Vincent Easton aștepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat.
Își spuse în sinea lui: „Câți bărbați au așteptat aici o femeie care n-a venit?”
Un gând năpraznic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Știa el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei - ființa frumoasă, veselă care era soția lui Richard Darrell și cealaltă - tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer`s Close.
Ca o floare de magnolie - așa îi apărea ea în gând - poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceața parfumului florilor de magnolie și una sau două petale, precum catifeaua, aromate, căzură plutind, așternându-se cu fața în sus care arăta atât de albă, atât de moale și atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie - exotică, parfumată, misterioasă.
Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Și-acum o aștepta să vină la el pentru totdeauna.
Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă așa ceva? Însemna să renunțe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă așa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo 9 zile de uimire generală, de scandal cu mari implicații care nu va fi niciodată uitat cu desăvârșire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri - un divorț discret, spre exemplu.
Dar ei nu se gândiseră nicio clipă la așa ceva, cel puțin el nu. Dar ea? se întrebă el. Nu știuse niciodată despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit - unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viață să-i ofere, după strălucirea Londrei? Și totuși, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simțea nevoia să-i ceară să vină.
Ea consimțise foarte liniștită, fără ezitări sau proteste, ca și cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.
- Mâine? întrebase el amețit, aproape fără să-i vină a crede.
Și ea promisese pe tonul acela blând, sfârșit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societății.
Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant - un șuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de fațetel. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniștea înnegurată a unei perle - o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.
Ea promisese. Și-acum el o aștepta să-și îndeplinească promisiunea.
Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.
Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînțeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se așteptase vreodată la așa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obișnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.
Simțea că-l cuprinde furia și amărăciunea frustrărilor.
Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil.
Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea eternitatea în față. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuță neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feței.
Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:
- Deci ai venit, ai venit. În cele din urmă!
- Desigur.
Cât de calm suna vocea ei!
- Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna și respirând greu.
Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoși. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil.
- De ce?
El nu răspunse. În schimb, se întoarse într-o parte și opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp.
Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială și grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat și casele cafenii din sudul Londrei defilau prin fața lor.
II
Theodora Darrell stătea în fața lui. Deci, era cu el.
Și el cât de neîncrezător dusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise să creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparțină vreodată.
Acum așteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colț liniștită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecați, genele lungi, negre, mângâiau pomeții pufoși ai obrajilor.
El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândește? La mine? La soțul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăște sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu știu. N-am să știu niciodată. O iubesc și nu știu nimic despre ea - nici ce gândește, nici ce simte”.
Gândurile lui se învârteau în jurul soțului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulțime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soții lor, despre cât de neînțelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase.
Vincent Easton reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri.
Doar cu câteva excepții, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell.
Eeaston știa despre el ceea ce cunoșteau toți. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toți îl plăceau pe Darrell. Soția lui a părut să fie întotdeauna în relații excelente cu el. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu și-ar fi mărturisit amărăciunile în public.
N-au schimbat nicio vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună prin grădină, în tăcere, umăr lângă umăr și el simțise tremurul slab care o cuprinsese la atingerea lui, nu fusese niciun fel de explicație, niciun fel de definire a situației lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o ființă mută, vibrând, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumusețea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soțul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-și asigure iubitul și pe ea însăși că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.
Dar acum, conspirația tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu știa nimic despre ființa asta stranie care-și lega de bună voie viața de a lui. Se temea.
Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă și puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din fața lui. Simți din nou acel tremur slab care o cuprindea și îi căută mâna. Se aplecă mai mult și o sărută prelung, fără grabă. Simți răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei și fu mulțumit.
Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu voia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Și atunci spuse pe un ton ușor ironic:
- Ești foarte tăcută.
- Da?
- Da.
Așteptă 1 minut, apoi spuse pe un ton mai grav:
- Ești sigură că... nu regreți?
Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.
- O, nu!
El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.
- La ce te gândești? Vreau să știu.
