Mai îmbătător decât vinul, Nora Roberts

 .............................................

4-5

 

                 Alese o sticlă la întâmplare. În timp ce o destupa, privi prin jur.

   Piatră şi lemn - materiale dure, combinate expert într-un decor simplu, cu culori nepretențioase.
   - Uite, casa asta, de pildă. Niciun bibelou, niciun fleac. Aici locuieşte un bărbat, care spune că n-are timp pentru aparenţe. Îl doare-n cur de aparenţe, este, Ty?
   - Nu neapărat.
   - Ştii, continuă ea, turnând în două pahare, unii oameni trăiesc şi mor conform aparenţelor. Altceva nu contează pentru ei.
   - Dacă tot ai de gând să-mi bei vinul şi să-mi ocupi spaţiul, măcar ai putea să-mi spui ce te-a adus în starea asta.
   - A, stări am eu multe.
   Bău tot paharul, prea repede ca să-i facă plăcere, şi-şi mai turnă unul.
   - Sunt o femeie cu multe feţe, Tyler. N-ai văzut nici jumătate din ele.
   Apoi veni spre el, încet, legănându-şi şoldurile ca un pistolar cu aluzii sexuale.
   - Vrei să vezi mai mult?
   - Nu.
   - Ei, haide, nu minţi, că mă dezamăgeşti. Fără jocuri şi prefăcătorii, adu-ţi aminte.
   Îşi plimbă un deget peste cămaşa lui.
   - Chiar vrei să-ţi pui mâinile pe mine şi, din fericire, şi eu vreau.
   - Vrei să te-mbeţi şi să ţi-o tragi? Regret, nu se potriveşte cu planurile mele pentru seara asta, replică el, luându-i paharul din mână.
   - Ce e? Vrei să-ţi plătesc mai întâi o cină?
   Tyler puse paharul pe masă.
   - Am o părere prea bună despre mine pentru aşa ceva. Şi - surpriză - şi despre tine.
   - Perfect, am să-mi găsesc unul mai puţin mofturos. Făcuse 3 paşi spre uşă, când Tyler o apucă de braţ.
   - Dă-mi drumul. Ai ratat ocazia.
   - Te duc acasă.
   - Nu mă duc acasă.
   - Ba mergi unde te duc eu.
   - Am spus să-mi dai drumul! se răsuci ea.
   Era pregătită să-l plesnească şi să-l zgârie şi fu mai surprinsă decât el când o podidiră lacrimile.
   - Of, căca-m-aş. Bine.
   Tyler făcu singurul lucru care-i trecu prin minte. O luă în braţe şi se aşeză cu ea pe genunchi, într-un fotoliu.
   - Zi tot ce ai pe suflet, o să ne simţim amândoi mai bine. 
   În timp ce Sophia plângea, telefonul începu să sune de sub perna canapelei, unde Tyler îl rătăcise ultima oară, iar ceasul vechi de pe consolă bătu ora exactă.

CAPITOLUL 14

   - Nu m-ai mai căutat.
   Margaret îl găsi pe Tyler în crama MacMillan.
   După întoarcerea de la Veneţia, avusese câteva întâlniri de succes. Cariera ei evolua bine şi era sigură că arăta splendid, după două incursiuni la cumpărături atent conturate.
   Îşi forma lustrul pe care considerase mereu că i-l conferă unei femei călătoriile internaţionale.
   În timp ce se afla în State, urmărea un singur scop: să pună mâna pe Tyler MacMillan.
   - Îmi pare rău, am fost ocupat.
   Sophia programase o degustare de vinuri pentru seara aceea, pe terenul lui. Deşi nu-l prea bucura, îi înţelegea utilitatea. Şi ştia cât de important era ca toate să fie în ordine.
   - Îmi dau seama. M-am uitat peste planurile pentru campania centenară. Ai făcut o treabă extraordinară.
   - Sophia a făcut-o.
   Margaret îl urmă în camera de degustare.
   - Eşti prea modest, Ty. Când vii să arunci o privire la firma din Italia? Vei fi impresionat.
   - Am auzit câte ceva. Acum n-am timp.
   - Când ai, am să-ţi arăt zona. Te tratez cu nişte făinoase la o trattoria mică şi fantastică. Se serveşte şi vin şi negociez cu nişte hoteluri de prima mână să ne scoată în evidenţă eticheta, la vară.
   - Se pare că şi tu ai fost ocupată.
   - Îmi place la nebunie. Întâmpin o uşoară rezistenţă, din cauza unor contracte care au fost ale lui Tony Avano şi a stilului lui de afaceri. Dar le rezolv eu. Poliţia a descoperit ceva nou?
   - Din câte-am auzit eu, nu.
   Cât de curând avea să se afle despre delapidare? se întrebă Tyler.
   Îl smulse din gânduri Maddy, care tocmai intra.
   - Ei, uite-o pe savanta nebună.
   Încântată în sinea ei, Maddy se strâmbă, ridicând două borcane cu un lichid de culoare închisă:
   - Am formula secretă.
   - Mă şi sperii, comentă Tyler, înclinând un borcan într-o parte, pentru a privi cum se legăna conţinutul.
   - Poate-l încerci diseară la degustare. Să vezi ce spun oamenii.
   - Hmmm...
   Îşi şi imagina comentariile snobilor după o sorbitură din vinul de bucătărie al lui Maddy. Începu să zâmbească.
   - E o idee.
   - Nu mă prezinţi prietenei tale?
   Lui Margaret îi plăceau copiii, mai ales de la distanţă - dar încerca să mai tragă de timp.
   - A, scuze. Margaret Bowers, Maddy Cutter.
   - Deci, tu trebuie să fii fetiţa lui David. Azi m-am văzut cu tatăl tău.
   - Nu pe bune? replică Maddy jignită că era numită „fetiţă“. Şi eu. Pot să stau la degustare? îl întrebă ea pe Tyler, fără să-i mai dea atenţie lui Margaret. Trebuie să scriu o lucrare despre vin, aşa că vreau să observ, chestii...
   - Sigur.
   Deschise borcanul şi îl mirosi. Ochii îi licăriră de amuzament.
   - Pe-asta mi-ar plăcea s-o observ şi eu.
   - Ty? Ce faci mâine seară?
   - Mâine?
   - La cină, continuă Margaret, cu falsă nepăsare. Aş dori să discut multe cu tine, despre acţiunile din Italia.
   - Sigur.
   Pe moment, mai mult îl interesa vinul lui Maddy. Se duse să ia un pahar din bar.
   - La 7? Am adus cu mine un Merlot delicios.
   - Excelent.
   Lichidul pe care-l turna în pahar numai delicios nu s-ar fi putut numi.
   - Atunci, rămâne pe mâine. Mi-a părut bine de cunoştinţă, Maddy.
   - Mhm.
   Când Margaret ieşi, fata pufni scurt.
   - Tolomac mai eşti.
   - Poftim?
   - Se dădea la tine, şi tu, nimic.
   - Nu se dădea la mine şi nu se cuvine să vorbeşti aşa.
   - Ba se dădea, se aşeză Maddy pe un taburet, la bar. Noi, femeile, ne prindem imediat.
   - Poate, dar tu încă nu eşti femeie.
   - Mi-a venit ciclul.
   Tyler, care începuse să bea, fu nevoit să lase paharul jos.
   - Te rog.
   - E o funcţie biologică. Iar când o fată poate concepe, a devenit, fizic, femeie.
   - Bine. Perfect.
   Numai de-asemenea discuţii n-avea chef.
   - Acum, taci.
   Lăsă vinul, aşa cum era, să-i stea pe limbă. Nesofisticat, cel puţin, foarte acid şi exagerat de dulce, graţie zahărului pe care-l adăugase. Totuşi, reuşise să facă vin într-un castron de bucătărie. Vin rău, dar nu asta conta.
   - Ai băut şi tu din ăsta?
   - Poate, răspunse Maddy, punând şi al doilea borcan pe bar. Aici e vinul-miracol. Fără aditivi.
   Cu curaj, Tyler îşi turnă o înghiţitură, o examină, mirosi, sorbi.
   - Interesant. Tulbure, imatur, acru - dar este vin.
   - Când termin, îmi citeşti şi mie lucrarea?
   - Sigur.
   - Bine, fâlfâi ea din gene. Îţi fac cinste cu-o cină.
   Doamne, îl călca pe bătătură!
   - Faci pe deşteapta.
   - În sfârşit! interveni David, intrând. Îmi dă şi mie dreptate cineva.
   Se apropie, cuprinzându-şi fiica pe după gât cu un braţ.
   - Cinci minute, parcă era vorba...
   - Ne-am lungit. Ty a spus că pot să vin la degustare.
   - Maddy...
   - Te rog. O să pună şi vinul meu.
   David aruncă o privire spre pahare.
   - Eşti un om curajos, MacMillan.
   - Te rog, tată. E în interesul ştiinţei.
   - Aşa ai spus şi despre ouăle stricate pe care le ţineai în dormitor. Hai să mergem. Theo ne-aşteaptă cu maşina, o să ne ducă acasă.
   - Ne-am văzut moartea cu ochii, declară solemn Maddy.
   - Valea. Vin şi eu acum.
   O culese de pe scaun, expediind-o cu o pălmuţă la fund.
   - Voiam doar să-ţi mulţumesc că-i dai voie să se-nvârtească pe-aici.
   - Nu mă deranjează.
   - Aiurea.
   - Bine, mă deranjează. Dar nu mă supăr.
   - Presupuneam că, dacă te supăra, o expediai. Şi mai observ că te simţi mai bine cu ea decât cu mine. Şi eu te deranjez, iar pentru asta, te superi.
   - N-am nevoie de niciun supervizor.
   - Într-adevăr, nu ai. Dar compania are nevoie de sânge proaspăt. De cineva din afară. Un om care să poată vedea ansamblul din toate unghiurile şi să vină cu propuneri noi.
   - Ai vreo propunere pentru mine, Cutter?
   - Prima, ar fi să-ţi scoţi prăjina de sub nas şi băţul din fund, ca să facem cu ele un foc de tabără şi să bem vreo două beri.
   Tyler se gândi un moment dacă să fie amuzat sau nemulţumit.
   - Dacă le adaugi şi pe ale tale, o să iasă o pălălaie de toată frumuseţea.
   - Nu-i rea ideea. O aduc pe Maddy înapoi, mai târziu. Voi veni s-o iau la 10.
   - Pot s-o duc eu acasă, şi te scutesc de-un drum.
   - Îţi mulţumesc.
   David porni spre uşă, apoi se opri.
   - Ascultă, să mă anunţi dacă-ncepe... dacă face vreo pasiune pentru tine. Cred că e normal, dar aş prefera s-o previn.
   - Nu se pune problema. Îi sunt ca un frate mai mare, un unchi eventual. Dar băiatul tău e căzut în limbă după Sophia.
   - Asta mi-a scăpat. Credeam că i-a trecut din prima săptămână. La dracu’!
   - Se descurcă ea. La nimic nu se pricepe mai bine decât să se descurce cu masculii speciei. N-o să-l învineţească.
   - Ăsta reuşeşte să se învineţească singur.
   Cu gândul la Pilar, David se strâmbă.
   - Nu-i prea poţi reproşa gusturile, mm?
   Îi răspunse cu o privire mată.
   - Altul care face pe deşteptul, mormăi el şi ieşi.

