Hercule Poirot își întinse picioarele spre radiatorul electric așezat lângă perete. Barele sale încinse la roșu, frumos aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată.
Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform și întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria asta.
Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându-se la ceas. Era aproape 11 și jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să-l sune la ora asta. Era posibil să fie o greșeală.
Sau, murmură ca pentru el, cu un zâmbet straniu, este un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la țară, cu o orhidee pastelată încleștată în mâna sa stângă și cu o pagină ruptă dintr-o carte de bucate, prinsă cu un ac de piept.
Zâmbind la acest scenariu imaginar, ridică receptorul.
Imediat o voce se auzi - vocea răgușită a unei femei, cu o tentă de disperare și urgență în ea.
- Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot?
- Hercule Poirot la telefon.
- Domnule Poirot, puteți veni imediat, sunt în pericol, într-un mare pericol, știu asta...
Poirot spuse aspru:
- Cine sunteți? De unde vorbiți?
Vocea se auzi mai slab, dar și mai îngrijorată.
- Imediat... e vorba de viață sau de moarte... „Jardin des Cygnes”... imediat... masa cu iriși galbeni...
Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată și nu se mai auzi nimic.
Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinți:
- E ceva aici foarte curios.
În ușa restaurantului „Jardin des Cygnes”, Luigi cel gras se grăbi să-l întâmpine.
- Buona sera, domnule Poirot. Doriți o masă, da?
- Nu, nu dragul meu Luigi. Mă uit după niște prieteni. Dau o raită, poate încă n-au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colț cu iriși galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele roșii, de ce numai pe masa aia ați pus iriși galbeni?
Luigi ridică din umeri foarte expresiv.
- O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului Barton Russell, un american imens de bogat.
- Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu-i așa, Luigi?
- Monsieur are dreptate, spuse Luigi.
- Văd la masa aceea o cunoștință de-a mea. Mă duc să stăm de vorbă.
Poirot își croi drum, cu delicatețe, pe lângă ringul de dans, pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită pentru 6 persoane, dar, deocamdată, era un singur ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist și care bea șampanie.
Nu era deloc persoana pe care se așteptase s-o vadă Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell.
Poirot se opri, fără zgomot, lângă masă.
- Ah, e aici, cumva, prietenul meu, Anthony Chapell?
- O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliției! strigă tânărul. Nu Anthony, dragul meu - Tony, pentru prieteni!
Trase un scaun.
- Hai, stai lângă mine. Să vorbim despre crime! Să mergem și mai departe și să bem pentru crime.
Turnă șampanie într-un pahar gol.
- Dar ce cauți tu în învălmășeala asta de cântece, dans și veselie, dragul meu Poirot? N-avem cadavre aici, absolut niciun singur cadavru să-ți oferim.
Poirot sorbi din șampanie.
- Pari foarte vesel, mon cher!
- Vesel? Mă simt nenorocit, prăbușit de amărăciune. Spune-mi, auzi melodie pe care o cântă. O recunoști?
Poirot se aventură cu multă precauție:
- Are, probabil, ceva de-a face cu fata care te-a părăsit?
- Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se compară cu dragostea care te face nefericit!” Așa se numește.
- Aha?
- Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită și fata mea dragă e aici și dansează cu altcineva.
- De asta ești așa melancolic? întrebă Poirot.
- Exact. Știi, Pauline și cu mine am avut, ceea ce oamenii de rând numesc o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte și eu 5 din fiecare sută. Cele 5 ale mele erau: „dragă, stai să-ți explic”. Ea reîncepea cu cele 95 și nu înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc.
- Pauline? murmură Poirot.
- Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tânără, frumoasă și dezgustător de bogată. În seara asta Barton Russell dă o petrecere. Îl cunoști? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare și personalitate. Soția lui a fost sora Paulinei.
- Și cine mai ia parte la petrecere?
- O să-i cunoști într-o clipă, când se oprește muzica. E Lola Valdez, știi, dansatoarea sud-americană din nou spectacol de la „Metropole” și Stephen Carter. Îl cunoști pe Carter, lucrează în diplomație. Foarte secretor. I se spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea de a declara etc, etc”. Iată-i că vin.
