Profesoara, Freida McFadden

 1-5

PROLOG

 

          Să sapi un mormânt e o treabă al dracului de grea.

   Mă doare tot corpul. Mușchi pe care nici nu știam că-i am țipă de durere. De fiecare dată când ridic lopata și mai scobesc nițel în țărână, simt cum mi se înfige un cuțit într-un mușchi de sub claviculă. Credeam că acolo nu-s decât oase, dar este limpede că m-am înșelat. Practic, am devenit conștientă de fiecare fibră din corp, și toate mă dor. Foarte tare.
   Mă opresc doar pentru o clipă, aruncând lopata cât colo, ca să-mi mai menajez palmele pline deja de bășici. Îmi șterg sudoarea de pe frunte cu dosul antebrațului. Acum, că a apus soarele, temperatura a scăzut sub limita înghețului, judecând după pojghița de gheață de pe jos. Însă după prima jumătate de oră nici n-am mai simțit frigul - mi-am scos haina de aproape o oră.
   Cu cât sap mai adânc, cu atât mai ușor devine. Primul strat de pământ a fost aproape imposibil de străpuns, dar la momentul acela aveam un partener care să mă ajute. Acum am rămas doar eu.
   Mă rog, eu și cadavrul. Însă acesta nu-mi va fi de prea mare ajutor.
   Scrutez întunericul din groapă. Pare un abis, deși în realitate nu-i mai adâncă de jumătate de metru. Cât de mult trebuie să mai sap?
   Se spune că e necesar să aibă aproape 2 metri, dar presupun că astea sunt standardele pentru mormintele „oficiale”. Nu pentru cele nemarcate, din mijlocul pădurii. Însă, având în vedere că nimeni nu trebuie să descopere cine a fost îngropat aici, cu cât mai adânc va fi, cu atât mai bine.
   Mă întreb cât de gros trebuie să fie stratul de pământ pentru ca animalele să nu-l miroasă.
   O pală de vânt face să-mi înghețe stratul de transpirație de pe piele și mă cutremur. Cu fiecare minut care trece, temperatura scade tot mai mult. Trebuie să mă întorc la treabă. Totuși, o să mai sap un pic, pentru siguranță.
   Ridic încă o dată lopata și nu știu de care durere din trup să mă plâng mai întâi. În acest moment, câștigătoare sigure sunt palmele - mă dor mai tare decât orice altceva. Ce n-aș fi dat să fi avut o pereche de mănuși de piele. Însă n-am avut la îndemână decât unele mari și pufoase, cu care nu pot prinde bine lopata. Așa că în cele din urmă a trebuit să lucrez cu palmele goale, pline de bășici, în ciuda durerii.
   Cât groapa a fost mai puțin adâncă, am putut săpa de pe margine.
   Dar acum singurul mod în care pot continua este dinăuntrul mormântului. Aparent, aduce ghinion să stai într-un mormânt. Într-adevăr, până la urmă tot într-o groapă de-asta sfârșim cu toții, dar nici nu trebuie să ispitim soarta. Din păcate, acest lucru nu mai poate fi evitat acum.
   Înfig încă o dată lopata în pământul uscat și tare și ciulesc urechile. Aici, în pădure, totul este tăcut în afară de vuietul vântului, dar sunt aproape sigură că am auzit ceva.
   Trosc!
   Încă o dată... Ca și când s-ar rupe o ramură în două, deși nu-mi dau seama dacă zgomotul vine din față sau dindărăt. Mă îndrept de spate și mijesc ochii în întuneric. Oare e cineva acolo?
   Dacă este, am dat rău de tot de necaz.
   - E cineva acolo? strig cu o voce ca o șoaptă răgușită.
   Niciun răspuns.
   Strâng tare coada lopeții în mâna dreaptă, ascultând cât de atentă pot. Îmi țin respirația, reducând la tăcere șuierul aerului care îmi intră și iese din plămâni.
   Trosc!
   Altă creangă ruptă în două. De data asta sunt sigură. Și nu doar că aud limpede trosnetul, dar pare și mai aproape decât ultima oară.
   Aud și zgomotul frunzelor strivite sub pași.
   Simt cum stomacul mi se face ghem. Nu e chip să scap din asta basma curată. Nu am cum să pretind că este doar o uriașă neînțelegere. Dacă mă vede cineva, s-a terminat. Sunt terminată.
   Cătușe clănțănindu-mi pe încheieturi, sirenele mașinilor de poliție urlând, o viață în închisoare, fără posibilitatea de eliberare condiționată - și toată distracția aferentă.
   Însă apoi zăresc în lumina lunii imaginea de-o secundă a unei veverițe țopăind spre luminiș. Când trece pe lângă mine, sub greutatea trupului ei mic mai plesnește o crenguță. Veverița dispare în poiană și pădurea se scufundă din nou în tăcerea ei mormântală.
   Deci nu era nimeni. Doar un animal sălbatic. Ce mi se părea zgomot de pași era provocat de lăbuțele acelea țopăind grăbite prin pădure.
   Las să-mi scape un oftat de ușurare. Pericolul a trecut, dar socotelile nu sunt încheiate încă. Nici pe departe. Și nu am timp de pauze. Sunt nevoită să sap în continuare.
   În cele din urmă, va trebui să îngrop cadavrul acesta înainte de răsăritul soarelui.

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

CU TREI LUNI ÎN URMĂ

   EVE

   Oamenii îmi spun neîncetat cât de norocoasă sunt, îmi spun că am o casă frumoasă, o carieră care mă împlinește și primesc tot timpul complimente pentru pantofii pe care îi port. Dar nu mă mint singură. Când ceilalți îmi spun că sunt norocoasă, știu că nu se referă la casă, carieră sau pantofi. Se referă la soțul meu. Se referă la Nate.
   Nate se spală pe dinți, fredonând ca pentru sine. Aproape 1 an de zile ne-am spălat pe dinți unul lângă altul, dimineața, până să-mi dau seama că fredonează același cântec. All Shook Up, al lui Elvis Presley. Când l-am întrebat despre asta, a râs și mi-a spus cum l-a învățat maică-sa că piesa asta durează exact 2 minute, pe ceas, adică exact cât ar trebui să-ți periezi dinții.
   Am început să urăsc melodia aia cu fiecare fibră a ființei mele.
   Același nenorocit de cântec în fiecare dimineață, timp de 8 ani de căsnicie. Probabil că aș fi putut rezolva problema dacă nu ne-am fi spălat zilnic pe dinți în același timp, dar așa am apucat să facem.
   Încercăm să fim cât mai eficienți în privința timpului petrecut în baie dimineața, având în vedere că plecăm amândoi odată și mergem în același loc.
   Nate scuipă pasta de dinți în chiuvetă, apoi se clătește. Am terminat și eu cu spălatul, dar tândălesc pe acolo. El ia sticluța cu apă de gură și face gargară cu lichidul acela aspru, albastru.
   - Nu știu cum suporți chestia aia, comentez eu. Mie mi se pare că are gust de acid.
   Scuipă apa de gură în chiuvetă și râde la mine. Are dinți perfecți. Drepți și albi, dar nu atât de albi încât să simți nevoia să te uiți în altă parte.
   - Este reconfortant. Curățenia, înainte chiar de puritate, înțelegi tu.
   - E oribil.
   Mă cutremur.
   - Doar să nu mă săruți după ce ai făcut gargară cu porcăria aia.
   Nate râde și presupun că pentru el e amuzant, fiindcă oricum mă sărută rar. Un pupic superficial când ne despărțim dimineața, unul când ne salutăm seara, la venirea acasă, și încă unul când mergem la culcare. Trei sărutări pe zi. Și viața noastră sexuală este la fel de reglementată - doar în prima sâmbătă a lunii. La început era în fiecare sâmbătă, apoi la două sâmbete și, de doi ani încoace, ne-am înțepenit în programul actual. Sunt tentată să trec sexul și în calendarul nostru comun de pe iPhone, ca programare recurentă.
   Iau uscătorul de păr ca să îndepărtez ultimele urme de umezeală, iar Nate își trece mâna prin părul scurt, castaniu, apoi ia lama să se bărbierească. Mă uit în oglindă la imaginea noastră alături și e greu să nu recunosc că, dintre noi doi, el este de departe cel mai arătos.
   Nu există niciun dubiu în această privință.
   Am un soț incredibil de chipeș. Dacă ar face cineva un film despre viața lui, i-ar contacta pe cei mai sexy actori de la Hollywood ca să joace rolul lui Nate.
   Păr scurt, dar des, castaniu-închis, trăsături cizelate, un zâmbet asimetric și adorabil, iar acum, când și-a cumpărat setul de greutăți pe care-l ține la subsol, pieptul a început să i se transforme într-o masă de mușchi.
   Eu, pe de altă parte, sunt categoric banală. Am avut la dispoziție 30 de ani ca să mă obișnuiesc cu ideea asta și am făcut pace cu faptul că ochii mei, de un căprui noroios, nu vor avea niciodată sclipirea aceea jucăușă pe care o au ochii lui Nate, că părul meu de un castaniu tern nu va face niciodată altceva decât să-mi atârne inert pe scalp și că niciuna dintre trăsăturile mele nu are dimensiunea potrivită pentru fața mea. Sunt prea slabă - numai unghiuri periculos de ascuțite și nicio formă arcuită care să atragă atenția în vreun fel. Dacă cineva ar face un film despre viața mea...
   Ei bine, n-are niciun rost să vorbim despre asta, pentru că așa ceva ar fi imposibil. Oamenii nu fac filme despre femei ca mine.
   Când ceilalți spun că sunt norocoasă, ceea ce vor să spună de fapt este că nu-s deloc de nasul lui Nate. Însă el e ceva mai în vârstă decât mine, așa că am măcar avantajul ăsta.
   Ies din baie ca să termin cu îmbrăcatul, iar Nate mă urmează în același scop. Aleg o bluză albă, apretată, pe care o închid până în gât; o asortez cu o fustă bej, pentru că în New England sunt doar 3 luni cu vreme de purtat fustă - 4, dacă avem noroc. După ce-mi pun ciorapii, încalț o pereche de pantofi Jimmy Choo cu toc cui. Abia după ce îmi strecor tălpile în ei observ că Nate mă privește, cu cravata cafenie atârnându-i lejer la gât.
   - Eve.
   Știu deja ce urmează să spună, totuși sper că n-o va face.
   - Îmm?
   - Pantofii ăia sunt noi?
   - Ăștia? întreb eu fără să ridic privirea. Nu. Îi am de ani de zile. De fapt, cred ca i-am purtat și anul trecut, în prima zi de școală.
   - Oh. OK...
   Nu mă crede, dar coboară privirea spre propriii pantofi - o pereche de mocasini care chiar sunt de ani de zile - și nu mai spune nimic. Niciodată nu ridică tonul când e supărat. Uneori mă dojenește pentru lucruri pe care n-ar fi trebuit să le fac, dar nici măcar asta n-o mai face prea des în ultima vreme. Am un soț admirabil de echilibrat. Iar în această privință presupun că sunt într-adevăr norocoasă.
   În timp ce-și încheie nasturii de la manșetă, Nate aruncă o privire la ceas.
   - Ești gata de plecare? Sau vrei să luăm ceva rapid la micul-dejun?
   Suntem amândoi profesori la Liceul Caseham, iar azi e prima zi de școală. Eu predau matematică, el predă engleză. Probabil că este cel mai popular profesor din liceu, mai ales acum, după plecarea lui Art Tuttle. Shelby, prietena și colega mea, mi-a spus că Nate s-a plasat în capul listei făcute de fetele din clasa a douăsprezecea cu profesorii cei mai atrăgători din școală. A câștigat detașat.
   Când plecăm dimineața, rareori mergem cu aceeași mașină. Pare de-a dreptul ostentativ că plecăm din același loc, mergem în același loc și, cu toate astea, circulăm cu două mașini, dar Nate pleacă întotdeauna mai târziu de la școală și nu vreau să stau după el. Însă azi, fiindcă e prima zi de școală, mergem împreună.
   - Hai să mergem, îi spun. O să beau o cafea la școală.
   Nate dă din cap. El nu ia niciodată micul-dejun - spune că nu-i face bine la stomac.

   Pantofii cu toc Jimmy Choo țăcăne încântător pe podea, în timp ce mă îndrept spre ieșirea din casa noastră cu etaj. Casa e mică - am plătit-o din două salarii de profesor - dar abia am luat-o și în multe privințe e casa visurilor mele. Avem trei dormitoare și Nate vorbește despre cum, în viitorul apropiat, o să umplem cu copii două dintre ele, cu toate că nu-mi dau seama cum să îndeplinim acest obiectiv la nivelul actual de intimitate. Am renunțat la contraceptive cu un an în urmă, doar ca să „vedem ce se întâmplă”, iar până acum nu s-a întâmplat absolut nimic.
   Nate se așază pe locul șoferului, în mașina lui Honda Accord. Ori de câte ori mergem undeva împreună, luăm mașina lui și conduce el de fiecare dată. Este parte din rutina noastră. Trei săruturi pe zi, sex o dată pe lună și Nate conduce întotdeauna.
   Sunt atât de norocoasă. Am o casă minunată, o carieră care mă împlinește și un soț blând și manierat, ba pe deasupra și incredibil de arătos. În timp ce Nate se înscrie pe șosea și pornește spre școală, nu mă gândesc decât la cât mi-aș dori ca un camion să rateze oprirea la stop, să izbească Honda în plin și să ne ucidă pe amândoi într-o secundă.