În șoaptă răspunse:
- Cred că mi-e frică.
- Frică?
- De fericire.
Atunci el o luă în brațe, o strânse la pieptul lui și o sărută pe față și pe gât.
- Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
Răspunsul ei era în îmbrățișarea trupului său, în abandonul buzelor sale.
Apoi se întoarse în colțul său. Luă o revistă; și ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci își zâmbeau.
Sosiră la Dover imediat după ora 5. Urmau să petreacă noaptea acolo și să traverseze spre continent în ziua următoare.
Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ținea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele și s-au retras.
Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară. În clipa următoare erau unul în brațele celuilalt.
Se auzi o bătaie în ușă și se îndepărtară.
- Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.
Theo zâmbi.
- Nu cred, spuse ea blând.
Așezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva și se retrase.
Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.
- Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? întrebă el.
Theo stătea în capul oaselor înțepenită pe sofa. Privea înainte cu ochii cerniți și fața avea o paloare cadaverică.
Vincent se repezi la ea.
- Ce e, iubito?
În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.
Vincent apucă ziarul. Citi: „Eșec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deși avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să știe. Se uită întrebător la Theo.
- Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.
- Soțul tău?
- Da.
Vincent se uită din nou la ziar și citi informația proaspăt tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „Faliment neașteptat”, „urmează serioase revelații”, „alte firme afectate”, îl surprinseră neplăcut.
Întrerupt de un zgomot, ridică privirea.
Theo își aranja pălărioara ea neagră în fața oglinzii. Ea se întoarse. Se uită țintă în ochii lui.
- Vincent, trebuie să mă duc la Richard.
El sări în sus.
- Theo, nu fi absurdă.
Ea repetă mecanic.
- Trebuie să mă duc la Richard.
- Dar, draga mea...
Arătă cu mâna spre ziarul de pe dușumea.
- Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.
- L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.
Clătină din cap cu tristețe.
- Nu înțelegi. Trebuie să mă duc la Richard.
Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o ființă atât de moale, de docilă, putea să fie așa de intransigentă.
La început, nu îl contrazise. Îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în brațele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele, dar, deși gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simțea la ea ceva îndepărtat și de neînvins care rezista rugăminților sale.
În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul și obosit de încercările zadarnice. După rugăminți îi făcu reproșuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Și astea le ascultă în liniște, fără să protesteze, cu fața mută și îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească și s-o jignească.
Și puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roșu, pufos.
Theodora stătea lângă ușă, o umbră neagră cu o față albă.
Totul se terminase. Spuse încet:
- La revedere, Vincent.
El nu răspunse.
Ușa se deschise și se închise din nou.
III
Familia Darrell locuia într-o casă din Chelsea - o casă din lumea veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii. În fața casei creștea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuși, o magnolie.
Theo se uită în sus la ea, 3 ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.
Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace și încolo prin cameră - un om tânăr, cu o față frumoasă și o expresie neliniștită. Scoase o exclamație de ușurare când ea intră.
- Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ți-ai luat bagajul și că ai plecat undeva afară din oraș.
- Am văzut știrile și m-am întors.
Richard Darrell o luă de după umeri și o trase spre canapea. Se așezară unul lângă altul. Theo se aliberă din strânsoarea brațului de o manieră care părea perfect naturală.
- Cât de rău stai, Richard? întrebă ea liniștită.
- Cât de rău se poate. Și asta spune totul.
- Povestește-mi!
El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea și-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să știe că, din când în când, camera se încețoșa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în fața ochilor ei.
Cu toate astea, reuși să asculte destul de clar. El se întoarse și se așeză pe canapea lângă ea.
- Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.
Theo aprobă din cap, gânditoare.
- O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu stau chiar așa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.
- O! Exact! Da.
Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat.
Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”
- Nu mai e nimic, Richard? îl întrebă ea cu blândețe. Ceva mai rău?
El ezită doar o clipă:
- Mai rău? Ce să fie?
- Nu știu, spuse Theo.
- O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă.