Poirot se ridică. Fu prezentat lui Barton Russell, lui Stephen Carter, seniorei Lola Valdez, o ființă brunetă, lascivă și Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă, cu ochii mari, luminoși.
Barton Russell spuse:
- Cum, acesta-i marele Hercule Poirot? Îmi face multă plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreți să stați jos și să rămâneți cu noi? Asta dacă nu...
Tony Chapell îl întrerupse.
- Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah?
- Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot și eu, o dată, să încerc să mă distrez?
- Poate ți-ai dat întâlnire aici cu Carter. Ultimele știri despre situația internațională de la Națiunile UNite, acum atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va declara mâine război!
Pauline Watherby spuse tăios.
- De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony?
- Scuze, Pauline.
Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune.
- Ce severă sunteți, mademoiselle.
- Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul!
- Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase.
- O, nu, domnule Poirot. N-am vrut să spun asta.
Se întoarse zâmbitoare spre el și îl întrebă:
- Sunteți, într-adevăr, un fel de Sherlock Holmes și faceți deducții miraculoase?
- Ah, deducțiile, nu sunt așa de ușor de făcut în viața adevărată. Dar să fac o încercare? Așadar, să deduc că irișii galbeni sunt florile dumneavoastră preferate?
- Ați greșit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii.
Poirot oftă.
- Un eșec. O să încerc mai departe. În seara asta, nu cu mult timp în urmă ați telefonat cuiva.
Pauline râse și bătu din palme.
- Exact.
- Imediat după ce-ați sosit aici?
- Ați ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe ușă.
- Ah, asta nu e chiar așa. Ați telefonat înainte de a veni la masă?
- Da.
- În mod hotărât e foarte rău.
- O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de-ați știut că am telefonat?
- Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Și persoana căreia i-ați telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H?
Pauline râse.
- Ați greșit. I-am telefonat cameristei mele să pună la poștă niște scrisori extrem de importante pe care n-am reușit să le expediez. O cheamă Louise.
- Sunt încurcat, foarte încurcat.
Muzica începu din nou.
- Dansăm, Pauline? întrebă Tony.
- Nu vreau să dansez iar atât de repede, Tony.
- Ce poate să fie oare mai rău! exclamă Tony cu amărăciune, adresându-se parcă întregii lumi.
Poirot îi șopti sud-americanei din partea cealaltă a lui:
- Seniora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale afară de demodat.
Lola Valdez răspunse:
- Ah, e una prostie ce spuneți acolo! Sunteți încă un tânăr. Părul este încă negro!
Poirot tresări ușor.
- Pauline, în calitate de cumnat și tutore al tău, rosti Barton Russell pe un ton imperativ, am să te forțez să vii la dans! Ăsta-i vals și e singurul la care mă pricep.
- Dar cum nu, Barton, dansăm imediat.
- Ești o fată bună, Pauline, e minunat din partea ta.
Plecară împreună. Tony își îndepărtă scaunul de masă. Apoi se uită la Stephen Carter.
- Ești un tip vorbăreț, nu-i așa, Carter? remarcă el. Înveselești grupul cu conversația ta spirituală, ei, ce zici?
- Zău, Chapell, zău, nu știu ce vrei de la mine?
- O, nu știi? îl imită Tony.
- Dragul meu.
- Bea, băiete, bea, dacă nu vorbești.
- Nu, mulțumesc.
- Atunci am să beau eu.
Stephen Carter ridică din umeri neputincios.
- Scuză-mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe care-l cunosc. Un tip cu care am fost la Easton.
Stephen Carter se ridică și se îndreptă spre o masă care se afla câțiva pași mai departe.
Tony spuse încurcat:
- Cineva ar trebui să-i înece pe toți absolvenții ăștia de la Eton încă de la naștere.
Hercule Poirot continua galanta conversație cu bruneta frumoasă de lângă el.
Îi șopti:
- Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale domnișoarei?
- Ah, acum de ce vrea să știe senior?
Lola era șireată.
- Mademoiselle, dacă aș vrea să trimit flori unei doamne, aș fi foarte atent ca acestea să fie cele care îi plac.