CAPITOLUL 2

   ADDIE

   Aș da orice să nu fiu nevoită să cobor din mașina asta.
   Mi-aș tăia tot părul. Aș citi Război și pace. Drace, m-aș arunca în foc ca să nu trebuiască să trec pragul ușilor ălora de la intrarea în Liceul Caseham. Nu știu cum să spun mai bine de-atât. Nu vreau să merg la școală.
   - Am ajuns! spune mama cu voioșie și absolut inutil, de altfel, fiindcă văd și eu că a parcat chiar la intrarea în școală.
   Nu sunt chiar atât de proastă, în ciuda felului în care mi-au mers toate anul trecut.
   În dimineața asta m-a adus ea, cu Mazda ei gri; probabil a știut că, dacă merg cu bicicleta la școală, așa cum am făcut în ultimii 2 ani, nu e nicio șansă să ajung până la liceu. Așa că și-a luat o zi liberă de la spitalul local unde lucrează ca asistentă și mă cocoloșește pe mine, ca să se asigure că ajung la liceu în prima zi de școală.
   Mă uit pe geamul din dreptul meu la clădirea din cărămidă roșie cu patru nivele, care a devenit o parte atât de importantă a vieții mele din ultimii doi ani. Mă frec la ochi, epuizată de trezirea la o oră de-a dreptul stupidă, în această dimineață, ca să pot ajunge aici la timp. Îmi amintesc entuziasmul din primele zile ale clasei a noua, la liceul Caseham. Mi-a plăcut viața din liceu - nu eram foarte populară și aveam note de-a dreptul mediocre, dar nu a fost rău deloc.
   Până când a devenit rău.
   Mi-am petrecut toată vara având grijă de copiii vecinilor și făcând campanie pentru abandonarea școlii, din toamnă. Totuși, în Caseham nu există decât o singură școală publică, iar școlile private nu ni le permitem. Am fi putut încerca să mă înscriu la o școală din alt oraș, dar pentru mine ar fi fost prea departe ca să merg cu bicicleta, iar autobuzul școlar n-ar fi venit până aici ca să mă ia.
   Mama mi-a explicat toate astea cu multă răbdare de fiecare dată când am implorat-o să se mai gândească.
   - Poate, spun eu plină de speranță, aș putea face școala acasă?
   - Addie, oftează ea, serios acum.
   - Nu înțelegi.
   Îmi strâng rucsacul la piept, dar nu fac nicio mișcare să-mi desfac centura de siguranță.
   - Toată lumea o să mă urască.
   - N-o să te urască nimeni. N-o să-și amintească nimeni.
   Nu mă pot abține să nu pufnesc. Oare mama a întâlnit vreodată un elev de liceu?
   - Vorbesc serios.
   Oprește motorul, chiar dacă am parcat într-o zonă unde n-ar trebui să lași mașina, și e posibil ca în orice clipă cineva să strige la noi să ne mișcăm mai repede.
   - Adolescenții nu sunt interesați decât de ei înșiși. Nimeni n-o să-și mai amintească ce s-a întâmplat anul trecut. Nu-i pasă nimănui.
   Se înșală amarnic. Se înșală îngrozitor și total.
   Evident că până la urmă ne claxonează cineva. Mai întâi se aude un singur claxon, apoi alte câteva, iar în cele din urmă pare că cineva s-a așezat din greșeală cu fundul pe claxon și n-are de gând să se ridice prea curând.
   - Pot să caut un loc să trag pe dreapta, se oferă mama neputincioasă, pornind iar motorul.
   Ce rost ar avea? Dacă tragem pe dreapta, n-o să facă decât să-mi țină un discurs încurajator. Nu am nevoie de discursuri încurajatoare. Am nevoie de o altă școală. Iar dacă chestia asta n-o să se întâmple, atunci n-are absolut niciun rost.
   - Lasă, nu contează, bombăn eu.
   Cobor din mașină și o aud pe mama strigându-mă, dar nu mă opresc și nici nu mă întorc să văd ce vrea. Mama e absolut inutilă.
   Spune ce trebuie, dar până la urmă nu ea are de-a face cu toate astea. Nu ea are de-a face cu consecințele evenimentelor de anul trecut. Ale lucrurilor pe care le-am făcut.

   Imediat ce cobor din Mazda, aproape că simt ochii tuturor fixându-mă. Sunt o grămadă de fete de liceu care se îmbracă pentru a atrage atenția, însă eu n-am făcut parte niciodată dintre ele.
   Dintotdeauna mi-am dorit să mă amestec în mulțime. Azi sunt îmbrăcată cu o pereche de blugi drepți absolut banali și un tricou gri, plus un hanorac cu glugă, și mai gri. La Liceul Caseham există o regulă potrivit căreia n-ai voie cu nicio inscripție pe fund (regulă care le revoltă pe multe, multe fete), iar eu nu doar că n-am vreo inscripție sclipicioasă pe dos, dar n-am nici în altă parte. N-am nimic ce să poată atrage atenția asupra mea.
   Cu toate astea, absolut toate privirile sunt îndreptate spre mine.
   Singurul lucru bun e că mama a fost nevoită să plece, așa că nu apucă să vadă privirile iscoditoare și șoaptele furișate pe care le simt urmărindu-mă în timp ce mă strecor spre ușile grele de metal de la intrarea în liceu, cu rucsacul atârnat pe umăr. Știam, fir-ar al dracului să fie, că asta urmează să se întâmple. „Nimeni n-o să-și amintească ce s-a petrecut anul trecut”. Da, cum să nu. Pe ce planetă trăiește maică-mea?
   Știu deja ce-și spun unii altora, așa că nu mă opresc să ascult.
   Merg cu capul plecat și umărul atârnând, pășind cât mai repede cu putință. Evit contactul vizual. Dar chiar și așa, îi aud murmurând:
   „Ea e. Addie Severson. Știi ce-a făcut, nu? Ea e aia care...”
   Îhh, pur și simplu îngrozitor. Nu mai pot suporta.
   Și apoi aproape că-mi iese. Aproape că izbutesc să intru în școală fără vreun incident. Văd în fața ochilor vopseaua roșie, scorojită, a ușii de la intrare, și nimeni nu mi-a spus încă în față vreo vorbă urâtă. Până când o văd pe ea.
   Ea este Kenzie Montgomery. Probabil cea mai populară fată din clasa a unsprezecea. Indiscutabil, și cea mai frumoasă. Președinta clasei, șefa majoretelor - cunoașteți genul. Stă pe treptele de la intrare, îmbrăcată într-o fustă despre care sunt aproape sută la sută sigură că încalcă regula aia care spune că fustele și pantalonii scurți trebuie să-ți ajungă cel puțin până la vârfurile degetelor, când stai în picioare, cu mâinile pe lângă corp. De-a lungul timpului, celelalte fete au fost trimise acasă pentru o astfel de încălcare, dar nu și Kenzie. Poți să faci pariu.
   Stă în mica ei gașcă de prietene. Fetele care o înconjoară parcă sunt la întrecere pentru clasamentul de popularitate din școală. Și mai există un personaj care anul trecut n-ar fi fost în gașca ei, anume Hudson Jankowski. Noul star atacant.
   Kenzie și prietenele ei aproape că blochează intrarea în școală, dar există un mic spațiu, cât să mă strecor pe lângă ele. Însă chiar în clipa când încerc să mă furișez prin fâșia de 30 de centimetri dintre Kenzie și balustradă, privirile ni se întâlnesc pentru o fracțiune de secundă și o văd cum își aruncă rucsacul pe micul interval, ca să-mi blocheze trecerea.
   Auci.
   A lăsat intenționat cam o fâșiuță de vreo 10 centimetri, să vadă dacă încerc să-mi fac loc. Aș putea să ocolesc pe cealaltă parte, însă asta ar însemna să cobor toate treptele pe care tocmai le-am urcat și să urc altele, ceea ce pare nițel ridicol, din moment ce aproape am ajuns sus. Doar nu stă o persoană acolo. Este doar nenorocitul ăla de rucsac de piele. Așa că în timp ce Kenzie stă de vorbă cu prietenele ei, încerc să mă strecor pe lângă el.
   - Scuză-mă!
   Vocea lui Kenzie mă oprește la jumătatea pasului. Ridică spre mine ochii aceia mari și albaștri, tiviți cu gene lungi, negre. O știu pe Kenzie din gimnaziu, când făceam împreună ora de istorie, și nu mă pot abține să nu mă gândesc că n-am mai văzut în viața mea o ființă umană absolut desăvârșită, cum este ea. Adică am mai văzut și alte fete drăguțe, dar Kenzie este la un cu totul alt nivel. E înaltă, cu o siluetă mlădioasă și părul lung, mătăsos, blond-auriu. Fiecare trăsătură a ei este mai atrăgătoare decât orice trăsătură a mea.
   Kenzie este dovada vie că viața nu-i dreaptă.
   - Scuze, bombăn eu. Încercam să trec.
   Genele lungi ale lui Kenzie flutură ușor.
   - Și crezi că ai putea să nu calci pe rucsacul meu?
   Prietenele lui Kenzie privesc chicotind mica noastră confruntare.
   Ar putea să-și tragă rucsacul sau să-l ridice cu totul de pe trepte, ca să pot trece. Însă n-are de gând s-o facă, iar treaba asta este atât de amuzantă, fir-ar al dracului să fie, pentru ei toți. Preț de o clipă îmi încrucișez privirea cu Hudson, care își aruncă scurt ochii spre încălțările mele murdare. Asta a făcut în ultimele 6 luni. M-a evitat. S-a purtat de parcă n-ar fi fost, încă din școala primară, cel mai bun prieten al meu din întreg universul.
   Pentru un moment, fantazez despre o lume în care aș putea s-o înfrunt pe una cum e Kenzie Montgomery. În care aș putea să-i calc în picioare rucsacul ăla nenorocit cu pufulețul ăla roz atârnat de el și să-i scuip disprețuitoare un: „Și ce-o să faci acum?”
   Nimeni n-o înfruntă vreodată pe Kenzie. Aș putea s-o fac eu. Doar nu se pune problema că aș avea ceva de pierdut.
   În schimb mormăi ceva care seamănă cu o scuză și cobor treptele, ca să găsesc o altă cale de-a intra în școală. La fel ca toți ceilalți, m-am dat bătută în fața lui Kenzie. Fiindcă adevărul este că, oricât de rău ar sta lucrurile acum, pot sta și mai rău de-atât.

CAPITOLUL 3

   EVE

   Abia după prima înghițitură de cafea mi-am dat seama cât de tare îmi bubuie capul.
   Mai am cam 10 minute până încep ora și îmi petrec acest timp în cancelarie, împreună cu prietena mea, Shelby, ca să mă mai descarc. Nate s-a dus deja la oră. Și-a luat cafeaua și mi-a aplicat pe obraz prima din cele trei pupături ale zilei.
   - Deci, cum a fost vara asta? mă întreabă Shelby de parcă nu ne-am fi trimis neîncetat mesaje, începând cu 4 Iulie.
   - N-a fost rău.
   Am petrecut cea mai mare parte a vacanței predând la o școală de vară. Mi-am imaginat că atunci când voi deveni profesoară o să fie grozav să am verile libere, dar lucrurile n-au mers deloc așa.
   - Dar la tine?
   - Minunat.
   Shelby oftează și își încrucișează picioarele. Poartă aceiași pantofi cu toc gri marca Nine West, pe care i-a purtat și în ultima zi de școală. Știu deja că și-a petrecut cea mai mare parte a verii la Cape Cod, cu soțul ei nemaipomenit de priceput la tehnică și cu fiul lor de 3 ani. Pielea ei bronzată perfect stă mărturie.
   - Sunt atât de tristă că a trebuit să ne întoarcem. Connor nu se oprea din plâns azi-dimineață, când l-am lăsat la grădiniță.
   - E bine pentru el, îi răspund lui Shelby, dar ce știu eu?
   Shelby ia o înghițitură lungă din paharul ei de polistiren, imprimându-i pe margine o urmă de ruj roșu.
   - Nate arată bine. A tras de fiare toată vara sau ceva de genul ăsta?
   - Probabil.
   Vara asta, Nate a predat cursuri de teatru pentru elevii de liceu. Nu are diplomă în domeniu, dar a făcut la rândul lui niște cursuri în facultate și, mai mult de-atât, e talentat. Într-o altă viață, Nate putea fi următorul Brad Pitt. Dar în zilele în care nu a lucrat, a făcut sport în subsolul casei. Presupun că vrea să nu-și riște cu nimic șansa de a fi cel mai sexy profesor din Liceul Caseham, pentru al doilea an consecutiv.
   - E pasionat de fitness.
   - Mi-aș dori să fie și Justin la fel, râde Shelby. N-are decât 36 de ani și deja a făcut burtă!
   Mă întreb de câte ori pe zi o sărută Justin pe Shelby. Dacă fac sex mai mult de o dată pe lună. Mă întreb dacă ea stă trează nopțile, întinsă lângă el în pat, dorindu-și să fi fost măritată cu oricine altcineva sau să nu fi fost măritată deloc. Mi-aș dori s-o pot întreba lucrurile astea. N-am fost măritată decât cu Nate - poate că sentimentele astea există în orice căsnicie. Poate că sunt normale.
   - L-ai văzut pe Art? o întreb.
   Zâmbetul îi dispare de pe față.
   - Nu. A demisionat, evident. Și am auzit că nu a reușit să-și găsească alt job de profesor.
   Până în această primăvară, Arthur Tuttle a predat matematica la Liceul Caseham și, totodată, a fost și unul dintre cei mai iubiți profesori din școală. Când am început să lucrez aici, abia ieșită din programul de masterat, m-a luat sub aripa lui. Ăsta era stilul lui Art.
   El a fost cu adevărat cea mai amabilă persoană pe care am întâlnit-o vreodată, având mereu pregătită o vorbă bună sau una dintre faimoasele negrese ale soției lui. Și în fiecare an, la petrecerea de Crăciun a angajaților, Art se îmbrăca în Moș Crăciun pentru că, și fără costumul ăla roșu, era sosia perfectă a moșului.
   Iar acum e un om terminat.
   - Mă întreb cum s-or descurca el și Marsha, murmur eu.
   - Și copiii, adaugă Shelby. Amândoi sunt la facultate acum, nu?
   Tresar, gândindu-mă la băieții lui Art. O parte din mine ar vrea să încerce să-i ajute cu niște bani, dar el nu va accepta niciodată și, oricum, nu am prea multe economii după plățile inițiale, de-a dreptul usturătoare, ale ipotecii. Plus că Nate vrea să economisim pentru copilul pe care n-o să-l avem niciodată.
   - Este atât de nedrept, spun încet. Nu a greșit cu nimic și ea...
   Sprâncenele subțiri ale lui Shelby se ridică într-o expresie mirată.
   - Nu știm dacă lucrurile stau chiar așa.
   Încerc să-mi maschez iritarea luând încă o gură de cafea. N-o să-mi fie de niciun folos să mă înfurii pe Shelby, mai ales dimineața devreme. Nu contează ce s-a petrecut sau ce nu s-a petrecut. Contează doar că părinții au sunat-o pe directoare și i-au spus că nu mai au încredere ca bărbatul ăla să stea în preajma copiilor lor. Art - cel mai amabil și drăguț om care a existat vreodată, care n-avea nicio urmă de răutate în el - nu mai era de încredere.
   - Ea este la mine în clasă, știi? îi spun lui Shelby.
   - Oh, serios?
   - Da, la a șasea oră.
   I-am văzut doar fotografia în registrul elevilor - o poză făcută acum 1 an, pentru albumul anual. N-am văzut-o niciodată în realitate, dar în poză arată dureros de banal. Nu poți spune nimic despre ea. Cam cum arătam și eu la aceeași vârstă.
   - Ai grijă.
   Pe buzele lui Shelby joacă urma unui zâmbet, dar în același timp văd și expresia de avertizare din privirea ei.
   - E clar că fata aia are niște probleme mari.
   Nu trebuie să-mi spună, știu și eu asta. Din momentul în care am văzut numele Adeline Severson în registrul elevilor, am simțit cum mi se strânge stomacul. În cei aproape 10 ani de când predau, n-am cerut nici măcar o dată transferul unui elev din clasa mea, dar de data asta am fost aproape s-o fac.
   Am o presimțire îngrozitoare în legătură cu fata asta.