O luă deodată de după umeri.
- Îmi pare bine că ești aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce ești aici. Orice altceva s-ar întâmplat, te am pe tine, nu-i așa?
Ea răspunse încet:
- Da, mă ai pe mine.
Și de data asta, ea îi lăsă brațul pe umeri. El o sărută și o trase la pieptul său, ca și cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.
- Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat și ea răspunse ca înainte:
- Da, Richard.
De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.
- Sunt extenuat, spuse el. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu știu ce-aș face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soție e o soție, nu-i așa?
Ea nu răspunse, doar își plecă aprobator capul.
Își puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.
Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”
În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos și-l mângâie încet, cum numai o mamă știe să-și aline fiul.
Richard murmură vag:
- Totul o să fie în ordine, acum că ești aici. N-o să mă părăsești.
Începu să răsufle încet și egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.
Dar ochii ei priveau pierduți în întunericul din față, fără să vadă nimic.
- Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? întrebă Theodora.
Asta se întâmpla 3 zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.
Richard tresări și se înroși.
- Nu-nțeleg ce vrei să spui, pară el.
- Chiar?
Îi aruncă scurt o privire.
- Sunt, desigur, unele detalii.
- Nu crezi c-ar trebui să știu totul, dacă vrei să te ajut?
O privi în mod ciudat.
- Ce te face să crezi că vreau să mă ajuți?
Era puțin uimită.
- Dragul meu Richard, sunt soția ta.
El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.
- Sigur că ești, Theo. Și o soție frumoasă. Nu suport femeile urâte.
Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.
- Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el. Mai e ceva.
Se întrerupse.
- Și?
- E așa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele rețin aspectele negative, imaginându-și că un lucru este așa cum nu este de fapt.
Theo nu spuse nimic.
- Înțelegi, continuă Richard, legea e un lucru și ceea ce este bine și rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă și cinstită, dar legea o interpretează altfel. În 9 cazuri din 10 totul se dovedește a fi în regulă și a zecea oară, ei bine, dai în bară.
Theo începea să înțeleagă. Se gândi: „De ce nu mă surprinde? Am știut întotdeauna, undeva, acolo înăuntru, că el nu acționa corect!”
Richard continua să vorbească. Se explica în extenso.
Theo era mulțumită că el învăluia adevăratele detalii ale afacerii în această mantie de vorbărie goală. Problema privea o mare parte dintr-o proprietate sud-africană. Ceea ce făcuse exact Richard n-o interesa să afle. Din punct de vedere moral, o asigura el, totul era corect fără niciun dubiu; din punct de vedere legal, ei bine, era adevărat că neretrăgându-se din afacere, se făcuse pasibil de încălcarea legii.
În timp ce vorbea, se uita din când în când la soția sa. Era nervos și nu se simțea în largul său. Continua să se scuze și încerca să se explice. Apoi, în cele din urmă, într-un exces de justificări, clacă. Poate ochii lui Theo, o clipă disprețuitori, produseseră efectul acesta. Se aruncă într-un scaun lângă șemineu, cu capul în mâini.
- Asta-i, Theo, spuse el dărâmat. Ce hotărâre iei?
Imediat ea se duse la el și, îngenunchind lângă scaun, își lipi fața de a lui.
- Ce se poate face, Richard? Ce putem face?
O luă în brațe.
- Vorbești serios? O să mă susții?
- Desigur, dragul meu, desigur.
Mișcat de sinceritatea ei, spuse fără voia lui:
- Sunt un hoț, Theo. Asta înseamnă de fapt, despuiat de limbajul pretențios, pur și simplu un hoț.
- Atunci sunt soția unui hoț, Richard. Ne vom scufunda sau vom înota împreună.
Rămaseră tăcuți pentru o clipă. Deodată, Richard își recăpătă ceva din maniera sa degajată.
- Știi, Theo, am un plan, dar o să vorbim despre el mai târziu. Se apropie ora cinei. Trebuie să mergem să ne schimbăm. Pune-ți pe tine chestia aia a ta crem, cum îi spune, știi - modelul callot.
