Profesoara, Freida McFadden

 ..................................................

3-5

 

                     În timp ce mă uit la foile de examen din fața mea, nu mă pot abține să nu observ că am unghiul perfect spre testul lui Kyle Lewis.

   Stă chiar în fața mea, mai spre stânga, dar pentru că este stângaci văd foarte bine ce scrie pe foaie. Iar Kyle ia numai 10 la matematică.
   Bineînțeles, asta ar însemna să copiez. Nu există cale de mijloc în privința asta - să te uiți în lucrarea altui elev este foarte grav și, cu toate că am făcut o grămadă de lucruri rele în viața mea, m-am considerat întotdeauna genul de persoană care n-ar face una ca asta. Doar că dacă n-o fac, categoric voi pica acest examen intermediar.
   Fir-ar să fie.
   OK, dacă mă uit doar la răspunsurile pentru câteva întrebări? Nu trebuie să copiez tot, ci numai atât cât să obțin notă de trecere. Adică, na, doar n-o să-mi folosească trigonometria asta la ceva în viață. Nu ratez vreo abilitate vitală pentru mai târziu. Poezia este, probabil, mai folositoare decât trigonometria, iar asta spune multe.
   Înainte să mă pot opri, mă trezesc copiind răspunsurile lui Kyle.
   Din fericire întrebările sunt de tip grilă, deci nu trebuie să arăți cum ai ajuns la rezultat, însă tot mâzgălesc câte ceva pe foaie, fiindcă nu vreau să pară că... Ei bine, nu vreau să pară că am copiat răspunsurile de la tipul din fața mea.
   După ce doamna Bennett anunță că s-a terminat timpul de lucru, dau și eu foaia mai în față, cu restul elevilor. Chiar dacă de data asta cea mai mare parte a răspunsurilor mele sunt corecte, simt o senzație de vomă în capul pieptului.
   Am copiat. N-am mai făcut așa ceva niciodată până acum.
   Poate că acolo, în străfundurile mele, sunt soi tot atât de rău ca tata.
   Însă trebuie să privesc partea bună a lucrurilor. Mă așteptam la o notă proastă la examenul ăsta și cu toate că n-am copiat toate răspunsurile lui Kyle, pentru că ar fi dat de bănuit, sunt destul de sigură că am rezolvat destule probleme încât să primesc un 7 sau 8.
   Îmi strâng lucrurile și simt cum asupra mea se întinde o umbră.
   Ridic capul și o văd pe Kenzie. Stă la două locuri în spatele meu, pe partea stângă, și aproape am reușit să uit că există în clasa asta, cu excepția faptului că la plecare îmi izbește mereu rucsacul când trece pe lângă mine. Dar acum nu vrea să treacă, ci stă exact lângă mine.
   - Deci ia zi, Addie, începe ea, te-ai uitat bine în lucrarea lui Kyle?
   Tot sângele îmi fuge din obraji.
   - Poftim?
   - Frate, te-ai uitat fără nicio treabă.
   Își dă ochii peste cap.
   - Sunt sigură că până și doamna Bennett te-a văzut cum te holbai în foaia lui. Dar în caz că nu te-a văzut...
   Îmi dau seama unde bate. Kenzie m-a văzut uitându-mă în hârtiile lui Kyle și are de gând să mă pârască.
   Dacă eu i-aș face ei una ca asta, aș fi torturată pentru fapta mea. Dar Kenzie scapă basma curată din orice.
   - Te rog, nu face asta.
   Urăsc să mă rog de ea, dar nu mai pot trece prin încă un scandal la școală. Nu pot.
   - Nu mă... adică poate la unul sau două răspunsuri, atât.
   Kenzie ridică din umeri.
   - Știu ce am văzut, Addie.
   Apoi iese din clasă, mergând mult mai repede decât mine cu picioarele ei lungi și zvelte. Pur și simplu, din punct de vedere fizic este insuportabil de perfectă. Nici măcar nu-l pot învinui pe Hudson c-o place. Chiar dacă eu o urăsc.
   - Kenzie...
   Pufnesc și icnesc în încercarea de-a ține pasul cu ea în timp ce mărșăluiește pe culoar, în direcția opusă sălii unde am următoarea oră. Probabil că voi întârzia, dar trebuie să acționez în ordinea priorităților.
   - Te rog, nu-i spune doamnei Bennett. Te rog. O să fac orice ce vrei tu.
   Kenzie se oprește brusc. Se întoarce ca să mă privească, iar ochii ei albaștri aruncă scântei.
   - Orice?
   - Da! Orice.
   - Bine.
   Se bate cu degetul în dinți. Are unghia vopsită într-un albastru-gheață.
   - Azi, când mergem la ora de engleză, vreau să te așezi în patru labe și să lingi podeaua.
   Rămân cu gura căscată.
   - Să ling podeaua?
   Dă din cap.
   - Timp de 60 de secunde.
   Nici nu știu ce să-i spun. Dacă ar fi oricare altă oră... în fine, nu știu sigur dacă aș face-o pentru că, na, e scârbos. Dar categoric n-o să ling podeaua în fața domnului Bennett. Dumnezeule, ce-ar crede despre mine?
   - N-o să fac așa ceva.
   - În cazul ăsta...
   Îi sclipesc ochii.
   - Cred că doamna Bennett și cu mine o să avem o mică discuție.
   - Te rog, Kenzie, suspin eu. Am făcut o greșeală îngrozitoare. N-am mai făcut niciodată până acum așa ceva. Nu sunt un om rău.
   - Asta, spune ea, e discutabil.
   Cu aceste vorbe îmi întoarce spatele, șfichiuindu-mă practic peste față cu pletele lungi și blonde. De ce mă urăște Kenzie atât de tare? Nu i-am făcut niciodată nimic. Și nu pare că este din cauza domnului Tuttle. Trebuie să aibă de-a face cu Hudson.
   Este posibil ca Hudson să-i fi spus secretul nostru?
   Dacă e adevărat, am probleme mai grave decât că doamna Bennett va afla de copiatul meu de la examenul intermediar de trigonometrie.

CAPITOLUL 32

   ADDIE

   Sunt la ora de engleză a domnului Bennett (fără să ling podeaua, chiar dacă o văd pe Kenzie aruncându-mi priviri tăioase), când în clasă intră un elev având în mână un bilețel împăturit și întrerupându-l pe domnul Bennett chiar în mijlocul comentariului despre o poezie a lui Robert Frost. Când îl vede ridicând din sprâncene, elevul explică:
   - Am un bilet pentru Adeline Severson.
   Domnul Bennett ia biletul. Îl despăturește și-l citește, apoi văd cum îi coboară colțurile buzelor. Preț de o clipă, ochii lui căprui îi întâlnesc pe ai mei.
   - Mulțumesc, îi spune el elevului. O să mă asigur că-l primește.
   Niciodată nu mi-am dorit să am vreo superputere, însă acum aș da orice pentru o vedere cu raze X, care să-mi permită să citesc ce scrie pe bucata aia de hârtie. Dar domnul Bennett pune biletul deoparte, pe catedră, și se întoarce la discuția despre Robert Frost. Ca și când acum m-aș mai putea concentra la felul cum nimic din ce e poleit cu aur nu rezistă.
   Destul că imediat ce se aude țârâitul clopoțelului, domnul Bennett îmi face semn cu degetul să mă apropii.
   Mă târăsc spre catedră, iar el îmi dă biletul. Citesc ce scrie, fără să-mi pot opri tremurul ușor al mâinilor.

   Adeline,
   Te rog să vii la mine în clasa imediat după ce termini ultima oră.
   Eve Bennett

   Oh, nu. Nu-mi vine să cred cât de repede m-a pârât Kenzie.
   - Despre ce e vorba? mă întreabă domnul Bennett, dar cu o voce nespus de blândă.
   Între sprâncene i se vede o cută mică de tot.
   - Habar n-am, mint eu.
   Domnul Bennett nu pare să mă creadă, dar nu mă forțează mai mult.
   - Dacă ai probleme, știi că mie îmi poți spune, da?
   Oferta lui este atât de amabilă, încât aproape că izbucnesc în lacrimi. Dar partea cea mai rea este că, dacă ar ști ce am făcut - că am copiat după altcineva - ar fi dezamăgit de mine. Pe de altă parte, doamna Bennett este soția lui. Nu există niciun soi de confidențialitate aici și dacă ea crede că am greșit cu ceva, o să-i spună și lui despre asta. O să spună tuturor.
   - Sunt bine, spun eu.
   Încă o minciună, dar ce mai contează.
   Ies din clasă simțind cum domnul Bennett mă urmărește cu privirea. Încerc să-mi spun că această convocare poate fi despre orice altceva. Nefastul bilet nu înseamnă neapărat că doamna Bennett știe că am copiat după Kyle. Poate că nu vrea decât să mă ajute cu niște sugestii pentru învățare. Dar atunci de ce ar vrea să mă vadă „imediat” și ar mai și trimite un elev să-mi aducă biletul?
   Când ajung în clasa doamnei Bennett, o găsesc așezată la catedră, corectând niște teste de la examenul intermediar. Ține în mână pixul roșu și este încruntată de concentrare. O privesc și chiar nu înțeleg ce a văzut domnul Bennett la ea. Este destul de atrăgătoare, dar stă permanent încruntată. Cum poate el să suporte permanent așa ceva?
   - Doamnă Bennett?
   Ciocăn încet în ușă, chiar dacă este deja deschisă.
   - Ați vrut să mă vedeți?
   - Da.
   Ca și cum i s-ar fi evaporat de-a dreptul, din buzele ei n-a mai rămas decât o linie dreaptă crestându-i fața.
   - Ia loc, Adeline.
   Mă tulbură faptul că-mi spune numele întreg. Și mama mă strigă la fel când consideră că am făcut ceva rău. Dar fac ce-mi zice și mă așez pe scaunul din fața catedrei, vizavi de ea.
   - Așa.
   Doamna Bennett își concentrează atenția asupra mea. Are ochii prea mici, arată ca două mărgele.
   - Este ceva ce-ai vrea să-mi spui?
   Mă uit țintă la ea. Nu scot niciun cuvânt. Orice i-ar fi spus Kenzie, n-are nicio dovadă.
   Când devine evident că n-am de gând nici să confirm, nici să neg ceva, scoate din teancul de lucrări două teste și le trântește pe catedră, în fața ei.
   - Ai copiat după Kyle. Erai chiar în spatele lui, te-ai uitat în testul lui și ai copiat rezultatele.
   Deschid gura să spun ceva, dar simt că mi s-a pus un nod în gât și nu-mi iese niciun cuvânt. Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă asta. N-am trișat niciodată în viața mea și singura dată când o fac sunt prinsă după nici mai mult, nici mai puțin de o oră. Chiar că am cel mai mare ghinion.
   Ca să fiu sinceră, totuși, n-am fost prinsă când l-am ucis pe tata.
   - Ei bine? ridică ea din sprâncene. Ai ceva de spus în apărarea ta?
   Tot nu reușesc să rostesc niciun cuvânt. Ce anume aș putea să spun? Am copiat. Nu vreau să mai și mint după ce am făcut ce-am făcut.
   - Îmi pare foarte rău, chițăi eu într-un final.
   Doamna Bennett este complet neimpresionată. Nu mă surprinde. Îmi amintește de vrăjitoarea cea rea din filmele Disney. Nu-i mai trebuie decât o mantie.
   - Copiatul este o chestiune extrem de serioasă. Mâine-dimineață o să discut cu directoarea despre asta.
   Directoarea Higgins deja îmi poartă sâmbetele, înainte mă plăcea. Mă rog, în primul an și jumătate la liceul Caseham nici n-a știut măcar cine sunt, ceea ce este, probabil, situația ideală. Prima dată când am vorbit cu ea a fost extrem de drăguță. Iar acum consideră că fac numai probleme, din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu domnul Tuttle.
   Ce va face când va afla că am copiat la test, după tot ce-a fost?
   - Poți pleca, îmi spune doamna Bennett.
   Mă ridic cu picioarele tremurând și reușesc, cumva, să ies din clasă fără să mă prăbușesc. Nu știu ce se va întâmpla mâine, dar va fi îngrozitor. Directoarea o să afle că am copiat după Kyle. Probabil că o vor convoca pe mama la școală și apoi o să văd expresia dezamăgită de pe chipul ei.
   Și poate lucrul cel mai rău dintre toate este că va afla despre asta și domnul Bennett.
   Sunt atât de furioasă pe Kenzie. Nu trebuia să-i spună doamnei Bennett. Era cazul să-și țină și ea gura. Nici măcar nu pricep de ce mă urăște atât de mult.
   N-o să mai fiu preșul ei de șters picioarele. De data asta, n-o mai las pe Kenzie să scape cu una, cu două.

CAPITOLUL 33

   EVE

   Azi, când ajung acasă, sunt surprinsă să-l găsesc pe Nate așteptându-mă.
   Aproape în fiecare zi eu mă întorc prima de la școală. Adeseori, Nate stă atât de târziu, încât nu-mi pot imagina ce naiba face acolo. Dar astăzi, întorcându-mă de la serviciu, îl găsesc așezat pe canapea.
   Și când intru în living se ridică să mă întâmpine. Ba chiar mă și sărută.
   - Cum a fost ziua de azi? mă întreabă el.
   - Bună.
   Arunc o privire spre bucătărie, ca să văd dacă prepară ceva acolo.
   - Ce vrei să mâncăm în seara asta?
   - De fapt, îmi spune el, mă gândeam să comandăm ceva. De unde vrei tu.
   De obicei, Nate consideră prea scumpă mâncarea comandată și mai degrabă ar mânca spaghete la cutie decât să ia mâncare livrată de un restaurant italian.
   - Sună grozav.
   Pe buze îi joacă un zâmbet. Mă măsoară din priviri și pe chip îi apare o expresie pe care n-am mai văzut-o de multă vreme.
   - Arăți bine azi, Eve.
   Serios? Sunt îmbrăcată într-o bluză albă și pantaloni bej. Deși am încălțat o pereche de Manolo Blahnik pe care nu-i port decât rareori, dar aveam nevoie de un imbold azi.
   - Mulțumesc.
   Apoi mă sărută iar. De data asta e un sărut lung, stăruitor. Se simte o dorință în sărutul acesta și, o clipă mai târziu, simt cum încearcă să-mi deschidă nasturele bluzei.
   - Nate, suspin eu.
   - Hai să mergem sus, îmi șoptește el și îi simt răsuflarea caldă în ureche. OK?
   N-am de gând să refuz.
   O jumătate de oră mai târziu zăcem amândoi în pat, cu respirația tăiată. Nate a fost atât de hotărât să mă posede, încât mi-am aruncat pantofii Manolo din picioare, în loc să-i scot cu grijă și să-i așez cu iubire la locul lor din dulap. Restul hainelor zac împrăștiate prin cameră. Mă uit spre Nate și văd cum tot trupul îi este acoperit cu un strat lucios de sudoare. Mă privește și el și râde cu toată gura.
   - Phiu. A fost...
   Dau din cap în semn de încuviințare. Nu știu ce s-a schimbat azi, dar poate există o cale de a ne salva căsnicia. Nu că nu aș ține din tot sufletul la Jay, dar el și cu mine nu avem un viitor împreună.
   Nate este viitorul, oricum ar fi.
   - E bine că o să comandăm ceva de mâncare, îi spun. Sunt mult prea obosită ca să gătesc.
   Nate râde.
   - Știu.
   - Ar trebui, știi tu...
   Îl privesc drept în ochi.
   - Ar trebui s-o facem mai des.
   - Categoric.
   Mă cuibăresc lângă soțul meu și el mă cuprinde cu brațul. Îmi las capul pe mușchii de pe umărul lui și mă simt satisfăcută alături de el pentru prima dată după mult timp. Facem sex o dată pe lună, dar nu așa cum a fost acum. De obicei e foarte strict și mecanic, de parcă ne-am spăla pe dinți.
   Acum a fost ca în vremurile noastre bune, când abia ne cunoscuserăm.
   - Apropo, îmi murmură Nate în păr, azi am primit biletul ăla ciudat. Ziceai că vrei s-o vezi urgent pe Addie Severson. E totul în regulă?
   Addie Severson este ultima persoană despre care vreau să vorbesc când ne savurăm extazul de după sex, dar e nepoliticos să nu-i răspund. În plus, vreau să știe ce-a făcut fata aia. Trebuie să afle de ce-i capabilă.
   - Nu chiar. A copiat la examenul intermediar.
   Rămâne tăcut preț de o clipă.
   - Cum a copiat?
   - S-a uitat în testul unui coleg. Am văzut-o când a făcut-o, apoi am verificat cele două lucrări și răspunsurile sunt aproape identice. Celălalt elev este exemplar la matematică și e imposibil ca ea să fi găsit de una singură atâtea răspunsuri corecte.
   - Uau. Și ce-o să faci în legătură cu asta?
   - O să mă duc la directoare.
   Va trebui să aștept până mâine-dimineață, însă acesta este protocolul atunci când un elev este prins copiind.
   - O să-i povestesc lui Higgins ce s-a întâmplat și poate să se ocupe ea mai departe.
   - Directoarea.
   Nate clatină din cap.
   - Uau. E dur. Chiar trebuie să ajungi până la directoare?
   - Trebuie. Astea sunt regulile.
   - Păi, spune Nate gânditor, în timp ce mă strânge mai tare lângă el, doar nu a făcut ceva abject sau infam. Doar nu a pus la cale vreo schemă complicată de copiat, cu care să fi venit pregătită, ca apoi să fure răspunsurile. A venit și ea să dea examenul și și-a dat seama că nu știe cum să rezolve problemele, chestie pe care categoric o înțeleg. A intrat în panică.
   - A copiat, Nate.
   - Dar n-ai nici măcar o dovadă, nu? se încruntă el. Spui că a copiat dintr-o altă lucrare, dar poate că n-a făcut-o. Poate că a învățat cu adevărat. A recunoscut fapta?
   Practic vorbind, Addie nu a recunoscut că a copiat. Dar am văzut-o uitându-se în lucrarea lui Kyle. Cu toți anii mei de experiență în învățământ, a fost dureros de evident ce făcea. În plus, fata aia nu-i în stare să treacă de una singură genul ăla de examen. Plus că i-am văzut expresia de pe chip, când am confruntat-o.
   - Nu chiar.
   - Se chinuie rău, să știi.
   Mă strânge și mai tare lângă trupul lui cald.
   - Am trecut cu toții prin asta, Eve. Tu nu te-ai chinuit cu orele de engleză în liceu, când ai avut nevoie de meditator?
   Nu știu ce să răspund, fiindcă e adevărat.
   - Deci și-ar fi putut lua și ea meditator. Nu trebuia să copieze.
   - Nu toți elevii își permit așa ceva. Cred că suntem amândoi de acord că Addie a trecut prin multe în ultimul an.
   În oricare alte împrejurări, conversația asta m-ar fi înfuriat teribil.
   Este interzis să copiezi, iar faptul că soțul meu apără o elevă care a copiat de la un coleg al ei este de-a dreptul ridicol. Mai ales de când pare că a făcut din Addie micul său proiect de jucărie, în ciuda faptului că l-am avertizat în privința ei. Dar, cuibărită în brațele lui, nu pot să generez prea multă furie sau măcar indignare. Lui Nate îi pasă mult de elevii lui și nu-l pot învinovăți pentru asta. A fost una dintre calitățile care m-au făcut să mă îndrăgostesc de el.
   - Păi și ce sugerezi atunci?
   - Ei bine, îmi răspunde el, este evident că n-o poți trece examenul, dar, dacă îi dai nota unu și o avertizare severă, mă îndoiesc că va mai încerca vreodată așa ceva. Și o să fie și una peste bot, ca să înțeleagă că trebuie să se adune odată.
   - Crezi tu? Addie pare uneori incredibil de lipsită de speranță.
   - Categoric.
   Mă sărută pe frunte.
   - Știu că în adâncul sufletului tău vrei ca și ea, la fel ca toți ceilalți elevi ai tăi, să meargă bine la matematică. Cred că așa e cel mai bine pentru fata asta. Nu vrei să-i distrugi viața, nu? Chiar dacă ești încă supărată pentru ce i s-a întâmplat lui Art. Îți dai seama că n-a fost vina ei, nu?
   Oare îmi dau seama? Presupun că Nate are dreptate. Addie Severson a trecut prin multe în ultimul an și adevărul este că am fost dură cu ea, poate de supărare că propriul meu mentor și-a pierdut jobul din cauza ei.
   - Bine, mă învoiesc eu. N-o să mă duc la directoare. O să vorbesc cu ea după oră și o să-i spun că primește nota 1, dar n-o s-o raportez.
   - Procedezi corect, Eve.
   Mă mai sărută o dată pe creștet și se dă jos din pat, ca să meargă la baie. O secundă mai târziu se aude curgând apa de la duș și telefonul îmi bâzâie pe noptiera unde l-am lăsat. Îl iau și văd un mesaj așteptându-mă pe Snapflash.
 
   Jay: Ne vedem mâine-seară?

   Mă uit spre ușa de la baie, unde dușul se aude în continuare. Am așteptat mult timp genul acesta de pasiune din partea lui Nate. În atât de multe feluri, a fost absolut perfect. Exact ce voiam și sper că vor veni multe astfel de momente în viitor.
   Și totuși, e ceva care mă deranjează în toată povestea asta. Poate că nu-mi place faptul că, îndată ce am terminat, a început să vorbească despre Addie. Iar apoi s-a repezit la duș.
   Însă, la urma urmelor, aici nu este deloc vorba despre el. Este vorba de bărbatul de la celălalt capăt al conversației. Jay a adunat ban cu ban ca să-mi cumpere de ziua mea o pereche superbă de pantofi, în timp ce soțul meu nu mi-a luat nimic. N-a trebuit defel să mă întreb dacă nu cumva Jay a avut vreun motiv ascuns pentru cadoul lui. Văd pe chipul lui, de fiecare dată, cât de mult mă dorește. Așa că ezit doar o clipă, apoi scriu răspunsul:

   Eu: Ne vedem acolo.

CAPITOLUL 34

   ADDIE

   Kenzie are antrenament cu echipa de majorete cel puțin până la ora 5 după-amiază, poate chiar mai târziu. Părinții ei au joburi importante, așa că nici ei nu vor ajunge acasă prea curând.
   Eu, pe de altă parte, n-am absolut nimic de făcut cu timpul meu în așteptarea deciziei de mâine a directoarei Higgins, dacă o să mă dea sau nu afară din școală.
   Parchez bicicleta în capătul cvartalului unde se află casa lui Kenzie, legând-o cu lanț de un stâlp de iluminat de pe stradă. Îmi iau rucsacul și pornesc în susul străzii, spre casa ei cea mare. Din cauza greutății cărților, chingile lui îmi sapă în carnea umerilor. Pășesc hotărâtă, ca și când e firesc să mă aflu în zonă. Ca și când aș fi prietena lui Kenzie, venită în vizită.
   Chiar dacă acest lucru este extrem de departe de adevăr.
   Apăs pe butonul soneriei, așteptând zgomotul de pași de dincolo. Mai sun o dată, ca măsură de precauție, dar nu mă întâmpină decât tăcerea. Așa cum mă așteptam, nu-i nimeni acasă. Locuința e complet pustie.
   Arunc o privire spre casele vecine, care par și ele cufundate în tăcere și întuneric, la fel ca reședința Montgomery. Când mă simt încrezătoare că nu mă privește nimeni, mă strecor pe lângă casă, apoi de-a dreptul în curtea din spate, cu iarbă verde și bogată.
   Ajung la ușa din spatele casei și scotocesc în buzunarul rucsacului. Scot setul de chei dinăuntru. Am aruncat brelocul Kenzie garnisit cu pietricele sclipitoare, dar am păstrat cheile. Desigur, este foarte posibil ca, atunci când Kenzie și-a pierdut cheile, părinții ei să fi decis să schimbe încuietorile de la uși. Pe de altă parte, ei locuiesc într-un cartier sigur. Poate or fi crezut că le-a scăpat pe undeva și nu merită efortul de a schimba broaștele.
   În fine, oricum ar sta lucrurile, sunt pe cale să aflu.
   Pe inel există 3 chei, dar una dintre ele este mai mare și arată aproape ca o cheie de casă. Trag adânc aer în piept și strecor cheia în broască. Număr până la 10 în minte și apoi încerc s-o răsucesc.
   Și se răsucește.
   Fac o pauză de o clipă, atentă să aud lătratul vreunui câine. Dar nu se aude nimic. Așa că răsucesc cheia până la capăt, apoi apăs pe clanță și intru în bucătăria reședinței Montgomery.
   Primul lucru pe care îl fac este să verific dacă au vreun sistem de alarmă. Am mai văzut așa ceva prin casele altora, iar prezența lui înseamnă că, dacă nu-l dezarmezi, fie începe să sune alarma, fie poliția va fi înștiințată discret. Nu vreau să se întâmple niciuna din cele două variante. Dar nu zăresc nicio tastatură și nici un alt semn că această casă ar avea alarmă.
   Ceea ce este o prostie din partea lor, pentru că o asemenea locuință are nevoie de așa ceva. Sunt luată prin surprindere imediat ce pășesc înăuntru. La parter este un spațiu deschis, așa că din bucătăria sclipitoare și nouă pot vedea spațiul enorm al livingului și mobilierul costisitor. Casa noastră a fost construită cu mai bine de 100 de ani în urmă și mă îndoiesc că interiorul s-a schimbat prea mult de atunci. Am avut același frigider toată copilăria mea și simt că frigiderul acela ar putea să ne supraviețuiască și mie, și oricărui om la care țin.
   Îmi las încălțările lângă ușa din spate, pentru că au covoare foarte deschise la culoare și deja am făcut niște urme prin bucătărie, cu tălpile mele murdare. Străbat livingul, îndreptându-mă spre treptele mochetate. Iar apoi o pornesc pe scări.
   Nu-mi vine să cred că fac asta. Este oricum destul de grav că am copiat la un examen pentru prima dată în viața mea (și am fost prinsă). Iar acum iată-mă aici, doar câteva ore mai târziu, intrând prin efracție într-o casă, pentru numele lui Dumnezeu. Dar toată chestia asta se întâmplă numai din cauza lui Kenzie. Nu trebuia să mă pârască la doamna Bennett și nu trebuia să facă nimic din tot ce mi-a făcut semestrul ăsta. Merită ce o să i se întâmple.
   Când ajung la etaj, dau mai întâi peste o baie. Pășesc înăuntru, admirând accesoriile de un alb imaculat și periuțele de dinți multicolore aliniate pe blatul chiuvetei. Oh, Dumnezeule mare, toaleta are colac cu încălzire? Ar fi ciudat dacă l-aș încerca?
   Da, probabil ar fi cam ciudat.
   Preț de o clipă, mă holbez la propria imagine din oglinda de machiaj de lângă chiuvetă. Este oglinda pe care o folosește Kenzie ca să se privească în fiecare zi. Doar că atunci când ea este cea care se uită în oglinda asta, imaginea reflectată arată pomeți perfecți, ochi albaștri, limpezi, și un păr blond și mătăsos, în locul trăsăturilor mele mai degrabă greu de descris și ochilor de un maro mocirlos, la fel ca părul.
   Deschid cu degetul arătător dulăpiorul de medicamente. Nu mă surprinde să văd că geme de creme și produse de îngrijire a pielii și părului. Pe raftul de sus există și câteva sticluțe portocalii; o iau pe prima.
   Ondansetron. Se administrează o tabletă de 3 ori pe zi, împotriva grețurilor.
   Înainte să apuc să mă întreb de ce are Kenzie nevoie să ia o pilulă de greață, răsucesc sticla și văd că rețeta este pentru fratele ei mai mare. Desigur, Kenzie nu are niciodată grețuri. Probabil că n-a vomitat niciodată, de când se știe.
   Nu-mi ia mult să descopăr unde e camera ei. La etaj sunt câteva dormitoare, dar unul dintre ele e clar cel matrimonial, celălalt pare să-i aparțină unui băiat adolescent - fratele ei, presupun - și al lui Kenzie este cel cu pat cu baldachin și o cutie mare și roz pentru bijuterii, depozitată pe birou. Este, cu adevărat, cel mai frumos dormitor de adolescenți pe care l-am văzut eu vreodată.
   Mă așez la biroul cel alb al lui Kenzie, scufundându-mă în scaunul de piele. Îmi spun că și ea stă chiar în acest scaun și își face temele, considerând firesc să fie atât de norocoasă.
   Deschid primul sertar al biroului. Înăuntru este îndesată o foaie de hârtie ruptă, cu câteva cuvinte scrise pe ea: Mă gândesc neîncetat la tine. Abia aștept să te văd diseară. Îhh, fix ce voiam să găsesc - un bilețel de amor de la Hudson. Tot nu-mi vine să cred că se vede cu fata asta.
   Lucrurile au fost atât de ciudate între mine și el. Când eram mai mici, îl adoram și consideram că este drăguț la modul general, cu zâmbetul lui mereu curios și părul lui ciufulit, de un blond aproape alb, dar nu am făcut vreo pasiune pentru el sau ceva de genul ăsta. Ne jucam împreună așa cum se joacă doi copii, ne jucam Nintendo sau ne făceam temele împreună. Vara băteam mingea în curtea din spatele casei, mergeam împreună la cel mai apropiat magazin, ca să ne cumpărăm bomboane, sau ne strecuram pe sub gard ca să intrăm în curtea vecinului și să ne scăldăm în piscina lui.
   Însă când am mers la liceu, Hudson s-a deșirat brusc, așa că a ajuns, în sfârșit, mai înalt decât mine - mult mai înalt decât mine - și dintr-odată am început să mă gândesc altfel la el. Am început să fantazez despre cum ar fi să-l sărut. Și aveam impresia că și el se gândea în același fel la mine.
   Nu că ar fi vina lui Kenzie că prietenul meu a încetat brusc să-mi mai vorbească. Asta nu poate fi pusă decât pe seama a ceea ce i s-a întâmplat lui tata și a ceea ce l-am pus pe Hudson să facă. Dar nu face mai puțin dureros faptul că-i văd împreună.
   Mă uit la figurina de ceramică de pe biroul ei. Este o pasăre pictată în tonuri de albastru deschis și violet. O ridic și văd inițialele KM scrijelite dedesubt, ceea ce înseamnă că a făcut-o la cursul de olărit, cu toate că pare opera unui profesionist. Kenzie este uimitoare chiar și la modelat lutul. Dintr-o toană, izbesc pasărea de podea, iar aceasta se sparge în 5 bucăți.
   Am crezut că dacă sparg ceva de la ea din cameră o să mă simt mai bine, dar nu. Ba chiar deloc. Și ce ciudat, nici nu mă mai simt la fel de supărată în privința ei și a lui Hudson. Tot îmi lipsește Hudson ca prieten, dar când fantazez despre tipul cu care aș vrea să fiu, nu mai este el.
   Este Nathaniel Bennett.
   Nu că s-ar putea întâmpla ceva între mine și domnul Bennett.
   Chestia asta e mai mult decât stupidă. Însă mă gândesc neîncetat la el. Noaptea, când sunt pe cale să ațipesc, mi-l imaginez zâmbindu-mi, cu acel evantai de riduri fine la coada ochilor, așa cum face el.
   Gândul că a aflat de copiatul la examen este atât de umilitor. Pentru mine nu există nimic mai important decât ce gândește el despre mine.
   Mă ridic din scaunul de piele și mă îndrept spre dulapul lui Kenzie. Firește că are un dressing enorm, în care intri ca într-o cameră. Scotocesc printre toate etichetele de designer care îți fac aproape greață când le vezi îngrămădite acolo. Pe lângă faptul că este frumoasă și populară, este și mult mai bogată decât majoritatea copiilor din școală. Viața chiar nu e dreaptă uneori, nu credeți?
   Scot din dulap o bluză roz. Materialul e moale și îmi dau seama că mi s-ar mula pe piept exact așa cum trebuie. Aproape că e și mărimea potrivită. Dacă o iau, Kenzie nu va afla niciodată. Adică, na, are cam cinci catralioane de bluze în dulapul ăsta. Așa că probabil pe asta n-a purtat-o de ani de zile. Serios acum, îi fac chiar o favoare. O ajut să mai scape de lucruri și să se organizeze. De fapt, aș putea chiar să fac un pic mai multă organizare pe-aici.
   Și chiar când mă apuc iar să scotocesc printre bluze, aud un trosnet venit de la parter.

CAPITOLUL 35

   ADDIE

   E cineva în casă.
   Oh, Dumnezeule, asta e groaznic. Credeam că am dat de belea când am fost prinsă copiind, dar acum e mult mai rău. Cel mai grav lucru care se putea întâmpla după copiat era să fiu dată afară din școală, și chiar și asta era puțin probabil.
   Însă acum e vorba despre intrare prin efracție. Aș putea ajunge la închisoare. Sau aș putea fi trimisă la casa de corecție sau cum s-o numi. Este o infracțiune serioasă.
   Ce mi-a venit să fac așa ceva? Am avut ideea nebunească de a mă răzbuna pe Kenzie, dar n-am fost în stare decât să sparg o idioată de figurină din ceramică și să mă uit la ea în dulap. Nu am tupeul să mă răzbun pe ea pentru tot ce mi-a făcut.
   Încremenesc în loc, încercând să-mi dau seama care va fi următoarea mișcare. Zgomotul a venit în mod cert de la parter, așa încât ezit să cobor, ca să nu dau nas în nas cu vreun Montgomery.
   Însă ce altceva aș putea face?
   M-aș putea ascunde. Dulapul lui Kenzie este suficient de mare încât să încăpem acolo eu și jumătate de echipă de fotbal. Mă pot ascunde înăuntru și să sper că oricine-ar fi la parter va pleca până la urmă, așa încât, după aceea, să mă pot strecura și eu afară din casă.
   Dar dacă a venit chiar Kenzie? Atunci o să rămân prizonieră la ea în dulap și e doar o chestiune de timp până când voi fi descoperită.
   Să fiu găsită la ei în casă e oricum destul de rău. Să fiu descoperită că mă ascund la ea în dulap ar fi de-a dreptul un coșmar.
   Nu, trebuie să ies de-aici.
   Arunc cheile în dulap și ies din camera lui Kenzie, întrebându-mă dacă aș putea să mă strecor iute pe ușa din spate. Dacă a venit acasă chiar ea, sunt terminată. Dar dacă au venit părinții sau fratele ei, pot să pretind că ea m-a trimis încoace. Doar nu arăt înfricoșător.
   Cobor încet scările, cu inima bubuindu-mi în piept. La fiecare pas mă opresc și ascult. Nu aud nicio voce. Dar categoric am auzit o trosnitură. Și a fost destul de puternică încât să nu pot da vina pe vânt sau pe ceva de genul ăsta.
   Este posibil ca exact în momentul în care am intrat eu în casă să fi intrat și un hoț adevărat?
   Nu, nu prea e plauzibil.
   Ajung la baza scărilor. Tot nu văd și nu aud pe nimeni prin casă.
   Pare că e pustiu aici, chiar dacă știu sigur că am auzit zgomotul ăla.
   Mă strecor pe lângă scări, spre bucătărie, ca să revin la ușa din spatele casei.
   Și atunci o văd.
   În mijlocul bucătăriei tronează o pisică albă și pufoasă, stând lângă o carafă cu apă care trebuie să fi fost pe blat, dar acum e pe jos. Pisica ridică privirea spre mine și miaună fără niciun regret.
   Pe ea am auzit-o.
   Tot trupul mi se relaxează de ușurare. N-o să fiu prinsă că am intrat prin efracție și nici n-o să sfârșesc la casa de corecție. Nu e nimeni acasă. Doar o pisică cu aere de stăpână.
   Cu toate astea, nu mai vreau să risc. Îmi iau încălțările și mă strecor afară pe ușă cât de încet pot, apoi o închid în urma mea. Am aruncat cheile în dulapul lui Kenzie, așa că n-o să mai fiu tentată să revin aici.

CAPITOLUL 36

   EVE

   A doua zi, Addie intră la mine în clasă de parcă ar merge spre scaunul electric.
   Nu mă pot abține să nu simt o undă de simpatie pentru fata asta. S-a chinuit mult la materia mea și știam asta. Poate că și eu sunt vinovată că n-am încercat să fac mai mult ca s-o ajut. În trecut, când mai aveam elevi care se luptau cu matematica așa cum se luptă ea, le ofeream niște sugestii pentru meditații și de aceea i-am scris și ei o listă de colegi meditatori care ar putea s-o ajute pentru niște tarife rezonabile.
   Imediat ce sună clopoțelul finalul orei, îi fac semn din cap să vină la catedră. Arată ca și cum mai degrabă ar sări pe geam, dar se supune.
   - Addie.
   Ridică spre mine o privire înlăcrimată.
   - Am decis să nu-i spun directoarei despre ce s-a întâmplat.
   Face ochii mari.
   - Ați...
   - O să-ți dau nota 1 la examenul intermediar.
   Asta e o lovitură care va face imposibilă pentru ea promovarea la matematică, deci dacă am un pic de inimă trebuie să îndulcesc nițel vestea.
   - Și ți-am scris o listă cu colegi meditatori. Dacă îți îmbunătățești semnificativ notele până la final, o să anulez nota asta.
   Îi întind lista cu nume; o ia cu mâna tremurând.
   - Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Bennett. Apreciez foarte mult ce faceți pentru mine.
   Mârâi, știind că, dacă Nate n-ar fi fost atât de convingător seara trecută, acum aș fi luat-o de-o aripă s-o duc la directoarea Higgins.
   Dar soțul meu are dreptate. A făcut ce-a făcut fiindcă era disperată și nici nu a fost ceva planificat. Pot să închid ochii de data asta.
   - Dacă se mai întâmplă vreodată...
   - N-o să se mai întâmple.
   Arată de parcă în secunda următoare o să cadă în genunchi și-o să-mi pupe tălpile.
   - Jur. O să fac o schimbare.
   - Bine.
   Sunt dispusă să trec cu vederea această greșeală de judecată, dar n-o să devin prietenă cu fata asta. E norocoasă că Nate a văzut ceva în ea, fiindcă Dumnezeu mi-e martor că eu nu văd nimic.

CAPITOLUL 37

   ADDIE

   Cine știe, oi fi mâncat un pic cam prea multe cereale Lucky Charms în formă de potcoavă, pentru că am un noroc incredibil.
   Mai întâi, am scăpat cu fața curată după ce am intrat ilegal în casa lui Kenzie.
   Apoi, doamna Bennett a decis că nu o să-i spună directoarei ce-am făcut. Nu mă gândeam că așa ceva ar fi posibil, dar a fost chiar drăguță cu mine. Nu a zâmbit, firește - ar fi fost prea mult să sper la asta - dar mi-a recomandat niște meditatori care au un tarif mai mic și pe care s-ar putea să mi-i permit și mi-a spus că o să anuleze acel unu dacă reușesc să mă adun până la finalul semestrului.
   Iar acum sunt la întâlnirea revistei de poezie, unde domnul Bennett consideră că noul poem la care am lucrat în ultimele două săptămâni merită să fie publicat în numărul următor. Mi-a fost atât de teamă că doamna Bennett o să-i spună ce am făcut și că el își va schimba părerea despre mine, dar se pare că nu i-a spus, fiindcă mă privește la fel ca de obicei.
   - Îmi place nespus versul acesta, îmi spune el. „Inima mi se golește de sânge cu fiecare bătaie.” Ce imagine puternică.
   Mă uit spre Lotus, să văd dacă ascultă, dar își ferește privirea. A fost atât de furioasă că domnul Bennett a înscris la concurs poezia mea și nu pe a ei, încât nici nu-mi mai vorbește de atunci. Nu pare interesată să fim prietene, ceea ce spune multe, pentru că Lotus s-ar putea să fie singura din școală mai puțin populară decât mine.
   Întâlnirea celor de la Reflecții se termină oficial la ora 16.30, dar membrii mai dedicați ai revistei mai rămân de obicei cam până la ora cinci, discutând despre poeziile pentru revistă sau despre chestii pe care le citim în general și care ne plac. Lotus pleacă ultima, aruncându-și rucsacul pe umăr și părăsind încăperea fără să spună măcar la revedere. Sunt gata s-o urmez, când îl aud pe domnul Bennett strigându-mă.
   - Addie, stai așa.
   Încremenesc, curioasă să aud ce are să-mi spună. Devin și mai curioasă când se duce și închide ușa clasei. Rămași singuri, mă privește cu sprâncenele ridicate.
   - Deci, ce s-a întâmplat? Ce ți-a spus Eve?
   Este ciudat cum îi spune Eve, în loc de „doamna Bennett”. Adică este limpede că nu-și strigă nevasta „doamna Bennett”, când sunt amândoi, dar mi se pare că așa ar trebui să-i spună de față cu mine.
   Însă chestia asta este mai puțin importantă decât faptul că știe ce s-a întâmplat. Probabil că ea i-a spus ce-am făcut.
   Doamne, este atât de jenant.
   - Ăăă, încep eu. A fost... OK.
   Vocea lui coboară un ton.
   - Te-a luat mai cu binișorul, da? Nu o implică și pe directoare?
   Clatin din cap fără o vorbă.
   Dă din cap mulțumit. Se trage de cravată slăbind nodul și văd ieșind de sub cămașă un smoc din părul de pe piept.
   - I-am spus ce greu ți-a fost în ultimul an. I-am spus să-ți mai dea o șansă să te redresezi.
   Și, în sfârșit, totul capătă sens. Mă întrebam cum de s-a decis dintr-odată doamna Bennett să-mi arate un pic de compasiune.
   Datorită lui. El i-a spus să nu se ducă la directoare.
   - Dumneavoastră m-ați ajutat, răbufnesc eu.
   - Sigur că te-am ajutat, Addie.
   Îmi zâmbește și ochii i se îngustează formând acele cute mărunte.
   - Doar nu era să permit ca eleva mea preferată să fie dată afară din școală. A trebuit să-ți iau partea.
   Mi se învârte capul. Domnul Bennett știe ce am făcut și nu mă urăște. Și nu doar atât, ci îmi spune și că sunt eleva lui preferată. Aproape că-mi vine să plâng de bucurie.
   - Mulțumesc, reușesc să îngaim. Vă mulțumesc foarte mult.
   - N-ai pentru ce. Am făcut exact ce trebuia să fac, atâta tot.
   Valul de emoții pe care-l simt acum aproape că mă copleșește.
   Înainte să mă pot reține, mă reped și-l îmbrățișez pe domnul Bennett cu mult entuziasm. Ochii îmi înoată în lacrimi cât stau efectiv atârnată de el. Pe tata nu l-am îmbrățișat niciodată, poate doar când eram mică, și nici pe domnul Tuttle. Dar nu m-am simțit niciodată atât de recunoscătoare față de o altă persoană. El a crezut în mine. El s-a bătut pentru mine.
   Domnul Bennett mă îmbrățișează la rându-i, fără să mă respingă când mă lipesc de el. Îmbrățișarea durează mai mult decât am intenționat, dar nu vreau să-i dau drumul și nici pe el nu pare să-l deranjeze. Însă apoi simt cum ceva tare mă împunge în picior. Ca un sul de hârtie igienică.
   Oh, Dumnezeule mare. Asta e o...?
   Sar cât colo de lângă profesorul meu, oripilată. Sperasem să mă înșel, însă cobor privirea și văd dovada umflând pantalonii domnului Bennett. Din expresia de pe chipul lui, îmi dau seama că realizează și el exact ce s-a întâmplat și pare absolut îngrozit.
   - Îmi pare foarte rău, Addie! strigă el.
   Se întoarce cu spatele la mine, încercând să-și ascundă erecția, dar e prea târziu pentru asta.
   - Este absolut... Este inacceptabil. Îmi pare foarte rău.
   - Da, spun eu abia auzit.
   - Nu am nicio scuză, rostește el pe același ton, dar trebuie să știi că soția mea... Nu mai avem nimic de-a face unul cu altul. Nu simt nimic pentru ea. Apoi te-am cunoscut pe tine și a fost ca și când... în sfârșit reușesc să mă conectez cu cineva, pentru prima dată în viața mea.
   Riscă să-mi arunce o privire, roșu tot la față. Chiar și așa, îmbujorat, tot arătos este.
   - Dar nu am nicio scuză. Nicio scuză. Pur și simplu, îmi pare rău.
   Aș vrea să tacă și să înceteze să se mai scuze.
   - Da.
   - Ar trebui să pleci, îmi spune el.
   Mă supun fără un cuvânt. Îmi iau rucsacul și ies în tăcere din sala de clasă, deși capul mi se învârte și mai tare ca înainte. În timp ce mă îndepărtez pe culoar, încerc să găsesc un sens pentru toate astea.
   Domnul Bennett este cel mai sexy profesor din școala noastră.
   Toată lumea știe asta. Și este căsătorit cu o femeie în toată firea, cu care presupuneam că face sex. Dar, dintr-un motiv sau altul, în timp ce-l îmbrățișam, s-a excitat. Din cauza mea. Și apoi mi-a spus că nu s-a conectat niciodată cu cineva așa cum o face cu mine.
   Partea ciudată este că și eu cred exact același lucru.
   Încremenesc în mijlocul culoarului. Nu știu ce să fac în continuare, dar nu pot să plec tocmai acum. Trebuie să înțeleg ce se întâmplă aici. Sunt datoare să fac asta pentru amândoi.
   Mă răsucesc pe călcâie și revin în clasă. La ora asta nu mai este nimeni în școală. Toate activitățile extrașcolare de după ore s-au terminat, deși unele dintre echipe încă mai pierd vremea prin curte.
   Domnul Bennett stă așezat la catedră, iar când ridică spre mine ochii lui blânzi și căprui, mi se pare că am rămas singurii oameni din școală. Din întreaga lume.
   - Salut, îi spun.
   - Addie.
   Se încruntă.
   - Nu cred că ar trebui să mai vorbim despre asta. Așa cum ți-am spus deja, îmi pare foarte rău.
   - Dar eu vreau să vorbim despre asta.
   Domnul Bennett se ridică în picioare. Nu poate ascunde că încă este excitat. Se uită la mine.
   - Închide ușa, îmi poruncește el.
   Fac ce-mi cere.
   Plutesc până în celălalt capăt al sălii de clasă, până când ajung față în față cu el. Este cu aproape o jumătate de cap mai înalt decât mine și trebuie să-mi dau capul pe spate ca să-l privesc. Are buzele umede. Acestea erau momentele când, alături de Hudson, simțeam că fierbe ceva în mine, dar niciodată nu am trăit ce simt acum.
   Parcă ar fi aceeași senzație, dar pe steroizi.
   - Încerc să-ți rezist, murmură el. N-ai idee cât de tare încerc.
   - Nu trebuie s-o faceți.
   Credeam că va trebui să fac eu prima mișcare, așa că sunt surprinsă când domnul Bennett își apropie buzele de ale mele. Este prima dată când mă sărut cu un băiat - mă rog, cu un bărbat. La început, doar ne lipim buzele. Dar apoi, după câteva secunde, îmi bagă limba în gură. Am știut dintotdeauna, în capul meu, că oamenii se sărută cu limba, dar nu mi-am imaginat niciodată că se simte în felul ăsta. La început este foarte ciudat, ca și cum un vierme extraterestru se strecoară în mine, și nu sunt sigură că-mi place.
   Aproape că vreau să mă desprind, dar el mă ține strâns în brațe, lipit de trupul lui, așa că ar fi jalnic dacă m-aș trage îndărăt. Ar fi atât de dezamăgit.
   Iar apoi, după alte câteva secunde, încep să simt furnicături în tot corpul. Și este... incredibil. Parcă am luat foc, parcă în trup mi-a explodat ceva. Nu vreau să se oprească, însă el se desprinde de mine.
   - Nu e bine ce facem.
   Mă înfurie cumplit. Da, este profesorul meu și este mult mai în vârstă decât mine. Și căsătorit. OK, sună foarte rău. Însă, în același timp, între noi există o conexiune. Când doi oameni se conectează cu intensitatea cu care o facem noi, nu au oare responsabilitatea de a acționa în privința asta, indiferent de consecințe?
   - Eu nu cred asta, îi spun.
   - Ba nu este bine.
   Se încruntă și sprâncenele i se unesc.
   - Dar nu pot să-ți rezist. Sunt complet neajutorat. 
   Nu pot să-ți rezist. Sunt complet neajutorat.
   Singura mea temere este să nu fim prinși. Uite ce-a pățit domnul Tuttle și cu el nu mi s-a întâmplat nimic din toate astea. Dar poate că este o diferență, totuși. Domnul Tuttle și cu mine nu făceam nimic greșit, așa că n-am fost prudenți. Dar domnul Bennett și cu mine o să fim.
   Se uită temător spre ușă, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
   - N-ar trebui să facem asta aici.
   - Știu eu un loc.
   Mă privește surprins, dar mă urmează supus spre ușă. În școală există un loc despre care nu știe nimeni și unde doi oameni pot găsi un pic de intimitate. Anul trecut am ales ca opțional cursul de fotografie și orele au fost în întregime în format digital, dar înainte nu era așa. Chiar lângă sala de clasă există o cameră obscură, folosită cândva pentru developat fotografiile, care a rămas acum doar o debara goală, cu o chiuvetă mare și chimicale expirate. Poate într-o bună zi îi vor da altă destinație, însă acum este un rai al intimității.
   Închid ușa după noi.
   - Chiar că ești o figură, Addie, șoptește el.
   Își slăbește cravata și desface primul nasture al gulerului, iar eu simt că-mi stă inima. Doar n-are de gând să-și dea jos cămașa, nu?
   Mă simt stânjenită numai când mă gândesc la asta, dar, din fericire, se oprește după primul nasture.
   - Mă bucur că vă place ascunzătoarea, domnule Bennett.
   Râde la mine.
   - Nu trebuie să-mi spui „domnul Bennett” când suntem aici.
   - Oh.
   Mă simt ca o proastă. Evident, din moment ce o să ne giugiulim în camera obscură, n-ar mai trebui să-i spun „domnul Bennett”.
   - Atunci, Nathaniel?
   Mi se pare atât de ciudat să-i spun pe numele mic. Chiar și după ce ne-am sărutat, tot „domnul Bennett” îmi sună mai firesc.
   Râde iar.
   - Cei mai mulți îmi spun Nate. Dar tu spune-mi cum vrei.
   - Îmi place mai mult Nathaniel, îi răspund, căzută pe gânduri.
   - OK, încuviințează el. Dar eu cum să-ți spun ție? Preferi Adeline?
   Zâmbetul i se lățește pe chip.
   - Dulce Adeline...
   Întotdeauna am urât numele Adeline, însă îmi place cum sună pe buzele lui. Dulce Adeline... Doar că nu-i chiar adevărat, nu? Nu e nimic dulce în ce facem noi în camera obscură.
   - Prefer Addie.
   - Așa să fie.
   Înclină capul spre mine.
   - Acolo, în sala de clasă... a fost primul tău sărut?
   Îmi ia foc fața. Urăsc să știe că sunt atât de lipsită de experiență, dar nu vreau să-l mint. Am sentimentul că va ști dacă spun sau nu adevărul.
   - Mi s-a părut că la început te-ai simțit cam ciudat, adaugă repede.
   Serios? Nu asta voiam să aud, chiar dacă, la drept vorbind, este adevărat.
   - Așa de rău a fost?
   - Nu. Nu. Ai fost uimitoare.
   Clatină din cap.
   - Și nu contează dacă a fost sau nu primul tău sărut. Uită că te-am întrebat. Doar că... mă simt prost. Nu vreau să faci nimic din ce nu vrei să faci.
   Ridic bărbia spre el.
   - Vreau să fac asta.
   Ezită încă o fracțiune de secundă, cântărindu-mi răspunsul. Apoi mă lipește de masa folosită cândva pentru developarea fotografiilor și mă sărută din nou.

CAPITOLUL 38

   ADDIE

   Petrecem următoarele 40 de minute în camera obscură, iar apoi domnul Bennett - adică Nathaniel - mă duce acasă cu mașina.
   Este un pic riscant, dar dacă nu mă duce el, o să întârzii rău și mama o s-o ia complet razna în caz că nu mă găsește acasă când vine de la serviciu. Așa că e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.
   Pe drum nu pot să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat în camera obscură. Felul în care domnul Bennett - adică Nathaniel - m-a atins. Felul în care buzele lui lipite de ale mele mi-au incendiat fiecare nerv din corp. Și, serios, tot ce-am făcut a fost să ne sărutăm. Nici măcar n-a încercat să facă mai mult de-atât. Mi-a spus că n-o va face. Asta e tot ce-am visat să fac cu el.
   Iată cât de drăguț și bun este. Nu-i pasă dacă nu facem decât să ne sărutăm. Nu vrea decât să fie cu mine, fiindcă între noi există o anumită conexiune.
   Când ne oprim la semafor, mă ia de mână. Îmi aruncă o privire emoționată.
   - Este în regulă să te țin de mână? mă întreabă el.
   Îi strâng mâna ușor, ca să-i arăt că e OK.
   - Da.
   I se relaxează umerii.
   - Scuze, toate astea sunt... Sunt un teritoriu nou pentru mine. Sincer să fiu, mă simt ca un om rău. Îți sunt profesor...
   - Eu am fost cea care a făcut prima mișcare, subliniez ferm. Tu mi-ai spus să plec.
   Lasă să-i scape un oftat lung, luându-și scurt privirea de la drum, ca să se uite la mine.
   - M-am căsătorit cu Eve fiindcă părea să fi venit momentul să mă așez la casa mea. Nici înainte de ea n-am cunoscut pe nimeni cu adevărat special. Iar acum, la 38 de ani, îmi întâlnesc pentru prima dată sufletul-pereche și ea are doar 16 ani.
   Se strâmbă.
   - Cât de crud este universul ăsta?
   Tocmai m-a numit sufletul lui pereche. Este o nebunie, fiindcă și eu simt exact același lucru, dar aș fi crezut că e doar în imaginația mea, dacă n-ar fi spus-o și el.
   - Nu te poți abține când dai peste cineva cu care ai o conexiune adevărată. Nu?
   - Crede-mă, aș vrea să gândească toți ca tine. Dar ceilalți nu vor înțelege.
   Are dreptate. Dacă află cineva despre asta, va fi concediat. Și sunt destul de sigură că și viața mea se va înrăutăți dramatic.
   - N-o să spun nimănui.
   - N-ai idee cât m-a schimbat prezența ta în viața mea, îmi spune el. Înainte să-mi ieși în cale, eram complet blocat. Iar acum scriu iar poezie! Pentru prima dată, de multă vreme.
   Este incredibil. Mai ales pentru că tot ce-mi doresc și eu este să scriu poezii despre Nathaniel Bennett. Vreau să umplu un caiet întreg cu versuri despre ridurile pe care le face în jurul ochilor când zâmbește.
   - O să-mi citești și mie o poezie de-a ta?
   - E tot ce-mi doresc.
   Zâmbește.
   - Eve... n-o interesează deloc poeziile mele. N-au interesat-o niciodată. Cu ea, totul trebuie să fie practic și crede că poezia e pierdere de vreme.
   Nu am plăcut-o niciodată pe doamna Bennett, dar în momentul ăsta aproape c-o urăsc. Nathaniel iubește la nebunie poezia - ce fel de soție nu i-ar susține o astfel de pasiune?
   Trage lângă trotuar, la câteva străzi distanță de casa mea.
   - Nu cred că e bine să mă apropii mai mult.
   Încuviințez din cap, fiindcă știu că are dreptate. Detest faptul că trebuie să ne ascundem, însă e și ceva incitant în asta.
   - Este în regulă.
   - Addie...
   Întinde mâna să mă mângâie pe obraz, dar se reține în ultimul moment.
   - Să nu spui nimănui despre asta. Absolut nimănui. Nici mamei tale, nici prietenelor - nimănui.
   - N-o să spun.
   - Vorbesc serios.
   Mă țintuiește cu privirea în penumbra din mașină.
   - Toată cariera mea este în mâinile tale. Contez pe tine.
   Pe drum și-a tras mâna din mâna mea, așa că acum mă întind s-o apuc iar.
   - Poți avea încredere în mine.
   Îmi dau seama cât de mult își dorește să mă sărute, dar înțelegem amândoi că nu e înțelept să ne sărutăm în mașină în mijlocul străzii, chiar și la adăpostul întunericului. Putem fura niște momente împreună în camera obscură, dar asta e tot. Orice altceva ar fi un risc prea mare.
   Însă poate că nu va fi mereu așa. Poate că va veni o vreme, în viitor, când vom putea fi împreună.

CAPITOLUL 39

   EVE

   Când ajunge acasă, Nate mă găsește așezată pe canapeaua din living, corectând niște lucrări.
   Aud trântindu-se ușa de la intrare și o secundă mai târziu îl văd dând buzna în living și postându-se în picioare în fața mea.
   - Bună, mă salută el.
   - Bună.
   Îi zâmbesc scurt, apoi mă întorc la corectarea testelor. Cam într-o oră trebuie să plec spre întâlnirea cu Jay și sper să reușesc ca până atunci să trec prin cea mai mare a lucrărilor de la examenul intermediar.
   - Să nu uiți că în seara asta ies în oraș.
   Nate se prăbușește lângă mine pe canapea. Îmi zâmbește - este amețitor de chipeș când zâmbește așa.
   - Ce faci?
   - Corectez testele de la examenul intermediar.
   Îmi ia din mână teancul de hârtii.
   - Nu vrei să iei o pauză?
   - Poftim?
   Chiar nu înțeleg ce vrea să zică până când nu-i văd expresia de pe chip. Aruncă lucrările pe măsuța de cafea și mă ia în brațe, răsturnându-mă pe canapea. Buzele i se lipesc de ale mele și mă sărută violent.
   - Uau!
   Mă lupt să mă trag de sub el.
   - Nate, făceam și eu o chestie!
   - Și ce?
   Îmi amuțește protestele cu un alt sărut.
   - Poți să termini mai târziu.
   Chestia asta e absolut nebunească. În general facem sex cam de 12 ori într-un an, iar acum, dintr-odată, mă vrea două zile la rând. Iar comportamentul lui pare foarte ciudat. Aproape că aș zice că-i este foame de mine, ca și când ar fi gata să-mi smulgă hainele, lucru neobișnuit pentru el. N-am mai văzut de mulți ani la Nate o pasiune atât de intensă.
   Nu înțeleg ce se petrece. Are o tumoare pe creier? Fiindcă numai așa ceva ar putea explica un astfel de comportament.
   Probabil că aș merge cu el în dormitor dacă n-aș avea alte planuri în seara asta. Dar adevărul e că abia aștept să mă văd cu Jay. Nu vreau să anulez întâlnirea, cu toate că până acum n-am mai avut o astfel de dilemă.
   - Nate.
   Îl împing cu forța de pe mine.
   - Putem face asta altă dată? Vreau să termin de corectat testele astea înainte să ies în oraș.
   - Vorbești serios?
   - Da!
   Nate mă eliberează din îmbrățișare, privindu-mă neîncrezător.
   - Nu te înțeleg, Eve. Te plângi mereu că nu facem sex cât ți-ai dori, iar acum, când vreau să facem, mă dai la o parte.
   - Nate...
   - Nu, lasă.
   Se ridică de pe mine, bosumflat.
   - O să mă descurc singur.
   Se repede pe scări. Sar de pe canapea și îl strig, dar aud trântindu-se ușa dormitorului. De data asta eu sunt cea care rămâne privind în gol, fără să-și creadă ochilor.
   Ce mama dracului s-a întâmplat adineauri?

CAPITOLUL 40

   ADDIE

   Întâlnirile de la Reflecții erau momentul cel mai plăcut din zi, dar cum abia aștept să se termine, ca să mă pot strecura cu Nathaniel în camera obscură.
   - Poezia asta, îmi spune Lotus. Este prea... siropoasă.
   - Siropoasă? repet eu.
   Se referă la versurile scrise de mine cu gândul la Nathaniel. Este o poezie de dragoste, dar nu mi se pare siropoasă.

   Ochii tăi căprui sunt
   ca frunzele de toamnă
   abia căzute pe pământ
   Râvnesc cu ardoare la îmbrățișarea ta
   în noaptea cețoasă
   Te vad în fiecare zi
   Dar când nu pot să fiu cu tine
   Tânjesc după brațele tale
   Iubirea pe care ți-o port este precum
   Un hău întunecat
   Atât de adânc
   Încât nu-mi pot opri căderea.

   - Da, strâmbă ea din nas. Adică, na, uită-te și tu la asta. „Iubirea pe care ți-o port este precum un hău întunecat.” Pe bune, Addie? Sună de parcă ar fi fost scrisă de o adolescentă îndrăgostită lulea. Tu nu scrii de obicei rahaturi din astea.
   Cu obrajii arzând, îi smulg poezia din față. Mă gândisem ca azi să i-o arăt lui Nathaniel, dar acum nu mai sunt așa de sigură. Nu m-am gândit că e siropoasă. Nu m-am gândit că o să mă facă să par o adolescentă îndrăgostită lulea. Dar, pe de altă parte, Lotus se pricepe la lucrurile astea.
   - Încerc să fiu de ajutor, îmi spune ea. Trebuie să ai stomacul mai tare dacă vrei să fii scriitoare. Oamenii îți vor spune chestii mult mai nasoale decât asta.
   - Da...
   Mă uit prin sală, unde Nathaniel vorbește cu alt elev. Observă că mă uit la el și îmi aruncă un zâmbet vag.
   - Probabil că ai dreptate.
   Lotus se uită la ceas și constată că s-a făcut deja 16.30. Întâlnirea e pe cale să se sfârșească. Slavă cerului.
   - Hei, îmi spune ea. Vrei să mergem la o pizza?
   Este prima ramură de măslin pe care Lotus mi-o întinde de ceva vreme încoace. Doar că n-o vreau. Dacă m-aș împrieteni cu ea, ar fi mult mai dificil să mă văd cu Nathaniel. Și nicio prietenie din lume nu merită să pun în pericol relația mea cu el.
   - Trebuie să ajung acasă pentru cină.
   - Oh. OK.
   Lotus pare dezamăgită, ceea ce mă surprinde. Credeam că mă urăște.
   - Bine, atunci hai să mergem.
   Își ia rucsacul, îl aruncă pe umăr și mă așteaptă, însă nu putem pleca împreună. N-o să ratez ocazia de a fi cu Nathaniel.
   - De fapt, stai, că am ceva de vorbit repede cu domnul Bennett. Poate ne vedem mai încolo.
   Lotus îmi aruncă o privire ciudată, dar nu mă presează mai mult. Se pare că nu este interesată cu adevărat să fim prietene.
   O las să plece prima, însă nu-l aștept pe Nathaniel. Ies din clasă și mă duc direct în camera obscură. La urma urmelor, ar da de bănuit dacă ne-am îndrepta într-acolo împreună.
   În timp ce-l aștept, îmi netezesc bluza și îmi trec degetele prin păr.
   Ultima dată când am fost aici, adică a treia oară împreună, mi-am scos bluza, dar m-am jenat pentru sutienul pe care-l purtam. Era de culoarea pielii și foarte practic, adică exact opusul lenjeriei sexy. Mi-ar fi plăcut să-mi scot bluza și să fi purtat pe dedesubt ceva drăguț și dantelat, dar nu am în dulap nimic de genul ăsta. Și doar n-o s-o pun pe mama să-mi cumpere un sutien sexy. Doar dacă i-aș cere așa ceva și m-ar pedepsi pe loc.
   În cea mai mare parte a timpului ne-am sărutat, iar el mi-a pus mâinile pe sâni. Altă dată doar am stat de vorbă, iar uneori îmi recită poezii. Știe pe de rost atât de multe versuri, inclusiv poemul lui favorit, „Corbul”. Este extrem de răbdător cu mine și îmi tot spune că nu trebuie să fac nimic din ce nu vreau să fac. Și că nu-și dorește decât să fim împreună. Mi-a spus că este în regulă dacă n-o să facem niciodată sex. Probabil că o s-o facem într-o bună zi, dar îmi place nespus că este atât de răbdător.
   În timp ce aștept, simt cum îmi vibrează telefonul în buzunar. Îl scot și văd un mesaj așteptându-mă pe Snapflash. O grămadă de copii folosesc aplicația asta, pentru ca părinții lor să nu le invadeze intimitatea și să le citească toate mesajele, numai eu o folosesc pentru a vorbi cu o singură persoană: Nathaniel. A fost ideea lui, fiindcă mesajele dispar după șaizeci de secunde. Este cel mai sigur mod de comunicare.
   Citesc mesajul pe care mi l-a trimis:

   Nathaniel: Abia acum am terminat. Ajung în două minute.

   Privesc țintă cuvintele, până dispar de pe ecran, îmi plac la nebunie mesajele pe care mi le trimite. De fiecare dată când primesc câte unul, îl citesc și îl recitesc timp de un minut întreg.
   După ce dispare de pe ecran, scot poezia pe care i-am scris-o și o mai citesc o dată. Lotus a zis că este siropoasă, dar mie nu mi se pare. Chiar simt că iubirea mea pentru Nathaniel este un hău întunecat, fără fund. Pur și simplu, Lotus nu poate înțelege asta, pentru că nu a fost niciodată îndrăgostită. Chiar îmi pare rău pentru ea, serios.
   Ușa camerei obscure se deschide încetișor și simt valul acela de extaz care mă inundă efectiv ori de câte ori îl văd pe Nathaniel. Însă mai ales când suntem în cămăruța asta, fiindcă știu că mă va atinge. Și îmi place la nebunie felul în care i se luminează chipul la vederea mea.
   - Addie, șoptește el. Dulcea mea Adeline.
   - Bună.
   De fiecare dată când el se strecoară aici mă simt ciudat de stingherită. Îmi ia câteva minute ca să mă relaxez.
   - Cum ești?
   - Chiar bine acum, că sunt aici.
   Traversează cămăruța strâmtă și se repede să mă sărute. Ce bine că el nu se simte stingherit.
   - Și am ceva să-ți arăt.
   - Ce?
   Văd, în lumina palidă, cum se îmbujorează.
   - Am scris o poezie... pentru tine.
   Mărturisirea asta îmi taie efectiv respirația. A scris o poezie pentru mine? Cum se poate așa ceva? Nu sunt genul de persoană pentru care bărbații să scrie poezii. Cu toate astea, vorbește serios.
   Nathaniel Bennett mi-a scris o poezie.
   O să leșin de fericire.
   - Vrei s-o auzi? mă întreabă, de data asta el însuși intimidat.
   Dau din cap.
   - Foarte mult.
   Scoate din buzunar o foaie ruptă dintr-un caiet. Îi recunosc scrisul și văd mâzgăliturile de pe hârtie. Cuvintele pe care le-a scris numai și numai pentru mine. Cu atenție nestrămutată, îl ascult recitând:

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urmă ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

   Când termină ultimul vers, abia dacă mai pot respira. Este o poezie absolut minunată. Niciodată, nimeni nu a scris așa ceva pentru mine. Hudson era prietenul meu, dar nu era poet. Chiar dacă s-ar fi legat ceva între noi doi, nu ar fi putut să-mi scrie în veci asemenea versuri.
   - Îmi place la nebunie, șoptesc eu. Îmi place atât de mult.
   - Cred ce am scris, rostește el încet. M-ai readus la viață. Habar n-ai cât de mohorâtă era lumea mea înainte de a te cunoaște.
   Își împletește degetele cu ale mele și stăm așa câteva clipe, uitându-ne unul la altul. Nici nu-mi pot închipui cum ar fi să-i arăt ce am scris pentru el, după ce am auzit versurile acelea minunate.
   Prin comparație, poezia mea pare de-a dreptul idioată și imatură. Trebuie să mai lucrez la ea. Până când voi scrie ceva demn de el.
   - Mă gândesc neîncetat la tine.
   Întinde mâna și-mi dă o șuviță de păr după ureche.
   - Tu te gândești la mine?
   - Clipă de clipă, neîncetat, îi răspund din suflet.
   Mă sărută iar și dă să-mi scoată bluza. A făcut-o și data trecută, așa că mă așteptam la asta. Dar lucrul la care nu mă așteptam este că încearcă să-mi desfacă și nasturele de la blugi. Mă dau un pas în spate și-i zâmbesc, în semn de scuză, însă el nu mă vede - este cu totul concentrat să-mi dea pantalonii jos. Mai fac un pas în spate, de data asta lovindu-mă de masa din spatele meu; iar acum nu mai am unde să mă duc. Nathaniel a reușit să-mi desfacă nasturele, apoi trage în jos de fermoar și eu respir adânc.
   Ridică ochii să mă privească.
   - Ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată, Addie.
   Îmi țin respirația cât îmi dă jos blugii, apoi chiloții. Dar nu-i spun să n-o facă, pentru că... ei bine, cum aș putea? Da, mi-a spus că nu-i pasă de sex, dar știam cumva, în sufletul meu, că nu-i adevărat. Nu sunt idioată.
   În după-amiaza asta, în camera obscură, îmi pierd virginitatea cu Nathaniel și în tot acest timp recit în minte poemul pe care l-a scris numai și numai pentru mine.

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urmă ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

CAPITOLUL 41

   ADDIE

   Chiar dacă ora de engleză este preferata mea, îmi e din ce în ce mai greu să fiu atentă.
   Când mă uit la Nathaniel - căruia trebuie să-i spun domnul Bennett când sunt la oră - nu mă pot gândi decât la cum mă simt când mă atinge. Număr secundele până la momentul în care vom fi din nou împreună, în camera obscură.
   Înainte, Nathaniel îmi mai zâmbea și îmi mai făcea cu ochiul în timpul orei. Mă făcea să mă simt specială. Acum are grijă să evite gesturile acelea și chiar dacă înțeleg perfect de ce, tot mă înnebunește când le face cu ochiul sau le zâmbește altor fete. Pe parcursul orelor nu mai comunicăm altfel decât în cel mai profesionist mod cu putință. Dacă vrea să-mi spună ceva, îmi trimite pe Snapflash un mesaj care dispare după 60 de secunde.
   Abia aștept să fim iar doar noi doi. Au trecut 3 săptămâni de când am început să ne furișăm în camera obscură - unde ne vedem aproape zilnic. În zilele în care lucrează la ziarul școlii, mă duc la bibliotecă și îl aștept să termine. Am sugerat să mă alătur și eu echipei de acolo, dar Nathaniel a considerat că ar fi o idee proastă.
   Cu cât petrecem mai mult timp împreună în prezența altora, cu atât mai probabil este să fim prinși, zice el.
   De când am făcut dragoste prima dată, în camera obscură, facem sex de fiecare dată când ne vedem. Cam primul lucru pe care-l face după ce intrăm în cămăruță este să înceapă să mă sărute și să-mi tragă pantalonii în jos, uneori înainte de a apuca să ne spunem două vorbe măcar. Lucrul ăsta îl face atât de fericit. Și mie îmi place, dar mă încântă mai ales să văd cât îi place lui. Spune că el și doamna Bennett nu mai fac sex. Că n-au mai făcut de multă vreme.
   Așadar, stau în bancă la ora de engleză, străduindu-mă să mă concentrez la lecție, când din difuzoare se aude un anunț. Recunosc vocea directoarei Higgins.
   - Atenție! Aș vrea să o felicit pe câștigătoarea Concursului de poezie din Massachusetts, care este anul acesta chiar o elevă din Liceul Caseham...
   Sar direct în picioare, cu inima bătând. Este concursul de poezie la care m-a înscris Nathaniel. Cel pentru care a ales poezia mea ca să reprezinte liceul, din toate cele pe care le avea la dispoziție. Nu a avut voie să aleagă decât una singură, deci câștigătorul fiind din școala noastră, înseamnă că eu sunt aceea. Chiar am câștigat un prestigios concurs de poezie!
   Directoarea continuă:
   - S-o felicităm, așadar, pe Mary Pickering!
   Poftim?
   Mary Pickering? Asta e Lotus. Dar n-a înscris-o pe Lotus în competiție - de aia era așa de supărată. Deci nu mai pricep nimic. Cum a putut câștiga dacă nici măcar n-a fost înscrisă?
   Mă întorc spre Nathaniel, însă el se uită în altă parte. Ca și când ar refuza să mă privească.
   Dacă înainte nu mă puteam concentra, acum este de o mie de ori mai rău. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Mi-a spus că a înscris poezia la concursul ăla. M-a mințit?
   Nu, Nathaniel nu m-ar minți niciodată. Ne cunoaștem prea bine unul pe celălalt ca să facă așa ceva. Doar că nu pot găsi altă explicație.
   Încerc să-l prind după ce sună clopoțelul, dar își ia tălpășița într-o clipită și rămân uitându-mă după el, cu capul vuind. Trebuia să ne întâlnim după ce termină cu hârțogăria pentru școală, însă nu mai am răbdare să aștept atât. Așa că iau telefonul și-i trimit un mesaj pe Snapflash.

   Eu: Ce s-a întâmplat? Credeam că pe mine m-ai înscris la concursul acela, nu?

   Din fericire, răspunsul lui nu întârzie prea mult.

   Nathaniel: Îți promit că-ți explic totul când ne vedem.

   Mă uit țintă la ecranul telefonului, care nu-mi oferă nicio explicație. Dar cel puțin a recunoscut că are de dat niște lămuriri.
   Pe deasupra, mai și întârzie 20 de minute la întâlnirea noastră din camera obscură. Stau acolo, așteptându-l, din ce în ce mai iritată, iar când ușa se deschide, într-un final, aproape că sare inima din mine.
   - Addie.
   Mă ia de mână, încercând să mă aducă mai aproape de el.
   - Mă bucur atât de mult să te văd. A fost o zi lungă.
   Când mă atinge, de obicei mă topesc în îmbrățișarea lui, însă de data asta îi rezist. Sunt furioasă pe el, fir-ar să fie. Îmi datorează o explicație.
   - Ce s-a întâmplat cu concursul de poezie, Nathaniel? Mi-ai spus că mi-ai înscris poezia.
   - Știu și-mi pare teribil de rău.
   Lasă capul în jos.
   - Doar știi că ai fost prima mea alegere. Mi-a plăcut la nebunie poezia ta și cred că ai fi câștigat fără probleme. Însă Lotus s-a dus la directoare și s-a plâns că am ales o poezie scrisă de o elevă din clasa a unsprezecea, deși de obicei participă la concurs un elev de clasa a douăsprezecea. Am vrut să mă lupt pentru tine, dar având în vedere sentimentele pe care ți le port, m-am temut că ar fi un conflict de interese. Și ai șansa să participi la concurs anul viitor; anul acesta era ultima șansă pentru Lotus.
   Mai mult de două ore am fost îngrozitor de furioasă pe Nathaniel, dar acum îmi dau seama că m-am înșelat. Lotus a fost cea care s-a dus la directoare să se plângă. Chestia asta e atât de josnică, mai ales având în vedere recentele ei tentative de-a se împrieteni cu mine.
   - Îmi pare foarte rău.
   Îmi ia obrajii în palme, trăgându-mă mai aproape.
   - Ar fi trebuit să lupt pentru tine. Doar că m-am temut că, în secunda în care îți voi rosti numele în fața directoarei, o să vadă exact ce gândesc și cât de mult țin la tine.
   În ciuda situației în care mă aflu, cuvintele lui îmi încălzesc inima. Ține la mine - mult de tot.
   - Este în regulă, spun în cele din urmă. Nu e vina ta. Înțeleg în ce poziție erai.
   - Oh, slavă cerului.
   Văd cum lasă umerii în jos, ușurat.
   - Am crezut că o să fii supărată rău pe mine și că n-o să mă ierți în veci. Simțeam că-mi ies din minți la gândul că o să vin aici și s-ar putea să nu te găsesc.
   - N-aș face una ca asta.
   Își apasă buzele pe ale mele și sărutul lui stârnește în mine o ploaie de scântei. N-am știut că poți simți așa ceva când te săruți cu cineva. Fac prinsoare că nici Nathaniel n-a știut. Vorbește o grămadă despre cât de greu îi este căsătorit cu o persoană cu care n-a simțit niciodată că are vreo conexiune și cum relația cu mine este un lucru pe care nu l-a mai trăit până acum.
   - Ai devenit atât de importantă pentru mine, Addie, îmi șoptește el când ne desprindem buzele. Ne iubim cu o iubire mai tare ca însăși iubirea. Cu o iubire pe care serafii din ceruri începură a ne-o pizmui.
   „Annabel Lee” este de ani buni poezia mea preferată, dar n-am trăit niciodată atât de profund sentimentele exprimate de versurile ei. La urma urmelor, nu mă gândesc la nimic altceva decât să-l iubesc și să fiu iubită de el. Aproape mă înspăimântă cât sunt de îndrăgostită de Nathaniel, până peste cap. El a devenit deja primul meu gând când mă trezesc dimineața și ultimul, înainte să adorm.
   Acum, când scriu poezie, este întotdeauna despre el. Sunt atât de îndrăgostită de bărbatul acesta.
   - Îmi doresc doar să te fi întâlnit pe când aveam și eu 16 ani, murmură el. Cât de nedrept e universul? În sfârșit îmi întâlnesc jumătatea și sunt cu douăzeci de ani mai mare decât tine.
   - Măcar ne-am întâlnit, chiar și acum, subliniez eu. O grămadă de oameni n-au parte de șansa asta în viață.
   - Foarte adevărat.
   Nu avem mult timp până să trebuiască să plecăm fiecare acasă și ne temem de fiecare dată să nu cumva să fim descoperiți, așa că de obicei trecem direct la fapte. Nu durează mult, iar Nathaniel îmi spune că este normal când îți place cineva atât de tare cât mă place el pe mine. Mă gândesc la cât de fericit îl fac și la faptul că acasă e atât de nenorocit, alături de nevastă-sa. Și îl cicălește mereu să nu mai piardă timpul pe la școală, așa că nu putem să stăm de vorbă atât cât ne-am dori.
   Nu că lucrurile ar fi prea ușoare și dacă n-ar fi căsătorit. Mama tot ar intra la bănuieli în caz că aș ajunge prea târziu acasă și, oricum, n-ar trebui să afle nimeni din școală. Dar dacă n-ar fi căsătorit cu doamna Bennett, am putea merge la el acasă, să facem sex într-un pat adevărat, nu în cămăruța asta inconfortabilă. Ideea de a face sex cu Nathaniel într-un pat pare atât de excitantă și de matură.
   În plus, până la urmă o să termin liceul și o să mă pot întâlni cu cine vreau eu. Dar, dacă Nathaniel este tot cu soția lui, o să fie prizonier în căsnicia aia.
   Dacă n-ar fi existat doamna Bennett... Atunci lucrurile ar fi stat mult mai bine.

CAPITOLUL 42

   ADDIE

   Sunt la cantină, așezată singură-cuc la masă, ca de obicei; Kenzie trece pe lângă mine și-mi răstoarnă pe jos tava cu tot prânzul.
   Pentru cineva care nu a privit cu atenție scena, pare un simplu accident. A trecut pe lângă masa mea și a lovit din greșeală tava, care s-a răsturnat pe jos. Dar nu așa s-au petrecut lucrurile. Trecând pe lângă mine, Kenzie a apucat tava, a târât-o pe masă și a lăsat-o să cadă pe jos.
   Și partea cea mai rea este că azi avem chili con carne. Hotdog cu cartofi prăjiți ar mai fi fost cum ar fi fost, însă acum zace împrăștiată pe podea o movilă de carne tocată și fasole moale pe care tot eu va trebui să le curăț, fiindcă nu mă va ajuta absolut nimeni.
   - Oh, vai de mine, spune Kenzie, în timp ce prietenele ei chicotesc. Te rog să mă scuzi! Dar, Addie, chiar ar trebui să ai și tu mai multă grijă să nu-ți mai pui tava așa, pe marginea mesei.
   Cu ochii la ea, sar de la masă și ridic tava de pe jos. Am niște șervețele la mine, dar evident nu vor fi suficiente pentru mizeria asta.
   Cât stau ghemuită să strâng, Kenzie îmi ia caietul de pe masă.
   Citește ceva de pe o foaie de hârtie pusă chiar la început și simt că mi se întoarce stomacul pe dos. Pe bucata aia de hârtie se află poezia scrisă de Nathaniel pentru mine și numai pentru mine. Am avut o dimineață grea și știu că nici n-o să-l văd mai târziu, fiindcă doamna Bennett i-a cerut să vină devreme acasă, pentru nu știu ce tâmpită de cină, așa că-mi face bine să am aproape o bucată din el.
   De aceea o citesc iar, și iar, și iar, până când simt că-mi sângerează ochii.
   - Ce-i asta? răbufnește Kenzie.
   Scutură foaia de hârtie îndeajuns de tare încât s-o boțească.
   - Nimic.
   Îi smulg poezia din mâini înainte să apuce s-o deterioreze prea tare.
   - E o poezie, nimic mai mult.
   - Cine a scris-o?
   Mi-ar plăcea să-i spun că autorul este Nathaniel Bennett și că a scris-o pentru mine, fiindcă sunt prima persoană care l-a inspirat, după multă vreme. Dar, firește, nu-i pot spune așa ceva. Așa că mă rezum să zic doar atât:
   - Nu știu. Am copiat-o dintr-o carte.
   Kenzie mijește ochii la mine.
   - Ar trebui să cureți mizeria aia. Și, cum am zis, data viitoare să fii mai atentă.
   În timp ce se îndepărtează alături de prietenele ei, mă uit la foaia de hârtie pe care o țin în mână. Tresar la vederea dârei de chili din colț. M-ar fi ucis s-o văd pe Kenzie distrugând această poezie. O citesc de cel puțin patru sau cinci ori pe zi, chiar dacă până acum o știu deja pe de rost.

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urmă ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

   Mi-l imaginez scriind aceste cuvinte pe hârtie și gândindu-se la mine. Am citit poezia de atâtea ori încât hârtia s-a zdrențuit, iar acum are și o dâră de chili, însă dacă o fotocopiez n-o să fie același lucru. Nu va mai fi aceeași hârtie pe care el însuși a scris cum se gândește la mine.
   După ce folosesc un miliard de șervețele ca să șterg mizeria de pe jos, mă așez iar la rând, pentru a doua tentativă de a lua prânzul.
   Nu mai am timp de încă o farfurie cu chili, însă aș putea să-mi iau un sandvici pe care să-l mănânc pe hol, în drum spre ora de matematică. Abia dacă am putut lua două înghițituri din farfurie înainte să-mi dea Kenzie tava pe jos și nici dimineață n-am avut parte de micul-dejun. Așa că trebuie să mănânc ceva.
   Cel puțin cozile nu mai sunt atât de mari, fiindcă n-au mai rămas decât zece minute din pauză. Apuc unul dintre sandviciurile cu curcan gata ambalate, care nici măcar nu-mi plac, dar în momentul acesta opțiunile mele sunt foarte limitate. Mă îndrept spre casa de marcat, iar casierița îmi spune că mă costă 2 dolari.
   Mă scobesc în buzunarul blugilor și scot portofelul. Am exact o bancnotă de 1 dolar.
   - N-am decât 1 dolar, îi spun casieriței.
   Mă privește fără nicio urmă de înțelegere.
   - Îmi pare rău, dar sandviciul costă2 dolari.
   - Pot să plătesc mâine?
   - Mă tem că nu.
   Minunat. Pe ziua de azi am mâncat exact două linguri de chili, iar acum trebuie să plec și să încerc să învăț matematică. Dar partea cea mai rea este că n-o să-l văd pe Nathaniel mai târziu. Pot să fac față oricărei situații dacă știu că o să mă întâlnesc cu el mai târziu. Și el arăta la fel de nefericit ca mine ceva mai devreme, când mi-a spus că trebuie să ajungă devreme acasă, s-o ajute pe nevastă-sa cu cina.
   Se pare că vin niște prieteni pe la ei, deși mai apoi a adăugat: „Deși sunt mai degrabă prietenii ei.”
   Mă uit cu jind la sandviciul de curcan și simt că-mi dau lacrimile. Nu-mi vine să cred că sunt cât pe-aci să plâng pentru un sandvici. Mă simt ușor ridicolă. Dar chiar îmi este foarte, foarte foame.
   - Uite aici dolarul, Vera.
   O mână mă atinge ușor, ținând o bancnotă de un dolar. Ridic privirea și-l văd pe Hudson, cu părul lui blond, ciufulit ca de obicei. Rămân cu gura căscată.
   - Oh. Ăăă, nu e nevoie să...
   - Ba da, este, spune el în felul acela care mă anunță că nu mă pot contrazice. Trebuie să mănânci ceva la prânz.
   Vera ia dolarul și acum sandviciul este al meu.
   - O să-ți dau banii înapoi, îi promit eu.
   - Este doar 1 dolar.
   Numai că eu știu că pentru el nu-i „doar 1 dolar”, probabil nici în ziua de azi. Familia lui Hudson a fost mereu în criză de bani. Dacă voia bani de buzunar, trebuia să meargă să și-i câștige la un job cu jumătate de normă. Chiar și în gimnaziu, Hudson era mereu la deszăpezit, strâns frunzele și tuns iarba pentru toți cei din zona unde locuia.
   Însă nu e chip să mă cert cu el.
   - Mulțumesc.
   Și nu mă pot abține să nu adaug:
   - Mai bine să nu-i spui lui Kenzie despre asta.
   Nu-mi răspunde. În schimb, mă întreabă:
   - Ești bine, Addie?
   - Sunt bine, îi răspund eu, căci afirmația asta este mai aproape de adevăr decât a fost vreodată până acum.
   Hudson a fost prietenul meu cel mai bun și mă furnică să-i spun că m-am îndrăgostit pentru prima dată în viața mea, însă n-o pot face. Nu pot spune nimănui acest secret.
   - Dar tu cum ești?
   - Bine, răspunde el și îi simt în voce o notă care mă face să mă întreb dacă ăsta-i adevărul.
   Însă, înainte să mai apuc să spun ceva, sună clopoțelul. Oficial, prânzul s-a terminat, deci o să iau sandviciul la pachet.
   - Ne vedem mai târziu, Hudson. Mulțumesc pentru sandvici.
   Deschide gura să mai spună ceva, dar înainte să apuce am și șters-o spre ora de matematică. Sper să ajung cu câteva minute înainte să înceapă, ca să pot mânca.
   Printr-un miracol, aterizez pe locul meu chiar înainte să sune al doilea clopoțel. Stomacul îmi ghiorțăie, așa că pun sandviciul pe pupitru și încep să-l dezambalez. Mi-au mai rămas cam două minute și jumătate ca să-l mănânc.
   - Addie!
   Vocea ascuțită a doamnei Bennett mă întrerupe înainte să apuc să iau o înghițitură.
   - Fără mâncare la mine în clasă. Pune-l deoparte.
   - Nu vreau decât să-mi termin sandviciul, îi explic eu.
   Se aud câteva râsete, dar doamna Bennett nu pare deloc amuzată. Nu că eu aș fi încercat, cumva, să fiu amuzantă. Nu vreau decât nenorocitul ăsta de sandvici.
   - Pune-l deoparte, Addie.
   - Dar n-am apucat să mănânc la prânz!
   - Și a cui e vina?
   Oftează zgomotos.
   - Clopoțelul o să sune îndată. Pune sandviciul deoparte.
   Îmi cântăresc opțiunile, încercând să-mi dau seama dacă merită să înfulec sandviciul, în ciuda faptului că ea urlă la mine să-l pun deoparte. Dacă o fac după ce m-a mustrat deja pentru asta, probabil că o să mă trimită la directoare. Și deja merg pe gheață subțire cu doamna Bennett. Din cauza acelui unu de la examenul intermediar, are tot dreptul să mă pice și, chiar dacă am făcut meditații, n-o să se întâmple vreun miracol în privința matematicii. Și dacă trec clasa, o s-o trec cu cinci.
   Doamna Bennett este absolut teribilă ca persoană. Nu spun asta numai din cauza relației mele cu Nathaniel, cu toate că el mi-a povestit o grămadă de lucruri care m-au făcut s-o plac și mai puțin.
   Gătește groaznic.
   Abia dacă-i zâmbește din când în când și abia dacă-i spune vreun lucru bun.
   Are o obsesie cu pantofii. Nathaniel spune că-și cumpără constant pantofi scumpi, chiar dacă nu și-i permit. Și în situația în care ar divorța vreodată, nu va rămâne cu niciun ban, pentru că ea a cheltuit totul pe pantofi. Iar partea ciudată este că nici măcar nu sunt frumoși! Arată ca niște pantofi obișnuiți.
   Iar acum nu mă lasă nici să-mi iau prânzul.
   Clopoțelul n-a sunat încă și, dacă m-ar fi lăsat pur și simplu să mănânc, până acum sandviciul ăla ar fi fost deja în burta mea. În schimb, nu mi-a rămas decât să mă simt scobită ca o coajă de nucă și nu știu cum o să reușesc să mă concentrez. Dar ei nu-i pasă de asta. Nu ca m-aș fi așteptat să-i pese.
   Odată l-am întrebat pe Nathaniel dacă s-a gândit s-o părăsească.
   Mi-a răspuns că ar fi dificil și că ar fi improbabil ca ea să-l lase să plece. A spus că, după părerea lui, e posibil să fi rămas captiv în relația cu ea pentru tot restul vieții lor.
   „Mi-aș dori ca lucrurile să nu fi stat astfel, crede-mă”, mi-a spus el, „mi-aș dori să pot fi cu tine tot timpul, nu cu ea.”
   Nu e drept. Nu e drept ca o femeie atât de îngrozitoare să fie măritată cu cel mai grozav tip cunoscut de mine vreodată și ea nici măcar să nu-l aprecieze. Și, cu toate astea, nici nu vrea să renunțe la el.
   Cinstit vorbind, o urăsc pe doamna Bennett.

CAPITOLUL 43

   EVE

   La momentul când am planificat-o, cina cu prietena mea Shelby și cu soțul ei a părut o idee bună, dar până la urmă m-am simțit groaznic.
   Când am venit eu în acest liceu, m-am împrietenit la cataramă cu Shelby. Însă pe urmă ea s-a măritat cu un tip informatician, genial și bogat, iar acum are un băiețel de 3 ani care a devenit singurul ei subiect de discuție. Pe parcursul cinei, Justin nu și-a putut ține mâinile acasă, a stat numai lipit de Shelby, ceea ce a scos și mai tare în evidență faptul că Nate nu era interesat nici măcar să mă atingă.
   Singurul lucru pozitiv este că măcar Nate nu chelește ca Justin, cu toate că mie, totuși, țestele chele mi se par oarecum sexy.
   Așa că mă bucur nespus când Shelby refuză desertul și spune că trebuie să se întoarcă la copil. Și Nate pare la fel de ușurat, deși s-a descurcat excelent în susținerea conversației. Un lucru pe care văd că-l avem în comun este că urâm să socializăm.
   Îi conduc la ușă pe Shelby și pe soțul ei și noi două mai rămânem un pic pe verandă, ca să ne luăm rămas-bun ca fetele, în timp ce Justin o ia înainte ca să pornească mașina. Shelby se apropie să mă îmbrățișeze, cu toate că acum nu prea am chef de îmbrățișări. Nu-mi doresc decât s-o văd plecată.
   - A fost foarte plăcut, se pornește ea. Serios. Ar trebui să repetăm figura cât mai repede.
   - Categoric, mint eu.
   - Trebuie să plec.
   Se uită la ceas.
   - Bona face atâtea fițe dacă întârziem. Ai mare noroc că nu trebuie să treci prin chestiile astea. Deși fac pariu că în curând îți vine și ție rândul! chicotește ea. Ia zi, cum merge treaba?
   Îmi doresc mai mult decât orice pe lume ca anul trecut să nu-i fi spus lui Shelby că am renunțat la pilulele contraceptive. (Cu Jay folosesc prezervative, fiindcă nici nu vreau să-mi imaginez genul acela de situație). Crezusem că voi rămâne însărcinată destul de repede și faptul că încă nu avem copii nu este decât un efect al rarelor momente în care facem sex. Sau poate că pântecul meu s-a ofilit și a secat, pur și simplu. Cine știe?
   Nici nu pare că viața noastră sexuală se îmbunătățește. Am avut o scânteie de speranță când Nate a fost cu chef două zile la rând, dar de atunci trecem prin cea mai aprigă secetă de până acum. A venit și prima sâmbătă din lună, iar Nate s-a plâns că i-a revenit durerea de spate. Încep să mă întreb dacă o să mai facem sex vreodată.
   - Fără noroc, deocamdată, îi spun lui Shelby.
   Strânge buzele.
   - Poate ar trebui să mergeți la un doctor, ce zici? Există specialiști în infertilitate, nu?
   Nu-mi trebuie un medic cu o grămadă de diplome șmechere care să-mi spună că actul sexual este obligatoriu în conceperea unui copil.
   - Da, poate o să ne ducem.
   Shelby mă îmbrățișează încă o dată și se grăbește spre mașină, ca să-și ia din nou în primire viața ei perfectă. Iar eu rămân privind-o cum se îndepărtează.
   Imediat ce luminile farurilor lor dispar în depărtare, toată tensiunea mi se scurge din corp. Slavă cerului că a plecat. În ciuda gargarei despre cine viitoare, știu că urăște să-și lase băiatul singur seara, așa că am scăpat pentru cel puțin încă 6 luni.
   Astăzi e ziua de scos gunoiul, așa că mă întorc în casă, golesc coșurile și ies iar, ca să depozitez sacii pe trotuar. Este un final perfect pentru această seară fermecătoare.
   Ajunsă pe trotuar, parcă mă încearcă un sentiment ciudat. O furnicătură în ceafă, ca și când m-ar urmări cineva. Mă întorc ca să mă uit spre fereastra dormitorului, să văd dacă nu cumva e Nate acolo, dar nu-l zăresc.
   Apoi aud o bufnitură puternică.
   Mă dau un pas înapoi și scanez peluza din fața casei, cu inima bătând să-mi iasă din piept. Nu văd pe nimeni acolo, însă în mod sigur am auzit un zgomot. Oare a fost vreun animal sălbatic? Am mai văzut iepuri țopăind prin curte, însă zgomotul acela a fost prea puternic pentru un biet iepure.
   - E cineva? strig eu.
   Port rochie, ceea ce înseamnă că n-am buzunare. Telefonul e în casă și nu văd în preajmă nimic care să-mi poartă servi drept armă. Singurul lucru pe care l-aș putea folosi ar fi tocurile mele stiletto, deși mai degrabă aș lăsa un hoț să mă pună la pământ decât să-mi distrug frumusețe de pantofi. Am participat cândva la un curs de autoapărare, dar câteodată mă îngrijorează faptul că n-a făcut decât să-mi dea un fals sentiment de încredere. Dacă m-ar ataca vreodată cineva, m-ar pune foarte ușor la pământ.
   Mă uit spre ușa casei. Până acolo, din punctul în care stau, sunt probabil mai puțin de șase metri. Aș putea s-o iau la fugă.
   Apoi aud foșnetul din tufișuri și văd vegetația mișcându-se. Nu e un animal - văd limpede umbra unei ființe omenești. Cineva pândește ascuns în tufișurile de lângă casă și iată-mă și pe mine, stând pe trotuarul din rondul nostru, fără nimic altceva decât o rochiță subțire - cea mai ușoară pradă, o căprioară în lumina farurilor.
   Mă gândesc să țip, dar îmi trece prin cap ca nu cumva asta să înrăutățească situația. Poate că intrusul o să simtă nevoia să mă atace, ca să mă reducă la tăcere. Mă uit în spatele meu, spre cea mai apropiată casă - luminile sunt stinse. Dacă strig, o să mă audă cineva înainte ca atacatorul să se repeadă la mine?
   Nu-mi pot asuma acest risc.
   Număr în gând până la 5. Îndată ce ajung la 5, o iau la fugă spre ușa de la intrare. Tocul pantofului drept aproape că-mi alunecă pe treptele de la intrare, dar reușesc cumva să mă redresez, ca prin miracol. Foșnetul se aude și mai tare și întind spre mânerul ușii o mână tremurătoare. Dar nu se răsucește.
   Nu.
   Doar n-am încuiat când am ieșit, nu? Nici măcar n-am cheile la mine. Doar dacă n-o fi încuiat Nate după ce am ieșit eu din casă.
   Însă de ce-ar face una ca asta? De ce m-ar încuia propriul soț pe afară?
   Răsucesc și mai tare și, de data asta, mânerul cedează. Slavă cerului - doar se înțepenise puțin. Dau buzna în casă și, înainte să trântesc ușa după mine, prind o frântură din silueta care străbate în fugă peluza casei noastre. Preț de o clipă, îi văd și chipul luminat de o rază de lună.
   Este Addie Severson.

CAPITOLUL 44

   EVE

   N-am fost atât de speriată în viața mea. Mi-am scos pantofii, ca să pot da ture în voie prin dormitor, în sus și-n jos. Trebuie să fie a douăzecea tură și nu mă simt câtuși de puțin mai bine.
   - Ești sigură că ea a fost? mă întreabă Nate.
   Imediat ce am intrat în casă, am luat-o la fugă spre dormitor și i-am spus lui Nate ce am văzut afară. El nu este suficient de supărat ca să dea ture, ca mine. Nu este nici măcar îndeajuns de îngrijorat ca să se dea jos din pat. Nu este câtuși de puțin tulburat de faptul că eleva mea pândea ghemuită în tufișuri, în fața casei. Crede că totul e doar la mine în cap.
   - Știu ce am văzut, Nate.
   Mă opresc în loc și mă uit la el.
   - Addie stătea pitită în tufișuri. Mă pândea. Mă urmărea.
   - De ce-ar face una ca asta?
   Încleștez pumnii. Recunosc că Nate n-are cu fata aia o relație tensionată cum am eu, dar m-am cam săturat să-l aud cum îi ia apărarea. Ar fi trebuit să-mi ascult instinctul și s-o târăsc în biroul directoarei când am prins-o copiind la examenul intermediar. Ar fi trebuit să stârpesc răul din fașă.
   - Mă urăște, spun eu.
   Nate râde.
   - Haide, Eve. De ce te-ar urî?
   - O văd în ochii ei.
   Astăzi, când i-am zis să pună sandviciul deoparte, i-am văzut fulgerul de furie din privire. Era supărată, dar ce pot face? Să le permit elevilor să transforme sala de clasă în cantină? Nu pot concura cu sunetul de chipsuri ronțăite.
   - Este adolescentă și colcăie hormonii în ea. Aproape că am prins-o copiind și niciodată nu vine pregătită la ora mea. De fiecare dată când îi strig numele, se încruntă la mine.
   - Se încruntă?
   Nate arcuiește o sprânceană.
   - Asta este dovada ta?
   Mă las să cad pe marginea patului.
   - Ascultă la mine, Nate. Știm deja că fata asta se furișa pe lângă casa lui Art Tuttle. Nu e chiar așa de greu să te prinzi. Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu - eu știu ce-am văzut.
   De data asta, convingerea din vocea mea reușește cumva să-i șteargă zâmbetul ăla de pe față. Se ridică în capul oaselor în pat.
   - OK, hai să zicem că ea a fost. Ce-ai de gând să faci?
   - Trebuie să mă duc la directoare.
   - La directoare? Pare cam exagerat.
   - Nate, spun eu printre dinți. Fata era în tufișurile de lângă casa noastră. Art deja și-a pierdut jobul din cauza ei. N-o să glumesc cu chestia asta.
   Rămâne tăcut preț de o clipă, rumegând situația. Nu înțeleg la ce naiba trebuie să se gândească atât. Este o situație extrem de delicată și trebuie să fie gestionată corect. Abordarea corectă este să o implic pe directoare.
   - N-aș vrea să-i mai creez și alte probleme lui Addie, spune el. Știi că ceilalți copii au ostracizat-o din cauza situației de anul trecut.
   - Poate că are nevoie de consiliere, spun eu.
   Este cel mai amabil lucru pe care-l pot spune. Urăsc să recunosc asta, dar pentru mine Addie e pur și simplu soi rău și nu mai poate fi izbăvită.
   - Consiliere? se strâmbă el de parcă ar fi mâncat ceva acru. Acum o s-o ducem pe fata aia și la doctorul de nebuni?
   Nu înțeleg de ce este Nate atât de vehement. În cazul că Addie are niște probleme, consilierea o va ajuta. Dacă face pe avocatul ei, de ce nu vrea ca fata să primească ajutorul de care are nevoie? Mersul la psiholog nu mai este o rușine.
   - Mă duc la Higgins. Punct.
   Nate se dă jos din pat și se așază lângă mine, pe margine. Nu știu ce are de gând să-mi spună, dar se pare că intenția lui nu era să vorbească. Doar întinde mâinile și mi le pune pe umeri, apoi începe să mă maseze.
   - Ce faci?
   - A fost o seară lungă, spune el. Ai părut tensionată în ultima vreme, Eve, iar asta mă face să mă simt prost. Mi se pare că e vina mea.
   - Nu e vina ta, răspund eu cu o jumătate de minciună.
   Nate sapă și mai adânc cu degetele în carnea mea.
   - Are vreun efect?
   Aș vrea să-i spun că în momentul ăsta nu mă interesează câtuși de puțin un masaj, dar de fapt mi se pare chiar plăcut. Nu realizasem cât de tensionați îmi erau umerii până n-a început să mi-i maseze.
   Am uitat cât de bun e la treaba asta.
   - Întinde-te, îmi poruncește el.
   Mă întind supusă pe pat, pe burtă, cu capul pe pernă. Nate se urcă în pat lângă mine și îmi frământă cu degetele mușchii de pe spate și de pe umeri. Toată tensiunea acumulată mi se scurge din corp.
   Împotriva voinței mele, las să-mi scape un oftat fericit.
   - De asemenea, continuă Nate, auzind toată discuția despre copii din seara asta, mă gândeam că trebuie să ne străduim mai mult.
   Se apleacă spre mine și îi simt respirația fierbinte în ceafă.
   - Înțelegi ce vreau să zic?
   În ultima vreme, Nate a părut atât de lipsit de interes pentru sex, încât mă șochează să aud aceste cuvinte venind de la el. Însă când îmi desface fermoarul rochiei, nu mai am niciun dubiu asupra intențiilor sale.

CAPITOLUL 45

   ADDIE

   A fost o greșeală să mă duc seara trecută acasă la Nathaniel.
   N-am mai făcut niciodată așa ceva. OK, mint. Nu e nici pe departe prima dată când m-am dus acasă la un profesor fără ca el să știe. Ăsta e lucrul care i-a provocat atâtea neplăceri domnului Tuttle.
   Îhh, încă mă simt prost pentru treaba aia. Nu știu ce naiba căutam atunci în preajma locuinței domnului Tuttle. N-ar fi trebuit să mă duc acolo. Doar că aveam o seară nasoală, mama plângea după tata, chestie absolut ridicolă, fiindcă a fost cel mai rău tată din lume, iar pentru ea, un soț și mai rău. Nu știu de ce îl iubește în continuare. Încă nu i-a scos hainele din dulap și nici nu i-a vândut mașina, care zace mai departe la noi în garaj.
   Nu-mi doream decât să fiu în preajma unui adult care s-a purtat frumos cu mine și așa m-am trezit la el acasă, iar când m-am uitat pe fereastră, l-am văzut luând cina cu soția lui, într-o atmosferă plăcută, și mi-am imaginat că nu va dori să stea de vorbă cu mine.
   Însă apoi am decis că poate o să aștept până când termină ei de mâncat, și până m-am răzgândit eu și mi-am spus că probabil ar fi mai bine să plec, cineva a și chemat poliția.
   M-am gândit că o să dau de belea, dar s-a dovedit că cel care a avut necazuri a fost domnul Tuttle. Directoarea Higgins a început să-mi pună toate întrebările alea despre el și „relația” noastră. La început nu mi-am dat seama despre ce vorbește, dar apoi a început să mă întrebe dacă domnul Tuttle m-a atins vreodată. Și așa am înțeles la ce se referă. M-a întrebat dacă m-a atins vreodată într-un mod nepotrivit, lucru pe care domnul Tuttle nu-l făcuse. Dar de atins, m-a atins. De exemplu, odată, când învățam după ore, am început să vorbesc despre tata și despre cât de greu era când venea beat acasă și am început să plâng, iar domnul Tuttle mi-a pus mâna pe umăr. Așa că, da, m-a atins. Dar nu în felul acela - nici pe departe.
   Cu toate astea, ea mi-a văzut ezitarea când i-am răspuns la întrebări și a profitat de asta. Iar apoi, înainte să-mi dau seama ce se petrece, toată lumea din școală a crezut că aveam o relație cu domnul Tuttle. Sau poate nu credeau asta, dar considerau că mint ca să primesc atenție.
   Însă cea mai rea parte din toată povestea este ce i s-a întâmplat domnului Tuttle. El doar încerca să mă ajute. I-a părut rău de mine din cauza morții tatei și a faptului că nu aveam deloc prieteni și eram în pericol să rămân corigentă la matematică. Am încercat să spun tuturor că nu a făcut decât să-mi arate un pic de bunătate, nimic mai mult, dar apoi părinții au început să sune la liceu ca să-i ceară demisia. N-a avut de ales.
   Iar acum am făcut-o iar. Chiar mai rău de-atât, fiindcă nu e prima dată. Am fost până acum de două ori acasă la Nathaniel, fără să-i spun.
   Nu știu exact ce naiba am în cap, doar că mi-a lipsit întâlnirea obișnuită cu el, după ore. Și am fost și curioasă cum o fi cina aceea de la ei de-acasă. Nu stă decât la 5 minute de mers cu bicicleta de casa noastră, așa că seara, după plecarea mamei la culcare, m-am strecurat pe ușa din spate și am plecat într-acolo.
   Idioată, idioată, idioată.
   A fost deprimant să-l văd pe Nathaniel bucurându-se de o cină fericită, împreună cu soția lui și doamna Maddox cu soțul ei.
   Singurul lucru pozitiv a fost să văd că domnul Maddox era foarte afectuos cu soția lui, în timp ce Nathaniel abia dacă a atins-o pe doamna Bennett. Și, credeți-mă, chiar m-am uitat cu atenție.
   În fine, am avut mare noroc că nu m-au prins. A fost un moment în care doamna Bennett a ieșit să ducă gunoiul și am fost îngrozită că m-a văzut, dar după aceea nu s-a mai întâmplat nimic. A crezut că a văzut ceva, dar era prea întuneric afară. Nu și-a dat seama cine e.
   Cel puțin așa am crezut. Până când, în a doua oră de școală, am primit un mesaj de la Nathaniel pe Snapflash.

   Nathaniel: Ai fost acasă la mine seara trecută. Mare greșeală.

   Mă uit țintă la cuvintele de pe ecran, până când dispar. Nici măcar nu-mi pune o întrebare. Știe că am fost acolo. Poate că m-a văzut chiar el pe fereastră sau i-a spus doamna Bennett. Îi scriu înapoi:

   Eu: Îmi pare rău.

   Apoi mă îngrijorez că profesorul de istorie o să mă vadă cu telefonul și o să mi-l confiște, așa că îl bag la loc în buzunar, deși mă ucide să nu văd ce-mi scrie Nathaniel. Sunt sigură că e furios pe mine. Cât de furios? Nu poate fi într-atât de supărat încât să pună capăt relației.
   Sau poate fi?
   Nu, nu cred așa ceva. Însă ideea asta îmi provoacă o senzație de greață. Relația noastră este riscantă din atâtea motive. M-a avertizat că, dacă va avea cineva cea mai mică bănuială, trebuie să încetăm imediat să ne mai vedem. Ideea de a nu mai fi vreodată în preajma lui îmi face rău fizic.
   Mai degrabă m-aș îngropa într-un mormânt pe fundul mării.
   Imediat ce sună clopoțelul, îmi smulg telefonul aproape cu tot cu buzunar. Evident, mă așteaptă un mesaj și apăs pe el ca să-l deschid.

   Nathaniel: O să te cheme azi directoarea să vorbiți despre asta. Am făcut tot ce-am putut ca să împiedic acest lucru. Neagă totul.

   Apoi vine și un al doilea mesaj.

   Nathaniel: Toată viața mea este în mâinile tale.

   Bineînțeles că nici nu intru bine la a treia oră, că din difuzoare se aude un anunț prin care sunt chemată în biroul directoarei. Ajung la parter cu picioarele tremurându-mi îngrozitor și trec pe lângă recepție, unde o văd pe Annie, cu castronul ei plin cu portocale.
   Annie mă salută zâmbindu-mi reținut și nu mă surprinde deloc s-o văd pe doamna Bennett așteptându-mă în biroul directoarei Higgins.
   Mă așteptam ca și Nathaniel să fie acolo și nu sunt sigură ce înseamnă faptul că nu este.
   - Adeline.
   Directoarea mă privește prin ochelarii ei semilună și gesticulează spre unul dintre scaunele de plastic din fața biroului ei.
   - Te rog să iei loc. Și să închizi ușa după tine.
   Să închizi ușa după tine. Nu arată deloc bine. Mai ales că văd pe chipul doamnei Bennett expresia aceea de supărare maximă. Buzele ei, oricum subțiri, par să fi dispărut cu totul.
   Mă așez în scaunul scârțâitor și încerc să nu arăt nimic. Îmi amintesc ce mi-a spus Nathaniel. „Neagă totul.” Asta trebuie să însemne că doamna Bennett nu e absolut sigură că m-a văzut.
   - Addie.
   Nici directoarea Higgins nu pare mai încântată de mine decât doamna Bennett. Îmi amintesc că, prima dată când m-a chemat la ea în birou, când cu domnul Tuttle, a fost atât de blândă și drăguță - dar atitudinea ei s-a schimbat când a descoperit că l-am urmărit (un pic). Acum arată, pur și simplu, de parcă s-ar fi săturat de mine.
   - Doamna Bennett spune că te-a văzut aseară pândind în tufișurile de lângă casa ei. Așa e?
   „Neagă totul.”
   - Nu, firește că nu. Am fost acasă toată seara, cu mama.
   Doamna Bennett pufnește enervată.
   - Te-am văzut, Addie. Tu erai pitită în tufișuri și apoi ai luat-o la fugă peste peluza mea.
   „Neagă totul.”
   - Eu... nu știu ce să vă spun. Am fost acasă toată seara. Așa cum am zis, mama a fost cu mine. Puteți s-o întrebați pe ea.
   Dacă o vor întreba pe mama, o să confirme că am stat acasă aseară. Este atât de ușor să mă furișez afară fără ca ea să-și dea seama.
   Pe chipul doamnei Bennett trece o undă de îndoială. Mă bucur că Nathaniel mi-a trimis un mesaj de avertizare; dacă nu l-aș fi primit, probabil că aș fi mărturisit totul. Dar, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau seama că negarea e singurul lucru corect. Seara trecută a fost întuneric. Nu știe ce a văzut.
   Directoarea Higgins pare în continuare sceptică.
   - Doamna Bennett îmi spune ca ai avut mai multe conflicte cu ea. Că te descurci greu la clasă, nu faci niciun efort și chiar te-a prins încercând să te uiți în lucrarea altui elev, la examenul intermediar.
   - Am... aruncat o privire, recunosc eu, plecând capul rușinată. Dar doamna Bennett a arătat multă înțelegere. Ba chiar m-a ajutat să-mi găsesc un meditator.
   Îmi încerc norocul ridicând privirea spre doamna Bennett și zâmbindu-i timid, dar ea nu-mi zâmbește.
   - Îmi pare rău că ați crezut că am venit la dumneavoastră acasă. N-aș face niciodată una ca asta.
   Îmi dau seama cât de penibil sună ce-i spun, având în vedere că, efectiv, am fost prinsă de poliție pe lângă locuința altui profesor, așa că adaug repede:
   - Mi-am învățat lecția data trecută.
   Directoarea Higgins îi aruncă o privire doamnei Bennett. Niciuna dintre ele nu pare să mă placă prea tare, dar profesoara nu are nicio dovadă.
   „Neagă totul.”
   - În regulă, Addie.
   Directoarea se lasă pe spate în scaun.
   - Orice s-ar fi întâmplat noaptea trecută, mă aștept să nu mai existe și alte episoade de acest fel. Te poți întoarce în clasă.
   Mă ridic din scaunul de plastic, uluită că nu există nicio consecință. Și, lucrul cel mai important, nu m-au întrebat nimic despre Nathaniel. Eram atât de sigură că lucrurile vor decurge ca ultima dată, când directoarea Higgins m-a perpelit atâta cu întrebări despre mine și domnul Tuttle. Mă așteptam la întrebări dacă Nathaniel m-a atins vreodată și îmi era deja frică de ce aș fi putut să răspund, fiindcă îmi imaginam că fața mea le va spune tot adevărul.
   Dar doamna Bennett a presupus că mă aflam acolo numai și numai din pricina ei. Fiindcă știe că o detest. Că-mi doresc mai mult decât orice ca ea să nu fi existat în viața mea.
   Și în privința asta chiar are dreptate.

CAPITOLUL 46

   ADDIE

   După întâlnirea cu directoarea, Nathaniel nu-mi mai răspunde deloc la mesaje.
   Până la pauza de prânz devin deja isterică de îngrijorare că acum mă urăște. Dar a încercat să mă protejeze. Mi-a spus să neg totul și strategia a funcționat. Chiar și așa, sunt un pachet de nervi.
   Stau așezată la o masă în cantină, încercând să înghit un cheeseburger cu gust atât de rânced, încât zici că-i de acum 3 zile, când Lotus se prăbușește vizavi de mine, aducându-și o tavă cu un burger vegetarian. În special azi nu sunt prea încântată să vorbesc cu ea, mai ales după felul în care m-a trădat. Poezia mea ar fi putut câștiga competiția dacă n-ar fi intervenit ea.
   - Salut, Addie.
   - Hei, bombăn eu fără să-mi ridic privirea de la burger.
   - Ești bine?
   - Minunat.
   Trec un cartof prăjit prin băltoaca de ketchup pe care mi-am făcut-o în tavă.
   - Doar că nu mă interesează să fiu prietenă cu o persoană cu două fețe.
   Lotus rămâne cu gura căscată.
   - Poftim? Cum adică sunt cu două fețe?
   În general nu prea îmi susțin punctul de vedere, dar azi am avut o zi grea. Vreau ca Lotus să știe că știu de trădarea ei. Și cumva mă bucur că am făcut-o să se înroșească.
   - Nath... domnul Bennett urma să înscrie poezia mea în concursul ăla. Dar a trebuit să te duci tu la directoare și să te plângi de asta, ca să-l pună să te înscrie pe tine.
   Se uită fix la mine o clipă, cu o expresie de uluială. Habar n-avea că știu ce-a făcut.
   - Tu vorbești serios?
   Scoate în față buza de jos.
   - Nu s-a întâmplat deloc așa ceva.
   - Da, sigur.
   - Nu s-a întâmplat! insistă ea. N-am spus niciun cuvânt. Domnul Bennett m-a tras deoparte la o săptămână după ce mi-ai spus tu despre concurs și a zis că s-a decis să trimită totuși poezia mea.
   Nu-mi vine să cred că mă minte în față. Mă ridic de pe locul meu, apucând tava încărcată. N-aș avea poftă de mâncare nici măcar dacă acest burger ar fi comestibil. Iar cartofii sunt ciudat de nefăcuți și, cu toate astea, terciuiți.
   - Cum zici tu.
   - Addie! mă strigă ea, însă nu mă urmează și nici nu încearcă să mă convingă cu minciunile ei.
   Mă bucur, fiindcă n-aș crede-o nici în ruptul capului. Nathaniel mi-a spus exact ce s-a întâmplat.
   Nathaniel. Trebuie să-l văd neapărat.
   Acum are o oră liberă. Înainte i-am mai sugerat să ne strecurăm împreună în camera obscură, din moment ce sunt și eu liberă, dar a insistat că e mult prea riscant să ne întâlnim în timpul orelor de școală. Însă simt că-mi pierd mințile și nu cred că voi supraviețui acestei zile fără să-l văd. Așa că străbat coridoarele pustii până ajung la clasa lui, sperând că o să-l găsesc acolo, nu în cancelarie. 

 .................................................