CAPITOLUL 4

   ADDIE

   La școală, lucrurile decurg normal până vine ora prânzului.
   Nu vreau să spun că-mi place la nebunie sau ceva de genul ăsta. Nu că ar fi cea mai grozavă zi din viața mea. Dar este în regulă. O mulțime de copii socializează pe parcursul zilei, însă nu te obligă nimeni să vorbești cu ceilalți. Te duci în clasă, îți așezi fundul pe un scaun și apoi îl asculți pe profesor vorbind preț de 40 de minute. Apoi te duci la ora următoare.
   Așa că este în regulă și dacă nu vorbește nimeni cu mine.
   Însă la prânz e altceva. Fiindcă toți stau grupuri-grupulețe și vorbesc unul cu altul, iar dacă nu faci și tu parte dintr-o bisericuță, atunci ești considerat un ratat cu care nu vrea nimeni să-și piardă timpul. Și cam așa am fost eu toată ziua.
   Nu că înainte aș fi avut prea mulți prieteni. În cea mai mare parte a anilor mei de școală, singurul prieten apropiat a fost Hudson.
   Planificam să ieșim la prânz cam la aceeași oră, ca să putem sta împreună, fiindcă niciunul din noi nu voia să mănânce singur. E ciudat, căci în școala primară Hudson a fost un paria social mai ceva ca mine. A avut și păduchi, ceea ce pentru el a fost devastator social. Eu nu eram decât o puștoaică tăcută, cu dificultăți în a vorbi cu copii pe care nu-i cunoșteam, dar Hudson a fost chinuit îngrozitor de cei mai mulți dintre elevi, care i-au făcut viața un iad.
   Astăzi, trec printre băncile slinoase ținând în mâini tava cu un hotdog, cartofi prăjiți creponați și câteva pliculețe de ketchup, plus o cutie cu lapte cu ciocolată și realizez că, pur și simplu, nu știu unde să mă așez. Îmi încrucișez privirea cu câțiva puști cu care eram prietenă, dar îi văd cum se uită repede în altă parte.
   Desigur, Hudson este și el aici. S-a înfipt la masa lui Kenzie, cu părul lui blond revărsându-se pe frunte când înclină capul spre ea, adâncit în conversație. Hudson este, efectiv, cel mai nou băiețel de jucărie al lui Kenzie. A fost adoptat oficial și pe mine nu m-a luat în aventura asta. Nu-l pot învinovăți.
   Totuși, mi-aș dori să vorbească iar cu mine.
   - Addie! Addie, aici!
   Răsucesc iute capul, să văd cine mă strigă. Este Ella Curtis, pe care o știu doar pentru că este cea mai slăbănoagă fată din clasa a unsprezecea, are cel puțin 4-5 kilograme mai puțin decât celelalte. Ella și cu mine abia dacă ne-am spus 10 cuvinte una alteia în ultimii 2 ani, dar acum o văd stând la o masă și făcându-mi de zor cu mâna. Nu e genul de persoană cu care mi-aș petrece timpul în mod obișnuit, însă acum sunt nespus de fericită că m-a invitat să stau cu ea. Mă așez pe locul de vizavi și las tava pe masă, reușind totodată primul zâmbet sincer al zilei.
   - Hei, îi spun. Mulțumesc.
   - Nicio problemă.
   Ella apucă un cartof prăjit cu degetele ei scheletice și linge ketchupul, fără să muște din cartof.
   - Mi-a părut rău de tine, să stai acolo, în picioare, pentru că nimeni nu vrea să te primească la masă.
   Nu știu ce să-i răspund. Are dreptate, dar mă simt ciudat s-o aud așa, de-a dreptul. Însă sunt bucuroasă că mai există oameni care vorbesc cu mine. Poate că mama are dreptate. Poate că, până la urmă, vor uita cu toții ce s-a întâmplat și n-o să mai fie așa o mare daravelă.
   Ella își aruncă peste umăr părul ei lung, castaniu și sârmos, uitându-se spre masa lui Kenzie. Întorc și eu privirea exact la timp ca s-o văd pe Kenzie sprijinindu-și capul blond pe umărul lui Hudson.
   - Hei, crezi că sunt împreună? mă întreabă Ella.
   - Habar n-am, mormăi eu.
   Mușc din hotdogul cu gust prea artificial chiar și pentru un hotdog. Practic, e un soi de cauciuc.
   - Hudson e așa de sexy.
   A terminat de lins cartoful prăjit și îl așază la loc pe farfurie. Apoi ia altul și începe să-l lingă și pe acela.
   - Fac un cuplu potrivit.
   Mârâi drept răspuns și urăsc să recunosc, dar sunt de acord cu ea. Arată bine împreună. Părul blond-auriu al lui Kenzie scoate în evidență blondul aproape alb al lui Hudson.
   - Parcă tu te vedeai cu el anul trecut, nu? mă presează ea.
   Clatin din cap.
   - Nu.
   Niciodată nu am avut o astfel de relație. M-am împrietenit cu Hudson în școala primară; aveam în comun faptul că ne rușinam amândoi cu tații noștri. Totuși, situația lui era mai rea decât a mea - cel puțin așa se vedea din exterior. Tata nu mai este acum, însă în perioada aceea obișnuia să zacă mort de beat în mijlocul livingului, într-o baltă de vomă, dar măcar pe el nu l-a văzut în halul ăsta niciunul dintre colegii mei. Însă tatăl lui Hudson era om de serviciu la noi în școală. Îl zăream deseori împingând mopul și găleata pe coridoare și strigând la copii blesteme crâncene în poloneză.
   Între noi s-a legat ceva și, chiar și după ce am ajuns în gimnaziu, iar tatăl lui Hudson n-a mai fost un spectacol permanent prin preajmă, am rămas în continuare prieteni buni. Ba chiar și în liceu, unde Hudson a devenit genul de puști după care fetele întorceau capul și, după ce și-a făcut un nume pe terenul de fotbal, tot mi-a rămas loial. Până într-o zi...
   În fine, nu vreau să mă gândesc acum la asta.
   Ella linge al treilea cartof prăjit. Sunt fascinată de treaba asta. Se pare că atât mănâncă la prânz, ketchup, iar cartofii prăjiți sunt doar vehiculul pentru ceea ce mănâncă de fapt. Ca să fiu corectă, și eu făceam același lucru când îmi prepara mama țelină cu unt de arahide. Dar ce copil mănâncă țelină? Totuși, cartofii prăjiți sunt cartofi prăjiți!
   - Urăsc din inimă prima zi de școală, spune Ella. De fapt, urăsc școala, în general. Este atât de jalnic să trebuiască să venim aici în fiecare zi și să fim obligați să învățăm niște prostii cât casa, care nu vor mai avea vreodată importanță.
   - Așa cred și eu.
   Pe mine nu mă deranjează partea cu învățatul. Nu de aceea nu voiam să vin astăzi aici.
   - Gen, trigonometria.
   Își încrețește nasul pistruiat.
   - Gen, frățică, ia zi, când o să mai folosesc eu vreodată chestia asta în viață? Serios, este așa o pierdere de timp. Tu pe cine ai la trigonometrie?
   - Pe doamna Bennett.
   Mârâie.
   - E o scorpie insuportabilă. Îți dă, gen, tone de teme și testele ei sunt superdificile. Cel puțin așa am auzit.
   Minunat. Și matematica a fost dintotdeauna materia la care am mers cel mai greu. Anul ăsta deja a decolat fantastic.
   - Dar îl am pe domnul Bennett la engleză.
   Asta o face să chicotească.
   - OK, ar putea să compenseze. Gagico, domnul Bennet e sexy rău de tot. Între ăștia doi e o mare diferență de atractivitate. Gen, cum a ajuns să se însoare cu ea?
   Nu știu ce să-i răspund. Nu știu decât vag cum arată cei doi profesori.
   - Dar poate că el nu este genul tău, îmi face Ella cu ochiul. Poate că preferi pe cineva care seamănă mai degrabă cu domnul Tuttle.
   Simt cum mă lasă inima. Este ultimul lucru despre care să vreau să vorbesc.
   - Nu chiar.
   - Serios acum.
   Ella lasă jos cartoful prăjit pe care-l lingea și se apleacă peste masă, cu ochii mari.
   - Cum a fost să fii cu domnul Tuttle? Pare scârbos.
   Cobor privirea, evitându-i căutătura curioasă.
   - Nu s-a întâmplat nimic cu domnul Tuttle, murmur eu. N-am spus niciodată că s-ar fi întâmplat ceva.
   - Îhî, spune ea cu vocea plină de sarcasm. Păi și atunci cum se face că a fost concediat?
   - Nu știu.
   Mi se pune un nod în gât. Nu vreau să vorbesc despre asta, așa că mă concentrez pe cutia de lapte cu ciocolată. Pe spatele ei este scrisă o glumă. Ce poartă un nor pe sub pelerina de ploaie?
   - Oh, fii serioasă, îmi face Ella cu ochiul. Poți să recunoști cinstit. Toată lumea știe, oricum.
   Ridic cutia de lapte, ca să văd răspunsul ghicitorii. Lenjerie tunată.
   - Este atât de bătrăn, continuă ea, cu o voce ascuțită răzbătând prin zumzetul agitației din jurul nostru. Avea, gen, 50 de ani sau mai mult. Arată ca Moș Crăciun! Nu pot să cred că ți-ai tras-o cu el. Serios, cum a fost?
   Abia acum îmi pică fisa. Ella nu vrea să-mi fie prietenă. Nu vrea decât să audă de la mine toate bârfele, ca să le poată spune tuturor cât de scârbos a fost să mi-o trag cu domnul Tuttle și are nevoie să afle totul despre asta. Dar n-am de gând să stau aici, în timp ce Ella mă trage de limbă pentru niște informații despre ceva ce nu s-a petrecut niciodată.
   Arunc la gunoi resturile de pe tavă, lăsând-o pe Ella la masă. Nici măcar nu încearcă să mă facă să rămân. În timp ce mă îndepărtez, o aud chicotind în barbă.
   Pe drumul spre ieșirea din cantină trec pe lângă masa lui Kenzie.
   Este adâncită în conversația cu prietenii ei, dar îmi dau seama că Hudson a văzut toată discuția cu Ella. Ochii lui de un albastru palid îi întâlnesc pentru o fracțiune de secundă pe ai mei, apoi se uită în altă parte, așa cum face în ultima vreme. A decis oficial că nu va mai vorbi niciodată cu mine. Poate că, dacă nu s-ar fi întâmplat asta, n-ar fi explodat nici tot rahatul cu domnul Tuttle. Poate că n-aș fi ajuns paria școlii.
   În orice caz, ies valvârtej din cantină și mă așez singură la o masă de la bibliotecă, așteptând în tăcere să înceapă a șasea oră.

CAPITOLUL 5

   EVE

   Soțul meu se află în compania altei femei.
   Suntem amândoi la cantina personalului. Însă stăm la mese diferite, ca de obicei. Când am început să lucrez aici, obișnuiam să mâncăm împreună, însă Nate a glumit odată despre cum o să ne iasă pe nas tovărășia dacă petrecem prea mult timp împreună, iar eu am priceput aluzia. Așa că azi stau cu Shelby și ascult doar cu o jumătate de ureche cum îmi toacă despre vara minunată petrecută la Cape Cod. Între timp, Nate se află la două mese distanță, împreună cu Ed Rice, profesorul de educație fizică, și profesoara cea nouă, care trebuie să fi început de azi.
   Profesoara nouă pare ieșită direct de pe băncile facultății. Chipul ei are expresia aceea proaspătă pe care mie mi-au șters-o de pe față cei 8 ani de predat matematică la liceu. Este drăguță într-un fel tânăr și infatuat. Dacă s-ar îmbrăca într-o pereche de blugi și un tricou, ar putea fi cu ușurință confundată cu una dintre eleve, dar azi poartă o bluză roz și o fustă cafenie, asortată cu niște pantofi masivi cu toc, maronii, pe care i-am văzut săptămâna trecută la Target, cu 25 de dolari perechea.
   Îi dau un ghiont lui Shelby, care tocmai ridica în slăvi un restaurant unde sunt serviți cei mai buni creveți din lume.
   - Cine-i aia?
   Shelby se uită spre celălalt capăt al cantinei, la tânăra care pare foarte în largul ei alături de soțul meu.
   - Cred că o cheamă Hailey. Este noua... ăăă, profesoară de franceză, parcă?
   Profesoară de franceză. Aproape ditamai clișeul.
   Shelby mijește ochii spre mine.
   - Doar nu-ți faci griji acum, nu? Haide, zău. Nate e un tip la locul lui.
   Aș vrea să cred asta. Aș vrea să cred că toate serile în care a ajuns acasă noaptea târziu, anul trecut, au fost numai din cauza orelor petrecute corectând lucrări sau supraveghind activitățile extrașcolare. Aș vrea să cred că bine reglementata și unica noastră noapte de sex pe lună are drept cauză libidoul lui scăzut.
   - Da, spun în cele din urmă. Sunt sigură că e cum zici tu.
   Iar acum Hailey, simpatica profesoară de franceză, i-a pus o mână pe braț. Îmi vine să-i scot ochii cu unghiile. Singura salvare divină este că Ed Rice, suferind de singurătate cronică, pare să-și fi canalizat deja toate eforturile spre ea. Dar, dintre ei doi, e limpede pe cine va alege Hailey. Ed e cu douăzeci de ani mai în vârstă și chelește.
   Din fericire, clopoțelul pentru ora următoare începe să sune înainte să apuc să fac ceva ce aș putea regreta mai târziu.
   De obicei, după ce se termină pauza de prânz, Nate și cu mine ieșim din cantină îndreptându-ne în direcții diferite. De data aceasta mă duc țintă spre el, cu tocurile țăcănind zgomotos pe podea. Îl apuc de braț din același loc unde l-a atins și Hailey cu câteva clipe în urmă.
   - Hei, îi spun. Cum merge prima zi?
   Nate clipește spre mine, surprins că-i vorbesc în incinta școlii. Dar îmi zâmbește imediat.
   - Ca pe roate. Dar ție, draga mea?
   - Bine, până acum.
   - Minunat.
   Ridică întrebător o sprânceană, întrebându-se în mod evident de ce l-am abordat. Nu-mi dau seama dacă Hailey ne privește sau nu, însă, pentru orice eventualitate, îl apuc de cravata cafenie și îl trag spre mine. Dacă aș fi fost pisică, aș fi făcut pipi pe el; dar pentru că sunt om, îi plantez un sărut pe buze, evident mai pasional decât cele 3 sărutări zilnice obișnuite.
   Pare surprins și, ca întotdeauna, este primul care se desprinde din sărut. Iar după aceea se șterge pe buze cu arătătorul.
   - Bine, atunci, îmi spune. E un rămas-bun drăguț.
   Zâmbește, dar suntem căsătoriți de suficient timp încât să-mi dau seama că zâmbetul nu-i autentic. Însă Hailey nu știe asta.
   Sala de clasă este la etajul al treilea și ajung acolo cu două minute înainte de următorul clopoțel. Noii elevi se strecoară în clasă și se așază unde vor. Va trebui să-i reorganizez eu. Am învățat din experiențele anterioare că, dacă nu-i separi pe adolescenți de prietenii lor, nu vei reuși să-i ții atenți la oră.
   Înainte să apuc să intru în clasă, o fată îmi taie calea. Este Jasmine Owens, care a fost în clasa mea și anul trecut. I-am dat 10 cu felicitări în ambele semestre. E îmbrăcată cu o bluză drăguță și cu blugii pentru prima zi de școală, și a schimbat sneakerșii obișnuiți cu o pereche de sandale cu vârful acoperit, decorate cu flori.
   - Doamnă Bennett, spune ea. Iertați-mă că vă deranjez, dar speram să vă prind înainte de a începe ora.
   - Ce s-a întâmplat, Jasmine? îmi aruncă un zâmbet nervos.
   - Încep să trimit cererile de admitere pentru facultăți și speram să-mi scrieți o scrisoare de recomandare.
   Înainte să pot răspunde, adaugă:
   - Sunteți profesoara mea preferată, vreau să spun dintre toți. Plănuiesc să urmez o carieră în educație și vreau să fiu profesoară de matematică - la fel ca dumneavoastră.
   Simt cum mă îmbujorez de plăcere și o parte din furia pe care am simțit-o mai devreme la cantină se împrăștie brusc. Jasmine a fost o elevă extraordinară, așa că nu mă surprinde faptul că lucrează deja la cererile pentru admitere la facultate. Și îmi place să aud că am contat în viața unui elev. Am zile când simt că nu fac decât să predau elevilor o materie pe care ei o urăsc și - hai să fim sinceri - nu o vor mai folosi, probabil, niciodată. Este greu să aduci argumente pentru modul în care sinusurile și cosinusurile îți vor fi utile în viața de zi cu zi.
   - Sigur că da. Te rog, trimite-mi un e-mail și stabilim detaliile. Și să-mi spui dacă te mai pot ajuta cu ceva.
   Acum e rândul lui Jasmine să se îmbujoreze.
   - Vă mulțumesc, doamnă Bennett. Apreciez mult susținerea dumneavoastră.
   Această conversație mi-a adus o energie de care aveam mare nevoie și care persistă chiar și atunci când elevii încep să se plângă de mutarea pe alte locuri decât cele alese. Nate îi lasă să stea unde naiba vor ei, dar să fim corecți, la ora de engleză copiii ăștia încremenesc fermecați de magnetismul său. Eu nu am acest dar aparte, însă cred că sunt o profesoară bună.
   Până ajung la finalul alfabetului, aproape că am uitat de acel nume din registru care m-a îngrozit încă de când am primit lista elevilor, cu câteva săptămâni în urmă.
   - Adeline Severson, strig în cele din urmă.
   O fată de înălțime medie iese în față, ca să-și ocupe locul liber venit la rând. Adeline Severson este cea mai puțin remarcabilă fată pe care am văzut-o eu vreodată. Ar putea să se piardă ușor în orice mulțime. Are părul de culoarea pungilor cafenii de hârtie și trăsături simetrice, dar banale. Ar putea fi drăguță dacă ar încerca, dar nu încearcă - absolut deloc. O privesc cum se strecoară în bancă și își încrucișează respectuos brațele în față. Dacă n-ar fi chemat-o Adeline Severson, nu aș fi crezut niciodată că fata asta ar fi în stare să-mi provoace cel mai mic moment de tulburare.
   - Addie, îmi spune ea.
   Ridic din sprâncene.
   Își roade o unghie.
   - Aș prefera să-mi spuneți Addie.
   Îmi notez acest lucru, chiar dacă știu perfect că i se spune Addie. Așa i-a spus și Art când mi-a povestit despre ea. „N-am făcut decât să fiu amabil cu Addie. Biata fată și-a pierdut tatăl acum câteva luni, Eve. Habar n-aveam...”
   N-o vreau la mine în clasă. Art este ceva mai bună persoană pe care am avut onoarea s-o cunosc. Un profesor dedicat, căruia chiar i-a păsat cu adevărat de fiecare dintre elevii lui. Dacă nu ar fi fost așa, nici n-ar fi intrat în vreun necaz, la urma urmelor. Iar acum, din cauza fetei ăsteia, viața lui e distrusă.
   Însă, dacă m-aș fi gândit bine la asta, mi-aș fi dat seama că nu contează defel dacă Addie Severson este sau nu la mine în clasă. Ce anume ar fi trebuit să mă îngrijoreze cu adevărat?
   Faptul că Addie este și în clasa soțului meu.

