Mai îmbătător decât vinul, Nora Roberts

 .........................................

5.

 

                  Pilar era sigură de un lucru: nimeni nu avea ce să reproşeze gătitului ei. De mult nu mai pregătise personal o cină în familie.

   De suficient timp pentru a fi încântată de complimentele vesele dintre îmbucături şi cererile de repetate a porţiilor.
   Theo vorbise aproape numai el, în timp ce sora lui observa, digera şi, ocazional, strecura câte o întrebare cu tâlc. Râse din toată inima când David folosi o metaforă din sport pentru a-şi ilustra o opinie, iar ea şi Maddy se amuzară împreună de mentalitatea bărbătească.
   - Tata a jucat baseball, în colegiu, îi spuse Maddy.
   - Serios? Încă un talent ascuns. Erai bun?
   - Excelent. Bază întâi.
   - Mda, şi era aşa de-ngrijorat de media loviturilor de bâtă, încât cu fetele niciodată n-a trecut de baza-ntâi, pufni Theo, ferindu-se apoi cu uşurinţă de palma lui David.
   - Multe mai ştii. Era o fugă spre casă...
   Se întrerupse.
   - Pe-asta, oricum aş juca-o, am probleme. Aşa că, în schimb, am să spun doar că a fost o cină uluitoare. Din partea mea şi-a mâncăilor ăstora doi ai mei, îţi mulţumesc.
   - N-veţi pentru ce, dar în numele celor doi mâncăi ai tăi, îţi atrag atenţia că tu ai luat caimacul.
   - Am un metabolism intens, declară el, în timp ce Pilar se ridica de la masă.
   - Aşa spun toţi.
   - A, nu.
   Îi acoperi mâna cu a lui, înainte de a apuca să strângă farfuriile.
   - Regula casei. Cine găteşte nu spală vasele.
   - Înţeleg. Ei, e o regulă pe care pot s-o respect.
   Ridică farfuria şi i-o oferi:
   - Distracţie plăcută.
   - Încă o regulă a casei, spuse el, peste hohotul de râs al lui Theo. Tata are dreptul să delege sarcini. Theo şi Maddy vor fi încântaţi să spele vasele.
   - Nici nu mă mir, oftă fata. Şi tu ce faci?
   - Eu voi plăti masa asta excelentă, invitând-o pe maestra culinară la o plimbare.
   Ca să verifice reacţiile copiilor, se aplecă spre Pilar şi o sărută cu căldură.
   - Îţi convine?
   - Nu mă pot plânge...
   Îl urmă afară din casă, savurând răcoarea serii de primăvară.
   - N-am prea avut mult timp să stăm împreună în ultima vreme.
   - Era şi greu. Se întâmplă atâtea...
   Mulţumită, îşi lăsă capul pe umărul lui.
   - Ştiu că m-am învârtit prea mult în jurul Sophiei. N-am încotro. Când mă gândesc cum a fost atacată, chiar la noi în casă... Când ştiu că cineva a intrat şi-a ieşit din camera ei, şi dintr-a mea, şi a mamei... M-am surprins noaptea, în pat, ascultând după zgomotele, ceea ce n-am mai făcut niciodată.
   - Mă uit în unele nopţi pe fereastră şi văd aprinsă lumina la tine. Aş vrea să-ţi spun să nu-ţi faci griji, dar ştiu că, până se rezolvă totul, îţi vei face. Cu toţii ne vom face.
   - Dacă te-ajută cu ceva, mă simt mai bine când mă uit pe fereastră şi văd şi lumina de la tine aprinsă.
   - Pilar.
   - Ce e?
   - Au apărut unele probleme în Italia. Nişte nepotriviri de cifre care au ieşit la iveală în timpul reviziei contabile. S-ar putea să trebuiască să mă duc acolo pentru câteva zile. Şi nu-mi convine să plec acum.
   Privirea îi trecu pe lângă ea, spre casa cu luminile aprinse la ferestrele bucătăriei.
   - Copiii pot sta la vilă în lipsa ta. N-ai de ce să-ţi faci griji pentru asta.
   - Ştiu. Dar nici pe tine nu-mi place să te las singură. Vino cu mine.
   - O, David...
   Gândul îi produse un val de emoţie. Primăvara italiană, nopţile îmbălsămate, un iubit... Cât de minunat era că viaţa ei luase această întorsătură, că erau posibile asemenea lucruri.
   - M-ar face mare plăcere, dar nu se poate. N-o pot părăsi pe mama tocmai acum. Iar tu ai rezolva mai uşor şi mai repede tot ce ai de făcut, ştiind că sunt aici, cu copiii tăi.
   - Trebuie neapărat să fii practică?
   - N-aş vrea să fiu, răspunse ea încet. Aş vrea să spun da, să fug cu tine...
   Se răsuci spre el:
   - Când toate astea se vor termina, propune-mi-o din nou.
   - De ce să nu ţi-o propun acum? Când toate se vor termina, vino cu mine la Veneţia.
   - Da, îşi aruncă Pilar braţele pe după gâtul lui. Te iubesc, David.
   David încremeni.
   - Ce-ai spus?
   - Că te iubesc. Iartă-mă, e prea mult, prea repede, dar n-am ce face. Şi nu vreau să fac nimic altceva.
   - Nu ţi-am cerut explicaţii, ci doar să repeţi.
   O smuci spre el, o ridică şi o învârti în cerc.
   - Deci, calculasem greşit. După toate socotelile mele, mai aveau să treacă încă două luni cel puţin, până te puteam face să te îndrăgosteşti de mine.
   Buzele lui începură să-i cutreiere faţa, cu patimă.
   - Mi-a fost greu, continuă. Pentru că eu te iubeam deja. Ar fi trebuit să ştiu că n-aveai să mă laşi să sufăr prea multă vreme.
   Pilar îşi lipi obrazul de al lui. Putea să iubească. Şi să fie iubită. Îi creştea inima de bucurie.
   - Ce-ai spus?
   - Dă-mi voie să parafrazez.
   O îndepărtă din nou, ca s-o privească.
   - Te iubesc, Pilar. O singură privire dacă-ţi arunc. Una singură, şi încep să cred în teoria celei de-a doua şanse.
   Apoi o strânse iar la piept, sărutând-o, de astă dată tandru.
   - Eşti a mea.

CAPITOLUL 22

   Veneţia era o femeie, la bella donna, purtându-şi cu eleganţă vârsta, senzuală în curbele-i lichide, misterioasă în umbrele ei.
   Lumina albicioasă a soarelui o învăluia, pierzându-se în venele ei sinuoase, la cotiturile secrete.
   Era un oraş cu o inimă vicleană şi feminină, al cărei puls bătea în apele întunecate ale canalelor.
   Faptul de a-şi aminti că fusese clădită pe baze comerciale nu-i ridica lui David moralul.
   Nu-l împiedica să-şi dorească să se fi putut plimba cu Pilar pe străzile acelea străvechi, cumpărându-i cine ştie ce flecuşteţ pe seama căruia ar fi făcut apoi haz ani de zile.
   Contabilul turuia monoton în italiană.
   David îşi reaminti că nu fusese trimis la Veneţia ca să viseze cu ochii deschişi, ci pentru a rezolva o problemă.
   - Scusi, ridică el o mână, dând încă o pagină a raportului gros de-un deget. Mă întreb dacă am putea să mai revedem partea asta.
   Vorbea rar, împiedicându-se intenţionat.
   - Vreau să fiu sigur că am înţeles clar.
   Aşa cum sperase, tactica lui îşi făcu efectul asupra bunelor maniere italiene.
   Cifrele îi fură explicate din nou, cu răbdare.
   - Numerele, spuse italianul, trecând înţelegător la limba engleză, nu se potrivesc.
   - Da, văd. Nu se potrivesc la un număr de cheltuieli departamentale. Acest lucru mă miră, signore, dar şi mai mirat sunt de activităţile atribuite contului Cardianili. Comenzi, transporturi, salarii, cheltuieli - toate, înregistrate foarte clar.
   - Si. În acea parte nu există nicio... cum se spune? Discrepanţă. Cifrele sunt corecte.
   - Aşa se pare. Din păcate, nu există niciun cont Cardianili. Giambelli nu are niciun client cu acest nume. În Roma, la adresa consemnată în dosare, nu există niciun antrepozit pe numele Cardianili. Dacă nu există clientul, şi nici antrepozitul, unde credeţi că au fost trimise, în ultimii trei ani, aceste comenzi?
   Contabilul clipi din ochi, după ochelarii cu rame metalice.
   - Nu pot spune. Este o greşeală, desigur.
   - Desigur. E o greşeală.
   Şi bănuia cine o făcuse.
   Se răsuci în scaun, adresându-se avocatului.
   - Signore, aţi avut timp să studiaţi documentele pe care vi le-am dat ieri?
   - Da.
   - Şi care este numele directorului de cont însărcinat cu acest contract?
   - E înscris ca Anthony Avano.
   - Iar referatele, bonurile de decontare, corespondenţa legată de cont, sunt semnate de Anthony Avano?
   - Da. Până în luna decembrie a anului trecut, această semnătură apare pe foarte multe hârtii. În continuare, apare semnătura lui Margaret Bowers.
   - Va trebui să verificăm autenticitatea acestor semnături.
   - Înţeleg.
   - Şi semnătura celui care a aprobat şi comandat transporturile, cheltuielile şi plăţile din cont. Donato Giambelli.
   - Signore Cutter, voi da semnăturile la verificat, voi studia problema din punct de vedere legal şi vă voi face recomandări cu privire la situaţia în care vă aflaţi şi măsurile pe care le aveţi de luat. Voi face toate aceste lucruri, adăugă avocatul, când voi avea permisiunea de la Signora Giambelli personal. E o problemă delicată.
   - Îmi dau seama, motiv pentru care Donato Giambelli nu a fost informat despre această întâlnire. Am încredere în discreţia dumneavoastră, signori. Familia Giambelli nu-şi mai doreşte încă un scandal public, nici ca firmă, nici ca familie. Dacă mă aşteptaţi un moment, vă rog, ca să vorbesc cu La Signora, în California, şi să-i relatez ceea ce tocmai am discutat.
   - Vă caută signore Giambelli, signore Cutter.
   - Mulţumesc. Spuneţi-i că-l primesc imediat.
   Să transpire puţin, hotărî David.
   Dacă şi aici veştile circulau la fel de rapid ca în majoritatea companiilor, Don ştia deja că avusese loc o întâlnire. Contabili, avocaţi, întrebări, dosare. Şi era îngrijorat.
   Dacă era deştept, avea la îndemână o explicaţie rezonabilă.
   Răspunsuri pregătite, un ţap ispăşitor.
   Cea mai inspirată reacţie ar fi fost furia, indignarea. Şi ar fi contat din greu pe loialitatea familiei, ca să-l scoată la liman.

   Don se duse personal la uşă şi o deschise, pentru a-l vedea pe Donato învârtindu-se prin antecameră.
   - Don, îţi mulţumesc că ai venit. Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi.
   - Părea ceva important, aşa că mi-am făcut timp.
   Intrând, Donato scrută rapid încăperea. Când văzu că era goală, se mai relaxă.
   - Ei, cu ce te pot ajuta?
   Să începem, îşi spuse David, aşezându-se la birou.
   - Mi-ai putea explica despre contul Cardianili.
   Don se albi la faţă. Aruncând priviri într-o parte şi-n alta, îşi forţă un zâmbet nedumerit.
   - Nu înţeleg.
   - Nici eu, confirmă binevoitor David. De-asta îţi cer să-mi explici.
   - Ei, haide, David. Îi acorzi prea mult credit memoriei mele. Nu mai ţin minte fiecare cont, fiecare detaliu. Dacă-mi laşi puţin timp ca să adun dosarele şi informaţiile...
   - A, le am deja aici, bătu David cu un deget în raportul de pe birou.
   „Nu e prea isteţ“, conchise el. „E surprins. Şi nepregătit.“
   - Semnătura ta apare pe mai multe bonuri de decontare, corespondenţă şi alte hârtii privitoare la acest cont.
   - Semnătura mea apare pe multe documente contabile.
   Don începea să asude - vizibil.
   - Nu mi le pot aminti pe toate.
   - Ăsta ar trebui să iasă în evidenţă. Întrucât nu există. Nu există niciun cont Cardianili, Donato. S-au generat considerabil de multe hârtii pentru el, au intrat în joc o mulţime de bani. Referate, cheltuieli - dar niciun contract. Niciun om cu numele de...
   Făcu o pauză, deschizând dosarul, pentru a scoate o filă cu antetul firmei Giambelli.
   - ...Giorgio Cardianili, cu care pari să fi corespondat de mai multe ori în ultimii ani. Omul nu există, nici antrepozitul cu adresa în Roma unde au fost trimise mai multe transporturi de vin. Antrepozitul, unde ai călătorit tu în interes de afaceri de două ori în ultimele opt luni, pe banii firmei, nu e acolo. Cum explici asta?
   - Nu înţeleg, sări Donato în picioare, dar nu părea scandalizat; era speriat de-a binelea. De ce anume mă acuzi?
   - Pe moment, de nimic. Îţi cer să-mi explici acest dosar.
   - N-am nicio explicaţie. Nu cunosc dosarul, şi nici contractul.
   - Atunci, cum de apare în el semnătura ta? Cum de contul tău de cheltuieli a fost taxat cu peste zece milioane de lire, în legătură cu acest contract?
   - E o greşeală...
   Donato îşi umezi buzele. Smulse foaia cu antet din dosar.
   - Un fals. Cineva se foloseşte de mine ca să fure bani de la La Signora, de la familia mea. Mia famiglia, spuse el, bătându-se peste inimă cu o mână care tremura. Voi începe imediat cercetările.
   „Nu, nu e deloc deştept“, decise David. „Nici pe departe.“
   - Ai 48 de ore.
   - Cum îţi permiţi? Cum îndrăzneşti să-mi dai un asemenea ultimatum, când cineva îmi jefuieşte familia?
   - Ultimatumul, cum îl numeşti tu, provine de la La Signora. Aşteaptă explicaţiile tale peste două zile. Între timp, toate activităţile acestui cont vor fi îngheţate. Peste două zile, toate hârtiile pe care le-a generat problema asta vor fi predate poliţiei.
   - Poliţiei?
   Don se făcu alb la faţă. Începu să vorbească strident, ascuţit:
   - Dar e ridicol! E clar că e o problemă internă. N-avem nevoie de investigaţii din afară, de publicitate...
   - La Signora vrea rezultate. Cu orice preţ.
   Întrerupându-se, Don făcu un efort să gândească, să găsească o frânghie de care să se agaţe.
   - Cu Tony Avano ca director de cont, e uşor să găsim sursa problemei.
   - Într-adevăr. Numai că nu l-am identificat pe Avano ca şef al contului.
   - Evident, am presupus...
   Se şterse la gură cu dosul mâinii.
   - Un cont major...
   - N-aş zice despre Cardianili că e major. Ia-ţi cele două zile, îi spuse calm David. Şi urmează-mi sfatul. Gândeşte-te la soţia şi copiii tăi. La Signora va arăta mai multă compasiune, dacă eşti alături de familie.
   - Nu-mi vorbi despre familie. Nici despre poziţia mea. Toată viaţa am lucrat la Giambelli. Sunt un Giambelli. Şi voi mai fi mult timp după ce tu ai să pleci. Dă-mi dosarul.
   - Poţi să-l iei...
   Neluându-i în seamă mâna întinsă poruncitor, David închise dosarul.
   - ...Peste 48 de ore.

   David se mira că Donato Giambelli fusese atât de nepregătit. De neştiutor.
   Nu şi nevinovat, îşi spuse el, în timp ce traversa Piaţa San Marco. Donato îşi vârâse mâinile în rahat pân-la coate. Dar nu el organizase escrocheria. Avano, poate.
   Foarte posibil, deşi suma delapidată sub numele lui era o nimica toată pe lângă cât umflase Donato.
   Dar Avano era mort de 4 luni.
   Vizita în Italia risca să se prelungească, tocmai când dorea mai mult să se întoarcă acasă.
   Comandă un pahar de vin, se uită la ceas şi îşi scoase telefonul celular.
   - Maria? Aici David Cutter. Pilar poate veni?
   - Un moment, domnule Cutter.
   Ultima oară când fuseseră împreună, făcuseră dragoste în maşina lui, la marginea viei. Ca doi adolescenţi ameţiţi. Atât de dornici, de disperaţi să se atingă...
   Amintirea îi stârnea un dor dureros.
   - David?
   Faptul că vorbea cam cu sufletul la gură îl făcu să zâmbească. Se grăbise.
   - Sunt în Piaţa San Marco, spuse el, ridicând paharul de vin şi sorbind. Beau un Chianti interesant şi mă gândesc la tine.
   - E şi muzică?
   - O mică orchestră, vizavi, cântând melodii americane. Cam strică momentul.
   - Deloc! Nu şi pentru mine.
   - Ce fac copiii?
   - Bine. De fapt, cred că Maddy şi cu mine suntem pe cale să ne împrietenim - cu prudenţă. Theo s-a despărţit de fata cu care se întâlnea.
   - Julie?
   - Julie a fost astă iarnă, David. Carrie. A jurat să se lase de fete şi să-şi dedice viaţa muzicii.
   - Am trecut şi eu prin asta. S-ar putea să dureze... o zi.
   - Am să te-anunţ. Pe-acolo cum merg lucrurile?
   - Acum, că te aud, mai bine. Le spui copiilor că-i sun diseară? Pe la 6, ora voastră.
   - Bine. Cred că nu ştii când vii acasă?
   - Încă nu. Sunt unele complicaţii. Mi-e dor de tine, Pilar.
   - Şi mie mi-e dor de tine. Îmi faci o favoare?
   - E ca şi făcută.
   - Mai stai un timp, bea-ţi vinul, ascultă muzica şi uită-te cum se schimbă lumina. Am să mă gândesc la tine.
   - Şi eu la tine. Pa.
   Respirând nesigur, puse paharul pe masă. Aruncă lângă el câteva lire şi se ridică.
   De ce-ar mai fi pierdut vremea? Ce loc era mai potrivit decât Veneţia, ca să cumpere un inel pentru femeia iubită? Când se întoarse, şi prima vitrină pe care o văzu fu a unei bijuterii, David consideră că era un semn.
   Inelul avea cinci pietre, dispuse în formă de inimă. Cinci pietre, îşi spuse el, apropiindu-se.
   Câte una pentru fiecare dintre ei şi copiii lor.
   Îşi imagină că albastrul era safir, roşul rubin, iar verdele smarald.
   De piatra vânătă şi cea aurie nu era sigur.
   Dar ce conta? Arăta perfect.

   Peste o jumătate de oră ieşi, cu inelul în buzunar, având gravată data când îl cumpărase.
   Fără să se grăbească, David lăsă tensiunea de peste zi să se dizolve, în timp ce absorbea înserarea la Veneţia.
   Trecu peste un pod, pornind prin întunericul unei străzi întortocheate.
   Ridică privirea, când dintr-o fereastră de deasupra lui se revărsă lumina, şi zâmbi văzând o femeie tânără care începea să strângă rufele întinse la uscat.
   Avea părul negru, revărsat în jurul umerilor.
   Cânta, cu o voce frumoasă şi veselă, răsunând pe strada pustie.
   Momentul i se întipări în memorie.
   Don se opri şi se întoarse, cu gândul de a o saluta. Şi, făcând această mişcare, îşi salvă propria viaţă.
   Simţi durerea, o arsură neaşteptată în umăr. Auzi, vag, un fel de explozie înfundată, în aceeaşi clipă în care faţa femeii devenea neclară.
   Apoi începu să cadă, încet, la nesfârşit, într-o zarvă de ţipete şi paşi, până rămase fără cunoştinţă, plin de sânge, pe caldarâmul rece al străzii veneţiene.

   - Aţi avut noroc, domnule Cutter.
   David încercă să privească faţa omului.
   Medicamentele pe care i le dăduseră medicii erau pesemne cele mai puternice.
   Nu simţea nici durere, dar nici altceva.
   - Mi-e greu să vă dau dreptate. Regret, v-am uitat numele.
   - DeMarco. Locotenent DeMarco. Medicul spune că aveţi nevoie de odihnă, desigur. Dar am câteva întrebări să vă pun. Poate, dacă-mi spuneţi ce vă mai amintiţi...?
   Îşi amintea o femeie drăguţă care strângea rufele şi felul cum se reflectau luminile pe apă şi pe pietre.
   - Mă plimbam, începu el. Inelul lui Pilar... Tocmai cumpărasem un inel.
   - E la mine. Calmaţi-vă. Am la mine inelul, portofelul dumneavoastră, ceasul. Sunt în siguranţă.
   DeMarco era bondoc şi cam chel.
   Compensa cu o mustaţă neagră şi stufoasă care-i acoperea buza de sus. Vorbea într-o engleză precisă şi corectă.
   - Am văzut o femeie la fereastră... îşi aduna rufele. Era o imagine pitorească. M-am oprit s-o privesc. În clipa următoare, am fost lovit. Am simţit...
   Încet, ridică o mână la umăr.
   - Cred că am fost împuşcat.
   - Aţi mai fost împuşcat vreodată?
   - Nu, se strâmbă el. Probabil am leşinat.
   - N-aţi văzut cine a tras?
   - N-am văzut decât caldarâmul repezindu-se spre mine.
   - De ce credeţi că ar fi vrut cineva să vă împuşte, domnule Cutter?
   - Nu ştiu. În scop de jaf, cred...
   - Totuşi, nu vi s-au luat bunurile de valoare. Cu ce treabă la Veneţia?
   - A... sunt director de operaţiuni la Giambelli-MacMillan. Aveam nişte întâlniri.
   - Aha. Lucraţi pentru La Signora.
   - Într-adevăr.
   - Înţeleg bine că La Signora are nişte probleme în America...?
   - Da, dar nu văd ce legătură au cu tâlhărirea mea la Veneţia. Trebuie să le telefonez copiilor mei.
   - Da, da, se aranjează. Cunoaşteţi pe cineva la Veneţia care v-ar putea dori răul, domnule Cutter?
   - Nu.
   Imediat ce răspunse, se gândi la Donato.
   - Nu, repetă el. Nu cunosc pe nimeni care m-ar împuşca pe stradă. Aţi spus că aveţi lucrurile mele, domnule locotenent. Inelul pe care l-am cumpărat, portofelul, ceasul... şi servieta...
   - Nu s-a găsit nicio servietă.
   DeMarco se rezemă de spătar.
   Femeia care fusese martoră a atentatului spusese că victima avea o servietă.
   - Ce conţinea servieta?
   - Hârtii de la birou, răspunse David. Doar hârţoage.

   Era dificil, îşi spuse Tereza, să facă faţă atât de multor lovituri.
   Sub un asediu atât de constant, spiritul începe să se îndoaie. Ţinându-şi spinarea cât putea de dreaptă, intră în salonul de familie, împreună cu Eli.
   Ştia că cei doi copii erau acolo, aşteptând telefonul de la tatăl lor. Maddy stătea tolănită pe canapea, cu nasul într-o carte, iar Theo zdrăngănea la pian.
   Pilar ridică privirea de pe broderie.
   Văzând expresia de pe faţa mamei sale, simţi că-i îngheţa inima. Ghergheful îi alunecă din mâini, în timp ce se ridica încet în picioare.
   - Mama...?
   - Stai jos, te rog. Theo, îi făcu ea un semn băiatului, ca să tacă. Maddy. Mai întâi, trebuie să vă spun că tatăl vostru e bine.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Maddy, ridicându-se de pe canapea. A păţit ceva. De-asta n-a sunat. Nu întârzie niciodată cu telefoanele.
   - A fost rănit, dar acum e bine. E la spital.
   - Un accident?
   Pilar se apropie, punând o mână pe umărul lui Maddy. Fata i-o strânse cu putere.
   - Nu, nu un accident. A fost împuşcat.
   - Împuşcat?
   Theo se ridică de la pian. Groaza îi aducea în gură un gust amar, de fiere.
   - Nu se poate, e o greşeală. Cine să-l împuşte pe tata?
   - A fost dus imediat la spital, continuă Tereza. Am vorbit cu medicul. Nu e nimic grav.
   - Ascultaţi-mă, interveni Eli, luându-i pe cei doi copii de câte o mână. Nu v-am spune că e bine, dacă n-ar fi aşa. Ştiu că sunteţi speriaţi şi îngrijoraţi, cum suntem şi noi. Dar doctorul a spus foarte clar. Tatăl vostru e un om sănătos şi în putere. Îşi va reveni complet.
   - Vreau să vină acasă...
   Buza lui Maddy tremura.
   - Vreau să vină acasă acum.
   - Va veni acasă imediat ce-l externează din spital, îi răspunse Tereza. Voi face toate aranjamentele necesare. Tatăl tău te iubeşte, Madeline?
   - Sigur că da!
   - Ştii ce îngrijorat e pentru tine în clipa asta? Pentru tine şi fratele tău, iar îngrijorarea îl împiedică să se odihnească, să se vindece. Are nevoie să fiţi puternici.
   Când sună telefonul, Maddy se repezi să răspundă:
   - Alo? Alo! Tăticule!
   Din ochi îi şiroiau lacrimi, tremura din creştet până-n tălpi. Totuşi, când Theo vru să-i ia receptorul, îl plesni peste mână.
   - E okay...
   Vocea i se frânse şi o privi pe Tereza.
   - Da, e okay, repetă ea, ştergându-se cu mâna la nas. Aşa că, ia auzi: ai să păstrezi glonţul?
   În timp ce asculta glasul tatălui ei, o văzu pe La Signora dând din cap aprobator.
   - Mda, Theo e şi el aici, trage de mine. Pot să-i dau una? Prea târziu, i-am şi dat-o. Mda, poftim, ţi-l dau.
   Îi dădu receptorul fratelui ei.
   - Eşti o tânără puternică, o lăudă Tereza. Tatăl tău poate fi foarte mândru.
   - Să vină acasă, okay? Vreau doar să vină acasă.
   Se refugie în braţele lui Pilar, pentru a putea plânge în voie.

CAPITOLUL 23

   O durea capul ca o rană deschisă, dar asta era nimic pe lângă durerea din inimă. Nu le luă în seamă şi-şi ocupă locul la birou.
   Trecând peste obiecţiile lui Eli şi Pilar, Tereza le permisese copiilor să asiste la acea întrunire de urgenţă. Aveau dreptul să ştie de ce credea că fusese atacat tatăl lor.
   - Am vorbit cu David, începu ea, zâmbindu-le celor doi copii. Înainte de a veni medicul, să-l oblige să se odihnească.
   - Semn bun, se aşeză Sophia lângă Theo; părea atât de tânăr, atât de lipsit de apărare. Când sunt răniţi, bărbaţii parc-ar fi nişte copii mici. Numai despre asta vorbesc.
   - Fugi d-aci. Suntem, cum se zice... stoici.
   Theo se străduia, dar tot simţea junghiuri în stomac.
   - Oricum, continuă Tereza, cu aprobarea medicului, va veni acasă în câteva zile. Între timp, poliţia anchetează incidentul. Am vorbit şi cu omul însărcinat cu investigaţiile.
   Îi cercetase şi dosarul, rapid şi necruţător. DeMarco era un poliţist bun.
   - Au existat câţiva martori. Au o descriere, deşi nu prea clară, a agresorului. Nu ştiu dacă-l vor găsi, nici dacă asta are vreo importanţă deosebită.
   - Cum puteţi spune asta?!? se smuci Maddy în fotoliu. A tras în tatăl meu.
   Aprobându-i reacţia, Tereza i se adresă ca unei persoane de-o seamă cu ea.
   - O spun pentru că bănuiesc că a fost angajat s-o facă. Ca să ia nişte hârtii aflate în posesia tatălui tău. Un act de auto-apărare dezorientat şi vrednic de tot dispreţul. În mai multe contracte au apărut... discrepanţe. Azi a devenit clar, prin eforturile lui David, că nepotul meu deturna bani din firmă, într-un cont-fantomă.
   - Donato...
   Sophia simţi un junghi ascuţit în inimă.
   - Te fura?
   - Ne fura.
   Tereza acceptase deja această realitate.
   - S-a întâlnit cu David, la cererea mea, azi după-amiază, şi şi-a dat seama că în curând i se vor descoperi faptele. Asta a fost reacţia lui. Familia mea v-a făcut să suferiţi, le spuse ea lui Theo şi Maddy. Sunt şefa familiei şi răspund pentru această suferinţă.
   - Tata lucrează pentru dumneavoastră. Îşi face meseria.
   Continuând să simtă goluri în stomac, Theo strânse din dinţi.
   - Ticălosul ăla e de vină, nu dumneavoastră. L-au închis?
   - Încă nu. Mai întâi, trebuie să-l găsească.
   Vocea ei era plină de dispreţ.
   - Şi-a părăsit soţia şi copiii şi a fugit. Îţi dau cuvântul meu că va fi găsit; şi pedepsit. Am eu grijă.
   - Va avea nevoie de bani, interveni Tyler. De resurse.
   - Trebuie să se ducă cineva la Veneţia ca să lămurească situaţia, se ridică Sophia. Plec în seara asta.
   - Nu permit ca şi altcineva dintr-ai mei să fie în pericol...
   - Nonna, dacă Donato se folosea de un contract ca să delapideze fonduri, l-a ajutat cineva. Tatăl meu. E sânge din sângele meu, continuă ea în italiană, la fel ca şi dintr-al tău. Şi onoarea mea e în joc, alături de a ta. Nu-mi poţi refuza dreptul de a îndrepta lucrurile.
   Trase aer în piept şi reluă în engleză:
   - Astă seară plec.
   - Pe naiba, se încruntă Tyler. Astă seară plecăm.
   - N-am nevoie de doică.
   - Mhm, sigur.
   Ridicând ochii, îi aruncă o privire tăioasă ca oţelul.
   - Miza e egală pentru amândoi, Giambelli. Te duci tu, mă duc şi eu. Voi verifica viile, crama, îi spuse el Terezei. Dacă e ceva în neregulă pe-acolo, am să observ. Urma hârtiilor o las în seama hârţogăresei.
   Vasăzică aşa, îşi spuse Tereza, privind spre Eli. Următoarea etapă a ciclului. Trecem greutăţile în spinarea tinerilor.
   - De acord, spuse ea, fără să ia în seamă pufnetul şuierător al Sophiei. Mama ta va fi mai puţin îngrijorată, dacă nu eşti singură.
   - Nu, răspândesc doar îngrijorarea mea pentru două persoane. Cu Gina şi copiii ei ce e?
   - Li se va asigura tot necesarul. Nu cred în plata pentru păcatele părinţilor.
   Tereza se întoarse spre Sophia, susţinându-i privirea.
   - Cred în copil.

   Primul lucru pe care-l făcu David când fu externat din spital - mai bine zis, când se externă singur - fu să cumpere flori.
   Nu-i era uşor să ducă ditamai buchetele, trei la număr, pe străzile aglomerate ale Veneţiei, cu un braţ susţinut într-o eşarfă, dar reuşi. Până la urmă, reuşi să găsească locul unde fusese împuşcat.
   Ridică privirea.
   Deşi azi nu mai erau rufe întinse la uscat, fereastra stătea deschisă. Nu se aştepta s-o găsească acasă, intenţiona să lase florile pe prag sau să găsească un vecin binevoitor. Dar uşa se deschise de cum ajunse pe palier.
   - Signorina.
   - Si?
   Îl privi nedumerită, apoi faţa ei drăguţă se lumină.
   - Signore! Come sta? Oh, oh, che bellezza!
   Luă florile, făcându-i semn să intre.
   - Azi dimineaţă am sunat la spital, continuă ea rapid, în italiană. Au spus că vă odihniţi. Am fost aşa de speriată. Nu-mi venea să cred că se poate întâmpla aşa ceva, chiar în faţa... O! se bătu ea cu palma peste frunte. Eşti american, continuă în engleză, cu atenţie. Scusami. Scuze. Nu am engleză bun.
   - Vorbesc italiana. Voiam să vă mulţumesc.
   - Mie? Eu n-am făcut nimic. Vă rog, intraţi, şedeţi. Sunteţi foarte palid.
   - Aţi fost aici.
   Privi prin apartament. Mic, simplu, cu accente drăguţe.
   - Dacă nu eraţi, şi dacă nu mă uitam în sus pentru că vă strângeaţi rufele şi arătaţi atât de frumos, acum s-ar putea să nu mai fi stat de vorbă. Signorina, îi luă el mâna, ducând-o la buze. Mille grazie.
   - Prego.
   Tânăra înclină capul.
   - O poveste romantică. Să vă fac o cafea.
   - Nu vă deranjaţi.
   - Vă rog, dacă v-am salvat viaţa, trebuie să am grijă de dumneavoastră.
   Şi duse florile la bucătărie.
   - Ăăă... începu David, unul dintre motivele pentru care mă plimbam atât de târziu e că, înainte de cină, cumpărasem ceva. Un inel de logodnă pentru femeia pe care o iubesc.
   - Aha...
   Oftând, tânăra lăsă florile pe bufet. Îl mai privi o dată, lung.
   - Ghinionul meu. Norocul ei. Dar tot am să vă fac o cafea.
   - Nu mi-ar strica. Signorina, nu vă cunosc numele.
   - Elana.
   - Elana, sper să nu mă înţelegi greşit. Cred că eşti a doua femeie din lume ca frumuseţe.
   Elana râse, începând să pună florile într-o vază.
   - Da, e foarte norocoasă.

   Când ajunse la uşa camerei, David era frânt de oboseală şi de durere.
   Hotărâse să nu plece spre casă în seara aceea. Avea noroc dacă-l mai ţineau puterile cât să se dezbrace şi să se culce, necum să-şi mai facă şi bagajele.
   În timp ce se chinuia să bage cu mâna stângă cheia în broască, uşa se deschise brusc.
   - Aici erai! îşi propti Sophia mâinile în şolduri. Ţi-ai pierdut minţile? Ieşi singur din spital, umbli de capul tău prin Veneţia... Uită-te la tine, eşti palid ca moartea. Cretini mai sunteți voi, bărbaţii...
   - Mulţumesc, mulţumesc mult. Pot să intru? E, totuşi, camera mea.
   - Ty te caută peste tot, îl ajută ea să intre, prinzându-l de braţul nevătămat.
   - Nici chiar în Italia nu-s în stare să facă mâncare comestibilă în spitale, se aşeză David pe un scaun. Poţi să mori de foame. Şi-n plus, n-aşteptam pe nimeni, aşa de repede. Ce-aţi făcut, v-aţi teleportat aici?
   - Am plecat aseară.
   Destupă un flacon şi-i dădu o pastilă.
   - Asta ce e?
   - Contra durerii. Ai plecat din spital fără reţetă.
   - Droguri. Mi-ai adus droguri. Hai să ne căsătorim!
   - Nişte cretini, repetă ea, scoţând o sticlă de apă din frigider. David, unde-ai fost?
   - Să-i duc flori unei femei frumoase.
   Se rezemă de spătar, întinzând mâna după sticlă, dar Sophia o retrase.
   - Ai fost la o femeie?
   - Am băut o cafea cu femeia care mi-a salvat viaţa.
   Pe gânduri, Sophia îşi înclină capul.
   - Cred că e-n regulă. Cum arată?
   - I-am spus că e a doua femeie din lume ca frumuseţe, dar aş zbura-o imediat pe locul trei, dacă mi-ai da odată apa aia afurisită. Nu mă fă să mestec pastila asta, te implor.
   Sophia îi dădu sticla, apoi se lăsă pe vine în faţa lui.
   - David, îmi pare-aşa de rău pentru ce s-a întâmplat.
   - Mda, şi mie. Copiii sunt okay, da?
   - Sunt bine. S-au cam speriat, dar şi-au revenit destul ca Theo să-nceapă să găsească foarte interesant faptul că ai fost împuşcat... Iar Maddy vrea să studieze glonţul.
   - Asta-i fetiţa mea!
   - Sunt nişte copii extraordinari.
   - Şi Pilar? Sper că nu e prea răscolită...
   - Cum să nu fie! Dar o să-şi revină când ajungi acasă.
   - Şi cum să-mi împachetez lucrurile cu-o singură mână?
   - Nicio grijă. Ţi le împachetez eu.
   - Serios? Îţi mulţumesc.
   - Nicio problemă. Hai, în pat cu tine...! O, iartă-mă! exclamă ea, când David scoase un ţipăt.
   - Nu, nu braţul e problema. Cutia... E-n buzunar, şi m-am lăsat pe ea.
   Dădu s-o scoată, dar Sophia fu mai rapidă.
   - Cumpărăm suveniruri, va să zică...
   O deschise şi făcu ochii mari.
   - O, Doamne.
   - Cred că este cazul să-ţi spun. L-am cumpărat pentru mama ta. O voi cere în căsătorie.
   Săltându-se într-un cot, încercă s-o privească, dar căzu la loc.
   - Ai vreo obiecţie?
   - S-ar putea să am, având în vedere că acum 5 minute m-ai cerut în căsătorie pe mine, canalie cu două feţe.
   Cu ochii cam înlăcrimaţi, Sophia se aşeză pe marginea patului.
   - E minunat, David. O să-i placă la nebunie.
   - E tot ce mi-am dorit vreodată. Frumoasa mea Pilar. Voi avea mare grijă de ea.
   - Ştiu că vei avea. Anul n-a ajuns nici la jumătate, continuă ea, încet. Toate merg aşa de repede. Dar unele, unele merg în direcţia potrivită.
   Se aplecă să-l sărute pe obraz.
   - Hai, acum închide puţin ochii, tăticule.

   Dormi două ore şi, când se trezi, se simţea ca un om care fusese împuşcat.
   Dar care scăpase cu bine. Acum, stând în capul oaselor şi primind supă, trase concluzia că putea începe să gândească din nou.
   - Ţi-a revenit culoarea în obraji, îi spuse Sophia.
   - Şi mintea la cap. Mă pui şi pe mine la curent?
   - Pot să-ţi spun atâta cât ştiu. Îl caută pe Donato, nu numai poliţia ci şi un detectiv particular angajat de bunicii mei. Au interogat-o pe Gina. Am auzit că e isterică şi susţine că nu ştie nimic. O cred. Dacă ştia ceva, iar Don o lăsa de izbelişte cu copiii, s-ar fi repezit să-l înfunde. N-au putut-o identifica pe amanta lui. Dacă o iubeşte, aşa cum mi-a spus, cred c-a luat-o să-i ţină de urât.
   - Cam nasol pentru Gina.
   - Mda... se îndepărtă Sophia de masă, sătulă să mai tot simuleze că mânca. Ştii, îmi cam plăcea Don. Pe Gina n-o suportam, iar de progeniturile ei, ce să mai vorbesc. Iar acum a părăsit-o un soţ adulter, hoţ, probabil şi ucigaş. Şi... fir-ar să fie, nu simt nimic pentru ea. Pur şi simplu nu pot.
   - Nu e imposibil ca ea să-l fi tapat de bani, silindu-l să bage mâna în conturi.
   - Chiar dacă a făcut-o, Don răspunde de faptele lui. Oricum, nu asta e problema. Pur şi simplu n-o suport. Nu pot şi gata. Sunt îngrozitoare.
   Luă o bucată de pâine, începând să ronţăie în timp ce se plimba prin cameră.
   - Se presupune că Don îşi ascunsese nişte fonduri sustrase de la firmă. Destul ca să-i ajungă o vreme, cred, dar sinceră să fiu, nu e atât de deştept încât să se dea la fund.
   - De acord. L-a ajutat cineva.
   - Tatăl meu.
   - Până la un punct, continuă David, privind-o. Şi, după moartea lui, poate Margaret. Contribuţia lor, dacă a existat, a fost minimă. Insuficientă ca să mă convingă că vreunul din ei a jucat un rol principal.
   Sophia se opri.
   - Crezi că s-a folosit altcineva de ei?
   - Cred că s-ar putea ca tatăl tău să fi închis doar ochii. Cât despre Margaret, ea de-abia începea să se orienteze.
   - După care a fost omorâtă, completă încet Sophia. Tatăl meu a fost omorât şi el. Toate se pot înscrie într-un ciclu. Oarecum.
   - Posibil. Totuşi, Don nu are mintea destul de limpede pentru a fi organizat o manevră care să le scape contabililor de la Giambelli ani de zile. El era cârtiţa, omul cu relaţiile. Planurile însă le-a făcut altcineva. Poate amanta lui, adăugă el, ridicând din umeri.
   - Poate. Au să-l găsească. Pe vreo insulă tropicală, făcând plajă sau plutind cu faţa în jos alături. Până-l caută, noi să revedem ceea ce ştim.
   Se aşeză din nou la masă.
   - Donato putea să fi umblat la vin sau să plătească pe cineva ca s-o facă.
   - Ştiu.
   - Nu pot să înţeleg motivul. Din răzbunare? De ce să prejudicieze reputaţia şi securitatea financiară a firmei care-l hrănea?
   - Şi de ce-a furat hârtiile?
   - Nu ştiu, David. Poate că nu mai gândea raţional. Şi-o fi închipuit că, dacă tu mureai, el lua dosarele şi cu asta se termina totul. Până una alta, avem de înfruntat încă un coşmar de public relations.

   Îl treceau năduşelile ca pe-un porc. Uşile terasei erau larg deschise, iar aerul răcoros care se înălţa de pe Lacul Como adia în cameră. Asta nu-i oprea transpiraţia. I-o făcea doar rece ca gheaţa.
   Aşteptase ca femeia să adoarmă, după care se strecurase în salonul alăturat. Nu fusese în stare de nimic, dar ea îl înţelesese. Cum şi-ar fi putut menţine un bărbat erecţia, într-o asemenea situaţie?
   Crezuse că fusese abil. Foarte abil. Până când văzuse buletinul de ştiri. Propriul lui chip, la televizor. Era recunoscător că nu-l văzuse şi ea. O putea ţine uşor la adăpost de ziare şi televiziune.
   Dar nu puteau rămâne acolo. Cineva avea să-l vadă, să-l recunoască.
   Avea nevoie de ajutor şi nu cunoştea decât o singură sursă.
   Cu mâinile tremurându-i îngrozitor, formă numărul din New York.
   - Donato la telefon.
   - Mă aşteptam.
   Jerry se uită la ceas, calculând.
   - Ai fost foarte ocupat, Don.
   - Ăştia cred că eu l-am împuşcat pe David Cutter.
   - Da, ştiu. La ce te-ai fi aşteptat?
   - N-am fost... N-am făcut-o eu.
   Nu-şi mai găsea cuvintele în engleză.
   - Dio. Mi-ai spus să plec din Veneţia imediat, când te-am anunţat ce zicea Cutter. Şi am plecat. Nici măcar pe-acasă n-am mai trecut. Pot s-o dovedesc, şopti el, disperat. Pot dovedi că nu eram la Veneţia când a fost împuşcat.
   - Serios? Nu văd la ce ţi-ar folosi, Don. Se spune că ai angajat un ucigaş.
   - Am angajat un... adică, cum? Ăştia zic c-am angajat pe cineva ca să-l împuşte? Ce rost avea? Era prea târziu. Chiar tu ai spus.
   - Uite cum văd eu lucrurile...
   Mergea din ce în ce mai bine, îşi spuse Jerry. Mai bine şi mai frumos decât îşi imaginase vreodată.
   - Ai omorât doi oameni, probabil trei, cu Avano. David Cutter, continuă el, amuzat de bolboroseala bâlbâită a lui Donato. Ce mai contează unul în plus sau în minus? Ai încurcat-o-n stil mare, amice.
   - Am nevoie de ajutor. Trebuie să ies din ţară. Am bani, dar nu-mi ajung. Îmi trebuie un... un... un paşaport. Un nume nou, o schimbare de fizionomie.
   - Toate astea sună foarte rezonabil, Don, dar de ce mi le spui mie?
   - Mi le poţi aranja.
   - Îmi supraestimezi posibilităţile şi interesul faţă de tine. Hai să considerăm conversaţia asta o încheiere a asocierii noastre de afaceri.
   - Nu-mi poţi face asta. Dacă pic eu, pici şi tu.
   - A, n-aş crede. Între noi doi nu se poate stabili nicio legătură.. Am avut eu grijă. De fapt, când închid telefonul, am de gând să sun la poliţie şi să le spun că m-ai căutat, iar eu am încercat să te conving să te predai. Nu le va fi greu să-ţi dea de urmă, după convorbirea asta. Te-am avertizat cinstit, având în vedere relaţiile noastre anterioare. Eu în locul tău aş întinde-o, şi cât mai repede.
   - Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat... Tu ai fost cu ideea.
   - Aşa sunt eu, plin de idei.
   Senin, Jerry îşi examină manichiura.
   - Dar, dacă observi, eu n-am omorât pe nimeni. Fii deştept, Don, dacă te duce mintea. Fugi.
   Închise, după care îşi turnă un pahar de vin şi-şi aprinse şi un trabuc, ca să-i cadă mai bine. Apoi, ridică receptorul şi formă numărul poliţiei.

CAPITOLUL 24

   Cu un amestec de uşurare şi regret, David privea Veneţia rămânând în urmă.
   - N-aveai niciun motiv să te scoli din pat şi să te ţii după mine până la aeroport, îi spuse el lui Tyler, în timp ce vaporaşul îşi croia drum prin traficul nautic de dimineaţă. N-am nevoie de doică.
   - Mda, toată lumea spune asta, în ultima vreme.
   Tyler sorbi din cafea, cocoşându-şi umerii în aerul umed şi răcoros.
   - Începe să mă enerveze.
   - Ştiu să mă urc şi singur în avion.
   - Aşa ne-am înţeles: eu te urc aici, ei te iau în primire acolo. Asta-i viaţa.
   David îl privi mai atent. Tyler era neras, cu o expresie posomorâtă. Din cine ştie ce motiv, acest lucru îl învioră.
   - Ai avut o noapte grea?
   - Era loc şi de mai bine.
   - Ai să te poţi întoarce uşor înapoi? Stai cam prost cu italiana...
   - Pupă-mă-n cur.
   David râse, schimbându-şi uşor poziţia umărului.
   - Aşa, acum mă simt mai bine. Îţi face greutăţi Sophia?
   - De 20 de ani îmi face greutăţi. M-am obişnuit.
   - Dacă-ţi dau un sfat, ai să m-arunci peste bord? Nu uita, sunt rănit.
   - Când e vorba de Sophia, n-am nevoie de sfaturi.
   Împotriva propriei voinţe, îl privi mohorât.
   - Ce sfat?
   - Ţine-o tot aşa. Cred că nimeni n-a mai bruftuluit-o vreodată. Cel puţin, niciun bărbat. Dacă nu te omoară pentru asta, e a ta.
   - Mulţumesc, da’ poate că n-o vreau.
   David se rezemă de spătar, savurând traversarea.
   - Da, da, chicoti el. Mie-mi spui?

   Pilar le deschise uşa poliţiştilor. Cel puţin de data asta, îi aşteptase.
   - Domnule detectiv Claremont, doamnă detectiv Maguire, vă mulţumesc că aţi venit. Ştiu că sunteţi ocupaţi, aşa că vă sunt recunoscătoare că v-aţi deranjat.
   Pregătise deja cafele şi biscuiţi şi îi servi de cum se aşezară.
   Claremont şi Maguire schimbare o privire, pe la spatele ei, după care Maguire ridică din umeri.
   - Ce-am putea face pentru dumneavoastră, domnişoară Giambelli?
   - Să mă liniştiţi, sper. Ceea ce, ştiu, nu e datoria dumneavoastră.
   - Ce anume v-ar interesa? o întrebă Claremont.
   - Ştiu că departamentul dumneavoastră ţine legătura cu autorităţile italiene.
   Pilar se aşeză, dar nu se atinse de cafea.
   - După cum probabil ştiţi deja, mama mea are o anumită influenţă pe-acolo. Locotenentul DeMarco ne-a dat toate informaţiile posibile. Ştiu că vărul meu a vorbit ieri cu Jeremy DeMorney, iar Jerry a informat poliţia din New York despre telefon. Era destul de îngrijorat pentru a-l suna pe tatăl meu vitreg ca să-l anunţe personal.
   - Dacă sunteţi atât de bine informată, nu ştiu ce v-am mai putea spune noi.
   - Domnule detectiv Claremont, aceasta e familia mea.
   Pilar lăsă declaraţia să-şi facă efectul.
   - Ştiu că, în cele din urmă, autorităţile au putut localiza telefonul dat de Don în zona Lacului Como. Mai ştiu şi că plecase, când au venit să-l reţină. Vă întreb de ce, după părerea dumneavoastră, l-a asasinat vărul meu pe so... pe Anthony Avano.
   - Domnişoară, puse Maguire cafeaua deoparte. Datoria noastră nu e să emitem speculaţii. Noi culegem probe.
   - Ţinem legătura de luni de zile. Mi-aţi cercetat viaţa, până în cele mai personale amănunte. Înţeleg că natura meseriei dumneavoastră presupune o anumită distanţare profesională, dar v-aş solicita puţină înţelegere. Este posibil ca Donato încă să mai fie în Italia. Fiica mea e şi ea în Italia, doamnă detectiv Maguire. Un om la care ţin foarte mult a fost cât pe ce să fie omorât. Altul, cu care am fost căsătorită treizeci de ani, a şi murit. Singurul meu copil e la şase mii de mile depărtare. Vă rog, nu mă lăsaţi fără niciun ajutor.
   - Domnişoară Giambelli...
   - Alex, îl întrerupse Maguire. Îmi pare rău, Pilar, dar nu-ţi pot spune ceea ce vrei să auzi. Pur şi simplu nu ştiu răspunsul. Îl cunoşti pe vărul tău mai bine decât mine. Spune-mi tu.
   - Zile întregi, nici nu m-am gândit la altceva, începu Pilar. Aş vrea să pot spune că eram apropiaţi, că-i înţeleg mintea şi sufletul. Dar nu reuşesc. Acum o săptămână, aş fi spus: „A, Donato... Poate fi un nătărău, dar e bun din fire.“ Acum nu mai încape nicio îndoială că e un hoţ, că el şi omul cu care am fost căsătorită furau în cârdăşie de la femeia care le asigura existenţa.
   Îşi luă cafeaua, ca să aibă ceva de făcut cu mâinile.
   - Au furat de la mine. De la fiica mea. Însă chiar şi aşa, chiar şi ştiind asta, când încerc să mi-l imaginez omorând un om pe care-l cunoştea de atâţia ani, nu reuşesc. Nu pot pune pistolul în mâna lui Don. Nu ştiu dacă fiindcă aşa este, sau numai pentru că nu suport eu ideea.
   - Eşti îngrijorată să nu-i facă ceva fiicei tale. N-ar avea niciun motiv.
   - Dacă a făcut toate acele lucruri, înseamnă că există motive suficiente!

   David stătea pe canapeaua din living, bând ceai. Maddy, aşezată la picioare, îşi ţinea capul rezemat de genunchii lui, jucându-se cu colierul pe care i-l adusese de la Veneţia. Nu era o jucărie, ci o bijuterie adevărată. Theo avea pe nas ochelarii de soare de la casa de modă şi, din când în când, se admira în oglindă.
   - Ei, acum, că te-ai instalat, eu trebuie să mă duc.
   Pilar se aplecă peste spătarul canapelei, sărutându-l.
   - Bine ai venit acasă.
   O fi fost el handicapat, dar braţul sănătos îi era destul de rapid. O apucă imediat de mână.
   - Unde te grăbeşti?
   - Ai avut o zi grea. O să vă ducem dorul, în casa asta, le spuse ea lui Theo şi Maddy. Sper să mai veniţi.
   Maddy îşi frecă obrazul de genunchiul lui David, cu ochii spre faţa lui Pilar.
   - Tată, n-ai adus de la Veneţia niciun cadou pentru domnişoara Giambelli?
   - De fapt...
   - Ei, acum m-am liniştit, îl strânse Pilar de umărul nevătămat. Mi-l dai mâine. Acum trebuie să te odihneşti.
   - M-am odihnit şase mii de mile. Şi nu mai suport încă un ceai. Vrei să duci tava la bucătărie şi să mă laşi un minut singur cu copiii?
   - Sigur. Mâine îţi dau un telefon, să văd cum te mai simţi.
   - Nu fugi, o preveni el, în timp ce începea să strângă ceștile. Aşteaptă-mă.
   Îşi schimbă poziţia pe canapea, încercând să-şi găsească cuvintele, în timp ce Pilar ieşea cu tava.
   - Ascultaţi... Theo, vrei să stai jos un minut?
   Theo se trânti pe canapea.
   - Putem să aruncăm o privire la decapotabile? E aşa de marfă să goneşti cu capota jos. Gagicile mor după treaba asta.
   - Of, Theo, se răsuci Maddy spre el. Nu poţi obţine o decapotabilă dacă-i spui c-ai s-o foloseşti la agăţat fete. Oricum, taci din gură şi lasă-l să ne spună că vrea s-o ceară în căsătorie pe domnişoara Giambelli.
   Zâmbetul lui David păli.
   - De unde naiba ştii? întrebă el. Mai că mă sperii.
   - Gândesc logic, atâta. Asta voiai să ne spui, nu?
   - Voiam să discutăm. Acum mai are vreun rost s-o facem?
   - Bravo, tată, îi dădu Theo o palmă zdravănă pe spate. Mişto treaba.
   - Mulţumesc, Theo. Maddy?
   - Când ai o familie, trebuie să rămâi alături de ea. Uneori, oamenii nu...
   - Maddy...
   - Mhm, dădu ea din cap. O să rămână, fiindcă aşa vrea. Poate că e mai bine.

   Peste doar câteva minute, David o conducea pe Pilar spre casă, pe la marginea viei. Luna începea să se înalţe pe cer.
   - Serios, David, ştiu drumul spre casă, şi nu trebuie să ieşi pe frigul ăsta.
   - Am nevoie de aer, de mişcare şi de câteva minute cu tine.
   - Maddy şi Theo au mai multă nevoie de tine.
   - Dar tu?
   Pilar îşi înlănţui degetele printre ale lui.
   - Mă simt mult mai liniştită. N-am vrut să-mi pierd controlul, la aeroport.
   - Vrei să ştii adevărul? Mi-a plăcut. Prinde bine la orgoliu, ca o femeie să plângă pentru un bărbat.
   Ridică la buze cele două mâini unite, sărutându-i degetele, în timp ce ajungeau pe cărarea din grădină.
   - Îţi mai aminteşti prima noapte? Aici ne-am întâlnit. Erai superbă! Şi furioasă. Vorbeai singură.
   Se opri, îmbrăţişând-o încet.
   - În noaptea aceea, am vrut să te ating. Acum, pot s-o fac.
   Îşi plimbă degetele pe obrazul ei.
   - Te iubesc, Pilar.
   - David. Şi eu te iubesc.
   - Te-am sunat din San Marco, am vorbit cu tine în timp ce cânta muzica şi scădea lumina. Mai ţii mine?
   - Sigur că da. În seara când ai fost...
   - Şşt, îi acoperi el buzele cu un deget. Am închis şi am rămas gândindu-mă la tine. Şi am ştiut.
   Scoase cutia din buzunar.
   Pilar făcu un pas înapoi. Simţi o greutate pe piept şi o cuprinse panica.
   - David, aşteaptă...
   - Nu mă descuraja. Nu fi raţională, nu fi rezonabilă. Mărită-te cu mine şi gata.
   După un moment de efort, râse încurcat.
   - Nu reuşesc s-o deschid. Dă-mi o mână de ajutor...
   Lumina stelelor îi lucea în păr, argintiu strălucitor pe fondul auriu-închis. Ochii îi erau limpezi, plini de iubire şi veselie. Cu respiraţia întretăiată, Pilar simţi un miros slab de iasomie şi trandafiri timpurii. Totul era perfect; atât de perfect, încât o înspăimânta.
   - David, am mai trecut amândoi prin asta, ştim că nu întotdeauna reuşeşte. Ai doi copii care au suferit deja.
   - N-am mai trecut prin asta împreună şi ştim amândoi că, pentru a reuşi, e nevoie de doi oameni care s-o dorească. Nu-i vei face pe copiii mei să sufere, pentru că, aşa cum a spus fiica mea cea stranie şi minunată, nu vei rămâne cu noi din datorie, ci din dorinţă. Ceea ce e mult mai bine.
   O parte din povară i se ridică de pe inimă.
   - A spus ea asta?
   - Da. Theo, fiind laconic ca orice bărbat, a spus doar că-i mişto treaba.
   Lui Pilar i se împăienjeneau ochii, dar îşi înghiţi lacrimile. Era momentul să vadă desluşit.
   - Zi-i că-i cumperi o maşină, şi va spune tot ce vrei să auzi.
   - Acum vezi de ce te iubesc? L-ai şi descifrat.
   - David, am aproape 50 de ani.
   David nu făcu decât să zâmbească.
   - Şi?
   - Şi...
   Deodată, se simţi prost.
   - Cred că trebuia doar s-o mai spun o dată.
   - Bine, deci eşti bătrână. M-am prins.
   - Nu mult mai bătrână decât...
   De astă dată se întrerupse, pufnind, când David râse.
   - Nu mai pot gândi limpede.
   - Atunci, s-o luăm aşa. Indiferent ce scrie în certificatul de naştere, indiferent de ce-ai făcut sau n-ai făcut până acum, te iubesc. Vreau să-mi trăiesc restul vieţii cu tine, să avem aceeaşi familie. Aşa că ajută-mă odată să deschid nenorocita asta de cutie.
   - O deschid eu.
   Se aştepta ca degetele să-i tremure, dar erau sigure. Apăsarea din piept dispăruse.
   - E minunat...
   Numără pietrele şi înţelese ce simbolizau.
   - E perfect.
   David luă inelul din cutie şi i-l puse pe deget.
   - La fel mă gândeam şi eu.

   Când Pilar intră în casă, Eli pregătea ceaiul, în bucătărie.
   - Ce face David?
   - Bine, cred. Mai bine decât mă aşteptam.
   Îşi trecu degetul peste inel, care-i dădea o senzaţie atât de nouă şi de firească, pe deget.
   - Are nevoie doar de odihnă.
   - N-avem cu toţii? oftă Eli. Mama ta s-a dus în birou. Îmi fac griji pentru ea, Pilar. Azi, abia dacă a mâncat.
   - Îi duc un ceai.
   Îşi trecu o mână peste spatele lui.
   - O s-o scoatem la capăt, Eli.
   - Ştiu, dar încep să mă întreb care va fi preţul. E o femeie mândră. Iar ceea ce se întâmplă îi răneşte mândria.
   Grijile lui Eli o rodeau şi pe Pilar, în timp ce urca spre cabinetul mamei sale, cu tava. Îi trecu prin minte că era pentru a doua oară în seara aceea când îi ducea ceai cuiva care probabil nu-l dorea.
   Totuşi, era un gest menit să calmeze, şi avea să-şi dea toată silinţa.
   Uşa era deschisă, iar Tereza stătea la birou. Avea în faţă un registru deschis.
   - Mama, intră Pilar. Aş vrea să nu te mai chinuieşti aşa. Ne faci de râs pe toţi.
   - N-am poftă de ceai, Pilar, nici de companie.
   - Ei bine, eu am.
   Puse tava pe masă şi începu să toarne.
   - David arată remarcabil de bine. Mâine, vei vedea cu ochii tăi.
   - Mi-e ruşine că unul dintre-ai noştri a fost în stare de aşa ceva.
   - Şi, desigur, numai tu eşti de vină. Ca întotdeauna.
   - Dacă nu eu, cine?
   - Cel care a tras în el. Şi eu mă gândeam, îmi îngăduiam să mă gândesc, că eram vinovată pentru toate lucrurile ruşinoase pe care le făcea Tony.
   - Voi nu eraţi rude de sânge.
   - Nu, îl alesesem eu, ceea ce era şi mai rău. Dar nu răspundeam pentru ceea ce făcea. Dacă am fost responsabilă cu ceva, e pentru că i-am permis ceea ce mi-a făcut mie, şi Sophiei.
   Aduse ceaşca la birou.
   - Giambelli înseamnă mai mult decât vin.
   - Ha. Crezi că e nevoie să mi-o spună cineva?
   - Cred că e nevoie să ţi se spună acum. Cred că e nevoie să ţi se aducă aminte tot ce s-a făcut, atâţia ani. Milioanele de dolari pe care i-a dat familia pentru opere de caritate. Nenumăratele familii care şi-au câştigat existenţa cu ajutorul companiei. Muncitorii, podgorenii, distribuitorii, funcţionarii... Fiecare depinde de noi, iar noi ce facem, mama?
   Se aşeză pe marginea biroului, observând satisfăcută că reuşise să-i capteze atenţia.
   - Muncim, ne facem griji şi mizăm pe vreme în fiecare sezon. Ne străduim şi nu ne pierdem credinţa. Asta nu s-a schimbat. Şi niciodată nu se va schimba.
   - Am fost nedreaptă cu el, Pilar? Cu Donato?
   - Te mai întrebi? Acum înţeleg de ce e îngrijorat Eli. Dacă-ţi spun adevărul, ai să mă crezi?
   Obosită, Tereza se ridică de la birou, pornind spre fereastră. În întuneric, nu putea distinge viile.
   - Tu nu minţi niciodată. De ce nu te-aş crede?
   - Poţi fi aspră. Uneori, eşti de-a dreptul înspăimântătoare. Când eram mică, te vedeam umblând prin vie şi mi se părea că erai un general din cărţile de istorie. Pe urmă te opreai, studiai o viţă, vorbeai cu un muncitor. Întotdeauna le ştiai numele.
   - Un bun general îşi cunoaşte trupele.
   - Nu, mama, majoritatea nu şi le cunosc. Soldaţii nu sunt decât nişte pioni fără nume. Aşa trebuie să fie, pentru ca generalul să-i poată trimite în luptă, necruţător. Tu le-ai ştiut întotdeauna numele, fiindcă pentru tine conta cine erau. Sophia le ştie şi ea. Ăsta-i darul pe care l-a primit de la tine.
   - Doamne, cât mă linişteşti.
   - Sper. N-ai fost niciodată nedreaptă. Nici cu Donato, nici cu altcineva. Şi nu eşti răspunzătoare pentru lăcomia, cruzimea sau egoismul celor care nu văd decât nişte pioni fără feţe.
   - Pilar.
   Tereza îşi rezemă fruntea de geam, cu un gest de oboseală atât de rar pentru ea, încât Pilar se ridică repede şi se apropie.
   - Signore Baptista. Mă urmăreşte gândul.
   - Mama. El nu te-ar învinui niciodată... Nici mort n-ar acuza-o pe La Signora. Şi cred că ar fi dezamăgit de tine, dacă ar şti că te acuzi singură.
   - Sper să ai dreptate. Poate că am să beau totuşi ceaiul.
   Se întoarse, atingând-o pe obraz.
   - Ai o inimă bună şi puternică. Am ştiut-o. Dintotdeauna. Dar ai şi o viziune mai limpede decât credeam.
   - Mai largă, cred. Am avut nevoie de mult timp pentru a-mi face curaj să-mi scot ochelarii de cal. Şi mi-a schimbat viaţa.
   - În bine. Mă voi gândi la ce ai spus.
   Dădu să se aşeze, apoi văzu lucirea pietrelor pe degetul lui Pilar. Mâna i se repezi într-acolo, apucând-o strâns.
   - Şi asta ce mai e?
   - Un inel.
   - Văd şi eu că e un inel, replică sec Tereza. Dar nu cred că l-ai cumpărat în locul celui pe care-l purtaseşi cândva.
   - Nu, nu eu l-am cumpărat. Şi nu e un înlocuitor. Ţi se răceşte ceaiul.
   - Nu-l aveai când ai plecat să-l iei pe David de la aeroport.
   - Observ că nu ţi-a slăbit deloc vederea, nici chiar când cazi pe gânduri. În regulă. Voiam să-i spun Sophiei mai întâi, dar... Mama, David m-a cerut de soţie. Am răspuns da.
   - Înţeleg.
   - Atâta tot? Altceva nu mai ai de spus?
   - N-am terminat.
   Tereza trase mâna lui Pilar sub lampa de pe birou, examinând inelul, pietrele.
   Şi ea recunoştea simbolurile. Şi preţuia asemenea lucruri.
   - Ţi-a dăruit o familie pe care s-o porţi pe deget.
   - Da. Familia lui şi a mea. A noastră.
   - E greu pentru o femeie cu o inimă ca a ta să refuze un asemenea gest.
   - Mi-ai spus ce părere ai despre un lucru din inima mea. Acum, îţi voi spune şi eu ţie. Odată, un bărbat te-a cerut de nevastă. Ai primit. A! ridică ea un deget, înainte ca Pilar să răspundă. Pe-atunci, erai doar o fetişcană. Acum eşti femeie şi ai ales un bărbat mai bun. Cara.
   Îi cuprinse faţa în mâini, sărutând-o pe amândoi obrajii.
   - Mă bucur pentru tine. Şi-acum, am o întrebare să-ţi pun.
   - Pune-o.
   - De ce l-ai trimis acasă, şi pe urmă mi-ai adus ceaiul? De ce nu l-ai adus pe el aici, ca să-mi ceară binecuvântarea, mie şi lui Eli, şi să bem şampanie, aşa cum se cuvine? Lasă... alungă ea răspunsul. Cheamă-l acum. Cheamă-i pe toţi.
   - Mama. E obosit, nu se simte bine.
   - Nu chiar atât de obosit şi se simte bine ca să-ţi fi ciufulit părul şi să-ţi şteargă rujul cu sărutări. Cheamă-l, ordonă ea, pe un ton care nu mai admitea nicio replică. Trebuie să procedăm cum se cuvine, ca în familie. Vom merge jos, desfacem vinul cel mai bun şi o sunăm pe Sophia, la castello. Îmi plac copiii lui, adăugă ea, întorcându-se spre birou, unde închise registrul şi îl puse la loc. Fata va primi perlele mamei mele, jar băiatul, butonii de argint ai tatălui meu.
   - Îţi mulţumesc, mama.
   - Mi-ai dat - tuturor ne-ai dat - un motiv de sărbătorire. Spune-le să se grăbească, mai ordonă ea şi ieşi, dreaptă şi zveltă, strigând după Maria să aducă vinul.

PARTEA A PATRA

RODUL

   Cine cumpără o clipă de voie bună c-un vaiet de-o săptămână?
   Sau vinde veşnicia pentru-o jucărie?
   Pentr-un dulce bob de strugur, cine vinul îl distruge?
   WILLIAM SHAKESPEARE

CAPITOLUL 25

   Locotenentul DeMarco îşi mângâia mustaţa cu un deget.
   - Vă mulţumesc că aţi venit, signorina. Informaţiile pe care mi le-aţi adus, dumneavoastră şi Signore MacMillan, sunt interesante. Le vom verifica.
   - Ce înseamnă asta, „le vom verifica“? V-am spus că vărul meu se ducea la castello pentru relaţii cu amanta, pentru întâlniri clandestine cu un concurent şi pentru discuţii cu o angajată pe care am concediat-o personal.
   - Nimic din toate acestea nu e ilegal, îşi desfăcu DeMarco mâinile. Sunt interesante, suspecte chiar, motiv pentru care le voi cerceta. Oricum, întâlnirile nu puteau fi tocmai clandestine, din moment ce mulţi angajaţi de la castello şi podgorii ştiau despre ele.
   - Nu cunoşteau identitatea lui Jeremy DeMorney, nici legătura dintre el şi La Coeur, spuse Tyler, acoperind mâna Sophiei cu a lui. De unde rezultă că DeMorney era implicat în sabotajul care s-a soldat cu câteva victime omeneşti. E posibil să fie implicaţi şi alţii de la La Coeur sau cel puţin să fie informaţi.
   Întrucât nu-i putea da mâna la o parte, Sophia strânse pumnul.
   - Jerry e strănepotul actualului preşedinte al firmei La Coeur. E un om ambiţios şi inteligent, care-i purta pică tatălui meu. Şi, foarte probabil, familiei. Toate părţile din piaţă pierdute de Giambelli în timpul acestor crize au fost profitabile pentru La Coeur.
   DeMarco o ascultă cu răbdare.
   - Şi nu mă îndoiesc că, atunci când li se vor prezenta informaţiile, autorităţile vor dori să-l interogheze pe acest Jeremy DeMorney. Evident, fiind cetăţean american, cu reşedinţa la New York, eu n-o pot face. Acum principala mea grijă e găsirea lui Donato Giambelli.
   - Care vă scapă aproape o săptămână, sublinie Sophia.
   - Ieri am aflat identitatea tovarăşei lui de drum sau poate ar trebui să spun a femeii care presupunem că îl însoţeşte. Credit cardul lui signorina Chezzo prezintă câteva cheltuieli substanţiale. Chiar în acest moment aştept şi alte informaţii.
   - Evident că a folosit credit cardul ei, replică nervoasă Sophia. E el idiot, dar prost nu e. Are destulă minte ca să-şi acopere urmele şi să plece cât mai repede din Italia. În Elveţia, cred. A vorbit cu Jerry din districtul Como. Până la graniţă sunt doar câteva minute. Grănicerii de-acolo abia dacă se uită la paşaport.
   - Ştim, iar autorităţile elveţiene ne ajută. Nu e decât o chestiune de timp.
   - Timpul costă scump. Familia mea a suferit luni de zile pe plan personal, emoţional şi financiar. Până nu e prins şi interogat Donato, până nu ne asigurăm că nu se mai plănuieşte niciun sabotaj, nu putem avea linişte.
   - Vă înţeleg, signorina.
   - Tatăl meu a murit. Vreau să ştiu cine l-a ucis şi de ce. Chiar de-ar trebui să-l vânez eu însămi pe Donato, de-ar trebui să mă lupt personal cu Jeremy DeMorney şi să înfrunt întreaga organizaţie La Coeur pentru a afla aceste răspunsuri, credeţi-mă c-o voi face.
   - Nu aveţi suficientă răbdare.
   - Dimpotrivă, am avut remarcabil de multă răbdare, declară ea, ridicându-se. Acum, am nevoie de rezultate.
   DeMarco ridică un deget, în momentul când sună telefonul. În timp ce asculta, expresia i se schimbă uşor. Când termină, îşi împreună mâinile.
   - Iată şi rezultatele. Poliţia elveţiană tocmai l-a reţinut pe vărul dumneavoastră.

   Fusese ridicat dintr-o mică staţiune cuibărită în munţi, la nord de Chur, lângă graniţa cu Austria. Nu urmărea decât să se îndepărteze cât mai mult de Italia - dar, în timp ce privea spre nord, Donato uitase să se uite unde punea piciorul. Amanta lui nu era atât de neghioabă pe cât o credea, şi nici pe departe atât de loială. Văzuse un buletin de ştiri la televizor şi-i găsise banii ascunşi în geanta de călătorie.
   Luase banii, îşi cumpărase bilet de avion şi dăduse un telefon anonim. Iar acum Donato era într-o celulă din Elveţia, deplângându-şi soarta şi blestemând toate femeile din lume.
   În timp ce era dus la vorbitor, îşi netezi părul. Nu conta cine venise, atâta vreme cât era ascultat. Când o văzu pe Sophia, moralul i se ridică brusc. Sângele apă nu se face, îşi spuse el.
   - Sophia! Grazie a Dio!
   Şi se repezi pe scaun, bâjbâind cu telefonul. Sophia îl lăsă să turuie, să-şi descarce panica, rugăminţile, disperarea. Şi, cu cât o lungea, cu atât se îngroşa zidul din jurul inimii ei.
   - Stai zitto.
   Ordinul ei îl făcu să tacă. Probabil îşi dăduse seama că-şi reprezenta bunica şi avea o expresie rece, necruţătoare.
   - Nu mă interesează scuzele, Donato. N-am venit să-ţi ascult balivernele jalnice, cum că totul e o greşeală îngrozitoare. Să nu-mi ceri ajutorul. Ei voi pune întrebările, iar tu vei răspunde. Pe urmă, hotărâm ce e de făcut. E clar?
   - Sophia, trebuie să asculţi...
   - Ba nu trebuie deloc. L-ai omorât pe tatăl meu?
   - Nu. În nome di Dio! Doar nu poţi crede asta.
   - În situaţia care s-a creat, mi-e foarte uşor s-o cred. Ai prădat familia.
   Donato începu să nege, iar Sophia lăsă telefonul jos şi se ridică. În panică, Donato bătu cu palma în geam, ţipând. Când gardienii se apropiară, Sophia le făcu semn să-l lase în pace şi luă din nou telefonul.
   - Ce voiai să spui?
   - Da. Am furat. Am greşit, am fost un prost. Gina mă scoate din minţi. Mă tot pisează să-i mai dau. Mai vrea copii, mai vrea bani, de toate mai vrea. Am luat bani. Ce conta? mi-am spus. Te rog, Sophia, cara, doar n-o să-i laşi să mă ţină în închisoare numai pentru nişte amărâţi de bani.
   - Nu? Ba cred că da. Bunica mea, poate, nu. Dar nu era vorba numai de bani. Ai umblat şi la vin. Ai omorât un bătrân nevinovat. Pentru bani, Don? Cât valora Baptista pentru tine?
   - A fost o confuzie, un accident. Jur. Trebuia doar să i se facă puţin rău. Ştia... Văzuse... Am făcut o greşeală.
   - Ce ştia, Donato? Ce văzuse?
   - În vie. Amanta mea. Ne dezaproba şi i-ar fi putut spune lui Zia Tereza.
   - Dacă mai continui să mă iei drept proastă, plec şi te las să putrezeşti aici. Vreau să aud adevărul, Don. Tot.
   - A fost o greşeală, îţi jur. Am fost indus în eroare.
   Disperat, îşi smuci gulerul.
   - Urma să fiu plătit, înţelegi, şi aveam nevoie de bani. Dacă firma avea probleme, dacă se făcea presă proastă, dacă urmau procese, aş fi fost plătit mai mult. Baptista a văzut... cu cine vorbisem. Sophia, te rog. Eram furios, foarte furios. Am muncit aşa de greu. La Signora nu m-a preţuit niciodată. Orice om are mândria lui. Voiam să mă preţuiască.
   - Şi soluţia era să-i ataci reputaţia, să omori un bătrân nevinovat?
   - Prima oară a fost un accident. Şi era vorba de reputaţia companiei...
   - E una şi aceeaşi. Nu-mi spune că nu ştii.
   - M-am gândit că, dacă se creează probleme, ajut să se rezolve şi-o să vadă...
   - Şi eşti plătit din două surse. Cu signore Baptista n-a mers. Nu s-a îmbolnăvit, a murit de-a binelea. Şi l-au îngropat crezând că-i cedase inima. După care, aproape imediat, La Signora a reorganizat compania.
   - Da, da, şi m-a răsplătit cumva pentru toţi anii cât am muncit?
   Indignat sincer, bătu cu pumnul în masă.
   - A avansat o americancă, să mă ia pe mine la întrebări!
   - Aşa că ai omorât-o pe Margaret şi ai încercat să-l omori şi pe David.
   - Nu, pe Margaret nu. Un accident. Eram disperat. Se uita la contracte, la referate. Trebuia... voiam... doar s-o mai întârzii, un timp. De unde era să ştiu că avea să bea atât de mult vin. Un pahar, cel mult două, ar fi îmbolnăvit-o doar.
   - Ce nesimţire din partea ei, să-ţi dea planurile peste cap. Ai trimis pe piaţă sticle cu vin otrăvit. Ai pus în pericol vieţi omeneşti.
   - N-am avut încotro. N-am avut. Trebuie să mă crezi.
   - Tatăl meu ştia? Despre vin? Că se umblase la el?
   - Nu. Nu, pentru Tony era doar un joc. Afacerile erau jocul lui. Nu ştia despre contul-fantomă, pentru că nu s-a ostenit niciodată să se uite. Nu-l cunoştea pe Baptista, cum nu cunoştea, pe nimeni care lucra în vie. Nu era viaţa lui, Sophia, era viaţa mea.
   Sophia stătu câteva clipe pe gânduri. Tatăl ei fusese un om slab, dar nu participase la crime, nici la sabotaje. Era măcar o mică mângâiere.
   - L-ai adus pe DeMorney la castello, la cramă. Ai primit bani de la el? Te-a plătit ca să-ţi trădezi propria familie.
   - Ascultă-mă, coborî el vocea până la şoaptă. Fereşte-te de DeMorney. E un om periculos. Trebuie să mă crezi. Indiferent ce-am făcut eu, trebuie să mă crezi că n-am vrut să ţi se întâmple niciun rău. El nu se va da înapoi de la nimic.

   Când Sophia ieşi de la vorbitor, Tyler observă că părea epuizată. Stinsă. Înainte de a-i spune ceva, ea îi atinse mâna.
   - Încă nu mă întreba nimic. Voi aranja o conferinţă prin telefon, din avion, ca să le spun pe toate o dată.
   - Bine. Atunci, să încercăm aşa.
   O cuprinse în braţe, strângând-o cu putere.
   - Mulţumesc. Te descurci câteva zile fără lucrurile pe care ţi le-ai luat la castello? Vor fi împachetate şi expediate. Trebuie să mergem acasă, Ty. Am nevoie să fiu acasă.
   - E cea mai bună veste de câteva zile încoace.
   - Îl crezi?
   Tyler o aşteptase să spună totul. Acum, Sophia se plimba prin salonul avionului, sorbind a treia ceaşcă de cafea.
   - Cred că e un om prost, cu un spirit slab şi egoist. Cred că s-a convins că moartea lui signore Baptista şi cea a lui Margaret au fost doar două accidente nefericite. S-a lăsat folosit pentru bani şi, din amor propriu, de un om incomparabil mai deştept. Acum îi pare rău, dar cel mai rău îi pare că a fost prins. Cred însă, sunt convinsă, că se teme de Jerry. Nu cred că Don l-a omorât pe tatăl meu. Şi nici că el a încercat să-l omoare pe David.
   - Te gândeşti la DeMorney.
   - Cine altul? Numai că nu va fi deloc uşor s-o dovedim.
   Tyler se ridică şi-i luă cafeaua din mână.
   - Las-o mai moale, un timp.
   - Nu pot. Cine altul ar putea fi? Am observat că nu erai de acord cu mine, când am vorbit.
   - Încă nu sunt sigur ce să cred. Nu văd de ce ar fi avut tatăl tău o întâlnire cu Jerry, la tine în apartament, nici de ce, după atâta timp şi atâtea planuri, Jerry l-ar fi omorât. De ce să rişte, de ce să se complice. Nu-mi sună verosimil. Dar eu nu-s poliţist, şi nici tu nu eşti.
   - Va trebui să-l interogheze. Fie şi pe baza declaraţiilor unuia ca Donato, tot va trebui. O să se fofileze...
   Se opri, trăgând aer în piept.
   - Facem escală la New York, pentru realimentare.
   - Trei ţări într-o singură zi.
   - Bun venit în lumea mea.
   - Nu vei scoate nimic de la el, Sophia.
   - Voi avea măcar şansa să-l scuip în faţă.
   - Mda, e şi asta ceva.
   Iar el ar fi avut satisfacţia de a o privi.
   - Ştii cum să dai de el? Oraşul e mare.
   - Relaţiile sunt punctul meu forte.

CAPITOLUL 26

   Jerry dăduse şi el câteva telefoane. De la telefoane publice. Nu-l considera pe Donato o problemă prea mare, mai mult un detaliu incomod. Îşi jucase rolul, terminase cu el. Fu mai mult amuzat decât nemulţumit, când paznicul din hol îl anunţă că avea vizitatori.
   Pregătit să se distreze, spuse să le dea drumul, apoi se întoarse spre femeia de lângă el:
   - Avem musafiri. O veche prietenă de-a ta.
   - Jerry, în seara asta avem de muncit pe brânci două ore, îşi destinse Kris picioarele, pe canapea. Cine e?
   - Fosta ta şefă. Ce-ar fi să desfacem o sticlă de Pouilly- Fuiss? Din 96.
   - Sophia! sări Kris în picioare. Ce caută aici?
   - Vom afla, răspunse el, când se auzi soneria. Fii cuminte, bine? Adu vinul.
   Porni spre uşă.
   - Ce surpriză plăcută! N-aveam idee că eşti în oraş.
   Se aplecă s-o sărute pe obraz. Sophia fu promptă, dar Tyler se mişcă mai repede. Mâna lui se propti cu putere în pieptul lui Jerry..
   - Să nu facem pe proştii, murmură el.
   - Scuze, se retrase Jerry, ridicând ambele mâini. Nu ştiam că situaţia dintre voi s-a schimbat. Intraţi. Tocmai destupam un vin. O cunoaşteţi amândoi pe Kris.
   - Da. Ce drăguţ, comentă Sophia. De vin ne vom lipsi, mulţumim. Nu stăm mult. Se pare că te bucuri de toate favorurile noului tău patron, Kris.
   - Prefer stilul noului şef decât al şefei vechi.
   - Sunt sigură că eşti mult mai prietenoasă cu asociaţii.
   - Domnişoarelor, vă rog, interveni Jerry, închizând uşa. Aici suntem între profesionişti. Ştim că experții se mută mereu de la o firmă la alta. Asta-i viaţa în afaceri. Sper că n-ai venit ca să mă cerţi că ţi-am suflat-o. La urma urmei, şi Giambelli l-a sedus pe cel mai bun specialist al nostru, anul trecut. Apropo, ce mai face David? Am auzit că a avut o mică problemă la Veneţia, recent.
   - O duce bine. Spre norocul lui Kris, politica firmei Giambelli nu include tentativele de asasinare a foştilor angajaţi.
   - Dar se pare că nu e o politică destul de puternică împotriva războaielor interne. Am fost şocat să aud despre Donato, se aşeză Jerry pe un braţ al canapelei.
   - N-avem microfoane la noi, DeMorney, zise Tyler, punându-i Sophiei o mână pe braţ. Aşa că poţi termina cu circul. I-am făcut lui Don o vizită. A avut câteva lucruri interesante de spus despre tine. Cred că poliţia nu va întârzia prea mult după noi.
   - Serios?
   Fusese rapid, îşi spuse Jerry, dar se părea că nu tocmai destul de rapid.
   - Am prea multă încredere în sistemul nostru ca să cred că poliţia va acorda credit elucubraţiilor unui individ care şi-a jefuit propria familie. E o perioadă dificilă pentru tine, Sophia, se ridică el din nou. Dacă pot face ceva...
   - Poţi să te duci dracului, dar nu sunt sigură c-o să te primească. Trebuia să fiţi mai atenţi - amândoi, adăugă ea, dând din cap spre Kris. Aţi fost la castello, în cramă, în fabrica de îmbuteliere...
   - Nu e ilegal, ridică Jerry din umeri. De fapt, se şi obişnuieşte ca firmele concurente să-şi facă asemenea vizite. În fond, am fost invitaţi. Şi tu, ca şi oricare al membru al familiei tale, sunteţi oricând bineveniţi la La Coeur.
   - L-ai folosit pe Donato.
   - Vinovat, îşi desfăcu Jerry mâinile. Dar, din nou, n-a fost nimic ilegal. El m-a abordat. Mă tem că era nemulţumit la Giambelli, de o bună bucată de vreme. Am discutat despre posibilitatea de a veni la La Coeur.
   - I-ai spus să contamineze vinul. L-ai învăţat cum s-o facă.
   - Asta e ridicol şi jignitor. Ai grijă, Sophia. Înţeleg că eşti tulburată, dar soluţia nu e să arunci asupra mea problemele familiei tale.
   - Uite cum a fost...
   Tyler își petrecuse timpul zborului analizând totul.
   Se aşeză, comod.
   - Ai vrut că cauzezi necazuri, necazuri mari. Avano se culcase cu nevastă-ta. Oricărui bărbat îi e greu să înghită aşa ceva, chiar dacă individul le răstoarnă pe toate femeile care-i ies în cale.
   - Nevastă-mea nu te priveşte, MacMillan.
   - Dar era a ta, şi Avano la fel. Afurisiţii de Giambelli îi dăduseră ticălosului frâu liber. Acum, trebuia să existe o cale de a apuca frâul ăla, ca să-i spânzuri pe toţi. Poate ştiai despre delapidările lui Avano, poate nu. Dar ştiai destul despre Don. Şi el îşi înşela soţia, şi era în termeni destul de buni cu Avano. Don e un tip prietenos. Nu ţi-era greu să te apropii de el şi să insinuezi că La Coeur l-ar fi vrut în echipă. Mai mulţi bani, mai multă putere. Ai mizat pe nemulţumirile lui, pe nevoile şi orgoliul lui. Ai aflat despre contul-fantomă, aşa că acum îl aveai la mână.
   - Bâjbâi, MacMillan, iar bâjbâielile mă plictisesc.
   - Lasă că imediat devine mai interesant. Avano o umflă pe subalterna directă a Sophiei. Îi plimbă momeala pe la nas, iar tu începi să obţii o mulţime de informaţii confidenţiale. Ţi-a oferit bani, Kris? Sau doar un cabinet pe colţ, cu placă mare şi lucioasă de alamă?
   - Nu ştiu ce vrei să spui...
   Totuşi, Kris se îndepărtă de Jerry, grăbită şi prudentă.
   - Relaţiile mele cu Tony n-au avut nicio legătură cu funcţia de la La Coeur.
   - S-o crezi tu, replică nepăsător Tyler. Între timp, DeMorney, tu ai continuat să-l joci pe degete pe Don, să-l înfunzi mai adânc. Tot mai adânc. Avea nişte probleme băneşti - cine n-are? I-ai împrumutat o mică sumă - prieteneşte. Şi l-ai ademenit cu transferul la La Coeur. Ce se mai putea pune la bătaie? Informaţii secrete? Nu erau de-ajuns.
   - Compania mea n-are nevoie de informaţii secrete.
   - Nu e compania ta.
   Când văzu fulgerul de furie în ochii lui Jerry, Tyler înclină capul.
   - Ai vrea tu să fie. I-ai spus lui Don să contamineze vinul, doar câteva sticle, l-ai arătat cum să facă, pentru ca pe urmă să apară ca un erou. La fel cum şi tu aveai să fii un erou la La Coeur, fiind pregătit să intervii în momentul când firma Giambelli primea lovitura.
   - Jalnic.
   Pe sub costumul croit impecabil, pe Jerry începeau să-l treacă sudorile.
   - Nimeni n-o să-ţi creadă povestea asta de adormit copiii.
   - A, poliţia s-ar putea să se distreze destul de bine. Hai s-o terminăm, propuse Tyler. Don încurcă borcanele şi bătrânul moare. Pe tine nu te deranjează cu nimic. Acum, îl apucaseşi pe Don de ceafă. Dacă vorbeşte, intră pentru crimă. Între timp, Giambelli merge mai departe, Avano e bine mersi, iar unul dintr-ai tăi trece în tabăra duşmană.
   - Am reuşit să ne vedem de treabă şi fără ajutorul lui David Cutter.
   Încercă să toarne vinul, chipurile nepăsător, dar observă că-i tremura mâna.
   - Şi mi-ai răpit destul timp.
   - Sunt aproape gata. Deschiseseşi deja un al doilea front, curtând una dintre minţile de la promovare, alimentându-i frustrările şi invidiile. Când începea criza, cum aveai să te asiguri, sectorul de public relations de la Giambelli urma să fie dezechilibrat.
   - Eu n-am avut nicio legătură, interveni Kris, luându-şi servieta, pentru a începe să-şi îndese hârtiile înăuntru. Nu ştiu nimic despre ce vorbiţi.
   - Poate că nu. Stilul tău e mai degrabă înjunghiatul pe la spate.
   - Nu mă interesează ce credeţi sau ce aveţi de spus. Eu plec de-aici.
   Şi se repezi pe uşă afară, trântind-o în urma ei.
   - Din partea ăsteia, n-aş conta pe prea multă loialitate, comentă Tyler. Ai subestimat-o pe Sophia, DeMorney, la fel cum pe tine te-ai supraestimat. Ai obţinut criza, ai vărsat sânge, dar nu ţi-a fost de-ajuns. Voiai mai mult, şi tocmai asta o să te sugrume. Atacul asupra lui Cutter a fost o prostie. Juridicul avea toate copiile după acte, iar Don ştia.
   Kris nu-l îngrijora pe Jerry. Putea fi sacrificată, ca orice pion, la nevoie.
   - E clar că Donato a intrat în panică. Un om care a omorât o dată nu-şi face scrupule.
   - Exact. Don al nostru îşi închipuie că n-a omorât pe nimeni. Vinul i-a omorât. Iar el era prea ocupat să fugă, ca să-şi mai facă griji şi pentru David. Mă întreb cine te-a informat despre întâlnirea de la Veneţia şi graba lui Don de a scoate bani din contul lui privat. Poliţia va studia şi partea asta, şi pentru început se va face legătura cu tine. Vei avea de răspuns la multe întrebări şi, nu peste mult, îţi va începe şi ţie coşmarul de public relations. La Coeur o să te elimine, amice, la fel cum se taie un lăstar mănat.
   Tyler se ridică în picioare.
   - Îţi închipui că te-ai acoperit pe toate părţile. Nimeni nu e-n stare de aşa ceva. Iar când Don o să cadă, te va trage şi pe tine după el. Personal, îmi va plăcea să văd cum te duci la fund pentru a treia oară. De Avano nu-mi prea păsa. Era un egoist, incapabil să aprecieze ceea ce avea. Don intră în aceeaşi categorie, la un nivel puţin mai ridicat. Dar tu, tu eşti un laş fără coaie care plăteşte oamenii să facă treburile murdare pentru care tu n-ai curaj. Nici nu mă mir că nevastă-ta şi-a căutat în altă parte un taur de montă în locul unui bou.
   Rămase pe loc, cu mâinile pe lângă trup, în clipa când Jerry se repezi la el. Şi primi pumnul în falcă fără nicio mişcare de a-l bloca. Îl lăsă pe Jerry chiar să-l trântească de uşă.
   - Ai văzut? o întrebă el calm pe Sophia. M-a lovit, iar acum pune mâinile pe mine. Îi voi cere politicos să înceteze. Ai auzit, DeMorney? Te rog frumos să te opreşti.
   - Te fut!
   Jerry strânse din nou pumnul şi i l-ar fi trântit în burtă, dacă nu se oprea la un centimetru distanţă. Mâna fiindu-i strivită dintr-o dată, durerea ce-l fulgeră prin braţ l-a doborât instantaneu în genunchi, cu răsuflarea tăiată.
   - N-ar strica să-ţi faci o radiografie la mâna asta, îi spuse Tyler, dându-i un mic brânci, care-l trânti la podea, strâns ghem de durere. Cred c-am auzit un os trosnind. Gata, Sophia?
   - Ăă... da.
   Cam buimacă, Sophia îl lăsă pe Tyler s-o conducă afară, spre lift.
   Abia acolo începu să respire din nou.
   - Aş vrea să-ţi spun un lucru.
   - Ascult.
   - Nu te-am întrerupt şi nu am pus nicio întrebare. Nu am simţit nevoia să-mi arăt muşchii, continuă ea, în timp ce colţurile gurii lui Tyler tresăreau. Nici nu ţi-am dovedit că pot şi eu să mă descurc. Doar atâta voiam să precizez.
   - Am înţeles. Tu ai specialitatea ta, eu o am pe a mea. Şi acum, hai să mergem acasă.

CAPITOLUL 27

   - Şi-atunci... continuă Sophia, luând din lasagna rămasă, în timp ce familia stătea adunată în bucătăria vilei, Ty l-a apucat de mână - nici n-am apucat să văd. A fost ca fulgerul. Mâna asta mare, acoperind complet mâna manichiurată a lui Jerry. Şi deodată - mai luă o gură de vin - Jerry s-a albit la faţă, i s-au dat ochii peste cap şi a căzut, nu ştiu, a căzut îndoindu-se ca un acordeon, în jos. Şi ăsta, aici de faţă, nici măcar nu transpirase. Eu am holbat ochii, iar Ty i-a sugerat să-şi facă o radiografie, că parcă a auzit un os trosnind.
   - Doamne sfinte, murmură Pilar, turnându-şi vin. Chiar aşa?
   - Mmm...
   Sophia înghiţi. Era lihnită de foame.
   - Am auzit şi eu, ca atunci când calci pe-o crenguţă. Îngrozitor, zău. Şi am plecat. Trebuie să spun... Eli, ţi s-a golit paharul. Trebuie să spun că a fost aşa de fascinant. Da, fascinant, nu mi-e ruşine să spun că, în avion, am sărit pe el.
   - Iisuse, Sophia!
   - Taci şi mănâncă.
   - Atunci, nu te-ai ruşinat deloc, îi aminti ea. Mai avem gelato?
   - Îl aduc eu.
   Pilar se ridică de la masă, apoi se opri să-l sărute pe Tyler în creştet.
   - Eşti un băiat bun.
   - Nici nu ţi-a lăsat semn unde te-a lovit.
   - Dacă are labe de puţoi... replică Tyler pe negândite, apoi se strâmbă. Scuzele mele, La Signora.
   - E şi cazul. Nu aprob asemenea limbaj, la masa mea. Dar, cum îţi sunt îndatorată, voi trece cu vederea.
   - Nu-mi datorezi nimic.
   - Ştiu.
   Îi apucă mâna, strângându-i-o cu putere.
   - Tocmai de asta-ţi sunt datoare. Cineva din familia mea ne-a trădat, pe mine şi pe ai mei. Zile în şir, lucrul ăsta m-a făcut să simt un gol în suflet, să mă îndoiesc de mine însămi. În seara asta, mă uit şi-o văd pe fiica fiicei mele, şi pe băiatul pe care mi l-a adus odată Eli. Iar golul s-a astupat la loc. Nu regret nimic, nu mi-e ruşine de nimic. Orice s-ar întâmpla, mergem înainte. Avem de planificat o nuntă, adăugă ea, zâmbind.
   Ridică paharul:
   - Per famiglia.

   Sophia dormi buştean şi se trezi devreme. La 6 dimineaţa, era închisă în biroul ei, stilizând un comunicat de presă şi dând telefoane personale la principalii clienţi din Europa. Pe la 7, trecuse Atlanticul, până pe Coasta de Est. Avu mare grijă să nu menţioneze numele lui Jerry şi să nu acuze un concurent de practici oneroase. Dar lăsă implicaţiile să prindă rădăcini.
   La 8, consideră că era destul de târziu pentru a le telefona soţilor Moore, acasă.
   - Mătuşă Helen, scuză-mă că sun aşa de devreme.
   - Nu-i deloc devreme. Într-un sfert de oră ies pe uşă. Eşti tot la Veneţia?
   - Nu, sunt acasă şi am nevoie de o opinie legală. În mai multe privinţe, de fapt. Unele implică legislaţia internaţională.
   - Corporatistă sau penală?
   - Ambele. Ştii, Donato a fost reţinut. Azi va fi extrădat în Italia. N-o să se opună. A implicat, deocamdată doar la modul personal, faţă de mine, pe cineva din America, un concurent. Respectivul era cel puţin informat despre delapidare şi contaminarea vinului şi, după toate probabilităţile, nu numai atât. Asta nu înseamnă conspiraţie? Poate fi inculpat? Margaret a murit aici, în State, aşa că...
   - Stai, stai. Mă iei prea repede, Sophia. Legea e o roată care se învârteşte încet. Mai întâi, că te iei după ce ţi-a spus Don. Nu e prea credibil, în momentul de faţă.
   - Va fi mai credibil, promise ea. Vreau doar o părere.
   - Nu sunt expertă în dreptul internaţional. La o adică, nu sunt nici avocat de drept penal. Trebuie să discuţi cu James, şi ţi-l dau imediat. Dar am să-ţi spun ceva, ca prietenă. Problema asta ţine de poliţie şi de sistem. Nu fă nimic, şi ai mare grijă ce spui şi ce publici. Nu fă nicio declaraţie fără să ne consulţi pe mine, James sau Linc.
   - Am scris comunicatele de presă. Ţi le faxez.
   - Neapărat. Acum, vorbeşte cu James. Şi nu fă nimic.
   Sophia îşi muşcă buza. Se întrebă ce-ar fi spus aşa-zisa ei mătuşă, judecătoarea, despre vizita pe care ea şi Tyler i-o făcuseră lui Jerry.

   Pe la jumătatea dimineţii, David stătea în vie, destul de panicat, pentru că fiul lui de 17 ani tocmai plecase la şcoală la volanul unei maşini decapotabile la mâna a doua.
   - N-ai nicio hârtie de-mpins? îl întrebă Tyler.
   - Ba p-a mă-tii.
   - În cazul ăsta, nu-ţi propun să te duci la cramă ca să verifici vinul tras luna asta. Pentru început, vom testa Merlotul 93.
   - Eu degust vinul, tu deguşti caftul.
   - Diviziunea muncii. Şi-n plus, nici n-a fost cine ştie ce caft.
   - Pilar zicea că l-ai lăsat lat cu-o singură mână.
   David îşi pipăi umărul rănit.
   - Şi mie mi-a rămas tot numai una, deşi sadicul de fizioterapeut zice că voi avea din nou două, cât ai bate din palme. Vreau să-i dau şi eu una.
   Porni printre rânduri, pentru a-şi mai calma nervii.
   - Ani de zile am lucrat pentru japiţa asta. Am stat cu el la şedinţe, la masă, la şedinţe strategice până noaptea târziu. Când La Coeur a obţinut exclusivitatea pentru liniile aeriene Allied, am sărbătorit împreună. Învinsesem firma Giambelli şi mă felicitam pentru asta. Iar acum, îmi dau seama că am învins fiindcă el fura secrete. Don i-a vândut licitaţia înainte de a avea loc.
   - Aşa fac unii afaceri.
   - Eu nu.
   Tonul lui îl făcu pe Tyler să se oprească. Cumva, în ultimele câteva luni, se împrieteniseră. Suficient pentru a-i înţelege sentimentele de vinovăţie şi frustrare.
   - Nimeni nu spune asta, David. Nimeni n-o crede.
   - Nu. Dar îmi amintesc cât de mult doream contractul ăla.
   - Mai ai de gând să te pedepseşti singur mult? Fiindcă am de recuperat din urmă, din moment ce-a trebuit să mă duc în Italia ca să-ţi şterg sângele de pe străzi. Glonţul ăla încasat de tine mi-a încurcat îngrozitor programul.
   David se întoarse spre el.
   - Pe-acelaşi ton ai vorbit şi când i-ai propus lăbarului de DeMorney să-şi facă radiografia?
   - Probabil. E tonul pe care-l folosesc când mă enervează cineva cu prostia.
   În ochii lui David licări prima scânteie de umor.
   - Pentru asta ai merita să-ţi dau una, dar eşti mai mare decât mine.
   - Şi mai tânăr.
   - A, dacă stau să mă gândesc, aş putea să te pun la pământ, da’ acum te iert, că tocmai vine Sophia încoace. Nu i-ar plăcea să-şi vadă viitorul tată vitreg dându-ţi un şut în fund.
   - Visează înainte.
   - Mă duc să-mi înec amarul în cramă.

   Tyler porni în direcţia opusă, spre Sophia.
   - Iar ai întârziat.
   - Am avut alte priorităţi. David unde se duce? Voiam să-l întreb cum se simte.
   - Spre binele tău, nu-l întreba. E în etapa nervoasă a convalescenţei. Ce priorităţi?
   - Am căptuşit nişte conturi şubrede, am manipulat presa, am consultat avocaţii. Încă o zi plicticoasă pentru moştenitoarea vinurilor. Aici cum merge?
   - Nopţile au fost răcoroase şi umede. S-a format mucegai. Facem a doua pulverizare cu sulf imediat după ce leagă rodul. Nu-mi fac griji.
   - Bine. Mâine, am să-mi fac timp pentru vie, iar tu ai să-ţi faci pentru promovare. Revenim la munca de echipă. Şi-acum, zi, de ce nu m-ai sărutat de bun venit?
   - Fiindcă lucrez. Iar azi avem testare în beci. Pe urmă, trebuie să mutăm la mine lucrurile tale.
   - N-am spus că...
   - Dar, dacă tot eşti aici...
   Se aplecă spre ea şi o sărută.
   - Trebuie să discutăm, începu ea, după care scoase din buzunar telefonul care începuse să sune. Cât mai curând, adăugă. Sophia Giambelli. Chi? Şi, va bene.
   Îndepărtă telefonul de ureche.
   - De la biroul locotenentului DeMarco. Don a fost transferat azi în custodia lui.
   Reîncepu să vorbească:
   - Şi, buon giorno. Ma che... scuzi? No, no.
   Deodată, se lăsă să se aşeze pe pământ, ca şi cum i s-ar fi tăiat picioarele.
   - Come! îngăimă ea.
   Agăţându-se de mâna lui Tyler, scutură din cap.
   - Donato.
   Ridică spre el o privire stupefiată.
   - E’ morto.
   Tyler nu avea nevoie de traducere. Îi luă telefonul din mână şi, prezentându-se, întrebă cum murise Donato Giambelli.
   - Atac de cord. Încă n-avea 40 de ani.

   Sophia se învârtea încoace şi-ncolo.
   - Eu am făcut-o. L-am forţat, după care m-am dus la Jerry şi l-am forţat şi pe el. La fel de bine puteam să-i prind lui Don o ţintă pe spate.
   - N-ai făcut-o singură, îi aminti Tyler. Eu sunt cel care l-am aţâţat pe DeMorney.
   - Basta, ordonă Tereza, dar fără aprindere. Dacă se descoperă că Donato a murit din cauza drogurilor, dacă a fost asasinat în timp ce se afla în custodia poliţiei, nimeni dintre voi nu e vinovat. Singur a hotărât să facă ceea ce l-a dus acolo, iar poliţia era obligată să-l reţină şi să-l protejeze. Nu permit ca vina să fie aruncată asupra familiei mele.
   - Nonna, eu mă duc în Italia, să reprezint familia la înmormântare.
   - Nu pleci nicăieri, se apropie momentul să-mi iei locul. Am nevoie de tine aici. Mergem noi, Eli şi cu mine, aşa se cade. Am să-i aduc aici pe Francesca, Gina şi copii, dacă vor. Iar dacă vor, să ne apere Dumnezeu, încheie ea, ridicându-se în picioare.

   Sophia studia cabinetul lui Linc. Nimeni nu l-ar fi putut acuza pe tatăl lui de favoritisme. Încăperea era doar puţin mai mare decât o boxă, aglomerată, fără ferestre şi plină cu dosare şi tomuri de drept.
   Sub munţii de hârtii părea să se ascundă un birou.
   - Bine ai venit în bârlogul meu, îi spuse Linc, în timp ce-i elibera un scaun.
   - Cel mai bine e că, atunci când porneşti de la zero, mai jos de-atât n-ai unde să cazi.
   - Te-ai asigurat bine, începu el. Am mai umblat şi eu la comunicatul de presă, ca să-mi merit onorariul.
   Îi întinse hârtiile revăzute.
   - Înţeleg că eşti purtătoare de cuvânt pentru Giambelli-MacMillan.
   - Cel puţin, atâta timp cât Nonna şi Eli sunt în Italia. Mama nu e instruită pentru aşa ceva.
   - David? Ty?
   - Le voi da şi lor câte un exemplar, pentru orice eventualitate.
   - Îmi pare rău pentru Don.
   - Şi mie, coborî Sophia privirea spre comunicat, dar fără să-l vadă. Azi are loc înmormântarea. Mă tot gândesc la ultima ocazie când am vorbit cu el, cât de speriat era. Ştiu ce-a făcut şi nu pot să-l iert pentru asta. Dar nu pot nici să uit cum m-am purtat cu el.
   - Nu-ţi poţi găsi nicio vină, Sophia. Era răspunzător pentru moartea a doi oameni.
   - Accidente, zicea el. Ştiu ce-a făcut, Linc. Dar pentru el cine era răspunzător?
   - Ceea ce ne aduce înapoi la DeMorney. Va trebui să ai mare grijă. Să nu-i incluzi numele în declaraţii. Nu amesteca firma La Coeur.
   - Mhmm... murmură Sophia, studiindu-şi manichiura. S-a aflat că poliţia îl chestionează în legătură cu contaminarea, cu contul fraudulos, chiar şi cu asasinarea tatălui meu. Nu-mi dau seama cum pune presa mâna pe toate informaţiile astea.
   - Şmecheră mai eşti, Sophia.
   - Vorbeşti ca prieten, sau ca avocat?
   - Ambele. Ai numai grijă. Nu trebuie ca scurgerile de informaţii să fie asociate cu tine. Iar dacă eşti întrebată despre DeMorney, mergi pe nu comentez.
   - Am comentarii destule.
   - Iar cele la care te gândeşti îţi pot aduce pe cap un proces. Lasă sistemul să-şi urmeze calea, oricât de întortocheată, până la capăt. Dacă DeMorney a fost implicat, n-ai nicio dovadă. Dă-mi voie să fiu avocat. Dacă a fost implicat, tot o să iasă la iveală. Oricum, cuvântul lui Don nu e suficient.
   - El a tras sforile. Sunt sigură, iar pentru mine atâta lucru e suficient. Au murit oameni - şi de ce? Fiindcă el a vrut o parte mai mare din piaţă? Pentru numele lui Dumnezeu!
   - Au fost omorâţi oameni pentru şi mai puţin. Va fi greu să-l legăm de spionajul corporatist, delapidări, contaminarea produselor şi, cu atât mai puţin, omucidere.
   - El a provocat totul, iar presa o să se repeadă la subiectul savuros cu nevastă-sa şi tatăl meu. O să-l umilească public. Ne va urî cu atât mai mult. Am simţit-o când l-am văzut, la New York. Nu e vorba numai de afaceri, e şi ceva foarte personal la mijloc. Linc, ne-ai văzut noua reclamă?
   - Cea cu perechea pe verandă? Apus de soare pe lac, vin şi romantism. Foarte elegantă.
   - Îţi mulţumesc. Echipa mea i-a dedicat mult timp şi efort.
   Scoase o fotografie dintr-o mapă.
   - Uite ce-am primit ieri.
   Linc recunoscu reclama, deşi fotografia reprezenta o copie modificată pe computer.
   Capul femeii era căzut pe spate, cu gura căscată într-un urlet.
   Pe verandă zăcea un pahar răsturnat, din care vinul se vărsa devenind din alb, roşu.
   Textul spunea:
   E TIMPUL SĂ MORI
   - Iisuse, Sophia. Ce scârboşenie. Unde-i plicul?
   - La mine. Fără expeditor, evident. Ştampila poştei din San Francisco. Iniţial, m-am gândit la Kristin Drake. E stilul ei. Dar n-aş crede.
   Acum putea studia reclama denaturată fără să se cutremure.
   - Cred că s-a dat la fund, ca să se ferească de consecinţe. Nu ştiu dacă Jerry a venit pe Coasta de Vest, dar pe-asta el a făcut-o.
   - Trebuie s-o ducem la poliţie.
   - Am predat originalul azi dimineaţă. Asta-i o copie. Am impresia că o consideră doar o farsă inofensivă.
   Se ridică în picioare.
   - Vreau să se ocupe de ea detectivul angajat de voi. Şi să nu spui nimic nimănui.
   - Cu prima parte sunt de acord, dar a doua mi se pare o prostie.
   - Nu-i absolut nicio prostie. Mama mea îşi pregăteşte deja nunta. Nonna şi Eli au destule pe cap. La fel, Ty şi David. Şi-n plus, mi-a parvenit mie. Personal. Vreau s-o rezolv tot personal.
   - Nici chiar tu nu poţi avea întotdeauna ceea ce vrei. Asta-i o ameninţare.
   - Poate. Şi, crede-mă, am de gând să fiu foarte atentă. Deci, rămâne între noi, Linc.
   Îi luă mâna şi o strânse.
   - Contez pe tine.

   Nu era deloc simplu. Aveau de ales pălării, pantofi, bijuterii, poşete, până şi lenjerie intimă.
   Se întunecase când porniră spre nord, cu maşina plină de sacoşe şi cutii, fără să mai pună la socoteală şi rochiile, îşi zise Maddy, cu uimire. Alea trebuiau să fie modificate, ajustate şi aranjate.
   Dar se alesese cu o grămadă de haine noi, pantofii, nişte cercei marfă de tot, pe care şi-i şi pusese la urechi. Îi stăteau excelent, la noua tunsoare.
   - Bărbaţii, spunea Sophia, la volan, se consideră nişte vânători. Dar nu sunt. Se hotărăsc să urmărească un urs grizzly şi la altceva nu se mai gândesc - aşa că le scapă toate prăzile mai mici. Femeile, însă, pot urmări ursul, dar înainte, sau chiar în timp ce-l vânează, doboară şi restul prăzilor.
   - În plus, bărbaţii împuşcă primul urs mare pe care-l văd, interveni Maddy, de pe bancheta din spate. Nu ţin seama de toată lumea urşilor grizzly.
   - Exact, bătu Sophia cu degetele în volan. Mama, fata asta are reale posibilităţi.
   - De acord. Dar nu-mi asum răspunderea pentru pantofii ăştia ai ei cu tălpi de-un cot. Tu i-ai aprobat.
   - Sunt ca lumea. Excentrici.
   - Mhm, ridică piciorul Maddy, încântată. Iar tălpile au doar patru degete.
   - Nu-nţeleg de ce ţii morţiş să te-mpiedici în ele.
   Sophia o privi pe Maddy în oglindă.
   - Apucături de-ale mamelor. Moare dacă nu spune chestia asta. Să fi văzut ce mutră a făcut când mi-am perforat ombilicul.
   - Ţi-ai găurit buricul?
   Fascinată, Maddy vru să-şi descheie centura de siguranţă.
   - Pot să văd şi eu?
   - L-am lăsat să se-nchidă la loc. Regret, zâmbi ea, când Maddy se rezemă din nou, decepţionată. Mă irita.
   - Când vei avea 18 ani, sublinie Pilar. Aşa că, până la vârsta aia, nici să nu te gândeşti.
   - Şi-asta-i tot o apucătură de-a mamelor?
   - Te cred. Dar aş zice că în privinţa părului aveţi dreptate amândouă. Arată nemaipomenit.
   - Deci, când tata o să facă gât, îl calmezi tu, da?
   - Ei, am să...
   Se întrerupse, când maşina scrâşni la o curbă.
   - Sophia, cu riscul de-a da încă o replică de-a mamelor, mergi mai încet.
   - Strângeţi-vă centurile.
   Mâinile Sophiei se strânseră pe volan, cu înverşunare.
   - S-a-ntâmplat ceva cu frânele.
   O, Doamne.
   Instinctiv, Pilar se întoarse spre Maddy.
   - Ai centura încheiată?
   - Mda, se agăţă fata de braţul banchetei, în timp ce maşina trecea de încă o curbă. Sunt okay. Trage frâna de mână.
   - Mama, trage-o tu. Eu am nevoie de ambele mâini la volan.
   Maşina ţipă din nou, derapând la următoarea cotitură.
   - Am tras-o complet.
   Şi nu încetinea.
   - Dacă am opri motorul?
   - Se blochează volanul, răspunse Maddy, înghiţindu-şi nodul din gât.
   De sub roţi săreau pietricele, în timp ce Sophia încerca să menţină maşina pe şosea.
   - Dă telefon de la al meu, la 911.
   Aruncă o privire spre cadran. Rezervorul era pe jumătate plin. Nicio şansă din partea aia.
   - Schimbă vitezele! strigă Maddy, din spate. Încearcă să reduci viteza.
   - Mama, când îţi spun eu, bagă într-a treia. O să ne smucească său, aşa că ţineţi-vă bine. Dar s-ar putea să meargă. Eu nu pot da drumul volanului.
   - Sunt gata. O să fie bine...
   - Okay. Aşteaptă...
   Apăsă regulatorul, iar maşina păru să accelereze şi mai mult.
   - Acum!
   Urmă o smucitură. Năprasnică. Maddy nu-şi putu stăpâni ţipătul.
   - Într-a doua! ordonă Sophia, cotind în ultima clipă de pe acostament. Acum.
   Maşina se zgudui, o aruncă înainte, din nou înapoi.
   - Am mai încetinit. Bine gândit, Maddy.
   - Urmează o pantă, în jos, cu alte curbe.
   Vocea Sophiei era rece ca gheaţa.
   - Deci, vom lua din nou viteză. Mă descurc eu. După ce-am trecut, vine un urcuş, care ar trebui să ne oprească. Ia-mi telefonul, mama, pentru siguranţă. Şi ţineţi-vă.
   Nu se uita la vitezometru. Ochii îi erau nedezlipiţi de şosea, anticipând în minte fiecare cotitură. Străbătuse drumul acela de nenumărate ori. Farurile spintecau bezna, fulgerând peste maşinile de pe contrasens. Auzi claxoane furioase, când trecu peste banda continuă.
   - Încă puţin, încă puţin...
   Smuci de volan la stânga, apoi la dreapta. Îi aluneca în palmele năclăite de sudoare.
   - În prima, mama. Bagă-n prima.
   Urmă un zgomot asurzitor, un zgâlţâit cutremurător. Sophia avu senzaţia că un pumn enorm izbise caroseria maşinii. Ceva scrâşni, apoi zăngăni. În timp ce viteza scădea, trase pe marginea drumului.
   Când se opriră, nimeni nu scoase o vorbă. O maşină trecu pe alături, apoi încă una.
   - Toată lumea e bine? întrebă Pilar, încercând să-şi descheie centura, pentru a constata că-i amorţiseră degetele.
   - Mda, îşi şterse Maddy lacrimile de pe obraji. Okay. Cred că putem coborî.
   - N-ar strica. Sophia, fetiţo?
   - Mda. Haideţi naibii afară.
   Reuşi să coboare, ocolind maşina înainte de a i se tăia picioarele.
   Rezemându-se cu mâinile de capotă, făcu un efort să-şi recapete, respiraţia şi nu reuşi decât să gâfâie.
   - Hai c-ai conclus marfă, o consolă Maddy.
   - Mhm, mersi.
   - Gata, fetiţo. Gata.
   Pilar o întoarse spre ea, strângând-o în braţe, când începu să tremure. Întinse o mână şi spre Maddy.
   - Şi tu, fetiţo.
   Fata se înghesui între ele, lăsându-se în voia lacrimilor.

CAPITOLUL 28

   Aproape orbit de groază şi uşurare, David se repezi afară din casă. Chiar în timp ce maşina poliţiei frâna, o smulse pe Maddy afară, luând-o în braţe ca pe un copil.
   - Eşti bine, îşi apăsă el buzele pe obrajii şi părul ei. Eşti bine, repetă, de zeci de ori, în timp ce fata se strângea la pieptul lui.
   - N-am nimic. Sophia a condus ca unul din ăia pe care-i vedeţi tu şi Theo, la curse. A fost foarte marfă.
   - Foarte marfă. Mhm.
   Mai calm, David rămase cu faţa îngropată în adâncitura gâtului ei, în timp ce Theo, cam încurcat, o bătea pe spate.
   - Pariez c-a fost o cursă, trăsnet, îşi înghiţi el, bărbăteşte, nodul din gât. O duc eu în casă, tată. Ai să-ţi paradeşti braţul.
   Neputând vorbi, David clătină doar din cap.
   - E-n regulă, tată, insistă Maddy. Acum toată lumea e bine. Pot să merg şi singură pe picioare. Ne-a cam apucat tremuriciul pe urmă, da’ ne-a trecut.
   - Ce ţi-ai făcut la păr? întrebă David.
   - L-am dat jos, aproape pe tot. Cum mă găseşti?
   - Arăţi mai matură. La nalba, Maddy, aş prefera să nu creşti aşa de repede.
   Oftă, apăsându-şi buzele pe creştetul capului ei.
   - Mai stai puţin, da?
   - Sigur.
   - Te iubesc atât de mult. Ţi-aş fi recunoscător să nu mă mai sperii aşa, prea curând.
   - Nici n-am de gând. Aşteaptă numai să vezi ce rochie mi-am luat. Merge cu părul.
   - Excelent. Hai, scoate prada.
   - Stai şi tu, da? o întrebă Maddy pe Pilar.
   - Da, dacă vreţi...
   - Da, vreau.
   Întrucât Theo luase gențile, Maddy îl urmă, bocănind cu pantofii cei noi. Deja se simţea obosită încălţată cu ei.
   - O, David, îmi pare atât de rău.
   - Nu spune nimic. Lasă-mă doar să mă uit la tine.
   Îi cuprinse faţa în mâini. Avea pielea rece şi ochii imenşi, plini de îngrijorare. Dar era cu el, era nevătămată.
   - Doar să mă uit.
   - N-am nimic.
   O strânse la piept.
   - Sophia?
   - E bine şi ea.
   Firul prea întins care o ţinuse dreaptă cedă în sfârşit, iar Pilar îşi îngropă faţa în umărul lui.
   - O, Doamne, David... Copiii noştri... în viaţa mea nu mi-a mai fost aşa de frică, şi-n tot timpul ăla, fetele erau... au fost uluitoare. N-am vrut s-o las pe Sophia acolo, cu poliţia, dar n-o puteam lăsa nici pe Maddy să vină acasă singură, aşa că...
   - Ty e pe drum deja.
   Pilar trase aer în piept, întretăiat.
   - Mă aşteptam. Atunci, e-n regulă.
   - Hai în casă. Să-mi povesteşti totul.

   Tyler turnă în cadă o jumătate de tub de gel pentru duş, pe care-l avea de la Crăciun. Mirosea a brad, dar făcea spumă. Fixă pe poliţă două lumânări. Din motive de neînţeles pentru el, femeilor le plăcea să facă baie la lumina luminărilor. Îi turnă un pahar de vin, îl puse pe marginea căzii şi făcu un pas înapoi şi tocmai se întreba ce-ar mai fi fost de făcut, când Sophia intră în baie.
   Oftatul ei enorm îl anunţă că făcuse totul.
   - MacMillan, te iubesc.
   - Mda, ştiu, mi-ai mai spus.
   - Nu, nu, în clipa asta - chiar în clipa asta. Nimeni nu te-a iubit şi nu te va iubi vreodată mai mult. Destul ca să te las să intri cu mine.
   Într-o cadă plină cu bulbuci? Nu prea credea.
   - De data asta mă lipsesc. Dezechiparea şi treci în apă.
   - Romantic nesuferit ce eşti. O jumătate de oră aici şi-am să mă simt din nou om.
   O lăsă singură şi se duse să-i ia lucrurile. După părerea lui, dacă-i deşerta cumpărăturile în dormitor, i-ar fi fost mai greu să fugă. Era prima etapă a mutării la el în casă.
   Îi luă poşeta, servieta, 4 - Iisuse Christoase - 4 sacoşe pline, şi le duse în cameră.
   - Ce-oi fi cumpărat aici, lespezi de granit?
   Le aruncă pe pat, iar servieta se rostogoli în partea cealaltă, revărsându-şi conţinutul.
   De ce avea nevoie de atâtea hârţoage? Resemnat, începu să le adune.
   Găsi comunicatele de presă, cu însemnările adăugate pe ele. Citi versiunea în engleză şi o găsi solidă, convingătoare şi inteligentă. Nici nu se aştepta la altceva.
   Apoi, găsi reclama modificată.
   Cu reclama şi plicul în mâini, deschise uşa băii.
   - Ce naiba-i asta?
   Sophia aproape că adormise. Clipind din ochi, primul lucru pe care îl văzu fu chipul lui furios. Al doilea, hârtiile pe care le avea în mână.
   - Ce-ai căutat în servieta mea?
   - Lasă asta. De unde o ai?
   - De la poştă.
   - De când?
   O ezitare, scurtă dar suficientă pentru a-i da de înţeles că Sophia căuta un subterfugiu.
   - Nu-ţi pierde vremea, Sophia. Când ai primit-o?
   - Ieri.
   - Şi mie aveai de gând să mi-o arăţi... când?
   - Peste câteva zile. Ascultă, te superi dacă te rog să mă laşi să termin, înainte de a discuta?
   - Peste câteva zile?
   - Da, voiam să mă gândesc şi am dus-o la poliţie. Şi lui Linc, azi, ca să-i cer părerea. Mă descurc şi singură, Ty.
   - Mda...
   O privi cum stătea scufundată până la bărbie în spumă, cu faţa marcată de oboseală.
   - Te descurci, Sophia, ba bine că nu. Cred că uitasem.
   - Ty...
   Când Tyler ieşi, Sophia lovi cu pumnul apa înspumată.
   - Ia stai puţin!
   Sări din cadă şi se înfăşură cu un prosop.
   O luă la fugă după el, lăsând în urma ei o dâră de apă şi clăbuci, când auzi uşa din spate trântindu-se.
   Strângându-şi mai bine prosopul pe trup, alergă afară.
   - Tyler! Stai naibii o clipă! Unde crezi că te duci?
   - Nu vreau să vii lângă mine acum. Du-te înapoi în casă. Eşti udă şi aproape goală.
   - Mă duc înapoi când vii şi tu. Până atunci, putem discuta şi aici. Eşti furios fiindcă n-am venit în fugă la tine când am primit porcăria aia. Ei bine, îmi pare rău, dar am procedat cum am considerat eu că era mai bine.
   - Parţial, ai dreptate. Ai făcut ce credeai tu că era mai bine, dar nu-ţi pare rău. Mă mir că te-ai deranjat să mă suni astă seară, numai fiindcă cineva a încercat să te omoare.
   - Ty, nu-i acelaşi lucru. Asta-i doar o poză nenorocită. N-aveam de gând s-o las să mă tulbure, şi nici pe tine sau pe altcineva.
   - Tu n-aveai de gând s-o laşi. Poftim. Muncă de echipă, vezi să nu.
   Începuse să strige, lucru atât de rar pentru el încât Sophia nu putu decât să-l privească, uimită.
   - Numai tu hotărăşti ce permiţi şi când şi cum. Toţi trebuie să-ţi respecte planurile şi programele. Ei bine, Sophia, mă doare-n cur. Am încălcat regula. Fir-ar să fie, te iubesc.
   O săltă pe vârfuri, cu mâinile aspre pe pielea ei fină.
   - Sau suntem egali, sau nu suntem nimic. Ai înţeles? Nimic.
   Înfuriat pe amândoi, o lăsă la loc pe picioare.
   - Şi-acum, du-te-năuntru şi îmbracă-te. Te duc acasă.
   - Te rog, nu. Te rog, insistă ea, atingându-i braţul când Tyler dădu să treacă pe-alături. Te rog ca pe Dumnezeu, nu pleca...
   Îi revenise tremurul, dar nu mai avea nicio legătură cu frica de moarte. Era ceva mult mai îngrozitor.
   - Iartă-mă. Îmi pare atât de rău că, nefăcând un lucru care credeam că te-ar îngrijora, te-am rănit. Sunt obişnuită să-mi port singură de grijă, să iau singură toate hotărârile.
   - Ei bine, nu mai merge aşa. Dacă nu poţi accepta asta, ne pierdem timpul.
   - Ai dreptate. Şi mă sperii, fiindcă înţeleg că e atât de important încât să te facă să mă părăseşti. Nu vreau să se întâmple asta. Am greşit. Am vrut să procedez în felul meu şi am greşit. Ţipă la mine, înjură-mă, dar nu mă alunga.
   Ca de obicei, enervarea ajunsese la punctul culminant, îi trecuse şi îl lăsase nemulţumit de sine însuşi.
   - Ți-e frig. Hai în casă.
   - Stai...
   Glasul lui fusese atât de distant, de categoric... îi provoca un gol în stomac.
   - Ascultă-mă doar.
   Îl apucă de braţ, înfigându-şi degetele în carnea lui.
   - Ascult.
   - Când am primit-o, m-am înfuriat. Nu mă puteam gândi decât că ticălosul ăsta, pentru că ştiu că e Jerry, se foloseşte de munca mea proprie ca să mă hărţuiască. Am crezut că pot s-o rezolv singură, ca să te scutesc şi de alte griji. Iar acum îmi dau seama că, dacă nu făceai acelaşi lucru, m-aş fi simţit la fel de jignită şi de furioasă ca tine.
   Vocea i se întretăie.
   - Te iubesc. Poate că ăsta-i singurul lucru cu care nu ştiu ce să fac. Nu încă. Dă-mi o şansă să descopăr. Îţi cer să nu mă părăseşti. Numai asta n-aş suporta. Să am nevoie de cineva, să-l iubesc şi să-l văd că pleacă.
   - Eu nu sunt tatăl tău, o apucă Tyler cu o mână de sub bărbie; îi văzu lacrimile lucind în ochi şi încercarea vitejească de a şi le stăpâni.
   - Faptul că mă ai alături, că-ţi iau o parte din povară de pe umeri, nu înseamnă că eşti slabă. Nu te înjoseşte cu nimic, Sophia. Ne-am înţeles?
   - Cred că da...
   Buzele i se arcuiră. Tyler simplifica atât de bine lucrurile. Nu trebuia decât să-l lase.
   - Hai că până acum a fost o noapte...
   - Să mergem în casă şi s-o terminăm.
   O cuprinse cu un braţ, conducând-o înapoi.

   Cu deliberare, îşi spuse Sophia, stând aşezată în livingul lui Tyler. La maşină se umblase cu deliberare, la fel ca la vin. O parte din ea o ştiuse, dar acum, primind confirmarea, o treceau din nou fiorii.
   - Da, folosesc adesea maşina asta. De obicei circul cu a mea, dar are numai două locuri. Fuseserăm toate trei la San Francisco, să facem cumpărături pentru nunta mamei mele. Aveam nevoie de maşina mare.
   - Cine vă cunoştea planurile? o întrebă Maguire.
   - Mai mulţi oameni, cred. Familia. Şi familia judecătoarei Moore, cu care aveam întâlnire.
   - Stabilită dinainte?
   - Nu. Am trecut pe la Lincoln Moore înainte de a ne întâlni cu toţii să luăm masa.
   - Unde v-aţi oprit ultima oară pentru mai mult timp? se interesă Claremont.
   - La Moose’s, în Washington Square, când am mâncat de cină. Am stat cam o oră şi jumătate. De la 7 până spre 8.30. De-acolo, am pornit spre casă.
   - Aveţi idee, domnişoară Giambelli, cine ar dori să vă facă vreun rău?
   - Da, îl privi ea pe Claremont drept în ochi. Jeremy DeMorney. E implicat în contaminarea produsului, în delapidare, în toate problemele de anul ăsta ale familiei mele. Cred că el e responsabil de tot, că s-a folosit de vărul meu şi de cine i-a mai venit la îndemână. Şi, cum i-am şi spus-o personal, nu cred că e prea mulţumit de mine în momentul de faţă.
   - Domnul DeMorney a fost chestionat.
   - Şi nu mă îndoiesc că a avut răspunsuri la toate. El e vinovatul.
   - Aţi văzut reclama pe care i-a trimis-o, se ridică Tyler în picioare nervos. Era o ameninţare şi s-a ţinut de cuvânt.
   - Nu putem dovedi că DeMorney a trimis reclama. Ni s-a confirmat că era la New York, când a fost expediat pachetul de la Chicago.
   - Atunci, a pus pe cineva s-o trimită. Găsiţi o cale ca s-o dovediţi, se răsti Tyler. E datoria voastră.
   - Cred că el l-a omorât pe tatăl meu, reluă Sophia, cu voce calmă. Cred că ura lui la adresa tatălui meu e cauza tuturor celor întâmplate.
   - Dacă vă referiţi la presupusa aventură dintre Avano şi fosta doamnă DeMorney, a trecut cam mult timp ca să se răzbune.
   - Ba n-a trecut deloc, luă cuvântul Maddy. Nu şi dacă vrei să mergi până la capăt, să te răzbuni pe toţi.
   Claremont o îndemnă din privire să continue.
   - Dacă se lua de tatăl Sophiei imediat după divorţ, toţi s-ar fi prins că avea draci. De pildă eu, dacă vreau să-i plătesc o poliţă lui Theo, stau cuminte, aştept, mă gândesc cum să fac. Şi pe urmă, când acţionez, nimeni nu se aşteaptă şi nu înţelege ce se întâmplă.
   Dădu din cap:
   - Aşa e mai ştiinţific şi mult mai satisfăcător.
   - Puştoaica asta e un geniu, comentă Tyler.

   - O mâncare mai gustoasă servită rece, medită Claremont, la întoarcere. Se potriveşte cu stilul lui DeMorney. E un tip calm, sofisticat, erudit. Are bani, prestigiu, gusturi impecabile. Mi-l pot închipui aşteptând, făcând planuri, trăgând sfori. Dar nu mi-l imaginez riscându-şi poziţia numai pentru o căsătorie ratată. Tu ce-ai face, dacă bărbatul tău te-ar înşela?
   - A, i-aş trage-un şut în cur, pe urmă aş lua pielea de pe el la divorţ şi aş face tot ce pot să-i transform restul vieţii într-un iad, inclusiv ace înfipte-n gâtul şi boaşele unei păpuşi cu chipul lui. Dar eu nu-s nici sofisticată, nici erudită.
   - Şi se mai întreabă câteodată lumea de ce nu mă însor, comentă Claremont, deschizându-şi carnetul. Sau să mai vorbim o dată cu Kristin Drake.

   Era iritant s-o viziteze poliţia la locul de muncă. Oamenii aveau să comenteze, să-şi dea cu presupusul, să râdă pe înfundate... Kris nu detesta nimic mai mult decât s-o bârfească lumea pe la spate. Şi, după părerea ei, numai Sophia era de vină.
   - Dacă vreţi să-mi ştiţi opinia, problemele cu care se confruntă Giambelli anul ăsta au fost cauzate de faptul că pe Sophia o interesează mai mult propriile ei ambiţii decât firma sau oamenii care lucrează pentru ea.
   - Iar egocentrismul ei, după cum susţineţi, a dus la nu mai puţin de patru victime omeneşti, un atentat cu armă de foc şi un accident care ar fi putut să fie fatal pentru ea însăşi, mama ei şi o fată.
   Kris îşi amintea bine turbarea rece de pe chipul lui Jerry, când Sophia şi fermierul ei îl încolţiseră, la New York.
   Nu era problema ei. N-o privea.
   - E clar că a scos pe cineva din sărite.
   - În afară de dumneavoastră, domnişoară Drake? întrebă binevoitoare Maguire.
   - Nu e niciun secret că am plecat de la Giambelli în termeni nu chiar amicali, iar cauza a fost Sophia. N-o plac şi mă nemulţumeşte faptul că a fost adusă peste capul meu, când era clar că aveam mai multă vechime şi experienţă. Şi intenţionez s-o fac să plătească, pe piaţă..
   - Cât timp v-au făcut curte DeMorney şi La Coeur, în perioada când încă mai primeaţi un salariu de la Giambelli?
   - Nicio lege nu interzice analizarea altor oferte în timp ce lucrezi la o firmă.
   - Cât timp?
   Kris ridică din umeri.
   - M-au abordat prima oară în toamna trecută.
   - Jeremy DeMorney?
   - Da. Mi-a sugerat că firma La Coeur s-ar bucura să mă ia în echipă. Mi-a făcut o ofertă şi am stat un timp s-o analizez.
   - Ce anume v-a făcut să vă hotărâţi?
   - Mi-am dat seama că, după cum stăteau lucrurile, nu aveam să mai fiu mulţumită la Giambelli.
   - Şi totuşi, aţi mai rămas acolo câteva luni de zile. În acea perioadă, aţi menţinut legătura cu DeMorney.
   - Nu e nicio lege care să...
   - Domnişoară Drake, o întrerupse Claremont. Noi investigăm nişte crime. Aţi simplifica mult procesul dacă ne-aţi ajuta să ne formăm o imagine clară. Şi noi vă uşurăm situaţia, punându-vă întrebări aici, unde vă simţiţi comod, în loc de a vă duce la secţie, într-o atmosferă mai puţin plăcută. Dumneavoastră şi DeMorney aţi păstrat legătura în acea perioadă?
   - Şi dacă am păstrat-o?
   - Cu acele ocazii, i-aţi dat lui DeMorney informaţii confidenţiale despre Giambelli - practici de afaceri, campanii promoţionale, informaţii personale pe care le puteaţi obţine în legătură cu membrii familiei?
   Palmele lui Kris începură să se umezească.
   - Vreau să chem un avocat.
   - E privilegiul dumneavoastră. Puteţi răspunde la întrebare, ajutându-ne, eventual confirmând unele practici neetice de afaceri pe care nu ne interesează să le folosim împotriva dumneavoastră. Sau puteţi să vă ţineţi tare, cu riscul de a sfârşi acuzată de complicitate la crimă.
   - Nu ştiu nimic de nicio crimă! Nimic nu ştiu despre asta! Iar dacă Jerry... Iisuse. Iisuse Christoase!
   Începea să transpire. De câte ori revăzuse scenariul pe care-l expusese Tyler în apartamentul lui Jerry? Cât de des se întrebase dacă ceea ce spusese el era, măcar în parte, adevărat?
   - Nu ştiu despre nicio crimă sau contaminare de produse. Da, i-am dat lui Jerry unele... informaţii. Despre planurile măreţe ale Sophiei pentru centenar, despre programare. Poate m-o fi întrebat şi unele detalii personale, dar nu erau decât bârfe. Dacă avea vreo legătură cu Tony...
   Se întrerupse, iar în ochi îi luciră lacrimi.
   - Nu mă aştept să mă credeţi. Şi nici nu-mi pasă. Dar Tony a însemnat ceva pentru mine. Poate că, la început, mă întâlneam cu el doar ca să-i mai dau o palmă Sophiei, dar pe urmă situaţia s-a schimbat.
   - V-a durut când s-a însurat cu Rene Foxx? întrebă Maguire, cu falsă compasiune.
   - M-a iritat, strânse Kris buzele. Nu voiam să mă mărit cu el, pentru numele lui Dumnezeu. Dar îmi plăcea compania lui, era bun la pat şi-mi admira talentele profesionale. Nu mă interesau banii lui. Rene nu e decât o târfă care scormoneşte după aur.
   - Aşa i-aţi spus şi când aţi telefonat la ea acasă, în decembrie, declară Maguire.
   - Poate. Nu-mi pare rău că spun ce gândesc. De-aici şi până la a omorî pe cineva e cale lungă. Relaţia mea cu Jerry a fost corectă, profesională. Dacă el a avut ceva cu Tony, sau cu ceilalți, îl priveşte. Eu nu i-am fost complice. Nu-mi plac jocurile astea.
   - Halal jocuri, comentă Maguire, aşezându-se la volan. „L-am omorât fiindcă mi-a tăiat faţa pe şosea“ şi mai multe nu.
   - Drake tremură toată de frică. Presupune că DeMorney a aranjat totuşi şi urmează să-i vină ei rândul.
   - Mare parşiv mai e.
   - Mda. Hai să-l mai strângem puţin cu uşa. Cu cât sunt mai parşivi, cu atât trebuie să-i strângi mai tare.

CAPITOLUL 29

   N-avea să mai permită. Cu siguranţă, idioţii de poliţişti erau în solda lui Giambelli. Nu avea nicio îndoială. Fireşte că nu puteau dovedi nimic. Dar muşchiul de pe obrazul lui Jerry palpita, în timp ce în minte i se strecura îndoiala. Nu, era sigur. Absolut sigur. Fusese foarte, foarte atent. Dar nu asta conta.
   Familia Giambelli îl mai umilise o dată public. Aventura lui Avano cu soţia lui îl făcuse de râs, îl silise să-şi schimbe viaţa, stilul.
   Doar nu putuse rămâne căsătorit cu târfa aia infidelă - mai ales când ştia lumea. Îl costase postul şi prestigiul în cadrul firmei. În opinia stră-unchiului său, un om care-şi pierdea nevasta în favoarea unui concurent putea pierde şi clienţi pentru acel concurent. Iar Jerry, considerat întotdeauna moştenitorul companiei La Coeur, primise o lovitură dureroasă.
   Planificată ani de zile şi executată cu mare artă, răzbunarea lui tăiase familia Giambelli până la os, o spintecase ca un scalpel.
   Dizgraţie, neîncredere, toate provocate de ai lor înşişi. Perfecţiune.
   Acum cine primise lovitura? Şi, cu toate planificările lui, cu toate etapele lui atent pregătite, acum întorceau totul împotriva sa. Ştiau că era mai puternic şi încercau să-l tragă la fund. N-avea să le-o permită. Credeau că tolera ca propriii lui asociaţi să intre la bănuieli despre el - un DeMorney? Numai ideea îi făcea să tremure de furie.
   Propria lui familie îl interogase. Îl interogase despre practicile de afaceri. Ipocriţii. Nu-i deranja să le crească piaţa - dar, la primul semn că putea fi un mic val pe apă, se şi pregătiseră să-l scoată ţap ispăşitor. Nici de ei n-avea nevoie. Nu intenţiona să aştepte până-i cereau demisia, dacă îndrăzneau. Stătea bine cu banii. Poate că sosise timpul să-şi ia o pauză. O vacanţă prelungită, o schimbare completă de decor.
   Avea să plece în Europa, unde numai reputaţia lui în sine putea să-i asigure viitorul la orice companie alegea. Când era gata să lucreze din nou. Când era pregătit să le plătească celor din familia La Coeur trădarea.
   Dar, înainte de a-şi reface din nou viaţa, trebuia să-şi termine treaba. Pe plan personal, de data asta. Ce credea MacMillan, că n-avea curaj să apese singur pe trăgaci?
   Femeile din familia Giambelli aveau să plătească scump pentru că-l umiliseră.

   Sophia îşi deschidea e-mail-ul profesional. Ar fi preferat să răspundă personal la rapoarte, memorii şi întrebări, în biroul ei din San Francisco. Dar legea era clară: nu se ducea în oraş neînsoţită - punct. Iar Tyler refuza să plece din vie. Nu se terminase smulgerea buruienilor şi se produsese o uşoară infestare cu păduchi-de-frunză.
   Nu exista sezon fără infestări, însă se cunoşteau poveşti despre recolte întregi devastate astfel.
   Accesă încă un e-mail şi clică pe fişierul ataşat, ca să-l deschidă.
   Când văzu imaginea pe display, inima i se opri un moment, apoi o uă la goană. Era o copie după următoarea reclamă, cea programată pentru luna august.
   Un picnic de familie, câţiva oameni la o masă lungă de lemn, plină cu mâncare şi sticle de vin. Sophia alesese imaginea câtorva generaţii, un amestec de feţe, expresii şi mişcare. Dar 3 dintre chipurile modelelor fuseseră modificate subtil.
   Sophia îşi studie bunica, mama, pe ea însăşi. Avea înfiptă în piept, ca un pumnal, o sticlă de vin.
   Inscripția spunea:
   TE PAŞTE MOARTEA
   PE TINE ŞI AI TĂI
   - Canalie, canalie...!
   Apăsă pe o tastă, pentru a printa imaginea, apoi salvă fişierul şi îl închise. N-avea să se lase zguduită. Şi nici să-şi lase familia ameninţată. Urma să se ocupe de el.

   Când Sophia se aplecă lângă el, în vie, Tyler îşi continuă lucrul, cu aceeaşi plăcere.
   - Ce este, fetiţo?
   - Am primit încă un mesaj, tot o reclamă modificată. A venit prin e-mail, ataşat la un fişier.
   Când mâna lui Tyler se încordă, Sophia îşi înlănţui degetele printre ale lui.
   - Am şi verificat. A fost trimis de la adresa de e-mail a lui P.J. Ea nu mi-a expediat azi nicio corespondenţă. Cineva i-a folosit computerul sau avea parola. Putea fi trimis de oriunde.
   - Unde-i acum?
   - În casă, l-am imprimat şi l-am închis într-un sertar. Îl voi trimite la poliţie, dar voiam să-ţi spun mai întâi.
   Tyler rămase pe loc. Deasupra, un nor acoperea parţial soarele, filtrând lumina.
   - Uite ce vreau eu. Vreau să-l prind şi să-i jupoi pielea de pe oase cu un cuţit tocit. Până în ziua aia fericită, îţi cer să-mi promiţi ceva.
   - Dacă pot.
   - Nu, Sophia, fără niciun dacă. Nu pleci nicăieri de una singură. Nici măcar de la vilă până aici. Vorbesc serios.
   - Înţeleg cât de îngrijorat eşti, dar...
   - Nu poţi să înţelegi, pentru că nu e rezonabil. Nu se poate descrie. Ştii la ce mă refer.
   - Din fericire pentru tine, ştiu.
   - Perfect. Hai să-ţi împachetezi lucrurile.
   - Nu mă mut la tine.
   - De ce naiba nu te muţi? îşi răvăşi el părul cu mâinile, enervat. Oricum stai acolo juma’ din timp. Şi nu-mi veni cu scuza aia ridicolă că e nevoie de tine în casă la pregătirile pentru nuntă.
   - Nu e o scuză ridicolă, e un motiv real. Real şi poate la fel de ridicol. Nu vreau să locuiesc cu tine.
   - De ce? Spune-mi numai atât.
   - Poate sunt de modă veche.
   - Eşti pe dracu’!
   - Nu cred că e cazul să locuim împreună, continuă ea. Cred că e cazul să ne căsătorim.
   - Asta-i altă...
   Cu întârziere, cuvintele ei îşi făcură efectul, amuţindu-l.
   - Exact, şi după ce ţi-am spus asta, trebuie să mă duc acasă şi să anunţ poliţia.
   - Ştii, într-o zi chiar ai să mă laşi să înţeleg un proces în stilul şi-n ritmul meu. Dar, de vreme ce acum nu e cazul, poate mă ceri de bărbat într-un mod mai tradiţional.
   - Vrei să-ţi cer mâna? Perfect. Te însori cu mine?
   - Sigur. În noiembrie ar fi ideal.
   O cuprinse de coate, ridicând-o de la pământ.
   - Atunci voiam să te cer eu pe tine - dar trebuie tu să fii întotdeauna prima. Mă gândeam să ne căsătorim, să ne facem luna de miere şi să ne-ntoarcem acasă înainte de a începe tăiatul.
   - Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc... Culo.
   - E valabil şi pentru tine, iubito.
   O sărută apăsat, apoi o lăsă din nou jos.
   - Aşteaptă-mă să termin viţa asta, şi mergem să anunţăm poliția. Şi familia.
   - Ty?
   - Mmm?
   - Numai fiindcă eu te-am cerut pe tine nu înseamnă că nu vreau inel.
   - Bine, bine, o să-ţi iau şi inel.
   - Eu îl aleg.
   - Ba nu-l alegi deloc.
   - De ce să nu-l aleg? Doar eu am să-l port!
   - Şi mutra ţi-o porţi tot timpul, dar nici pe-aia nu ţi-ai ales-o tu.
   Oftând, Sophia îngenunche lângă el.
   - N-are absolut niciun sens...
   Totuşi, îşi lăsă capul pe umărul lui.
   - Când am venit aici, eram speriată şi furioasă. Acum, sunt speriată, furioasă şi fericită. Mă simt mai bine. Mult mai bine.

   - Aceştia suntem, declară Tereza, ridicând paharul. Cei care am hotărât să fim.
   Luau cina în aer liber, la fel ca în reclamă. O hotărâre intenţionată, îşi spuse în gând Sophia. Bunica ei prefera să stea dreaptă în faţa unei ameninţări şi să-i tragă un şut în boaşe, la nevoie.
   - Când avem probleme, continuă Tereza, ne unim. Familia. Prietenii. Anul ăsta ne-a adus necazuri, schimbări şi suferinţe. Dar ne-a adus şi bucurii. Peste câteva săptămâni, Eli şi cu mine vom avea încă un fiu, şi câţiva nepoţi noi. Între timp, suntem ameninţaţi. M-am gândit temeinic ce se poate face. James? Care e opinia ta legală?
   James lăsă jos furculiţa, adunându-şi gândurile.
   - Deşi probele indică implicarea lui DeMorney, poate chiar şi participarea lui directă, în planul de delapidare şi contaminare a vinului, nu există nicio dovadă concludentă. Nu avem suficiente date pentru a-l convinge pe procurorul districtual în aceste privinţe, nici referitor la moartea lui Tony Avano. Şi s-a confirmat că era la New York când a fost sabotată maşina Sophiei.
   - A plătit pe cineva... începu David.
   - Nu te contrazic, dar până când poliţia nu obţine dovezile, nu se poate face nimic. Sfatul meu e să nu vă amestecaţi şi să lăsaţi sistemul să funcţioneze.
   - Nu vreau să te jignesc nici pe tine şi nici sistemul, unchiule James, interveni Sophia, dar până acum n-a prea funcţionat. Donato a fost asasinat în timp ce se afla în custodia sistemului. Iar David a fost împuşcat pe o stradă publică.
   - Astea sunt problemele poliţiei italiene, Sophia, şi nu fac decât să ne lege şi mai strâns de mâini.
   - O hăituieşte pe Sophia cu reclamele alea, îşi împinse Tyler farfuria la o parte. De ce nu se poate dovedi că de la el sunt?
   - Aş vrea să pot răspunde. Individul nu e prost, şi nici neglijent.
   - S-a hotărât să ne ruineze, spuse calm Tereza. N-a reuşit. Ne-a păgubit, da, ne-a cauzat pierderi. Dar va plăti. Azi i s-a cerut să demisioneze de la La Coeur. Am plăcerea să cred că a fost rodul discuţiilor lui Eli şi ale mele cu anumiţi membri ai consiliului lor de administraţie, precum şi al discuţiilor lui David cu câţiva directori importanţi.
   Sorbi din vin, savurându-i buchetul.
   - Am auzit că n-a primit deloc bine vestea. Voi folosi toată influenţa de care dispun ca să mă asigur că nu va primi de lucru la niciun producător de vinuri cu reputaţie. Pe plan profesional, e terminat.
   - Nu e de-ajuns... începu Sophia,
   - Poate fi chiar prea mult, o corectă Helen. Dacă e atât de periculos pe cât crezi, situaţia asta îl va împinge într-un colţ, unde se va simţi şi mai obligat să riposteze. Ca avocată, ca prietenă, îţi cer... vă cer tuturor să-l lăsaţi în pace. Tereza, fiica ta urmează să se căsătorească. E o ocazie de sărbătoare, de a merge înainte, nu de a vă gândi la răzbunare.
   - Apropo de sărbătoriri, spuse Tyler, şi eu am să mă însor cu Sophia.
   - Ce naiba, Ty! Ţi-am spus doar...
   - Taci, o întrerupse ei, pe un ton atât de firesc încât Sophia amuţi pe dată. Ea m-a cerut, dar mi-a plăcut ideea.
   - O, Sophia! sări Pilar de la masă, repezindu-se să-şi îmbrăţişeze fiica.
   - N-am vrut decât să aştept până după nunta voastră, ca să vă spun, dar gură-mare ăsta nu-i în stare să tacă.
   - Şi partea asta a fost tot ideea ei, confirmă Tyler, ocolind masa.
   O luă de mână, scoase un inel din buzunar şi-i puse pe deget diamantul simplu, cu tăietură spectaculoasă.
   - Cu asta, am pecetluit târgul.
   - De ce nu poţi doar să... E minunat!
   - A fost al bunicii mele. De la MacMillan, pentru Giambelli, îi ridică mâna şi o sărută.
   - De la Giambelli la MacMillan. Merge.
   Sophia oftă.
   - Nu pot să te sufăr când ai dreptate.

   Răzbunarea, conchise Jerry, crea tovărăşii de pat mai ciudate chiar şi decât politica. Nu că ar fi ajuns deja în pat - dar nici mult nu mai avea.
   Rene era incomparabil mai accesibilă decât se aşteptase.
   - Îţi mulţumesc că mă asculţi, spuse el, luându-i mâna. Mă temeam să nu crezi toate zvonurile alea veninoase pe care le răspândesc Giambelli.
   - Pe-ăştia nu i-aş crede nici dacă ar spune că soarele răsare la est, se aşeză Rene mai comod pe canapea.
   Pe lângă ura la adresa familiei Giambelli, o anima mirosul omului cu bani. Ai ei erau pe terminate.
   - Don mi-a oferit informaţii confidenţiale. Le-am folosit. Fireşte, Giambelli nu suportă asta, nu admit ca oamenii să ştie că i-au trădat chiar ai lor. Dar eu n-am făcut decât să iau ce mi s-a oferit. Nu le-am pus pistolul la tâmplă.
   Se întrerupse şi îi strânse mâna.
   - Iisuse, Rene, iartă-mă. Ce prostie am spus.
   - Nu-i nimic. Dacă Tony nu mă minţea, dacă nu mă înşela cu curviştina aia care lucra pentru Sophia, ar mai fi trăit şi azi.
   - Kristin Drake.
   Jerry făcu o pauză de efect, ducându-şi mâna la frunte.
   - Înainte s-o angajez, n-am ştiut de ea şi Tony. Ideea că ar fi putut avea vreo legătură cu moartea lui...
   - Dacă avea, ar fi rămas angajata lor.
   Putea exista o femeie mai perfectă? Nu-şi dorea decât să-i fi venit cu luni în urmă ideea de a o folosi pe Rene.
   - Mi-au distrus reputaţia. Cred că parţial am contribuit şi eu. Nu trebuia să-mi doresc să câştig atât de mult.
   - Câştigul e singurul care contează.
   Jerry îi zâmbi.
   - Iar eu sunt un om care detestă să piardă.
   - Înţeleg, spuse ea, punându-i o mână peste inimă, cu un gest care putea fi considerat de compasiune - sau altfel; făcu un efort să-şi umple ochii de lacrimi. Şi eu îi urăsc.
   - Rene, se apropie el încet. Poate găsim o cale de a le-o plăti. Pentru amândoi.
   Mai târziu, în timp ce Rene zăcea goală cu capul pe umărul lui, Jerry zâmbi în întuneric. Văduva lui Tony avea să-i deschidă drumul drept până-n inima familiei Giambelli. Iar el avea să le-o smulgă din piept.

   Avea să fie distractiv. Rene se echipă cu mare grijă pentru rolul pe care-l avea de jucat. Taior închis la culoare, conservator, machiaj redus la minimum. Pregătise totul cu Jerry, ce să spună, cum să se poarte. O pusese să repete de nenumărate ori. Individul era cam prea exigent pentru gusturile ei, dar bănuia că putea să-l schimbe.
   Dacă-l ţinea atâta timp.
   Deocamdată, era util, distractiv şi o ajuta să-şi atingă scopul. Şi, la fel ca majoritatea, o subestima. Nu-şi dădea seama că ştia că şi el o considera pe ea utilă, distractivă şi doar o simplă cale de a-şi atinge scopul.
   Dar Rene Foxx nu era proasta nimănui. Şi cu atât mai puţin a vreunui bărbat.
   Jeremy DeMorney era mânjit până la nodul cravatei sale Herms.
   Dacă nu-i venea ideea cu contaminarea produselor, Rene ar fi început să se îmbrace de la solduri. Bine le-o mai trăsese împuţiţilor de Giambelli. Din partea ei, un om isteţ şi destul de şiret ca să facă o asemenea figură era exact ceea ce căuta.
   Conchise că, intrând în divizia de omucideri cu caseta în mâini făcea primul pas spre un viitor foarte lucrativ.
   - Îi caut pe detectivii Claremont sau Maguire, începu ea, apoi îl zări pe Claremont ridicându-se de la birou. A, domnule detectiv. Trebuie să vă vorbesc. Imediat, e ceva foarte urgent...
   - Mai încet, doamnă Avano, o luă Claremont de braţ. Beţi o cafea?
   - O, n-aş putea. N-am dormit toată noaptea.
   Concentrată asupra rolului, nu observă semnalul rapid spre colega lui.
   - Vom vorbi în camera de cafea. Spuneţi-mi ce vă tulbură.
   - Da, am... Doamnă detectiv Maguire, ce bine că sunteţi şi dumneavoastră aici!
   Puse caseta pe masă, împingând-o în mijloc ca pentru a fi cât mai departe de ea, şi se aşeză.
   - Umblam prin lucrurile lui Tony, şi am găsit cutia asta pe raftul de sus al debaralei. Nu ştiam ce conţinea. În caseta lui de bijuterii era o cheie. Ţin minte că am mai văzut-o, dar nu ştiusem de unde era - asta e. Era de la cutie. Deschideţi-o. Vă rog. Eu nu vreau să mai văd ce e înăuntru.
   După ce Claremont deschise caseta şi începu să răsfoiască hârtiile, Rene continuă:
   - Acte. Registre sau cum se numesc, pentru contul acela fals deschis de familia Giambelli. Înseamnă că Tony ştia. Şi de-asta l-au omorât. Se vede că aduna dovezi. Încerca să pună lucrurile în ordine şi... a plătit cu viaţa.
   Claremont se uită la contracte şi corespondenţă, dându-i foile şi lui Maguire.
   - Credeţi că soţul dumneavoastră a fost asasinat pentru aceste hârtii.
   - Da, da!
   Ce, era idiot? se întrebă ea, nervoasă.
   - Mă tem că s-ar putea să am şi eu o parte din vină. Mă tem de ceea ce mi s-ar putea întâmpla. Ştiu că mă urmăreşte cineva, continuă, mai încet. Sună paranoic, ştiu, dar sunt sigură. Am plecat de-acasă pe furiş, ca să vin aici. Cred că au angajat pe cineva să mă urmărească.
   - Cine să fi făcut asta?
   - Familia Giambelli! îl apucă ea pe Claremont de mână. Se întreabă dacă mai ţin minte, dar eu n-am ştiut nimic, până n-am găsit asta. Şi dacă află, au să mă omoare.
   - Ce n-aţi ştiut?
   - Că Sophia l-a omorât pe Tony al meu.
   Îşi acoperi gura cu mâna, sacrificându-și fardul în favoarea lacrimilor.
   - E o acuzaţie gravă, se ridică Maguire să aducă nişte şerveţele. Ce vă determină s-o faceţi?
   Lui Rene i se întretăie respiraţia, şi luă şerveţelele cu o mână tremurătoare.
   - Când le-am găsit, mi-am amintit. Venisem acasă. E mult de-atunci 1 an. Sophia era acolo. Se certa cu Tony, la etaj. Ea era furioasă, iar el încerca s-o calmeze. Nu m-au auzit intrând. Îi spunea că trebuie să lase în pace contul Cardianili. Să-l lase în pace şi cu asta să se termine totul. Dacă făcea ceva cu registrele, avea să plătească. I-a spus foarte clar: „Dacă nu le laşi în pace, te omor.“ Atunci am ieşit din bucătărie, fiindcă mă înfuriasem. În acelaşi timp, a apărut şi ea pe scară. M-a văzut, a spus ceva urât în italiană şi a ieşit.
   Expiră cutremurat, îşi trase nasul delicat.
   - Când l-am întrebat pe Tony, mi-am dat seama că era zguduit, dar el a spus că nu erau decât probleme de afaceri. N-am crezut că Sophia vorbise serios. Dar a făcut-o. Tony ştia că era implicată în delapidare, şi pentru asta l-a omorât.

   - Deci, îşi înclină Maguire scaunul pe spate, când ea şi colegul ei rămaseră singuri. Înghiţi vreo vorbă din ce-a spus?
   - Pentru cineva care n-a dormit toată noaptea, părea destul de sprintenă. Pentru cineva îngrozit şi terorizat, n-a uitat să-şi asorteze pantofii cu poşeta şi să-şi îndrepte dunga la ciorapi.
   - Eşti un adevărat poliţist al modei, colega. Nicio şansă să fi găsit hârtiile abia acum. A doua zi, după moartea lui, i-a scotocit prin toate sertarele, dulapurile şi ungherele să pună mâna pe toţi banii.
   - Maguire, am impresia că n-o prea placi pe văduva Avano.
   - Nu-mi plac oamenii care mă cred proastă. Întrebare: dacă a avut hârtiile tot timpul, de ce le-a predat abia acum? Iar dacă nu le-a avut, cine i le-a dat?
   - DeMorney e în San Francisco, îşi împreună Claremont vârfurile degetelor. Mă-ntreb de când se cunosc.
   - Un lucru e sigur, amândoi au o ură de moarte pe Giambelli, iar asta vrea s-o-nfunde pe Sophia - şi vrea rău.
   - Destul de rău ca să dea o declaraţie falsă la poliţie.
   - Pe dracu’, s-a distrat copios. Şi e destul de deşteaptă ca să nu fi spus nimic cu care s-o putem acuza. Nu putem dovedi dacă şi când a găsit hârtiile. Iar scena cu cearta e credibilă, fiind foarte posibil ca Sophia să se fi certat cu tatăl ei la un moment dat, în ultimul an. Nici cu aia n-o putem înfunda, chiar dacă am vrea să ne dăm osteneala.
   - N-avea niciun sens să se mărite cu Avano şi a doua zi să-l omoare. Aici e ceva ce nu se leagă. Nu avea nimic de câştigat, iar pe ea o interesează să obţină cât mai mult.
   - Dacă tot ai adus vorba, s-ar putea să coacă o mică răzbunare. Asta urmăreşte acum.
   - Mda, şi DeMorney la fel.
   Claremont se ridică.
   - Hai să vedem cât de strâns îi putem lega unul de altul.

CAPITOLUL 30

   Rene se aşeză pe canapea, lângă Jerry, şi luă cupa cu şampanie.
   - Azi la salon am auzit nişte informaţii foarte interesante.
   - Şi care să fie alea?
   - Am să-ţi spun.
   Îşi trecu vârful unui deget peste cămaşa lui.
   - Dar o să te coste.
   - Serios? îi luă el mâna, ridicând-o s-o muşte uşor de încheietură.
   - A, e drăguţ, dar vreau ceva puţin mai altfel. Hai să ieşim, iubitule. Sunt aşa de sătulă să stau în casă. Du-mă la un club cu lume, muzică şi porcărele.
   - Iubito, ştii cât mi-ar plăcea. Dar încă nu este indicat să fim văzuţi împreună în public. Nu este încă timpul.
   Rene îşi bosumflă buzele, cuibărindu-se lângă el.
   - O să mergem undeva unde nu ne cunoaşte nimeni. Şi chiar dacă ne cunosc, Tony a murit de luni de zile. Nimeni nu-mi poate pretinde să ţin doliu la nesfârşit.
   Din informaţiile lui, Rene nu ţinuse doliu nicio săptămână.
   - Încă puţin doar. Am să mă achit faţă de tine. Când terminăm aici cu tot şi toate, mergem la Paris. Ei, ce-ai aflat azi?
   - Ca să folosesc vocabularul târfei ăleia de Kris, curva numărul trei dă o mică petrecere pentru curva numărul doi, vineri seară - în ajunul nunţii. Numai între femei. Pregăteşte afurisitul de salon din vilă - tratamente faciale, corporale, masaje, tot tacâmul.
   - Şi bărbaţii ce-au să facă, în timp ce femeile se lustruiesc?
   - Se uită la filme porno şi fac laba, cred. Au să-şi ţină bairamul burlacilor, la MacMillan. Mirele şi mireasa n-au voie să facă prostii în noaptea dinaintea nunţii. Ipocriţii.
   - Interesant.
   Şi era exact ocazia pe care o aşteptase.
   - Vom şti unde e fiecare. Şi nici nu putea să pice mai bine momentul, în noaptea dinaintea fericitului eveniment. Rene, eşti o comoară.
   - N-am nevoie să fiu o comoară. Vreau numai să am comori.
   - Peste o săptămână, vom fi la Paris şi-o să am eu grijă. Dar, mai întâi, avem o întâlnire vineri seara, la Villa Giambelli.

   Voia să fie totul perfect, o noapte de neuitat, pentru ani şi ani. O planificase, o organizase, pusese la punct toate detaliile.
   În 24 de ore, mama ei avea să se îmbrace pentru nuntă, dar în ultima ei seară de femeie necăsătorită urma să se lăfăiască într-o lume a femeilor.
   - Când vom avea produsele noastre, poate să le vindem un timp direct la saloanele de tratament, spuse Maddy, mirosind uleiurile aranjate pe masa de masaj. Să fie exclusive, cum ar veni, ca să moară lumea după ele.
   - Eşti o fată deşteaptă, Maddy. Dar în seara asta nu discutăm afaceri. Seara asta e pentru ritualurile femeieşti. Suntem domnişoare de onoare.
   - O să vorbim despre sex?
   - Normal. Doar n-o să facem schimb de reţete. A, uite-o pe femeia momentului.
   - Sophia.
   Înfăşurată în prosopul lung şi alb, Pilar dădu ocol piscinei.
   - Nu-mi vine să cred că ţi-ai dat atâta osteneală.
   - Am încercat un decor de baie romană. Chiar îţi place?
   - E miraculos. Mă simt ca o regină.
   - La sfârşit, ai să te simţi ca o zeiţă. Unde-s celelalte? Pierdem timpul de răsfăţ.
   - Sus. Mă duc să le chem.
   - Ba nu te duci nicăieri. Maddy, toarnă-i mamei un vin. Nu va mişca niciun deget, decât ca să ia câte o fragă cu ciocolată. Chem eu pe toată lumea.
   - Ce vrei să iei? o întrebă Maddy.
   - Numai apă deocamdată, iubito, mulţumesc. E o seară minunată.
   Se duse spre uşile deschise, râzând uşor.
   - Mese de masaj în curte! Numai Sophia era în stare.
   - Nu mi-am mai făcut niciodată un masaj.
   - Mmm. O să-ţi placă.
   În timp ce vorbea, Pilar îşi trecu absentă o mână peste părul lui Maddy. Gestul o făcu să ofteze.
   - Ce e?
   - Nimic, îi dădu Maddy paharul. Cred că... abia aştept.

   - Cacealma, mormăi David, pe lângă trabucul pe care-l strângea în dinţi, încercând să-l intimideze pe Eli cu privirea.
   - Zău? Pune banii, fiule, şi plusează.
   - Hai, tată, îl încurajă Theo, care ţinea şi el în dinţi un trabuc - neaprins - şi se simţea ca un bărbat. Cine nu riscă, nu câştigă.
   David aruncă în vas câteva jetoane.
   - Cip. Arată-le.
   - Trei decăraşi... începu Eli şi îi văzu ochii începând să lucească... De strajă lângă două gagicuţe.
   - Jagardea nenorocită!
   - Un scoţian nu merge la cacealma când e vorba de bani, fiule, greblă Eli jetoanele, jubilând.
   - Ăsta m-a scalpat de-atâtea ori, încât nu mai joc cărţi cu el fără cască, gesticulă James cu paharul. Ai să-nveţi.
   Când auziră bătaia în uşă, Linc ridică privirea:
   - Cineva a comandat o stripteuză, este? Ştiam eu că nu mă lăsaţi cu buzele umflate.
   - A venit pizza! sări Theo în picioare.
   - Iar pizza? Theo, doar nu mai vrei pizza!
   - Ba cum să nu vreau! strigă el peste umăr. Ty a zis că pot.
   - Am zis că poţi s-o comanzi pentru mine. Pe ultima ai ras-o tu, toată.
   Linc îi aruncă lui Tyler o privire de milă.
   - Şi nu puteai aranja s-o aducă o stripteuză?
   - Li s-au terminat. Azi e convenţia apostolică.
   - Se leagă. Mă rog, sper că măcar pepperoni mai aveau.

   - Dumnezeule, Sophia, a fost o idee genială.
   - Mulţumesc, mătuşă Helen.
   Stăteau una lângă alta, cu măștile purificatoare verzi şi groase pe feţe.
   - Am vrut ca mama să se relaxeze şi să se simtă ca o femeie.
   - Cu siguranţă. Le văd acolo pe Tereza şi Maddy, îşi fac pedichiura şi se ceartă.
   - Mmmm, murmură Sophia. Nu se înţeleg cu privire la numele produselor cosmetice pe care încă nu le avem. Nu ştiu dacă Maddy sau ideea e cauza, dar i-a ridicat enorm moralul lui Nonna.
   - Mă bucur să aud. Eram îngrijorată, de când am vorbit ultima oară. Ideea ca Rene să facă din Tony un erou, în afacerea Cardianili... mă ia cu fiori.
   Sophia se încordă, apoi făcu un efort să se relaxeze la loc.
   - A fost o prostie. Ideea lui DeMorney, şi una din primele lui idei cu adevărat tâmpite. Începe să cedeze.
   - S-ar putea. Dar a cauzat din nou valuri.
   Ridică o mână.
   - Şi mai mult n-am să spun. În seara asta, lăsă problemele în pace. Unde-i Pilar?
   - În Sala B - cunoscută şi ca baia de la parter. Facial complet. Trebuie să aibă un duş aproape.
   - Fabulos. Eu urmez.
   - Şampanie?
   - Maria, se ridică puţin Sophia. Nu trebuie să serveşti. Eşti invitată.
   - Mi s-a uscat manichiura. Urmează pedichiura. Îmi aduci şampania atunci.
   - Ne-am înţeles.
   Maria aruncă o privire spre Pilar, care tocmai intra, relaxată.
   - În seara asta, ai făcut-o pe mama ta fericită. Acum, totul o să fie bine.
   - E clar că te pricepi să distrezi o femeie.

   Jerry îşi trecu o mână peste fundul pantalonilor strâmţi ai lui Rene.
   - Şi încă n-ai văzut nimic. O să fie o noapte de neuitat. Pentru toată lumea.
   Mergeau prin vie. Făcuseră drum lung pe jos de la maşină, iar sacul părea tot mai greu cu fiecare pas. Totuşi, faptul că făcea treaba cu mâna lui, pentru prima dată, era fascinant. Nu simţea numai mulţumirea amuzată pe care o cunoscuse cu alte ocazii, ci şi o emoţie profundă, personală.
   Iar dacă ceva se încurca, avea s-o sacrifice pe Rene. Însă n-avea de gând să încurce nimic. Cunoştea locurile. Cu ajutorul lui Don, al lui Kris şi al propriilor lui observaţii, descoperise sistemul de alarmă şi ştia cum să-l evite. Nu avea nevoie decât de răbdare şi atenţie. Şi ambiţia care-l purta înainte.
   - Stai pe-aproape.
   - Stau. Nu vreau să-ţi tai cheful, dar aş vrea să fiu la fel de sigură ca tine c-o să reuşim.
   - Acum, nu mai stăm pe gânduri. Ştiu ce am de făcut, şi cum. Au să năvălească afară ca furnicile la picnic.
   Imaginea o fascina.
   - Nu mă interesează decât să nu fiu prinsă.
   - Fă ce-ţi spun eu şi n-ai să fii. După ce ies toţi, noi intrăm, punem pachetul în camera Sophiei şi ne-am topit. Peste 5 minute, suntem în maşină. Sunăm la poliţie de la un telefon public, le dăm anonim pontul şi, până să ştie cineva ceva, suntem la tine, destupând şampania.
   - Baba o să-i mituiască pe poliţişti. N-o să-şi lase comoara de nepoată în puşcărie.
   - Poate. Nu contează, noi încercăm. Vor fi ruinaţi. Mai devreme sau mai târziu, tot găseşti picătura potrivită, aia care varsă paharul. Nu asta voiai?
   Ceva din glasul lui îi străbătu şira spinării cu un fior, dar dădu din cap.
   - Ba da, exact asta voiam.
   Când ajunse la cramă, Jerry scoase cheile. Don avusese atâta minte să facă duplicate după ele.
   - Când terminăm, pe-astea le-aruncăm în golf.
   Introduse prima cheie în broască.
   - După noaptea asta, nimeni nu va mai avea nevoie de ele.

   Întinsa pe masa de masaj, Sophia privea stelele.
   - Mama, sunt obsedată oare?
   - Da.
   - Şi e rău?
   Pilar întoarse privirea spre ea, de la marginea curţii.
   - Nu. Iritant, uneori, dar nu rău.
   - Pierd din vedere ansamblul pentru că mă fură detaliile?
   - Rareori. De ce întrebi?
   - Mă întrebam ce-aş schimba la mine, dac-aş putea. Dacă ar trebui.
   - Eu n-aş schimba nimic.
   - Fiindcă sunt perfectă? întrebă ea, cu un zâmbet.
   - Nu, fiindcă eşti a mea. E vorba de Ty?
   - Nu, de mine e vorba. Până... în fine, nici nu-s sigură când anume, dar până nu demult, eram sigură că înţelesesem totul. Ştiam ce voiam şi cum să obţin.
   - Şi nu mai eşti sigură?
   - A, ba mai sunt. Încă mai ştiu ce vreau şi cum să fac ca să capăt. Dar lucrurile pe care le vreau s-au schimbat sub ochii mei. Mă întrebam dacă nu cumva au fost aici tot timpul, iar eu nu le-am observat. Aş... Lasă-ne 5 minute, îi ceru ea terapeutei.
   Când rămase singură cu Pilar se ridică, strângându-şi cearşaful la piept.
   - Te rog, nu te supăra.
   - Nu mă supăr.
   - Până nu demult, încă mai voiam ca tu şi tata să vă împăcaţi. O doream fiindcă nu ştiam cum să doresc altceva, cred. Fiindcă simţeam că, dacă v-aţi fi împăcat, el ar fi fost ceea ce aveam eu nevoie să fie. Nu ce aveai tu nevoie, sau ce era el, ci ce aveam eu nevoie. Ăsta era detaliul care mă tot obseda, şi am pierdut din vedere ansamblul. Dacă aş putea, asta aş schimba-o.
   - Eu nu. I-ai fi fost o fiică bună, dacă te lăsa. Ai vrut să fii, ai avut nevoie să fii. Nu, n-aş schimba asta.
   - Mulţumesc.
   O luă de mână, răsucindu-i-o să vadă cât era ceasul.
   - A trecut de miezul nopţii. Casă de piatră, mama!
   Îi ridică mâna la obraz, apoi dădu să se culce la loc.
   - Da’, ce-i asta...? Pare să... O! Crama! Arde crama! Maria! Maria, sună la 911! A luat crama foc!
   Sări de pe masă, înhăţându-şi din fugă halatul.

   Aşa cum prevăzuse Jerry, năvăleau cu toţii din casă. Voci ridicate, paşi alergând. Din întunericul grădinii, Jerry număra siluetele înfăşurate în halate albe care fugeau pe cărare şi prin vie.
   - Au intrat, au ieşit, îi şopti el lui Rene. Floare la ureche. Ia-o tu înainte.
   Rene îi spusese unde era camera Sophiei, dar Jerry voia ca ea să intre prima. Era posibil să fi greşit. Susţinea că nu intrase decât o dată, însă tot ştia mai mult decât el. Urcă treptele terasei în urma ei, privind peste umăr. Vedea văpaia portocalie profilată pe cerul nopţii. O privelişte încântătoare. Lumina formele care se grăbeau într-acolo ca nişte molii speriate.
   Aveau s-o stingă, desigur, dar nu destul de repede. Era nevoie de timp până să-şi dea seama că sistemul de aspersoare fusese scos din funcţiune, să-şi adune minţile, să se uite neputincioşi cum explodau sticlele preţioase, cum se distrugeau echipamentele, cum se făcea scrum dracului toată tradiţia.
   - Jerry, pentru numele lui Dumnezeu! şuieră la el Rene, de pe terasă. N-avem timp să admirăm peisajul.
   - Oricând e timp pentru un moment de plăcere, iubito. Eşti sigură că e camera ei?
   - Da, sunt sigură.
   - Atunci e bine.
   Deschise uşile şi intră. Inspiră satisfăcut mirosul, chiar în clipa când Sophia năvăli pe uşa din partea opusă şi aprinse lampa.
   Lumina neaşteptată îl orbi, şocul îi încremeni mintea. Până să-şi revină, se pomeni luptându-se cu o femeie ca o pisică turbată.
   Sophia se repezi la el, catapultată de furie. În momentul când îşi înfipse dinţii în el, şi îl auzi urlând, fiorul feroce izbucni prin ea ca lava unui vulcan. Jerry lovi, nimerind-o în obraz, dar ea nici nu simţi durerea. Unghiile proaspăt manichiurate îl zgâriară pe obraz, lăsând dâre roşii, ca urmele unei greble.
   Fără alt gând decât să se elibereze, o aruncă într-o parte, nimerind peste Rene, care zbiera. Inadmisibil. Praful se alesese de planurile lui. De neiertat. În timp ce Sophia se aduna pe picioare, gata să sară din nou, în mână îi apăru pistolul, iar degetul transpirat se potrivi pe trăgaci.
   Fu gata să apese, când trupul ei nervos se opri brusc, iar din ochi furia i se risipi, înlocuită de spaimă. În sfârşit, îşi spuse Jerry, faţă în faţă. Şi voia mai mult decât să scape. Voia să i se dea satisfacţie.
   - Ia te uită. Interesant. Ar fi trebuit să fugi cu ceilalţi, Sophia. Dar poate că aşa a vrut soarta, să sfârşeşti ca nemernicul de taică-tău. Cu un glonţ în inimă.
   - Jerry, trebuie să plecăm de-aici, se ridică Rene în picioare, privind fix pistolul. Dumnezeule! Ce faci? Nu poţi s-o împuşti.
   - Nu?
   - Şi de ce nu, mă rog?
   - Este o nebunie. Crimă cu sânge rece. Nu mă amestec în crime. Eu m-am dus. Dă-mi cheile maşinii. Dă-mi naibii cheile!
   - Taci din gură-n pizdele mă-tii.
   O spusese rece şi, cu un gest aproape absent, îi trânti patul pistolului în cap. Când Rene căzu ca un lemn, nici n-o privi, rămânând cu ochii spre Sophia.
   - Era o pacoste, aici putem fi de acord. Dar mi-a fost de folos. Şi a ieşit perfect. Îţi dai seama cum a fost, Sophia. Rene a pus focul. Acum câteva zile s-a dus la poliţie, încercând să-i convingă că tu ţi-ai omorât tatăl. Iar în seara asta a venit aici, a dat foc cramei şi a intrat în cameră ca să strecoare probe contra ta. Tu ai surprins-o, v-aţi încăierat şi pistolul s-a descărcat. Pistolul cu care a fost împușcat David Cutter, adăugă el. Am cerut să mi-l trimită. Tu eşti moartă, ea intră la ocnă. Muc şi sfârc.
   - De ce?
   - Fiindcă nimănui nu-i merge cu mine. Voi, ai lui Giambelli, aţi crezut că puteţi avea totul. Acum, rămâneţi fără nimic. Ciao, bella.
   - Vai a farti fottere.
   Sophia ar fi vrut să închidă ochii, să-şi amintească o rugăciune, o imagine pe care s-o ia cu ea. Dar rămase cu ei deschişi. Aşteptă.
   Când auzi detunătura, se clătină înapoi.
   Şi văzu sângele începând să curgă prin mica gaură din cămaşa lui Jerry. Pe chipul acestuia se înregistră şocul, după care al doilea foc îl aruncă într-o parte, la podea.
   În uşă, Helen coborî pistolul lângă trup.
   - O, Doamne! O, Doamne, Dumnezeule! Mătuşă Helen.
   Picioarele i se înmuiară. Sophia se împletici spre pat şi se aşeză.
   - Voia să mă omoare.
   - Ştiu.
   Helen intră încet, aşezându-se lângă ea.
   - Venisem să-ţi spun că au venit bărbaţii. Am văzut...
   - Voia să mă omoare. La fel cum l-a omorât şi pe tata.
   - Nu, iubito. Nu el l-a omorât pe tatăl tău. Eu am făcut-o. Eu, repetă ea, lăsând pistolul să cadă pe jos. Îmi pare rău.
   - Nu se poate! E o nebunie...
   - Cu pistolul ăsta am tras. A fost al tatălui meu. N-a fost înregistrat niciodată. Nu ştiu de ce l-am luat la mine în noaptea aia. Nu cred că plănuisem să-l omor. Nici... nici nu mai gândeam. Îmi cerea bani. Iar. Nu se mai termina odată.
   - Ce tot vorbeşti? o apucă Sophia de umeri; simţea miros de sânge şi praf de puşcă. Ce spui?
   - Linc. Se folosea de Linc împotriva mea. Linc, să mă ierte Dumnezeu... Linc e fiul lui Tony.
   - Totul e sub control! Au...
   Pilar năvăli pe uşile terasei şi se opri în loc.
   - O, Doamne sfinte! Sophia!
   - Nu, stai! sări Sophia în picioare. Nu intra. Nu atinge nimic.
   Respira greu, abia gâfâind, dar gândea cu repeziciune.
   - Mătuşă Helen, vino cu mine. Vino imediat. Nu putem rămâne aici.
   - O să-l distrugă pe James şi pe Linc. I-am ruinat pe toţi.
   Grăbită, Sophia o scoase pe terasă.
   - Spune-ne. Repede, nu avem mult timp.
   - Eu l-am omorât pe Tony. Pilar, te-am trădat. Şi pe mine m-am trădat. Am trădat tot ceea în ce credeam.
   - Nu se poate. Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat aici?
   - Mi-a salvat viaţa, răspunse Sophia. Jerry voia să mă omoare, cu pistolul cu care a fost împuşcat şi David. Trimisese după el, îl păstra ca amintire. Helen, ce s-a întâmplat cu tatăl meu?
   - Voia bani. Ani de zile mă tot contactase când avea nevoie de bani. M-am culcat cu el...
   Începu să plângă în tăcere.
   - Cu ani în urmă. Eram aşa de tineri. James şi cu mine aveam probleme. Eram atât de furioasă pe el, de zăpăcită... Ne despărţiserăm câteva săptămâni.
   - Îmi amintesc, murmură Pilar.
   - Şi l-am întâlnit pe Tony. Era aşa de înţelegător. Nici voi nu vă înţelegeaţi bine. Dar, n-am nicio scuză. S-a întâmplat. Pe urmă, am fost atât de dezgustată de mine însămi. Şi am descoperit că eram gravidă. Aşa că am făcut a doua greşeală, la fel de hidoasă, şi i-am spus lui Tony. Parcă i-aş fi spus că m-am hotărât să-mi schimb coafura. Puţin i-a păsat. Doar nu era să plătească el pentru o slăbiciune de-o noapte, nu? Aşa că am plătit eu...
   Pe obraji îi şiroiau lacrimile.
   - Şi am tot plătit...
   - Linc e copilul lui Tony, repetă Pilar.
   - E al lui James, o privi rugător Helen. În toate privinţele, cu o singură excepţie. Nu ştie, niciunul din ei nu ştie. Am făcut tot ce-am putut ca să mă achit pentru noaptea aia. Faţă de James, de Linc... Doamne, Pilar, şi faţă de tine. Şi i-am dat bani, de fiecare dată când mi-a cerut. Nici nu mai ştiu câţi s-au adunat, de-a lungul anilor.
   - Şi nu i-ai mai putut da, continuă Pilar.
   - În noaptea petrecerii, mi-a spus că trebuia să ne întâlnim. Am refuzat. Era prima oară când îl refuzam. S-a înfuriat, iar asta m-a speriat. M-a ameninţat că, dacă nu acceptam, avea să intre şi să le spună tuturor, atunci pe loc, lui James, lui Linc, ţie... De-atunci, am purtat pistolul la mine peste tot. Tot timpul.
   - Puteai să-l arunci, spuse încet Pilar.
   - Cum aş fi putut? Dacă era arestat cineva dintre voi? Atunci aş fi avut nevoie de el, ca să dovedesc că eu fusesem. Iar acum... Trebuie să le spun lui James şi Linc, înainte de a vorbi cu poliţia.
   Ciclurile, îşi spuse Sophia. Uneori, trebuia să fie oprite.
   - Dacă nu foloseai astă seară acelaşi pistol ca să-mi salvezi viaţa, n-ar mai fi fost nevoie să le spui nimic.
   - Te iubesc, răspunse simplu Helen.
   - Ştiu. Şi ascultă ce s-a întâmplat aici astă seară. Fii atentă la mine, o apucă ea de umeri. Ai intrat şi l-ai văzut pe Jerry ameninţându-mă cu arma. Adusese cu el ambele pistoale - ca să le planteze în camera mea şi să mă implice. Ne-am luptat, iar celălalt pistol, cel cu care a fost omorât tatăl meu, a căzut lângă uşă. Tu l-ai luat şi ai tras înainte ca Jerry să tragă în mine.
   - Sophia.
   - Aşa s-a întâmplat, îi luă ea mâna, strângând-o cu putere. Nu-i aşa, mama?
   - Da. Exact aşa s-a întâmplat. Mi-ai salvat copilul. Crezi că eu nu l-aş salva pe al tău?
   - Jerry a murit, adăugă Sophia. A ucis, a ameninţat, a distrus, şi totul numai din cauza egoismului tatălui meu. Totul se sfârşeşte aici.
   Se aplecă şi o sărută pe Helen pe obraz.
   - Îţi mulţumesc. Pentru toată viaţa.

   În aceeaşi noapte, Sophia stătea în bucătărie, bând ceai cu brandy.
   Îşi depusese declaraţia şi stătuse lângă Helen în timp ce şi-o prezenta pe a ei.
   - Nonna, luă ea mâna bunicii sale. Oare am procedat bine?
   - Din dragoste ai făcut-o. Uneori, asta contează mai mult. A fost o dovadă de mare curaj din partea ta, Sophia. Sunt mândră de tine.
   Tereza se aşeză, oftând.
   - Helen a luat o viaţă, şi a dăruit alta în schimb. Cu asta, cercul se închide. Mâine, fiica mea se mărită, şi în casa asta va domni din nou fericirea. Şi, în curând, începe recolta - rodul. Încă un sezon se sfârşeşte. Următorul va fi al vostru, îi spuse ea Sophiei. Al tău şi al lui Tyler. Viaţa voastră, moştenirile voastre. Eli şi cu mine ne retragem la 1 ianuarie.
   - Nonna!
   - Făcliile sunt făcute pentru a fi duse mai departe. Ia-o pe cea pe care ți-o dau eu în primire.
   - O iau. Îţi mulţumesc, Nonna.
   - Acum, e târziu. Mireasa trebuie să doarmă, şi eu la fel.
   Se ridică în picioare, lăsându-şi ceaiul neatins.
   - Omul tău s-a întors la cramă. Voi n-aveţi nevoie de aşa de mult somn.
   Adevărat, îşi spuse Sophia, în timp ce alerga prin vie, spre cramă.
   Avea atât de multă energie, încât nici nu credea să mai adoarmă vreodată. Tyler aprinsese luminile, iar vechea clădire stătea cocoşată în penumbră. Prin ferestre se vedeau urme de fum, dar continua să stea în picioare.

   În timp ce Sophia se apropia în fugă, Tyler ieşi pe uşa spartă. Şi o prinse în braţe, ridicând-o la câteva palme în aer.
   - Ai venit, Sophia. M-am gândit că aveai nevoie de câtva timp cu mama ta, şi urma să vin după tine.
   - Am ajuns eu prima. Ţine-mă aşa, bine? Ţine-mă şi-atât.
   - Poţi fi sigură.
   Îşi îndesă obrazul în părul ei.
   - Doamne, Doamne, când mă gândesc...
   - Nu de gândi, Ty. Nu te gândi, îl întrerupse ea, sărutându-l.
   - N-am să te mai pot scăpa din vedere, cred, 10-15 ani.
   - Îmi convine de minune.
   - Vom reclădi crama, ne vom reclădi vieţile. Giambelli-MacMillan va reveni, mai puternică şi mai bună ca oricând. Asta vreau.
   - Cu atât mai bine, pentru că şi eu o doresc. Hai acasă, Sophia.
   Îi luă mâna într-a lui şi porniră, lăsând în urmă ruinele şi cicatricele. La răsărit, cerul se lumina de ziuă. Soarele avea să răsară curând, peste un început nou şi minunat. 

 

SFÂRȘIT