- Aceasta este foarte encantador din partea dumneavoastră, domnule Poirot. Vă spun: ador garoafele roșii sau trandafirii foarte roșii.
- Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irișii galbeni.
- Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul meu.
- Ce înțelept... Spuneți-mi, mademoiselle, ați telefonat vreunui prieten în seara asta, de când ați sosit aici?
- Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare curioasă!
- Ah, dar eu sunt un om foarte curios.
- Sunt sigură că sunteți.
Își rostogoli ochii negri în fața lui.
- Un om foarte periculos.
- Nu, nu, nu periculos; să spunem, un om care poate fi util... la pericol! Înțelegeți?
Lola chicoti. Își arătă dinții ei albi.
- Nu, nu, râse ea. Sunteți periculos.
Hercule Poirot oftă.
- Văd că nu înțelegeți. Toată treaba asta este foarte stranie.
Tony se deșteptă din mahmureala lui și spuse dintr-o dată:
- Lola, ce-ai zice să ne repezim și să dăm o raită? Haide.
- Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos!
Tony o luă de umeri și, în timp ce se îndepărtau, îi aruncă o remarcă lui Poirot:
- Bătrâne, poți să meditezi la următoarea crimă!
Poirot zise:
- Spui ceva profund. Da, da, ceva profund...
Rămase pe gânduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni prompt, cu fața lui lată, toată numai zâmbet.
- Mon vieux, spuse Poirot am nevoie de niște informații.
- Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur.
- Aș dori să știu câți dintre oamenii de la masa aceasta au folosit telefonul până acum?
- Vă pot spune, monsieur. Tânăra, cea în alb, a telefonat de îndată ce a ajuns aici. Apoi, s-a dus să-și lase haina și, în timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieșit de la garderobă și a intrat în cabina telefonică.
- Deci, seniora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în restaurant?
- Da, monsieur.
- Altcineva?
- Nu, monsieur.
- Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă!
- Vai, monsieur.
- Da. Cred, Luigi, că în noaptea asta, mai presus de toate, trebuie să fiu cu ochii în patru! Ceva urmează să se întâmple, Luigi și eu nu sunt deloc sigur despre ce este vorba.
- Pot să fac ceva, monsieur?
Poirot făcu un semn. Luigi se depărtă discret. Stephen Carter se întorcea la masă.
- Suntem încă singuri, domnule Carter, spuse Poirot.
- O, cam așa, remarcă celălalt.
- Îl cunoașteți bine pe domnul Barton Russell?
- Da, îl cunosc foarte bine.
- Cumnata lui, micuța domnișoară Weatherby, este foarte încântătoare.
- Da, o fată drăguță.
- Și pe ea o cunoașteți bine?
- Destul.
- O, destul, spuse Poirot.
Carter îl privi cu atenție.
Muzica se opri și ceilalți se întoarseră.
Barton Russell spuse unui ospătar:
- Încă o sticlă de șampanie, repede.
Apoi își ridică paharul.
- Fiți atenți cu toții. Vreau să toastăm. Ca să vă spun adevărul, mica petrecere din seara aceasta are un pretext. După cum știți, am reținut o masă pentru 6 persoane. Noi eram numai 5. Deci, aveam un loc liber. Atunci, printr-o foarte stranie coincidență, s-a întâmplat ca domnul Hercule Poirot să treacă pe aici și l-am rugat să rămână cu noi. Încă nu vă dați seama ce coincidență fericită a fost. Știți, scaunul gol din seara aceasta reprezintă o doamnă - doamna în a cărei memorie dau această petrecere. Doamnelor și domnilor, această petrecere o dedic memoriei scumpei mele soții, Iris, care a murit exact acum 4 ani, la aceeași oră!
Se cree rumoare la masă. Barton Russell, cu fața aproape netulburată, ridică paharul.
- Să bem în memoria ei. Pentru Iris!
- Iris? spuse Poirot aspru.
Se uită spre flori. Barton Russell îi surprinse privirea și aprobă încet din cap.
Cei din jurul mesei murmurau:
- Iris... Iris...
Toți păreau surprinși și nu se simțeau în largul lor.
Barton Russell continuă să vorbească cu intonația sa americană, rar și monoton, fiecare cuvânt pronunțându-l cu greutate.
- S-ar putea să vi se pară tuturor ciudat că sărbătoresc o moarte în felul acesta, printr-o petrecere la un restaurant luxos. Dar am un motiv, da, am un motiv. Pentru ca domnul Poirot să înțeleagă, am să mă explic.
Își întoarse capul spre Poirot.
- Într-o seară, acum 4 ani, domnule Poirot, am organizat o petrecere de felul acesta la New York. Am fost: soția mea și cu mine, domnul Stephen Carter, care era atașat la ambasada din Washington, domnul Anthony Chapell, ce se afla ca musafir în casa noastră de câteva săptămâni, și seniora Valdez, ce încânta New Yorkul atunci cu dansul său. Micuța Pauline - și o bătu pe umăr - avea numai 16 ani, dar i s-a făcut o favoare ca să vină la petrecere. Îți amintești, Pauline?
- Îmi amintesc, da.
Vocea ei era ușor tremurată.
- Domnule Poirot, în noaptea aceea s-a întâmplat o tragedie. Tobele au bătut și programul de cabaret a început. Luminile s-au stins, cu excepția unei pete luminoase din mijlocul ringului. Când luminile s-au reaprins, domnule Poirot, am văzut că soția mea căzuse cu capul pe masă. Era moartă. Moartă de-a binelea. S-a găsit cianură de potasiu pe fundul paharului său de vin și restul din pachet a fost descoperit în geanta ei.
- S-a sinucis? întrebă Poirot.
- Ăsta a fost verdictul.. M-a distrus, domnule Poirot. Exista, probabil, vreun motiv posibil pentru un asemenea act - așa a considerat poliția. Am acceptat decizia ei.
Lovi deodată puternic în masă.
- Dar nu eram satisfăcut... nu, da 4 ani mă gândesc, mă frământ și nu sunt satisfăcut: nu cred că Iris s-a sinucis. Dimpotrivă, domnule Poirot, sunt convins că ea a fost omorâtă de cineva de la această masă.
- Ia ascultă, domnule...
Tony Chapell sărise pe jumătate în picioare.
- Liniștește-te, Tony, zise Russell. N-am terminat. Unul a făcut-o - sunt sigur de asta acum. Cineva care, acoperit de întuneric, a strecurat pachetul pe jumătate gol cu cianură în geanta ei. Cred că știu cine-a fost. Adică, știu adevărul..
Lola spuse pe un ton ridicat, aspru:
- Ești nebun, înnebunit. Cine voia să-i facă rău? Zău, ești nebun. Eu nu mai rămân...
Se opri. Bateristul se dezlănțuise.
Barton Russell spuse:
- Cabaretul. Vom continua în felul acesta. Rămâneți cu toții la locul vostru. Trebuie să mă duc să vorbesc cu orchestra. Am o mică înțelegere cu ei.
Se ridică și plecă de la masă.
- Ce treabă fantastică, comentă Carter. Omul e nebun.
- Da, e înnebunit, spuse Lola.
Luminile se micșorară.
- Aș da orice s-o pot șterge de aici, spuse Tony.
- Nu! se răsti Pauline la el.
Apoi murmură:
- O, dragă... O, dragă...
- Ce s-a întâmplat, mademoiselle? întrebă Poirot.
Ea răspunse aproape în șoaptă:
- E oribil! Este la fel ca în noaptea aceea...
- Sst! Sst! se auzi din mai multe părți.
Poirot vorbi pe un ton mai jos.
- Să vă spun ceva la ureche.
Îi șopti și o bătu ușor pe umăr.
- Totul se va termina cu bine, o asigură el.
- Dumnezeule, ascultați, strigă Lola.
- Ce este, seniora?
- E aceeași melodie, același cântec pe care l-au interpretat în noaptea aceea la New York. Barton Russell trebuie să fi aranjat asta. Nu-mi place ce se întâmplă.
- Curaj... Curaj...
Se auziră din nou sâsâituri.