Theo ridică din sprâncene întrebătoare.
- Pentru o seară acasă?
- Da, da, știu. Dar îmi place. Îmbrac-o, e o minunăție. Îmi vine buna dispoziție când te văd că arăți splendid.
Theo coborî la cină în rochia callot. Era o creație din brocart crem, cu un fir subțire auriu în țesătură și o nuanță de roz-pal care-i dădea căldură cremului. Avea un decolteu îndrăzneț, prelung în spate și nimic nu ar fi fost mai bine croit ca să-i pună în valoare uluitoarea albeață a gâtului și a umerilor. Era cu adevărat acum o floare de magnolie.
Ochii lui Richard rămaseră ațintiți asupra ei, cu expresia unei calde admirații.
- Fată dragă. Știi, arăți pur și simplu uimitor în rochia asta.
Se duseră la cină. În timpul serii, Richard cu nervos și nu semăna cu el însuși, glumea și râdea de orice prostie, ca și cum încerca în van să facă vânt grijilor. În câteva rânduri, Theo încercă să-l aducă înapoi la subiectul pe care-l discutaseră mai înainte, dar el se îndepărta cu abilitate.
Apoi, deodată, când ea se ridică să se ducă la culcare, el reveni la subiect.
- Nu, nu pleca încă. Vreau să-ți spun ceva. Știi, în legătură cu afacerea asta mizerabilă.
Ea se așeză din nou.
Richard începu să vorbească repede. Cu puțin noroc totul s-ar putea mușamaliza. El își acoperise urmele cu destulă ingeniozitate. Atât timp cât anumite documente nu ajung în mâinile adresantului...
Se opri intenționat.
- Documente? întrebă Theo perplexă. Vrei să spui că le vei distruge?
Richard făcu o grimasă.
- Le-aș distruge dac-aș pune mâna pe ele. Asta-i încurcătura dracului!
- La cine sunt atunci?
- La un om pe care-l cunoaștem amândoi, Vincent Easton.
O exclamație foarte slabă îi scăpă lui Theo. Ea încercă să și-o înăbușe, dar Richard o observase.
- Am bănuit c-a știut tot timpul ceva despre afacere. De aceea l-am invitat aici de câteva ori. Poate-ți amintești că te-am rugat să fii drăguță cu el?
- Îmi amintesc, răspunse Theo.
- Nu știu cum se face, dar se pare că n-am reușit deloc să intru în relații prietenești cu el. Nu știu de ce. Dar el te place. Aș zice că te place chiar foarte mult.
Theo spuse pe un ton foarte clar:
- Da.
- Ah! exclamă Richard încântat. Asta-i bine. Acum înțelegi ce urmăresc. Sunt convins că dacă te duci la Vincent Easton și-i ceri să-ți dea documentele alea, el n-o să te refuze. Ești o femeie drăguță, știi, chestii de genul ăsta.
- Nu pot să fac asta, spuse Theo repede.
- Prostii.
- Nici nu vreau să aud.
Pete roșii îi apărură încet lui Richard pe față. Ea vedea cât de furios devenea.
- Fată dragă, am impresia că nu prea îți dai seama cum stăm. Dacă treaba iese la iveală, sunt pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Asta înseamnă ruină, oprobriu public.
- Vincent Easton nu va folosi documentele acelea împotriva ta. Sunt sigură de asta.
- Nu despre asta e vorba. El poate că nu-și dă seama că documentele mă incriminează. Asta-i numai în legătură cu... afacerile mele, cu cifrele pe care le vor descoperi. O! Nu pot să intru în detalii. Mă va ruina fără să știe ce facă dacă cineva nu-i explică situația.
- Poți s-o faci tu însuți. Scrie-i!
- Ei bravo, la ce-o să folosească asta! Nu, Theo, avem o singură cale de ieșire. Tu ești cartea mea câștigătoare. Tu ești soția mea. Trebuie să mă ajuți. Du-te la Easton în seara asta...
Un țipăt înăbușit izbucni din pieptul femeii.
- Nu noaptea. Poate mâine.
- Doamne, Theo, nu-ți dai seama cum stau lucrurile. Mâine poate fi prea târziu. Dacă te-ai duce acum, imediat, la apartamentul lui Easton...
El o văzu tresărind, dând înapoi și încercă s-o încurajeze.
- Știu, fată dragă, știu. Trebuie să faci un lucru murdar. Dar e pe viață sau pe moarte. Theo, n-o să mă lași tocmai acum? Ai spus c-ai face orice să mă ajuți.
Theo se auzi vorbind fără voia ei, pe un ton aspru, sec.
- Nu asta. Am motive.
- E pe viață sau pe moarte, Theo. Vorbesc serios! Privește!
Trase un sertar de la birou și scoase un revolver. Dacă era ceva teatral în gestul lui, ea nu observă.
- Ori te duci, ori mă împușc. Nu pot să fac față dezonoarei. Dacă nu faci ce-ți cer, voi fi un om mort până mâine dimineață. Îți jur solemn că ăsta-i adevărul.
Theo scoase un țipăt răgușit.
- Nu, Richard, nu fă asta!
- Atunci, ajută-mă.
Aruncă revolverul pe masă și îngenunche lângă ea.
- Theo, dragă, dacă mă iubești, dacă m-ai iubit vreodată, fă asta pentru mine. Ești soția mea, Theo, n-am pe nimeni altcineva.
Îi auzea vocea, murmurând rugătoare, implorând-o. Și, în cele din urmă, Theo își auzi propria voce spunând:
- Foarte bine, da!
Richard o conduse până la ușă și o băgă într-un taxi.
IV
- Theo!
Vincent Easton sări în picioare fericit, fără să-și creadă ochilor. Ea stătea în ușă. Capa ei de hermină albă îi atârna pe umeri.
„Niciodată”, se gândi Easton, „nu arătase atât de frumoasă”.
- Ai venit, totuși.
Theo întinse o mână ca să-l oprească, în timp ce el se îndrepta spre ea.
- Nu, nu Vincent, nu e ceea ce crezi tu.
Vorbi încet, grăbit.
- Am venit trimisă de bărbatu-meu. El crede că sunt niște documente care i-ar putea face rău. Am venit să te rog să mi le dai.
Vincent stătea liniștit, uitându-se la ea. Apoi izbucni în râs.
- Deci asta-i, da? Mi s-a părut că „Hobson, Jekyll and Lucas” îmi suna cunoscut, dar n-am putut să-mi dau seama atunci. Nu știam că soțul tău avea vreo legătură cu firma. Treburile merg prost acolo de la o vreme. Am fost trimis să cercetez afacerea. Am bănuit niște nereguli. Nu m-am gândit niciodată la omul din vârful piramidei.
Theo nu spuse nimic. Vincent se uită la ea curios.
- Pentru tine asta nu contează? întrebă el. Că.. hai s-o spunem pe șleau, că soțul tău e un escroc?
Ea dădu din cap că nu.
- Asta mă face mat, spuse Vincent.
Apoi adăugă liniștit:
- Vrei să aștepți un minut, două? Să aduc documentele.
Theo se așeză pe un scaun. El se duse în camera cealaltă. Se întoarse imediat și-i dădu în mână un mic pachet.
- Mulțumesc, spuse Theo. Ai un chibrit?
Luând cutia de chibrituri pe care i-o întinse, ea îngenunche lângă cămin. Când hârtiile ajunseră o grămăjoară de scrum, ea se ridică.
- Mulțumesc, spuse ea din nou.
- N-ai pentru ce, răspunse el formal. Să-ți chem un taxi.
Îi deschise ușa de la mașină și o văzu plecând. O întrevedere scurtă, stranie, formală. După prima, nici nu îndrăzniseră măcar să se uite unul la altul. Bine, deci ăsta era sfârșitul. Avea să plece în străinătate, să încerce să uite.
Theo se aplecă în față și vorbi cu taximetristul. Nu se putea întoarce imediat la casa din Chelsea. Îi trebuia un respiro. Reîntâlnirea cu Vincent o tulburase groaznic. Numai dacă... numai dacă. Dar îți adună gândurile. Iubire pentru soțul ei nu mai simțea, dar îi datora loialitate. El se afla la ananghie, ea trebuia să-i fie alături. Orice făcuse, el o iubea; jignirea lui fusese comisă împotriva societății, nu împotriva ei.
Taxiul o luă la întâmplare prin străzile largi din Hampstead. Ieșiră în câmp și o briză rece de aer înviorător îi mângâie obrajii. Acum își revenise. Taxiul se înapoi în grabă spre Cheslea.
Richard ieși s-o întâmpine în hol.
- Ei, întrebă el, ți-a luat mult timp.
- Zău?
- Da, foarte mult timp. E totul... în ordine?
El o urmă, cu o privire vicleană în ochi. Mâinile îi tremurau.
- E... e totul în ordine, da? întrebă din nou.
- Le-am ars eu însămi.
- O!
Intră în birou și se aruncă într-un fotoliu mare. Fața îi era cadaverică și tot trupul chircit de oboseală.
Se gândi: „Numai dacă aș putea să mă duc acum la culcare și să nu mă mai trezesc niciodată!”
Richard o cerceta. Îi arunca mereu câte o privire, una timidă, alta pe furiș. Ea nu observă nimic. Era pe altă lume.
- Totul a mers bine, da?
- Ți-am spus.
- Ești sigură că erau documentele care trebuiau? Te-ai uitat?
- Nu.
- Atunci...
- Sunt sigură, îți spun. Nu mă plictisi, Richard. Nu mai pot să suport nimic în noaptea asta.
Richard se mișca nervos.
- Nu, nu. Văd.
Se agita prin cameră. Deodată veni spre ea, puse mâna pe umărul ei. Ea i-o dădu la o parte.
- Nu m-atinge.
Încercă să râdă.
- Îmi pare rău, Richard. Sunt cu nervii la pământ. Simt că nu pot să suport să fiu atinsă.
- Știu. Înțeleg.
Din nou începu să patruleze prin cameră.
- Theo, izbucni el deodată. Îmi pare al dracului de rău.
- Poftim?
Ea ridică privirea, tresărind ușor.
- N-ar fi trebuit să te las să te duci acolo la ora asta din noapte. Nu m-am gândit niciodată că vei fi supusă unei... neplăceri.
- Neplăcere?
Ea râse. Cuvântul păru s-o amuze.
- Tu nu știi! O, Richard, tu nu știi!
- Ce să nu știu?
Ea spuse foarte grav, uitându-se drept în față:
- Ce m-a costat noaptea asta.
- Doamne! Theo! N-am vrut niciodată... tu... tu ai făcut-o pentru mine? Porcul! Theo... Theo... N-aș fi crezut. N-aș fi putut bănui. Doamne!
Îngenunchease lângă ea, bâlbâindu-se, o cuprinse în brațe și ea se întoarse și eu uită la el ușor surprinsă, ca și cum cuvintele lui îi reținuseră, în sfârșit, cu adevărat atenția.
- N-am... n-am vrut niciodată...
- N-ai vrut ce, Richard?
Tonul ei îl făcu să tresară.
- Spune-mi. Ce n-ai vrut tu niciodată?
- Theo, să nu vorbim despre asta. Nu vreau să știu. Nu vreau să mă gândesc niciodată.
Ea se uita la el, complet trează acum, cu toate simțurile în alertă. Cuvintele ei sunară clar și răspicat:
- N-ai vrut niciodată... Ce crezi că s-a întâmplat?
- Nu s-a întâmplat, Theo. Să spunem că nu s-a întâmplat.
Dar ea îl privea încă țintă până când adevărul începu să i se desfășoare încet în față.
- Tu crezi că...
- Nu vreau...
Ea îl întrerupse:
- Tu crezi că Vincent Easton a cerut un preț pentru scrisorile alea? Tu crezi că eu... l-am plătit?
Richard spuse slab și neconvingător:
- Nu... nu mi-am închipuit niciodată că este un astfel de om.
V
- Nu ți-ai închipui?
Se uita la el pătrunzător. Își lăsă ochii în jos în fața ei.
- De ce mi-ai cerut să mă îmbrac cu rochia aceasta? De ce m-ai trimis acolo singură la ora asta din noapte? Ai ghicit că... ținea la mine. Ai vrut să-ți salvezi pielea, cu orice preț, chiar cu prețul cinstei mele.
Ea se ridică.
- Acum înțeleg. Ai urmărit aceasta încă de la început, sau cel puțin ai văzut în ea o posibilitate și asta nu te-a făcut să șovăi.
- Theo...
- Nu poți s-o negi. Richard, credeam că te cunoșteam bine. Mi-am dat seama aproape de la început că nu erai așa de corect cum te consideră lumea. Dar mi-am închipuit că ești corect cu mine.
- Theo...
- E ceva neadevărat în ceea ce spun?
Tăcea, deși ar fi vrut s-o contrazică.
- Ascultă, Richard. Trebuie să-ți spun ceva. Acum 3 zile când necazul ăsta te-a trăznit, servitorii ți-au spus c-am plecat în provincie. Era numai parțial adevărat. Fugisem cu Vincent Easton...
Richard scoase un sunet nearticulat. Ea întinse mâna să-l oprească.
- Așteaptă. Eram la Dover. Am văzut ziarul... Mi-am dat seama ce se întâmplase. Atunci, după cum știi, m-am întors.
Ea se opri.
Richard o prinse de încheietura mâinii. Privirea ochilor lui o ardea.
- Te-ai întors... la timp!
Theo râse puțin, cu amărăciune.
- Da, m-am întors, așa cum spui tu „la timp”, Richard.
Soțul îi dădu drumul la mână. Stătea lângă șemineu, cu capul pe spate. El arăta frumos, cu o înfățișare nobilă.
- În acest caz, zise el, te pot ierta.
- Eu nu pot.
Cele 3 cuvinte răsunară răspicat. Avut efectul unei bombe într-o cameră liniștită. Richard porni spre ea, holbându-se, cu maxilarul căzut, arătând aproape comic.
- Tu... ce... ce-ai spus, Theo?
- Am spus că eu nu pot să te iert! Când te-am părăsit pentru un alt bărbat, am păcătuit, poate nu tehnic, dar în intenție, ceea ce este același lucru. Dar dacă am păcătuit, am păcătuit din dragoste. Nici tu nu mi-ai fost credincios de la începutul căsătoriei noastre. O, da, ștu. Asta am iertat, fiindcă am crezut cu adevărat în dragostea ta pentru mine. Dar lucrul pe care l-ai făcut în seara asta este cu totul diferit. Este un lucru urât, Richard - un lucru pe care nicio femeie nu-l iartă. M-ai vândut, propria ta soție, ca să-ți cumperi siguranța!
Își luă mantia și se îndreptă spre ușă.
- Theo, bolborosi el, unde te duci?
Se uită peste umăr la el.
- Cu toții trebuie să plătim în viața asta, Richard. Pentru păcatul meu trebuie să plătesc în singurătate. Pentru al tău, tu ai scos la mezat lucrul pe care-l iubești și l-ai pierdut!
- Unde te duci?
Respiră adânc.
- Să-mi găsesc libertatea. Nu mai e nimic care să mă lege de locul acesta.
Auzi ușa închizându-se. Trecură veacuri, sau numai câteva minute? Ceva plutea, lăsându-se ușor la pământ, afară, în fața ferestrei - ultima petală de magnolie, delicată, parfumată, înmiresmată.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu