Mai îmbătător decât vinul, Nora Roberts

 ......................................

2-5

 

                Dădu să le spună copiilor să se ridice în picioare, dar nu fu nevoie.

   Când Tereza Giambelli intra într-o cameră, oamenii se ridicau automat.
   David uitase că era atât de scundă.
   Se întâlniseră de două ori la New York, şi rămăsese cu imaginea unei amazoane statuare, nu a femeii zvelte şi cu oase fine care venea acum spre el. Mâna pe care i-o întinse Tereza era mică şi puternică.
   - Domnule Cutter. Bine aţi venit la Villa Giambelli.
   - Vă mulţumesc, signora. Aveţi o casă frumoasă, într-un decor magnific. Familia mea şi cu mine vă suntem recunoscători pentru ospitalitate.
   Pilar intră tocmai la timp pentru a-i observa formalismul îndelung exersat.
   - Sper că drumul n-a fost obositor, continuă Tereza, privind spre copii.
   - Deloc. Ne-a făcut plăcere. Signora Giambelli, aş dori să vi-i prezint pe copiii mei. Fiul meu, Theodore, şi fiica mea, Madeline.
   - Bine aţi venit în California, îi întinse ea mâna lui Theo care, deşi se simţea prost, i-o strânse, abţinându-se să şi-o vâre pe-a lui în buzunar.
   - Mulţumesc.
   Maddy îi strânse şi ea mâna.
   - Ne bucurăm că am venit.
   - Sper să vă facă plăcere, continuă Tereza, cu un uşor zâmbet. De-ajuns, deocamdată. Vă rog, staţi jos. Faceţi-vă comozi. Pilar, stai şi tu cu noi.
   - Sigur că da.
   - Trebuie că sunteţi mândri de tatăl vostru, începu Tereza, aşezându-se. Şi de tot ce-a realizat.
   - Ăă... sigur.
   Theo se aşeză, amintindu-şi să nu se cocoşeze. Nu ştia prea multe despre munca tatălui său. În lumea lui, tata se ducea la serviciu şi venea acasă.
   Îl pisa cu lecţiile, cu cina arsă, îl trimitea să ia mâncare la pachet. Sau, de cele mai multe ori în ultimul an, le telefona să-şi ia oricum, că el mai întârzia.
   - Pe Theo îl interesează mai mult muzica, decât vinul sau afacerile cu vin, comentă David.
   - Aha. Şi cânţi la vreun instrument?
   - La chitară. Şi pian.
   - Va trebui să-mi cânţi şi mie cândva. Îmi place foarte mult muzica. Ce genuri preferi?
   - Numai rock. Îmi place şi techno, şi alternative.
   - Theo compune, interveni David, iar fiul său clipi din ochi surprins. Sunt materiale interesante.
   - Mi-ar plăcea să le ascult, după ce vă instalaţi. Şi tu, se întoarse Tereza spre Maddy, cânţi la ceva?
   - Am luat lecţii de pian, ridică fata dintr-un umăr. Nu mă prea ţin. Vreau să fiu om de ştiinţă.
   Pufnetul fratelui ei o făcu să se enerveze.
   - Pe Maddy o interesează de toate, se grăbi David să intervină înainte de a începe vărsarea de sânge. Din câte-am auzit, liceul de aici va corespunde şi intereselor ei, şi celor ale lui David.
   - Artă şi ştiinţă, comentă Tereza. Păşesc pe urmele tatălui lor, întrucât vinul e şi una, şi alta. Presupun că aveţi nevoie de câteva zile ca să vă acomodaţi, continuă ea, în timp ce era adus un cărucior. O funcţie nouă, o locuinţă nouă, oameni noi. Şi, desigur, o şcoală şi un program nou, pentru familie.
   - Tata zice că-i o aventură, spuse Maddy, iar Tereza îi răspunse dând sobru din cap:
   - Vom încerca să fie aşa.
   - Vă stau la dispoziţie, signora, spuse David, în timp ce Pilar le servea cafelele şi prăjiturile. Vă mulţumesc din nou pentru casa de oaspeţi. Sunt sigur că ne va face mare plăcere să ne instalăm.
   Întrucât o privea, o văzu pe Pilar făcând ochii mari.
   „Deci,“ spuse el în gând, „te surprinde. Mă întreb de ce.“
   - Mulţumesc.
   - Poftă bună, murmură Pilar.
   După ce fu servită şi cafeaua, începură să converseze nimicuri. Urmând exemplul Terezei, David ocoli subiectul afacerilor.
   După fix 20 de minute, Tereza se ridică.
   - Regret că soţul meu nu v-a putut vedea azi, ca să-i cunoască pe aceşti copii fermecători. V-ar conveni să vă întâlniţi cu noi mâine?
   - La dispoziţia dumneavoastră, signora, se ridică şi David.
   - Atunci, la 11. Pilar, le arăţi tu casa de oaspeţi, şi te îngrijeşti să nu le lipsească nimic?
   - Sigur că da. Merg să vă aduc hainele.

   „Ce naiba era asta?“ se întrebă Pilar, în timp ce le lua canadienele.
   În mod normal, simţea cum mergeau treburile casei. Şi totuşi, mama ei reuşise să strecoare înăuntru o familie întreagă, fără ca ea să bănuiască nimic.
   - Drumul e scurt, le spuse, în timp ce se urcau în furgon. Iar pe vreme frumoasă, se ajunge foarte repede pe jos. Aveţi şi piscină. Desigur, acum n-o puteţi folosi, dar puteţi veni oricând doriţi la bazinul acoperit din casa principală.
   - Bazin acoperit? se înveseli Theo. Mişto!
   - Asta nu-nseamnă să vă fâțâiți pe-aici în slip când vă taie capul, îl preveni tatăl lui. Nu-i lăsaţi să se simtă ca la ei acasă, doamnă Giambelli. Într-o săptămână, ajungeţi la psihoterapie.
   - Cu tine n-a mers, replică Theo.
   - Ne place compania tinerilor. Şi mă numesc Pilar, te rog.
   - David.
   La spatele celor doi, Maddy se întoarse spre fratele ei, fluturându-şi genele cu subînţeles.
   - David, ia-o la stânga. Casa se vede de-aici. E foarte frumoasă, iar ploaia o face să arate cam ca într-o poveste.
   - Aia e? se aplecă înainte Theo, cu interes. E măricică.
   - Patru dormitoare. Cinci băi. Un living frumos, dar bucătăria e şi mai prietenoasă, cred. Găteşte cineva?
   - Tata, cică, răspunse Maddy. Iar noi mâncăm, cică.
   - Faci pe deşteapta. Şi tu? o întrebă David pe Pilar. Găteşti?
   - Da, şi foarte bine, dar rareori. Mă rog, poate că soţia ta se va simţi bine la bucătărie, când vine.
   Clipa de tăcere care urmă o făcu pe Pilar să se crispeze în sinea ei.
   - Sunt divorţat.
   David opri în faţa casei.
   - Numai noi trei suntem. Ia să vedem casa. Lucrurile le aducem mai târziu.
   - Îmi pare foarte rău, murmură Pilar, după ce copiii se repeziră jos din maşină. N-aş fi crezut...
   - Era firesc. Un bărbat, doi copii... Te-aştepţi la o familie completă. Nu-ţi face probleme, o bătu el pe mână, după care îi deschise portiera. Ştii, au să se bată pentru dormitoare. Sper că nu te deranjează scenele cu urlete.
   - Sunt italiancă, se mulţumi Pilar să răspundă, ieşind în ploaie.

CAPITOLUL 5

   Italiancă, îşi spuse David mai târziu. Şi superbă. Aristocratică şi prietenoasă în acelaşi timp. Deloc uşor. În privinţa asta, îşi moştenea mama.
   Ştia că era căsătorită, şi cu cine, dar întrucât nu purta verighetă, presupunea că mariajul cu Tony Avano cel de tristă faimă se terminase, sau trecea prin probleme serioase. Trebuia să afle cum stăteau lucrurile, înainte de a se gândi la ea pe un plan mai personal.
   Avea o fiică. Toţi cei din domeniu auziseră despre Sophia Giambelli. Avea reputaţia unei bombe, cu stil şi ambiţie cât cuprinde.
  Putea fi necesar să-şi pună în joc diplomaţia, medită el, căutându-şi ţigările în buzunar, numai pentru a-şi aminti că se lăsase de fumat în urmă cu 3 săptămâni şi 5 zile.
   Şi îl omora.
   „Gândeşte-te la altceva,“ îşi impuse, chiar în clipa când muzica din camera fiului său începea să urle cu volumul dat la maximum.
   Slavă Domnului că era în celălalt capăt al culoarului.

   Maddy deschise uşa, pentru a fi izbită în plin de o rafală a Chemical Brothers.
   Theo zăcea pe pat, cu ghitara pe piept, încercând să acompanieze acordurile din boxele stereo. În cameră domnea deja haosul.
   - Era vorba că-ţi despachetezi.
   - Era vorba că-ţi vezi de treburile tale.
   Maddy se trânti pe burtă la picioarele patului.
   - Aici nu-i nimic de făcut.
   - Te-ai prins în sfârşit?
   - Poate că lui tata n-o să-i placă şi ne-ntoarcem acasă.
   - Nicio şansă. N-ai văzut cum se gudura pe lângă babă?
   - Nimic n-o să mai fie la fel. Se uita la tipa aia.
   - Hm?
   - La Pilar, aia. Ce nume o mai fi şi ăsta?
   - Cred că italian, sau aşa ceva. Cum adică, se uita la ea?
   - Hai că ştii tu. O dezbrăca din privire.
   - Fugi d-aci.
   - Băi, da’ voi, tipii, nu observaţi niciodată nimica, se ridică Maddy, cu superioritate, înfoindu-şi părul. O măsura.
   - Şi ce dacă? ridică smucit Theo din umeri. A mai măsurat femei. Auzi, fac pariu că s-a şi culcat cu unele.
   - I-auzi, chiar crezi?
   Lăsând sarcasmul să-şi facă efectul, Maddy se duse la fereastră.
   Ploaie şi vii, vii şi ploaie.
   - Poate că, dacă se culcă şi cu fiica patroanei, îl prinde, îl concediază şi plecăm acasă.
   - Unde acasă? Dacă-l dă afară, nu mai avem unde să mergem. Bagă-ţi minţile-n cap, Maddy.
   Fata îşi lăsă umerii să cadă.
   - Nasol.
   - Mie-mi spui?

   Aceeaşi era şi părerea lui Tyler despre viaţă în general, la şedinţa unde-l adusese Sophia - o sesiune de brainstorming, cum o numea ea.
   Îi turui o serie de nume, în timp ce trecea ca vântul prin secţia de publicitate.
   Tyler nu-l reţinuse pe niciunul, bineînţeles, iar feţele se pierdeau ca prin ceaţă, în timp ce se ţinea după Sophia. Femeia aia alerga ca o extremă dreapta care a interceptat mingea. Rapid şi lunecos.
   În cameră mai erau 3 persoane, Războinici urbani, cum îi numea el, cu haine la ultima modă, păr la ultima modă şi ochelari mici cu rame metalice. Două femei şi un bărbat. Nici mort nu şi-ar fi putut aminti care cum se numea, toţi 3 având nume androgine.
   În mână avea un soi de cafea fandosită pe care n-o ceruse şi toţi vorbeau în acelaşi timp, mestecând biscuiţi.
   Îl omora durerea de cap.
   - Nu, Kris, ceea ce caut eu trebuie să fie subtil, dar puternic. O imagine tare, cu mesaj emoţional. Trace, schiţă rapidă: cuplu - tineri, sportivi, spre 30 de ani. Relaxaţi, pe o verandă. Sexual, dar cu limite.
   Întrucât bărbatul cu păr blond şi frezat îşi luă creionul şi blocul, Tyler presupuse că acela era Trace.
   - Apus de soare, continuă Sophia, ridicându-se să se plimbe prin cameră. Ziua e pe sfârşite. Cei doi sunt angajaţi, n-au copii, în ascensiune, dar aşezaţi.
   - Balansoar pe verandă, propuse negresa ţanţoşă cu vestă roşie.
   - Prea aşezaţi. Prea ca la ţară. Canapea de răchită, eventual, zise Sophia. Perne în culori tari. Lumânări pe masă. Groase, nu de spermanţet.
   Se aplecă peste umărul lui Trace, murmurând comentarii:
   - Bun, bun, da’ uite cum să faci: se uită unul la altul, ea poate sta cu piciorul peste genunchii lui. Intimitate prietenoasă. Suflecă-i mânecile, pe ea îmbrac-o-n blugi - nu, în kaki.
   Se aşeză pe marginea biroului, cu buzele ţuguiate, meditând.
   - Vreau să converseze. Relaxaţi, bucurându-se unul de compania celuilalt după o zi grea.
   - Dacă unul din ei toarnă vinul? Ţine sticla la vedere.
   - Încercăm. Vrei s-o schiţezi tu pe asta. T.J.?
   Dând scurt din cap, ţanţoşa T.J., cum o numea acum Tyler în sinea lui, îşi luă blocul.
   - Trebuie şi apă, spuse a doua femeie, o roşcată care părea cam plictisită, stăpânindu-şi un căscat.
   - Văd că am deranjat siesta lui Kris, comentă suav Sophia, iar Tyler observă fulgerul de sub genele coborâte ale roşcatei.
   - Scenele suburbane mă plictisesc. Apa măcar adaugă un element de sexualitate subliminală.
   - Kris vrea apă, dădu din cap Sophia şi se ridică în picioare să se plimbe iar, pe gânduri. Apă, e bine. Un eleşteu, un lac. Ne poate da o lumină bună. Reflectări. Ia uită-te şi tu, Ty. Cum ţi se pare?
   Tyler se strădui să-şi recapete luciditatea şi să pară inteligent, în timp ce Trace întorcea schiţa spre el.
   - Eu nu mă pricep la publicitate. E un desen drăguţ.
   - Te uiţi la reclame, îi aminti Sophia. Tot timpul, indiferent dacă percepi conştient sau nu mesajul. Ce-ţi spune asta de aici?
   - Îmi spune că stau pe verandă şi beau vin. De ce n-ar putea avea şi copii?
   - De ce să aibă?
   - Avem un cuplu, pe o verandă. Verandă înseamnă de obicei casă. De ce nu pot avea copii?
   - Fiindcă nu trebuie să apară copii mici în reclamele la băuturi alcoolice, răspunse Kris, cu o undă de sarcasm în voce. Publicitate 101.
   - Atunci, semne ale unor copii. Ştiţi, nişte jucării pe verandă. Atunci, înseamnă că oamenii ăştia au o familie, sunt împreună de câtva timp şi încă le mai place să stea pe verandă după o zi de muncă şi să bea un pahar de vin. E sexy.
   Kris dădu să deschidă gura, apoi observă luminiţa care se aprinsese în ochii Sophiei şi tăcu.
   - Bun. Excelent, răspunse Sophia. Chiar mai bine, pentru asta. Aruncă nişte jucării pe verandă, Trace. Lasă sticla de vin pe masă, cu lumânările. Avem un cuplu suburban plăcut, dar în ascensiune.
   În timp ce oamenii ieşeau, discutând între ei, Sophia se aşeză, picior peste picior.
   - Nu-i rău, MacMillan. Nu-i rău deloc.
   - Bine. Acum putem pleca acasă?
   - Nu, mai am o mulţime de treburi aici. Ştii să desenezi?
   - Sigur.
   - Ăsta-i un punct în favoarea ta.
   Sophia se ridică de la birou şi luă un bloc de desen de pe un raft.
   Pe rafturi erau o mulţime de lucruri. Nu doar rechizite de birou, ci fel de fel de mărunţişuri cum le place oamenilor să colecţioneze - femeilor în primul rând, după părerea lui Tyler. În fruntea surselor de praf se aflau broaştele.
   Broscuţe verzi, broaşte mari de bronz, broaşte dansatoare, broaşte îmbrăcate la ultima modă şi broaşte care păreau să se împerecheze.
   Nu arătau deloc potrivite cu femeia îmbrăcată sobru care trecea ca o furtună pe coridoare, ţăcănind cu tocurile, şi mirosea ca o noapte pe timp de furtună.
   - Cauţi un prinţ?
   - Mmm?
   Sophia întoarse capul, urmărindu-i gestul.
   - A, nu, prinţii costă prea mult. Îmi plac broaştele, atâta tot. Uite ce văd eu. Un fel de montaj. Viile, unduindu-se pe dealuri în lumina soarelui. Un personaj solitar umblând printre rânduri. Pe urmă, în plan detaliu, coşuri enorme cu struguri proaspăt culeşi.
   - Noi nu folosim coşuri.
   - Urmăreşte-mă atent, Ty. Simplitate, accesibilitate, tradiţie. Mâini noduroase ţinând coşul. Apoi, trecem la butoaie, şiruri-şiruri de butoaie de lemn, în lumina slabă din beciuri. Misterul, romantismul. Doi tipi interesanţi, în haine de lucru, trăgând vin din butoaie. Vom folosi vin roşu, curgând spectaculos dintr-un cep. Mai departe, diverşi lucrători, degustând, probând. Şi, în sfârşit, o sticlă. Poate cu două pahare şi un tirbuşon lângă ea. De la vin, mergem la masă. O sută de ani de excelenţă. Nu,: de la vinurile noastre, la masa dumneavoastră.
   Fruntea i se încreţi, în timp ce-şi imagina reclama.
   - Deschidem cu suta de ani de excelenţă, apoi montajul, şi mai jos: de la vinurile noastre, la masa dumneavoastră. Tradiţia Giambelli-MacMillan continuă.
   Reveni spre Tyler, se uită peste umărul lui şi lăsă să-i scape un pufnet. În timp ce o asculta, desenase, iar rezultatul consta în oameni din cercuri şi beţe şi un tub strâmb care s-ar fi vrut o sticlă de vin roşu.
   - Spuneai că ştii să desenezi.
   - N-am spus că ştiu să desenez bine.
   - Okay, deci avem o problemă. Desenul nu e nici punctul meu forte, deşi în comparaţie cu tine eu sunt Da Vinci. Lucrez mai uşor când am un ajutor vizual.
   Expiră zgomotos, începând să se plimbe din nou.
   - O să ne descurcăm noi. Voi pune echipa să-mi trimită schiţele prin fax, pe parcurs. Ne vom coordona programele astfel încât să putem ţine câte o şedinţă săptămânală, fie aici, fie în biroul meu de la vilă.
   Se aşeză pe braţul fotoliului lui Tyler, cu privirea în gol, încruntată.
   Se gândea la cei din echipă. Simţise cum bătea vântul şi trebuia să rezolve problema imediat.
   - Mai am de lucru aici o jumătate de oră. Ce-ar fi să te duci tu înainte la Armani, şi te găsesc acolo.
   - De ce să mă duc la Armani?
   - Fiindcă ai nevoie de haine.
   - Am haine destule.
   - Iubitule, hainele tale sunt la fel ca talentul la desen. Răspund la definiţia de bază, dar nu vor câştiga niciun premiu. Eu te costumez, şi pe urmă poţi să-mi cumperi şi tu echipamentul potrivit pentru vie.
   Îi dădu o palmă uşoară pe umăr şi se ridică.
   Tyler vru să spună ceva, dar preferă să nu piardă timpul. Cu cât terminau mai repede, cu atât mai bine.
   - Unde-i Armani?
   Sophia îl privi lung. Ani de zile, omul ăsta locuise la o oră distanță de San Francisco. Cum putea să nu ştie?
   - Întreab-o pe asistenta mea. O să-ţi explice. Vin şi eu imediat.
   - Un costum, o preveni Tyler, pornind spre uşă. Nimic mai mult.
   - Mmm.
   Asta rămânea de văzut. Putea fi amuzant, să-l gătească un pic. Cam ca şi cum ar fi modelat lutul. Dar, până să înceapă distracţia, avea de lucru. Se întoarse la birou şi ridică receptorul.
   - Kris, poţi veni aici un minut? Mda, acum. Am foarte puţin timp.
   Răsucindu-şi umerii ca să şi-i dezmorţească, Sophia începu să strângă dosarele şi dischetele.
   Lucra cu Kris de peste 4 ani şi ştia prea bine că sosirea ei, imediat după colegiu, ca şefă de departament, cauzase resentimente considerabile. Ajunseseră la o înţelegere, delicat, dar nu se îndoia că pe Kris încă o mai rodea ranchiuna.
   N-avea ce face. Trebuia să se descurce.
   Se auzi o bătaie scurtă în uşă, apoi Kris intră.
   - Sophia, am o grămadă de treburi.
   - Ştiu. Cinci minute. În următoarele câteva luni, îmi va fi greu să-mi împart munca între Napa şi aici. Sunt strâmtorată, Kris.
   - Serios? Nu prea pari.
   - Nu m-ai văzut tăind via, în zorii zilei. Ascultă, bunica mea are motivele ei pentru ceea ce face şi cum face. Nu le înţeleg întotdeauna, foarte des nu-mi convin, dar compania e a ei. Eu nu fac decât să lucrez aici.
   - Mhmm, exact.
   Sophia se opri din împachetat, privind-o pe Kris drept în ochi.
   - Dacă-ţi închipui c-o să-mi placă să alerg de colo-colo între ceea ce-mi place să fac şi umblatul prin vie, în noroi, eşti nebună. Iar dacă crezi că Tyler vizează vreun post în birourile astea, mai gândeşte-te.
   - Scuză-mă, dar acum are un post în birourile astea.
   - Da, un post care consideri că ţi s-ar fi cuvenit ţie. N-am să te contrazic, dar îţi spun că e doar temporar. Am nevoie de tine aici. Nu voi putea veni în oraş zilnic, nu voi putea să fiu prezentă la toate întâlnirile, nici să deleg toate sarcinile. În esenţă, Kris, tocmai te-am avansat. Nu primeşti un titlu nou, dar voi face tot ce pot ca să primeşti compensaţia financiară pentru responsabilitățile suplimentare care-ţi vor fi puse în cârcă.
   - Nu de bani e vorba.
   - Dar banii nici nu strică vreodată, încheie Sophia. Postul lui Ty aici şi titlul lui sunt de formă. Habar n-are de promovare şi marketing, Kris, şi nici nu-l prea interesează.
   - Îl interesează destul ca să vină cu comentarii şi sugestii.
   - Stai o clipă.
   Putea avea răbdare, îşi spuse Sophia, dar n-avea să se lase bruscată.
   - Te-aştepţi să stea cu gura-nchisă ca un cretin? Are dreptul să-şi exprime o opinie şi, întâmplător, a făcut sugestii foarte civilizate. A fost aruncat în gol fără paraşută şi se descurcă. Poţi să-nveţi şi tu de la el.
   Kris strânse din dinţi. Lucra la Giambelli de aproape 10 ani şi se săturase să tot fie trecută cu vederea în favoarea sângelui lor albastru.
   - Are paraşută, cum ai şi tu. V-aţi născut cu ea. Oricare dintre voi, dacă pică, tot în picioare cade. Pentru noi, ceilalţi, nu e valabil.
   - N-am de gând să discut cu tine problemele de familie. Spun numai că eşti o membră de valoare a firmei Giambelli, iar acum a organizaţiei Giambelli-MacMillan. Îmi pare rău dacă găseşti că talentele şi competenţele tale au fost trecute cu vederea sau subestimate. Voi face tot ce pot ca să îndrept lucrurile. Dar ajustările astea trebuie să se facă, şi în următoarele câteva luni ar fi mai bine pentru noi toţi să fim siguri că n-o încurcăm. Trebuie să mă pot baza pe tine. Dacă nu pot, te rog să-mi spui, ca să găsesc altă formulă.
   - Am să-mi fac treaba, răspunse Kris şi se întoarse spre uşă, deschizând-o smucit. Şi pe-a ta.
   - I-auzi, murmură Sophia, după ce uşa se trânti. Ce-am mai râs.
   Cu un oftat, ridică din nou receptorul.
   - P.J., am nevoie de tine un minut.

   - Nu, vrem ceva clasic. Ăsta subtil, cu dungi, pentru început.
   - Bun, perfect. Îl iau. Să mergem.
   - Tyler, îşi ţuguie Sophia buzele, bătându-l pe obraz. Fii băiat cuminte şi probează-l.
   Tyler îi dădu mâna la o parte.
   - Mămico?
   - Da, scumpete?
   - Mă laşi?
   - Dacă în ultima jumătate de oră făceai şi altceva decât să stai bosumflat, acum am fi fost afară. Ăsta, continuă ea, înmânându-i costumul maro cu dungi, şi ăsta, adăugă, alegând unul clasic, din trei piese.
   Ca să scape de alte mofturi, se îndepărtă de el, să studieze cămăşile.
   - Shawn? îl chemă ea pe un asociat pe care-l cunoştea din vedere. Prietenul meu, domnul MacMillan, are nevoie de unele îndrumări.
   - Am eu grijă de el, domnişoară Giambelli. Apropo, tatăl dumneavoastră şi logodnica lui au fost aici, azi-dimineaţă.
   - Serios?
   - Da, făceau cumpărături pentru luna de miere. Dacă vă interesează ceva deosebit pentru nuntă, aveam o jachetă de seară nouă, fabuloasă, care v-ar veni trăsnet.
   - Azi nu prea am timp, abia reuşi ea să-şi păstreze calmul. Revin s-o văd cu prima ocazie.
   - Numai să mă anunţaţi. Vă trimit cu plăcere unele selecţiuni, pentru aprobare. Acum merg să văd de domnul MacMillan.
   - Mulţumesc.
   Sophia luă la nimereală o cămaşă elegantă, privind fix modelul crem pe crem.
   „Niciun minut nu pierd“, îşi spuse ea.
   „Fac cumpărături pentru luna de miere înainte de a se fi pronunţat divorţul. Dau sfoară-n ţară.“ Poate, poate că era mai bine ca un timp să nu mai frecventeze locurile ei obişnuite din oraş.
   Ca să nu dea la tot pasul numai peste oameni care turuiau despre nunta tatălui ei. De ce se lăsa atinsă? Iar dacă pe ea o durea atât de tare, cu cât putea fi mai chinuitor pentru mama ei?
   N-avea niciun rost să-şi facă sânge rău, îşi spuse ea, începând să caute printre cămăşi ca şi cum s-ar fi uitat după aur într-un râu cu ape repezi. La ce bun să se îmbufneze? La ce bun să se gândească?
   De la cămăşi trecu la cravate şi tocmai adunase o grămadă de variante, când Tyler ieşi din cabină.
   Arăta plictisit, cam ruşinat şi absolut seducător.
   „Ia fermierul de la coada vacii“, reflectă Sophia, „şi uite cu ce te-alegi. Umeri laţi, şolduri înguste şi picioare lungi, într-un costum italienesc clasic.“
   - Ia te uită, înclină ea capul într-o parte, cu admiraţie. Te prinde bine, MacMillan. Lasă moda în seama italienilor şi n-ai cum să dai greş. Cheamă croitorul, Shawn, şi să-i dăm bătaie.
   Se apropie cu cele două cămăşi, cea crem pe crem şi una maro închis, ridicându-le lângă sacou.
   - Ce s-a-ntâmplat? o întrebă Tyler.
   - Nimic. Amândouă se potrivesc de minune.
   Tyler o apucă de încheietura mâinii, ţinând-o până când Sophia ridică ochii spre el.
   - Ce s-a întâmplat, Sophia?
   - Nimic, repetă ea, tulburată că-i observa îngrijorarea. Nimic important. Arăţi bine, adăugă, străduindu-se să zâmbească. Zdravăn şi sexy.
   - Sunt numai nişte haine.
   Sophia îşi apăsă o mână pe inimă, făcând un pas clătinat înapoi.
   - MacMillan, dacă poţi crede asta, mai avem mult până să ajungem pe un teren neutru.
   Culese o cravată şi o depuse peste cămaşă.
   - Da, categoric. Pantalonii cum îţi stau? începu ea, întinzând mâna să le verifice betelia.
   - Mă scuzi? îi dădu Tyler una peste mână, fâstâcit.
   - Dac-aveam de gând să te pipăi, începeam mai jos. Ce-ar fi să-ţi pui şi costumul negru? O să se-ocupe croitorul de tine.
   Tyler bombăni, de formă, dar fu uşurat să se refugieze în cabină.
   Un minut, două, nimeni n-avea să se mai ocupe de el.
   Nu se simţea atras de Sophia. În niciun caz. Dar îl studiase, îl atinsese... Era şi el om, nu? Om şi mascul. Şi avusese o reacţie absolut masculină. Pe care n-avea de gând să i-o dezvăluie nici unui croitor sau vânzător slăbănog pe nume Shawn.
   Ceea ce trebuia să facă acum era să se calmeze, să-i lase să măsoare tot ce aveau de măsurat, să cumpere tot ce-i vâra Sophia pe gât şi să termine odată cu tot calvarul.
   Ar fi vrut să ştie ce se întâmplase în lipsa lui. Ce anume umpluse de nefericire ochii aceia mari şi închişi la culoare. O nefericire care-i trezea dorinţa de a-i oferi un umăr de care să se rezeme. Şi aceasta era o reacţie normală, se asigură el, în timp ce-şi scotea costumul maro în dungi şi-l îmbrăca pe cel negru. Nu-i plăcea să vadă pe nimeni suferind.
   În clipa următoare, făcu greşeala de a se uita la etichetă.
   Niciodată nu-şi dăduse seama că o serie de cifre putea opri inima cuiva în loc. Era încă şocat, şi nici pe departe excitat, când Shawn intră voios în cabină, cu croitorul după el.
   - Consider-o o investiţie, îl sfătui Sophia, în timp ce ieşeau din oraş, spre nord. Şi, iubitule, arătai într-adevăr fabulos.
   - Gura. Nu vorbesc cu tine.
   Doamne, drăgălaş mai era!
   - N-am cumpărat tot ce mi-ai spus tu să cumpăr? Chiar şi urâţenia aia de bluză de flanelă?
   - Ba da, şi cât te-a costat? Nişte cămăşi, o pereche de nădragi, o căciulă şi ghete. Nici 500 de parai.
   - Nota mea de plată a ajuns la aproape de 20 de ori pe-atâta. Nu-mi bine să cred că m-ai tapat de 10 miare.
   - Vei arăta ca un director de succes, din creştet până-n tălpi. Ştii, dacă erai îmbrăcat cu costumul ăla negru când te-am cunoscut, mi s-ar fi aprins călcâiele după tine.
   - Nu zău? încercă el, fără succes, să-şi întindă picioarele în maşina prea mică. Azi dimineaţă nu-l purtam, şi tot ţi s-au aprins.
   - Ba nu mi s-au aprins deloc, am avut doar un acces momentan de poftă. Cu totul altceva. Însă costumele din trei piese bine croite au un efect deosebit asupra mea. Asupra ta ce anume are efect?
   - Femeile goale. Sunt un om simplu.
   Sophia râse şi, mulţumită că ieşise pe şoseaua liberă, apăsă pe accelerator.
   - Nu eşti tu chiar atât de simplu. Crezusem că eşti, dar nu-i adevărat. Azi, la birou, ai făcut faţă foarte bine.
   - Cuvinte şi desene, ridică el din umeri. Ce mare scofală?
   - Haide, nu-mi strica cheful, Tyler. N-am spus nimic înainte de a intra, fiindcă nu voiam ca opiniile mele să te influenţeze, dar cred că ar trebui să-ţi fac o prezentare sumară a persoanelor cu care vei coopera cel mai îndeaproape.
   - Tipul merge. Are cap pentru ceea ce face şi-i place munca. Probabil burlac, deci n-are pe nimeni care să-l îmbrâncească în sectorul ambiţiilor. Şi-i place să lucreze cu femei atrăgătoare.
   - Eşti pe-aproape, îi aruncă Sophia o privire, impresionată. Şi ai nimerit-o bine, pentru un om care susţine că nu-i place societatea.
   - Dacă nu-mi plac oamenii nu-nseamnă că nu pot să-i descifrez. Acum, ţanţoşa de P.J...
   Se întrerupse, când Sophia izbucni în râs.
   - Ce?
   - „Ţanţoşa de P.J.“. Aici ai nimerit-o!
   - Mda, mă rog, are multă energie. O intimidezi, dar încearcă să nu se dea de gol. Vrea să ajungă ca tine, când o mai creşte, dar e destul de tânără ca să se răzgândească.
   - Se lucrează uşor cu ea. Ştie să facă din rahat bici. Dacă intri în vreo încurcătură şi nu mă găseşti pe-aproape, ei trebuie să-i ceri ajutorul.
   - Fiindcă roşcata mă urăşte deja de moarte, încheie Ty. Şi nici despre tine nu are o părere prea grozavă. Ea nu vrea să ajungă ca tine când o să mai crească. Vrea să fie în locul tău încă de pe-acum, şi n-ar deranja-o să ai un accident sângeros care să te elimine din calea ei.
   - Ai învăţat multe în prima zi de şcoală. Kris e foarte pricepută la concepte, la campanii şi, când crede în ceea ce face, la detalii. Nu e un bun manager, fiindcă ia oamenii în răspăr şi tinde să-i privească de sus pe ceilalţi. Şi ai dreptate, pe moment te detestă, numai fiindcă exişti în spaţiul pe care-l consideră al ei. Personal, n-are nimic cu tine.
   - Ba are. Întotdeauna e ceva personal. Nu-mi fac griji, dar dacă aş fi în locul tău aş fi mai atent. Tare i-ar mai plăcea să-ţi lase o urmă de şut pe fund.
   - A mai încercat şi n-a reuşit.
   Sophia bătu cu degetele în volan, alene.
   - Sunt mult mai dură decât mă cred oamenii.
   - Am observat.
   Tyler se aşeză mai comod - mă rog, atât cât putea. Aveau să vadă cât de dură era după câteva săptămâni în vie.
   Îi aştepta o iarnă grea şi geroasă.

CAPITOLUL 6

   Pilar aproape adormise în sfârşit când, la ora două noaptea, sună telefonul. Sări în capul oaselor, înhăţând receptorul, cu inima bătându-i în gât.
   Un accident? O moarte? O tragedie?
   - Alo? Da?
   - Târfă nenorocită. Crezi că poţi să mă alungi?
   - Ce? îşi trecu ea prin păr o mână tremurândă.
   - N-am să-ţi înghit încercările jalnice de hărţuire.
   - Cine-i la telefon? întrebă Pilar, bâjbâind să aprindă lumina, a cărei strălucire neaşteptată o orbi.
   - Ştii prea bine cine e. Mare tupeu mai ai, în mă-ta, să mă suni ca să-ţi verşi veninul. Gura, Tony. Am să spun tot ce am de spus.
   - Rene?
   Recunoscând în apropiere glasul împăciuitor al soţului ei, Pilar făcu un efort să-şi limpezească mintea, să gândească peste bubuitul nebunesc al inimii.
   - Ce-i asta? Ce s-a-ntâmplat?
   - Mai scuteşte-mă cu aerele astea de mironosiţă. Ţi-o fi ţinând ţie cu Tony, da’ cu mine să ştii că nu ţine. Te ştiu eu. Tu eşti târfa, scumpo, nu eu. Tu eşti mincinoasa-mpuţită, futu-te-n cur de prefăcută ce eşti. Dacă mai dai un singur telefon aici...
   - N-am dat niciun telefon.
   Străduindu-se să-şi păstreze calmul, Pilar îşi trase plapuma până sub bărbie.
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti.
   - Sau tu, sau curva de fiică-ta, mie mi-e totuna. Să-ţi intre bine-n cap. Ai ieşit din combinaţie, de ani de zile ai ieşit. Eşti o frigidă, o scuză jalnică, uscată, de femeie. O fată bătrână de 50 de ani. Tony şi cu mine am şi vorbit cu avocaţii şi-o să legalizăm ceea ce ştie toată lumea de-atâţia ani. Niciun bărbat nu te vrea. Decât poate pentru banii maică-tii.
   - Rene, Rene, încetează. Opreşte-te în clipa asta... Pilar?
   Prin vuietul sângelui din cap, Pilar auzi glasul lui Tony.
   - De ce faci asta?
   - Iartă-mă. Cineva a sunat aici şi i-a spus nişte porcării lui Rene. E foarte supărată.
   Tony era nevoit să strige, ca să se facă cumva auzit peste zbieretele isterice ale femeii.
   - Fireşte, i-am spus că tu n-ai face niciodată aşa ceva, dar ea... e supărată, repetă Tony, cam descumpănit. Acum trebuie să te las. Te sun eu mâine.
   - E supărată, şopti Pilar, începând să se legene înainte şi-napoi, în timp ce din receptor se auzea tonul. Sigur, trebuie s-o liniştească. Şi eu? Cu mine cum rămâne?
   Închise telefonul, aruncă într-o parte plapuma, apoi cedă instinctului şi se ghemui în aşternut, într-o poziţie defensivă. Tremurând, trase pe ea un capot şi începu să scormonească prin sertarul cu lenjerie, după pachetul secret de țigări pentru cazuri de urgenţă.
   Îndesându-le în buzunar, deschise glaswandul şi ieşi în noapte. Avea nevoie de aer. Avea nevoie de-o ţigară. Avea nevoie, îşi spuse, în timp ce cobora în fugă treptele de piatră ale terasei, de linişte.
   Nu era destul că singurul bărbat pe care-l iubise vreodată, singurul căruia i se dăruise, nu dăduse pe ea doi bani? N-o respectase îndeajuns ca să-şi ţină jurămintele? Trebuia acum s-o mai tortureze şi cea mai recentă dintre înlocuitoare? S-o trezească în toiul nopţii, să ţipe la ea, s-o înjure?
   Se îndepărtă de casă, prin grădină, rămânând în umbră, astfel încât dacă se trezea cineva să n-o vadă pe fereastră.
   O duzină de persoane ar fi putut-o suna pe Rene. Şi, foarte probabil, merita insultele pe care i le-ar fi aruncat cu toţii.
   După tonul lui Tony, Pilar ştia că acesta era destul de sigur cine telefonase. Îi era mai uşor s-o lase pe Rene să creadă că era nevasta părăsită, decât o amantă mai recentă. Mai uşor s-o lase pe îndurătoarea Pilar să încaseze palmele şi insultele.
   - N-am încă 50 de ani, mormăi ea, chinuindu-se să aprindă bricheta. Şi nici virgină nu-s.
   - Nici eu.
   Se răsuci în loc, scăpând bricheta, cu un zgomot de metal lovind piatra. Enervarea i se lupta cu umilinţa, când în lumina lunii apăru David Cutter.
   - Iartă-mă că te-am speriat, spuse el, aplecându-se să ia bricheta. Dar am considerat că se cade să te-anunţ că sunt aici, înainte de a-ţi continua conversaţia.
   Aprinse bricheta, studiindu-i în lumina flăcării obrajii şi genele ude de lacrimi.
   - Nu puteam dormi, continuă. Casă nouă, pat nou... Am ieşit la o plimbare. Vrei să merg mai departe?
   Probabil că numai buna creştere o împiedica să bată în retragere, rapid şi nedemn.
   - Nu fumez. Oficial.
   - Nici eu.
   Totuşi, inhală adânc, cu savoare, aerul cu miros de tutun.
   - M-am lăsat. Îmi vine să mor.
   - Niciodată n-am fumat oficial. Aşa că, uneori, mă strecor afară şi păcătuiesc.
   - Cu mine, secretul tău e în siguranţă. Sunt foarte discret. Uneori, faptul de a te deschide în faţa femeilor face minuni. Vrei să facem o plimbare?
   Pilar voia să fugă în casă, să se îngroape sub plapumă până trecea şi această nouă umilinţă. Avea toate motivele să ştie că jena se risipea mai repede când te ţineai pe picioare şi mergeai înainte.
   Aşa că îl însoţi.
   - V-aţi instalat bine? îl întrebă în timp ce-şi potrivea pasul după al lui.
   - Merge. Suntem în perioada de adaptare. Fiul meu a avut nişte probleme la New York. Copilării, dar cam sistematice. Am vrut să schimb atmosfera.
   - Sper că vor fi fericiţi aici.
   - Şi eu.
   David scoase o batistă din blugi şi i-o întinse în tăcere.
   - Abia aştept să văd viile, mâine. Acum, arată spectaculos, pline de promoroacă, în lumina lunii.
   - Te pricepi, murmură ea. La fel de bine şi ca să te prefaci că n-ai dat peste o femeie isterică în toiul nopţii.
   - Nu păreai deloc isterică. Păreai tristă şi revoltată.
   Şi frumoasă. Halat alb, noapte neagră. Ca o fotografie stilizată.
   - Am primit un telefon supărător.
   - A păţit cineva ceva?
   - Numai eu, şi numai din vina mea.
   Pilar se opri, strivind ţigara şi îngropând-o adânc în frunzele umede de la marginea cărării. Apoi se întoarse, privindu-l lung.
   Avea un chip frumos, conchise ea. Bărbie puternică, ochi limpezi. Albaştri, îşi aminti.
   Un albastru închis, care noaptea părea negru. O undă de zâmbet pe buze îi spunea că David observase că-l examina, îl analiza. Şi avea suficientă răbdare şi încredere ca s-o lase.
   Îşi aminti cum zâmbise când îşi ţinea copiii de umeri.
   Un om care-şi iubea copiii, înţelegându-i îndeajuns încât să le vorbească străinilor despre interesele lor, aşa cum făcuse David cu mama ei, îi inspira încredere lui Pilar.
   În orice caz, era dificil să continue cu prefăcătoria când stătea numai în capot, lângă un bărbat, în toiul nopţii.
   - Încerci să te hotărăşti? o întrebă el.
   - Cred că da. În orice caz, acum, că aproape vei locui cu familia noastră, vei auzi diverse lucruri. Soţul meu şi cu mine ne-am despărţit de câțiva ani. Recent, foarte recent, m-a informat că divorţează. Viitoarea lui soţie e foarte tânără. Frumoasă, tăioasă. Şi... foarte tânără, repetă ea, cu un uşor râs. Este ridicol, cred, cât de mult mă deranjează asta. În orice caz, este o situaţie penibilă şi dificilă.
   - Va fi şi mai penibilă şi dificilă pentru el, dacă se va uita vreodată bine la ceea ce-a lăsat să-i scape.
   Pilar avu nevoie de câteva secunde pentru a asimila complimentul.
   - Eşti foarte amabil.
   - Nu sunt amabil. Eşti frumoasă, elegantă şi interesantă.
   Şi deloc deprinsă să audă aşa ceva, îşi dădu el seama, când Pilar îl privi surprinsă. Ceea ce era cu atât mai interesant.
   - Un divorţ e dificil continuă David. Un fel de moarte, mai ales dacă îl iei în serios. Chiar dacă tot ceea ce laşi în urmă nu e decât iluzie, şocul de-a o vedea spulberându-se e îngrozitor.
   - Într-adevăr, confirmă ea, simţindu-se încurajată. Tocmai mi s-a spus că avocaţii vor rezolva foarte rapid aspectul legal al despărţirii. Deci, cred că n-ar strica să-ncep să adun cioburile.
   - Poate ar fi mai bine ca pe unele doar să le mături din drum, îi atinse el umărul, rămânând cu degetele acolo, uşor, când o simţi încordându-se şi dând să se retragă. E noapte. Unele dintre regulile zilei nu se aplică la ora trei dimineaţa, aşa că am să ţi-o spun de-a dreptul. Mă atragi foarte mult.
   Pilar simţi un mic junghi în pântec. Habar n-avea dacă era plăcere sau nelinişte.
   - E un compliment foarte măgulitor.
   - Nu e compliment, e o realitate. Cu complimentele te alegi de la tipi care vor să se dea la tine, la petreceri. Ştiu eu ce spun.
   David îi zâmbi, larg şi dezinvolt, la fel ca prima oară când îl văzuse. Junghiul o sfredeli din nou, mai tare, mai adânc. Pilar îşi dădu seama, stupefiată, că era atracţie - pură, animalică.
   - Am împărţit destule complimente pe parcurs. La fel cum îmi închipui că şi tu ai respins destule. Deci, îţi spun direct.
   Zâmbetul i se şterse, iar ochii îi deveniră serioşi, calmi.
   - Azi, în clipa când ai deschis uşa, parcă m-ar fi trăsnit. De mult n-am mai simţit asta.
   - David.
   Pilar mai făcu un pas înapoi, după care se opri brusc, când el îi luă mâna.
   - Ţie n-am să-ţi fac asemenea avansuri. Dar mă gândeam la asta.
   Continua s-o privească, ferm, în timp ce bătăile inimii ei se accelerau.
   - Probabil că de-asta nu puteam dormi.
   - Abia ne cunoaştem. Şi sunt...
   O fată bătrână de 50 de ani.
   Nu, îşi spuse ea, nu era aşa ceva. Dar nici mult nu mai avea.
   - Destul de adevărat. Nu intenţionam să aduc vorba atât de repede, dar a părut momentul potrivit. O femeie frumoasă, în halat alb, la lumina lunii, într-o grădină. Nu-i poţi pretinde unui om să reziste la toate. Şi-n plus, acum ai o temă de gândire.
   - Da, cu siguranţă. Ar trebui să plec.
   - Iei cina cu mine?
   Îi ridică mâna la buze - părea momentul potrivit şi pentru un asemenea gest.
   Îi plăcu uşorul ei tremur, parfumul subtil.
   - Curând?
   - Nu ştiu, îşi smulse Pilar mâna dintr-a lui, simţindu-se ca o fetişcană proastă şi împiedicată. Eu... Noapte bună.
   O luă la fugă pe cărare şi ajunse la trepte, cu sufletul la gură.
   Avea palpitaţii în abdomen, iar inima i se zbuciuma în piept. Senzaţii pe care nu le mai cunoscuse de-atâta vreme, încât era aproape jenant.
   Dar nu mai era furioasă. Şi nici tristă.

   La New York era miezul nopţii, când Jeremy DeMorney răspunse la telefon.
   O considera pe persoana de la celălalt capăt al firului o simplă unealtă. Pe care o mânuia după cum era necesar.
   - Sunt gata. Pot trece la faza următoare.
   - I-auzi.
   Zâmbind, Jerry îşi turnă un brandy.
   - Ţi-a luat cam mult timp până să te hotărăşti.
   - Am mult de pierdut.
   - Şi mai mult de câştigat. Familia Giambelli se foloseşte de tine şi te vor arunca fără să clipească, dacă e în interesul lor. O ştii, o ştiu şi eu.
   - Poziţia mea este sigură încă. Reorganizarea n-a schimbat-o.
   - Pentru moment. Nu mi-ai fi dat telefon, dacă nu-ţi făceai griji.
   - M-am săturat, atâta tot. M-am săturat să nu mi se recunoască eforturile. Nu-mi convine să mă supravegheze şi să mă evalueze străinii.
   - Evident. Sophia Giambelli şi Tyler MacMillan au fost crescuţi pentru a duce tradiţia mai departe, indiferent dacă o merită sau nu. Iar acum, a mai apărut şi David Cutter. Un tip deştept. Cei de la La Coeur plâng după el. Va examina serios toate zonele companiei. Un examen minuţios, care poate foarte bine să scoată la iveală anumite... discrepanţe.
   - Am avut grijă.
   - Niciodată nu poţi avea destulă grijă. Acum ce intenţionezi să mai scoţi pe tapet? Va trebui să fie mai mult decât avansul despre care am discutat.
   - Centenarul. Dacă în timpul fuziunii apar probleme, cu consecinţe prelungite până în anul viitor, cel jubiliar, au să roadă temeliile companiei. Pot face diverse lucruri.
   - Cum ar fi otrăvirea unui bătrân, de pildă?
   - Ăla a fost un accident.
   Panica scâncită din tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte îl făcură pe Jerry să zâmbească. Totul era perfect.
   - Tu aşa-i zici?
   - A fost ideea ta. Ai spus că-l va îmbolnăvi doar.
   - A, idei am eu, multe.
   Alene, Jerry îşi examină unghiile. La Coeur îl plătea pentru ideile lui - cele mai puţin radicale - la fel de mult ca şi pentru numele de DeMorney.
   - Tu ai pus-o în aplicare, prietene. Şi ai rasolit-o.
   - De unde era să ştiu că avea inima slabă?
   - Cum spuneam, niciodată nu poţi avea destulă grijă. Dacă era vorba să omori pe cineva, mai bine i-ai fi făcut-o bătrânei. Fără ea, n-ar mai putea astupa găurile din stăvilar la fel de repede pe cât le-am sparge noi.
   - Nu asasinez oameni.
   - Îmi permit să te contrazic.
   „Exact asta faci“, adăugă Jerry în sinea lui. „Motiv pentru care vei face orice, totul, tot ce vreau eu acum.“
   - Mă întreb dacă poliţia italiană ar fi destul de interesată să exhumeze trupul lui Baptista şi să-i facă nişte analize, dacă întâmplător primeşte un telefon anonim. Ai ucis, spuse Jerry, după o pauză semnificativă. Fă bine şi pregăteşte-te să faci tot ce e necesar ca să-ţi asiguri spatele. Dacă vrei ca ajutorul meu, şi sprijinul financiar, să continue, începe să-mi arăţi ce poţi face pentru mine. Poţi începe prin a-mi obţine copii după toate documentele. Hârtiile legale, contractele, planurile pentru campania publicitară. Pas cu pas. Registrele podgoriilor, din Veneţia şi Napa.
   - Va fi riscant. O să dureze.
   - Riscul ţi se va plăti. Şi timpul.
   Era un om răbdător, bogat, şi le putea permite pe amândouă. În amândouă era dispus să investească, pentru a înmormânta familia Giambelli.
   - Să nu mă mai cauţi până nu ai ceva de folos.
   - Am nevoie de bani. Nu pot obţine ceea ce-mi ceri, fără...
   - Adu-mi ceva ce să pot folosi. Atunci, am să te plătesc. Asta-i regula jocului, prietene.

   - Sunt nişte vii. Mare lucru.
   - Va fi mare lucru pentru noi. Viile, îl informă David pe fiul său, care stătea bosumflat, sunt cele care-ţi vor aduce ţie bani de burgeri şi cartofi prăjiţi în viitorul apropiat.
   - Şi de maşină?
   David îi aruncă o privire, în oglinda retrovizoare.
   - Nu-ţi forţa norocul, amice.
   - Tată, în pustietatea asta nu poţi trăi fără un motor.
   - În clipa când văd că nu mai respiri, am să mă interesez la cel mai apropiat atelier de maşini uzate.
   Cu 3 luni în urmă - ba pe naiba, cu 3 săptămâni - un asemenea comentariu ar fi atras din partea fiului său o tăcere îngheţată sau o replică tăioasă.
   Faptul că Theo reacţionă apucându-se de beregată, holbând ochii şi prăbuşindu-se cu gâfâieli pe bancheta din spate îi încălzi lui David inima.
   - Ştiam eu că ar fi trebuit să urmăm cursurile de reanimare, zise David, în timp ce intra la Podgoriile MacMillan.
   - Las’ că-i bine. Dacă el se duce, îmi rămân mie mai mulţi cartofi prăjiţi.
   Pe Maddy n-o deranja trezitul devreme. N-o deranja să se plimbe pe dealuri şi prin văi. Ceea ce-o deranja era că nu avea nimic de făcut.
   Pe moment, cea mai mare speranţă a sa era ca tatăl ei să cedeze şi să-i cumpere lui Theo o maşină. Atunci, îşi putea pisa fratele s-o ducă undeva. Oriunde.
   - E frumos aici.
   David opri maşina, coborând să privească spre plantaţiile şi muncitorii care tăiau viile în dimineaţa geroasă.
   - Iar astea, copiii mei, toate astea, continuă el, cuprinzându-i de umeri când i se alăturară, nu vor fi niciodată ale voastre.
   - Poate unu’ din ei are vreo gagică, de fiică. Ne căsătorim, şi-atunci ai să lucrezi pentru mine.
   - Mă sperii, Theo, se cutremură David. Hai să vedem despre ce e vorba.
   Tyler îi văzu pe cei trei venind printre rânduri şi înjură înfundat. Turişti, dornici de vizite cu ghid. N-avea timp de vizite. Şi nu voia străini în via lui.
   Dădu să pornească spre ei, apoi se opri, privind-o pe Sophia. Era terenul ei, hotărî Tyler. Să se descurce ea cu oamenii, el se ocupa de vie.
   Apropiindu-se, observă fără chef că-şi făcea treaba, şi o făcea bine.
   - Ne vin nişte turişti, îi spuse. Ce-ar fi să-ţi iei o pauză de-aici şi să-i conduci la cramă, în camera de degustare. Trebuie să găseşti pe-acolo pe cineva care să-i plimbe.
   Sophia se îndreptă, întorcându-se să-i vadă pe noii sosiţi. Tatăl şi fiul arătam cam ca scoşi din L.L. Bean, iar fata făcuse un ocol prin Gothland.
   - Sigur, îi duc.
   Avea să se-aleagă şi cu o cafea, pentru osteneală.
   - Dar o vizită scurtă pe plantaţii şi câteva explicaţii informative despre perioada de tăiere ar fi o introducere bună pentru cramă, iar tata ar fi mai dornic să destupe două sticle.
   - Nu vreau civili pe pământurile mele.
   - Nu mai fi aşa de teritorial şi ursuz.
   Cu un zâmbet vesel, îl apucă de mână, trăgându-l spre cei trei.
   - Bună dimineaţa! Bine aţi venit la Podgoria MacMillan. Eu sunt Sophia, iar Tyler şi cu mine vă răspundem cu plăcere la orice întrebări. Pe moment, suntem în perioada de plivire. O parte esenţială a procesului de producţie a vinului. Faceţi turul văii?
   - Într-un fel.
   „Are ochii bunică-sii“, îşi spuse David. „Forma, profunzimea...“
   Ai lui Pilar erau mai blânzi, mai luminoşi, cu irizări aurii.
   - De fapt, speram să vă întâlnesc pe amândoi. Eu sunt David Cutter. Iar ei sunt copiii mei, Theo şi Maddy.
   - Aha...
   Sophia îşi reveni repede, luând mâna întinsă a lui David. „Ne verifică“, îşi spuse ea. „Ei bine, e valabil şi invers.“
   Până acum, cercetările ei nu scoseseră la iveală decât faptul că David Cutter era un tată divorţat, cu doi copii, care urcase scara corporaţiei La Coeur cu constanţă şi competenţă, în ultimii 20 de ani.
   - Ei, încă o dată, bine aţi venit. Toţi trei. Doriţi să intraţi în cramă, sau în casă?
   - Aş dorit să arunc o privire viei. E ceva timp de când n-am mai văzut o tăiere în curs de desfăşurare.
   Simţind starea de spirit a lui Tyler, încărcată de nemulţumire şi prudenţă, David se întoarse spre el:
   - Aveţi o vie frumoasă, domnule MacMillan. Şi un produs superior.
   - Că bine ziceţi. Acum am treabă.
   - Pe Tyler va trebui să-l scuzaţi.
   Strângând din dinţi, Sophia îşi înlănţui braţul de al lui Tyler, pentru a-l ţine pe loc.
   - Are vederi foarte concentrate, iar în momentul de faţă nu vede decât viile. Pe lângă asta, n-are pic de discernământ social. Nu-i aşa, MacMillan?
   - Via n-are nevoie de taifas.
   - Tot ceea ce creşte se dezvoltă mai bine sub stimulare auditivă.
   Expresia nemulţumită a lui Tyler n-o descurajă pe Maddy.
   - De ce tăiaţi iarna? se interesă ea. De ce nu toamna, sau la începutul primăverii?
   - Tăiem în sezonul de hibernare.
   - De ce?
   - Maddy... începu David.
   - E-n regulă.
   Tyler o privi mai atent. S-o fi îmbrăcat ea ca o ucenică de vampir, dar avea o faţă inteligentă.
   - Aşteptăm primul ger mai intens, care sileşte viile să adoarmă. Tăierea lor le pregăteşte pentru reluarea creşterii, primăvara. Tăindu-le în timpul iernii, le reducem vulnerabilitatea. Ne interesează calitatea, nu cantitatea. Viile supraîncărcate produc prea mulţi struguri inferiori.
   Privi din nou spre David.
   - Cred că nu prea aveţi vii, în Manhattan.
   - Întocmai, şi e unul dintre motivele pentru care am acceptat această oferă. Îmi era dor de pământ. Acum 20 de ai, am petrecut un ianuarie foarte rece şi umed în Bordeaux, tăind viile pentru La Coeur. Am mai lucrat pe teren de-a lungul anilor, doar ca să nu-mi pierd mâna. Dar nimic nu s-a comparat cu iarna aceea lungă.
   - Puteţi să-mi arătaţi cum se face? îl întrebă Maddy pe Tyler.
   - Păi, eu...
   - Încep eu, interveni radioasă Sophia, făcându-i-se milă de Tyler. Ce-ar fi să veniţi cu mine, tu şi Theo? O să observăm cu atenţie procesul, înainte de a merge la cramă. E fascinant, serios, deşi faza asta pare foarte simplă. Are nevoie de precizie şi de o considerabilă practică. Am să vă arăt.
   După ce se îndepărtară, David oftă:
   - Theo o să cadă-n limbă. E o femeie foarte frumoasă. Nu pot să-l condamn.
   - Mda, arată bine.
   Tonul prevenitor îl făcu pe David să-şi stăpânească un zâmbet. Dădu din cap, serios.
   - Iar eu sunt destul de bătrân ca să-i fiu tată, aşa că, din partea asta, nicio grijă.
   - Între Sophia şi mine nu e nimic, răspunse categoric Tyler.
   - Oricum. Ca să fie totul clar, bine? N-am venit aici ca să vă stau în drum, nici să mă amestec în programul vostru. Dumneata eşti podgoreanul, MacMillan, nu eu. Dar intenţionez să-mi fac datoria şi să urmăresc fiecare etapă a activităţii.
   - Dumneata ai birourile. Eu am plantaţiile.
   - Nu sută la sută. Am fost angajat ca să coordonez, să supervizez, şi pentru că mă pricep la vii. Nu sunt doar un costum cu cravată şi, sincer să fiu, m-am şi săturat de-aşa ceva. Îmi dai voie?
   Luă foarfecele din teaca lui Tyler şi se întoarse spre şirul de alături. Fără mănuşi, ridică un lăstar, îl studie şi tăie. Rapid, eficient. Şi corect.
   - Mă pricep la vii, repetă el, înapoindu-i instrumentul lui Tyler. Dar asta nu înseamnă că sunt ale mele.
   Iritat, Tyler luă foarfecele şi le înfipse în teacă de parcă ar fi fost o spadă.
   - Bine, atunci să mai lămurim ceva. Nu-mi place să-şi bage nimeni nasul în ciorba mea şi să ştiu că-mi dă note, ca la şcoală. Mă aflu aici ca să fac vin, nu să leg prietenii. Nu ştiu cum se proceda la La Coeur, şi nici nu mă interesează. Eu conduc podgoria asta.
   - Ai condus-o, răspunse calm David. Acum, o conducem amândoi - că ne place, că nu ne place.
   - Nu ne place, replică scurt Tyler şi se îndepărtă.
   Căpos, inflexibil, autoritar, medită David. Mica luptă se anunţa interesantă. Privi spre locul unde Sophia se ocupa de copiii lui.
   Hormonii inflamaţi ai lui Theo aruncau scântei roşii, înnebunite de sex. Ceea ce, îşi spuse David obosit, avea să creeze complicaţii în plus.
   Se apropie, privind mulţumit cum fiica lui tăia un lăstar.
   - Bravo. Mulţumesc, îi spuse el Sophiei.
   - Plăcerea e de partea mea. Presupun că vrei să te informez despre planurile campaniei promoţionale. Am un cabinet la vilă. Azi după-amiază îţi convine? La două, eventual.
   „Deşteaptă fată, “ reflectă David. „Face ea prima mişcare, îşi alege terenul. Ce mai familie!“
   - Sigur, mie îmi convine. Numai să ţi-i iau de pe cap pe ăştia doi.
   - Vreau să văd şi restul, spuse Maddy. Acasă oricum n-avem nimic de făcut. Ne plictisim.
   - N-aţi terminat cu despachetatul.
   - Şi e vreo grabă? puse Sophia o mână pe umărul lui Maddy. Dacă nu, pe Maddy şi Theo îi poţi lăsa cu mine. Peste vreo oră trebuie să mă întorc la vilă, şi-am să-i las din drum. Staţi în casa de oaspeţi, nu?
   - Exact.
   David se uită la ceas. Mai avea ceva timp, până la întâlnire.
   - Dacă nu deranjează...
   - Deloc.
   - Perfect. Atunci, ne vedem la două. Şi voi, vedeţi să nu faceţi vreo boroboaţă.
   - De parc-am căuta-o cu lumânarea, mormăi Maddy printre dinţi.
   - Altfel, comentă Sophia, în timp ce David pleca, unde-ar mai fi distracţia?
   Îi plăceau cei doi copii.
   Întrebările neobosite ale lui Maddy o distrau, şi era plăcut să descopere că era obiectul pasiunii la prima vedere a unui băiat adolescent.
   Mai mult, cine ştia mai multe despre un om, despre felul cum se comporta, cum gândea, cum planifica, decât copii lui? O dimineaţă cu adolescenţii lui David Cutter avea să fie interesantă şi, după câte se părea, revelatoare.
   - Haideţi să-l luăm şi pe Ty, propuse ea. Şi să-l convingem să ne ducă la cramă. Nu sunt la fel de familiarizată cu MacMillan cum sunt cu Giambelli. Cu toţii vom avea de învăţat.

   Pilar se plimba prin camerele judecătoarei Helen Moore, încercând să nu se agite.
   Viaţa ei părea să scape de sub control.
   Nu era deloc sigură cum să-i apuce din nou frâiele.
   Mai rău, nu era sigură nici cât de mult dorea să-şi păstreze din vechea viaţă.
   Cu un oftat învins, se lăsă într-un fotoliu, tocmai când Helen intra grăbită.
   - Iartă-mă, am cam întârziat.
   - Nu-i nimic. Întotdeauna arăţi aşa de distinsă şi înfricoşătoare, în robă.
   - Dacă reuşesc să dau jos astea cinşpe livre în plus, voi începe să port bikini pe dedesubt.
   Îşi scoase roba şi o agăţă în cuier.
   Pe sub ea purta un taior maro discret.
   - Îţi sunt foarte recunoscătoare că ţi-ai făcut timp pentru mine. Ştiu ce ocupată eşti.
   - Avem două ore.
   Helen se aşeză la birou, se descălţă şi-şi dezmorţi degetele de la picioare.
   - Vrei să ieşim la masă?
   - Nu neapărat. Helen... Ştiu că nu eşti avocată de divorţuri, dar... Tony se grăbeşte să finalizeze lucrurile. Nu ştiu ce să fac.
   - Pot să te-ajut, Pilar. Sau să-ţi recomand pe cineva. Cunosc mai mulţi rechini unşi cu toate unsorile, numai buni pentru treaba asta.
   - M-aş simţi mult mai bine dacă te-ai ocupa tu şi ar merge cât mai simplu posibil. Şi cât mai curat.
   - Ei, mă dezamăgeşti, se încruntă Helen, împingându-şi ochelarii pe nas. Tare mi-ar mai plăcea să-i dau borşul lui Tony. Voi avea nevoie de hârtiile tale financiare, începu ea, scoţând un bloc-notes galben. Noroc că te-am convins să vă separaţi cu banii, de câţiva ani. Dar să-ţi asigurăm spatele. Se prea poate să vină cu pretenţii, monetare, imobiliare şi aşa mai departe. Nu trebuie să accepţi nimic.
   Îşi coborî din nou ochelarii, pentru a o privi peste rame cu o expresie care îngrozea toţi avocaţii.
   - Vorbesc serios, Pilar. N-o să capete nimic. Tu eşti partea vătămată. El cere divorţul. Vrea să se recăsătorească. O să plece cu ce-a venit. Nu-ţi voi permite să-i laşi vreun profit. Ai înţeles?
   - Nu e vorba de bani...
   - N-o fi, pentru tine. Dar trăieşte pe picior mare şi va dori să continue. Cât de mult ţi-a stors, în ultimii 10 ani?
   Pilar se foi, stânjenită.
   - Helen...
   - Exact. Împrumuturi care n-au mai fost achitate. Casa din San Francisco, şi casa din Italia. Mobila din amândouă.
   - Am vândut...
   - A vândut, o corectă Helen. N-ai vrut să mă asculţi, dar ai să mă asculţi acum, sau de nu, îţi găseşti alt avocat. Nu ţi-ai recuperat niciodată partea care ţi se cuvenea din proprietate, care cu banii tăi a fost plătită, din capul locului. Şi ştiu al naibii de bine că ţi-a vândut destule bijuterii şi bunuri personale. S-a terminat.
   Îşi împinse ochelarii la loc şi se rezemă de spătar. Atitudinea de judecătoare redeveni prietenoasă.
   - Pilar, ţin la tine, şi de-asta-ţi spun ceea ce-am să-ţi spun. L-ai lăsat să te trateze ca pe-o ştergătoare de picioare. Bine că nu ţi-ai brodat pe ţâţe „Bine aţi venit“, ca să te terfelească şi la venire, şi la plecare.
   - Aşa o fi... L-am iubit şi, parţial, am crezut că dacă avea destulă nevoie de mine, m-ar fi iubit şi el. Azi-noapte s-a întâmplat ceva care a schimbat totul. M-a schimbat pe mine, cred.
   - Spune-mi.
   Ridicându-se, Pilar începu să se plimbe prin cabinet, în timp ce-i povestea lui Helen despre telefon.
   - Când i-am ascultat scuzele alea nepăsătoare, cum mă întrerupea din vorbă ca s-o împace pe Rene după ce ea mă atacase pe mine, am fost dezgustată. Iar mai târziu, după ce m-am calmat, mi-am dat seama de un lucru. Nu-l mai iubesc, Helen. Cred că am încetat să-l mai iubesc de ani de zile. Sunt demnă de milă.
   - Nu mai e cazul.
   Helen ridică receptorul.
   - Hai să comandăm ceva aici. Am să-ţi explic ce e de făcut. Pe urmă, iubito, ne apucăm de treabă. Te rog, îi întinse ea o mână. Lasă-mă să te ajut. Am să te-ajut cu adevărat.
   - Okay, oftă Pilar. Okay. Va dura mai mult de-o oră?
   - Nu e nevoie. Carl? Comandă-mi două copane de pui, cu salată, două cappuccino şi o sticlă mare de apă minerală. Mulţumesc.
   Şi închise telefonul.
   - Perfect, se aşeză Pilar la loc. E pe-aici, prin apropiere, vreun bijutier bun, unul scump?
   - De fapt, da. De ce?
   - Dacă ai timp, înainte de-a îmbrăca din nou roba, poate mă ajuţi să-mi cumpăr ceva simbolic şi bătător la ochi.
   Ridică mâna stângă:
   - Să-nnebunească Rene când o vedea.
   Helen dădu din cap, aprobator:
   - Ei, aşa mai vii de-acasă!

Capitolul 7

  Ziua de duminică fu înlocuită de luni pe nesimţite, ca balsamul absorbit de o mâncărime slabă, sâcâitoare.
   N-avea să-şi petreacă orele dimineţii înfofolită în lâneturi şi flanele, tăind viile. Nici Tyler n-avea să-i mai sufle-n ceafă, pândindu-i cea mai mică greşeală.
   Sophia bătu la uşa dormitorului mamei sale, apoi o deschise fără a aştepta răspunsul.
   Patul era deja făcut, iar draperiile deschise lăsau să intre lumina şovăitoare a soarelui.
   Când Sophia intră, din baia alăturată apăru Maria.
   - Mama?
   - A, s-a sculat demult. Cred că e în seră.
   - O găsesc eu.
   Dădu să iasă, apoi ezită.
   - Maria, abia dacă am văzut-o, toată săptămâna. E bine?
   Buzele Mariei se subţiară, în timp ce-şi făcea de lucru cu trandafirii galbeni de pe scrin.
   - Nu doarme prea bine. Mănâncă doar cât o păsărică, şi atuncea doar dacă insiști. Mai ieri am certat-o, şi-a zis că-i stresul sărbătorilor. De unde stres? îşi aruncă Maria mâinile în sus. Mamei tale îi e drag Crăciunul! Bărbatul ăla o necăjeşte. Nu vreau să-l vorbesc de rău pe tatăl tău, da’ dacă o-mbolnăveşte pe puicuţa mea, o să-mi dea socoteală.
   - Potoleşte-te, murmură Sophia. Vom avea noi grijă de ea, Maria. Mă duc s-o caut.
   - Vezi să mănânce!

   Din mers, Sophia se uită prin casă.
   Pe masa lungă din sufrageria de familie stăteau cei 3 îngeri Giambelli - Tereza, Pilar şi Sophia, chipurile sculptate arătând-o pe fiecare la vârsta de 12 ani.
   Cât de mult semănau! Într-o zi, avea să-i revină misiunea de a aduce pe lume propriul ei înger.
   Ce gând ciudat, reflectă Sophia.
   Deloc neplăcut, dar ciudat, cu siguranţă. Următoarea generaţie, când sosea momentul, trebuia să fie întemeiată de ea.
   Ieşi pe uşa laterală, coborî în fugă scara de piatră în spirală, o luă la stânga şi alergă spre seră.
   Căldura umedă dinăuntru era nespus de ispititoare.
   - Mama?
   - Aici sunt. Sophia, unde ţi-e haina?
   - Am uitat-o.
   Se aplecă şi-şi sărută mama pe obraz, apoi o privi lung. Pulovărul vechi al lui Pilar era larg la coate şi atârna pe şolduri. Îşi legase părul la ceafă.
   - Ai cam slăbit.
   - N-am slăbit deloc, gesticulă Pilar cu mâinile pe care purta mănuşile de grădină. Ai vorbit cu Maria. E convinsă că, dacă nu mă îndop de 3 ori pe zi, cad de pe picioare. Adevărul e că pe drum încoace am şterpelit două fursecuri şi m-aştept să-mi apară pe şolduri din clipă-n clipă.
   - Astea au să-ţi ajungă până la prânz. Când am să fac cinste. Am rămas în urmă cu cumpărăturile de Crăciun. Ajută-mă.
   - Sophia.
   Clătinând din cap, Pilar mută lădiţa prelungă cu narcise şi începu să cureţe lalelele.
   - Tu-ţi începi cumpărăturile pentru sărbători încă din iunie, şi le termini în octombrie.
   - Bine, m-ai prins, se săltă Sophia pe marginea bancului de lucru. Totuşi, mor să mă duc în oraş şi să-mi fac de cap câteva ore. Am avut o săptămână criminală. Sau să fugim, pe ziua de azi.
   Încruntându-se, Pilar dădu lalelele la o parte.
   - Sophia, noul sistem impus de bunica ta ţi-e prea greu? Te scoli zilnic cu noaptea-n cap, apoi îţi petreci orele în biroul de-aici. Ştiu că nu te vezi cu niciun prieten.
   - Mă simt bine sub tensiune. Totuşi, nu mi-ar strica o asistentă şi cred că tu corespunzi din toate punctele de vedere.
   - Cara, ştim amândouă că nu ţi-aş fi de niciun folos.
   - Ba eu, una, n-o ştiu deloc. Okay, trecem la planul B. Te pun la treabă. Apropo, ai decorat toată casa şi arată minunat. Îmi pare rău că nu te-am ajutat şi eu.
   - Ai fost ocupată.
   - Nu chiar atât de ocupată. Dar acum suntem în timpul programului şi trebuie să-mi dai raportul despre pregătirile pentru petrecere - face parte din îndatoririle tale de asistentă.
   Fata asta îi făcea capul să se învârtească.
   - Sophia, zău aşa.
   - Da, zău aşa. Tu eşti ucenica, eu sunt şefa.
   Sări jos, frecându-şi palmele.
   - Vreau să-mi scot pârleala pentru toţi anii cât ai făcut instrucţie cu mine. Mai ales între vârstele de 12 şi 15 ani.
   - Nu, nu perioada hormonală! N-ai putea fi atât de crudă!
   - Punem pariu? M-ai întrebat dacă noul sistem e prea greu pentru mine. Nu e. Dar nici mult nu mai are. Nu-s obişnuită să-mi fac singură toate treburile - dosarele, telefoanele, scrisul... Şi cum faţă de Nonna n-am s-o recunosc, nici faţă de MacMillan, ai putea să mă ajuţi.
   Cu un oftat, Pilar îşi scoase mănuşile.
   - Vrei doar să-mi găseşti o ocupaţie, la fel cum mă bate şi Maria la cap să mănânc.
   - Parţial, recunoscu Sophia. Dar asta nu schimbă faptul că îmi petrec fiecare zi cu munci birocratice de rutină. Dacă aş putea sări peste ele, cine ştie, poate chiar aş începe să mai am câte-o întâlnire în deceniul ăsta. Îmi lipsesc bărbaţii.
   - Bine, da’ să nu dai vina pe mine dacă pe urmă nu-ţi mai găseşti dosarele.
   Pilar îşi scoase panglica subţire din păr, răvăşindu-şi-l cu degetele.
   - N-am mai făcut muncă de birou de la 16 ani, iar atunci eram atât de catastrofică, încât mama m-a concediat.
   Izbucnind în râs, se întoarse, după care observă că Sophia îi privea lung mâna.
   Jenată, Pilar aproape că şi-o ascunse la spate, cu tot cu rubinul de cinci carate, cu tăietură pătrată.
   - E cam mult, nu-i aşa?
   - Ştiu eu? Cred că m-a orbit văpaia.
   Sophia luă mâna mamei sale, examinând piatra şi diamantele montate în jur.
   - Mamăăă! Magnifico!
   - Ar fi trebuit să-ţi spun. Dar erai atât de ocupată... încercă Pilar să-i explice. Fir-ar să fie... Am profitat de programul tău încărcat ca să evit să-ţi vorbesc. Iartă-mă.
   - Nu e nevoie să te scuzi pentru că ţi-ai cumpărat un inel, mama. Cred, numai, că ăsta poate fi considerat un mic monument.
   - Eram furioasă. Niciodată să nu faci nimic la furie.
   Pentru a-şi găsi o ocupaţie, Pilar îşi luă uneltele de grădinărit şi începu să le pună la loc.
   - Fetiţo, Helen se ocupă de problemele divorţului. Ar fi trebuit să...
   - Perfect. Nu-i va lăsa să te scalpeze. Nu te uita aşa la mine, mama. Ai avut grijă, toată viaţa ai avut grijă să nu spui nimic împotriva tatei. Dar nu sunt oarbă, şi nici proastă nu-s.
   - Într-adevăr...
   Biruită de tristeţe, Pilar puse lădiţa deoparte.
   - Nu eşti niciuna, nici alta.
   Şi văzuse, înţelesese, mult mai mult decât s-ar fi cuvenit pentru un copil.
   - Dacă l-ai lăsa, ţi-ar lua banii şi orice altceva nu mai e bătut în cuie. Nu s-ar putea stăpâni. Acum sunt mai liniştită, când ştiu că mătuşa Helen îţi apără interesele. Hai, să ducem florile astea în casă.
   - Sophia, îi puse Pilar mână pe braţ, în timp ce Sophia lua un ghiveci cu amaryllis. Îmi pare atât de rău că te doare...
   - Din cauza ta n-am suferit niciodată. Dintr-a lui, întotdeauna. Cred că n-am ce face.
   Luă încă un ghiveci.
   - Rene o să-şi înghită limba când vede pietroiul ăsta.
   - Ştiu. Asta şi era ideea.

   De peste 50 de ani, firma Giambelli, California organiza petreceri somptuoase de Crăciun, pentru rude, prieteni, salariaţi şi asociaţi. O dată cu compania, crescuse şi lista invitaţilor.
   Conform tradiţiei consacrate de ramura italiană a companiei, petrecerile aveau loc simultan, în ultima sâmbătă dinainte de Crăciun.
   Casa le era deschisă prietenilor şi rudelor, iar crama, angajaţilor. Asociaţii, în funcţie de poziţiile lor în lanţul trofic, erau repartizaţi în locurile potrivite.
   Invitaţiile în casa principală valorau cât propria lor greutate în aur şi erau folosite adesea ca un simbol al prestigiului sau al succesului.
   Totuşi, familia Giambelli nu era mai prejos nici cu festivităţile din cramă.
   Se servea mâncare elegantă, din belşug, vinul curgea liber, iar decoraţiunile şi distracţiile erau de prima calitate. Fiecare membru al familiei obişnuia să-şi facă apariţia în ambele locuri.
   Întrucât o făcea de la 15 ani, Sophia ştia că petrecerea din cramă era mult mai amuzantă şi mai lipsită de relaţii enervante.
   Auzea una dintre odraslele verişoarei Gina chirăind, în celălalt capăt al culoarului. Speranţele ei ca Don şi liota lui să rămână în Italia se spulberaseră în seara dinaintea sosirii lor.
   Totuşi, nici chiar prezenţa acestora nu era la fel de iritantă ca aceea a tatălui ei, cu Rene. Pilar insistase categoric să fie invitaţi, ţinându-i piept lui La Signora în această privinţă. Consolarea era că fuseseră invitaţi în cramă.
   Ceea ce, îşi spuse ea, în timp ce-şi punea cerceii cu diamante, avea exact efectul unei directe de dreapta în mutra lui Rene.
   - Uită-te la tine! exclamă Helen, intrând, drăgălaşă şi durdulie, într-un roz lucios. Străluceşti toată!
   - Rochia e superbă, nu-i aşa? făcu Sophia o piruetă în faţa oglinzii. Nu-i prea mult, cu diamantele?
   - Cu diamantele, nimic nu e prea mult, iubito, închise Helen uşa. Voiam să vorbim un minut între patru ochi. Sunt dezolată că aduc acum vorba, chiar înainte de a te întâlni cu sutele de invitaţi, dar Pilar mi-a spus că vor veni Tony şi Rene.
   - Şi care e problema?
   - S-a pronunţat divorţul. Ieri. N-a fost decât o formalitate, după atâţia ani. Întrucât Tony era grăbit şi n-a complicat lucrurile cu negocieri financiare, n-a trebuit decât să se semneze hârtiile.
   - Înţeleg.
   Sophia îşi luă poşeta, jucându-se cu catarama.
   - L-ai spus mamei?
   - Da. Adineaori. E mulţumită. Sau, rezistă bine. Ştiu că e important pentru ea ca şi tu să faci la fel.
   - Cu mine nu-ţi face griji, mătuşă Helen.
   Se apropie de ea şi îi luă mâinile.
   - Eşti o comoară la casa omului. Nu ştiu ce s-ar fi făcut, fără tine.
   - Trebuie să-şi trăiască viaţa.
   - Ştiu.
   - Şi tu la fel, îi strânse Helen mâinile. Nu-i da lui Rene satisfacţia să vadă că te afectează, la niciun nivel.
   - N-am să i-o dau.
   - Perfect.
   Deschise uşa, aruncând o privire în urmă.
   - Tony n-a făcut multe lucruri admirabile la viaţa lui, dar tu eşti unul dintre ele.
   - Mulţumesc.
   Rămasă singură, Sophia expiră prelung.
   Apoi, îşi îndreptă umerii, revenind la oglindă, unde-şi rujă buzele într-o nuanţă roşie ca sângele.

   David sorbea dintr-un Merlot, umblând prin mulţimea înghesuită sub bolţile înalte de piatră ale cramei, unde încerca să-şi scoată din minte acordurile hot ale formaţiei ce-l încânta pe fiul lui, în timp ce scruta împrejurimile în căutarea lui Pilar.
   - David. Îmi pare bine că te văd.
   Se întoarse, surprins, când văzu chipul zâmbitor al lui Jeremy DeMorney.
   - Jerry. Nu ştiam că aveai să fii aici.
   - Încerc să nu lipsesc de la niciun bairam anual al familiei Giambelli şi trec întotdeauna pe la cramă înaintea vilei. E foarte democratic din partea lui La Signora, că invită reprezentanţi ai concurenţei.
   - E o doamnă extraordinară.
   - Fără pereche-n lume. Cum faci faţă cu munca?
   - Sunt încă la început. Dar merge bine. Mă bucur că am scos copiii din oraş. Care mai e situaţia la New York?
   - Reuşim să ne descurcăm fără tine, deşi cam pe bâjbâite.
   Aciditatea declaraţiei nu era atenuată de zâmbetul afectat.
   - Regret, încă ne mai doare. Sunt dezolat că te-am pierdut, David.
   - Nimic nu ţine o veşnicie. Mai e pe-aici cineva de la La Coeur?
   - A venit Duberry, din Franţa. O cunoaşte pe bătrâna doamnă de-o sută de ani. Pearson reprezintă grupul local. Mai sunt câţiva directori de la alte mărci. Avem ocazia să-i bem vinul şi să ne spionăm între noi. Ai vreo bârfă nouă pentru mine?
   - Cum spuneam, e încă devreme.
   Vorbea nepăsător, dar devenise precaut. Unul dintre motivele pentru care părăsise firma La Coeur era tocmai politica de bârfă şi lovituri pe la spate a lui Jerry.
   - Oricum, e o petrecere excelentă. Scuză-mă, a venit o persoană pe care o aşteptam.
   „Poate toată viaţa“, adăugă David în sinea lui, în timp ce pleca fără o privire în urmă, înaintând prin mulţime spre Pilar.
   Era îmbrăcată în albastru. O rochie de catifea albastră, cu un şirag lung de perle.
   Avea o înfăţişare caldă şi regală, aparent plină de încredere în sine - dacă David nu i-ar fi observat scurta licărire de panică din ochi. Apoi, întorcând capul, doar puţin, îl văzu. Şi, aşa să-l ajute Dumnezeu, roşi. Ideea că el era cauza îl scotea din minţi.
   - Te căutam, o luă David de mână, nelăsându-i timp să se împotrivească. Parc-aş fi un licean la o reuniune cu colegii. Ştiu că trebuie să circuli printre musafiri, dar vreau să-mi acorzi un minut mai întâi.
   Parcă ar fi învăluit-o un val cald.
   - David...
   - Fără vin nu poţi circula. Nu merge.
   O trase înainte.
   - Vom discuta despre vreme, despre afaceri. N-am să-ţi spun că eşti frumoasă decât de 5, maximum 6... duzini de ori. Poftim, culese el o cupă cu şampanie de pe o tavă. După cum arăţi, nu te văd bând altceva.
   În abdomenul lui Pilar se pornise vechea palpitaţie.
   - Nu pot ţine pasul cu tine.
   - Eu nu pot ţine pasul cu mine însumi. Te neliniştesc.
   Îi atinse paharul cu al lui.
   - Aş spune că-mi pare rău, dar aş minţi. Cel mai bine e ca o relaţie să fie începută cu sinceritate, nu crezi?
   - Nu... Ba da... Termină! încercă Pilar să râdă.
   David arăta ca un fel de cavaler sofisticat, în costumul negru formal, cu părul blond lucind în lumina irizată. Ce gânduri prosteşti, îşi spuse ea, pentru o femeie între două vârste!
   - Copiii tăi sunt aici?
   - Mda. S-au smiorcăit că-i târăsc după mine, iar acum sunt într-al nouălea cer. Eşti frumoasă. Am precizat că urma să ţi-o spun, nu?
   Pilar aproape chicoti, înainte de a-şi aduce aminte că avea patruzeci şi opt de ani, nu optsprezece, şi ar fi trebuit să aibă mai multă minte.
   - Da, cred că ai amintit ceva...
   - Presupun că nu putem găsi un colţ întunecos, unde să ne giugiulim.
   - Nu. Categoric.
   - Atunci, nu-ţi rămâne decât să dansezi cu mine, oferindu-mi o şansă de a te face să te răzgândeşti.
   Ideea că ar fi putut să se răzgândească o răscolea. Şi, cu atât mai mult, că dorea s-o facă. Nepotrivit, îşi spuse ea cu fermitate. Ridicol. Avea cu câţiva ani mai mult decât el.
   Doamne, ce putea să facă? Ce să spună? Ce să simtă?
   - O mie de gânduri îţi trec prin cap, murmură el. Aş dori să mi le spui pe toate.
   - Te pricepi al naibii de bine.
   - Mă bucur că spui asta, pentru că de fiecare dată când de văd, mă simt stânjenit.
   - M-ai păcălit.
   Trase aer în piept, calmându-se.
   - David, eşti foarte atrăgător...
   - Crezi? îi atinse el părul - nu se putea stăpâni; îi plăcea cum se ondula pe lângă obraz. Ai putea fi mai concretă?
   - Şi foarte fermecător, adăugă ea, străduindu-se să-şi păstreze tonul sub control. Sunt foarte flatată, dar nu te cunosc. Şi-n plus...
   Se întrerupse, cu zâmbetul îngheţându-i pe faţă.
   - Bună, Tony. Rene.
   - Pilar. Arăţi superb, se aplecă Tony s-o sărute pe obraz.
   - Mulţumesc. David Cutter, Tony Avano şi Rene Foxx.
   - Rene Foxx Avano, preciză Rene, ca o pisică torcând; ridică mâna, fâlfâindu-și degetele pentru a face inelul de logodnă cu diamante să scânteieze. Începând de azi.
   Nu era o lovitură de pumnal în inimă, aşa cum se temuse, constată Pilar. Mai degrabă o arsură, un şoc scurt pe cât de dureros, pe-atât de iritant.
   - Felicitări. Sunt sigură că veţi fi foarte fericiţi împreună.
   - A, suntem deja, îl luă Rene pe Tony de braţ. Imediat după Crăciun, zburăm în Bimini. Ce plăcut va fi, să scăpăm de ploaia şi frigul ăsta. Zău c-ar trebui să-ţi găseşti şi tu timp pentru o mică vacanţă, Pilar. Pari palidă.
   - Ciudat. Tocmai îmi spuneam cât de însufleţită arată în seara asta.
   Simţind cum bătea vântul, David ridică mâna lui Pilar, sărutându-i degetele.
   - Delicios, chiar. Mă bucur că am avut ocazia să te cunosc, Tony, înainte de a pleca din ţară.
   Şi, cu o mişcare lină, o cuprinse pe Pilar de talie.
   - Mi-a fost foarte greu să te găsesc, în ultimele câteva zile, continuă el, cu o privire scurtă spre Rene, la limita politeţii. Acum observ de ce. Să anunţi la biroul meu ce planuri de călătorie ai, bine? Avem de discutat afaceri.
   - Oamenii mei îmi cunosc planurile.
   - Se pare că nu şi ai mei. Acum ne scuzaţi, da? Trebuie să ne facem rondul, înainte de a porni spre vilă.
   - Ai fost nedelicat, îi şopti Pilar.
   - Şi ce dacă?
   Farmecul cochet îi pierise. În locul lui se simţea o putere rece şi necruţătoare. Care-l făcea cu atât mai atrăgător.
   - Pe lângă faptul că nu-l plac din principiu, sunt C.O.O. și trebuia să fiu informat dacă un vicepreşedinte pleacă din ţară. Mă ocoleşte de zile întregi, îmi evită telefoanele. Nu-mi place treaba asta.
   - Nu e obişnuit să aibă de dat socoteală, nici în faţa ta, nici într-a altora.
   - Va trebui să se obişnuiască.
   Pe deasupra capului ei, David îl zări pe Tyler.
   - Şi alţii la fel. Ce-ar fi să mă ajuţi puţin şi să mă prezinţi unora dintre oamenii care se întreabă ce naiba caut eu aici?

   Tyler încerca să se facă invizibil.
   Detesta petrecerile mari. Erau prea mulţi oameni cu care să vorbească şi prea puţini care aveau ceva de spus.
   Îşi calculase deja planul. O oră în cramă, o oră în casa principală. După care putea să se strecoare afară, să plece acasă şi să se culce.
   În ceea ce-l privea pe el, muzica urla prea tare, crama era prea aglomerată, iar mâncarea cădea prea greu la stomac. Nu-i displăcea să se uite la oameni, mai ales când toţi erau dichisiţi şi lustruiţi şi încercau să arate mai grozav decât cei cu care stăteau de vorbă. Parcă ar fi privit o piesă de teatru şi, atâta vreme cât putea sta la loc sigur, în public, era în stare să reziste un timp.
   Urmărise mica scenă dintre Pilar şi Rene. Tyler ţinea destul de mult la Pilar ca să-şi sacrifice colţul, sărindu-i în ajutor, dacă n-ar fi fost deja lângă ea David Cutter.
   Cutter îl irita din principiu, dar Tyler era nevoit să-i recunoască iuţeala. Mica sărutare a mâinii fusese o manevră inspirată, care păruse să-i enerveze pe Rene şi Avano.
   Iar cuvintele pe care le rostise şterseseră cât ai clipi de pe mutra lui Avano zâmbetul ăla idiot.
   Avano era un bou. Dar, îmboldit de Rene, putea fi un bou periculos. Dacă David putea să-l pună la punct, aproape că merita să-l aibă în tabăra lui.
   Aproape.
   - De ce stai aici, singur?
   Tyler coborî privirea, încruntat, spre Maddy.
   - Fiindcă nu-mi place aici.
   - Şi ce? Eşti adult. Poţi să faci ce vrei.
   - Mai gândeşte tu mult aşa, fetiţo, şi-o să ai o mare dezamăgire.
   - Îţi place să faci pe nervosul.
   - Nu, sunt nervos şi gata.
   Dând din cap, Maddy îl privi cu buzele ţuguiate.
   - Okay. Pot să beau şi eu o gură din vinul tău?
   - Nu.
   - În Europa, copiii sunt învăţaţi să aprecieze vinul.
   O spusese pe un ton atât de măreţ, stând în faţa lui cu straturile ei de material negru şi ghetele urâte ca moartea, încât lui Tyler îi veni să râdă.
   - Atunci, du-te în Europa. Pe-aici, se numeşte contribuţie la delincvenţă.
   - Am fost în Europa, da’ nu mi-o amintesc foarte bine. Am să mai merg. Poate-am să stau la Paris, o vreme. Vorbeam cu domnul Delvecchio, podgoreanul. Spunea că vinul e un miracol, dar de fapt nu e decât o reacţie chimică, aşa-i?
   - Şi una, şi alta. Şi, în acelaşi timp, niciuna, nici cealaltă.
   - Trebuie să fie. Voiam să fac un experiment şi m-am gândit că poate mă ajuţi tu.
   Tyler clipi din ochi, privind-o pe fata drăguţă, îmbrăcată dizgraţios şi cu o minte atât de iscoditoare.
   - Cum? De ce nu vorbeşti cu tatăl tău?
   - Pentru că tu eşti cel care prepară vinul. Mă gândeam să iau nişte struguri, să-i pun într-un castron şi să văd ce se-ntâmplă. Aş mai lua un castron, de acelaşi gen şi cu aceeaşi cantitate de struguri, şi-acolo aş face diverse chestii. Chestii cum faceţi şi voi.
   - Eu, strugurii din castroane îi mănânc.
   Totuşi, îi captase interesul.
   - Înţelegi, un castron l-aş lăsa în pace, miracolul domnului Delvecchio. Pe celălalt l-aş prelucra, cu aditivi şi tot felul de tehnici. Ca să determin reacţia chimică. Pe urmă, aş vedea care-a ieşit mai bine.
   - Chiar dacă foloseşti acelaşi soi de struguri, vor apărea diferenţe între teste.
   - De ce?
   - În perioada asta a anului, nu-i poţi obţine decât de la magazin. S-ar putea să nu fie culeşi din aceeaşi vie. Şi chiar dacă sunt, tot există mai multe variabile. Tipul de sol, fertilitatea, infiltrarea apei. Data culesului. Felul cum au fost culeşi. Mustul din fiecare castron va ieşi cu totul altfel, chiar dacă le-ai lăsa pe amândouă în pace.
   - Ce-i ăla must?
   - Sucul.
   Vin la castron, îşi spuse Tyler. Interesant.
   - Dar, dacă vrei să încerci, e mai bine să foloseşti castroane de lemn. Lemnul îi dă mustului un anumit caracter. Nu mult, dar totuşi.
   - O reacţie chimică, zâmbi Maddy. Vezi? E ştiinţă, nu religie.
   - Fetiţo. Vinul e ştiinţă, e religie şi mai mult decât atât.
   Pe negândite, îi oferi paharul.
   Maddy sorbi, delicat, privind în jur ca tatăl ei să nu fie prin apropiere. Îşi rostogoli experimental vinul pe limbă, înainte de a-l înghiţi.
   - E destul de bun.
   - Destul de bun?
   Clătinând din cap, Tyler luă paharul înapoi.
   - Ăsta-i Pinot Noir de soi ales. Numai un barbar l-ar numi „destul de bun“.
   Fata zâmbi, fermecător, pentru că-l păcălise.
   - Ai să-mi arăţi şi mie odată butoaiele alea mari de vin şi aparatele?
   - Mda. Sigur.
   - Domnul Delvecchio zice că vinul alb se face în inox, iar alea roşii, în lemn. N-am apucat să-l întreb de ce. De ce?

   Nu arăta drăguţ? îşi spuse Sophia.
   Namila de MacMillan, adâncit în conversaţie serioasă cu Morticia în miniatură. Şi, dacă situaţia era aşa cum părea, se distra de minune.
   - Sophia. Răpitoare ca întotdeauna.
   - Jerry. Sărbători fericite, se aplecă ea să-l sărute pe obraji. Cum merg afacerile?
   - Am avut un an trăsnet, o cuprinse Jeremy DeMorney pe după umeri, conducând-o printre grupurile din camera de degustare, spre bar. Şi mă aştept la încă unul. O păsărică mi-a spus că planifici o campanie de promovare extraordinară.
   - Păsăricile astea ciripesc cam mult, nu? O şampanie, te rog, îi ceru ea barmanului, zâmbitoare. Alta din stol cânta că lansezi o marcă nouă. Pentru piaţa medie, cu clientelă americană.
   - Trebuie să împuşte cineva păsăricile astea. Am văzut în „Vino“ reclama la Cabernetul tău ’84.
   - O recoltă excelentă.
   - Şi la licitaţie ţi-a mers bine. Ruşine să-ţi fie, Sophia, că m-ai ocolit când ai fost la New York. Ştiai doar că abia aşteptam să te văd.
   - N-am avut încotro. Dar, cu următoarea ocazie, îţi promit.
   - Contez pe asta.
   Sophia ridică paharul şi sorbi.
   Jerry era un bărbat atractiv, onctuos, aproape mătăsos. Câteva fire argintii la tâmple îi sporeau distincţia, iar uşoara brazdă din bărbie îi adăuga un plus de farmec.
   Niciunul dintre ei nu aduse vorba despre tatăl ei, nici despre secretul cunoscut de toţi al infidelității soţiei lui Jerry. În schimb, menţineau relaţii prieteneşti, cu o undă de flirt.
   Se înţelegeau foarte bine, după părerea Sophiei. Concurenţa dintre firmele Giambelli şi La Coeur era înverşunată, adesea înviorătoare. Iar Jeremy DeMorney nu se dădea înapoi de la nicio metodă, pentru a-şi forţa avantajul.
   Îl admira pentru asta.
   - Îţi promit chiar şi o cină, adăugă ea. Şi vin. Vin Giambelli-MacMillan. Vrem să bem ce e mai bun, în fond.
   - Atunci, poate ar merge un brandy La Coeur, în apartamentul meu.
   - Ei, da’ ştiu că te pricepi să combini afacerile şi... afacerile.
   - Eşti o femeie crudă, Sophia.
   - Eşti un bărbat periculos, Jerry. Ce-ţi mai fac copiii?
   - Copiii fac bine. I-a luat mama lor la San Moritz, de sărbători.
   - Probabil ţi-e dor de ei.
   - Desigur. Mă gândeam să mai stau o zi, două, în vale, înainte de a porni spre casă. Ce-ar fi să combinăm plăcerea şi plăcerea?
   - E tentant, Jerry, dar nu-mi mai văd capul de treburi. Şi nu cred să mă mai liniştesc înainte de Anul Nou.
   Zări o mişcare cu coada ochiului şi-şi văzu mama pornind spre toaletă. Cu Rene le câţiva paşi în urma ei.
   - Şi, apropo de treburi, pe una o am de rezolvat chiar acum. Mă bucur că te-am văzut.
   - Şi eu pe tine, răspunse Jerry, în timp ce Sophia îşi croia drum prin mulţime.
   Mult mai mult avea să se bucure văzând-o ruinată - cu toată familia.
   Grăbirea acestui lucru avea să fie o adevărată combinaţie de afaceri cu afaceri. Şi de plăcere cu plăcere.

   Rene deschise uşa salonului pentru doamne, la câteva clipe după Pilar.
   - Ai reuşit să cazi în picioare, este? întrebă ea, rezemându-se de uşă, ca să nu mai poată intra nimeni.
   - Ai căpătat ce-ai dorit, Rene.
   Deşi mâinile îi erau gata să tremure, Pilar îşi deschise poşeta şi scoase rujul.
   - Nu văd de ce mai reprezint o problemă pentru tine.
   - Fostele neveste sunt întotdeauna o problemă. Îţi spun un singur lucru, nu-ţi permit să mă suni, nici pe mine nici pe Tony, ca să-ţi descarci frustrările nevrotice.
   - N-am sunat pe nimeni.
   - Minţi. Şi mai eşti şi laşă. Acum te-ascunzi după David Cutter.
   O apucă de mână, smucindu-i-o în sus, cu inelul în lumină.
   - Ce-ai făcut ca să-l tapezi de chestia asta?
   - Eu n-am nevoie să-mi cumpere bărbaţii bijuterii, Rene, nici altceva. Asta-i diferenţa esenţială între noi.
   - Ba am să-ţi spun eu care-i diferenţa esenţială între noi. Eu alerg după ceea ce vreau, pe faţă. Dacă-ţi închipui c-am să-l lase pe Tony să zboare pentru că tu te-ai dus smiorcăind la ai tăi, te înşeli. N-o să-l daţi afară, nici voi şi nici David Cutter. Iar dacă-ncerci... gândeşte-te numai la toate informaţiile interesante pe care le-ar putea strecura concurenţei.
   - Ameninţând familia şi firma nu asiguri viitorul lui Tony. Şi nici pe-al tău.
   - Mai vedem noi. Acum sunt doamna Avano. Iar domnul şi doamna Avano vor fi alături de familie, şi de ceilalţi directori superiori, diseară la vilă. Sunt sigură că pe invitaţia noastră s-a strecurat o confuzie.
   - Ai să te faci de râs, atâta tot, replică Pilar.
   - Eu nu mă fac prea uşor de râs. Să ţii minte. Tony are o bucată din Giambelli, iar eu am o bucată din el. Sunt mai tânără decât tine, iar cu maică-ta nici nu mă compar. Când voi nu veţi mai fi, eu am să fiu tot aici.
   - Serios?
   Încet, calculat, Pilar se întoarse spre oglindă, începând să-şi rujeze buzele.
   - Cât timp crezi că va trece până când Tony va începe să te înşele?
   - N-ar îndrăzni.
   Convinsă de propria ei putere, Rene zâmbi:
   - Ştie că, dacă o face, îl omor. Eu nu-s o nevastă bleagă şi răbdătoare. Tony mi-a spus ce dezastru erai la pat. Facem un haz nemaipomenit pe chestia asta. Vrei să-ţi dau un sfat? Ca să nu-ţi scape Cutter, mai bine pasează-i-l fiică-tii. Îmi face impresia uneia care ştie cum să distreze bărbaţii.
   Chiar în timp ce Pilar se răsucea, Sophia deschise uşa.
   -Vai, ce distracţie! vorbiţi ca-ntre fete? Rene, cât curaj din partea ta, să-ţi dai cu movul ăsta pe la ochi, la culoarea ta de păr.
   - Du-te-n pizda mă-tii, Sophia.
   - Erudită ca-ntotdeauna. Mama, eşti chemată la vilă. Sunt sigură că Rene o să ne scuze. Are nevoie de spaţiu şi linişte, ca să-şi cârpească faţa.
   - Dimpotrivă, vă las eu pe voi, ca s-o ţii pe maică-ta de mână până-i trece plânsul. N-am terminat, Pilar, adăugă Rene, deschizând uşa. Pe când tu, gata, eşti terminată.
   - Amuzant, comentă Sophia, studiindu-i mamei sale faţa. Nu pari să izbucneşti în plâns.
   - Nu, am terminat cu asta.
   Pilar îşi lăsă rujul să cadă în poşetă şi o închise scurt.
   - Sophia, iubito, tatăl tău s-a însurat cu ea azi.
   - Of, la naiba...
   Cu un oftat prelung, Sophia se apropie şi-şi îmbrăţişă mama, rezemându-şi capul pe umărul ei.
   - Sărbători fericite.

Capitolul 8

   Sophia nu se grăbi. Trebuia să-şi prindă tatăl singur pentru a-i spune ce avea de spus, nu când Rene stătea agăţată de el ca iedera otrăvitoare pe trunchiul unui copac. Își impuse să fie calmă, matură şi limpede precum cristalul. Dacă îşi pierdea calmul, nu rezolva nimic. Când o zări pe Rene cu Jerry pe ringul de dans, acţionă.
   Nu fu surprinsă să-şi vadă tatăl la o masă din colţ, flirtând cu Kris. O cam revolta, dar nu se mira că-i făcea ochi dulci altei femei chiar în ziua nunţii lui.
   Când se apropie, însă, percepu semnalele subtile – o uşoară atingere, o privire promiţătoare - care-i spuneau că nu era doar un simplu flirt. Iar asta o surprinse într-adevăr.
   Vasăzică, tatăl ei o înşela pe Rene cu Kris. Nu ştia care din 3 era nătărăul cel mai mare şi, deocamdată, nici n-o interesa.
   - Kris, îmi pare său că vă deranjez din momentul ăsta de tandreţe, dar am ceva de vorbit cu tatăl meu. Între patru ochi.
   - Şi eu mă bucur că te văd, se ridică în picioare Kris. Este atâta timp de când nu te-ai mai deranjat să treci pe la birou, că aproape am uitat cum arăţi.
   - Nu cred că am să-ţi dau ţie socoteală, dar voi avea grijă să trimit o poză.
   - Ei, prinţeso... începu Tony.
   - Nu forţa lucrurile.
   Sophia vorbea calm, încet, dar cu o expresie care-l făcu pe tatăl ei să închidă gura, înroşindu-se la faţă.
   - Hai să punem totul pe seama nebuniei de Crăciun. Kris, cu tine voi avea o discuţie în biroul meu, când o să-mi permită programul. Pentru seara asta, să lăsăm afacerile în favoarea problemelor personale. Poţi considera că ai noroc că te-am văzut eu înaintea lui Rene. Şi-acum, am de vorbit cu tatăl meu afaceri de familie.
   - Cu tine la cârmă, familia asta n-o să mai facă mult timp afaceri.
   Cu o mişcare calculată, Kris îşi plimbă un deget peste dosul mâinii lui Tony.
   - Mai târziu, murmură ea şi se îndepărtă.
   - Sophia, ţi-ai făcut o impresie complet greşită. Kris şi cu mine beam un pahar împreună, doar, ca oamenii civilizaţi...
   - Pe-astea păstrează-le pentru Rene. Eu te cunosc de mai mult timp. De suficient timp ca să mă doară-n cot de piţipoancele tale. Te rog să nu mă întrerupi, i-o reteză ea, nelăsându-l să protesteze. Nu va dura mult. Am auzit că se cuvine să te felicit. Sau, dacă nu se cuvine, măcar bunele maniere elementare mă obligă. Aşa că, na-ţi felicitările mele şi bagă-ţi-le-n cur.
   - Haide, Sophia, se ridică el, dând s-o apuce de mână, dar Sophia şi-o smuci la distanţă. Ştiu că nu-ţi place Rene, dar...
   - De Rene mi se rupe fix în paişpe şi, pe moment, e valabil şi pentru tine.
   Tony păru sincer surprins, sincer lezat. Sophia se întrebă dacă nu cumva îşi exersa expresia în oglinda de bărbierit.
   - Nu vorbeşti serios. Îmi pare rău că eşti supărată.
   - Ba nu-ţi pare deloc. Îţi pare rău doar că te-am încolţit. Azi te-ai căsătorit, şi mie nici nu te-ai deranjat să-mi spui. Asta-i una la mână.
   - Prinţeso, a fost o ceremonie mică, simplă. Nici Rene şi nici eu n-am...
   - Taci şi-ascultă.
   Răspunsul lui fusese prompt şi firesc, dar Sophia ştia adevărul. Nici nu se gândise s-o anunţe.
   - Ai venit la o petrecere de familie - şi, sub pretextul afacerilor, asta este o petrecere de familie - făcând paradă cu noua ta nevastă şi cu alta pe lângă ea, pentru siguranţă. Nesimţirea e destul de mare, dar creşte şi mai mult de vreme ce n-ai avut bunul simţ să-i spui mai întâi mamei despre căsătorie. Asta-i a doua la mână.
   Ridicase vocea, suficient pentru a face să se întoarcă spre ei câteva capete.
   Stânjenit, Tony se apropie de ea, apucând-o de braţ cu blândeţe.
   - Hai mai bine afară şi-am să-ţi explic. Nu e cazul să cauzăm scene aici.
   - Ba este. Am toate motivele. Încerc cu disperare să rezist ispitei de a o face. Fiindcă tocmai ăsta-i pontul, nenorocitule. Ai împins-o pe aia în faţa mamei.
   Pierzându-şi complet calmul, îl împunse pieptul cu un deget.
   - Ai lăsat-o pe Rene s-o încolţească, să-şi verse pe ea tot veninul, să facă scene şi s-o facă să sufere, în timp ce tu stăteai aici cu balele curgându-ţi după alta - una destul de tânără ca să-ţi fie fiică, dacă mai ţii minte că ai una. Şi cu asta, sunt trei la mână, fir-ai tu al dracului să fii! Trei, şi ai zburat. Să nu te mai apropii de ea, şi nici de mine. Ţine distanţa, şi vezi ca şi nevastă-ta să facă la fel. Că de nu, am eu grijă s-o păţiţi, îţi dau cuvântul meu, o s-o păţiţi urât de tot.
   Înainte de Tony să-şi revină, se răsuci în loc, tocmai la timp pentru a observa zâmbetul ironic de pe faţa lui Kris. Făcu un pas spre ea, nu prea sigură ce avea de gând. În clipă următoare, fu prinsă de braţ şi trasă în mulţime.
   - Proastă inspiraţie, spuse încet Tyler, în timp ce-şi muta mâna de pe braţul pe talia ei, ca s-o ţină lângă el. Foarte proastă, să omori angajaţii la bairamul de Crăciun al firmei. Hai afară.
   - Nu vreau afară.
   - Trebuie. E frig. Ai să te răcoreşti. Până acum, ai distrat doar câţiva oameni care erau destul de aproape ca să te audă cum îl ciuruiai pe Avano. Şi l-ai ciuruit frumos, apropo. Dar, cu aburii care-ţi ies pe urechi, până la urmă ai să dai un spectacol pentru toată lumea.
   Aproape că o împinse pe uşă afară.
   - Nu mă mai împinge şi nu mă mai trage. Nu-mi place să fiu bruscată, se smulse Sophia, răsucindu-se, gata-gata să-l pocnească.
   - Hai, dă. Primul pumn e gratis. După aia, dau şi eu.
   Sophia trase aer în piept, apoi îl expiră, inspiră din nou, în timp ce continua să-l sfâşie din priviri. Tyler o găsea scandaloasă şi magnifică.
   - Ţine-o tot aşa, o încurajă el. Încă două, trei guri de aer, şi vei putea să vezi prin sângele care-ţi înceţoşează ochii.
   - Ticălosul. Puţin îmi pasă şi de el, şi de Kris, chiar dacă asta complică într-adevăr lucrurile în sectorul meu. Dar a rănit-o pe mama.
   - Se descurcă ea, Sophia. O să fie bine.
   Tyler îşi înfundă mâinile în buzunare, înainte de a ceda imboldului de a o mângâia. Arăta atât de nefericită. Văzând că începea să tremure, îşi scoase sacoul şi i-l puse pe umeri.
   - Îmi pare rău că te-a făcut să suferi.
   - Mhm. Şi altceva?
   - Cred c-ar trebui să-ţi mulţumesc că m-ai scos de-acolo până nu mă repezeam în spectatori.
   - Dacă te referi la Kris, nu mi s-a părut o simplă spectatoare. Mai mult operatoare. Oricum, nu e nevoie să-mi mulţumeşti.
   Sophia se întoarse, pentru a vedea pe chipul lui că începea să se simtă jenat. Înduioşată, se ridică pe vârfuri, sărutându-l uşor pe obraz.
   - Totuşi, îţi mulţumesc. N-am strigat, nu-i aşa? Când îmi vin dracii, nu mai ştiu ce fac.
   - Nu prea, iar formaţia cânta tare.
   - Ei, tot e ceva. Şi cu asta, cred că mi-am terminat treaba aici. Mă conduci până la vilă? Ca să fii sigur că nu mai fac o criză.
   - Cred că da. Să-ţi aduc haina?
   - Nu e nevoie, zâmbi Sophia, strângându-şi mai tare pe trup sacoul lui. O am pe a ta.

   Grădinile vilei scânteiau în mii de lumini. Terasele încălzite erau decorate cu flori şi copaci ornamentali. Mesele grupate invitau oaspeţii să se răspândească sub lumina stelelor, savurând noaptea şi muzica din sala de bal.
   Pilar profită de ocazie ca să stea un moment la aer înainte de a intra să-şi facă datoria şi faţă de oaspeţii din casă. Se gândea să strecoare o ţigară de urgenţă.
   - Te scunzi?
   Tresări, în colţul întunecos unde stătea, apoi se relaxă, văzând că era tatăl ei vitreg.
   - M-ai prins.
   - Şi eu mă ascundeam.
   Cu o mişcare exagerată, Eli îşi lungi gâtul, privind în jur, apoi şopti:
   - Ai?
   Râsul îi dădea o senzaţie minunată.
   - Numai una, şopti şi ea. Putem s-o poştim.
   - Aprinde-o, colega. Mama ta e ocupată. Avem timp destul să tragem una mică.
   Pilar aprinse ţigara şi începură să şi-o treacă de la unul la altul, amical, conspirativ.
   - E o petrecere reuşită.
   - Ca întotdeauna.
   Cu regret pentru amândoi, Eli strivi chiştocul ţigării.
   - Anul ăsta, tu, mama ta şi Sophia v-aţi întrecut pe voi înşivă. Sper că Tereza ţi-a spus cât admirăm eforturile pe care le-ai făcut pentru evenimentul ăsta.
   - Mi-a spus. În felul ei.
   - Atunci, lasă-mă să-ţi mulţumesc şi eu, într-al meu.
   O cuprinse cu braţele, pornind cu ea în pas de dans.
   - O femeie drăguţă nu trebuie să rămână niciodată fără partener.
   - O, Eli, îşi lăsă Pilar capul pe umărul lui. Ce m-aş face eu fără tine? Sunt într-un hal fără de hal.
   - Nu tu. Pilar, când m-am însurat cu mama ta, erai femeie în toată firea, cu copil. Am încercat să nu mă amestec în viaţa ta.
   - Ştiu.
   - O face destul Tereza pentru amândoi, continuă el, smulgându-i un chicotit. Oricum, voi spune ce am pe suflet. Niciodată n-a fost destul de bun pentru tine.
   - Eli...
   - Şi nici n-ar fi putut să fie. Ţi-ai irosit o groază de ani cu Tony Avano, dar ai reuşit să te alegi cu o fiică minunată. Preţuieşte-o şi nu-ţi consuma restul vieţii întrebându-te de ce n-a mers.
   - S-a căsătorit cu Rene. Aşa, simplu.
   - Cu atât mai bine.
   Când Pilar se retrase scurt, să-l privească, Eli dădu din cap:
   - Pentru tine, pentru Sophia, pentru toată lumea. Se potrivesc unul cu altul, aşa cum sunt. Iar căsnicia lor nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de viaţa ta. Dacă era după mine, ar fi zburat şi din firmă. De tot. Şi cred că asta o să se şi întâmple, în următorul an.
   - E bun pe meserie.
   - Alţii vor fi la fel de buni, şi n-au să-mi cauzeze indigestii. Mama ta are motivele ei de a-l păstra. Dar motivele astea nu mai sunt la fel de importante ca altădată. Lasă-l în pace, o sărută el pe frunte. Sau înoată, sau se-neacă. Oricum, nu mai e problema ta.

   Gura lui Tony, care asculta de pe terasa de jos, se înăspri. Încă îl mai ustura atacul din partea fiicei lui, pe care-l considera complet nedrept şi nepotrivit. Îl putuse trata cu nepăsare, dar atunci fusese în public. În public, la o petrecere de afaceri.
   Şi nu fusese vorba de afaceri. Nu credea cu adevărat că familia Giambelli avea să-l dea afară. Dar urmau să-i îngreuneze viaţa.
   Îl credeau prost, neatent. Dar se înşelau. Avea deja un plan ca să-şi asigure garanțiile financiare. Dumnezeu îi era martor câtă nevoie de bani avea, şi-ncă de cât mai mulţi. Rene îi secătuia deja toate resursele.
   Sigur că fusese neinspirat să se încurce cu Kris. Se străduia să rupă legătura, delicat. Până acum, fusese puţin mai problematic decât se aşteptase. Era chiar măgulitor că o tînără fermecătoare ca ea era atât de ataşată de el. Şi furioasă, îşi amintea, destul de furioasă pentru a-i telefona lui Rene în toiul nopţii.
   Totuşi, o rezolvase şi pe asta. Rene crezuse că era Pilar, iar el n-o corectase. De ce-ar fi făcut-o? Sorbi din vin şi, conform obiceiului său, începu să-şi alunge din minte necazurile înainte de a apuca să prindă rădăcini.
   Cu Kris se descurca bine.
   Promisiunea de a o ajuta să treacă în locul Sophiei o potolise, la fel cum şi câte un cadou drăguţ o potolea, în general, pe Rene. Totul era să cunoşti slăbiciunile prăzii.
   Şi, cunoscându-le, folosindu-le, să menţii starea de fapt.
   Intenţiona să-şi trăiască în continuare viaţa aşa cum considera că merita. Era timpul să-şi mai mulgă sursele, puţin de ici, puţin de colo. Şi să privească spre viitor.

   Sophia umbla prin cercul prietenilor, străduindu-se s-o evite pe Gina. Femeia aia devenea mai mult decât o pacoste. Urcase până la nivelul penibilului. Nu numai că era îmbrăcată într-un cort roşu cu 25 de kile de paiete, ca un pom de Crăciun, dar mai avea şi grijă să le trăncănească tuturor celor pe care-i putea încolţi despre deşteptăciunea lui bărbatu-său.
   Don, observă Sophia, se ţinea pe lângă bar. Era pe jumătate beat şi încerca să devină invizibil.
   - Mama ta e bine?
   Sophia se opri să-i zâmbească lui Helen.
   - Ultima dată când am văzut-o, da. Bună, unchiule James, se întoarse ea spre soţul lui Helen, îmbrăţişându-l cu putere. James Moore era unul dintre elementele constante ale vieţii ei şi, adeseori, îi fusese un tată mai apropiat decât cel real.
   Se lăsase să se buhăiască, pierduse mai mult păr decât păstrase, dar înapoia ochelarilor cu rame de argint ochii lui verzi licăreau poznaşi. Arăta ca unchiul favorit tipic şi era unul dintre cei mai buni şi mai vicleni avocaţi de drept penal din California.
   - Cea mai drăguţă fată din cameră, nu-i aşa, Helen?
   - Întotdeauna.
   - N-ai mâi trecut pe la mine de săptămâni de zile.
   - Am să mă compensez, îi dărui ea un al doilea sărut pe obraz. La Signora mi-a dat de lucru.
   - Am auzit. Ţi-am adus un cadou.
   - Mor după cadouri. Dă-ncoa’!
   - E acolo, se distrează cu roşcata aia.
   Sophia întoarse capul şi scoase un scurt chiot de plăcere, când îl zări pe Lincoln Moore.
   - Credeam că Linc e tot la Sacramento.
   - O să-ţi povestească el. Hai, du-te. Şi, de data asta, convinge-l să te ia de nevastă.
   - James, arcui Helen o sprânceană. Noi mergem s-o căutăm pe Pilar. Fugi şi distrează-te.
   Lincoln Moore era înalt, brunet şi chipeş. Mai era şi cel mai apropiat înlocuitor de frate al Sophiei. În diverse momente din viaţa lor, profitaseră de cele două luni avans ale ei - amândoi.
   Prietenia mamelor lor îi ajutase să crească împreună. Din acest motiv, niciunul dintre ei nu se simţise vreodată singur la părinţi. Sophia veni în spatele lui, îl luă de un braţ şi o întrebă pe roşcată:
   - Ăsta se dă la tine?
   - Sophia!
   Râzând, Lincoln o luă în braţe, învârtind-o prin aer.
   - Înlocuitoarea mea de soră, îi spuse el roşcovanei. Sophia Giambelli, Andrea Wainwright. Partenera mea. Fii drăguţă cu ea.
   - Andrea, îi întinse Sophia mâna. O să vorbim.
   - Ba n-o să vorbiţi nimic. Numai minciuni spune despre mine. E hobby-ul ei.
   - Mă bucur să te cunosc. Linc mi-a spus multe despre tine.
   - Şi el minte. Aţi venit amândoi de la Sacramento?
   - Nu, de fapt, eu sunt internă la Saint Francis, fac prin rotaţie la urgenţă.
   - Accident la baschet, ridică Lincoln mâna dreaptă, arătându-i atela de pe degetul arătător. Dislocat la o încercare de blocaj. Andy i-a aruncat o privire şi mi l-a dres. Atunci mi-a căzut cu tronc.
   - De fapt, el mi-a căzut mie cu tronc, înainte să-l dreg. Dar, de vreme ce nu i-am putut disloca şi celelalte degete, uite-mă aici. Şi e o petrecere extraordinară.
   - Locuiesc din nou în San Francisco, îi spuse Linc Sophiei. M-am hotărât să primesc oferta lui taică-meu, un post la firma lui. Vreau să adun puţină experienţă din avocatură, înainte de-a mă adânci prea mult în politică. Sunt un funcționar strălucit - mă rog, nu tocmai strălucit, dar o să-mi asigure ceea ce mi-e necesar până intru în barou.
   - Excelent! Linc, e fabulos. Ştiu că părinţii tăi sunt fericiţi să te aibă din nou acasă. O să ne găsim timp ca să deşertăm sacii, okay?
   - Categoric. Am auzit că-n momentul de faţă nu-ţi mai vezi capul de treburi.
   - Pentru tine, niciodată nu-s prea multe. Când dai examenul la barou?
   - Luna viitoare.
   - E foarte bun, să ştii, îi spuse Sophia lui Andy. Poate fi un adevărat cui în capul omului.
   - Nu-ncepe, Sophia.
   - Distracţie plăcută.
   Îl zări pe Tyler intrând, cu o expresie nefericită.
   - Mă cheamă datoria. Să n-o ştergeţi fără să vorbiţi şi cu mama. Ştii că moare după tine. Numai Dumnezeu o fi ştiind de ce.
   - Îţi promit Şi-am să te sun.
   - Fă bine. Încântată de cunoştinţă, Andrea.
   - Şi eu.
   Andy ridică privirea spre Linc:
   - Deci, eşti chiar atât de bun?
   - Mda. Un blestem pe capul meu.
   Şi, zâmbind, o trase pe ringul de dans.

   - Zâmbeşte, MacMillan.
   Tyler o privi pe Sophia.
   - De ce?
   - Fiindcă ai să dansezi cu mine.
   - De ce? repetă el.
   Îşi stăpâni un oftat, când Sophia îl luă de mână.
   - Scuză-mă. Am stat prea mult cu Maddy Cutter. Fata asta nu mai încetează cu întrebările.
   - Păreaţi să vă înţelegeţi. Am dansa mai bine dacă chiar m-ai atinge.
   - Ai dreptate, îi puse el o mână pe talie. E o puştoaică interesantă, şi isteaţă. L-ai văzut pe bunicul meu?
   - De câtva timp, nu. De ce?
   - Vreau să vorbesc cu el şi cu La Signora. Pe urmă, cred că am terminat aici şi pot să mă duc acasă.
   - Nu suporţi petrecerile. Trăieşte şi tu, Ty. E Crăciunul.
   - Încă nu e. Şi mai am o mulţime de treburi până la Crăciun, şi după.
   - Auzi, îl trase Sophia de păr, ca să nu se mai tot uite prin mulţime, privind-o în schimb pe ea. În seara asta n-ai nicio treabă de făcut, şi încă îţi mai sunt datoare că mi-ai sărit în ajutor.
   - Nu tu erai în pericol. Ceilalţi erau.
   Tyler nu avea nevoie de recunoştinţă, ci de distanţă. O distanţă cât mai sigură. Sophia era întotdeauna periculoasă, dar lipită de trupul unui bărbat devenea mortală.
   - Şi am nişte diagrame şi grafice peste care vreau să mă uit. Ce-ai găsit de râs? întrebă el, când o văzu chicotind.
   - Mă întrebam cum ar fi dacă te-ai destinde vreodată. Pariez că eşti un nebunatic, MacMillan.
   - Mă mai destind şi eu, mormăi el.
   - Spune-mi ceva, îşi plimbă Sophia degetele peste ceafa lui, distrându-se cu fulgerul de iritare din ochii aceia albaştri. Ceva care să n-aibă legătură cu vinul sau cu munca.
   - Altceva, ce-ar mai fi?
   - Artă, literatură, o întâmplare amuzantă din copilărie, o dorinţă sau o fantezie secretă.
   - Fantezia mea actuală e să scap de-aici.
   - Mai străduieşte-te. Hai, încearcă. Primul lucru care-ţi trece prin cap.
   - Să smulg rochia asta de pe tine şi să văd dacă ai acelaşi gust ca mirosul.
   Aşteptă o clipă.
   - Bun, cu asta ţi-am închis gura.
   - Numai momentan, pentru că îmi studiez propria reacţie. Constat că imaginea mă intrigă mult mai mult decât mă aşteptam.
   Îşi lăsă capul pe spate, pentru a-i studia faţa. Da, îi plăceau ochii lui, mai ales acum, când aruncau scântei fierbinţi.
   - Oare de ce?
   - Am răspuns la destule întrebări pentru o singură seară.
   Tyler dădu să se retragă, dar Sophia îl apucă strâns de umăr.
   - Ce-ar fi să ne onorăm îndatoririle aici, apoi să mergem la tine?
   - Ţi-e chiar aşa de uşor?
   - Poate fi.
   - Nu şi pentru mime, dar îţi mulţumesc oricum.
   Tonul lui deveni nepăsător şi rece, în timp ce privea iar prin jur.
   - Dar aş spune că ai destule alte variante pe-aici, dacă te interesează o aventură de-o noapte. Mă duc acasă.
   Şi se îndepărtă. Sophia avu nevoie de aproape 10 secunde pentru ca să-şi recapete respiraţia, şi încă trei până când furia începu s-o ardă pe gât. Răgazul îi permise lui Tyler să iasă din cameră şi să coboare primul tronson al scării, înainte de ea să-l ajungă din urmă.
   - Ba s-o crezi tu! şuieră Sophia printre dinţi, depăşindu-l. Intră aici.
   Îl împinse în salonul de familie şi trânti uşile pliante.
   - Cazzo! Culo! Nesimţitule.
   Chiar şi acum, vocea îi era scăzută, controlată. Tyler nu avea de unde şti ce efort o costa.
   - Ai dreptate, o întrerupse el, înainte de a apuca să se descarce complet. A fost o mitocănie şi te rog să mă scuzi.
   Scuzele lui, prezentate calm, îi transformară enervarea în lacrimi, dar Sophia şi le stăpâni, printr-un efort de voinţă.
   - După părerea ta, sunt o târfă, fiindcă mă gândesc la sex la fel ca un bărbat.
   - Nu-i adevărat, Iisuse.
   Nu voise să spună asta, ci numai să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Şi-apoi, să scape naibii cât mai repede.
   - Nici nu ştiu ce să mai cred.
   - Ar fi perfect, nu-i aşa, dacă m-aş preface nehotărâtă, dacă te-aş lăsa să mă seduci. Dar eu, fiindcă sunt sinceră, sunt şi ieftină.
   - Nu.
   O apucă de braţe, sperând ca acest gest să-i calmeze pe amândoi.
   - M-ai pus pe jăratic. Întotdeauna ai efectul ăsta. Nu trebuia să spun ce-am spus. Pentru numele lui Dumnezeu, nu plânge.
   - N-am să plâng.
   - Perfect. Okay. Ascultă, eşti frumoasă, trăsnet, şi nu eşti de nasul meu. Am reuşit să-mi ţin mâinile-acasă până acum şi-am să mi le ţin şi de-acum încolo.
   - În momentul de faţă, ţi le ţii pe mine.
   - Scuză-mă, şi le lăsă el să cadă pe lângă trup. Te rog să mă scuzi.
   - Vrei să zici că din laşitate m-ai insultat?
   - Ascultă, Sophia. Mă duc acasă şi-mi bag capul sub robinetul cu apă rece. Mâine ne apucăm din nou de treabă şi uităm tot ce s-a-ntâmplat.
   - N-aş crede. Te pun pe jar, zici?
   - Iar reacţia ta a fost să-mi dai o palmă.
   - A fost o reacţie greşită. Am spus că-mi pare rău.
   - Nu-i de-ajuns. Încearcă acum.
   Înainte ca Tyler să facă vreo mişcare, se prăvăli peste el. Nu-i mai rămânea decât să reacţioneze. Gura ei era fierbinte, gingaşă şi foarte iscusită. I-o devora cu ferocitate. Trupul ei era lasciv, fin şi cât se poate de feminin. Se îndesa intim într-al lui.
   În mintea lui Tyler se căscă un gol. Abia mai târziu avea să-şi dea seama - i se rupsese filmul complet, lăsându-l fără nicio pavăză în faţa acelui salt de panteră al excitaţiei. Sophia avea acelaşi gust cu mirosul; măcar atâta lucru aflase.
   Neguroasă, periculoasă şi femeie. O smucise spre el înainte de a se putea opri, răspunse la muşcătura tăioasă a dinţilor chiar în timp ce tot organismul îi intra în turaţie maximă.
   Sophia stătea înfăşurată peste el, ca o viţă exotică, sugrumătoare - iar peste o clipă, Tyler se simţi eliberat, cu ţeasta golită complet de sânge.
   - Şi-acum, descurcă-te.
   Sophia îşi trecu un deget peste buza de jos, apoi se întoarse să deschidă din nou uşile. Apoi, îi văzu expresia şocată. Înainte de a schiţa vreun gest, Sophia îl îmbrânci în lături, repezindu-se spre masa din mijlocul camerei.
   - Dio! Madonna, cine să facă una ca asta?
   Abia atunci văzu şi el – cei trei îngeri Giambelli. Pe feţele lor sculptate se prelingeau şiroaie roşii, ca sângele din nişte tăieturi.
   Fiecare avea scris pe piept, cu aceeaşi culoare violentă, câte un mesaj obscen.
   CURVA 1
   CURVA 2
   CURVA 3
   - Stai jos, Sophia. Îi iau de-aici până nu-i vede mama sau bunica ta. Îi duc acasă şi-i spăl.
   - Lasă că-i spăl eu. Cred că e lac de unghii. O poznă de fetişcană răutăcioasă, spuse ea încet.
   Nervii nu i-ar fi folosit la nimic, iar tristeţea îi îneca furia.
   - Rene, cred. Sau Kris. În clipa asta, amândouă le urăsc pe femeile din familia Giambelli.
   - Lasă-mă să rezolv eu, îi puse el mâinile pe umeri. Cine a făcut-o a vrut să lovească în tine. Pot să-i spăl şi să-i pun la loc înainte să observe cineva.
   Tonul lui era atât de blând şi răbdător, încât Sophia oftă.
   - Trebuie s-o fac eu. Şi am nevoie să mai fiu furioasă pe tine încă puţin timp. Aşa că dă-te la o parte.
   Tyler îi dădu drumul dar, după ce ieşi, se întoarse şi urcă scara de piatră, spre sala de bal.
   Avea să mai stea un timp. Numai ca să se asigure că-n noaptea aceea nu era lovit şi altcineva, pe lângă îngerii de lemn. 

 ..........................................