CAPITOLUL 6

   ADDIE

    Prima zi de școală nu este de obicei atât de rea. Mă refer la învățătură. În general, profesorii ne spun doar cum va decurge anul.
   Dacă ne vor da sau nu teme în weekend. Dacă o să ne dea o mulțime de teste mai mici de-a lungul semestrului sau unul uriaș la final.
   Iar apoi, la final de zi, nici nu am teme pentru acasă. Poate doar câteva chestii simple, gen Scrie cinci sute de cuvinte în care să-mi povestești un pic despre tine. Genul de teme pe care le pot face tolănită pe canapeaua din living, în timp ce mă uit la televizor și-mi îndes în gură pufuleți cu brânză.
   Engleza este ultima oră. Și este și materia mea preferată. Să nu râdeți, însă jobul meu de vis este să devin poetă, chiar dacă știu că asta nu e o meserie reală, pe care să o poată practica prea mulți în acest secol, și că probabil voi sfârși fiind asistentă, ca mama.
   Profesorul meu de anul acesta este domnul Bennett, pe care-l iubește toată lumea. Dar mai ales fetele, fiindcă îl consideră extrem de chipeș, însă mie nu prea îmi pasă de astfel de lucruri, în ciuda a ceea ce insinua Ella.
   Spre deosebire de doamna Bennett, care ne-a așezat pe toți pe locuri stabilite în funcție de numele de familie, clasa domnului Bennett este un spațiu liber pentru toată lumea. Cei mai mulți încearcă să se așeze lângă prieteni, dar întrucât se pare că eu n-am așa ceva, mă așez pe un loc la fereastră, în banca a doua. Îmi place să stau lângă geam la orele de engleză. Mă inspiră.
   La o secundă după ce sună clopoțelul, simt cum mi se zguduie scaunul. Îmi ia un moment să-mi dau seama că cineva tocmai a tras un șut într-unul dintre picioarele scaunului. Ridic privirea și dau de Kenzie, secondată de una dintre slujnicuțele ei, Bella.
   - Ăsta e locul meu, mă informează ea.
   Clipesc nedumerită.
   - Oh. Dar... este prima zi și nu stătea nimeni aici, așa că...
   Kenzie mă sfredelește cu ochii ei de un albastru pătrunzător, tiviți cu mascara neagră.
   - Aici stau eu întotdeauna.
   Poftim? E prima zi de școală și, efectiv, abia am intrat în clasă. Cum ar putea să fi acesta locul unde stă întotdeauna?
   - Oh, spun iar. Dar...
   - Ești surdă? mă repede Bella. Kenzie ți-a zis că-i locul ei. Ridică-te.
   Mă uit în jur, prin clasă. Cele mai multe dintre locurile bune sunt deja ocupate, deși cel de lângă mine a rămas liber, din moment ce nimeni nu vrea să stea acolo. Probabil că aici va sta Bella, dacă îi cedez locul lui Kenzie.
   Având în vedere tot ce mi se întâmplă deja, ultimul lucru pe care-l vreau este să mă căpătuiesc cu un inamic precum Kenzie Montgomery. Așa că-mi iau geanta și mă îndrept spre unul dintre locurile rămase libere. Este chiar pe primul rând, practic direct în poala domnului Bennett. Minunat.
   Domnul Bennett este la catedră, cercetând catalogul. Văd pe catedră și o carte și arunc o privire spre cotor - este un volum de poezie de Edgar Allan Poe, în mod cert poetul meu preferat. Ăsta e cam singurul lucru de azi care îmi ridică un pic moralul.
   După ce sună clopoțelul pentru începerea orei, domnul Bennett ridică ochii din catalog. Chipul i se destinde într-un zâmbet și colțurile gurii se arcuiesc, făcându-mă să tresar. Până acum l-am mai văzut de multe ori pe domnul Bennett pe culoar, dar până în secunda asta, când i-am zărit surâsul de la o jumătate de metru, nu mi-am dat seama cât de absurd de chipeș este, într-adevăr. Nici măcar nu pot spune exact de ce, dar e ceva în robustețea trăsăturilor lui și în sclipirea din privire.
   Există și lucruri mai rele decât să aterizezi în prima bancă, la ora de engleză.
   Desigur, este foarte în vârstă. Are cam 35 de ani sau poate chiar se apropie de 40. Și căsătorit, desigur, cu o femeie care ne-a dat temă pentru acasă chiar din prima zi de școală. (Atât de nasol...) Dar nu pot spune că nu e sexy. Ora asta nu o să fie în niciun caz un chin.
   Domnul Tuttle nu era chipeș. Nimeni n-ar fi spus despre el că e sexy. Era și mai în vârstă decât domnul Bennett și avea o burtă mare, care-i atârna peste curea. Dar cu el nu a fost niciodată vorba de așa ceva.
   - Salut tuturor.
   Domnul Bennett se ridică de la locul lui și ocolește catedra venind în față, unde se așază pe un scaun cocoțat pe piedestal.
   - Bine ați venit la ora de engleză din clasa a unsprezecea. Dacă nu aici ar fi trebuit să vă aflați, vă sugerez să ieșiți repejor, înainte să apuce să observe cineva.
   Nu pleacă nimeni. Am sentimentul că, și dacă se trezește careva în locul nepotrivit, s-ar putea să rămână acolo.
   - Excelent.
   Se bate cu degetele în coapsa dreaptă.
   - Atunci hai să trecem la treabă. Anul acesta vom pune accentul pe poezie. O să citiți atât de multe poezii, încât veți face rime și în somn.
   Domnul Bennett se freacă peste genunchiul drept și nu mă pot reține să nu observ că materialul pantalonilor este ușor tocit în dreptul genunchiului. Mă întreb câți bani câștigă ca profesor.
   Niciuna din hainele lui nu pare nouă sau scumpă.
   Pe de altă parte, doamna Bennett purta o pereche de pantofi care păreau să fi costat o avere. Nu că știu eu prea multe despre pantofi, dar are și mama o pereche ca aceea și nu mă lasă s-o port, fiindcă spune că sunt prea scumpi și o să-i distrug. Probabil că are dreptate.
   - Acum, spune el, vreau să trec prin clasă și să-mi spuneți care e poezia voastră preferată, dacă aveți vreuna. Nu vreau să inventați doar ca să mă impresionați, fiindcă o să-mi dau seama.
   Văd câteva mâini ridicându-se, pentru că, evident, e limpede că toată lumea e dornică să-l impresioneze pe domnul Bennett. Mai ales fetele din clasă. Iar când profesorul le zâmbește, ele chicotesc drept răspuns.
   După ce vreo 10 dintre noi spun titlurile poeziilor preferate, aruncând cu nume mari precum Angelou, Dickinson sau Silverstein, domnul Bennett își îndreaptă atenția spre mine, chiar dacă n-am ridicat mâna. Azi n-am ridicat mâna nici măcar o dată - anul acesta mă străduiesc să fiu invizibilă.
   - Adeline? spune el.
   Urăsc când oamenii mă strigă pe numele complet, în general, pentru că asta-mi amintește că am niște probleme.
   - Addie, îl corectez eu.
   - Addie.
   Dă din cap.
   - Dar tu? Care e poezia ta preferată?
   - „Annabel Lee”, spun fără nicio ezitare.
   Știu că este și în volumul de pe catedră, dar nu de aceea am rostit acest titlu. Mi-a plăcut întotdeauna la nebunie poemul ăla. Este superb, obsedant și romantic totodată. Pot să-l recit pe tot, îl știu pe de rost.
   - Ah, încă o iubitoare a marelui Poe!
   Pare cu adevărat încântat.
   - Favoritul meu este „Corbul”, dar „Annabel Lee” conține unele dintre cele mai obsedante versuri.
   Râde la mine și ridurile din jurul ochilor se adâncesc ușor.
   - „Și când noaptea suia, stam întins lângă ea,
   Draga mea, draga mea, viața, mireasa mea,
   În mormântu-i dintre ape vii,
   În groapa-i dintre fremătătoare ape vii.”
   Mă trece un fior, exact ca-n poezie.
   Mă privește drept în față cu ochii lui căprui, ca și când aș fi singura persoană din încăpere.
   - Știi la ce se referă aceste versuri, Addie?
   - Sunt despre o fată pe care a iubit-o când era tânăr. O iubire din adolescență, moartă între timp. Am citit că nimeni nu știe exact cine l-a inspirat să scrie acest poem.
   - O să-l discutăm foarte detaliat în cursul acestui an, spune el. Precum și despre iubirea lui Poe pentru litera „L”. Annabel Lee. Lenore. Eulalie.
   Îmi face cu ochiul.
   - Adeline.
   În momentul acesta, nu-mi pasă că mă urăște toată lumea din școală. Nu-mi pasă că nimeni nu vrea să stea lângă mine la cantină. Nu-mi pasă că am o grămadă de teme idioate la mate, încă din prima zi de școală. Pentru că profesorul meu de engleză îl iubește pe Poe la fel de mult ca mine.
   Și pentru că mi-a făcut cu ochiul.

CAPITOLUL 7

   EVE

   Cum face mereu, Nate rămâne și azi la școală până târziu. Pe lângă revista aceea de poezie pe care o scot de două ori pe an, este și unul dintre supervizorii ziarului școlii, așa că are mereu ceva în lucru. 
   Teoretic vorbind, eu supraveghez cercul de șah, dar am fost informată că nu sunt obligată să stau la toate întâlnirile, așa că de cele mai multe ori n-o fac. Ultimul lucru pe care mi-l doresc la finalul orelor, când simt deja că-mi bubuie capul, este să mă uit la niște adolescenți care împing încolo și încoace pe o tablă ture și cai.
   Fiindcă în această dimineață am venit împreună cu Nate, cu o singură mașină, o rog pe Shelby să mă ducă și pe mine acasă. Când ajung, este abia 15.30. De obicei, la ora asta încep să sap prin maldărele de teme pentru acasă, însă fiind prima zi, mă trezesc că n-am nimic de făcut. Este prea devreme pentru obișnuitul pahar de vin, plin ochi, cu care mă tratez seara.
   Urc în Kia mea, fără să știu încotro mă îndrept de fapt, când mă trezesc că o apuc pe strada Washington. Toate orașele din Massachusetts au o stradă Washington și o stradă a Libertății, adeseori și o stradă Massachusetts. Oricine-ar fi fost ăla care a denumit străzile din acest stat, nu a dat dovadă de prea multă creativitate.
   Îmi continui drumul până ajung la mallul de la limita vestică a orașului Caseham, unde parcarea geme de mașini. Văd și o gașcă de adolescenți bucurându-se de ultima după-amiază liberă înainte să fie copleșiți de grămada de teme pentru acasă. Vederea acelor puști strecurându-se pe ușile rotative mă face să mă opresc în loc. Ori de câte ori dau peste elevii mei în afara școlii, observ că sunt absolut îngroziți să mă vadă. Ar trebui să nu mă las afectată de asta, dar ceva din smerenia lor se reflectă și asupra mea.
   Rămân în mașină preț de o clipă, cu mâinile încleștate pe volan.
   Mă întreb ce-o face Nate acum - el n-ar fi stresat de ideea de a-și întâlni elevii la mall. Probabil că are o discuție cu noul redactor-șef al ziarului școlii, un băiat sclipitor, pe nume Bryce Evans. Anul trecut l-am avut și eu pe Bryce în clasă și a fost tot un elev de nota 10 cu felicitări. Niciodată n-a venit cu tema nefăcută. Puștiului ăluia îi scrie pe frunte admiterea într-o facultate de top. Număr până la 10, apoi de la 10 înapoi. După ce fac asta încă de două ori, simt cum umerii mi se relaxează.
   Ies din mașină strângând la piept geanta bleu, atât de mare încât Nate mă tachinează mereu că o să mă cocoșeze de-a dreptul. Totuși, azi e aproape goală, deci presupun că nu sunt în pericol să fac vreo cocoașă.
   Îndată ce trec de ușile culisante de la intrare, mă izbește drept în față mirosul de zahăr cu scorțișoară de la standul cu covrigi. Mi-ar plăcea o cană plină cu bucățele de covrig proaspăt și, dacă aș fi elevă la liceu, exact asta aș mânca acum. Însă metabolismul meu nu mai este ce era odată, așa că-mi țin respirația când trec pe lângă standul de covrigi și la fel când trec pe lângă cel cu ciocolată Godiva. Da, mi-ar plăcea o căpșună învelită în ciocolată, dar n-a fost să fie azi.
   Îmi continui drumul până când ajung la magazinul Footsies.
   Preț de câteva clipe stau pur și simplu în fața vitrinei. Magazinul expune pantofi și ghete cu toc de la Christian Louboutin ce împodobesc vitrina, inclusiv o pereche de stiletto cu toc cui din piele neagră, deși tocul în sine este auriu. Mă uit la perechea mea de pantofi Jimmy Choo cumpărată cu două săptămâni în urmă, în ciuda a ceea ce i-am spus lui Nate. O să afle mai încolo, când o să vadă extrasul de pe cardul de credit.
   Îmi plac nespus pantofii cu toc înalt. Am fost mereu un pic mai scundă decât media, am puțin sub 1,60 și urăsc să fiu mai scundă decât elevele mele. O pereche de tocuri de 7-8 centimetri îmi dau un avantaj care îmi sporește încrederea în mine. Prefer să nu fiu nevoită să-mi dau prea tare capul pe spate când îmi privesc soțul, căci el are aproape 1,80.
   Și în afară de povestea cu pantofii, de cele mai multe ori chiar m-am purtat cum trebuie. Practic, am câte o pereche de pantofi în coșurile de cumpărături ale tuturor site-urilor de vânzări online, dar esențialul este că nu am cumpărat nimic, de fapt. Doar am pus pantofii acolo, dar n-am finalizat achiziția. Așa că, de ce nu mi-aș face și eu din când în când o bucurie?
   Footsies este un magazin de fițe, dar e destul de mare și nu are decât o vânzătoare care stă îndărătul casei de marcat, uitându-se în telefon. În ciuda gloatelor de adolescenți ce aglomerează mallul, aici nu sunt decât vreo câțiva clienți. Magazinul acesta nu vinde Doc Martens sau sneakerșii pe care i-ar cumpăra cei mai mulți dintre copiii ăștia. Aici se vând pantofi pentru „oameni în vârstă” ca mine.
   Fata de la tejghea nu dă niciun semn că ar vrea să mă asiste, ca urmare mă plimb nestingherită printre rafturi. Pantofii cu toc de la Christian Louboutin sunt expuși într-un rastel în magazin și când verific mărimea pe interiorul pantofului, descopăr că au și numărul meu - 37.
   Îi iau din raft și găsesc într-o parte o banchetă unde să-i probez.
   Scot pantofii purtați toată ziua și îmi strecor în pantofii cei noi talpa încălțată în ciorap. Descopăr că-mi vin perfect și mă simt exact ca Cenușăreasa. Nu mă taie la călcâi și nu mă strâng la degete. I-aș putea purta o zi întreagă.
   De fapt, ar fi o achiziție înțeleaptă.
   Și de ce nu? Am lucrat toată vara. Merit o recompensă. Nu știu de ce, dar simt un val de încântare agitată de fiecare dată când îmi cumpăr o pereche de pantofi. Nici măcar nu știu ce-mi place mai tare. Ador entuziasmul cu care îi duc la casă, pentru a fi scanați de vânzătoare, și anticiparea momentului că în curând îmi vor aparține. Sau poate este bucuria de a-i depozita în dulap, frumos aliniați lângă celelalte perechi. Și, desigur, mai vine și primul moment când îi voi purta în afara casei. Oi fi eu banală în comparație cu soțul meu, dar niște pantofi ca ăștia mă fac să mă simt strălucitoare. Ca și când aș fi, totuși, îndeajuns de atrăgătoare încât să fiu căsătorită cu superbul Nathaniel Bennett.
   Doar că ajung și la clipa când întorc pantofii și văd eticheta cu prețul. Oh. Oh, uau. Nate nu va fi niciodată de acord cu asta.
   Valul de dopamină se evaporă brusc. Oricât de mult mi i-aș dori, pantofii aceștia nu vor fi niciodată ai mei. Chiar dacă n-ar trebui să-mi înfrunt soțul când vom primi extrasele cardurilor de credit, tot n-aș putea justifica vreodată cheltuirea unei sume atât de mari pe o pereche de pantofi. Îmi privesc tălpile și simt cum mă copleșește un val de tristețe. Îmi doresc pantofii ăștia.
   Atât de mult.
   Mă uit spre vânzătoarea aflată tot la casa de marcat. În fața ei se află o femeie în vârstă care își cumpără niște pantofi, așa că e atentă la ea. Femeia se scotocește prin geantă, căutându-și portofelul. Probabil va plăti cu vreun cec sau ceva de genul ăsta. O să mai dureze ceva.
   Iar geanta mea imensă se cască înaintea mea, complet goală.
   Înainte să-mi dau seama ce fac, strecor înăuntru perechea de stiletto Christian Louboutin. Încap perfect, ca și când ar fi fost meniți să intre acolo. Trag fermoarul; nici n-ai zice că sunt înăuntru.
   Știu că cele mai multe perechi de pantofi nu au alarmă, ca să declanșeze scanerele de la intrare. Nu au eticheta aceea de siguranță.
   Dau să mă ridic, dar îmi tremură picioarele, așa că mă așez la loc. Chiar am de gând să fac asta? Chiar o să fur acești pantofi? N-am mai făcut niciodată așa ceva.
   În fine, n-am mai făcut-o de mult.
   N-o să mă prindă nimeni. Vânzătoarea abia dacă mi-a aruncat o privire de când am intrat aici, iar acum, după ce femeia în vârstă și-a plătit pantofii, o văd că se întoarce din nou la telefonul ei. Pot să ies pur și simplu din magazin și nici n-o să bage de seamă. N-am văzut nici camere de luat vederi.
   Chiar am de gând să fac asta?
   Presupun că da.
   Încerc iar să mă ridic, de data asta cu mai mult succes, cu picioarele în continuare nesigure, dar izbutind să mă mențină în poziție verticală. Cu mâna tremurătoare, îmi dau după ureche o șuviță din părul meu fără vlagă, șaten-noroios. Femeia în vârstă se îndreaptă și ea spre ușă strângând bine în mâna dreaptă, noduroasă, punga de plastic cu propria pereche de pantofi. O urmez, îndreptându-mă la rându-mi spre ieșire. Mă uit în spate și văd vânzătoarea adâncită în ecranul telefonului. N-o să se prindă că plec cu pantofii aceia în geantă, iar Nate nu va avea motiv să se plângă de cheltuielile de pe cardul de credit.
   Și chiar în momentul în care mă felicit pentru succes, țiuitul alarmei izbucnește strident în tot magazinul.

CAPITOLUL 8

   ADDIE

   După ore merg direct acasă, fiindcă așa mi-a spus mama să fac.
   Iau autobuzul școlii, pentru că sunt fără bicicletă și e un pic cam mult de mers pe jos, mai ales că am un rucsac destul de greu. Cei mai mulți dintre copiii din autobuz sunt mai mici decât mine, fiindcă o mulțime din elevii de-a unsprezecea și a douăsprezecea vin la școală cu mașinile. Eu am făcut 16 ani astă-vară și mi-am luat și permisul de înscriere la școala de șoferi, dar, oricât de mult m-am rugat de ea, mama a fost categorică în decizia ei că nu sunt încă pregătită pentru lecțiile de condus. Totuși, am reușit s-o conving să mergem împreună de câteva ori într-o parcare, unde să fac vreo câteva manevre. Mai bine decât nimic.
   Hudson are acum mașină. A împlinit 16 ani în urmă cu 10 luni, pe când încă mai vorbea cu mine. Abia a așteptat să primească permisul provizoriu și să-și dea examenul de conducere, ca să poată primi un permis limitat. Ca de obicei, m-a inclus și pe mine în planurile lui. „O să trec în fiecare dimineață să te iau la școală, Addie.”
   Mașina pe care și-a cumpărat-o pare făcută de el însuși din piese adunate de prin gunoaie și sunt sigură că și-a plătit-o singur, din banii adunați în joburi de vară sau cu jumătate de normă, după școală. Însă noua lui iubită, Kenzie, nu pare să aibă vreo jenă să urce în ea.
   Când ajung la intrare, mama deschide larg ușa înainte să apuc măcar să mă scotocesc de chei prin rucsac. Este evident că supraveghea strada, așteptându-mă să mă întorc de la școală. Poartă o pereche de pantaloni gri de yoga, iar părul încărunțit i-a scăpat parțial din coada prinsă la spate.
   - Cum a fost la școală? mă întreabă înainte să apuc să intru în casă.
   - Minunat. A fost cea mai bună zi de școală dintotdeauna.
   - Nu face pe deșteaptă.
   Arunc rucsacul pe jos, lângă ușa de la intrare, chiar dacă ar trebui probabil să-l iau la mine în cameră, din moment ce am teme de făcut. Atât domnul Bennett, cât și doamna Bennett au reușit să ne dea de lucru chiar din prima zi. Dar cel puțin abia aștept să-mi fac tema la engleză. Proful ne-a cerut să scriem despre cum ne-am petrecut vara, însă sub forma unei poezii.
   Mama își frământă mâinile urmărindu-mă prin casă, chiar dacă știe cât de mult urăsc chestia asta.
   - Ți-ai făcut vreun prieten?
   Mârâi.
   - Nu.
   - Dar Hudson?
   Nu fac decât să clatin din cap.
   - Nu înțeleg ce s-a petrecut între voi.
   Își trage în sus pantalonii de yoga care par prea strâmți.
   - Este un băiat tare drăguț. Înainte erați de nedespărțit.
   - Nu știu.
   - Vrei s-o sun eu pe maică-sa?
   Mârâi iar. În niciun caz nu vreau s-o sune pe doamna Jankowski, care măcar vorbește engleză un pic mai bine decât soțul ei, dar nu-i mai puțin ciudată.
   În plus, eu știu exact de ce nu mai vorbește Hudson cu mine. Și mama nu trebuie să afle în vecii vecilor.
   - E în regulă, îi spun. Oricum, este ocupat tot timpul cu fotbalul.
   Din fericire, mama lasă lucrurile așa cum au picat, ceea ce e un mare succes. Acum câțiva ani, eu și mama aveam o relație foarte lejeră, în timp ce tata era ca o bombă cu ceas - mereu furios când bea și gata să explodeze din cel mai neînsemnat motiv. Acum tata s-a dus, iar mama s-a întors la starea ei de mamă îngrijorată și cicălitoare. Dar sper că ea măcar nu bea în halul în care o făcea tata.
   Nu, știu cu certitudine că nu bea. Și nici n-ar face-o vreodată.
   Mama arcuiește o sprânceană.
   - Domnul Tuttle era pe-acolo?
   - Nu.
   Cobor privirea.
   - A fost... vreau să zic, a fost concediat sau și-a dat demisia, sau ceva de genul. Dar nu mai e la școală.
   - Oh.
   Îmi dau seama că mama este ușurată. Ca mulți alții, nici ea nu prea m-a crezut când i-am spus că nu s-a întâmplat nimic între mine și profesorul de matematică. Poate pentru că povestea mea s-a tot schimbat în timp, îndeajuns încât să-i facă pe oameni să-și pună întrebări.
   Pare că vrea să-mi pună iar o întrebare despre asta și, dacă o s-o facă, jur pe Dumnezeu că o să încep să urlu. Nu vreau să mai vorbesc despre acest subiect. I-am spus adevărul. I-am spus și directoarei adevărul. Și am spus poliției tot ce era de spus.
   Mă rog, nu chiar tot.
   Adică, na, nu-s chiar idioată de-a dreptul.

CAPITOLUL 9

   EVE

   Alarma răsună în tot magazinul. Țignalul ei ascuțit urlă neîncetat și e greu de crezut că mai este cineva în mail care să n-o fi auzit.
   Oh, Doamne, n-ar fi trebuit să iau pantofii ăia. La ce mi-a fost capul? Am deja destui pantofi. Tocmai mi-am cumpărat o pereche acum două săptămâni. M-am lăcomit. Dar mi-i doream atât de tare... Ce naiba e în neregulă cu mine? Sunt bolnavă. Nate are dreptate - am o problemă.
   Un agent de securitate vine în fugă spre magazin. Nu știu care e politica de sancțiuni pentru șterpelitorii de pe rafturi, dar n-are cum să se termine bine. Nu știu ce impact o să aibă asupra jobului meu dacă voi fi acuzată de furt. S-ar putea să fiu concediată.
   Ce va spune Nate despre toate astea? O să fie atât de dezamăgit de mine. Nici măcar nu o să mai pot da ochii cu el.
   Strâng geanta la piept, cu sângele năvălindu-mi în urechi.
   Vânzătoarea se grăbește și ea spre ieșire și abia atunci îmi dau seama, vag, că trece de mine fără să-mi arunce o privire. Și brusc îmi dau seama de ceva. Încă n-am trecut de ieșire.
   Singura care a făcut-o este bătrâna ce tocmai a cumpărat o pereche de pantofi.
   - Îmi pare foarte rău, strigă vânzătoarea. Am uitat complet să scot banda de siguranță de pe tălpi!
   Îi aruncă celui de la pază o privire vinovată.
   - A fost greșeala mea. Doamna și-a plătit pantofii.
   Vânzătoarea o conduce pe biata bătrână derutată înapoi la casă, pentru a dezamorsa eticheta de siguranță, în timp ce eu rămân într-un colț al magazinului, tremurând din toate încheieturile. Dacă aș fi trecut prima prin scanerele de la ieșire, alarma ar fi pornit și cel de la pază m-ar fi prins cu pantofii furați în geantă.
   Am evitat o adevărată catastrofă.
   Profitând de faptul că vânzătoarea este ocupată, scot pantofii din geantă și îi pun la locul lor, pe raft. Nu-mi vine să cred că aproape am făcut-o. Aproape că mi-am distrus întreaga viață pentru niște idioți de pantofi. Cum am putut risca atât?
   Am nevoie de toată concentrarea de care sunt capabilă ca să ajung nevătămată acasă. Simt cum tot corpul îmi vibrează, și nu într-un sens bun. N-ar fi trebuit să încerc să fac un lucru atât de prostesc. Asta nu face decât să arate că nu m-am schimbat nici după atâția ani. Câteodată încerc să mă mint că acum sunt adult în toată firea, dar cum pot fi o persoană matură, când în jumătate din timp încă mă simt de 15 ani?
   Ajung acasă și sunt ușurată să văd mașina lui Nate parcată pe aleea de acces. Nu trebuie să stau singură și să mă întreb când are de gând să ajungă. Intru și simt venind din bucătărie aroma sosului de roșii. Ce să vezi, s-a apucat și să pregătească cina.
   Atârn geanta în cuierul pentru haine, așa cum fac de fiecare dată, și mă îndrept spre bucătărie. Nate e în fața aragazului, cu mânecile cămășii albastre suflecate până la cot, și amestecă într-o cratiță. Îmi imaginez o realitate alternativă, în care ar trebui să-i mărturisesc că am fost arestată pentru furt din magazin. Slavă cerului că nu am fost nevoită să trec prin asta.
   Nate îmi simte prezența în bucătărie și ridică privirea spre mine, zâmbind. Este incredibil de chipeș când zâmbește. Chiar și după atâția ani, tot așa mi se pare. Cui nu i s-ar părea?
   - Am început să pregătesc cina, îmi spune el. Sper că nu te deranjează.
   - Sigur că nu. Chiar mă bucur. Ești foarte grijuliu, îi zâmbesc la rândul meu, cu toate că, trebuie să recunosc, zâmbetul meu n-are același impact ca al lui.
   - Am cel mai bun soț din lume.
   Râde și își îndreaptă din nou atenția spre cratița cu sos de roșii.
   - Mă bucur să aud asta.
   În mine se răscolește ceva. Poate că este adrenalina provocată de faptul că aproape am fost prinsă furând niște pantofi scumpi, dar simt că, dintr-odată, îl doresc pe Nate. Îl vreau chiar acum, chiar dacă nu e prima sâmbătă din lună.
   Vin prin spatele lui și îl înconjor cu brațele în dreptul pieptului ferm. Îmi lipesc buzele de ceafa lui.
   - Nate...
   Râde iar.
   - Eve, ce faci? Eu încerc aici să pregătesc un festin pentru noi.
   - M-am gândit la tine toată ziua.
   Mâinile îmi coboară, în timp ce trupul lui se încordează.
   - Poate iei o pauză de la prepararea cinei...
   Se desface cu blândețe din îmbrățișarea mea. Simt un ghimpe ascuțit, o senzație de deja-vu.
   - Scumpo, mor de foame. Hai să mâncăm mai întâi, OK?
   - OK.
   Nu încerc iar să-l iau în brațe, dar rămân aproape, cu o mână pe umărul lui.
   - Atunci, după cină?
   - Imediat după ce devorăm o ditamai farfuria cu paste ziti? Greu îmi pot imagina ceva sexy în treaba asta.
   Bineînțeles. Încă o scuză. Nici măcar nu mă mai surprinde.
   Se apleacă spre mine ca să mă sărute pe vârful nasului.
   - În seara asta, mai târziu.
   - Promiți?
   De data asta, râsul lui sună gol.
   - Dumnezeule, la felul cum o spui, sună de parcă n-aș vrea să fac dragoste cu soția mea! Doar că a fost o zi lungă și aș vrea să luăm cina și apoi să mă relaxez citind ceva, înțelegi?
   Și asta va fi și scuza de mai târziu, când o să mă apropii de el, în pat. „A fost o zi lungă și sunt obosit. Mâine, OK, Eve?” Poate că o să invoce la un moment dat și vreo durere de cap, cine știe. Există un punct în care devine umilitor să-i mai cer, iar Nate știe asta.
   Contează pe asta.

CAPITOLUL 10

   ADDIE

   În toți anii de liceu și școală gimnazială tăcuți până acum, am transpirat la orele de sport poate de 5 ori, cel mult.
   Singurele momente în care transpir sunt când ne pun să dăm ture.
   Însă, de fiecare dată când trebuie să jucăm vreun sport de echipă, reușesc să evit cumva orice tip de epuizare fizică majoră. E cel mai mare talent al meu. Ce pot să zic? Nu sunt vreo sportivă.
   Astăzi jucăm volei, un sport minunat dacă vrei doar să pierzi vremea pe-acolo și să nu faci mare lucru. Adică, sunt sigură că dacă aș face orice încercare, cât de mică, de a intra în contact cu mingea, aș transpira și eu. Dar e destul de ușor să stai într-un colț al terenului și să te prefaci că încerci să lovești și tu în minge, când de fapt n-ai nicio intenție s-o faci.
   Din nefericire, profesoara noastră de sport, doamna Cavanaugh, ne pune să facem duș după oră, indiferent dacă am transpirat sau nu. Iar asta este, de departe, cea mai neplăcută parte a orei de sport.
   Dacă aș arăta precum Kenzie Montgomery, care, din întâmplare, este cu mine în clasă la ora de sport, poate că nu m-ar deranja dușul în public. Dar, din păcate, eu arăt ca mine, așa că obiectivul pentru dușul de după ora de sport este să încep și să termin cât mai repede posibil. Dacă aș putea să intru și să ies din cabină fără să mă ud deloc, ar fi absolut grozav.
   Din nefericire, în secunda în care îmi scot hainele lângă dulapurile din vestiar, aud un chicotit în spatele meu. Apuc repede prosopul și mă înfășor în el, dar chicotitul continuă. Întorc capul și dau peste Kenzie și una dintre prietenele ei holbându-se la mine.
   Au trecut cam două săptămâni de când a început școala. Din păcate, viața mea socială nu s-a îmbunătățit cu absolut nimic. Mă evită în continuare cu toții, ca pe o ciumată, cu excepția, se pare, a momentelor când vor să râdă de mine, în vestiar.
   Kenzie și prietena ei nu se opresc din râs, țintuindu-mă în continuare cu privirile. Nu știu ce-i atât de amuzant. Adică, da, prosopul se sprijină pe niște sâni practic inexistenți. Dar nu cred că ăsta e un lucru de care să râzi cu gura până la urechi.
   - Addie, spune Kenzie. Știi, există chestiile alea care se numesc lame de ras...
   Ei bine, măcar acum știu ce le amuză. Cobor privirea spre picioarele care-mi ies din prosop și trebuie să recunosc că sunt destul de păroase. Imediat ce intrăm în luna septembrie, temperatura scade dramatic în vestul statului Massachusetts și, pentru că nu mai am ocazia să port pantaloni scurți (azi, la ora de sport, am purtat colanți), nu m-am mai deranjat să mă rad pe picioare. De ce-aș face-o? Doar n-am un iubit care să se uite la picioarele mele.
   Însă se pare că trebuie să mă rad pentru Kenzie.
   Încerc s-o ignor, pornind hotărâtă spre dușuri. Ca de obicei, abia dacă mă ud un pic, apoi ies repede și mă înfășor în prosop ascunzându-mi trupul, cu tot cu picioarele mele păroase. Singurul lucru care mă ține pe linia de plutire este ora de engleză cu domnul Bennett.
   Iar faptul că este ultima oră din zi mă face să o aștept și mai tare.
   Cred că și domnul Bennett mă place. La ora de trigonometrie, doamna Bennett pare permanent dezamăgită de mine (ceea ce e destul de corect, din moment ce nu înțeleg mare lucru din ce se petrece la oră), dar domnul Bennett reacționează la toate răspunsurile mele dând entuziast din cap. Nici măcar domnul Tuttle nu avea reacții atât de încurajatoare.
   Și, oricum, asta este o situație complet diferită. N-am de gând să mă mai gândesc la domnul Tuttle.
   Când ajung la ora de engleză, îl găsesc pe domnul Bennett stând la catedră, ca de obicei. Poartă o cămașă bleu, la care a asortat o cravată de un albastru mai închis. Nu toți profesorii bărbați poartă cravată, dar îmi place că domnul Bennett preferă să se îmbrace așa.
   I se potrivește. Când elevii încep să intre în clasă, ridică privirea și ne aruncă tuturor un zâmbet. Este genul de profesor căruia îi place într-adevăr ce face. Uneori, profesorii noștri se poartă ca și când și-ar dori să fie oriunde altundeva, în afară de școală.
   Nu că nu aș înțelege sentimentul. Însă, cumva, faptul că știu că el vrea să fie aici mă face și pe mine să-mi doresc același lucru.
   Odată ce suntem cu toții așezați, domnul Bennett dă ocol catedrei și se sprijină pe ea, ca de obicei. Apoi își pune mâinile pe genunchi, tot ca de obicei. Are degete cu noduri mari. Am observat acest detaliu.
   - Am notat poemele pe care le-ați scris, începe el. O să vi le returnez după oră, dar aș vrea să spun că, în general, ați făcut treabă bună. Și vreau să repet că poeziile nu trebuie neapărat să aibă rimă. Dar...
   Privirea i se oprește asupra lui Austin Vargas, din banca a treia.
   - Doar ca să știm pentru viitor, „borât” nu rimează cu „bășit”, OK?
   Se aud câteva râsete. Nu sunt deloc surprinsă că Austin a făcut niște poante scârboase. Sinceră să fiu, mă așteptam la asta din partea multora dintre colegii mei. Mă enervează când văd că oamenii nu iau în serios această materie. Și nu intenționez să fiu una dintre ei.
   La finalul orei, domnul Bennett trece printre rânduri și ne înapoiază poeziile, cu comentariile lui scrise în susul paginii. Simt că am fluturi în stomac, așteptând să-i citesc părerea despre ce am scris. A fost un poem foarte personal și am petrecut ore întregi ca să-l scriu, chiar dacă n-are decât o pagină. Sper să vadă cât am muncit la el.
   Doar că, atunci când ajunge în dreptul băncii mele, domnul Bennett găsește hârtia cu tema mea, mi-o pune cu fața în jos pe bancă, bătând cu arătătorul în ea.
   Mă uit nedumerită la coala de hârtie. Tuturor le-a pus foile cu fața în sus, numai a mea este cu fața în jos. A fost cumva o greșeală?
   Ridic încet hârtia și o întorc invers. Îndată îi recunosc scrisul în comentariul din partea de sus a paginii, scris cu cerneală roșie.

   Rămâi să vorbim după oră.
   Nu e bine deloc.

   De ce vrea să ne vedem după oră? Crede cumva că am copiat poezia? N-am copiat-o. N-aș face una ca asta. Am extras-o din adâncul sufletului meu.
   Însă, oricare ar fi motivul, a găsit totuși că poezia mea este tulburătoare. Vrea să-mi vorbească.. „După oră”. Și nu sunt sigură că vreau să aud ce are să-mi spună.

CAPITOLUL 11

   EVE

   Îl zăresc în timp ce pipăi niște avocado la raionul de fructe din băcănia unde m-am oprit după școală.
   Art Tuttle.
   E îmbrăcat cu o helancă izbitoare prin aspectul ei ciudat de lejer.
   Nate poartă mereu la școală cămașă și cravată și, cu toate că Art nu era nici pe departe atât de formal, purta și el întotdeauna o cămașă drăguță. Helanca asta pare foarte nelalocul ei. Plus că e un pic cam strâmtă pentru burta aia de Moș Crăciun. Și, chiar mai ciudat de-atât, Art e încălțat cu niște sandale cu vârf decupat, pe sub care, desigur, are o pereche de șosete albe, din acelea pentru sport. În mâna dreaptă cară o pungă de plastic plină cu portocale, ceea ce mă uimește iar, fiindcă nu l-am văzut niciodată mâncând vreo portocală, de când îl știu eu. Și am luat prânzul împreună de multe, de foarte multe ori, ba chiar ne-am întâlnit câteodată și la cină.
   - Eve.
   Reușește să-mi arunce un zâmbet care nu-i dezvăluie dinții, lucru straniu, pentru că Art e omul cu cel mai dințos zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată.
   - Bună. Ce mai faci?
   - Sunt bine.
   Zâmbesc chiar dacă simt că zâmbetul acesta mă schimonosește, de parcă aș fi uitat cum se face.
   - Tu ce mai faci, Art?
   Mi-am promis mie însemi că, dacă o să mă întâlnesc cumva cu Art, n-o să-l abordez în felul acesta. Cu o înclinare a capului, ca atunci când vizitezi pe cineva dintr-un spital de boli nervoase. Ca și când mi-ar părea rău pentru el.
   Doar că mie chiar îmi pare rău pentru el.
   Toată porcăria aia a început la jumătatea celui de-al doilea semestru. Totul a început cu fata aia - Addie Severson. Nu știu chiar toată povestea, dar dintr-odată toată lumea a început să bârfească, cum că Art Tuttle și-o trage cu una din clasa a zecea. Prima dată când am auzit zvonul parcă m-a pocnit cineva în moalele capului.
   Pentru mine, Art era aproape o figură paternă, mai ales că eu și tata nu prea ne mai vorbim. Auzisem povești despre alți profesori cu un comportament nepotrivit față de eleve, dar nu mă așteptasem la una ca asta din partea lui Art. În niciun caz.
   Însă faptele, în sine, erau al dracului de grăitoare. Addie mergea foarte greu la matematică, ceea ce nu mă surprinde deloc pe baza a ceea ce am văzut până acum de la ea, iar Art a petrecut multe ore din timpul lui liber, fără să fie plătit, ca s-o mediteze și s-o ajute să parcurgă materia. A invitat-o pe fată acasă la el, la cină, nu doar o dată. Apoi a dus-o acasă de mai multe ori.
   Adăugați toate astea la faptul că Addie era o fată cu probleme.
   Fiica unui alcoolic abuziv care, în cele din urmă, a murit de la băutură, în semestrul de toamnă. Toată lumea a simțit că fata era o țintă clară pentru un profesor agresor.
   Iar apoi...
   Ei bine, apoi s-a mai întâmplat ceva.
   Addie nu l-a acuzat niciodată formal pe Art de ceva anume. Dar, după ce s-au spus multe și s-au făcut multe, reputația lui a fost iremediabil distrusă. Nu mai putea lucra la Liceul Caseham. Va fi norocos dacă-și va găsi de lucru oriunde altundeva.
   - Am avut și zile mai bune, îmi răspunde Art.
   Tușește în palmă și aud o tuse hârâită, ca și cum i-ar fi rămas ceva înțepenit în plămâni.
   - Mi-e dor de școală, adaugă el.
   - Și nouă ne e dor de tine.
   Abandonez căutarea avocadoului perfect și îmi îndrept întreaga atenție spre Art.
   - Este atât de nedrept ce ți s-a întâmplat. Chiar trebuia să-ți dai demisia?
   Lasă să-i scape un șuierat.
   - Haide, Eve. Știi că trebuia. După cele întâmplate, nimeni nu mă mai privea ca înainte. N-aș fi putut rămâne nici măcar dacă părinții nu s-ar fi grăbit să se plângă.
   Are dreptate, firește. Dar asta nu face lucrurile mai puțin nedrepte.
   - Ai găsit altceva de lucru?
   - Încă n-a mușcat nimeni momeala.
   Oftează și se scarpină în părul scurt, cărunt.
   - Am trimis o grămadă de cereri, dar situația nu-i prea grozavă. Dacă o să găsesc ceva, s-ar putea să fiu nevoit să mă mut, pentru că locul acela n-o să fie în vestul statului. O să mă consider norocos dacă găsesc ceva în New England.
   Îmi vine să-l întreb dacă se descurcă în privința banilor, dar nu vreau să-l stânjenesc. Am sentimentul că răspunsul este „nu”. Cum ar putea fi în regulă, din moment ce a rămas fără job și are doi băieți la facultate?
   - Marsha cum este? îl întreb.
   - Bine.
   Soția lui, Marsha, lucrează la un soi de organizație nonprofit, ceea ce înseamnă că nu câștigă îndeajuns încât să susțină familia. Din câte știu, ea l-a crezut când i-a spus că între el și Addie nu s-a petrecut nimic, dar mă întreb ce fel de impact are o treabă ca asta asupra căsniciei lor. Erau un cuplu atât de drăguț, însă genul acesta de acuzații sunt suficiente pentru a zgudui și cele mai solide căsnicii.
   - Să știi că e la mine în clasă, răbufnesc eu.
   Art ridică din sprâncene.
   - Poftim?
   Tresar. N-am vrut să aduc vorba despre ea, dar este dificil să te faci că nu vezi elefantul din încăpere. Fata care i-a distrus viața.
   - Addie Severson. Anul ăsta face trigonometria cu mine.
   - Ah, spune Art.
   Îi cercetez chipul rotund, încercând să-i deslușesc expresia. Este curios ce mai face Addie? Vrea să mă întrebe de ea, dar se teme că va părea ciudat dacă o face? În timp ce gândurile mi se învârtesc în cap, mă lovește o idee: ca oricine altcineva din lumea asta, nu sunt nici eu complet sigură de nevinovăția lui Art Tuttle.
   Știu că are o inimă bună și că nu este un moș libidinos. Dar este ceva în toată povestea asta care nu mi se pare în regulă. La urma urmelor, cum a putut fi atât de prost? Cum a putut rămâne singur cu fata aia, în sala de clasă, în fiecare zi după terminarea orelor, și să nu-și dea seama cum va părea treaba asta?
   - Pare drăguță, spun eu în cele din urmă. Nu e printre cele mai bune eleve.
   Sprâncenele albe și stufoase ale lui Art se unesc, încruntate.
   - Nu, nu este.
   Rămânem așa preț de o clipă, el cu portocalele, helanca și șosetele albe băgate în sandale, iar eu cu coșul de cumpărături, care are nevoie de unul sau două avocado coapte. Până acum n-am avut niciodată dificultăți să vorbim unul cu celălalt, dar de data asta stânjeneala a devenit aproape sufocantă. Aș vrea să-i invit, pe el și pe soția lui, să vină la noi la cină, dar nu mă pot convinge să lansez invitația.
   În orice caz, înțeleg de ce a simțit să trebuie să demisioneze.
   - În fine, îi spun, mă bucur că te-am văzut, Art.
   - Și eu pe tine, Eve.
   Dă din cap spre avocado.
   - Șmecheria e ca atunci când apeși ușor coaja cu degetul să cedeze un pic, dar nu prea mult.
   - Mulțumesc.
   Chiar și acum, încă mai învăț lucruri de la el.
   - Și... succes. Cu toate.
   Mă întorc cu spatele, revenind la muntele de avocado. Aleg din grămadă unul cu coaja maronie, un pic moale la atingere. Chiar când mă pregătesc să-l încerc, simt că mă prinde cineva de braț. Îmi ia o secundă ca să-mi dau seama că Art e încă în spatele meu și el m-a apucat de mână. Degetele grăsulii îmi mușcă din pielea dezgolită și nu mă pot gândi decât că, dacă nu ne-am afla în mijlocul băcăniei, aș striga după ajutor.
   - Eve, așteaptă, îmi șuieră vocea lui la ureche. Trebuie să asculți ce am de zis. Chiar acum.

CAPITOLUL 12

   ADDIE

   Rămâi să vorbim după oră.
   Oare a început vreodată vreun lucru bun cu aceste cinci cuvinte? Aș zice că nu. Niciodată.
   Din fericire, aceasta este ultima oră pe ziua de azi și aproape s-a terminat, așa că nu trebuie să trăiesc cu groază decât încă 10 minute, până o să sune clopoțelul. Toți ceilalți se ridică de la locurile lor și ies din clasă, numai eu rămân lipită de scaun. La fel și domnul Bennett.
   Risc o privire spre el. Oare este dezamăgit de mine? Imposibil să-mi dau seama. Rămâi să vorbim după oră nu sună bine deloc, dar nu sunt cele mai rele cuvinte din lume. În timpul scandalului cu domnul Tuttle, nici n-au mai așteptat să se termine orele.
   Directoarea m-a scos direct din ora de biologie și m-a întrebat ce se petrece.
   - Addie?
   Eram atât de pierdută în gânduri, încât nici n-am realizat că toți ceilalți au plecat și am rămas în clasă doar eu și domnul Bennett. Mă privește cu sprâncenele ridicate, ca și când, cine știe, se gândește că am pățit ceva. Reușesc să-i arunc un zâmbet vag.
   - Scuze. Mi-a fugit gândul o clipă.
   Mă ridic nesigură de la locul meu și mă apropii de catedră, strângând în mâini foaia cu poezia.
   - Deci, ăăă, ce-am greșit?
   - Ce-ai greșit? întreabă el.
   Acum, că sunt mai aproape, văd semințele negre, minuscule, a ceea ce ar deveni o barbă dacă nu s-ar rade în fiecare zi.
   - Nu ai greșit cu nimic. Dimpotrivă.
   Mă uit spre comentariul scris cu roșu deasupra poeziei mele.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Vreau să spun că poemul tău este uimitor.
   „Poemul tău este uimitor.” Aceste 4 cuvinte sunt mult, mult mai bune decât „rămâi să vorbim după oră”. Pentru prima dată de la începerea acestui nenorocit de an școlar, simt o tresărire de fericire.
   - Serios?
   - Oh, da.
   Îmi smulge hârtia din mână.
   - Imaginarul poetic este incredibil. „Pumnii lui, un vulcan scuipând lavă de pe buzele ei, cu fiecare lovitură”. Addie, am fost de-a dreptul emoționat. Este o capodoperă de lirism.
   - Mulțumesc.
   Cobor privirea, încercând să nu mă gândesc la sursa inspirației mele: toate acele nopți în care tata se împleticea spre casă, beat și furios.
   - Mă bucur că v-a plăcut.
   - Și cred că ar trebui să-l publici.
   Ridic capul brusc.
   - Poftim?
   - Vorbesc serios.
   Buzele i se arcuiesc într-un zâmbet.
   - Este chiar foarte bun și trebuie să-l împărtășești lumii. Știi că sunt supervizorul revistei de poezie a școlii, nu?
   Știu revista de poezie, Reflecții. Mi-am dorit dintotdeauna să public și eu acolo, dar mi-a fost teamă ca ei să nu considere că poeziile mele sunt prostești. La urma urmelor, ce știu eu despre a compune o poezie? Tot ce-am făcut până acum a fost să mâzgălesc într-un carnețel cu coperte marmorate, în liniștea camerei mele. Dar azi, pentru prima dată, cineva care chiar știe despre ce vorbește îmi spune că s-ar putea să am talent.
   - Poate... dacă așa credeți, spun cu prudență.
   Dă hotărât din cap.
   - Așa cred. Cred că ți-ar plăcea să lucrezi la revistă. Și te-ar ajuta să-ți mai faci prieteni.
   Oh, Doamne. Deci domnul Bennett știe că anul ăsta mi-e greu să-mi fac prieteni? Este peste măsură de umilitor. Pe de altă parte, firește că știe. Toată lumea știe de scandalul cu mine și domnul Tuttle. A fost o prostie din partea mea să cred că n-ar ști.
   - Nu vreau să spun decât, adaugă el repede, când îmi vede expresia, că o să întâlnești și alți elevi ca tine, cu interese asemănătoare.
   Domnul Bennett e amabil - cam singura persoană care a fost amabilă cu mine anul ăsta, inclusiv dintre profesori. Încearcă să nu mă facă să mă simt ca o ratată, lucru pe care-l apreciez, deși chiar sunt o ratată. Sunt sigură că el n-a avut niciodată probleme de genul ăsta când era în liceu. Adică, uitați-vă la fața lui. Fac pariu că avea o liotă de fete pe urme, agățându-se de fiecare vorbuliță a lui.
   Apoi îmi pică fisa. Poate că nu i-a plăcut deloc poezia mea. Poate că îmi spune toate lucrurile alea frumoase fiindcă îi pare rău de mine. Poate că, atunci când poeziile mele vor fi citite de niște puști într-adevăr talentați, o să mă fac de tot râsul.
   - Nu sunt sigură că e o idee prea bună, spun în cele din urmă.
   Se încruntă.
   - Serios? Cred că ți-ar face cu adevărat plăcere.
   - Eu...
   Cobor privirea spre poemul pe care-l țin în mâini, cel despre care a pretins că i-a plăcut atât de mult.
   - Nu știu ce să zic.
   - Vino la una dintre întâlniri.
   Domnul Bennett îmi susține privirea. Îmi place castaniul ochilor lui - ca un baton de ciocolată.
   - Nu te obligă nimeni să revii, dacă nu vrei. Dar cred că o vei face.
   Și mă trezesc acceptând, nici eu nu știu cum, cu toate că o voce sâcâitoare din ceafă nu încetează să-mi spună că este o idee proastă.

CAPITOLUL 13

   EVE

   Mă întorc și dau cu ochii de Art, foarte aproape de mine. Atât de aproape, încât disting rețeaua de vinișoare roșii care îi împânzește albul ochilor. Atât de aproape, încât detectez damful de whisky din respirația lui. Așa îmi dau seama că ceea ce i s-a întâmplat l-a distrus în mai multe moduri.
   - Eve.
   Are vocea ușor înecată.
   - Trebuie să-ți spun ceva.
   - Art, murmur eu, nefiind sigură că vreau să știu ce are să-mi spună.
   - Ascultă, trebuie să fii prudentă cu Addie Severson.
   Simt cum mi se usucă gura în timp ce-l privesc în ochii injectați.
   - Art, vrei să te duc acasă?
   - Nu, nu asta încerc să-ți zic!
   Frustrat, încleștează maxilarele.
   - Uite, mi-am ținut gura de dragul ei, dar fata aia nu e deloc bine. Sunt... sunt chestii pe care nu le știi.
   - Art...
   - Trebuie să auzi asta, Eve.
   Sub ochiul drept îi zvâcnește un mușchi. Nu l-am văzut niciodată așa, cu toate că, dacă a băut, asta explică întrucâtva situația.
   - Tu ești ca mine și încerci să-i ajuți pe elevi când au nevoie. Dar trebuie să ai mare grijă cu fata asta. Este... Addie este un copil cu probleme.
   - O să am grijă, spun încetișor.
   În cele din urmă, Art îmi dă drumul din strânsoare și pare că tot corpul i se dezumflă. Coboară privirea și umerii i se lasă brusc.
   Întind mâna și i-o așez pe umăr.
   - Lasă-mă să te duc acasă, OK? îi spun.
   Sunt sigură că a venit aici cu mașina, dar nu cred că acum e în stare să conducă.
   - OK, răspunde el tot încetișor, cu vocea unui învins.
   Abandonez căutarea unui avocado perfect și îl conduc pe Art spre parcare. Îl duc cu mașina acasă, unde, din fericire, se află și soția lui. Îi explic Marshei situația, încercând să nu folosesc cuvântul „beat”, cu toate că e dificil. Partea proastă este că Marsha nu pare câtuși de puțin surprinsă. Este evident că, de când a răbufnit toată mizeria aia cu Addie Severson, viețile lor au luat-o de-a dura.
   „Addie este o fată cu probleme.”
   N-am nicio îndoială că Art trebuie să nutrească o grămadă de resentimente față de Addie. În același timp, nimeni n-are să mă acuze pe mine că am vreo relație cu ea. Este la mine în clasă, prin urmare o s-o învăț matematică așa cum îl învăț pe oricare alt elev.
   Nimic mai mult.

CAPITOLUL 14

   ADDIE

   Așadar, astăzi - la două zile după ce domnul Bennett m-a invitat prima dată, făcându-mă să plutesc pe un norișor - o să particip la prima mea întâlnire de la Reflecții, revista de poezie. Aproape că e destul cât să se îndrepte întreaga situație.
   Aproape.
   Însă, în ciuda nerăbdării cu care aștept întâlnirea, nu pot spune că mi-a dispărut cu totul ghimpele de supărare provocat de faptul că, de când am început școala, am mâncat în fiecare zi singură, la prânz. Dacă mă așez la o masă cu elevi care mă știu deja, se uită toți la mine și fac un efort comun să mă ignore, de parcă n-aș exista. Așa că este mai puțin dureros dacă îmi găsesc pur și simplu o masă liberă.
   Când mă întreabă mama cum merg lucrurile la școală, mă prefac că e ceva mai bine. Cu alte cuvinte, că încep să-mi fac prieteni, chiar dacă e o minciună sfruntată. Toată lumea îl iubea atât de mult pe domnul Tuttle, iar sentimentul general este că orice s-ar fi întâmplat între noi doi este vina mea și, de asemenea, că e groaznic de scârbos. Ca urmare, mă evită în continuare cu toții. Probabil că așa va rămâne situația pentru totdeauna.
   Azi nu-i atât de rău că stau singură la prânz, fiindcă am șansa să încerc să-mi dau seama despre ce mama dracului e vorba la ora de matematică. Am cartea de trigonometrie deschisă în față și citesc din ea, dar ar putea la fel de bine să fie scrisă în greacă, la cât de utilă îmi este. De fapt, unele chestii chiar sunt în greacă. De exemplu, simbolul ăla rotund cu o linie care trece prin el, ce-o mai fi și aia.
   Fără meditațiile domnului Tuttle, mă aflu serios în pericolul de a nu trece în semestrul ăsta. Chiar dacă semestrul a început doar de câteva săptămâni, deja m-a copleșit disperarea. Și este destul de limpede că doamna Bennett n-are de gând să se facă luntre și punte, cum se făcea el.
   În timp ce încerc să înțeleg de ce reprezentarea grafică a unei anumite ecuații creează linia aceasta ciudată, ondulată, simt că ceva îmi zgâlțâie brațul. Ridic privirea și o zăresc pe nimeni alta decât Kenzie Montgomery, stând în picioare lângă mine și ținând în mâini tava plină ochi cu mâncare. Nu există absolut nicio șansă să vrea să mi se alăture pentru prânz, așa că știu deja că la mijloc trebuie să fie vreo răutate.
   - Hei, spune Kenzie. Nu poți să ocupi doar tu o masă. Trebuie să te muți.
   Mă uit spre tava mea cu mâncare. N-am luat decât vreo 5 înghițituri din burger, mi-a rămas mai mult de jumătate.
   - Dar eu...
   - Ridică-te.
   De data asta, cea care-mi vorbește este slujnicuța lui Kenzie, Bella. Mă rog, una dintre slujnicuțe. Mai are câteva în spate - o miniarmată.
   - Ai ocupat toată masa doar pentru tine. E foarte egoist din partea ta, Addie.
   - Dar, ăăă...
   Mă uit spre masa goală.
   - Vă puteți așeza pe locurile libere.
   - Da, dar avem de discutat niște chestii private.
   Kenzie își așază tava pe masă, împingând-o pe a mea mai încolo.
   - Așa că trebuie să te muți.
   Deschid gura, deși nu prea știu ce să spun. Însă, înainte să mă pot gândi la vreo replică, Kenzie îmi ia tava de pe masă, în timp ce Bella îmi smulge manualul din față. Mă holbez uluită la ele.
   - Hei! strig eu.
   - Unde vrei să stai? mă întreabă Kenzie.
   A ridicat tava atât de brutal, încât laptele cu ciocolată a dat pe-afară și s-a împrăștiat peste tot, îmbibând șervețelele în lichid cafeniu.
   - Hotărăște-te mai repede, altfel îți aruncăm lucrurile la gunoi și gata.
   Inima îmi bubuie în piept. Ar trebui s-o înfrunt cumva, dar cum aș putea? Ce anume să fac? Să mă bat cu ea în mijlocul cantinei? S-o insult? Nu mă pot gândi la nicio insultă cu care să i-o plătesc lui Kenzie Montgomery și care să fie adevărată. Fata asta e pur și simplu perfectă.
   - Hei.
   Din spatele găștii lui Kenzie răzbate o voce dureros de familiară.
   Hudson Jankowski își face loc în fața grupului.
   Kenzie se bosumflă.
   - Addie a luat toată masa pentru ea și nu vrea să se mute.
   Hudson coboară privirea și ochii lui de un albastru deschis se opresc o clipă asupra chipului meu. E ca și când n-ar mai ști cine sunt, dar simt o străfulgerare de speranță când îl aud spunând:
   - De ce trebuie să se mute?
   Kenzie pufnește.
   - Vrei tu să stai cu ea?
   Rămân așezată la masă, așteptând ca Hudson să-mi țină partea.
   „Addie este prietena mea cea mai bună și aș fi bucuros să stau lângă ea. A fost singura mea prietenă când nimeni nu voia să-mi fie alături.” În loc de asta, el spune altceva:
   - Haide, Kenzie. Uite o masă liberă acolo.
   - Aia este chiar lângă automatele de snackuri, suspină Kenzie. Și de ce ar trebui să ne mutăm noi? Ea stă aici singură.
   Nu mai pot asculta ciorovăiala asta. Poate că Hudson mi-a luat un pic apărarea, dar nu așa cum mi-aș fi dorit s-o facă. A decis că nu mai suntem prieteni și asta mă doare mai tare decât orice.
   Așa că mă ridic de la masă și smulg cartea de matematică din mâinile Bellei.
   - Bine. Luați voi masa.
   Kenzie ridică o sprânceană.
   - Îți vrei și tava?
   Îmi vine să-i zic că mi-a pierit pofta de mâncare, dar sunt aproape sigură că, dacă rostesc vreun cuvânt, o să încep să plâng. Și știm cu toții că ăsta-i cel mai rău lucru pe care-l poți face. Așa că ies hotărâtă din cantină, cu fruntea sus. Aproape că mi se pare că-l aud pe Hudson strigându-mă, dar probabil că halucinez, fiindcă mă îndoiesc că ar face asta.

CAPITOLUL 15

   ADDIE

   În timp ce mă grăbesc spre întâlnirea cu cei de la revista de poezie, dau nas în nas cu Kenzie și Hudson.
   De fapt, nu prea dau nas în nas cu ei, ci mai degrabă îi văd.
   Hudson are antrenament la fotbal, iar Kenzie probabil că are și ea antrenament la majorete, dar înainte de a se duce fiecare la treaba lui stau câteva minute împreună, pitiți într-unul dintre cotloanele tăcute de la etajul patru, în spatele unui rând de dulapuri.
   Le stă bine împreună, amândoi cu părul de un blond perfect. Dacă s-ar fi întâmplat vreodată ceva între mine și Hudson, noi doi n-am fi arătat nici pe departe la fel de potriviți. Nu că s-a întâmplat. A fost un timp când... Ei bine, hai să zicem că am scris câteva poezii proaste despre Hudson Jankowski. Petreceam atât de mult timp împreună și era cel mai bun prieten al meu; cu toate astea, tot el era și subiectul fanteziilor mele, în singurătatea din camera mea.
   Iar acum este cu Kenzie. Nu se sărută, dar stau foarte, foarte aproape unul de celălalt, vorbind în șoaptă.
   Chestia ciudată este că noi doi obișnuiam să ne amuzăm pe seama lui Kenzie și a slujnicuțelor ei. „Le cere să-i facă un altar la ele în cameră”, glumea Hudson. „Și să-i dea 20 de procente din toate veniturile lor.”
   „Totuși, tipa chiar este drăguță”, am subliniat eu odată. Iar Hudson a scos un sunet, ca atunci când îți vine să vomiți. Desigur, pe atunci nu avea decât 13 ani. Acum, când e pierdut tot în ochii ei, nu pare că o să-i vină prea curând să scoată icnetele alea ca de vomă.
   Îhh, sunt pe cale să înceapă să se sărute. Nici măcar nu mă pot uita.
   Cobor privirea spre cele două rucsacuri abandonate, rezemate de perete. Cel negru, ieftin, este al lui Hudson. Al lui Kenzie este tivit cu piele și garnisit cu o grămadă de nasturi și ornamente atârnate de el. Văd chiar și un breloc cu numele Kenzie scris cu litere încrustate cu pietre strălucitoare. Mă întreb dacă a fost făcut pe comandă. De asemenea, se întâmplă să observ și că de breloc atârnă două chei. De la ea de acasă.
   Mă aventurez să arunc o privire în spate, spre cei doi. Vorbesc în continuare, complet pierduți unul în privirea celuilalt. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să trăiesc ziua în care Hudson va fi unul dintre lacheii ei - sau, mai rău de-atât, iubitul ei. În tăcere, scot brelocul de pe cheița fermoarului de la rucsac și-l strecor în buzunar.
   În timp ce mă îndepărtez, mă aștept s-o aud pe Kenzie strigând după mine. Deja mă urăște, iar faptul că i-am luat cheile ar fi picătura care ar umple paharul. Și dacă îi spune directoarei? De ce mi-aș asuma un astfel de risc și să intru iar în bucluc?
   Însă nu mă prinde. Parcurg tot drumul înapoi, apoi cobor scările și când ajung la etajul al treilea îmi dau seama că am scăpat.
   Sosesc la întâlnirea pentru revista de poezie, cu cheile încă la mine în buzunar. Sunt surprinsă de cât de puțini elevi au venit. M-aș fi gândit, având în vedere popularitatea domnului Bennett, că sala va fi arhiplină, însă, pe de altă parte, el lucrează și la ziarul școlii.
   Poate că sunt destule oportunități pentru ca fetele să flirteze cu el.
   În orice caz, mă bucur că aici nu sunt prea mulți elevi. În felul ăsta, e mai puțin intimidant.
   Când intru în sală, îl văd pe domnul Bennett vorbind cu alt elev.
   Ridică însă privirea și zâmbetul acela minunat i se așterne pe toată fața. Se scuză față de cel cu care discuta și se grăbește să vină spre mine.
   - Addie! Sunt atât de încântat că ai reușit să vii!
   Sunt copleșită de entuziasmul lui, așa că nu reușesc decât să dau din cap.
   - Haide, intră, îmi spune el, fiindcă stau încremenită în prag. Vezi și tu că nu suntem prea mulți. Însă toți cei care participă sunt foarte dedicați. Și mi-ar plăcea să ți-o prezint pe editoarea-șefă.
   Mă conduce spre o fată pe care o recunosc, e în clasa a douăsprezecea. Sunt destul de sigură că o cheamă Mary. Are părul foarte negru, tuns scurt de tot la ceafă și ciufulit pe creștet, cu un breton care-i intră în ochi. Poartă un hanorac de trening căruia i-a tras fermoarul până sus, pe gât, iar în față are deschis un caiet cu spiră, cu o pagină acoperită cu mâzgălituri negre, furioase, și cu desene de schelete, terminate doar pe jumătate. Când mă vede, se încruntă.
   - Bună, Mary, spun eu, sperând s-o impresionez cu faptul că-i știu numele.
   Însă nu pare deloc încântată.
   - Mă cheamă Lotus. Nu Mary. Ți se pare că arăt ca o Mary?
   Aș zice că este o întrebare retorică, dar chiar și așa clatin din cap că nu. Sunt în continuare destul de sigură că numele ei real este Mary, însă o să-i spun Lotus dacă așa vrea ea.
   - Lotus, te-aș ruga să-i arăți lui Addie cum merg treburile pe-aici, îi spune domnul Bennett. De asemenea, Addie are o poezie fenomenală pe care a scris-o pentru ora mea.
   Îmi face cu ochiul.
   - Simt eu că ar putea fi un material de prima pagină.
   Probabil că nu a fost cel mai bun lucru pe care să-l spună ca s-o facă pe fata asta dușmănoasă să mă placă, dar, în același timp, lauda lui face să-mi tremure genunchii. Întotdeauna am fost o elevă mediocră, iar aceasta ar putea fi prima dată în viața mea când simt că poate sunt și eu bună la ceva.
   Îmi și imaginez cum i-aș spune mamei că vreau să fiu poetă. Cred că ar face atac cerebral.
   Mă așez în banca de lângă Lotus/Mary. Nu pare deloc încântată când se întoarce spre mine cam fără tragere de inimă.
   - Păi atunci hai să vedem poezia aia, îmi spune.
   Scotocesc prin rucsac și scot dosarul cât un lat de palmă în care îmi țin majoritatea lucrărilor pentru școală. Am fost mereu organizată și îmi place la nebunie să-mi separ temele cu etichete pe coduri de culori. Frunzăresc secțiunea de engleză și localizez imediat poezia despre tata, despre care nu menționez că e cea mai bună din zecile de poezii furioase scrise despre el de-a lungul timpului.
   I-o întind lui Lotus, care cercetează pagina cu ochii mijiți. Poartă un machiaj negru, ce-mi amintește de Cleopatra. Când termină, comentează:
   - Chestia asta e într-adevăr macabră.
   Nu-mi dau seama dacă este sau nu un compliment.
   - Știu.
   - Este, gen, real?
   Încuviințez încet din cap.
   Lotus expiră lung.
   - OK, în fine, e destul de bună. Poate că mai trebuie să o cizelezi un pic. Domnul Bennett o să te ajute cu asta. Are sugestii foarte bune. Și să știi că te pot ajuta și eu. Gen, ai aici un soi de temă de culoare, cu tot sângele ăla care îi curge tipei pe față, dar ai putea să forțezi și mai mult. Mai multă culoare, înțelegi?
   Dau tare din cap.
   - Da, categoric.
   Îmi aruncă o privire lungă.
   - Nu tu ești aia care și-a tras-o cu domnul Tuttle?
   Tresar.
   - Nu.
   - Ba da, tu ești. Addie Severson, nu?
   - Da, dar...
   Îmi ronțăi vârful degetului mare.
   - Nu s-a întâmplat absolut nimic. Totul a fost o neînțelegere.
   - OK, atunci cum de a fost concediat?
   Simt în piept un ghimpe de vină. Este doar vina mea, însă n-am ce face în privința asta. Nu am putut spune nimic care să îndrepte lucrurile.
   - Nu știu.
   - E cam scârbos.
   Începe să mâzgălească gânditoare în caietul ei cu spirală. A desenat o pereche de oase încrucișate și le conturează iar și iar.
   - Nu știu cum ai putut s-o faci cu el. Gen, oricine altcineva ar fi fost mai bun.
   - Exact. N-am făcut-o.
   Ridică din umeri ca și când nu m-ar crede. Pentru o clipă, m-am gândit că poate ar fi o șansă să mă împrietenesc cu Lotus, dar acum nu mai știu ce să zic. Reputația mea este mult prea pătată și acesta e motivul pentru care eram atât de disperată să mă mut la altă școală.
   Poate că nu-i prea târziu nici acum. Poate aș putea să o tulesc la alt liceu, în primăvară.
   Însă ridic privirea și îl văd pe domnul Bennett în cealaltă parte a sălii. Privirile ni se încrucișează și îl văd ridicând spre mine degetul mare, în semn de încurajare entuziastă. Îmi imaginez cum îi spun că plec de la Caseham și îmi imaginez și dezamăgirea lui.
   Dar ceea ce-mi dă cu adevărat încredere să rămân este setul de chei al lui Kenzie, aflat în buzunarul meu.

CAPITOLUL16

   EVE

   Când ajunge seara acasă, după școală, Nate e într-o stare de spirit foarte bună.
   Intră pe ușă fluierând și, chiar dacă nu este unul dintre cele 3 săruturi ale zilei, se îndreaptă spre canapeaua pe care stau și îmi dă un pupic pe obraz. Din experiența anterioară, știu însă că nu trebuie să mă entuziasmez prea tare.
   - Ai avut o zi bună? îl întreb.
   - Fenomenală.
   Ezită, apoi adaugă:
   - Azi m-am întâlnit cu cei de la revista de poezie. O grămadă de talente neșlefuite acolo. Și e o fată a cărei creație amintește un pic de Carol Ann Duffy.
   Cine-o mai fi și aia. Nate a cochetat mereu cu ideea că ar fi și el poet. Cu câțiva ani în urmă a publicat un volum de poezii cumpărat de părinții lui și de încă vreo 5 prieteni, și sunt destul de sigură că asta a fost tot. Poate că în vremea lui Shakespeare era altfel, dar azi nu mai faci niciun ban cu poezia.
   Cu toate astea, era romantic la începutul relației noastre. Obișnuia să scrie poezii pentru mine. Despre mine. Iar apoi mi le recita în vreun loc absolut romantic, de exemplu când pluteam în derivă pe vreun lac, într-o barcă cu vâsle. Mă făcea să mă simt ca o zeiță - genul de femeie care merită să se scrie poezii despre ea.
   Am păstrat câteva dintre poemele acelea. Le țin într-o cutie de pantofi, în fundul dulapului. Înainte le reciteam des, dar n-am mai făcut-o de câțiva ani buni. Acum mă deprimă să le văd. Nate nu a mai scris de multă vreme vreo poezie despre mine. Încep să cred că nici n-o va mai face vreodată.
   - Deci ce vrei la cină? mă întreabă el. Pot să fac niște paste.
   Mă uit spre teancul de teme din poală. Am notat mai mult de jumătate. Nu verific chiar fiecare răspuns din temă decât dacă am îngrijorări serioase în legătură cu vreun elev. De exemplu, am verificat tema lui Addie Severson. Bate spre 50 la sută, ceea ce nu-i semn bun pentru primul examen. Are nevoie urgent să știe treaba asta.
   - De fapt, spun eu, în seara asta o să ies la cină cu Shelby.
   Minciuna mi se rostogolește de pe limbă.
   Nate dă din cap, indiferent. Îi place când ies seara, iar la întoarcere o să mă întrebe cum a fost cina și după ce o să-i spun că a fost în regulă, n-o să mai fie curios să afle altceva. Categoric n-o s-o sune pe Shelby ca să confirme că am fost cu ea, ceea ce e bine, fiindcă Shelby nu știe că ar fi trebuit, chipurile, să ieșim împreună.
   - Tu ai planuri pentru seara asta? îl întreb.
   Ridică din umeri.
   - Nimic foarte interesant. Deși... mă simt inspirat. Poate o să scriu ceva.
   - Atunci nu-ți mai stau pe cap. Nu vreau să te deranjez dacă încerci să scrii.
   - Tu nu mă deranjezi niciodată, scumpa mea.
   Soțul meu știe mereu ce să spună. 

 ........................................