O fată înaintă spre mijlocul ringului, o fată neagră ca abanosul, cu ochi mari, imenși și dinți albi strălucitori. Începu să cânte cu o voce răgușită, pătrunzătoare, o voce care, în mod curios, te emoționa.
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gândesc la tine
Felul cum mergeai,
Felul cum vorbeai,
Lucrurile pe care mi le spuneai.
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gândesc la tine.
N-aș putea spune
Cu siguranță azi
Dacă ochii tăi erau albaștri sau verzi.
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gândesc la tine.
M-am săturat
Să mă gândesc la tine
Îți spun, m-am săturat
Să mă gândesc la tine...
La tine.. la tine.. la tine..
Melodia languroasă, vocea adâncă de aur a negresei avea un efect puternic. Te hipnotiza, te vrăjea. Chiar și ospătarii îl simțeau. Întreaga sală era cu ochii îndreptați spre ea, hipnotizată de adânca emoție pe care i-o insufla, picurând-o până la saturație.
Un ospătar trecu încet în jurul mesei umplând paharele, murmurând „șampanie” pe un ton jos, dar toată atenția era concentrată asupra petei de lumină strălucitoare, asupra femeii ai cărei strămoși rămăseseră undeva în Africa, ea continuând să cânte cu vocea ei catifelată:
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gândesc la tine.
O, ce minciună
Mă voi gândi la tine... la tine... la tine...
Până voi muri.
Aplauzele izbucniră frenetic. Luminile se aprinseră. Barton Russell se înapoie și se așeză în scaunul său.
- E mare, strigă Tony.
Dar cuvintele lui fură întrerupte de țipătul Lolei.
- Priviți... priviți.
Și-atunci văzură cu toții cum Pauline Weatherby căzuse cu capul pe masă.
Lola țipă:
- A murit... exact ca Iris... ca Iris la New York.
Poirot sări din scaun, făcându-le semn celorlalți să stea pe loc. Se aplecă peste trupul prăbușit pe masă, ridică încet o mână inertă ca să-i ia pulsul.
Fața sa se făcu albă și sumbră. Ceilalți îl priveau. Erau ca paralizați, căzuți în transă.
Poirot dădu încet din cap.
- Da, a murit, la pauvre petite. Și eu stăteam lângă ea! Ah! Dar de data aceasta ucigașul n-o să scape.
Barton Russell, pământiu la față, murmură:
- Exact ca Iris... Ea a văzut ceva, Pauline a văzut ceva în noaptea aceea... Numai că nu era sigură... Mi-a spus că nu era sigură... Trebuie să chemăm poliția... O, doamne, micuța Pauline.
Poirot spuse:
- Unde este paharul ei?
Îl duse la nas.
- Da, miros de cianură. Un miros de migdale amare... aceeași metodă, aceeași otravă...
Îi luă geanta.
- Să ne uităm în geanta ei.
Barton Russell strigă:
- Doar nu credeți că și asta-i tot sinucidere? Pe viața mea!
- Așteptați, îi ceru Poirot. Nu, aici nu-i nimic. Știți, luminile s-au aprins prea repede, încât ucigașul n-a avut timp. Așadar, otrava se află încă la el.
- Sau la ea, spuse Carter.
Se uita la Lola Valdez.
Ea șuieră printre dinți:
- Ce vrei să spui, ce insinuezi? C-am omorât-o eu, asta nu-i adevărat, nu este adevărat, de ce aș face eu un asemenea lucru?
- Te îndrăgostiseși de Barton Russell la New York. Am auzit că așa se bârfea. Frumoasele argentiniene sunt vestite pentru gelozia lor.
- O grămadă de minciuni. Și eu nu sunt din Argentina. Sunt din Peru. Ah, te scuip în față. Te... și ea o dădu pe spaniolă.
- Vă rog să faceți liniște, strigă Poirot. Vreau să vorbesc eu.
Barton Russell spuse hotărât:
- Toată lumea trebuie percheziționată.
Poirot spuse calm.
- Non, non, nu este necesar.
- Cum adică, nu este necesar?
- Eu, Hercule Poirot, știu. Eu văd cu ochii minții. Și-am să vorbesc! Domnule Carter, vreți să ne arătați pachetul din buzunarul de la piept?
- Nu-i nimic în buzunarul meu. Ce dracu`...
- Tony, prietene, vrei să fii atât de bun...
Carter țipă:
- Du-te dracului...
Tony îi sustrase pachetul, înainte ca acesta să se poată apăra.
- Poftiți, domnule Poirot, e așa cum ați spus!
- E o minciună mârșavă, strigă Carter.
Poirot ridică pachetul și citi eticheta.
- Cianură de potasiu. Cazul e încheiat.
Se auzi vocea gravă a lui Barton Russell.
- Carter! Am fost convins tot timpul. Iris te iubea. Voia să plece împreună cu tine. Nu voiai scandal de dragul prețioasei tale cariere, așa încât ai otrăvit-o. O să atârni în ștreang, șarpe veninos.
- Liniște!
Vocea lui Poirot sună fermă și autoritară.
- Încă nu am terminat. Eu, Hercule Poirot, am ceva de spus. Prietenul meu de aici, Tony Chapell, mi-a spus când am venit că sunt în căutarea unei crime. Asta e pe jumătate adevărat. Mă gândeam la crimă, dar am venit să preîntâmpin o crimă. Și am împiedicat-o. Ucigașul a plănuit-o bine, dar Hercule Poirot a fost cu un pas înaintea lui. El a trebuit să gândească repede și să-i șoptească iute ceva la ureche domnișoarei, când luminile s-au stins. Ea e spirt de deșteaptă, mademoiselle Pauline; și-a jucat bine rolul. Mademoiselle, vrei să fii așa de bună și să ne arăți că nu ești moartă?
Pauline se ridică. Începu să râdă cu poftă.
- Învierea Paulinei, spuse ea.
- Pauline, draga mea.
- Tony!
- Iubirea mea!
- Scumpule!
Barton Russell se uita cu gura căscată.
- Nu... nu înțeleg...
- Am să vă ajut să înțelegeți, domnule Barton Russell. Planul dumneavoastră a eșuat.
- Planul meu?
- Da, planul dumneavoastră. Cine era singurul om care avea un alibi cât timp a fost întuneric? Cel care a plecat de la masă - dumneavoastră, domnul Barton Russell. Dar, v-ați întors, învăluit de întuneric, ați dat roată mesei cu o sticlă de șampanie, umplând paharele, i-ați pus cianură în paharul Paulinei și ați lăsat să cadă pachetul pe jumătate gol în buzunarul lui Carter, în timp ce v-ați aplecat peste el ca să luați un pahar. O, da, e ușor să joci rolul unui ospătar în beznă când atenția tuturor este îndreptată în altă parte. Acesta a fost adevăratul motiv pentru petrecerea din seara asta. Cel mai sigur loc de a comite o crimă este în mijlocul mulțimii.
- De ce, de ce naiba să vreau eu s-o omor pe Pauline?
- S-ar putea întâmpla să fie o problemă de bani. Soția v-a lăsat ca tutore al surorii ei. Ați menționat aici acest lucru. Pauline are 20 de ani. La 21 de ani, sau când se va căsători, trebuie să dați socoteală de felul cum i-ați administrat averea. Cred că nu v-ați putea justifica. Ați făcut speculații cu banii ei. Nu știu, domnule Barton Russell dacă v-ați ucis soția în același mod sau dacă sinuciderea ei v-a sugerat ideea acestei crime, dar știu că în seara aceasta v-ați făcut vinovat de încercare de omucidere. Rămâne la latitudinea domnișoarei Pauline dacă vrea să vă dea în judecată.
- Nu, spuse Pauline. Să nu-l mai văd și să plece din țara asta. Nu vreau scandal.
- Ați face bine să vă evaporați rapid, domnule Barton Russell și vă sfătuiesc să aveți grijă în viitor.
Barton Russell se ridică cu fața congestionată.
- Iadul să te mănânce, pușlama de belgian prăpădit care-ți bagi coada unde nu-ți fierbe oala.
Plecă furios.
Pauline oftă.
- Domnule Poirot ați fost minunat...
- Dar, dumneata mademoiselle ai fost uimitoare. Să verși jos șampania, să te prefaci moartă cu atâta naturalețe.
- Aoleu, se cutremură ea, mă faceți să mă-nfior.
El spuse cu blândețe:
- Dumneavoastră mi-ați telefonat, nu-i așa?
- Da.
- De ce?
- Nu știu. Eram îngrijorată și înfricoșată fără să știu prea bine de ce. Barton mi-a spus că va da petrecerea asta ca să comemoreze moartea lui Iris. Mi-am dat seama că se gândise la un plan, dar că n-o să-mi spună despre ce era vorba. El arăta așa de ciudat și frământat încât am simțit că s-ar putea întâmpla ceva teribil, numai că, bineînțeles, nu m-am gândit niciodată că avea intenția să mă bage în mormânt tocmai pe mine.
- Și, mademoiselle?
- Auzisem vorbindu-se de dumneavoastră. M-am gândit că dacă aș reuși să vă aduc doar aici, aș putea să previn ceva. Mi-am închipuit că fiind străin, dacă aș suna și m-aș preface că sunt în pericol și aș învălui totul în mister...
- V-ați gândit că melodrama mă va atrage? Asta m-a pus pe gânduri. Mesajul în sine era ceea ce se numește un „bogus” - nu suna real. Dar teama din voce era adevărată. De aceea am venit și ați negat foarte categoric că mi-ați trimis vreun mesaj.
- Trebuia. Și-apoi, nu voiam să știți că eu am telefonat.
- Ah, dar eram aproape sigur de asta! Nu chiar de la început. Dar foarte curând mi-am dat seama că singurele persoane care știau despre irișii galbeni de pe masă erați dumneavoastră sau domnul Barton Russell.
Pauline dădu din cap afirmativ.
- L-am auzit comandând să fie puși pe masă, explică ea. Lucrul acesta și faptul că a mai cerut o masă pentru 6 persoane, din moment ce știam că aveau să vină numai 5, mi s-au părut suspecte.
Se opri mușcându-și buza.
- Și ce-ați mai bănuit, mademoiselle?
Ea spuse încet:
- Mi-a fost teamă că i se va întâmpla ceva domnului Carter.
Stephen Carter tuși. Fără grabă, dar destul de hotărât se ridică de la masă.
- Da... Hm... Trebuie... Vă mulțumesc, domnule Poirot. Vă rămân foarte îndatorat. Sunt sigur că o să mă scuzați că plec. Întâmplările din seara asta au fost cam neplăcute.
Uitându-se după silueta lui care se îndepărta, Pauline izbucni violent:
- Îl urăsc. Întotdeauna m-am gândit că din cauza lui Iris s-a sinucis. Sau poate Barton a omorât-o. O, totu-i atât de groaznic...
Poirot îi spuse blând:
- Nu vă mai gândiți, mademoiselle... Uitați.. Lăsați trecutul... Gândiți-vă numai la prezent...
Pauline murmură:
- Da, aveți dreptate...
Poirot se întoarse către Lola Valdez.
- Seniora, odată cu căderea nopții am devenit mai curajos. Ați dansa cu mine acum?
- O, cum nu. Sunteți... mustăcios ca o pisică, domnule Poirot. Insist să dansez cu dumneavoastră.
- Sunteți foarte bună, seniora.
Tony și Pauline au fost lăsați singuri. Ei s-au aplecat unul către celălalt peste masă.
- Dragă Pauline.
- O, Tony, am fost toată ziua o nesuferită și o arțăgoasă și o zgripțuroaică. Poți să mă ierți?
- Scumpa mea! Din nou melodia noastră. Hai să dansăm.
Dansau, zâmbindu-și, murmurând încet:
Nimic nu te face mai nenorocit decât iubirea,
Nimic nu te face mai trist ca iubirea,
Mai abătut,
Mai sentimental,
Mai plin de temperament,
Mai pătimaș,
Nimic mai mult decât iubirea
Nu te face să te prăbușești.
Nimic nu te răscolește mai mult ca iubirea,
Nimic nu te face mai nebun ca iubirea,
Mai insistent,
Mai posesiv,
Sinucigaș,
Ucigaș,
Nimic nu-i ca iubirea,
Nimic nu-i ca iubirea...
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu