matematică după ce se vor sfârși cele 5 minute de pauză. Va trebui să le dau copiilor niște probleme de rezolvat și să-i las pur și simplu să lucreze singuri în cea mai mare parte a timpului. Toate planurile mele pentru ora de azi au zburat pe fereastră.
   Ajung la ușa clasei exact la timp ca să mă ciocnesc de Addie Severson. Pe buze îi joacă un zâmbet vag - buzele de curând înroșite de sărutul soțului meu - dar zâmbetul acela îi dispare îndată ce mă vede. Nici ea nu vrea să fie la ora asta mai mult decât o vreau eu aici. Lasă capul în jos și merge tăcută spre locul ei, aruncând-și rucsacul pe podea.
   Trebuie să-mi reamintesc mie însemi că nu este vina ei. Nate a profitat de vulnerabilitatea fetei. Am suficientă experiență ca profesoară ca să știu că unele fete sunt mai influențabile decât altele. Unele sunt mai predispuse să cadă pradă unei pasiuni fulgerătoare pentru profesorul lor preferat.
   „Nu este vina ei. Nu este.”
   - Vă rog să vă scoateți manualele și vom lucra problemele de la pagina 137, spun către clasă, adăugând: în liniște.
   Le-am dat de făcut mult prea multe probleme, știind că vor lucra la ele până sună clopoțelul. Există și alți profesori de mate care fac acest lucru cu o frecvență alarmantă, dar eu n-am recurs la tehnica asta până acum - sunt disperată. Mă prăbușesc pe scaun, în spatele catedrei, și primul lucru pe care-l fac este să scot telefonul. După o scurtă ezitare, îi trimit un mesaj lui Jay.

   Eu: Trebuie să te văd diseară.

   Stau la catedră cu respirația tăiată, așteptându-i răspunsul și neștiind dacă poate să-mi scrie în timpul zilei. Din fericire, răspunde câteva minute mai târziu.

   Jay: Nu închid eu magazinul diseară, așa că n-avem cum să ne vedem acolo.
   Eu: Nu-mi pasă. Mergem cu mașina undeva.
   Jay: Ești sigură, Eve?
   Eu: Te rog.

   Stabilim să ne vedem într-un loc mai retras. Jay este absolut singura persoană cu care pot vorbi despre asta. Dacă aș spune oricui altcuiva, secretul ar ieși la iveală. Dar am încredere în el că va fi discret. Cunosc și eu prea multe dintre secretele lui.
   Jay o să mă ajute să-mi dau seama ce am de făcut. Poate că nu știe el mare lucru despre regulamentele din școli, dar are bun-simț și este un om bun. Pentru că, într-un fel sau altul, n-am de gând să-l las pe Nate să scape nepedepsit.

CAPITOLUL 49

   EVE

   După ce-mi termin orele de la școală, mă întâlnesc cu Jay în parcarea unui McDonald’s aflat în apropierea magazinului.
   Parcăm departe unul de altul. Mă îndrept spre mașina lui, mă instalez pe locul din dreapta și Jay pornește. În alte împrejurări, toată situația m-ar fi incitat peste măsură, însă acum tot ce pot vedea în fața ochilor este gura soțului meu lipită de buzele fetiței ăleia.
   - Îți mulțumesc că ai venit, îi spun înfigându-mi tocurile în covorașele mașinii.
   Nu știu ce aranjamente a fost nevoit să facă pentru întâlnirea asta cu mine, dar apreciez gestul.
   - Așadar, ce s-a întâmplat? mă întreabă el.
   Deschid gura să-i spun toată povestea, dar izbucnesc în lacrimi înainte de-a putea scoate o vorbă. Jay se uită la mine cu o expresie ușor panicată. Conduce până găsește o străduță liniștită și fără case de la ale căror ferestre să putem fi văzuți. Trage pe dreapta.
   - Eve.
   Se întinde spre mine și mă cuprinde într-o îmbrățișare.
   - Ce s-a întâmplat? Spune-mi.
   Suspin în brațele lui mari și puternice, în timp ce Jay mă mângâie pe păr ca să mă liniștească. Durează câteva minute până când reușesc să-mi recapăt controlul îndeajuns cât să-i povestesc ce s-a întâmplat. Știe prima parte, despre problemele pe care le-am avut cu Nate și despre cât de distant a fost, dar când îi povestesc că l-am prins sărutându-se cu Addie în sala de clasă, îl văd cum se încordează. Se trage în spate, cu ochii cât cepele.
   - Glumești. Chiar ai văzut chestia asta?
   Dau încet din cap.
   - Nenorocitul naibii.
   Își trosnește degetele de la mâna dreaptă. Pare furios și o parte din mine se teme că ar putea să-l caute pe Nate și să-i tragă un pumn în față. Iar cealaltă parte din mine și-ar dori ca el chiar s-o facă.
   - Este incredibil.
   - Știu.
   Închid ochii, dar în spatele pleoapelor îmi apare, stăruitoare, imaginea celor doi sărutându-se. Mă îndoiesc că o voi uita vreodată.
   - Nu știu ce să fac.
   - Poate că ar trebui să-l ucizi.
   Ridic privirea spre el, dar nu-l văd zâmbind. Însă știu că nu vorbește serios. Chiar dacă în clipa asta ideea este tentantă.
   - Serios. Ce crezi c-ar trebui să fac? Să mă duc la directoare?
   Clatină din cap.
   - Dacă te duci la directoare, o să afle absolut toată lumea. Asta vrei?
   Protocolul corect într-o astfel de situație este să vorbesc cu directoarea, însă Jay are dreptate. Nu e chip ca ea să gestioneze povestea cu discreție, oricât de mult ar încerca. Dovadă istoria cu Art Tuttle, chiar dacă omul ăla n-a greșit cu nimic.
   - Nu asta vreau.
   - Atunci trebuie să-i dai lui un ultimatum. Trebuie să faci tot ce poți ca să te asiguri că încetează imediat și că nu se va mai întâmpla vreodată. Și, de asemenea...
   Mă ia de mână.
   - Trebuie să ieși din această căsnicie.
   Are dreptate în privința asta. Trebuie să-l părăsesc pe Nate. Un aspect care nu va fi negociabil. Ridic privirea și mă uit în ochii lui Jay, întrebându-mă, pentru prima dată de când ne știm, dacă este vreo șansă ca noi doi să avem un viitor împreună. Știu că nu este, dar există momente când îmi place să fantazez că s-ar putea întâmpla.
   Însă asta nici nu contează. Indiferent dacă pot fi sau nu cu Jay, nu mai pot fi cu Nate.
   - Poți s-o faci.
   Mă strânge de mână.
   - Nu te teme de el. O să te descurci.
   Are încredere în mine, dar problema este că el nu-mi cunoaște soțul așa cum îl cunosc eu.

CAPITOLUL 50

   EVE

   Când ajunge Nate acasă, eu sunt un pic mai mult decât nițel abțiguită.
   Au trecut deja 3 ore de la terminarea cursurilor, ceea ce ridică întrebarea despre ce a făcut în tot acest timp. Nu știu dacă a fost cu ea sau chiar s-a ocupat de treburi legate de școală. Dacă nu e idiot, știe că ar trebui să se țină departe de Addie Severson după ce am surprins-o dând târcoale casei. Cu toate că nu pare să gândească limpede, din moment ce a sărutat-o chiar în sala de clasă.
   Cât despre mine, după ce Jay m-a adus înapoi în parcarea de la McDonald’s ca să-mi recuperez mașina, am condus o vreme fără țintă, însă în cele din urmă m-am întors totuși acasă.
   Am încercat să corectez niște lucrări, fără prea mare succes. Așa că le-am lăsat baltă și m-am dus să-mi iau o sticlă de vin. Din nefericire nu mai aveam decât un sfert de sticlă de cabernet. Însă am găsit o sticlă de vodcă pe jumătate plină.
   Zgomotul ușii de la intrare deschizându-se mă prinde în plin proces de probare a tuturor pantofilor pe care-i am. Da, îi probez pe absolut toți. Nu știu de ce, dar e ceva liniștitor în această paradă a modei pentru picioarele mele. Ori de câte ori mă simt tristă sau ceva de genul ăsta, mă duc direct la pantofii mei. E un lucru pe care Nate nu l-ar înțelege niciodată, spre deosebire de Jay.
   Nate nu mă strigă când intră pe ușă. Niciodată n-o face. Speră probabil că nu-s acasă și că se poate masturba un pic cu gândul la ea. Nu vreau să știu ce naiba are în cap. Nu vreau decât să-l știu plecat din viața mea.
   Arunc toți pantofii înapoi în dulap, mai puțin perechea de Louis Vuitton pe care am purtat-o de ziua mea. Îi încalț și mă îndrept spre scări.
   Nate este în living, unde își dă jos paltonul negru, își scoate și căciula și-și trece o mână prin buclele dese, ca să le netezească.
   Cobor scările și nu mă pot abține să nu mă gândesc la prima clipă când l-am văzut și la cât de arătos mi s-a părut atunci. A fost dragoste la prima vedere - cel puțin așa am crezut. Am fost convinsă că va dura pe vecie.
   Ce proastă am fost.
   - Bună.
   Abia după ce rostesc cuvântul îmi dau seama că mi-a ieșit un pic bolborosit. N-ar fi trebuit să beau ultimul păhărel de vodcă. Trebuie să am mintea limpede pentru ce va urma.
   - Te-ai întors.
   - Ăă, da.
   Își pune haina în cuierul din hol.
   - Ai început să pregătești cina?
   - Nu.
   Mă prind cu mâna de balustradă, ca să nu mă mai clatin pe picioare.
   - Trebuie să stăm de vorbă.
   - OK.
   Își slăbește cravata și mijește ochii spre mine.
   - Ai băut?
   Nu așa voiam să începem această conversație, dar nu mai contează. Nu mai aștept niciun minut ca să discutăm ce avem de discutat. Trebuie să-i pun capăt în seara asta. Mă îndrept spre el și mă prind de data asta de canapea, ca să-mi păstrez echilibrul. Nu știu cum să încep, dar îi dau oricum înainte.
   - Știu despre tine și Addie Severson, răbufnesc fără avertisment.
   Mâna lui Nate încremenește pe nodul cravatei.
   - Poftim?
   - Știu, repet eu.
   Trebuie să mă concentrez ca să nu bolborosesc cuvintele, dar am nevoie ca el să afle cât de serioasă sunt.
   - Știu ce faci cu ea. Știu de ce dădea ieri târcoale casei.
   - Asta... asta-i o nebunie! râde el. Haide, Eve. Chiar crezi că aș face una ca asta? Cu Addie?
   Clatină din cap.
   - De unde ți-a venit ideea asta prostească? Cred că ai băut un pic cam mult. Vrei să-ți fac o cafea?
   Oh, chiar e bun. Soțul meu navighează lin și diplomatic. Dacă ar fi fost un simplu zvon care să-mi fi trecut pe la urechi, probabil că în clipa asta l-aș alunga deja. Pe de altă parte, am știut dintotdeauna că e un mare mincinos.
   - Te-am văzut, i-o arunc în față. Te-am văzut sărutând-o. La tine în clasă, în a cincea oră.
   - Oh.
   Zâmbetul acela împăciuitor îi dispare de pe chip.
   - Ce ai de spus în apărarea ta?
   Nate trage de cravată până când o desface și o lasă să cadă pe jos. Pleacă privirea.
   - Nu știu ce să zic. Am făcut o mare greșeală. Addie are o pasiune pentru mine și am crezut că pot s-o gestionez; iar azi m-a sărutat. Am lăsat lucrurile să avanseze o secundă prea mult - îmi dau seama că asta am făcut. A fost o prostie și n-o să se mai întâmple niciodată. I-am spus foarte clar cât de nepotrivit este ce s-a întâmplat.
   Strâng pumnii - îmi vine să-l lovesc în piept până când se umple de vânătăi și începe să sângereze.
   - Nu, am văzut cât se poate de clar cum a fost. Tu ai sărutat-o pe ea.
   - N-ai fost acolo. Nu știi ce s-a întâmplat.
   - V-am văzut!
   O venă îmi pulsează la tâmplă. Simt că e foarte posibil să-mi explodeze și să mă ucidă înainte de a termina această conversație. Înainte ca soțul meu să recunoască în fața mea că a făcut ce l-am văzut făcând. O parte din mine și-ar dori ca așa să se petreacă lucrurile.
   Însă o altă parte vrea ca el să sufere.
   - I-ai spus lui Higgins? mă întreabă Nate în cele din urmă.
   - Încă nu.
   - Ai mai spus cuiva?
   - Nu.
   I-am spus lui Jay, dar n-am de gând să menționez asta.
   - Înțeleg.
   Se încruntă și îi apar riduri pe toată fruntea.
   - O să spui cuiva?
   - Încă nu știu.
   Mă sprijin de brațul canapelei, fiindcă îmi tremură picioarele.
   - Nu m-am hotărât încă ce să fac.
   - Există oare...
   Face un pas spre mine, cu brațul întins pe jumătate.
   - Există vreo posibilitate să te conving să n-o faci?
   Mă uit spre mâna lui de parcă mi-ar oferi otravă.
   - Dacă mă mai atingi vreodată, o să-ți scot ochii.
   - Da, iartă-mă.
   Face un pas înapoi.
   - OK, bine. Hai să vorbim despre asta. Ce vrei de la mine?
   - Vreau să divorțăm.
   N-are nici măcar o ezitare.
   - S-a făcut.
   Uau, asta chiar că m-a luat prin surprindere. Oricât l-aș vrea plecat din viața mea, într-un fel mă așteptam sau poate speram să lupte un pic mai mult pentru căsnicia noastră.
   - De asemenea, îi spun, casa este a mea.
   - Dar casa asta...
   - Casa este a mea.
   Nate scrâșnește din dinți.
   - Bine. Ia tu casa.
   - De asemenea, adaug eu, trebuie să încetezi imediat relația cu Addie. Imediat, adică în seara asta sau mâine. Trebuie s-o anunți delicat, dar să reiasă foarte clar că n-o să vă mai vedeți vreodată. Trebuie să se întâmple acum. Nu aștepta s-o faci luni, la școală.
   Probabil că s-a așteptat la asta.
   - Bine, spune el. Asta-i tot?
   Mai am o ultimă cerere la care m-am gândit după ce am vorbit cu Jay. O să fie cea mai dificilă pentru el, dar nu-i negociabilă.
   - Trebuie să demisionezi de la Liceul Caseham, îi spun. Nu mai poți să lucrezi vreodată cu copiii, ca profesor.
   Nate trage aer în piept.
   - Poftim? Doar nu vorbești serios. Asta e mijlocul meu de trai, Eve.
   - Poți să predai în continuare. Dar pentru adulți. Nu pentru copii. Niciodată în viața ta.
   - Eve, haide, se îneacă el în vorbe. Nu pot fi de acord cu așa ceva. Toate celelalte lucruri - în regulă, le accept. Dar n-o să renunț să predau la liceu.
   - Bine. Atunci ne ducem la directoare și o lăsăm pe ea să decidă.
   Nate trece pe lângă mine și se îndreaptă spre canapea, prăbușindu-se în perne. Se apleacă în față și se apasă cu vârfurile degetelor pe tâmple.
   - Te rog, nu-mi face asta. Fii rezonabilă. Trebuie să fii rezonabilă.
   - Cerința mea este cât se poate de rezonabilă. Serios, ar trebui să fii în pușcărie.
   - Are 16 ani. Este adultă potrivit legislației din Massachusetts.
   - Da, sunt sigură că tu așa te gândești la ea. Ca la o adultă.
   Clatin din cap, plină de dezgust.
   - Trebuie să te hotărăști. Dacă nu demisionezi, o să mă duc la directoare.
   Ridică ochii ca să mă privească.
   - Și ești tu sigură că o să te creadă?
   - De ce nu m-ar crede?
   Se ridică de pe canapea și pufnește.
   - Toată lumea din școală știe că ești o terminată, Eve. Nu prea inspiri încredere.
   - Poftim? Ce vrea să însemne asta?
   - În primul rând, ești beată la 6 seara.
   Face o bifă imaginară cu degetele.
   - De asemenea, ai un depozit întreg de pantofi. E de-a dreptul o nebunie. Dacă îți deschide cineva dulapul, te bagă direct la balamuc.
   Simt că-mi ia fața foc. Este hotărât să joace murdar, după cum se vede. Nici n-ar fi trebuit să mă aștept la altceva.
   - N-am decât vreo 10 perechi de pantofi. O grămadă de femei au 10 perechi.
   - Ăăă, crezi că nu știu de toți pantofii pe care-i ții îngrămădiți în valiza aia enormă?
   N-am crezut că știe câți pantofi am. Dar are sens faptul că știe. Îmi imaginez că într-o zi o fi căutat în dulap vreo valiză pentru călătorie și mi-a descoperit depozitul. Gândul că-mi știe secretul mă face să mă înroșesc de umilință, dar nu schimbă nimic.
   - Serios, spune el, este cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Mă rog, al meu și al lui Addie. Ea nu va recunoaște niciodată nimic.
   - Da, mă rog...
   Ridic un umăr.
   - Ce bine că v-am făcut o poză când vă sărutați.
   Ce-mi place cu adevărat la nebunie este fața lui Nate când arunc această mică bombă. Pălește brusc și tot trupul pare să i se prăbușească. Da, am o poză cu el sărutând o elevă de 16 ani. N-are nicio putere asupra mea.
   - Bine, mârâie el încetișor. Ai câștigat, Eve. O să demisionez.
   Cu aceste cuvinte care-mi aduc o nespusă mulțumire, se răsucește pe călcâie și pornește tropăind pe scări. Habar n-am ce-are de gând, așa că îl urmez sărind câte două trepte deodată. Îl găsesc în dormitor. A scos din dulap o geantă de mână și aruncă în ea haine la întâmplare.
   - Ce faci acolo? îl întreb.
   - Îmi strâng hainele.
   Se uită la mine de parcă aș fi complet idioată.
   - Mă dai afară, nu-i așa? Îmi permiți să-mi iau și niște haine sau trebuie să plec doar cu ce am pe mine?
   - Poți să-ți iei niște haine.
   - Foarte generos din partea ta.
   Nate scotocește prin dulap și ia și hanoracul lui preferat - cel cu o gaură în buzunar - pe care-l aruncă în geantă.
   - Știi ceva, mereu m-am purtat frumos cu tine. Nu mi-am pierdut niciodată cumpătul. Nu m-am plâns niciodată când ți-ai cumpărat 5 milioane de perechi de pantofi.
   Lovește cu piciorul valiza în care sunt ascunși toți pantofii mei.
   - Am venit acasă în fiecare seară. Ce mai voiai de la mine?
   Ridică privirea și-mi dau seama că întrebarea lui nu este retorică. Chiar crede cu adevărat că toate aceste lucruri erau suficiente ca să facă din el un soț bun. Că poți să bifezi toate căsuțele necesare și este OK, chiar dacă nu-ți iubești nevasta. Chiar dacă o înșeli cu o fetiță.
   Nu are niciun rost să încerc să-i explic de ce e greșit ce-a făcut el.
   Prefer să cobor la parter și să-l las să-și strângă lucrurile în liniște.
   După ziua de azi, el nu va mai fi problema mea.

CAPITOLUL 51

   ADDIE

   Sunt băgată cu totul în tema de la istorie când aud că am primit un mesaj pe Snapflash.
   Mă ia prin surprindere. Nathaniel este singurul care-mi trimite mesaje acolo și azi tocmai mi-a spus că trebuie să o lăsăm mai ușor o vreme. Așa că nu înțeleg ce-i cu mesajul ăsta nou. Însă, desigur, doar n-o să rezist tentației. Mai ales dacă alternativa este să învăț despre statele feudale.
   Deschid aplicația și citesc mesajul. Este scurt și la obiect.

   Nathaniel: Eve știe.

   Simt un fior rece pe șira spinării. Eve știe. Asta este o catastrofă pe care amândoi eram conștienți că trebuie s-o evităm cu orice preț.
   Doamna Bennett știe despre noi. Iar asta înseamnă...

   Nathaniel: Îmi pare rău, Addie. Nu ne mai putem întâlni niciodată.

   Dacă cineva ar lua acum un cuțit din bucătărie și m-ar înjunghia drept în inimă, nu mi-ar putea provoca mai multă suferință. Nu înțeleg cum e posibil să se fi terminat așa, dintr-odată. Da, pricep că e nasol că a aflat nevastă-sa de noi. Dar Nathaniel și cu mine suntem suflete-pereche. Nu se poate să pocnești din degete și chestia asta să se termine, pur și simplu.
   Cuvintele lui dispar de pe ecran și aproape cred că au fost doar în imaginația mea. Însă nu, nu mi le-am imaginat. Cu mâini tremurânde, îi scriu și eu.

   Eu: I-a spus directoarei Higgins?
   Nathaniel: Nu. Nu i-a spus, dar zice că o să-i spună dacă nu fac tot ce vrea ea.
   Eu: Și ce vrea?

   O vreme nu primesc niciun răspuns, așa că ajung să mă întreb dacă nu cumva a abandonat conversația, însă, în cele din urmă, răspunsul lui apare pe ecran.

   Nathaniel: A zis că trebuie să termin imediat cu tine și să demisionez din învățământ.

   Prima parte este îngrozitoare în sine, dar a doua mă ucide de-a dreptul. Să demisioneze? Nathaniel este un profesor incredibil. A fost singurul profesor care a crezut cu adevărat în mine și categoric cel mai bun poet din toată școala. Poate singurul poet din toată școala.
   Cum poate doamna Bennett să-l forțeze să demisioneze?
   Este diabolică. Mai mult, este maștera diabolică din filmele de animație.
   Pe ecran apare încă un mesaj de la Nathaniel.

   Nathaniel: Și m-a dat afară din casă. Sper să cadă tavanul pe ea și s-o ucidă.

   Îi scriu înapoi.

   Eu: Așa sper și eu.
   Nathaniel: Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună.

   Mă holbez la cuvintele de pe ecran. Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună. Le citesc de trei ori înainte să dispară și rămân întrebându-mă încă o dată ce vrea de fapt să-mi spună.
   Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună.
   Ei bine, este adevărat. Dacă doamna Bennett este singura care știe de noi doi, atunci, în caz că nu se dă pe brazdă...
   - Addie?
   Vocea mamei răsună de partea cealaltă a ușii închise de la camera mea. Ciocăne o dată și, fiindcă nu primește niciun răspuns, dă buzna înăuntru. Ca și când nu poate concepe posibilitatea să am și eu o treabă care să presupună un pic de intimitate. Habar n-are că nu mai sunt virgină. Deși acum, când nu mai am voie să-l văd pe Nathaniel, aș putea la fel de bine să fiu iar virgină, fiindcă nu mai vreau să fiu cu nimeni altcineva. Poate că o să-mi crească himenul la loc.
   Mama face aceleași lucruri pe care le face de fiecare dată când intră la mine în cameră, adică se uită de jur-împrejur prin cele patru colțuri ale încăperii, de parcă s-ar teme să nu găsească droguri în vreunul din ele. Încrucișează brațele la piept. Am crezut că va fi fericită când s-a dus tata, însă nu este. Nu înțeleg cum o tipă isteață ca mama a putut iubi o persoană atât de îngrozitoare.
   - Addie, spune ea. Voiam doar să-ți spun că o să plec.
   - Pleci? repet eu.
   Mama spune mereu că oftez prea mult, dar ea oftează mult mai mult decât mine.
   - Am tură de noapte în seara asta, la spital. Ți-am zis deja.
   - Oh. Corect.
   Se încruntă.
   - Ești sigură că este în regulă? Ai vreo prietenă pe care s-o chemi încoace peste noapte?
   Nu am. Desigur, Nathaniel ar fi bine-venit peste noapte. Ba chiar ar fi soluția potrivită, fiindcă e adult, însă ceva îmi spune că mamei nu i-ar conveni varianta asta. Deși nu trebuie neapărat să afle...
   - Sunt bine, mamă. Du-te la treaba ta de asistentă. Ai grijă de oamenii bolnavi. Eu o să fiu foarte bine.
   Este abia a doua oară când mă lasă singură pentru că are tură de noapte. De obicei, înainte era tata acasă, cu toate că varianta asta era mai rea decât dacă aș fi fost singură.
   - OK...
   Degetele mamei sunt în continuare pe clanță.
   - Să știi că am telefonul la mine, deci în caz că-ți faci griji de ceva...
   De parcă ar putea pleca de la serviciu doar pentru că mă simt eu singură. Însă dacă îi face bine să-mi spună asta, atunci este în regulă din partea mea.
   Mama insistă să intre în dormitor și să mă sărute pe frunte, lucru extrem de enervant. Aproape că-mi țin respirația până iese din cameră și în secunda următoare îmi iau repede telefonul și trimit un mesaj.

   Eu: Mama tocmai a plecat. Vrei să treci pe aici?

   Mă uit țintă la telefon, așteptând răspunsul care vine un minut mai târziu.

   Nathaniel: Ți-am zis că nu pot. Eve nu se joacă. O să mă distrugă dacă mă mai văd vreodată cu tine.
   Eu: Dar cum ar putea să afle?
   Nathaniel: Nu vreau să risc nimic. Și, oricum, n-am chef de asta.
   Eu: Te rog! Trebuie să te văd.

   Mă uit la telefon așteptând răspunsul, dar acesta nu mai vine.
   Nathaniel a terminat conversația.
   Frustrată și cu ochii în lacrimi, arunc telefonul pe pat. Reușesc să-mi țin cumpătul până când văd mașina mamei îndepărtându-se, dar apoi răbufnesc zgomotos, cu suspine urâte care fac să se cutremure toată casa.
   Îl iubesc pe Nathaniel. Îl iubesc, naibii, atât de mult, încât aproape că mă doare. În lumea asta mare sunt o grămadă de oameni care se iubesc și se căsătoresc, dar sunt destul de sigură că noi doi ne iubim mai mult decât toți oamenii ăștia. Ei nu au legătura pe care o avem noi. Da, este mult mai în vârstă decât mine, dar asta nu contează. Ce avem noi este mai presus de diferențele de vârstă.
   Cu soția lui nu a avut niciodată această legătură. S-a căsătorit cu ea doar pentru că a presupus că ăsta e mersul firesc al vieții. Iar acum, femeia aia îl controlează. Ne controlează pe amândoi.
   Este atât de nedrept, încât îmi vine să urlu.

CAPITOLUL 52

   ADDIE

   Știi că lucrurile sunt foarte rele atunci când nici înghețata nu te mai ajută.
   A trecut o oră și mă trezesc stând în bucătărie, lângă o cutie goală de înghețată cu ciocolată, alune și bezea, dar fără să mă simt câtuși de puțin mai bine. De fapt, mă simt mai rău, fiindcă acum mă doare și stomacul. Am început să simt regretele pe când recipientul era deja trei sferturi gol, și cu toate astea am continuat până l-am dat gata.
   Durerea de a ști că n-o să mai fiu niciodată cu Nathaniel mi-a străpuns sufletul ca un pumnal. Este mai puternică decât orice-am trăit eu până acum. În mod sigur, mai puternică decât ce-am simțit când a murit tata.
   Mă rog, când l-am ucis, ca s-o spunem pe-aia dreaptă.
   Totuși, acela a fost doar un accident. Un accident care mi-a distrus prietenia cu Hudson, ceea ce e foarte nasol, dar cel puțin m-a așezat pe drumul spre Nathaniel. Și chiar dacă mama nu vrea să recunoască, familia noastră e mult mai bine acum, că tata nu mai este. Moartea tatei a rezolvat totul.
   Și dacă doamna Bennett ar dispărea și ea, atunci și moartea ei ar rezolva totul.
   În ciuda chiorăielii din stomac, ling restul de înghețată de pe lingură. Mă bucur că nu mi-e prea bine, pentru că vreau să simt și altceva, în afară de durerea din piept. Însă pierderea iubirii vieții mele nu este singura emoție pe care o simt acum. Altceva aproape că a copleșit această tristețe: Ura.
   O urăsc pe doamna Bennett. Înainte doar credeam c-o urăsc, dar nici măcar nu aveam habar ce înseamnă acest cuvânt. Este cea mai rea persoană pe care-am întâlnit-o vreodată. Ne-a distrus viețile amândurora și se pare că nici măcar nu-i pasă.
   „Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună.”
   Cu toate astea, n-aș putea să-i fac rău. Adică, da, sunt responsabilă de moartea tatei, dar acela a fost un accident. Nici nu m-aș gândi vreodată...
   N-aș putea niciodată...
   Nu. În niciun caz. Nici nu se pune problema.
   Singurul lucru pe care-l pot face este să încerc să vorbesc cu ea.
   Probabil crede că Nathaniel profită de mine, dar nu este deloc așa.
   Poate dacă i-aș explica treaba asta... Poate că, dacă înțelege cât de mult însemnăm unul pentru celălalt, o să treacă peste ce s-a întâmplat. Doar ea nu-l mai vrea, din moment ce l-a dat afară din casă.
   Trebuie să cred că doamna Bennett are o urmă de decență în ea.
   Până la urmă, a încercat să mă ajute la matematică. Nu m-a pârât că am copiat și m-a ajutat să-mi găsesc un meditator.
   Poate că o să-mi asculte pledoaria.
   La urma urmelor, trebuie să încerc. Este singura mea speranță.

CAPITOLUL 53

   EVE

   Toată ziua de azi pare suprarealistă.
   Mi-am prins soțul sărutându-se cu una dintre elevele lui de 16 ani. A făcut sex cu ea. Apoi a trebuit să-l dau afară din casă și, imediat ce va fi posibil, voi intenta divorț. Nu am nevoie de avocat. O să-mi dea tot ce vreau - tot ce merit.
   Sau orice altceva.
   Totuși, nu pot sărbători finalul căsniciei. Sar complet peste cină și sfârșesc prin a mă consola cu niște înghețată în trei arome, care să-mi elimine alcoolul din stomac. Mă uit la un film pe Netflix și, 3 ore mai târziu, mă simt mult mai trează, de bine, de rău.
   M-am gândit că va fi destul de posibil să nu mă ia somnul în noaptea asta, dar combinația de alcool și lactate mă cam adoarme.
   Îmi simt pleoapele grele și ațipesc pe canapea, aproape împotriva voinței mele.
   Până când mă trezește un trosnet.
   Mă dau jos, împleticindu-mă și răsturnând cutia de înghețată. N-am mâncat decât jumătate, iar restul s-a transformat într-o supă dulce. Însă asta e ultima mea problemă acum.
   Ce a fost zgomotul ăla?
   Nu am apreciat niciodată cu adevărat cât de bine este să ai un bărbat în preajmă, când lucrurile cad prin casă noaptea. Și asta a fost mai mult decât un obiect răsturnat. A fost categoric un trosnet.
   Și a părut că vine din bucătărie.
   Mă uit spre ușa bucătăriei. Mi-am imaginat oare zgomotul acela?
   Eram aproape adormită și televizorul mergea. Poate că de acolo a venit zgomotul, deși chiar mi s-a părut că e în casă.
   Acum nu se mai aude nimic.
   Mă prăbușesc iar pe canapea, cu inima bătând încă să-mi sară din piept. OK, luni, la prima oră, o să instalez un sistem de securitate în casă. Unul dintre acelea care, dacă nu introduci codul în 5 secunde de la intrarea pe ușă, te trezești cu Garda Națională în prag.
   Nu am nevoie de Nate ca să fiu în siguranță.
   Serios vorbind, singura persoană pe care mi-o doresc aici este Jay. M-aș simți foarte în siguranță în fața oricărui intrus, dacă Jay ar fi cu mine aici, în living. Nimeni nu s-ar pune cu el. Dar să trăim amândoi, împreună, este departe de a fi posibil, este aproape caraghios.
   Dau să-mi caut telefonul ca să găsesc o companie de securitate, dar chiar atunci aud un zdrăngănit.
   Pe ăsta nu mi l-am mai imaginat. Categoric, vine din bucătărie.
   Iar acum se mai aude ceva.
   Zgomot de pași.
   Oh, Doamne. Sigur a intrat cineva în casă.
   Mă uit spre măsuța de cafea, după telefon. Nu-l văd nicăieri.
   Există o posibilitate să-l fi lăsat în bucătărie, când am luat înghețata. Și nu avem telefon fix, ceea ce înseamnă că n-am cum să sun la 112 fără să intru acolo.
   Trebuie să ies din casă. Așa se întâmplă în filmele horror, nu?
   Proasta de victimă se duce mereu să vadă cine a intrat peste ea, în loc să fugă pe ușa din față, ca o persoană normală, rațională. Cu toate astea, nu-mi vine să plec. Doar este casa mea și ultimul lucru pe care mi-l doresc este s-o las nepăzită, în timp ce fug fără să-mi fi luat măcar telefonul cu mine.
   Însă nu vreau nici să mă îndrept spre bucătărie.
   În cele din urmă, iau o decizie. Apuc geanta, blestemând în gând că mi-am lăsat toți pantofii la etaj. Lângă ușă n-am decât o pereche de sneakerși murdari pe care nu vreau cu niciun chip să-i încalț. Nu-i port decât atunci când lucrez în curte. Nu vreau să ies din casă lăsând în urmă toți minunății mei pantofi. Dacă-mi fură cineva perechea Christian Louboutin? Dacă tot e să fug, nu pot să-mi iau și pantofii cu mine?
   Oh, Dumnezeule, cum pot să fiu obsedată de pantofi când mi-a intrat un hoț în casă? Poate chiar am nevoie de ajutor.
   În timp ce mă gândesc la ce-ar trebui să fac mai departe, aud încă un zgomot venind din bucătărie. De data asta, se aude limpede o voce de fată înjurând.
   Addie?

CAPITOLUL 54

   EVE

   Addie Severson este la mine în bucătărie.
   Sunt sigură că ea este. Nu există nici o altă adolescentă care s-ar strecura în bucătăria mea la ora nouă seara. Ea a mai făcut-o o dată.
   Poate crede că Nate este încă aici și vrea să-l vadă. Habar n-am dacă a informat-o că relația lor s-a sfârșit, dar n-aș fi surprinsă să nu fi făcut-o.
   În acest moment, abandonez încercarea de a mă încălța cu sneakerșii. Nu vreau să chem poliția pentru Addie. A trecut deja o dată prin asta și nimic din ce se întâmplă acum nu este vina ei. Este vina lui Nate că a manipulat-o. Că nu i-a spus că un bărbat de 38 de ani nu ar trebui în veci să sărute o fată de 16.
   Semestrul ăsta n-am fost prea drăguță cu Addie, iar acum simt un ghimpe de vină. S-a chinuit tare la materia mea și aș fi putut încerca s-o ajut mai mult. Ar fi trebuit s-o ajut mai mult. I-am purtat pică fiindcă a distrus reputația omului pe care-l respectam cel mai mult din toată școala, dar, până la urmă, n-a fost vina ei.
   Fata aia a strigat după ajutor tot anul, iar eu aș fi putut s-o ajut.
   Soțul meu n-a făcut altceva decât să profite de ea.
   Așa că voi îndrepta lucrurile.
   Pornesc în direcția bucătăriei fără să fac gălăgie, pășind neauzit cu picioarele goale pe podeaua de lemn.
   Deschid ușa încet, fiindcă nu vreau s-o sperii. Pare că a dărâmat tigaia de pe aragaz, cu resturile de la cina de ieri seară. Probabil că am uitat s-o spăl, cu toată agitația provocată de faptul că am văzut-o pe Addie ascunzându-se prin tufișuri.
   Când aude ușa închizându-se în spatele meu, ridică iute privirea.
   Se clatină pe picioare, clipind furioasă. Addie este cu vreo 5 centimetri mai înaltă decât mine și foarte bine legată. Pare că ar fi fost bună ca sportivă, dar nu s-a înscris în nicio echipă. De când o cunosc eu, n-am văzut-o niciodată îmbrăcată în altceva decât hanorace lălâi și blugi cu o măsură mai mari, fără niciun fel de machiaj. Este drăguță, dar într-un fel în care nu pare conștientă de asta. Nu arată ca genul acela de fete despre care ai crede că au o relație cu profesorul lor.
   Și cu toate astea, am văzut cu ochii mei.
   - Doamnă Bennett, icnește ea.
   Apucă tigaia de pe jos și o așază pe blatul mobilei.
   - Eu...
   Ridic mâna.
   - Este în regulă. Știu de ce ești aici.
   - Știți?
   Dau din cap.
   - Știu despre tine și Nate.
   Își frământă mâinile, ferindu-și oarecum privirea.
   - Ne iubim, doamnă Bennett. Îmi pare rău.
   - Addie...
   Fata asta a mers mult prea departe. Poate că, până la urmă, tot va trebui să o informez pe Higgins. Poate că e singura cale de a opri nebunia asta, dar aș vrea să încerc s-o scutesc de asta.
   - Trebuie să înțelegi că Nate este mult mai în vârstă decât tine. Mult mai în vârstă. Și este profesorul tău. Este atât de nepotrivit să ai o relație cu el și, sincer vorbind... a profitat de tine.
   Nu-i place să audă acest lucru și nu mă surprinde.
   - Nu a profitat de mine. Vă rog să mă credeți. Dumneavoastră pur și simplu... Nu înțelegeți. Poate că n-ați trăit niciodată ceva asemănător cu ce avem noi doi, dar dacă ați fi trăit, ați fi înțeles.
   Oh, Dumnezeule mare. E complet spălată pe creier.
   - Chiar înțeleg, îi spun cu blândețe. Știu cum trebuie să te simți, dar nu este o relație sănătoasă. Ar trebui să ai un iubit de vârsta ta.
   - Nu este despre a avea un iubit.
   Obrajii ei rotunzi se îmbujorează.
   - Nu înțelegeți. Nathaniel și cu mine avem o conexiune. Știu că este mai în vârstă decât mine, dar eu îl înțeleg într-un fel în care sunt sigură că dumneavoastră n-o să-l înțelegeți niciodată. Îmi pare rău, dar este adevărat. Și... este o cruzime din partea dumneavoastră să ne țineți departe unul de altul.
   - Asta crezi acum, dar...
   - Este adevărat, spune ea printre dinți. Îmi pare rău dacă sunteți genul de persoană care nu poate înțelege iubirea pe care noi doi o avem unul pentru celălalt, dar asta nu e vina mea. Nu trebuie să ne despărțiți. Dacă vă pasă câtuși de puțin de Nathaniel, ne-ați lăsa să ne bucurăm de relația noastră.
   E ca și când aș vorbi cu o persoană îndoctrinată de vreo sectă. Am crezut că voi fi în stare să-i deschid ochii, dar acum nu mai sunt așa de sigură. Poate că e mai bine să fiu directă.
   - Nate te-a mințit, Addie. Ți-a spus ce ai vrut să auzi. Un bărbat de vârsta lui nu este capabil să aibă sentimente normale de adult față de o adolescentă, și mai ales nu față de una dintre elevele sale. Te manipulează.
   - Nu, nu mă manipulează!
   Rozul din obraji s-a transformat într-un roșu aprins.
   - Habar n-aveți despre ce vorbiți!
   - Addie, am trăit mult mai mult decât tine și îl știu pe Nate de mult mai mult timp decât tine. Și pot să-ți spun că el...
   - Nu! țipă ea la mine. Nu-l cunoașteți deloc!
   Oh, ferească Dumnezeu.
   Trag adânc aer în piept. Nu îmi pot pierde calmul, fiindcă Addie devine isterică. Este nevoie să afle că această „relație” trebuie să se sfârșească.
   - Addie, încerc din nou, cred că cel mai bun lucru ar fi să vorbim luni cu directoarea Higgins. Voiam să evit asta, și totuși cred că așa ar fi cel mai bine.
   Nu voiam să-i fac asta, dar acum văd că nu-i altă cale. Mama ei și directoarea trebuie să știe ce petrece, pentru că este evident că are nevoie de ajutor. Voiam s-o scutesc de situația asta jenantă, însă nu există altă cale.
   Chipul i s-a făcut roșu-stacojiu.
   - Nu puteți face asta! Nu puteți să-i spuneți directoarei!
   - N-am încotro, spun încetișor.
   Addie lasă să-i scape un urlet sfâșietor. Țipătul acela îmi trimite fiori până în oase - pare aproape inuman. Fac un pas spre ea și întind mâna în încercarea de-a o consola, chiar dacă îmi dau seama că sunt ultima persoană pe care o vrea în preajmă. Însă, înainte s-o ating, apucă tigaia de pe blat.
   Totul se întâmplă atât de repede, încât n-aș fi putut reacționa nici dacă aș fi vrut. Addie mă lovește cu tigaia în cap cu toată forța trupului ei adolescentin. Tigaia mă izbește în țeastă, iar la impact simt că-mi explodează timpanul. Și o fracțiune de secundă mai târziu, totul se întunecă în jur.

CAPITOLUL 55

   ADDIE

   Eve Bennett se prăbușește la pământ în secunda în care o lovesc cu tigaia în cap.
   Tigaia e grea, iar eu am lovit cu forță mortală. Se chircește și cade pe podea, dându-și ochii peste cap. Însă după ce o lovesc, simt în continuare cum furia mi se scurge prin vârfurile degetelor. Așa că o lovesc din nou.
   Și din nou.
   După a treia lovitură, zace inertă pe jos. Mă uit pe spatele tigăii în care sunt resturile cinei gătite ieri-seară și văd sângele ei închegat.
   Țeasta îi sângerează direct pe podeaua bucătăriei.
   Oh, nu.
   N-am vrut să se întâmple așa ceva. N-am venit în casa asta cu intenția s-o pălesc pe profa de mate cu tigaia în cap. Nu voiam decât să vorbesc cu ea. Dar apoi a început să spună toate chestiile alea oribile despre cum a profitat Nathaniel de mine și cum m-a mințit.
   Cum a putut spune așa ceva? Habar n-avea despre ce vorbește.
   Însă măcar un lucru era limpede. N-avea în niciun caz de gând să mă lase să fiu cu Nathaniel. Indiferent dacă-l dorea sau nu pentru ea, nu voia să mă lase să-l am eu.
   Mă ghemuiesc pe podea lângă doamna Bennett. Nu se mișcă deloc. Îi cercetez chipul, încercând să-mi dau seama dacă respiră.
   Nu sunt sigură.
   Oh, Doamne. Nu respiră.
   Oare am ucis-o?
   Nu am vrut s-o ucid. Jur că n-am vrut. Știu că Nathaniel a spus chestia aia, cum că, dacă ea ar fi moartă, noi am putea fi împreună și asta ne-ar rezolva toate problemele. Și poate că l-am și crezut pentru o fracțiune de secundă... Dar nu cu adevărat. De fapt, niciodată nu m-am gândit serios nici să încerc măcar să-i fac ei vreun rău. Însă m-am înfuriat. Nu voiam decât s-o fac să tacă.
   Pare un deja-vu al morții tatei. Doar că de data asta e mult mai rău. De asemenea, atunci l-am avut pe Hudson alături, ca să mă ajute. Acum sunt complet singură. Dacă se află ce am făcut, o să ajung la închisoare. Nu la casa de corecție, ci la o închisoare adevărată, pentru adulți, poate pentru tot restul vieții mele.
   Există o singură persoană care mă poate ajuta.
   Nu am numărul de telefon al lui Nathaniel. Nu mi l-a dat. Și chiar dacă l-aș fi avut, probabil că ar fi fost o idee proastă să sun de pe telefonul meu. Ar fi rămas o înregistrare a convorbirii, iar mama are acces la aceste înregistrări. Însă telefonul doamnei Bennett este pe blatul din bucătărie. L-aș putea folosi pe al ei ca să-l sun pe Nathaniel.
   Apuc telefonul și, bineînțeles, este blocat. Pare să aibă deblocare cu amprentă, așa că ridic cu grijă degetul doamnei Bennett, îl apăs pe buton și telefonul se deblochează ca prin minune. Acum am acces la tot ce e acolo, inclusiv lista ei de contacte. Numele lui Nathaniel este printre favorite, ceea ce îmi provoacă un mic ghimpe de gelozie în piept, dar acum nu e timp de asta. Apăs pe el fără ezitare.
   Sună multă vreme și încep să mă îngrijorez că nu va răspunde. La urma urmelor, ea l-a dat afară din casă. Probabil că e furios. Dar apoi, chiar când sunt sigură că va intra căsuța vocală, îi aud vocea mânioasă:
   - Ce este, Eve?
   - Nathaniel? Sunt eu, Addie.
   La celălalt capăt urmează o pauză lungă.
   - Addie? De ce suni de pe telefonul lui Eve?
   - S-a întâmplat ceva.
   Înghit nodul de frică din gâtlej. Am făcut un lucru groaznic, incredibil. Am nevoie ca Nathaniel să mă ajute să-l îndrept.
   - Trebuie să vii acasă. Eu... nu cred că mai respiră.
   - Addie, icnește el. Despre ce vorbești? Ce s-a întâmplat?
   - N-a fost vina mea, mă înec eu. Te rog, trebuie să vii...
   Din nou, la celălalt capăt se așterne tăcerea. Sunt sigură că o să-mi spună că va suna la poliție și n-am de ce să-l învinovățesc. Sau poate că trebuie să chemăm o ambulanță. Nu-mi dau seama dacă mai trăiește sau nu, dar oricum ar fi, este grav rănită.
   - OK, spune el în cele din urmă. Vin imediat.

CAPITOLUL 56

   ADDIE

   Nu știu exact unde se afla Nate, dar în mai puțin de 20 de minute aud cheia învârtindu-se în broasca ușii de la intrare.
   Cât l-am așteptat, am rămas încremenită într-un colț al bucătăriei, strângându-mi genunchii la piept. De unde stau, nu văd chipul doamnei Bennett, dar îi văd tălpile desculțe. Nu s-a mișcat de când am lovit-o cu tigaia. Mi-e teamă că a murit și mi-e și mai teamă că, dacă ies din bucătărie, s-ar putea transforma într-un zombie.
   Nu-mi vine să cred că este posibil s-o fi ucis pe doamna Bennett.
   Într-un fel, asta e mult mai grav decât ce s-a întâmplat cu tata.
   Pentru că acela a fost un simplu accident, dar acesta... am izbit-o în cap cu tigaia de trei ori. Ăsta nu e un accident. Niciun juriu nu va crede așa ceva.
   Apoi, tata era un bețiv inutil, însă este dificil să susțin că doamna Bennett merita să moară. N-o consider vreo persoană minunată, dar, în același timp, avea și niște calități. Chiar dacă eu mă chinuiam rău să învăț materia de la clasă, îmi dau seama că era pasionată de predare.
   Iar acum a murit.
   Oh, Dumnezeule, a murit.
   - Addie? se aude vocea lui Nathaniel strigându-mă.
   - Aici!
   Propria mea voce pare ușor strangulată.
   - În bucătărie...
   Ușa bucătăriei se deschide de perete și Nathaniel dă buzna înăuntru. Arată altfel decât la școală. Fără cravată, descheiat la primii trei nasturi ai cămășii și cu părul ciufulit. În ciuda întregii situații, nu mă pot abține să nu mă gândesc la cât de sexy este.
   - Addie?
   Se holbează la mine - sunt chircită pe podea, legănându-mă ușor.
   - Ce...?
   - Este acolo.
   Nathaniel dă ocol bucătăriei spre locul unde zace inertă doamna Bennett. Mă ridic și-l urmez, dar păstrând o distanță sigură între noi.
   Mă uit la expresia de pe chipul lui, când o vede.
   - Eve... murmură el. 
   Apoi:
   - Isuse. Ce s-a întâmplat?
   - Eu... eu am cam...
   Nu are rost să mint - nu pe el.
   - Am lovit-o cu o tigaie în cap.
   Sprâncenele lui Nathaniel se ridică până aproape de linia părului.
   - Ce ai făcut?
   - M-a amenințat că-i spune directoarei!
   Îmi șterg o lacrimă gata să se prelingă pe obraz.
   - Eu doar... n-am vrut să-i fac rău, dar a trebuit să fac ceva.
   Nathaniel se așază în genunchi lângă trupul inert și îi pune o mână pe piept, ca să verifice dacă mai respiră. Mă așteptam să fie panicat sau ceva de genul ăsta, dar pe față nu i se citește absolut nimic.
   - Nu simt că i se mișcă pieptul, îmi spune el.
   Nu sunt surprinsă, însă stomacul mi se întoarce oricum pe dos.
   Dacă ar fi fost doar rănită, am fi putut s-o ducem la spital. S-ar fi putut face bine. Dar dacă nu respiră...
   - Unde e telefonul ei?
   În tot timpul ăsta, l-am ținut strâns în mână. I-l întind; are ecranul în continuare deblocat. După ce i-am scanat fața, am dezactivat blocarea ecranului.
   Nathaniel mi-l smulge din mână și începe imediat să caute ceva.
   Se uită atent la ecran.
   - Ce faci? îl întreb.
   - A spus că are niște poze.
   Degetele îi încremenesc și un zâmbet mic îi luminează chipul. Împunge în ecran.
   - Dar acum nu mai are.
   Se pare că Nathaniel tocmai a scăpat de niște poze care ne incriminau. Însă faptul că am o relație cu profesorul meu pălește în comparație cu delictul mult mai grav de a-mi fi ucis un alt profesor.
   Cobor privirea spre doamna Bennet, cu panica crescându-mi tot mai mult în piept.
   - Ce-o să ne facem acum? murmur eu.
   - O să fie totul în regulă, rostește el ferm.
   Când îl aud spunând-o, parcă încep și eu să cred că ar putea fi adevărat.
   - Dar trebuie să ne acoperim urmele.
   - Să ne acoperim urmele?
   Ochii lui căprui sunt în continuare pironiți asupra cadavrului soției sale.
   - O să cumpăr un bilet de tren spre New York, folosind telefonul ei. Familia lui Eve locuiește în New Jersey și o să spun că planifica să-și viziteze neamurile. O să-i ducem mașina la gară și o s-o lăsăm acolo.
   - Dar...
   Nu mă pot uita la doamna Bennett. Este absolut îngrozitor.
   - Dar ce facem cu ea?
   - O s-o îngropăm într-un loc unde n-o s-o găsească nimeni.
   În vocea lui este o răceală care mă surprinde. Este vorba de soția lui, pentru numele lui Dumnezeu. La un moment dat în viață, a iubit-o îndeajuns încât să se însoare cu ea. Iar acum vorbește despre cum o să-i îngropăm cadavrul.
   - Nu... nu știu ce să zic, bâigui eu.
   Mă privește cu asprime.
   - Cum adică?
   - Nu este... nu este bine ce facem...
   - OK, în regulă.
   Se scarpină în părul deja nepieptănat.
   - Atunci hai să chemăm poliția și să spunem ce-ai făcut și de ce. Apoi o să ne vedem iar după 25 de ani sau după o viață.
   Are dreptate. Adevărul este mai incriminator decât orice altceva.
   Nathaniel nu mai așteaptă să răspund.
   - Vreau să te duci sus, spune el. În dulapul pentru lenjerie o să găsești niște așternuturi curate. Ia unul ca s-o învelim în el.
   Nu vreau s-o fac. Nu vreau să iau parte la asta. Dar el o face ca să mă ajute. Să mă ferească de închisoare, ca să putem fi împreună, așa cum ne dorim.
   O să fac tot ce-mi cere.

CAPITOLUL 57

   EVE

   Mă trezesc groaznic de derutată.
   Întâi și-ntâi, nu sunt în pat, acolo unde mă aflu de obicei când mă trezesc. Sunt întinsă pe o suprafață tare, pe care o recunosc imediat ca fiind podeaua bucătăriei.
   Următorul lucru de care devin conștientă este bubuitul dureros din partea dreaptă a capului. Ca și când cineva m-a pocnit în cap cu o cărămidă. De mai multe ori. Întind mâna spre scalp și simt părul umed și lipicios. Când retrag degetele, le văd pline de sânge. În cele din urmă, devin conștientă și de prezența soțului meu.
   Sunt întinsă pe podea, iar el stă în picioare lângă mine. Are telefonul meu în mână și se uită la ceva de pe ecran.
   Ce face acolo? De ce sunt întinsă pe jos? Și ce face Nate cu telefonul meu?
   Încerc să mă ridic, dar mi se învârte capul. Pentru o secundă îmi vine să vomit, dar apoi senzația trece. Simt sub mine podeaua foarte rece. Îmi doresc să fiu în patul meu. Ce se petrece?
   - Nate? întreb cu voce răgușită.
   El flutură din gene, surprins. Probabil că s-a întors de undeva și m-a descoperit aici, căzută pe jos în bucătărie și inconștientă.
   - Eve?
   - Ce...?
   Am gâtlejul pârjolit. Mă copleșește iar un val de amețeală.
   - Ce s-a întâmplat?
   Nate nu-mi răspunde. Nu încearcă să mă ajute să mă ridic. Doar stă acolo și se holbează la mine.
   Ce se petrece aici? De ce n-ar...?
   Stai așa.
   Îmi revine în minte o frântură de conversație avută cu Nate ceva mai devreme, în seara asta. „Vreau să divorțez”. Eu i-am spus lui aceste cuvinte. I-am spus soțului meu că vreau să se mute de-acasă.
   De ce-aș fi zis așa ceva?
   Iar apoi, în timp ce zac întinsă pe podeaua rece din bucătărie, totul începe să-mi revină în amintire. Întâlnirea cu Higgins, cum i-am descoperit pe Addie și Nate sărutându-se în sala de clasă, ultimatumul urmat de plecarea lui Nate de-acasă și, în cele din urmă, Addie, care a intrat prin efracție la mine în casă. Am încercat s-o fac să priceapă de vorbă bună, iar apoi...
   M-a lovit! Fata aia m-a lovit cu tigaia în cap!
   Iar acum sunt derutată. Pentru că i-am spus lui Nate să plece și asta a făcut. Totuși, acum stă aici, lângă mine, cu telefonul meu în mână. De cât timp zac pe jos? Categoric, nu eu l-am invitat să se întoarcă.
   - Dă-mi telefonul, gem eu.
   Din nou, nu-mi răspunde. Nu face decât să mă privească, având pe chip o expresie rău-prevestitoare.
   - Am... am nevoie să...
   Capul îmi bubuie la fiecare cuvânt. Dumnezeule mare, Addie m-a izbit cu ceva forță.
   - Sună la 112.
   Mijește ochii spre mine.
   - Îți amintești ce s-a întâmplat?
   Încerc din nou să mă ridic și de data asta sunt țintuită la podea de un junghi puternic în tâmplă.
   - Addie... m-a... m-a lovit cu o tigaie.
   - Ești sigură?
   - Da.
   Mintea mi se limpezește încetul cu încetul. Fac încă o încercare să mă ridic în capul oaselor și de data asta reușesc.
   - Nate, fata... Fata aia are probleme foarte mari. Trebuie să vorbim cu Higgins despre ea.
   - Ce ușor e pentru tine să zici asta.
   Rânjește batjocoritor spre mine și preț de o clipă îmi este greu să-mi amintesc de ce l-am iubit vreodată.
   - Nu viața ta va fi distrusă dacă vorbești cu directoarea.
   Mă doare prea tare capul ca să am acum discuția asta cu el.
   - Îmi pare rău.
   - Dumnezeule, chiar ești lipsită de inimă.
   Clatină din cap.
   - Ce vrei să fac, Eve? Vrei să te implor?
   Cade în genunchi lângă mine, pe podea.
   - Te rog, Eve. Te implor. Nu te duce la Higgins cu povestea asta.
   - Nate, gem eu.
   - Te rog. N-o face.
   - N-am de ales, Nate. Asta e corect să fac.
   - Nu ai de ales.
   Vocea lui are un ton batjocoritor, iar trăsăturile sale frumoase se schimonosesc de ură.
   - Ai de ales. Dar îți place ideea de a mă distruge. Fac pariu că te delectezi cu povestea asta.
   Simt ca și cum mi se înfige un țurțure în cap. Nu e momentul pentru această conversație.
   - Putem să discutăm mai târziu despre asta?
   Mă țin de laterala capului, apăsând palma pe scalp.
   - Trebuie să-mi chemi o ambulanță. M-a lovit tare de tot, serios.
   Nate mă privește cu ochi sticloși. Se uită în podea cu o expresie năucită.
   - Nu.
   - Nu? Ce naiba înseamnă asta?
   - Înseamnă...
   Ridică ochii spre mine.
   - Înseamnă că n-o să te las să-mi distrugi viața.
   Nu înțeleg pe de-a-ntregul ce vrea să spună cu asta. Sau nu înțeleg până când mâinile lui mi se încleștează pe gât.
   - N-o să spui nimănui despre asta, Eve, mârâie el. N-o să te las.
   Strânsoarea devine tot mai puternică și simt că nu mai pot să respir. Ochii îmi ies din orbite și în față îmi dansează pete negre. Mă agăț cu disperare de mâinile lui, dar Nate este mult mai puternic decât mine, mai ales că abia m-am trezit din starea de inconștiență.
   Următoarele 5 secunde par să dureze o eternitate, timp în care îmi dau seama că soțul meu este foarte hotărât să mă sugrume. Va face orice ca să mă împiedice să-i stric reputația - va merge până într-acolo încât să mă ucidă.
   Vederea mi se încețoșează treptat. Sunt pe moarte. Bărbatul acesta mă omoară, chiar aici și acum. Nu mai pot nici măcar să iau o ultimă gură de aer înainte de a-mi da duhul, fiindcă el îmi strivește beregata. În timp ce viața se scurge din mine, mă întreb cui îi va păsa dacă mor. Nu părinților mei, cu care abia dacă mai vorbesc de sărbători. Poate lui Jay, deși într-o anumită privință și el va fi ușurat.
   Și categoric nu soțului meu - el este cel care stoarce acum viața din mine și chipul lui e ultimul pe care-l văd înainte de a muri.

CAPITOLUL 58

   ADDIE

   Aleg un cearșaf albastru închis în care s-o învelim pe femeia pe care am ucis-o.
   Au aici mai mult așternuturi albe și crem, așa ca a trebuit să caut nițel ca să găsesc o culoare mai închisă. Părul moartei e năclăit de sânge și cele albe s-ar păta. Albastru închis e mult mai bine.
   În timp ce cobor treptele cu cearșaful împăturit în brațe, simt că mă copleșește un val de amețeală. Nu-mi vine să cred că se întâmplă așa ceva. Nu-mi vine să cred că doamna Bennett zace fără viață în bucătărie și asta doar din vina mea. De fiecare dată când mă gândesc, tremur din toate încheieturile.
   Slavă cerului că Nathaniel are atâta sânge rece încât să știe ce e de făcut. Evident, are dreptate când spune că n-o să fie prea bine de mine dacă vom chema poliția.
   Intru în bucătărie, așteptându-mă să găsesc lucrurile așa cum le-am lăsat. Dar în loc să dau peste doamna Bennett întinsă pe jos și de Nathaniel în picioare, lângă ea, îl văd ghemuit alături de trupul inert. Iar umerii i se cutremură.
   - Nathaniel? Ești bine?
   Preț de o secundă, pare că nici nu m-a auzit. Apoi se răsucește spre mine și văd că are ochii ușor umezi. Oare plânge? Arată mult mai tulburat decât era când am plecat eu de-aici, dar presupun că are sens să fie așa. Probabil abia acum a conștientizat pe deplin că nevastă-sa e moartă. Probabil că, și după tot ce i-a făcut femeia asta, tot ține la ea într-o oarecare măsură.
   După o tăcere care pare nesfârșită, se ridică în picioare.
   - Sunt bine. Hai să terminăm odată cu asta.
   Minunat.
   Următorul pas este s-o învelim pe doamna Bennett în cearșaf.
   Adică va trebui să mă apropii de cadavrul ei, ceea ce aproape că mă face să vărs. Dar trebuie s-o fac, n-am încotro. Dacă n-o fac, o să mă duc la închisoare pentru tot restul vieții mele. Și nu e ca și când, dacă-mi ispășesc pedeapsa, ea o să învie.
   Așa că trag adânc aer în piept și vin alături de Nathaniel, lângă trupul inert al soției lui. Însă mi se pare ciudat s-o văd într-un loc ușor diferit față de cum am lăsat-o. Credeam că e mai aproape de insula din bucătărie.
   - Ai mutat-o? întreb eu.
   Dă din cap.
   - M-am gândit că o să ne fie mai ușor s-o învelim aici.
   Se gândește la toate.
   Mă las pe vine lângă doamna Bennett, cu inima bubuind.
   Trăsăturile i s-au pleoștit de tot și buzele au început să se albăstrească. În părul castaniu are sânge închegat, iar șuvițele s-au lăbărțat pe podea. Apoi mai observ ceva: urmele de un roșu întunecat de pe gât.
   Mă uit țintă timp de o secundă la urmele acelea. M-am apropiat eu însămi de doamna Bennett când am vrut să verific dacă mai trăiește și sunt aproape sigură că nu erau acolo. Categoric le-aș fi observat.
   - Ce-are aici, pe gât? răbufnesc eu.
   Nathaniel coboară privirea, ca să cerceteze petele. Se încruntă.
   - Hristoase, cine știe?
   - Nu erau aici înainte, nu-i așa?
   Îmi smulge cearșaful din mână și începe să-l despăturească.
   - Ba da, erau.
   Erau? Îmi mușc buza de jos, incapabilă să-mi dezlipesc privirea de urmele acelea de un roșu intens. Aproape că au formă de... degete. Ce ciudat.
   - Hei, se răstește Nathaniel la mine.
   A despăturit cearșaful și l-a întins pe lângă trupul doamnei Bennett.
   - Ai de gând să mă ajuți sau nu?
   Dintr-odată, simt cum mi se învârte capul. Chiar o să facem asta? Chiar o să scăpăm de cadavrul doamnei Bennett și o să mușamalizăm totul? Nu pare corect ce facem.
   - Cred, încep eu încet, ridicându-mă în picioare, că ar trebui să sunăm la poliție.
   Nathaniel se ridică și el și vine după mine când mă vede ieșind din bucătărie, ca să mă îndepărtez cât pot de cadavru. Mă prinde de braț când sunt deja aproape în living.
   - Addie, spune el pe un ton sever.
   Nici măcar nu pot să-l privesc. De ce ar vrea să mai fie cu mine după tot ce-am făcut? Trebuie să mă predau. Deja am ucis doi oameni. Sunt pericol public.
   - Addie.
   De data asta și-a îmblânzit un pic vocea.
   - Addie, te rog, uită-te la mine.
   Mă întorc spre el fără tragere de inimă. Nathaniel mă privește; are o cută adâncă între sprâncene.
   - Pentru tine fac asta.
   - Nu e nevoie.
   - Addie, trebuie să știi ceva...
   Slăbește strânsoarea de pe brațul meu.
   - Eve nu era deloc în regulă. Nu era un om bun. Ne-ar fi distrus pe amândoi, în loc să ne lase în pace să fim împreună. Și ar fi râs pe seama noastră.
   Buza de jos îmi tremură ușor.
   - N-ai de unde să știi.
   - Ba știu, insistă el. Sunt sigur că te-a provocat, de ai făcut ce-ai făcut... iar acum îți vei petrece toată viața în închisoare din cauza ei! Nu voi permite să ți se întâmple una ca asta.
   Am un nod în gât care nu mă lasă să vorbesc.
   Întinde mâna și mă prinde cu degetele de bărbie, ca să ridic capul și să mă uit la el.
   - N-aș lăsa-o niciodată să-ți facă rău. N-aș lăsa pe nimeni să-ți facă rău, Addie. Știi asta, nu?
   - Știu, reușesc să spun într-un final.
   Se apleacă și își lipește buzele de ale mele. Pentru prima dată, nu simt nicio furnicătură și nicio senzație de incitare ca răspuns la sărutul lui. Ci doar o senzație oribilă și sumbră în capul pieptului.
   - N-o să-i las să te arunce în închisoare, spune el ferm. Putem să trecem peste asta și să fim împreună. Dar trebuie să facem lucrurile ca la carte. Mă pot baza pe tine. Addie?
   - Da, mormăi eu.
   - Așa te vreau.
   Îmi urmărește cu degetul conturul maxilarului.
   - Dulcea mea Adeline. O să fim atât de fericiți împreună. Sunt așa de norocos că te-am întâlnit.
   Dau din cap fără un cuvânt.
   - Ține minte, continuă el, dacă și când va veni poliția, neagă totul.
   O să fac tot ce-mi cere. Și când se va termina totul, în sfârșit vom putea fi împreună.

PARTEA A DOUA

CAPITOLUL 59

   NATE

   N-am ucis niciodată până acum.
   Nu m-am gândit vreodată că o voi face. La urma urmelor, nu sunt vreun criminal maniac, dar scriitorii simt mult mai intens emoțiile decât restul oamenilor, așa că dintotdeauna am crezut că în anumite împrejurări s-ar putea să am în mine această pornire. De cele mai multe ori, scriitorii comit acte de violență împotriva propriei persoane - se sinucid. Ernest Hemingway s-a împușcat, Virginia Woolf s-a înecat, iar David Foster Wallace s-a spânzurat, ca să dau doar câteva exemple.
   Interesant, dar eu nu m-am gândit niciodată la sinucidere. Chiar și în momentul în care Eve îmi amenința modul de a-mi câștiga existența, nu mi-a trecut nicio secundă prin minte acest gând. Nu cred în viața de apoi - convingerea mea este că, odată ce-ai murit, mort rămâi. Și cred că după moarte nu mai este nimic. Nimic altceva decât un abis din care nu mai există cale de întoarcere.
   Îmi imaginez moartea ca și când ai sta pe marginea acestui abis, știind că te poți prăbuși în gol în orice secundă. Numai de șerpi mă tem mai mult decât de moarte.
   În timp ce-i luam viața soției mele, am văzut frica din ochii ei. Am văzut-o stând pe marginea abisului, înfricoșată să nu cadă. Nu are pe cine să dea vina, în afară de ea însăși.
   Iar acum, cadavrul său zace în portbagajul mașinii mele, învelit într-un cearșaf. Eve a cumpărat ea însăși așternuturile astea, îmi amintesc când i-am spus cât urăsc albastrul acela închis. Oare s-o fi gândit vreodată că, în cele din urmă, cearșafurile acestea îi vor acoperi cadavrul? Mă îndoiesc. Și cea mai mare satisfacție am avut-o s-o văd desculță. Soția mea avea o pasiune bolnavă pentru pantofi; așadar, pentru faptele ei necugetate, cea mai potrivită pedeapsă este să petreacă veșnicia desculță.
   Dacă aș fi tras pe dreapta la un control al poliției, camuflajul albastru închis nu ar rezista prea mult, însă din fericire am alte planuri pentru ea în viitorul apropiat. Înainte să ieșim din casă am curățat sângele din bucătărie, iar Addie a verificat, de-a dreptul paranoică, să nu cumva să lăsăm ceva în urmă. În timp ce mă uitam la ea cum freacă obsesiv podelele, mi-am spus în gând: „Piei, pată blestemată! Piei, îți spun!”, dar mă îndoiesc că ea ar fi înțeles la ce mă refer. Copiii abia dacă mai învață câte ceva din Shakespeare. Aș încerca eu, dar deja i-am cadorisit cu Poe - nu se poate aștepta cineva să fac chiar totul.
   Addie conduce mașina din spatele meu. Este Kia lui Eve. Addie nu are încă permis de conducere, ci doar unul care-i permite să ia lecții de șofat, dar trebuie să riscăm, n-avem de ales. Trebuie să ducem mașina lui Eve în parcarea de la gară. Am folosit telefonul ei ca să cumpăr un bilet Amtrak pentru un autobuz care pleacă spre miezul nopții din Gara de Sud și ajunge în Gara Penn 4 ore mai târziu.
   Nu mă aștept ca vreuna dintre aceste precauții să se susțină la o cercetare mai atentă, dar vor reprezenta o poveste adecvată până când ies la iveală mai multe informații.
   Mențin viteza un pic sub limita legată. Addie mă urmează cam la două lungimi de mașină. Mi-o imaginez cu mâinile încleștate pe volan, în poziția nouă-trei, cu piciorul drept alternând între accelerație și frână. Chiar și acum, cu cadavrul soției mele în portbagaj, mă excit când mă gândesc la Addie. Un lucru într-adevăr rușinos.
   Dacă reușim să ajungem la gară, vom fi liberi.
   Sau cel puțin eu așa voi fi.
   După cum mă așteptam, gara e aproape pustie. Addie trage cu grijă Kia pe un loc din parcarea exterioară. Eu nici nu intru în parcare, ca măsură de precauție pentru situația în care există camere de luat vederi. O văd cum coboară din mașină și se îndreaptă spre Honda mea, strângându-și bine pe trup geaca pufoasă.
   Pentru o clipă îmi trece prin minte s-o las pur și simplu acolo. Dar nu. O să am nevoie de ea pentru etapa următoare.
   Cu obrajii rozalii de la frig, se așază pe locul pasagerului. Genele îi flutură sugestiv când mă privește și o secundă mă copleșește tristețea profundă că aceasta este ultima dată când vom fi împreună.
   E doar vina lui Eve. De ce n-a putut lăsa lucrurile așa cum erau? Am fost un soț absolut exemplar. Nu un bețiv, ca tatăl lui Addie. Nu țipam la ea, nici n-o băteam și nici nu pariam economiile noastre de-o viață. Serios, merit o medalie că am făcut față nevrozelor ei în felul acesta eroic.
   Apoi a mai și avut tupeul să-mi amenințe modul în care-mi câștig existența. Cariera. Când am strâns-o de gât n-am simțit decât ușurare profundă.
   - OK, spune Addie aproape în șoaptă. Am făcut-o.
   Crede în continuare că ea este cea care a ucis-o pe Eve. Dacă i-aș spune că porcii zboară, m-ar crede.
   - Foarte bine. Dar acum trebuie să scăpăm de cadavru.
   Chipul ei rotund se înverzește.
   - Să scăpăm de...
   - O s-o îngropăm, o lămuresc eu. Ca un soi de ceremonial funerar.
   - Oh.
   Își privește mâinile.
   - OK.
   Nu am în minte un loc anume, dar știu zona, în mare. Există o șosea lungă și pustie care duce spre un petic cultivat cu dovleci, unde mergeam deseori în copilărie. Acum peticul ăla e invadat de vegetație și este deja noiembrie, deci oricine-ar căuta bostani ar fi dezamăgit. Cred că pot găsi drumul spre ceea ce va deveni locul de veci al soției mele, în timp ce ea se prăbușește în abisul eternității.

CAPITOLUL 60

   ADDIE

   Am ajuns la parcela cu dovleci.
   Sau cel puțin asta era cândva - cu mulți ani în urmă, în copilăria lui Nathaniel. Acum, pancarta care anunță că dovlecii pot fi culeși de oricine este îngropată în vegetație și acoperită de un strat gros de pământ și murdărie. Nu știu când a cules cineva ultima oară un dovleac de aici, dar trebuie să fi fost în urmă cu mulți, mulți ani.
   Nate a parcat Honda cam la aproape 1 kilometru distanță, unde drumul a devenit prea dificil ca să-l parcurgem cu mașina. A deschis portbagajul și mi-a întins două lopeți; apoi a luat în brațe cadavrul soției sale. O duce așa cam de 15 minute, ceea ce mă face să mă întreb dacă un cadavru este mai greu sau mai ușor decât un corp viu.
   Îmi imaginez că parcela asta a găzduit cândva o grămadă de dovleci portocalii și dolofani, dar acum cei rămași sunt zdrobiți și putrezi - pe jumătate mâncați de animale. Încălțările mi se afundă drept în mijlocul unuia dintre ei și tresar. Când o să ajung acasă trebuie să găsesc o cale să-mi curăț sneakerșii, fiindcă acum sunt murdari de noroi și mâzgă scârboasă de bostan putrezit, poate și de sângele doamnei Bennett.
   - Ce zici, e bine aici?
   Nathaniel dă cu piciorul într-un bulgăre de țărână.
   Din cauza iernii care stă să vină, pământul s-a întărit deja, dar în locul ăsta pare un pic mai moale. Să zicem.
   Fără să aștepte răspunsul meu, Nathaniel lasă cadavrul soției sale direct pe pământ. Întinde mâna și îi dau una dintre lopeți. Înfige lama în sol și geme ușor, apoi o ridică iar. După ce scoate 2 lopeți de pământ, ridică privirea spre mine.
   - Tu ce aștepți? Am adus două lopeți cu un motiv.
   Mă uit plină de îndoială la lopata pe care-o țin în mână. Nu vreau să fac asta. Nu vreau să sap un mormânt pentru profesoara mea de matematică. Nu vreau decât să plec acasă. De ce n-oi fi stat eu acasă în seara asta? Puteam să fiu la căldură, în patul meu confortabil, citind un volum de poezii.
   - Mi-e frig, îi răspund, fiindcă pare o scuză la fel de bună ca oricare alta.
   - Atunci apucă-te de săpat, ca să te încălzești.
   Își scoate fesul negru, să-mi demonstreze cât de tare s-a încins.
   - Haide. Nu vreau să stau aici toată noaptea.
   Se uită la mine de parcă n-aș avea de ales. Ridic lopata și înfig lama în pământ. Deloc surprinzător, se simte ca și când aș săpa într-o stâncă. Pământul abia dacă se fărâmițează un pic. Dar Nathaniel mă țintuiește în continuare cu privirea, așa că încerc din nou. A doua oară am ceva mai mult succes, iar a treia oară îmi iese și mai bine. Când scot pământul și-l arunc într-o parte, am grijă să nu nimeresc peste cadavrul învelit în cearșaf albastru închis.
   - Așa, vezi, spune el. Acum hai să ne mișcăm repede. Nu vrem să ne prindă răsăritul săpând.
   Nu știu exact la ce oră răsare soarele, dar abia dacă a trecut de miezul nopții. Ideea că va trebui să săpăm pentru următoarele 6 sau 7 ore este absolut îngrozitoare. Îndeajuns încât să măresc ritmul.
   Săpăm în tăcere încă vreo 90 de minute. Odată ce trecem de primul strat de pământ, este mult mai ușor și începem să facem progrese rapide. Destul de repede, săpăm o groapă de 1,80 de metri lungime și vreo 60 de centimetri lățime. Când am atins adâncimea de jumătate de metru, am intrat amândoi înăuntru și m-am simțit un pic ca și când ne-am fi săpat propriul mormânt.
   Nathaniel se oprește și-și șterge sudoarea de pe frunte. În ciuda temperaturilor sub limita înghețului, ne-am scos amândoi hainele cam acum o oră.
   - OK, spune el. Întinde-te aici.
   Mă uit la el de parcă și-ar fi pierdut mințile.
   - Poftim?
   - Trebuie să ne asigurăm că groapa are măsura potrivită, îmi explică el nerăbdător. Așa că trebuie să te întinzi aici, ca s-o măsurăm. Amândouă aveți cam aceeași înălțime.
   - Nu vreau să mă întind, îi spun cu voce timidă.
   Nathaniel aruncă lopata pe pământ.
   - Trebuie să mă lupt cu tine pentru fiecare pas din treaba asta?
   În ochii lui se vede o umbră întunecată, necunoscută mie. Credeam că-l înțeleg mai bine decât oricine din lume. Credeam că sunt sufletul lui pereche. Dar a început să-mi devină limpede că există o parte a lui Nathaniel pe care n-o cunosc.
   - Ce erau urmele alea roșii de pe gâtul ei? îl întreb pentru a doua oară.
   Însă de data asta cu ceva mai multă fermitate.
   - Poftim?
   O pală de vânt îmi trece pe la urechi și mă cutremur.
   - Urmele alea roșii de pe gât. Sunt sigură că nu le-a avut înainte. Arătau aproape ca niște urme de degete.
   Nathaniel mă privește țintă, cu trupul încordat.
   - Ce vrei să spui?
   - Nimic. Doar că...
   Clipește spre mine.
   - Sugerezi cumva că eu sunt responsabil pentru urmele alea?
   Deschid gura, însă unicul sunet care-mi iese din gâtlej este un chițăit anemic.
   - Sugerezi cumva, continuă el, că nu era de fapt moartă când ai ieșit tu din bucătărie?
   Vocea îi coboară cu câteva tonuri.
   - Și că s-a trezit cât erai tu sus, amenințând că-mi distruge viața?
   Vocea îi coboară și mai mult, până ajunge un șuierat.
   - Așa că n-am avut de ales decât s-o sugrum...?
   Nici măcar nu pot să respir când mă țintuiește cu privirea, cu ochii lui de obicei căprui, acum grozav de întunecați în lumina tulbure a razelor de lună ce pătrund în mormânt. Ne uităm unul la altul prin ceața înghețată a parcelei cu dovleci, un timp care pare o veșnicie și jumătate. Felul în care a rostit vorbele acelea îmi trimite un frison oribil pe șira spinării. „N-am avut de ales decât s-o sugrum.” Pare atât de real - de parcă ar vorbi serios.
   Apoi îmi vine în minte alt gând îngrozitor.
   Dacă Nathaniel și-a ucis soția, sunt singura persoană, în afară de el, care știe ce s-a întâmplat în seara asta. Acum contează pe faptul că o adolescentă n-o să divulge totul la poliție. Și am venit până aici cu mașina lui, iar acum o jumătate de oră eu i-am trimis mesaj mamei că mă duc la culcare și totul e în regulă. Nimeni nu știe că sunt aici, cu el.
   În multe feluri, cel mai inteligent lucru ar fi să mă ucidă și pe mine, chiar acum.
   - Nate... șoptesc eu. Te rog.
   Ochii lui par două găuri negre.
   - Ce mă rogi?
   Îmi imaginez cum și-a încleștat degetele pe gâtul soției lui, împiedicând-o să mai respire.
   - Te rog, nu...
   Îmi tremură genunchii și mă tem să nu-mi cedeze. Mă tem să respir. De fapt, mă tem și mai tare că s-ar putea să fac pe mine. Dar chiar în momentul în care simt că nu mai pot rezista nici o milisecundă, Nate clatină din cap și pășește într-o rază de lună, ceea ce face ca ochii lui să arate din nou normal.
   - Nu mai fi ridicolă, Addie, spune el. Știi că n-am ucis-o eu. Tu ai ucis-o.
   Înghit în sec.
   - Oh.
   - Isuse, încetează să-ți mai lași imaginația s-o ia razna.
   - Scuze, murmur eu.
   În timp ce bubuitul inimii se domolește încetul cu încetul, încerc să-mi spun că are dreptate. Categoric îmi imaginez chestii. Nathaniel nu și-ar sugruma nevasta. N-ar face așa ceva.
   Iar dacă a făcut-o - dacă urmele acelea de degete sunt ale lui - categoric a avut un motiv temeinic. Dacă a făcut-o, a fost ca să mă protejeze pe mine. Să ne protejeze pe noi. Am încredere în el.
   Cel puțin așa cred.
   Se uită în pământ, ca și când ar cugeta la următoarea mișcare. Nu vreau să mă întind în groapa asta - chiar nu vreau, deloc. În cele din urmă, el ridică un umăr.
   - OK. Sunt sigur că am săpat îndeajuns.
   Oh, slavă cerului.
   - Hei, ascultă, continuă el. Tocmai mi-am amintit că nu i-am luat și geanta din portbagaj. Probabil ar fi mai bine s-o aruncăm aici, cu ea cu tot. Și putem să-i oprim și telefonul.
   - OK.
   Se uită la ceas.
   - Hai că mă duc s-o iau. Mă întorc imediat.
   - Merg și eu cu tine.
   Nathaniel îmi aruncă o privire de parcă aș fi idioată.
   - Addie, trebuie să sapi în continuare. Să terminăm treaba. Ți-am zis - mă întorc imediat.
   Nu vreau să mă lase aici singură, în tâmpitul ăsta de mormânt dintre dovleci. Dar este limpede, din expresia de pe chipul lui, că n-o să-mi dea voie să-l urmez. Și are dreptate. Trebuie să sap mai departe.
   - Grăbește-te, îi spun eu.
   - Îți promit că mă grăbesc.
   Îmi aruncă o privire lungă.
   - Și amintește-ți, orice s-ar întâmpla, neagă totul.
   Cu aceste vorbe înțelepte, escaladează peretele gropii. Își recuperează haina de unde a abandonat-o, pe pământ, și și-o așază pe umeri.
   Îl privesc îndepărtându-se, până când zgomotul făcut de ghetele lui strivind frunzele uscate se stinge, purtat de vânt.

CAPITOLUL 61

   ADDIE

   O oră. A trecut o oră.
   Am mai adâncit groapa cu vreo 30 de centimetri și Nathaniel tot nu s-a întors. În niciun univers nu i-ar fi luat o oră întreagă ca să se ducă până la mașină și să se întoarcă la parcela de dovleci.
   Deci unde este?
   - Nathaniel? strig eu.
   Nu vreau să-i urlu numele în pustietatea asta, dar trebuie să dau de el. În primul rând, am nevoie să mă ducă acasă. Și în al doilea rând, unde mama dracului s-a dus? Nu durează mai mult de 15 minute să ajungi înapoi la mașină.
   Este oare posibil să se fi întors la mașină și să fi plecat, pur și simplu?
   Nu, nu este posibil. Nathaniel nu mi-ar face așa ceva. Nu m-ar abandona aici.
   Ies din groapă și nimeresc cu genunchiul într-un dovleac putrezit.
   Poate că mormântul e deja suficient de adânc, nu sunt sigură.
   Presupuneam c-o să-mi zică el.
   - Nathaniel! strig din nou, iar ecoul vocii mele răsună singuratic printre copaci.
   Niciun răspuns.
   Aș vrea să mă duc să-l caut, dar sunt atât de năucă încât nici măcar nu știu în ce direcție s-o apuc. Dacă plec de aici, nu sunt sigură că aș găsi iar locul.
   Cadavrul lui Eve Bennett este în continuare înfășurat în cearșaful acela albastru închis. Dacă Nathaniel nu-i aici, va trebui s-o rostogolesc eu în groapă. La urma urmelor, de aia am făcut toate astea.
   Mă ghemuiesc lângă trupul fără viață. Nu vreau s-o ating. Știu că e o prostie. Moartea nu este contagioasă. Când l-am lăsat pe tata zăcând la piciorul scărilor, îmi amintesc că nici de el n-am vrut să mă apropii. Hudson a fost cel care a avut curajul să verifice dacă mai respiră sau nu.
   Haide, Addie. Trebuie s-o faci.
   Trag adânc aer în piept și o rostogolesc pe pământ. Trupul este încă inert, ca o păpușă de cârpe. Am auzit că în cele din urmă cadavrele înțepenesc, însă ei nu i s-a întâmplat încă lucrul ăsta. O mai rostogolesc de două ori până când ajunge la marginea mormântului pe care l-am săpat cu Nathaniel. Are mărimea perfectă. Așa că o împing înăuntru.
   Cadavrul aterizează în groapă cu un bufnet. Când cade, văd că a scăpat ceva din cearșaf. Trebuie să cobor iar în mormânt ca să verific ce anume și rămân îngrozită când constat că este vorba despre geanta doamnei Bennett.
   Deci n-am lăsat-o totuși în portbagaj.
   Nu pricep. Nathaniel a spus că geanta a rămas acolo, însă e limpede că nu așa stau lucrurile. S-a înșelat? Sau m-a mințit? Trebuie să-l găsesc. Nu mai pot face asta de una singură.
   Dau drumul genții înapoi în groapă. Nu vreau să mai fac absolut nimic înainte de a-l găsi pe Nathaniel, dar nu pot lăsa lucrurile așa.
   Nu pot să plec și să las un mormânt deschis cu un cadavru înăuntru, mai ales că e posibil să nu mai găsesc drumul înapoi.
   Așa că ies din nou din groapă. Apuc lopata și arunc înăuntru cât de mult pământ pot. Acopăr cadavrul cu un strat zdravăn de țărână - mai mult decât suficient ca să țină animalele la distanță, dar tot mi se pare posibil să-l descopere cineva. Adică, dacă s-ar aventura cineva să se plimbe până în locul ăsta unde vin dovlecii să moară.
   Frunzele au căzut nu de mult din copaci, stau peste tot adunate în grămezi. Nu mă mai obosesc cu pământul și adun cât mai multe frunze cu lopata, împingându-le în groapă. Continui astfel până când o umplu până-n margine.
   E bine. De la doi pași distanță, groapa este acum complet invizibilă.
   După ce m-am îngrijit și de asta, mă îndrept spre ieșirea de pe parcela cu dovleci, urmând borna marcată prin semnul de la intrare.
   Sunt sigură că am făcut stânga când am venit aici, deci asta înseamnă că pentru a ajunge de unde am plecat trebuie să fac dreapta. Nu-i așa?
   Frate, aș vrea să fi fost mai bună la matematică.
   Mă împleticesc pe aleea acoperită de pietre și frunze alunecoase.
   La venire am trecut și printr-un luminiș, dar nu sunt singură că acum mă aflu pe drumul cel bun. Este foarte posibil să mă adâncesc și mai mult în pădure. După câteva minute, îmi simt încălțările ude și pline de noroi.
   - Nathaniel? strig din nou.
   Niciun răspuns. Pentru numele lui Dumnezeu, unde este?
   Am mers 20 de minute și tot nu-l văd nicăieri. Nu l-am găsit cât timp am bântuit prin preajmă, nu i-am găsit nici cadavrul din care să se înfrupte veverițele - nu e nicăieri. Încep să intru în panică, dar apoi cobor privirea și văd pe pământ ceva cunoscut: urme de cauciucuri.
   Mașina lui a fost aici. El a fost aici. A reușit să se întoarcă la mașină; apoi a plecat și m-a lăsat în pustietatea asta. Dar de ce-ar face așa ceva? Trebuie să fi avut un motiv, însă nu reușesc în ruptul capului să-mi dau seama care să fi fost acela. Însă acum, cel puțin, pot să-mi găsesc drumul înapoi.
   Merg pe urmele de cauciucuri încă un kilometru și jumătate. S-a făcut trei dimineața și când ajung iar la drumul principal, descopăr că e complet pustiu. Nu trece nici măcar o mașină căreia să-i fac semn să oprească. Nu că mi-aș dori asta. Când își vor da seama că doamna Bennett a dispărut, nu ar fi prea bine dacă cineva ar raporta că m-a văzut pe aici la trei dimineața. Lucrul ăsta m-ar incrimina foarte tare.
   Scot telefonul din buzunar. Măcar aici am iar semnal. Desigur, ce aș putea face cu el? Nu pot să chem un Uber să mă preia din locul ăsta ca să mă ducă acasă. Și categoric n-o pot suna pe mama să-i explic cum am ajuns în pustietatea asta și că am nevoie să vină să mă ia acasă. Se presupune că sunt deja acolo și dorm în patul meu.
   Deschid aplicația Snapflash și îi trimit un mesaj lui Nathaniel.

   Eu: Unde ești? Trebuie să ajung acasă.

   Mă uit țintă la ecran, așteptând să-mi răspundă și să-mi explice de ce m-a lăsat aici. Dar nu-mi răspunde nimeni. Orice-a făcut și din orice motiv ar fi făcut-o, nu-mi răspunde. Iar eu n-am numărul lui de telefon.
   Ceea ce înseamnă că, efectiv, nu există decât o singură persoană în lumea asta pe care o pot suna acum.
   Hudson.
   Deja împărtășim un secret îngrozitor. Ce mai contează încă unul?
   Ezit, încercând să decid dacă e bine să-l trezesc din somn la 3 dimineața. Urăsc să-i fac asta; totuși, este vineri seara. Poate să doarmă mai târziu mâine-dimineață.
   Chiar sper, sper din toată inima că nu are telefonul pe silențios.
   Selectez numele din lista de contacte. E înregistrat la numere favorite, deși nu l-am mai sunat de aproape 1 an. Mă întreb dacă eu mai sunt în lista lui. Poate că m-a blocat. Poate că-l sun degeaba. Destul că telefonul sună, sună, sună și iar sună, dar nu-mi răspunde nimeni.
   Minunat.
   Ei bine, asta e. N-am pe cine să chem. Hudson era singura mea șansă de salvare, dar nu-mi răspunde din cine știe ce motiv. Acum trebuie să găsesc altă modalitate de a ajunge acasă de una singură.
   Chiar când sunt pe cale să mă așez pe marginea drumului și să izbucnesc în lacrimi, telefonul începe să sune. Nathaniel! Știam că va veni după mine. Știam că nu m-ar lăsa aici.
   Dar apoi am parte de o surpriză: pe ecran nu apare numele lui Nathaniel, ci al lui Hudson.
   - Addie?
  Pare obosit și confuz.
   - Tu... tu m-ai sunat adineauri?
   - Da.
   Strâng telefonul atât de tare în mână, încât mă tem să nu-l sparg.
   - Am... am nevoie de ajutorul tău.
   - Este 3 dimineața, subliniază el deloc încurajator.
   - Știu.
   Lasă să-i scape un căscat prelung.
   - Deci, ce-ți trebuie la 3 dimineața?
   - Am nevoie să vii să mă iei.
   - Ăăă, părinții mei n-o să mă lase să iau mașina la ora asta. Și nu am decât drepturi limitate să conduc, așa că tehnic vorbind, nici măcar n-am voie să conduc.
   - Știu.
   La celălalt capăt al firului urmează o tăcere lungă.
   - Unde ești?
   Verific GPS-ul. Dacă n-aș avea așa ceva, mi-ar fi imposibil să știu unde mă aflu. Recit adresa. Îmi dau seama că o introduce în telefonul lui și apoi înjură în șoaptă.
   - Addie, o să-mi ia aproape o oră ca să ajung acolo.
   - Știu.
   Îmi țin respirația, așteptând să văd ce va decide. Hudson și cu mine nu mai suntem prieteni. Iubita lui pare să mă disprețuiască. Și dacă e prins strecurându-se afară din casă și luând mașina în creierii nopții, va fi pedepsit pe vecie. Are un milion de motive să mă refuze. Și totuși...
   - Pornesc spre tine, spune el.

CAPITOLUL 62

   ADDIE

   Îi ia 48 de minute să ajungă.
   Probabil că n-a gonit pe șosea, fiindcă dacă l-ar fi oprit poliția, ar fi rămas fără permis. Dar, știindu-l pe Hudson, îmi dau seama că a mers cât de repede a îndrăznit. Când rabla lui prăpădită trage pe dreapta lângă mine, aproape că plâng de ușurare.
   Mă așez lângă el, pe scaunul pasagerului, și atunci văd cât de obosit arată. Părul lui blond deschis este nepieptănat și ciufulit, și are ochii nedormiți. Nu mă surprinde, având în vedere că l-am dat jos din pat.
   - Îți mulțumesc foarte mult. Îți... îți rămân datoare.
   Îmi aruncă o privire aspră.
   - Rămân datoare încă o dată, adaug iute.
   Mă cercetează atent, coborând privirea spre mâinile mele murdare și pline de bășici, spre blugii plini de noroi și, în cele din urmă, spre încălțările acoperite de mâzgă de dovleac. Dar nu spune nimic. Pur și simplu se înscrie iar pe drum și o pornește înapoi.
   În următoarele câteva minute mergem în tăcere. Radioul este pornit; fiind atât de târziu, nu prea sunt difuzate reclame. Îmi sprijin capul de tetieră, lăsând muzica să treacă prin mine.
   - Deci, începe Hudson, care e treaba?
   - Este... ăăă... poveste lungă.
   - Ei bine, în următoarea oră o să tot mergem, așa că avem timp.
   Îmi doresc mai mult decât orice să-i pot spune lui Hudson tot ce s-a întâmplat în seara asta. Îmi doresc să-i pot spune și el să înțeleagă și apoi să-mi spună exact ce am de făcut. Așa era relația noastră înainte - genul de relație în care ar fi făcut absolut orice pentru mine. Dar apoi a fost nevoit chiar să facă absolut orice pentru mine și după aceea n-am mai fost prieteni.
   - Am luat niște decizii greșite, spun într-un final.
   - OK...
   Nu pot să-i spun. Vreau, dar nu pot. În ciuda faptului că Nathaniel m-a lăsat acolo, nu-l pot trăda.
   Așa că, în loc să-i răspund, mă întorc cu spatele și mă uit pe geam.
   Nu ne mai spunem niciun cuvânt tot drumul. Și la un moment dat, cam cu 15 minute înainte de a ajunge la destinație, îi bâzâie telefonul și mă îngrozesc la gândul că ai lui și-au dat seama că a plecat de-acasă și acum o să-l pedepsească pe viață. Sunt conștientă că se uită la mine ori de câte ori ne oprim la semafor, dar încerc să-l ignor. După tot ce-am făcut, categoric nu-mi va mai vorbi vreodată. Niciodată.
   Ajungem în dreptul casei mele și Hudson mă cercetează cu privirea pentru ultima dată. Ochii lui de un albastru deschis par triști.
   - Încă poți vorbi cu mine dacă ai nevoie, Addie.
   Mă abțin să-i spun că probabil prietena lui n-ar fi de acord cu asta.
   - OK.
   Se încruntă.
   - Vorbesc serios. Sunt aici dacă ai nevoie de mine. Și îmi pare rău că am fost cam nesimțit în ultimul an. Ce s-a întâmplat... m-a făcut rău de tot cu capul pentru o vreme. Nu mă puteam uita la tine fără să văd... în fine, știi tu.
   Plec fruntea.
   - Știu.
   - Dar...
   Își strânge coapsele cu degetele subțiri.
   - Rămâi în continuare cea mai bună prietenă a mea, Addie.
   Din nou simt nevoia irezistibilă de a-i povesti tot. Îmi doresc atât de mult lucrul ăsta. Însă abia m-a iertat și nu pot risca. Totuși, am nevoie disperată de încă o favoare din partea lui.
   - Mai este ceva ce te-aș ruga să faci pentru mine, îi spun.
   - Orice.
   Îl privesc drept în ochi.
   - Să nu povestești nimănui, sub nicio formă, că ai venit să mă iei în noaptea asta.
   Pune o mână pe piept.
   - Jur că n-o să spun.
   Sper că va gândi la fel și când o să ajungem luni la școală și o să descopere că doamna Bennett e dată dispărută.

CAPITOLUL 63

   NATE

   Când soarele dimineții se ivește la orizont, sunt surprins pe moment să găsesc gol locul de lângă mine, din pat.
   Cu toate că, în ultimul timp, n-am simțit afecțiune față de soția mea, am învățat să mă bazez pe compania ei. În fiecare dimineață, era lângă mine în pat - eu pe stânga, iar ea pe dreapta. Absența sa este atât de derutantă pentru moment, încât pipăi cealaltă jumătate de pat, căutându-i trupul.
   Iar când mâna nu simte decât cearșafurile reci de alături, simt un val de ușurare.
   Eve nu mai e.
   Era pornită să-mi distrugă viața și într-o singură noapte am reușit să rezolv problema. Eve e moartă - Addie fie a îngropat-o, fie a fost prinsă încercând s-o îngroape, după ce am lăsat-o acolo. Iar fotografia incriminatoare a dispărut din telefonul care zace acum îngropat în pământ, alături de ea.
   Sunt un om liber.
   Mă ridic din pat, întinzându-mă cu voluptate. Dacă lucrurile ar fi decurs altfel noaptea trecută, m-aș fi împleticit printr-o cameră de motel, cel mai probabil chinuit de dureri de spate. Când m-a sunat Addie, stăteam la un bar trăgând de-o sticlă de scotch și încercând să-mi dau seama ce voi face în continuare. Nu am realizat că apelul acela îmi va rezolva toate problemele.
   Din curiozitate, iau telefonul care se încarcă pe noptieră. Nu mă surprinde să văd câteva mesaje de la Addie, primite în jur de 3 dimineața. Sunt ușor diferite unele de altele, dar toate conțin aceeași idee.

   Addie: Unde ești?

   Biata, distrusa Addie. Captivă în mijlocul parcelei aceleia cu dovleci, la miezul nopții. Serios, am detestat faptul că a trebuit să-i fac asta. Chiar sper că a reușit să ajungă întreagă acasă, deși viața mea ar fi mai ușoară dacă și-a găsit cumva un sfârșit tragic noaptea trecută, încercând să oprească vreun camion. Mă uit la telefon, întrebându-mă dacă ar trebui să risc să-i trimit un ultim mesaj.
   Nu, nu pot face asta. Nu știu la cine e acum telefonul ei. Pur și simplu trebuie să am încredere că va ține seama de ultimele cuvinte pe care i le-am spus.
   „Neagă totul.”
   Dar chiar și dacă o să cedeze - ceea ce este puțin probabil - nu există nicio dovadă a legăturii mele cu Adeline Severson. Eve era singura care știa adevărul, iar ea n-a spus nimănui. Am șters fotografiile. Iar Addie s-a dovedit de atâtea ori dezechilibrată. Deja a hărțuit un profesor, a determinat concedierea lui, în ciuda evidentei lipse de dovezi că acesta ar fi greșit cu ceva. Iar fata asta nu are deloc prieteni.
   Mă îndrept spre baie și mă trezesc fluierând. În dimineața asta o am doar pentru mine - Eve nu este aici ca să consume toată apa caldă, lăsându-mă să fac un duș cel mult călâi. Ar fi trebuit să închei această căsnicie cu ani în urmă, cu toate că am avut motivele mele pentru care să continui. Eve știe despre mine un pic mai mult decât mi-ar conveni mie să se afle.
   După ce-mi ușurez vezica, trag deoparte perdeaua de la duș, ca să dau drumul la apă. Însă încremenesc înainte să pun mâna pe robinet.
   Ce mama dracului?
   În duș se află o pereche de pantofi ai lui Eve.
   Mă uit la pantofii roșii cu toc așezați în cadă. Am descoperit pantofi de-ai ei în fiecare cotlon și nișă din casa asta, dar chestia cu baia e nouă pentru mine. Nu pot înțelege de ce să și-i fi lăsat aici.
   Evident, soția mea era mult mai dezechilibrată decât lăsa să se vadă. Un motiv în plus să mă bucur că am scăpat în fine de ea.
   Sunt foarte tentat să-i las pantofii să se îmbibe cu apă, dar în ultima clipă îi salvez din cadă. Potrivit extraselor noastre de cont, pantofii lui Eve valorează o mică avere. O să găsesc eu o cale de a-i vinde pe eBay. Poate chiar fac un profit.
   Îi scot din cadă și aud un zgomot venind din spatele meu, ca și când ar fi cineva la ușă. Dar e imposibil. Eve nu-i aici și nu mai are nimeni cheia de la casă.
   Totuși, sunt sigur că am auzit ceva. Aproape ca un ciocănit. Îmi trag boxerii pe mine și mă îndrept spre ușă. O deschid încet de tot și arunc o privire spre dormitorul matrimonial. Deloc surprinzător, nu-i nimeni acolo. Pentru o fracțiune de secundă îmi trece prin minte poezia mea preferată, „Corbul”, scrisă de celebrul Edgar Allan Poe.
   Beznă era, niciun călător.
   Expir și mă îndrept spre dulap, unde arunc pantofii. Noaptea trecută a fost stresantă și am dormit prost, așa că n-ar trebui să mă surprindă ca auzul îmi joacă feste.
   Intru la duș și las apa fierbinte să-mi curgă pe piele. Am în față o zi plină. După micul-dejun trebuie să corectez un teanc de lucrări. Iar după aceea s-ar putea să ies să iau prânzul. Poate o să mă opresc și la supermarket.
   Iar abia după aceea o să sun și la poliție.

CAPITOLUL 64

   ADDIE

   Nu dorm. Nici măcar un minut.
   În schimb stau întinsă în pat, trează, foindu-mă și răsucindu-mă de pe o parte pe alta. De fiecare dată când închid ochii, văd trupul fără viață al doamnei Bennett, cu urmele alea roșu aprins de pe gât, zăcând pe fundul mormântului din vechea parcelă cu dovleci.
   Mama vine acasă dimineața devreme. Se strecoară în liniște în camera mea ca să verifice că sunt OK. Țin ochii închiși, prefăcându-mă că dorm. Nu pot să dau ochii cu ea în momentul acesta. O să mă privească o singură dată și o să știe că ceva nu este în regulă.
   Zac în pat până aproape de prânz, dar în cele din urmă trebuie să mă ridic. Trebuie să înfrunt această zi și poate chiar să mă forțez să mănânc ceva.
   Îmi arunc picioarele pe marginea patului și întind mâna după telefon. Mă așteaptă un mesaj de la Hudson.

   Hudson: Ești bine?

   Nu, nu sunt câtuși de puțin bine. Dar în dimineața asta nu mă încumet să-i răspund. Îi datorez foarte mult, însă nu pot da ochii cu el. Mai ales că luni dimineața, când va descoperi că doamna Bennett a dispărut, va pune lucrurile cap la cap.
   Noaptea trecută, planul lui Nathaniel a părut o idee rezonabilă, dar acum, la lumina zilei, nu-mi pot imagina cum o să scăpăm basma curată din asta.
   Deschid aplicația Snapflash, sperând să fi primit un mesaj de la el. După tot ce s-a întâmplat noaptea trecută, îmi datorează măcar o explicație, nu? Dar nu văd nimic acolo.
   Atunci o să-i scriu eu lui.

   Eu: Ce s-a întâmplat azi-noapte? Te rog, spune-mi ce se petrece.

   Apăs pe butonul de trimitere, dar în loc să văd cum pleacă mesajul, pe ecran îmi apare o eroare:
   Contul spre care trimiteți nu mai există.
   Poftim?
   Simt că-mi vine să vomit. Nathaniel și-a șters contul. Cum a putut să facă așa ceva?
   Însă nu trebuie să intru în panică. Are sens să-și fi dorit să-l șteargă. Serios acum, și eu ar trebui să fac același lucru. Nu trebuie să rămână nicio urmă a faptului că noi doi avem o relație, asta ne-ar incrimina pe amândoi.
   Cu toate astea, nu-mi vine s-o fac. Chiar dacă toate mesajele lui au dispărut, s-au evaporat după șaizeci de secunde. Vreau să păstrez contul, în caz că o să mai vrea să vorbim.
   Mă împleticesc desculță spre bucătărie și arunc niște felii de pâine în prăjitor. Nu mi-e câtuși de puțin foame, dar corpul meu zice altceva - îmi ghiorțăie stomacul. Am toată casa la dispoziție, fiindcă mama doarme tun, epuizată după tura de noapte.
   Nathaniel știe ce face. Nu și-a șters contul ca să mă tortureze pe mine. A făcut-o pentru că trebuie să ne acoperim urmele. Doamna Bennett e moartă - nu mai putem face nimic în privința asta. Însă, dacă o să fim prinși, o să mergem amândoi la pușcărie pentru tot restul vieții. Trebuie să-mi amintesc ce mi-a spus Nathaniel: „Neagă totul.”

CAPITOLUL 65

   NATE

   Mașina fără însemne de poliție parchează în fața casei mele pe la ora 4 după-amiaza.
   Telefonul dat la poliție a fost o mișcare riscantă din partea mea. Să sun ca să raportez dispariția unei persoane pe care știu că am ucis-o și să cer să fie localizat cadavrul pe care eu însumi l-am îngropat... Ei bine, asta presupune ceva tupeu.
   Totuși este deopotrivă și o mișcare calculată. Nu mă pot preface că Eve a fost pur și simplu acasă, în timp ce mașina ei stă cu zilele într-o parcare de lângă gară. Cele mai bune șanse ale mele sunt să joc rolul soțului uluit. Din fericire, am urmat în viața mea câteva cursuri de actorie, care îmi vor servi de minune pentru acest rol.
   Când răspund la ușă, sunt îmbrăcat cu un pulover și o pereche de blugi ponosiți. Nu vreau să am un comportament exagerat. Este absolut necesar să arăt exact gradul potrivit de îngrijorare.
   Deschid ușa și descopăr că norocul mă ajută încă o dată. În fața mea stă o polițistă. Farmecul meu este imbatabil în privința sexului opus.
   - Domnul Bennett? întreabă ea.
   - Da.
   - Sunt detectiva Sprague.
   Detectiva este micuță de statură - abia dacă-mi ajunge la bărbie - și trebuie să lase ușor capul pe spate ca să mă privească. Dacă și-ar desface părul din cocul ăla dureros de strâns și s-ar farda și ea un pic, ar putea fi foarte atrăgătoare - dar categoric nu e genul meu.
   - Am primit o plângere că soția dumneavoastră a dispărut. Așa este?
   - Așa este, confirm eu.
   - Pot să intru?
   Polițiștii nu au voie să intre la tine în casă fără să le dai consimțământul explicit, dar nu am nimic de ascuns. Mă dau într-o parte, ca s-o las pe detectivă să intre.
   - Deci, domnule Bennett, spune ea. Nu vreau decât să lămuresc ceva cu privire la derularea evenimentelor. Spuneți că aseară a fost ultima dată când v-ați văzut soția?
   Încuviințez din cap.
   - E corect. Plănuia să le facă părinților ei o surpriză și să-i viziteze în New Jersey. De câțiva ani relațiile dintre ei se cam răciseră și voia să îndrepte lucrurile, dar nu a vrut să le spună că vine, pentru că se temea să nu o refuze. În fine, și-a cumpărat bilet la un tren de noapte, cu intenția să ajungă acolo dimineața, la prima oră. Dar am sunat-o toată ziua și nu mi-a răspuns - telefonul intră direct în căsuța vocală - și am verificat și cu părinții ei, care mi-au spus că n-a mai ajuns.
   Chiar am sunat de câteva ori pe telefonul lui Eve și am făcut și un apel scurt către părinții ei, doar ca să mi se verifice povestea. Au fost uluiți și un pic sceptici când le-am spus că Eve voia să vină în vizită. În orice caz, au încheiat repede convorbirea. Nu prea mă au la inimă.
   - Înțeleg, spune Sprague. Și ziceți că lua trenul de la gara din oraș?
   Dau iar din cap.
   - Da. Suntem cam strâmtorați cu banii și nu a vrut să ia un Uber pe o distanță așa de mare, prin urmare asta a fost cea mai bună variantă. De aceea am și ieșit să mănânc la cină, fiindcă ea a plecat devreme ca să prindă trenul.
   Detectiva înclină capul, gânditoare.
   - OK, în fine, i-am găsit mașina în parcarea de la gară, dar ea nu era acolo. Și, într-adevăr, a cumpărat biletul Amtrak, însă nu pare să fi urcat în tren. Biletul nu a fost scanat.
   Și aici trebuie să intre în joc talentele mele de actor. Îmi acopăr gura cu palma.
   - Glumiți.
   - Mă tem că nu. Și nu pare să fi ajuns nici în gară, din câte pot să-mi dau seama.
   Mă dau în spate, împleticindu-mă, dar în ultimul moment reușesc să mă prind de balustrada scării, ca să-mi recapăt echilibrul.
   - Oh, sfinte Dumnezeule. Credeți că a fost atacată la gară?
   - Este o posibilitate, da.
   - Nu ar fi trebuit s-o las să meargă singură, spun eu și vocea mi se frânge. M-am oferit s-o duc, dar mi-a spus că este în regulă. Nu voia niciodată să mă deranjeze, știți?
   Ridic privirea spre detectivă, ca să văd dacă mă crede. Expresia de pe chipul ei este de nepătruns.
   - Trebuie să vă întreb, domnule Bennett. Unde ați fost azi-noapte?
   - Așa cum am spus, am ieșit să iau cina la un bar. Din moment ce soția mea nu era acasă.
   Sunt sigură că drăguța aia de barmaniță o să confirme că am stat acolo ore întregi. Ba chiar am flirtat cu ea, deși nu era genul meu.
   - M-am întors târziu acasă, Eve plecase deja.
   - Cum era relația cu soția dumneavoastră? mă presează ea. Vă certaserăți sau...
   Las să-mi scape un hohot scurt de râs.
   - Să ne certăm? Doamne, nu. Eve și cu mine avem cea mai fericită căsnicie dintre toate cuplurile pe care le știu. Puteți să-i întrebați pe oricare dintre prietenii noștri. De fapt...
   Înghit greu, așa încât mărul lui Adam să se miște vizibil.
   - Încercăm să facem un copil.
   Chipul lui Sprague este în continuare impasibil. Oi fi luat eu ore de actorie, dar ea are cea mai lipsită de expresie față din câte am văzut vreodată. E greu de spus dacă mă consideră un soț îngrijorat sau mă trece pe lista ei de suspecți.
   - Există vreo persoană care îi voia răul?
   Ezit intenționat, iar detectiva ridică din sprâncene.
   - Domnule Bennett?
   - Nu voiam să aduc vorba despre asta, spun eu, dar tot o să aflați, mai devreme sau mai târziu. Una dintre elevele lui Eve, care părea să-i poarte pică. O cheamă Adeline Severson.
   - Înțeleg.
   Scoate de la brâu ceva ce pare un mic iPad și notează.
   - Și ce s-a întâmplat mai exact între soția dumneavoastră și eleva aceasta?
   Las să-mi scape un oftat.
   - Sunt sigur că fata nu poate fi în spatele incidentului de acum, dar adevărul e că ne-am speriat nițel. Eve a prins-o copiind la un test și, cu toate că până la urmă i-a dat sancțiunea minimă, se pare că această Adeline n-a iertat-o. Acum două seri am prins-o dând târcoale pe lângă casă, deși a negat când ne-am dus la directoare să-i spunem.
   - Aha.
   - Și mai e ceva.
   Mă îndrept spre biroul pe care-l ținem într-un colț al livingului și deschid sertarul de sus. Scot o foaie ruptă dintr-un carnet, acoperită cu un scris de mână. I-o întind detectivei.
   - A lăsat asta pentru Eve, în cutia poștală de la școală.
   Sprague scanează din privire rândurile scrise pe pagină. În timp ce citește, aud cum trage adânc aer în piept.
   - Treaba asta e foarte serioasă, domnule Bennett. În primul rând, de ce n-ați reclamat la poliție?
   - Adeline a avut un an dificil, explic eu. Tatăl ei a murit cam acum 1 an. A mai urmărit un profesor, anul trecut, și cea mai mare parte a elevilor au ostracizat-o. Nu voiam să-i facem viața și mai grea și am încercat să rezolvăm chestiunea în cadrul școlii.
   Sprague își notează toate aceste lucruri. Observ chiar cum subliniază ceva. Când este ucisă o femeie, soțul sau iubitul - eu - este întotdeauna primul pe lista de suspecți. Doar dacă nu se ivește un alt posibil agresor.
   Eu le-o ofer pe Addie.
   - În regulă, spune detectiva în cele din urmă. Se pare că o să-i facem o vizită domnișoarei Severson. Dar înainte de asta, vă deranjează dacă arunc repede o privire pe aici?
   - Absolut deloc. Vă rog, uitați-vă.
   Nu știu ce anume caută. Poate cadavrul soției mele, răstignit în living? Presupun că există și criminali într-atât de idioți.
   Sprague face o tură rapidă prin încăpere. Verifică apoi și baia, absolut neinteresantă. Apoi arată spre încăperea unde mi-am sugrumat soția, acum mai puțin de 24 de ore.
   - Acolo este bucătăria?
   - Da, corect.
   Deschide ușa bucătăriei și văd cum, în momentul când ajunge în mijlocul ei, face ochii mari la vederea unui obiect așezat pe podea.
   Când îmi dau seama la ce se uită, simt că-mi stă inima în loc.

CAPITOLUL 66

   NATE

   E vorba de încă o pereche de pantofi din colecția lui Eve. Așezată chiar în mijlocul bucătăriei.
   Acești pantofi sunt de un albastru intens. Îi recunosc ca fiind printre favoriții ei. Iar tălpile sunt pline de noroi.
   Mă încearcă o senzație irepresibilă de greață. De ce se află pantofii lui Eve în mijlocul bucătăriei? A fost ciudat să găsesc perechea de la duș, dar soția mea face tot timpul chestii ciudate. De data asta, însă, e cu totul altceva. Am fost mai devreme aici, în bucătărie, ca să-mi pregătesc micul-dejun. Dacă pantofii ar fi fost aici, în mod sigur i-aș fi văzut.
   Sau nu?
   - Sunt pantofii soției dumneavoastră? mă întreabă Sprague.
   - Da, reușesc să îngaim.
   Se lasă pe vine lângă ei, în timp ce eu încerc să-mi temperez panica.
   - Sunt pantofi scumpi, continuă ea. Mă surprinde că ar fi putut ieși cu ei într-un loc unde să-i murdărească așa.
   - Chiar... chiar nu știu ce să spun.
   Îmi țin respirația așteptând o întrebare la care nu pot răspunde, dar din fericire detectiva pare să-și fi pierdut interesul pentru pantofi. Îi fac turul casei, dar nu mă pot gândi decât la pantofii aceia din bucătărie. Abia dacă mă pot concentra la ce se întâmplă în fața mea și de fiecare dată când ea îmi pune o întrebare, sunt sigur că mă înroșesc și par îngrozitor de vinovat.
   Dar nu mă pot abține. Ce dracului căutau pantofii ăia la mine în bucătărie?
   Într-un final, după ce reușesc s-o scot pe detectivă din casă, încui ușa după ea și aproape că mă împiedic, în graba cu care mă întorc în bucătărie. Când ajung acolo, îmi dau seama că ușa de la intrarea din spate a fost lăsată ușor deschisă și prin crăpătură a intrat o pasăre. Pasărea - micuță, cu pene albe și negre - ciugulește furioasă tocurile pantofilor.
   Privesc întreaga scenă complet uluit. Am mai lăsat și altă dată ușa din spate deschisă și până acum nicio pasăre n-a reușit să intre în casă. Iau o mătură din debara și o ușuiesc până când se supune și zboară afară.
   Acum, că am scăpat de ea, mă ghemuiesc lângă pantofi, încercând să-mi dau seama de ce-ar fi o zburătoare interesată de o pereche de pantofi din piele întoarsă. La urma urmelor, păsările nu sunt interesate de țărână. Ele vor mâncare.
   Și atunci văd răspunsul: o bucățică de dovleac strivit pe tocul unuia dintre pantofi. 

 ...........................................................