   Bătaia în uşă o făcu pe Pilar să tresară, apucându-şi peria de păr şi afişând o expresie cât mai firească şi încrezătoare.
   - Da? Intră.
   Cu un oftat, renunţă la prefăcătorie când o văzu pe Helen.
   - Slavă Domnului că eşti tu. Aşa m-am mai săturat să mă tot prefac că-s o femeie din secolul XXI...
   - Aşa arăţi. Fabuloasă rochie.
   - Pe dedesubt, tremur toată. Mă bucur că aţi venit şi tu şi James la degustare.
   - L-am adus şi pe Linc. Actuala lui iubită lucrează astă-seară.
   - Tot internă?
   - Mda.
   Helen se aşeză pe canapeaua de catifea, ca la ea acasă.
   - Încep să cred că are intenții serioase.
   - Şi?
   - Nu ştiu. E o fată bună, bine crescută.
   - Dar el e copilul tău.
   - Dar el e copilul meu. Uneori, mi-e dor de băieţelul de altădată, cu genunchii juliţi şi şireturile desfăcute, spuse ea, cu un oftat. Îmbătrânesc. Fetiţa ta cum rezistă?
   Pilar lăsă peria jos.
   - Ai aflat ce-a făcut Tony.
   - Mama ta a găsit de cuviinţă să-mi spună, ca să mă ocup de toate aspectele legale care pot apărea. Îmi pare rău, Pilar.
   - Şi mie. N-avea niciun rost... Şi era tipic pentru el. La asta te gândeşti.
   - Nu contează la ce mă gândesc eu. Numai să nu te văd începând să te acuzi singură.
   - Nu, de data asta nu. Şi niciodată, sper. Dar pentru Sophia e greu, foarte greu.
   - O să răzbească ea. Copiii noştri au devenit nişte adulţi puternici şi capabili, Pilar.
   - Ştiu. Şi totuşi, nu putem să nu ne facem griji pentru ei, nu-i aşa?
   - Mda... Şi-acum, stai jos, bătu Helen cu palma în canapea. Trage-ţi respiraţia şi povesteşte-mi despre romantica ta relaţie cu David Cutter.
   - Nu e tocmai... ne simţim bine împreună.
   - Încă n-aţi ajuns la sex, hmm?
   - Helen...
   Abandonând, Pilar se aşeză pe canapea.
   - Cum aş putea face sex cu el?
   - Dacă ai uitat tehnica, se găsesc nişte cărţi foarte bune pe tema asta. Benzi video. Site-uri pe Internet. 
   Dincolo de ochelari, ochii îi dansau jucăuşi.
   - Am să-ţi dau o listă.
   - Vorbesc serios.
   - Şi eu. Au unele chestii tari de tot.
   - Termină, râse Pilar. David e foarte răbdător, dar nici eu nu-s proastă. Vrea sex şi nu se va mulţumi cu mozolelile pe verandă sau...
   - Mozoleli? Hai, Pilar. Vreau detalii, toate detaliile.
   - Să zicem că are o gură foarte creatoare şi, când o foloseşte, îmi amintesc cum eram la 20 de ani.
   - Aha, îşi făcu Helen vânt cu o mână prin dreptul fetei. Da...
   - Dar nu mai am 20 de ani. Iar trupul meu în niciun caz nu mai are. Cum l-aş putea lăsa să mă vadă goală, Helen? Sânii mei sunt în drum spre Mexic.
   - Iubito, ai mei au aterizat în Argentina încă de-acum 3 ani. Pe James nu pare să-l deranjeze.
   - Tocmai asta e. Voi sunteţi împreună de aproape 30 de ani. Aţi trecut împreună prin toate schimbările. Mai rău, David e mai tânăr decât mine.
   - Mai rău? Nu mă pot gândi la ceva mai rău de-atât.
   - Încearcă să mă înţelegi. Are 43 de ani. Eu am 48. E o diferenţă enormă. Un bărbat de vârsta lui se întâlneşte cu femei mai tinere. Adesea mult mai tinere, cu trupuri tari, nefleşcăite.
   - Şi cu capul gol pe dinăuntru, adesea, încheie Helen. Pilar, adevărul este că vă întâlniţi. Iar dacă te jenezi aşa de trupul tău, ai grijă ca prima dată când îl răstorni să fie întuneric.
   - De mare ajutor îmi mai eşti.
   - Da, sunt, fiindcă dacă-l descurajează nişte sâni care nu mai sunt ţanţoşi ca la 22 de ani, atunci nu merită să-ţi pierzi timpul cu el. Decât să te tot întrebi, mai bine află. Vrei să te culci cu el? Da sau nu? adăugă ea înainte ca Pilar să răspundă. Instinctul, imboldul primordial. Fără alte comentarii.
   - Da.
   - Atunci, cumpără-ţi o lenjerie incredibilă şi dă-i bice.
   Pilar îşi muşcă buza.
   - Mi-am şi cumpărat-o.
   - Ei fir-aş a dracu’! la hai s-o vedem.

   La aproape 24 de ore după degustare, pe Tyler încă îl mai umfla râsul. Două duzini de membri de club cu nasul pe sus cunoscuseră cel mai mare şoc din vieţile lor înguste, cu o mostră din băutura numită de el Vin de Madeline.
   - „Nesofisticat, “ îşi aminti el, izbucnind din nou în râs, „dar nubil.“ Iisuse, de unde le-a venit ideea asta? Auzi, „nubil“!
   - Încearcă să te stăpâneşti.
   Sophia stătea la biroul din vilă, continuând să studieze modelele de reclame alese de Kris.
   - Şi ţi-aş fi recunoscătoare să mă previi, data viitoare când te hotărăşti să adaugi un soi misterios în selecţie.
   - Candidat înscris în ultimul minut. În numele ştiinţei.
   - Degustările sunt în numele tradiţiei, al reputaţiei şi al promovării.
   Ridică o clipă privirea şi se lăsă păgubaşă, când îl văzu zâmbindu-i.
   - Bine, a fost comic şi vom putea scrie un articol interesant şi vesel pentru buletinul informativ.
   - Ţie prin vene numai publicitate îţi circulă?
   - Te cred. Spre norocul tuturor, de vreme ce unii membri ar fi foarte ofensaţi dacă n-aş avea atâtea idei.
   - Unii membri sunt nişte idioţi încrezuţi şi constipaţi.
   - Da, şi aceşti idioţi încrezuți şi constipaţi cumpără mult din vinul nostru şi-l duc la petreceri selecte. Data viitoare când vrei să experimentezi, anunţă-mă şi pe mine.
   Luă o fotografie lucioasă şi i-o întinse:
   - Cum o găseşti?
   Tyler o studie pe blonda cu ochi de căprioară.
   - Astea se dau cu tot cu număr de telefon?
   - La fel mi-am spus şi eu. E prea sexy. I-am spus lui Kris că vreau ceva normal.
   Se încruntă, cu privirea în gol.
   - Va trebui s-o concediez. Nici măcar nu încearcă să se adapteze la schimbări. Mai rău, ignoră ordinele directe, creându-le neplăceri celorlalţi din echipă.
   Oftă.
   - Sursele mele mi-au spus că deunăzi a avut o întâlnire cu James Moore de la La Coeur. Mâine trebuie să rezolv problema.
   - Aş putea s-o fac eu.
   Sophia închise dosarul.
   - Chiar eşti foarte drăguţ. Dar trebuie s-o audă de la mine. Te previn că, fără ea, noi ceilalţi vom avea mai mult de lucru. Mai ales întrucât mama mea n-o să facă şi nici nu va încerca să facă munca de jos.
   - Fii sigură că asta mă înveseleşte.
   - Mă gândeam să-l întreb pe Theo dacă n-ar vrea un post cu jumătate de normă. Ne-ar prinde bine un curier, vreo două după-amieze pe săptămână.
   - Excelent. Atunci, o să se poată învârti tot timpul pe-aici, oftând după tine.
   - Cu cât stă mai mult în preajma mea, cu atât o să-i treacă mai repede.
   - Crezi? murmură Tyler.
   - Ăsta ce mai e, un compliment sucit, sau doar stilul tău de a spune că te irit?
   - Niciuna, nici alta. Prefer blondele cu ochi somnoroşi şi buze pline.
   - Apă oxigenată şi colagen.
   - Şi?
   - Doamne, mor după bărbaţi!
   Se ridică de la birou, îi cuprinse faţa în mâini şi-i trânti un sărut apăsat pe gură.
   - Eşti aşa de dulce!
   Dintr-o singură smucitură, îi căzu pe genunchi. Peste o clipă, râsul îi amuţi, iar inima începu să-i bată cu putere.
   N-o mai sărutase astfel, cu nerăbdare, fierbinţeală şi cu poftă, toate amestecate într-un asalt aproape brutal. Trupul îi tresări o dată - cu surprindere, în defensivă, ca reacție. Apoi, degetele i se încleştară în părul lui.
   Când Tyler o eliberă, îşi muşcă încet buza de jos şi-i văzu ochii urmărind mişcarea.
   - De ce-ai făcut-o?
   - Aşa mi-a venit.
   - Merge. Mai fă-o o dată.
   Iniţial, Tyler nu voise - dar acum i se stârnise pofta şi nu se săturase.
   - La naiba, de ce nu?
   Sub gura lui, buzele ei se arcuiră. Nu cu tot atâta disperare, nu la fel de aspru. Tyler îşi imagina prea bine cum ar fi fost să pătrundă într-însa, în toată acea moliciune caldă. Începu să-i descheie nasturii bluzei. În acelaşi timp, Sophia îl trase pe podea.
   - Mai repede... se arcui ea, cu sufletul la gură.
   Mai repede. Îşi imagina uşor cum ar fi fost, repede, tare şi furios. O împerechere pe negândite, numai fierbinţeală şi nicio rază de lumină. Asta voia Sophia. Asta voiau amândoi. O ridică, şi iar îi acoperi gura cu a lui.
   Uşa cabinetului se deschise.
   - Ty, am nevoie de...
   Eli se opri ca trăsnit, privindu-şi nepotul şi fata pe care o considera ca o nepoată îmbrăţişaţi pe covor. Roşu în obraji, se împletici înapoi.
   - Mă scuzaţi.
   Când uşa se trânti, Tyler îşi frecă faţa cu mâinile.
   - Aşa, perfect. Absolut perfect.
   - Pardon.
   La auzul reacţiei ei, Tyler o privi printre degete.
   - Pardon?
   - Am mintea cam tulbure. De mai mult nu-s în stare. O, Doamne...
   Se ridică în capul oaselor, trăgându-şi bluza la loc.
   - Nu e tocmai un moment tipic de familie, Iisuse, acum ce facem?
   - Nu ştiu. Cred că va trebui să-i vorbesc.
   Sophia ridică uşor capul:
   - Aş putea-o face eu.
   - Tu concediezi angajaţi nesatisfăcători; cu bunicii şocaţi discut eu.
   După ce Tyler ieşi grăbit, Sophia se duse la fereastră, încrucişându-şi braţele pe piept. Nu-i mai rămăsese decât să gândească.

   Tyler îşi găsi bunicul mergând spre vie, cu Sally după el. Nu-i vorbi, încă nu se hotărâse ce să-i spună. Îşi potrivi doar pasul după al lui, mergând amândoi printre şirurile de viţe.
   - Trebuie să fim atenţi la îngheţ, comentă Eli. Vremea caldă a păcălit mugurii.
   - Mda, ştiu...
   - Sper ca ploaia să nu...
   La fel ca fiul lui, Eli scruta lăstarii, căutându-şi cuvintele potrivite.
   - Ar fi... ar fi trebuit să bat la uşă.
   - Nu, eu ar fi trebuit să...
   Trăgând de timp, Tyler se aplecă s-o mângâie pe Sally.
   - S-a întâmplat, pur şi simplu.
   - Fir-aş al naibii, Ty. Tu şi Sophia...?
   - S-a întâmplat, repetă el. Cred că n-ar fi trebuit, şi cred c-ar trebui să-ţi spun că n-o să se mai repete.
   - Nu mă priveşte. Numai că, voi doi... ce dracu’, Ty, aţi crescut împreună. Ştiu că nu sunteţi rude de sânge, dar e un şoc, totuşi.
   - Pentru toată lumea, îi dădu Tyler dreptate.
   Eli mai făcu câţiva paşi.
   - O iubeşti?
   În sinea lui, Tyler simţi nodurile alunecoase ale vinovăţiei strângându-se.
   - Bunicule, nu întotdeauna se pune problema iubirii.
   La asta, Eli se opri, întorcându-se spre el.
   - O fi echipamentul meu mai bătrân decât al tău, băiete, dar funcţionează la fel. Ştiu că nu se pune problema întotdeauna. Întrebam doar.
   - Ne-am aprins, atâta tot. Dacă ţie ţi-e totuna, aş prefera să nu intru într-o asemenea poveste.
   - A, mie mi-este totuna. Sunteţi adulţi şi aveţi două minţi sănătoase. Amândoi aţi fost crescuţi cum se cuvine, aşa că vă priveşte ce faceţi. Dar totuşi, data viitoare, încuiaţi naibii uşa.

   Era aproape 6 când Tyler ajunse acasă. Era istovit, nervos şi iritat pe sine însuşi. Probabil că o bere rece şi un duş fierbinte l-ar fi ajutat să se calmeze. Când dădu să deschidă frigiderul, văzu biletul pe care-l prinsese pe uşă, ca să nu uite:
   Cina la M. - 7
   - Căcat.
   Îşi rezemă fruntea de frigider. Putea ajunge, dacă se dădea peste cap. Numai că n-avea chef. Nu-i ardea să discute afaceri, chiar dacă asta însemna o masă gustoasă şi o companie plăcută. Începu să se uite după telefon, numai pentru a constata că iarăşi îl rătăcise.
   Înjurând, deschise frigiderul, cu gândul de a destupa o bere înainte de a începe să caute. Telefonul era acolo, între o sticlă de corona şi o cutie de lapte.
   Avea să se achite faţă de Margaret, îşi spuse, în timp ce-i căuta numărul. S-o invite la cină sau la prânz, oriunde, înainte de a pleca din oraş.

CAPITOLUL 15

   Pilar se apropie de uşa din spate a casei de oaspeţi. Era un obicei amical.
   Simţea că se împrietenise cu Theo.
   Era un tânăr interesant, după ce-l cunoşteai mai bine. Un băiat care avea nevoie de influenţa unei mame.
   Bătu scurt la uşa bucătăriei, pregătindu-şi zâmbetul.
   Acesta şovăi puţin, când îi deschise David.
   Purta o cămașă de lucru şi blugi, iar în mână avea o ceaşcă de cafea.
   - Ce bine s-a nimerit, o luă el de mână, trăgând-o înăuntru. Tocmai la tine mă gândeam.
   - Nu m-aşteptam să fii acasă.
   - Azi, am lucrat aici.
   - A, mă rog... N-am văzut maşina, şi...
   - Theo şi Maddy şi-au unit forţele contra mea. Motiv pentru care vizita ta a picat perfect.
   - Serios? îşi eliberă Pilar mâna, făcându-şi de lucru cu cureaua genţii. Chiar aşa?
   - Îmi alungi din minte gândul la toate nenorocirile care-ar putea să li se întâmple. Vrei o cafea?
   - Nu, serios, ar fi mai bine să... Am trecut doar să le las nişte lucruri copiilor.
   O stânjenea faptul de a fi singură cu el în casă. În tot timpul de când locuia David acolo, reuşise să evite o asemenea eventualitate.
   - Pe Maddy o interesează atât de mult procesul preparării vinului, încât m-am gândit că poate i-ar plăcea să citească istoria vinăriei Giambelli, California.
   - Exact ce-i trebuia. O să-ţi mulţumească, iar pe Ty şi pe mine ne va bombarda cu-o droaie de întrebări noi.
   - Are o minte activă.
   - Mie-mi spui?
   - Iar lui Theo i-am adus albumul ăsta. E atât de adâncit în techno-rock, încât m-am gândit că nu i-ar strica să-i încerce puţin şi pe clasici.
   - „Sergeant Pepper“, comentă David, privind albumul. De unde l-ai scos?
   - Când eram ca el, o scoteam din minţi pe maică-mea, ascultându-l.
   - Purtai mărgele hippy şi pantaloni cu fundul jos? o tachină el.
   - Evident.
   - Câte talente ascunse...
   O manevră - simplu, era de ajuns doar să se apropie - până o rezemă cu spatele de bufet.
   - Mie nu mi-ai adus niciun cadou.
   - Nu ştiam că eşti acasă.
   - Şi acum, când ştii?
   Se apropie şi mai mult, încadrând-o între mâini.
   - Ai în geantă ceva şi pentru mine?
   - Scuză-mă, încercă ea să râdă, deşi îi era greu când simţea că se sufoca. Data viitoare. Acum trebuie să mă întorc la vinărie. În după-amiaza asta, avem o vizită.
   - La cât?
   - La 4 şi jumătate.
   - Mmmm, se uită el la ceasul din bucătărie. Mai avem o oră jumate. Mă-ntreb ce-am putea face în 90 de minute.
   - Ţi-aş putea pregăti prânzul.
   - Am o idee mai bună.
   Şi, cu mâinile pe după talia ei, o întoarse încet spre uşa care dădea înăuntru.
   - David.
   - Nu e nimeni acasă numai noi, spuse el, muşcând-o uşor de bărbie, de buze, în timp ce o scotea din bucătărie. Ştii la ce mă gândeam, zilele trecute?
   - Nu.
   Cum ar fi putut? Nu ştia nici ce gândea ea însăşi, în acel moment.
   - Că situaţia e încurcată. Iubita mea locuieşte cu maică-sa.
   La asta, Pilar râse.
   - Iar eu, cu copiii mei. N-am unde să fac toate lucrurile pe care mi le-am imaginat cu tine. Ştii câte mi-am închipuit?
   - Am o vagă idee... David, suntem în toiul zilei.
   - În toiul zilei, se opri el, la baza scării. Şi e o ocazie nesperată. Detest ocaziile pierdute, tu nu?
   - Nu mă aşteptam...
   Cuvintele îi fură înăbuşite de gura lui.
   - Nu sunt pregătită.
   - Iubito, am eu grijă de asta.
   Să aibă el grijă?
   Putea David aranja ca ea să poarte lenjerie sexy, sau să transforme lumina necruţătoare a zilei în penumbra blândă şi avantajoasă a nopţii? Apoi, înţelese că se referea la protecţie, iar gândul o făcu să se simtă ca o proastă şi cam ameţită.
   - Nu, n-am vrut să... David, nu mai sunt tânără.
   - Nici eu.
   La uşa dormitorului, David se retrase cu un pas. Nu mergea s-o împingă înăuntru.
   Avea nevoie de cuvinte - şi poate, îşi dădu seama, şi el avea nevoie.
   - Pilar, am o mulţime de sentimente complicate pentru tine. Unul care, pentru mine, nu e complicat, este că te doresc. Pe tine, aşa cum eşti.
   Nervii începură să-i trepideze, fierbinte.
   - David, trebuie să ştii. Tony a fost primul meu bărbat. Şi singurul. A trecut mult de-atunci. Şi sunt... Doamne. Nu mai am exerciţiu.
   - Faptul că altul n-a mai existat mă flatează, Pilar.
   Îi atinse buzele cu ale lui.
   - Mă umileşte.
   Şi din nou.
   - Mă emoţionează.
   A treia oară, îi dărui un sărut care tremura între seducţie şi poruncă.
   - Vino în patul meu.
   O conduse într-acolo, fascinat de modul cum le băteau inimile în acelaşi ritm.
   - Lasă-mă să te ating. Atinge-mă şi tu pe mine.
   - Nu pot să respir...
   Pilar făcu un efort să tragă aer în piept, în timp ce David îi scotea jacheta.
   - Ştiu, sunt încordată, iartă-mă... Nu mă pot relaxa...
   - Nu vreau să te relaxezi.
   Cu ochii într-ai ei, îi descheie bluza, plimbându-şi uşor degetele peste pielea expusă.
   - Nu de data asta. Pune-ţi mâinile pe umerii mei, Pilar. Scoate-ţi pantofii.
   Pilar tremura, şi el de asemenea.
   Soarele iernii târzii se revărsa albicios prin ferestre. În tăcerea casei, se auzea fiecare respiraţie.
   - Ce netedă... caldă... frumoasă...
   O făcea să-i creadă cuvintele. Şi, cel mai minunat lucru, nu se oprea o clipă.
   Părea firesc şi splendid să se dăruiască din nou. Oare fericirea venea...

   Soarele strălucea şi în San Francisco, dar nu făcea decât să sporească durerea de cap a Sophiei.
   Stătea faţă în faţă cu Kris, la birou. Cel mai rău era că femeia aceea nu se aşteptase.
   - Nu vrei să mai lucrezi aici, Kris. Ai dat foarte clar de înţeles.
   - Am lucrat în funcţia asta mai bine decât oricine din companie. O ştiu, o ştii şi tu. Şi nu-ţi convine.
   - Dimpotrivă, ţi-am respectat întotdeauna munca.
   - Aiurea.
   Sophia trase aer în piept, ca să se calmeze, impunându-şi să păstreze un ton profesional.
   - Ai mult talent, pe care îl admir. Ceea ce nu admir şi nu mai pot tolera este felul cum respingi intenţionat politica firmei şi atitudinea pe care o ai faţă de autoritate.
   - Faţă de tine, vrei să spui.
   - Nu sunt eu de vină că reprezint autoritatea.
   - Pentru că te numeşti Giambelli.
   - Indiferent dacă ăsta e motivul sau nu, nu contează şi nici nu te priveşte.
   - Dacă Tony mai trăia, nu tu ai fi stat la biroul ăsta. Ci eu.
   Sophia îşi înghiţi gustul amar din gură.
   - Aşa te-a convins să te culci cu el? spuse ea, cu o undă de amuzament. Promiţându-ţi postul meu? Deştept din partea lui, o prostie din partea ta. Tatăl meu nu conducea compania şi nu avea nicio putere.
   - Aţi avut voi grijă de asta. Toate cele trei femei din familia Giambelli.
   - Nu, el a avut grijă. Dar asta n-are importanţă. Fapt este că eu sunt şefa acestui departament şi nu mai lucrezi pentru mine. Vei primi pachetul standard de lichidare, inclusiv salariul pe două săptămâni. Vreau să eliberezi biroul până la sfârşitul programului, azi.
   Se ridicară amândouă în picioare. Sophia avu impresia că, dacă nu era biroul dintre ei, Kris ar fi ripostat mai mult decât verbal.
   - Perfect. Am şi alte oferte. Toată lumea ştie cine e adevăratul factor de creaţie aici.
   - Sper ca la La Coeur să primeşti ceea ce meriţi, replică Sophia, făcând-o să rămână cu gura căscată de uimire. Dar te previn să ţii minte clauza de confidenţialitate pe care ai semnat-o când te-ai angajat la firma asta. Dacă transmiţi informaţii despre Giambelli unui concurent, te-aşteaptă un proces.
   - Nu e nevoie să transmit nimic. Viitoarea voastră campanie e prost concepută şi răsuflată. E jenant.
   - Atunci, nu e un mare noroc că nu vei mai fi asociată cu ea?
   Sophia ocoli biroul, pe lângă Kris, aproape sperând ca aceasta s-o lovească. Ajunse la uşă şi o deschise.
   - Cred că nu mai e nimic de spus.
   - Fără mine, departamentul ăsta o să se scufunde, fiindcă mă vor urma şi alţii. Să vedem unde-o s-ajungeţi, numai tu şi fermierul ăla.
   În drum spre uşă, Kris se opri să mai arunce o replică:
   - Ce-am mai râs pe seama voastră, Tony şi cu mine.
   - Mă mir că mai aveaţi timp pentru conversaţii.
   - Mă respecta! se răsti Kris. Ştia cine conducea cu adevărat departamentul. Am avut nişte conversaţii foarte interesante despre tine - curva numărul 3.
   Mâna Sophiei i se încleştă pe braţ.
   - Deci, tu ai fost. Vandalisme mărunte, scrisori anonime. Ai noroc că nu pun să te aresteze.
   - Cheamă poliţia... şi-ncearcă să dovedeşti. Aşa, tot eu am să râd la urmă.
   Îşi smulse braţul şi se îndepărtă.
   Lăsând uşa deschisă, Sophia reveni direct la birou şi sună la securitate, ca s-o escorteze pe Kris până la ieşirea din clădire.
   Departe de a se simţi satisfăcută, îi chemă pe P.J. și Trace. În timp ce aştepta, se plimbă prin birou. În timp ce se plimba, intră Tyler.
   - Am văzut-o pe Kris, comentă el, instalându-se comod într-un fotoliu. M-a făcut fermier bătut în cap, ameţit după păsărică. Cred că tu ai păsărică aia amețitoare.
   - Ca să vezi până unde-o duce mintea. Doamne, ce nervi am! M-a făcut curva numărul 3. Aş vrea să-i arăt ce face o curvă italiancă adevărată, când este provocată. Ne-a mânjit îngerii, mi-a trimis scrisori anonime...
   - Hoo, ia stai! Ce scrisori?
   - Nimic, îşi agită ea mâna, continuând să se plimbe.
   Tyler o apucă de mână, trăgându-i-o în jos.
   - Ce scrisori?
   - O fotografie, acum câteva luni - mama mea, bunica şi cu mine. Folosise carioca roşie, dar exprimase acelaşi sentiment ca pe îngerii Giambelli.
   - De ce nu mi-ai spus?
   - Fiindcă plicul mi-era adresat mie, fiindcă m-a enervat şi fiindcă nu voiam să-i dau expeditoarei satisfacţia de a discuta.
   - Dacă mai primeşti ceva, vreau să aflu şi eu. E clar?
   - Da, perfect, eşti primul la rând.
   Prea furioasă ca să stea locului, porni din nou.
   - A spus că tatăl meu ar fi ajutat-o să-mi ia postul. Cred că i-o fi promis-o, dar n-avea niciun drept, cum n-avea dreptul nici să ia bijuteriile mamei pentru Rene.
   - Îmi pare rău...
   - Consideri că se meritau unul pe altul. Şi eu la fel. Tre’ să mă calmez, tre’ să mă calmez... începu ea să repete, ca o mantră. S-a terminat, e gata, n-ajută la nimic să-mi fac sânge rău. Pentru început, am de vorbit cu P.J. și Trace, şi trebuie să fiu calmă.
   - Vrei să plec?
   - Nu. Lucrăm mai bine în echipă.
   Deschise sertarul biroului şi scoase o aspirină.
   - De săptămâni de zile ar fi trebuit s-o concediez. Ai avut dreptate - am greşit.
   - Pe-asta trebuie s-o scriu. Îmi dai un creion?
   - Gura.
   Recunoscătoare că atitudinea lui calmă o liniştea, Sophia respiră adânc, apoi destupă o sticlă de apă.
   - Spune-mi de-a dreptul, Ty, ce părere ai despre campania centenară.
   - De câte ori să-ţi spun că nu e domeniul meu?
   - În calitate de consumator, ce naiba! Ai şi tu o opinie, ca tot omul, nu?
   - Halal calm şi stăpânire de sine, comentă el. Găsesc că e inteligentă. Altceva ce mai vrei?
   - Ajunge atât.
   Sleită, Sophia se aşeză pe colţul biroului. Încercă să rămână calmă.
   - Mi-a făcut-o. Şi mă înfurie.
   Se uită la ceas.
   - Trebuie să rezolv problema asta, după care avem o întâlnire cu Margaret.
   Micul junghi de vinovăţie îl făcu pe Tyler să se foiască în fotoliu.
   - Aveam întâlnire cu ea aseară; a trebuit s-o amân. Azi, n-am găsit-o.
   - Trebuie să vină la 6.
   - A, bine...
   Pe naiba!
   - Pot da un telefon de-aici?
   Sophia îi indică aparatul şi ieşi să-i ceară asistentei nişte cafele.
   - N-o găsesc, spuse Tyler, când Sophia reveni. În dimineaţa asta a lipsit de la două întâlniri.
   - Nu e deloc stilul ei. Hai să mai încercăm acasă, începu Sophia, dar în clipa următoare intrară P.J. și Trace.
   - Haideţi. Luaţi loc, le arătă ea fotoliile şi închise uşa. Trebuie să vă anunţ că am fost nevoit-o să dau afară pe Kris.
   P.J. Şi Trace schimbară o privire piezişă.
   - Ceea ce văd că nu vă surprinde.
   Neprimind niciun răspuns, Sophia se hotărî să pună cărţile pe masă.
   - Voiam să spun că sper să ştiţi amândoi cât de mult vă preţuiesc, sper că ştiţi cât de importanţi sunteţi pentru departamentul ăsta, pentru companie şi pentru mine personal. Înţeleg că pot fi unele nemulţumiri în legătură cu schimbările din ultimul an şi, dacă aveţi probleme sau comentarii concrete, sunt dispusă să le discutăm.
   - Pot să pun şi eu o întrebare? replică Trace.
   - Atunci, întrebări.
   - Cine-i ia locul lui Kris?
   - Nimeni. Prefer ca voi doi să vă împărţiţi sarcinile ei, titlul şi autoritatea. Deci, să continuăm, spuse ea, deschizându-i asistentei, ca să împartă cafelele. Văd că nu numai că nu sunteţi surprinşi, dar nici deosebit de nemulţumiţi sau dezamăgiţi.
   - E nepoliticos să vorbim despre cineva concediat recent, spuse P.J., studiindu-şi cafeaua, apoi ridică privirea spre Sophia. Dar... tu nu eşti zilnic la birou. Niciodată n-ai fost, pentru că nu lucrezi aşa. Călătoreşti mult, ai întâlniri în afară. Noi suntem aici.
   - Şi?
   - P.J. încearcă să spună cât de greu era de lucrat cu Kris, interveni Trace. Îşi închipuia că, în lipsa ta, era şefa, iar noi şi toţi ceilalţi din departament, slugile ei. Începusem să mă cam satur să fiu slugă. Îmi căutam deja alt post.
   - Ce naiba, Trace, ai fi putut să vorbeşti cu mine.
   - Aveam de gând. Acum, mă rog, problema e rezolvată. Oricum, Sophia, să ştii că încerca să instige oamenii. Un fel de revoltă sindicală, sau aşa ceva. E posibil să fi atras câţiva susţinători. O dată cu ea, poţi pierde câţiva oameni de calitate.
   - Bine, voi convoca o şedinţă cu tot personalul, azi după-amiază. Reducem daunele cât putem. Îmi pare rău că am lăsat situaţia să-mi scape de sub control. După ce se liniştesc apele, aş dori nişte recomandări. Oameni despre care consideraţi că merită să fie avansaţi sau să primească noi sarcini. De-acum, sunteţi co-manageri. Voi face actele necesare.
   - Mişto, sări P.J. în sus. Am să fac o schiţă, cum vreau să-mi aranjez noul birou.
   Se întoarse spre Ty.
   - Şi aş mai vrea doar să spun că, dacă eşti tăcut și puternic, asta nu-nseamnă că ai fi ameţit după păsărică. Înseamnă că eşti mai interesant. Kris nu mai putea de ciudă că n-ai încercat să te impui cu forţa, ca să cazi în fund. Tu nu spui nimic, decât când ai ceva de spus. Iar atunci, are sens ce spui.
   - Periuţă, mormăi Trace printre dinţi.
   - N-am nevoie să perii pe nimeni, tocmai am fost avansată!
   Şi fluturându-şi genele, ieşi.
   - Îmi place să lucrez aici, adăugă şi Trace. Îmi place să lucrez cu tine. Tare rău mi-ar fi părut dacă treaba ieşea altfel.
   Cu aceste cuvinte, plecă şi el, fluierând.
   - Te simţi mai bine? o întrebă Tyler.
   - Considerabil. Puţin cam furioasă pe mine însămi, pentru că am lăsat lucrurile să ajungă până aici, dar în rest, mult mai bine.
   - Perfect. Ce-ar fi să pregăteşti şedinţa aia, iar eu voi încerca să dau de Margaret. Eşti dispusă pentru o cină în oraş, dacă vrea?
   - Sigur, dar n-o să se bucure. I s-au aprins călcâiele după tine.
   - Ieşi afară.

   „Femeile,“ îşi spuse Tyler, în timp ce căuta numărul de acasă al lui Margaret în Rolodexul Sophiei.
   „Şi cică numai bărbaţilor le-ar sta mintea mereu la sex. Doar fiindcă Margaret şi cu mine ne înţelegem bine, am ieşit şi noi o dată sau de două ori, asta nu-nseamnă că...“
   Gândurile i se întrerupseră când, la al treilea apel, îi răspunse un bărbat.
   - O caut pe Margaret Bowers.
   - Cine întreabă?
   - Tyler MacMillan.
   - Domnule MacMillan.
   Urmă o scurtă pauză.
   - Aici detectiv Claremont.
   - Claremont? Mă scuzaţi, cred că am greşit numărul.
   - Nu, nu l-aţi greşit. Sunt în apartamentul domnişoarei Bowers. E moartă.

PARTEA A TREIA

ÎNFLORIREA

   Florile sunt minunate; dragostea e ca o floare;
   Prietenia e copacul ce le ocroteşte.
   SAMUEL TAYLOR COLERIDGE

CAPITOLUL 16

   Luna martie vuia peste vale, pe aripile unui vânt năprasnic. Întărea pământul şi zgâlţâia degetele golaşe ale viilor. Ceţurile zorilor erau reci şi tăioase.
   Se anunţau griji în legătură cu pierderile şi pagubele, până sosea căldura primăverii. Se anunţau griji în legătură cu multe.
   Sophia se opri mai întâi la vie, unde văzu dezamăgită că Tyler nu umbla printre rânduri, examinând lăstarii în căutare de muguri timpurii.
   Ştia că începea perioada grăpatului, dacă vremea o permitea. Grapele cu disc aveau să afâneze şi să aerisească solul, desţelenind pământul întărit şi pisând în el plantele de muştar şi azotul lor.
   Dădu să bată la uşă. Nu, se hotărî ea, când ciocăneşti, e prea simplu să ţi se spună să nu intri.
   În schimb, deschise uşa şi intră, scoțându-și jacheta.
   - Ty?
   Îşi aruncă haina pe cuier şi, instinctiv, se îndreptă spre biroul lui.
   - Am treabă.
   Tyler nu se osteni să ridice privirea.
   O văzuse venind prin vie, cotind spre casă. Se gândise chiar să încuie uşa. Dar i se păruse şi meschin, şi inutil. O cunoştea prea bine ca să creadă că o uşă încuiată ar fi putut-o opri din drum.
   Sophia se aşeză în faţa biroului, aşteptând ca tăcerea să se prelungească suficient de iritant pentru ca Tyler să spună ceva.
   - Ce?
   - Arăţi ca dracu’.
   - Mersi.
   - Nicio veste de la poliţie?
   - Ai tot atâtea şanse să le auzi ca mine.
   Destul de adevărat. Iar aşteptarea o făcea să fie nervoasă. Trecuse aproape o săptămână de când fusese găsit trupul lui Margaret. Pe jos, lângă o masă pregătită pentru două persoane, cu o friptură neatinsă pe platou, lumânările arse şi o sticlă goală de Merlot.
   Ştia că asta îl rodea pe Tyler. Celălalt tacâm fusese pus pentru el.
   - Azi am vorbit cu părinţii ei. O vor duce la Columbus, pentru funeralii. Le e greu. Şi lor, şi ţie...
   - Dacă nu contramandam...
   - N-ai de unde şti dacă schimbai cu ceva sau nu situaţia.
   Se ridică ca să se apropie de el. Oprindu-se în spatele lui, începu să-i maseze umerii.
   - Dacă avea o boală de inimă despre care nu ştia nimeni, i se putea face rău oricând.
   - Dac-aş fi fost acolo...
   - Dacă. Poate.
   Impresionată, Sophia îi depuse un sărut pe creştetul capului.
   - Ascultă-mă pe mine, cuvintele astea două au să te scoată din minţi.
   - Era prea tânără ca să moară de inimă. Şi nu-mi veni mie cu statistici. Poliţia anchetează şi nu dă nicio informaţie. Asta înseamnă ceva. Tu nu te gândeşti. Nu comunică nimic.
   - În momentul de faţă, nu înseamnă decât că a fost o moarte neaşteptată, care avea legătură, prin firma Giambelli, cu tatăl meu. E doar un caz de rutină, Ty. Până la proba contrarie, e doar rutină.
   - Ai spus că simţea ceva pentru mine.
   Dacă s-ar fi putut întoarce în timp, Sophia şi-ar fi muşcat limba înainte de a arunca acea remarcă neglijentă.
   - Voiam doar să te sâcâi.
   - Ba nu voiai deloc.
   Lăsându-se păgubaş, Tyler închise registrul podgoriei.
   - Ştii ce se spune, despre vederea retrospectivă. Eu nu am observat. Nu mă interesa în felul ăla, aşa că n-am vrut să observ.
   - Nu e vina ta, iar dacă te-agăți de detaliul ăsta nu rezolvi nimic. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. O plăceam.
   Fără să se gândească, îl cuprinse cu braţele pe după umeri, rezemându-şi obrazul pe capul lui.
   - Şi eu.
   - Vino jos. Am să fac o supă.
   - De ce?
   - Fiindcă ne va da la amândoi o altă temă de gândire. Şi-n plus, am nişte bârfe noi.
   - Nu-mi plac bârfele.
   - Păcat.
   Îl trase de mână, mulţumită când Tyler se lăsă ridicat în picioare.
   - Mama s-a culcat cu David.
   - Of, fir-ar să fie, Sophia. De ce-mi spui mie chestii din astea?
   Sophia zâmbi uşor, luându-l de braţ.
   - Pentru că bârfele astea nu se pot comenta în afara familiei şi nu cred că e un subiect potrivit pe care să-l discut cu Nonna la micul dejun.
   - Dar e potrivit ca să-l discuţi cu mine la supă.
   Pur şi simplu nu putea înţelege mintea femeilor.
   - Şi de fapt, de unde ştii?
   - Zău aşa, Ty, exclamă ea, în timp ce coborau. În primul rând, o cunosc pe mama şi o singură privire mi-a fost de ajuns. În al doilea rând, i-am văzut împreună ieri, şi se vedea. Clar.
   Tyler n-o întrebă cum se vedea. Risca prea mult să i-o spună, şi oricum n-ar fi înţeles.
   - Şi ce părere ai?
   - Nu ştiu. Parţial, sunt încântată. Bravo ţie, mama! Parţial, stau şi mă gândesc că nu se cade ca mama mea să facă sex. Asta-i partea imatură. Mă mai străduiesc.
   Oprindu-se la baza scării, Tyler o întoarse spre el.
   - Eşti o fiică bună.
   Cu o atingere uşoară a degetului, îi ridică bărbia.
   - Şi nici pe departe rea, cum s-ar spune.
   - A, pot fi şi rea. Dacă va suferi, David o să afle cât de rea pot să fiu.
   - Eu îl ţin şi tu-l jupoi.
   - Ne-am înţeles.
   În timp ce continua s-o privească, ochii ei se schimbară. Sângele i se puse în mişcare.
   - Ty... ridică Sophia o mână spre obrazul lui, în timp ce Tyler se apleca spre ea.
   Bătaia în uşă o făcu să exclame:
   - Pentru numele lui Dumnezeu! Cum naiba ne-alegem întotdeauna momentele? Vreau să ţii minte unde-am rămas. Neapărat să ţii minte.
   - Cred că am pus un semn.
   Nu mai puţin iritat de întrerupere decât ea, Tyler se duse la uşă şi o deschise smucit. Şi simţi un gol în stomac.
   - Domnule MacMillan.
   Claremont stătea lângă Maguire, în aerul rece.
   - Putem intra?
   Intrară în living, unde domnea o atmosferă masculină şi dezordonată. Tyler nu se gândise să aprindă focul, aşa că şemineul era rece. Un ziar, vechi de câteva zile, zăcea pe masa de cafea.
   Dedesubt se zărea un volum de buzunar. Maguire nu putea distinge titlul.
   Claremont îşi scoase carnetul.
   - Aţi spus că dumneavoastră şi Margaret Bowers vă întâlneaţi regulat.
   - Nu, n-am spus. Am spus doar că am ieşit împreună de câteva ori.
   - Asta se interpretează de obicei ca o relaţie.
   - Eu n-o interpretez aşa.
   - Era vorba să luaţi cina împreună, în seara când a murit.
   - Mda.
   În expresia şi glasul lui Claremont nu se simţea niciun reproş. Totuşi, îl ustura.
   - Cum v-am spus, am fost reţinut aici şi am sunat-o pe la 6. I-am lăsat un mesaj pe robot, spunând că nu puteam veni.
   - Ce anume v-a reţinut?
   - Munca.
   - La vilă?
   - Aşa v-am spus data trecută. Rămâne valabil. În esenţă, am pierdut noţiunea timpului şi am uitat despre invitaţie, până am ajuns acasă.
   - Aţi sunat-o la 6, deci mai aveaţi o oră. Aţi fi putut ajunge.
   Maguire înclină capul.
   - Sau, o sunaţi şi-i spuneaţi că mai întârziaţi puţin.
   - Aş fi putut. N-am făcut-o. N-aveam chef să merg în oraş. Aveţi vreo problemă?
   - Domnişoara Bowers a murit cu masa pusă pentru doi. Asta e o problemă.
   - Domnule detectiv Claremont, interveni Sophia, pe un ton binevoitor. Ty vorbeşte vag pentru că, presupun, se teme să nu mă pună într-o situaţie jenantă. În seara aceea, am avut un moment intim, în vilă.
   - Sophia.
   - Ty, spuse ea, rezonabil, cred că detectivii vor înţelege că nu aveai chef să mergi la San Francisco şi să iei cina cu o femeie, la scurt timp după ce te tăvăliseşi pe covorul din birou cu alta. Ar fi fost nepremeditat şi improvizat, continuă ea, şi foarte nepotrivit. Ne-a întrerupt bunicul lui Tyler, care a intrat în cameră.
   Ca să-şi sublinieze spusele, îşi trecu degetele prin părul lui Ty.
   - Domnul MacMillan senior putea conforma, dacă găsiţi de cuviinţă să-l întrebaţi. În situaţia asta, cred că e de înţeles că Ty nu voia să se ducă în oraş, la o cină de afaceri cu Margaret. Dar esenţialul e, dacă nu cumva sunt o proastă, că nu s-a dus, deci nu are nicio legătură cu ceea ce i s-a întâmplat.
   Claremont ascultă cu răbdare, dând din cap, apoi îl privi din nou pe Tyler. Impresia i se confirma. În plus, MacMillan părea încurcat, iar tânăra Giambelli, amuzată.
   - Aţi mai luat vreodată cina în apartamentul domnişoarei Bowers?
   - Nu. O singură dată, am luat-o de-acasă pentru o tranzacţie de afaceri la Four Seasons. Cam acum un an.
   - De ce nu-l întrebaţi de-a dreptul dacă s-a culcat cu ea? propuse Sophia. Ty, tu şi Margaret...
   - Nu, o întrerupse el cu o privire bătăioasă, ezitând între jenă şi iritare. Iisuse, Sophia.
   Înainte de a apuca să-şi recapete calmul, Sophia îl bătu pe umăr şi preluă:
   - Se simţea atrasă de el, iar lui nu-i păsa. Aşa sunt adesea bărbaţii, iar Ty e puţin mai obtuz decât majoritatea în privinţa asta. Eu, una, încerc să mă culc cu el de...
   - Ai de gând să încetezi?
   Fu nevoit să facă un efort pentru a nu-şi lăsa capul în mâini.
   - Ascultaţi, îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui Margaret. Era o femeie de treabă. Îmi plăcea. Şi poate, dacă nu contramandam vizita, aş fi putut suna la nouă-unu-unu când a avut criza. Dar nu văd ce importanţă au toate întrebările astea.
   - I-aţi dăruit vreodată domnişoarei Bowers o sticlă de vin?
   Tyler îşi împinse mâinile prin păr.
   - Nu ştiu precis. Probabil. Le dăruiesc multor oameni. Face parte din meserie.
   - Vin cu eticheta Giambelli, cea italiană?
   - Nu, o folosesc pe-a mea. De ce?
   - Domnişoara Bowers a consumat o sticlă aproape întreagă de Merlos Castello di Giambelli în seara când urma să cinaţi cu ea. Sticla conţinea digitalină.
   - Nu înţeleg...
   Chiar în timp ce Tyler se îndrepta de spate, Sophia îşi încleştă o mână pe umărul lui.
   - A fost... asasinată? întrebă ea. Otrăvită? Margaret a fost... Dacă te duceai acolo... Dacă beai şi tu din vin...
   - Este posibil ca, dacă din sticlă ar fi băut mai multe persoane, doza să nu fie mortală, preciză Claremont. Dar domnişoara Bowers a consumat aproape toată sticla. Aveţi idee cum a ajuns digitalina într-o sticlă de Merlot italienesc şi în apartamentul domnişoarei Bowers?
   Sophia sări în picioare.
   - Trebuie s-o sun pe bunica mea. Dacă s-a umblat la produse, trebuie să luăm măsuri urgente. Am nevoie de toate informaţiile despre acea sticlă. Anul. O copie a etichetei, ca s-o verific.
   - Bunica dumneavoastră a fost informată, îi spuse Maguire. Şi autorităţile italiene. Intervenţia asupra produsului e posibilă, dar în acest moment nu avem idee când a obţinut sticla domnişoara Bowers, nici de la cine. Nu putem confirma că n-a adăugat ea însăşi doza în vin.
   - Să se sinucidă? Dar e ridicol, se ridică Tyler. Nu era tipul sinucigaş. Când am vorbit cu ea, se simţea excelent, era mulţumită de slujbă, de noile responsabilităţi, de călătorii...
   - Aveţi duşmani, domnule MacMillan? Cineva care v-ar fi putut cunoaşte planurile din seara aceea cu domnişoara Bowers?
   - Nu. Şi nu sunt eu ţinta. În primul rând, dacă s-a umblat la vin, aş fi ştiut. L-aş fi gustat sau mirosit. E ocupaţia mea.
   - Exact, confirmă Maguire.
   Sophia simţea că i se zbârlea părul.
   - Ty, ai răspuns la destule întrebări. Vom chema un avocat.
   - N-am nevoie de niciun afurisit de avocat!
   - Îl chemăm pe unchiul James. Chiar acum.
   - E dreptul dumneavoastră.
   Claremont se ridică în picioare.
   - O întrebare pentru dumneavoastră, domnişoară Giambelli. Ştiţi ceva despre relaţia dintre domnişoara Bowers şi tatăl dumneavoastră?
   Simţi că-i îngheţa sângele.
   - Din câte ştiu, nu aveau niciun fel de relaţii în afara celor profesionale.
   - Înţeleg. Ei bine, vă mulţumim pentru timpul pe care ni l-aţi acordat.

   - Tatăl meu şi Margaret... Dacă a fost ceva între ei, iar morţile lor au vreo legătură...
   - Nu te repezi, Sophia.
   Tyler îi acoperi un moment mâna cu a lui, apoi schimbă viteza, pentru a coti spre vilă.
   Ştia cât era de zguduită. Nu-şi exprimase nici cea mai mică obiecţie când el se aşezase la volanul maşinii ei.
   - Dacă s-a umblat la sticlă... Dacă există vreun risc, cel mai mic risc, ca şi alte sticle...
   - Nu te repezi, repetă el, oprind maşina. Trebuie să verificăm. Fiecare pas, fiecare detaliu. Nu putem intra în panică. Fiindcă, dacă s-a umblat, asta doreşte cel care-a făcut-o. Panică, haos, scandal.
   - Ştiu. Scandalurile sunt sarcina mea. Le pot face faţă. Am să mă gândesc la o declaraţie publică. Dar... tatăl meu şi Margaret, Ty? Dacă a fost ceva la mijloc... Trebuie să mă gândesc. Dacă s-a umblat la sticle, ştia şi el? De câte ori pe an călătorea în Italia? De 8 ori, de 10, de 12?
   - N-o lua pe calea asta, Sophia.
   - De ce? Tu ai luat-o. Crezi că nu-mi dau seama? Tu te-ai gândit, se vor gândi şi alţii. Trebuie să le-o iau înainte. Nu vreau să cred aşa ceva despre el. Pe toate celelalte trebuie să le accept, dar pe-asta nu vreau s-o cred.
   - Faci un salt prea mare, şi prea repede. Las-o mai încet. Faptele, Sophia. Să începem cu faptele.
   - Un fapt e că au murit doi oameni.
   Simţind că-i tremura mâna, şi-o trase dintr-a lui şi coborî din maşină.
   - Margaret a preluat majoritatea contractelor şi responsabilităţilor tatălui meu. Asta înseamnă că aveau o legătură, indiferent dacă a existat sau nu vreo relaţie personală între ei.
   - Okay.
   Voia să-i ofere ceva, dar se părea că pe ea n-o interesa decât logica.
   - Vom examina această legătură şi vom vedea unde ne duce. Mai întâi, ne ocupăm de vin, spuse el, în timp ce porneau pe scară. Pe urmă, de consecinţe.
   Familia era adunată în salonul din faţă. David, în picioare lângă fereastră, vorbea la telefon. Tereza, dreaptă ca un soldat, sorbea din cafea. Le indică două fotolii.
   - James e pe drum.
   Eli se plimba prin faţa focului.
   - David tocmai vorbeşte în Italia, ca să înceapă limitarea daunelor.
   Sophia se îndreptă spre căruciorul cu cafele.
   - Mama... Tata şi Margaret?
   - Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. Aş fi crezut... Aveam impresia că Rene îl ţinea din scurt.
   - Nu tocmai din scurt, spuse încet Sophia. Era încurcat cu una de la sediu.
   - Aha... oftă Pilar. Aş vrea să-ţi pot spune, Sophia. Dar pur şi simplu nu ştiu. Îmi pare rău.
   - Să fie clar un lucru.
   La auzul vocii bunicii sale, Sophia se întoarse.
   - Dacă a fost ceva între Tony Avano şi Margaret Bowers, poliţia va specula că oricare dintre noi, cei asociaţi cu ei, putea să fi participat la moartea lor. Suntem o familie. Ne vom susţine unii pe alţii, până se termină totul.

   Când David închise telefonul, privi spre el.
   - Deci?
   - Îi luăm urma, începu David. Vom cere toate sticlele de Merlot din seria aceea. Ar trebui să putem determina, foarte curând, din care butoi a fost scos vinul. Dimineaţă plec.
   - Nu, Eli şi cu mine plecăm dimineaţă.
   Tereza ridică o mână, strângând-o pe a lui Eli.
   - Sarcina asta îmi revine mie. Pe voi vă las să vă ocupaţi de operaţiunea din California. Să nu existe nicio fisură. Tu şi Tyler trebuie să luaţi toate măsurile.
   - Paulie şi cu mine putem începe la podgorii, propuse Tyler. David poate cerceta îmbutelierea.
   David dădu din cap.
   - Vom studia dosarele personale, unul câte unul. Voi cunoaşteţi echipele mai bine decât mine. Cel mai probabil, problema se mărgineşte la Italia, dar trebuie să ne asigurăm şi de California.
   Sophia îşi pregătise bloc-notesul pe genunchi.
   - Într-o oră voi avea gata comunicatele de presă, în engleză şi italiană.
   - Perfect. Deci, facem fiecare ce ştim mai bine.
   - Dar nu mişcăm niciun deget până nu discutăm cu James Moore. Nu trebuie să protejăm numai reputaţia companiei, ci şi compania. Sophia, scrie-ţi comunicatele. David te va ajuta la detalii. Apoi, lăsăm totul în seama avocaţilor.
   James se uită peste comunicatul propus de Sophia şi dădu din cap.
   - Bun, spuse el, scoţându-şi ochelarii de citit. Clar, calm, cu un accent personal. N-aş schimba niciun detaliu, din punct de vedere legal.
   - Atunci mă duc să-l finalizez şi să-i dau drumul.
   - Ia-l şi pe Linc cu tine, îi făcu James cu ochiul. E un bun general de campanie.
   Aşteptă până ieşiră din cameră.
   - Tereza, Eli, mă voi consulta cu avocaţii voştri din Italia. În momentul de faţă, problema trebuie să fie abordată rapid şi decisiv. Voi afla de la poliţie tot ce pot. Dacă nu se confirmă că substanţa chimică a fost introdusă în vin înainte de destuparea sticlei, voi n-aveţi altă grijă decât publicitatea negativă. Dacă se descoperă că firma Giambelli poate fi acuzată de neglijenţă, rezolvăm.
   - Nu neglijenţa e grija mea, James. Dacă s-a umblat la vin înainte de destuparea sticlei, n-a fost neglijenţă, ci crimă.
   - Asta-i problema poliţiei. Şi, chiar dacă nu vă convine, vă recomand să nu le mai răspundeţi la nicio întrebare decât în prezenţa avocatului. În timp ce poliţia cercetează cazul, noi o vom studia pe Margaret Bowers. Cine era, pe cine cunoştea, ce voia.
   - A naibii mizerie, hmm?
   Sophia ridică privirea spre Linc.
   - Am sentimentul că vom avea mult de lucru ca s-o curăţim.
   - Se găsesc mături câte vrei. Îl ai pe tata, care-i cel mai bun.

   După ce termină de corectat comunicatul pe computer, Sophia i-l faxă lui P.J.
   - E mai bine să se lanseze de la sediul din San Francisco decât de aici. Nu vreau să pară o declaraţie de familie. Aruncă şi tu o privire, să vezi dacă mi-am acoperit bine fundul.
   - Sigur. Întotdeauna mi-a plăcut fundul tău.
   - Ha, ha.
   Se ridică, lăsându-l să se aşeze la birou, şi luă receptorul pentru a vorbi cu P.J.
   - Dacă vrei să ştii părerea mea, Sophia, nu ţi-ar strica o mică pauză. Eşti nervoasă. Erai încă dinainte de-a apărea şi rahatul ăsta. Numai muncă, pic de joacă, bla-bla-bla...
   - N-am timp de joacă, se răsti ea; apoi, oftă zgomotos. Cred c-am să mă apuc de yoga.
   Deschise sertarul şi-şi scoase aspirina, în timp ce P.J. îi răspundea la telefon.
   - Ai primit faxul?
   Ascultă, dând din cap.
   - Trimite-l imediat şi... Ce? Christoase, când?! Bine, bine... Transmite comunicatul. Şi trimite-mi informaţia, cuvânt cu cuvânt. Voi pregăti o replică. Nu dai niciun comentariu, numai comunicatul. Vezi să primească toţi şefii de departamente câte un exemplar. Asta-i strategia companiei, până la noi dispoziţii. Ţine-mă la curent.
   Închise telefonul, privindu-l pe Linc.
   - S-a aflat. A transpirat deja.

CAPITOLUL 17

   GIAMBELLI-MACMILLAN, MARELE GIGANT AL INDUSTRIEI VINURILOR, A SUFERIT O NOUĂ CRIZĂ. S-A CONFIRMAT CĂ O STICLĂ DE VIN OTRĂVIT A FOST CAUZA MORŢII LUI MARGARET BOWERS, DIRECTOARE ÎN CADRUL COMPANIEI. POLITIA INVESTIGHEAZĂ CAZUL. SE ANALIZEAZĂ ŞI POSIBILITATEA DE A SE FI INTERVENIT CUMVA ASUPRA CALITĂTII PRODUSULUI, IAR REPREZENTANŢII FIRMEI GIAMBELLI-MACMILLAN RECUPEREAZĂ TOATE STICLELE DE MERLOT CASTELLO DI GIAMBELLI, 1992. DE CÂND A AVUT LOC FUZIUNEA PODGORIILOR GIAMBELLI Şi MACMILLAN, ÎN LUNA DECEMBRIE A ANULUI TRECUT...

   Perfect, îşi spuse Jerry, în timp ce urmărea actualităţile. Absolut perfect. Aveau s-o încurce, fireşte. Deja o încurcau. Dar publicul ce auzea?
   Giambelli. Moarte. Vin.
   Sticlele aveau să fie golite în chiuvetă. Altele aveau să zacă nevândute pe rafturi.
   Profiturile firmei La Coeur urmau să zboare până la cer.
   Era adevărat că muriseră doi oameni. Dar nu din vina lui. El n-avea nicio legătură - directă. Iar când poliţia îl prindea pe făptaş, daunele suferite de Giambelli aveau să se amplifice şi mai mult. Urma să aştepte un timp. Să urmărească spectacolul. După care, dacă părea avantajos, se mai putea da un telefon anonim.
   Nu la presă, de data asta. Ci la poliţie.

   - Digitalina de obţine din degetariţă.
   Maddy ştia. Se interesase.
   - Poftim?
   Distrat, David ridică privirea. Avea pe birou un munte de hârtii. În italiană. Se pricepea mult mai bine să vorbească limba decât s-o citească.
   - S-ar putea să fi cultivat degetariţă lângă vie? întrebă Maddy. Cum cresc plantele de muştar, pentru azot. Nu cred, fiindcă ar şti că degetariţa conţine digitalină. Dar poate au greşit. Ar putea fi infectaţi strugurii, dacă plantele ar creşte acolo şi ar fi strivite în sol?
   - Nu ştiu. Maddy, n-ai tu grija asta.
   - De ce? Şi tu eşti îngrijorat.
   - Grijile sunt îndatorirea mea.
   - Aş putea să te ajut.
   - Iubito, dacă vrei să mă ajuţi, m-ai putea lăsa un pic în pace. Fă-ţi lecţiile.
   Fata începu să se îmbufneze. Semn sigur de insultă personală, dar David era prea absorbit ca să observe.
   - Mi-am făcut lecţiile.
   - Ei, ajută-l pe Theo cu ale lui. Găseşte-ţi ceva de făcut.
   - Dar dacă digitalina...
   - Maddy! se răsti el, ajuns la capătul răbdării. Asta nu-i o poveste, nicio lucrare pentru şcoală. E o problemă foarte reală şi trebuie s-o rezolv. Du-te şi găseşte-ţi altă ocupaţie.
   - Bine.
   Fata închise uşa biroului, plecând furioasă. Niciodată nu avea nevoie de ajutorul ei, când era ceva important.
   Cu siguranţă că lui Pilar Giambelli nu i-ar fi spus să-şi găsească altă ocupaţie.
   Se duse în camera lui Theo.
   Băiatul zăcea tolănit pe pat, cu ghitara pe burtă, muzica urlând din boxe şi telefonul la ureche. Din mutra lui tâmpă reieşea că vorbea cu o fată.
   - Tata zice să-ţi faci temele.
   - Roiu’.
   Îşi încrucişă gleznele.
   - Nnţ. Nimica, doar idioata de soră-mea.
   Telefonul îl lovi în obraz, când Maddy se aruncă la el. Theo abia reuşi să se dezmeticească, printre şocul de durere, chiţăielile din ureche şi pumnii surorii sale furioase.
   - Au! Stai! Ce naiba, Maddy! Te sun eu...
   Reuşi să dea drumul telefonului, apărându-şi în ultima clipă organele intime de o lovitură cu genunchiul.
   - Ce mama dracu’...?!
   După un minut de eforturi, reuşi s-o răstoarne, imobilizând-o pe pat.
   - Termină, javră nenorocită. Ce te-a apucat?
   - Eu nu-s o nimica! se răsti ea, făcând încă o încercare cu genunchiul.
   - Nu, eşti doar o nebunica.
   Îşi linse colţul gurii, înjurând când recunoscu gustul.
   - Mi-ai dat sângele. Când i-oi spune lui tata...
   - Nu-i spui nimic. N-ascultă pe nimeni, numai pe ea.
   - Pe care ea?
   - Ştii bine pe care! Dă-te de pe mine, bou grăsan ce eşti. Nici tu nu eşti mai breaz, behăi cu gagica aia şi n-asculţi pe nimeni.
   - Aveam o conversaţie, replică Theo, cu demnitate. Şi dacă mă mai loveşti, să ştii că dau şi eu. Chiar dacă tata mă consemnează pentru asta. Şi-acum, care-i problema?
   - Eu n-am nicio problemă. Numai bărbaţii din casa asta, care se fac de râs pentru femeile din vilă, asta-i problema. E dezgustător. Penibil.
   Theo îşi aruncă pe spate un smoc de păr cârlionţat, căscând.
   - Eşti geloasă, asta e.
   - Ba nu-s geloasă!
   - Ba eşti. Fiindcă eşti slăbănoagă şi fără piept.
   - Prefer să am creieri decât sâni.
   - Bravo. Şi nu ştiu de ce faci crize că tata umblă cu Pilar. A mai umblat şi cu alte femei.
   - Prost mai eşti, replică ea, cu un dezgust suveran. Nu umblă cu ea, dobitocule. E îndrăgostit până peste cap.
   - Fugi de-aci. Ce ştii tu?
   - Asta o să schimbe totul. Aşa merge.
   Simţea în piept o apăsare cumplită, dar se ridică în picioare.
   - Nimic nu va mai fi la fel ca-nainte, şi-i nasol rău!
   - Nimic nu mai e la fel ca-nainte. De când a plecat mama.
   - E mai bine c-a plecat.
   O podideau lacrimile dar, decât să le lase să-i curgă în faţa lui, preferă să iasă.
   - Mda, murmură Theo. Era, da’ n-a rămas aşa...

   Sophia stătea la marginea viei. Era păzită împotriva dăunătorilor, bolilor, capriciilor vremii. Orice ameninţare era înfruntată. Nici acum nu era altfel. Avea să ducă acea luptă, în termenii ei.
   Zări o mişcare.
   - Cine e?
   Gândurile i se repeziră spre intrus. Un sabotor. Un ucigaş. Fără ezitare, atacă, pentru a se pomeni cu o fată care i se zbătea în braţe.
   - Dă-mi drumul! Am voie să vin aici!
   - Iartă-mă, făcu Sophia un pas înapoi. M-ai speriat.
   Nu părea speriată, îşi spuse Maddy, ci de speriat.
   - Nu fac nimic rău.
   - N-am spus că făceai, am spus că m-ai speriat. Cred că toţi suntem cam nervoşi. Ascultă...
   Zări luciul lacrimilor pe obrajii fetei.
   Întrucât nici ei nu-i plăcea să se discute despre propriile sale accese de plâns, n-o întrebă nimic.
   - Am ieşit doar să-mi limpezesc minţile. Acolo se întâmplă prea multe, spuse, cu o privire spre casă.
   - Tata lucrează.
   Tonul defensiv al declaraţiei o puse pe Sophia serios pe gânduri.
   - Îl apasă presiuni mari, în perioada asta. Bunicii mei pleacă în Italia, mâine dimineaţă. Sunt îngrijorată pentru ei. Nu mai sunt tineri.
   Încă prudentă, Maddy îşi potrivi pasul lângă ea.
   - Mie nu mi se par bătrâni. Nici decrepiţi, sau aşa ceva...
   - Ai dreptate - dar, totuşi... Aş fi vrut să pot merge eu în locul lor, dar au nevoie de mine aici.
   Cu buzele tremurându-i, Maddy privi spre luminile casei de oaspeţi. Se părea că nimeni nu avea nevoie de ea. Nicăieri.
   - Cel puţin, ai ceva de făcut.
   - Mda. Numai de-aş putea să mă hotărăsc cu ce să-ncep. Se întâmplă atâtea...
   Când Maddy nu răspunse, Sophia continuă.
   - Cred că, într-un fel, suntem în aceeaşi situaţie. Mama mea... Tatăl tău... E cam ciudat.
   Maddy ridică din umeri.
   - Tre’ să mă duc.
   - Bine, dar aş vrea să-ţi spun ceva. Ca între femei, ca între fiice, cum vrei. Mama mea a trăit foarte multă vreme fără niciun bărbat, care să ţină la ea. Nu ştiu cum a fost pentru tine, pentru fratele sau tatăl tău. Dar pentru mine, lăsând la o parte ciudăţenia de principiu a situaţiei, e plăcut să văd că şi-a găsit un om cumsecade care o face fericită. Sper că-i acorzi şi tu o şansă.
   - Nu contează ce fac eu. Nici ce spun. Sau ce gândesc.
   Amărăciune sfidătoare, medită Sophia. Da, şi-o amintea şi pe asta.
   - Ba contează. Când cineva ţine la noi, contează ce gândim şi ce facem.
   La auzul unor paşi care se apropiau în fugă întoarse capul.
   - După câte se pare, cineva ţine la tine.
   - Maddy!
   Cu sufletul la gură, David îşi luă fiica în braţe, reuşind s-o îmbrăţişeze şi s-o zgâlţâie în acelaşi timp.
   - Ce-i cu tine? Nu poţi hoinări aşa, pe întuneric.
   - Ieşisem şi eu la o plimbare...
   - Care m-a costat un an din viaţă. Dacă vrei să te cerţi cu fratele tău, te poftesc, dar din casă nu mai ieşi fără permisiune. E clar?
   - Da, să trăiţi, se strâmbă Maddy, deşi în sinea ei îi făcea plăcere. Mă mir c-ai observat.
   - Mai gândeşte-te.
   O cuprinse cu braţul pe după gât, cu un gest obişnuit de afecţiune pe care Sophia îl observase, şi-l invidia. Tatăl ei n-o atinsese niciodată aşa.
   - Parţial, eu sunt de vină, îi spuse ea. Am reţinut-o mai mult decât ar fi trebuit. E o placă de rezonanţă extraordinară. Mi-o luau gândurile razna în prea multe direcţii.
   - Trebuie să te mai şi odihneşti. Mâine, vei avea nevoie de toate circuitele. Mama ta e liberă?
   Nu observă cum se crispă Maddy - însă Sophia, da.
   - Cred că da. De ce?
   - M-am împotmolit în rapoarte şi memorii, toate scrise în italiană. Aş merge mai repede cu cineva care citeşte mai uşor ca mine.
   - Am să-i spun.
   Sophia o privi pe Maddy.
   - Va dori să ajute.
   - Îţi mulţumesc. Acum, duc bagajul ăsta acasă. Ne vedem la şedinţă. La ora 8.
   - Voi fi gata. Noapte bună, Maddy.
   Îi privi cum se îndepărtau spre casa de oaspeţi, cu umbrele destul de apropiate pentru a se contopi, în lumina lunii. Îi era greu s-o acuze pe fată că voia ca situaţia să nu se schimbe. Dar schimbările se întâmplau, totuşi. Era mai bine să le accepte.
   Sau, şi mai bine, să le iniţieze.

   Tyler ţinea radioul şi televizorul închise. Măcar pentru câteva ore.
   Lucra la dosare, la registre, la toate documentele care existau. Era hotărât ca porţiunea MacMillan a companiei să fie asigurată. Ceea ce nu putea controla erau propriile lui întrebări despre Margaret. Accident, sinucidere sau crimă? Nicio variantă nu era prea atrăgătoare. Eliminase sinuciderea. Nu era genul.
   Cum nu fusese nici genul lui.
   Nu-i plăceau femeile de carieră, cu atitudine şi program clar stabilit. Asemenea femei consumau prea multă energie.
   Sophia, de pildă.
   Ştia prea bine cât de jalnic şi egoist era un asemenea raţionament, şi conchisese că puţin îi păsa.
   Îşi luă haina, se dusa la uşă şi o deschise.
   Şi o văzu urcând treptele.
   - Nu-mi plac bărbaţii macho, nervoşi, îl anunţă ea, trântind uşa în urma ei.
   - Nu-mi plac femeile autoritare, cu aere de şef.
   Se repeziră unul la altul. Chiar în timp ce gurile le începeau un asalt reciproc, Sophia se săltă, cuprinzându-l cu picioarele pe după şolduri.
   - De data asta, vreau un pat.
   Cu respiraţia deja întretăiată, începu să-l tragă de cămaşă.
   - Pe podea încercăm mai târziu.
   - Te vreau goală, îşi înfipse el dinţii în gâtul ei, pornind în sus pe scară. Unde, nu-mi pasă.
   - Doamne, ce gusturi incredibile ai.
   Sophia îşi plimbă buzele peste faţa lui, peste gât.
   - Aşa de primordiale...
   I se opri respiraţia, când Tyler o trânti de perete, în capătul scării.
   - E doar sex, corect?
   - Mda, bine, cum vrei...
   Gura i-o strivi pe a ei. Ţinând-o proptită de perete, începu să-i tragă pulovărul peste cap.
   - N-o să ajungem în pat...
   Cu inima bubuindu-i în piept, Sophia abia murmură:
   - Bine... Data viitoare...
   Era deja umedă şi caldă, când degetele lui o găsiră. Gloria violentă a orgasmului o zgudui, ca o revărsare de aur topit, atât de puternică, atât de binevenită încât avu impresia că se revărsa toată, lipsită de oase, pe podea..
   - N-n. Încă nu.
   Tyler îi propti spatele de perete şi, captându-i fiorul din mers, continuă s-o excite.
   - Vreau să te-aud ţipând. Hai, înapoi, sus!
   Nu s-ar fi putut stăpâni. Îl lăsă s-o cucerească, s-o golească, până când mintea i se umplu de o beznă feroce. Şi, astfel umplută, începu să-l sfâşie, azvârlindu-l dincolo de limitele raţiunii. Îi privi ochii devenind opaci şi ştiu că ea era aceea care-l orbise.
   - Acum.
   Încă o dată îşi agăţă mâinile în părul lui şi se cutremură.
   - Acum, acum, acum...
   Când Tyler se afundă în ea, juisă din nou. Brutal. Unghiile i se înfipseră în umerii lui umezi de sudoare, în timp ce pistona din şolduri. Iute ca fulgerul. Cu gura contopită cu a ei, Tyler îi înghiţea sunetele lacome. Se hrănea cu ele, în timp ce o activa să-i mai dea. Să mai primească.
   Plăcerea îl zgudui, lăsându-l zdrobit, stupefiat.
   Reuşi să se ţină de ea în timp ce alunecau amândoi lângă perete.
   Prăvălită peste el, cu inima încă galopându-i, Sophia izbucni în râs.
   - Dio. Grazie a Dio. În sfârşit, s-a decantat. Fără fineţe, dar are buchet bogat şi o putere de remanență excelentă.
   - De fineţe o să ne ocupăm când nu voi fi gata să urlu la lună.
   - Nu mă plângeam.
   Ca s-o dovedească, îi mângâie uşor pieptul cu buzele.
   - Mă simt fabulos. Cel puţin, aşa cred.
   - Pot să confirm. Eu te simt incredibil.
   Suflă greu.
   - Mi-a pierit răsuflarea.
   - Nu eşti singurul.
   Sophia înălţă capul, studiindu-i faţa.
   - Eşti epuizat?
   - Nici pe departe.
   - Perfect, pentru că nici eu nu sunt.
   Îşi schimbă poziţia, încălecându-l.
   - Ty?
   - Mmmm.
   Mâinile lui îi mângâiau deja torsul. Era atât de netedă... Nedetă, mătăsoasă, exotică.
   - Cred că trebuie să stabilim nişte reguli.
   - Mda.
   Avea o aluniţă pe curba şoldului drept. Un fel de semn de punctuaţie sexual.
   - Vrei să începem acum?
   - Nu.
   - Perfect. Nici eu. În pat...? întrebă el, în şoaptă.
   Sophia se cabră, cuprinzându-l cu braţele.
   - Data viitoare.

Capitolul 18

   Era un război, desfăşurat pe mai multe fronturi. Sophia îşi purta luptele pe undele hertziene, prin tipar şi la telefon.
   Îşi petrecea orele actualizând comunicate de presă, dând interviuri, liniştind parteneri contractuali. Şi, în fiecare zi, o lua de la început, înfruntând zvonurile, aluziile şi speculaţiile.
   Până la trecerea crizei, se terminase cu timpul petrecut în vie.
   Acela era câmpul de luptă al lui Tyler.
   Când simţea nevoia să se mai destindă, se ducea la fereastră şi privea oamenii lucrând pământul. Avea să fie o recoltă rară, îşi jurase ea.
   Nu trebuia decât să supravieţuiască până atunci.
   Auzind telefonul, tresări şi-şi înfruntă nevoia cât se poate de reală de a-l ignora.
   - Sophia Giambelli.
   Peste 10 minute, închise şi-şi descărcă furia acumulată, într-un torent năprasnic de înjurături italieneşti.
   - Îţi prinde bine? întrebă Pilar, din uşă.
   - Nu tocmai.
   Sophia îşi apăsă tâmplele cu degetele, întrebându-se cum să se ocupe de următoarea fază a luptei.
   - Mă bucur că eşti aici. Intră, stai jos 1 minut.
   - Doar 15, de fapt. Tocmai am terminat încă o rundă.
   Pilar se aşeză într-un fotoliu.
   - Vin cârduri-cârduri. Mai ales din curiozitate. Şi câţiva reporteri, deşi s-au împuţinat mult, după conferinţa ta de presă.
   - Au să se-nmulţească la loc. Tocmai m-a sunat un producător de la „The Larry Mann Show“.
   - Larry Mann, strâmbă din nas Pilar. Un gunoi de televiziune. Nu le dai nimic.
   - Au deja ceva. Pe Rene.
   Neputând sta jos, Sophia plecă de la birou.
   - Mâine vor înregistra o emisiune în care ea va dezvălui secrete de familie, cică, spunând „adevărul“ despre moartea tatei. Suntem invitate să participăm. Vor ca tu sau eu, sau amândouă, să venim în emisiune pentru a expune şi varianta noastră.
   - Nu ţine, Sophia. Oricât de satisfăcător ar fi să-i întorci palmele în public, nu asta e soluţia. Şi nici emisiunea nu e cea mai potrivită.
   - De ce crezi că înjuram?
   Luă de pe birou presse-papiers-ul în formă de broască, începând să-l treacă dintr-o mână în alta.
   - O vom ignora. Dar, Doamne, cât mi-ar plăcea să mă bat în noroi cu căţeaua aia. A dat interviuri în stânga şi-n dreapta şi se pricepe să facă destul rău. Am vorbit cu mătuşa Helen şi cu unchiul James, ca s-o dăm în judecată.
   - Nu e cazul.
   - Nu-i putem permite să se folosească de noi, să defăimeze familia.
   Sophia se încruntă spre broască. Zâmbetul nătâng al acesteia o înveselea de obicei.
   - Nu pot să mă cobor la nivelul ei, ceea ce-i mare păcat. Dar pot riposta pe cale legală.
   - Mai întâi ascultă-mă, zise Pilar, aplecându-se înainte. Nu sunt îngăduitoare. Şi nici nu mă manipulează nimeni. Dacă o dăm în judecată, nu facem decât să acordăm mai mult credit calomniilor ei. Ştiu că instinctul te îndeamnă să lupţi, după cum pe mine de obicei mă face să mă retrag, dar de data asta nu facem niciuna, nici alta. Stăm pe loc.
   - M-am gândit şi eu la asta. Dar, în fond, merită să-i răspundem cu aceeaşi monedă.
   - Nu întotdeauna, iubito. Uneori, laşi lucrurile să moară de la sine. Vom acoperi totul cu vin - vin Giambelli bun.
   Sophia trase aer în piept, apoi îl expiră încet, aşezându-se.
   - E bine... dădu ea din cap, privindu-şi mama. E foarte bine. Să stingem flăcările cu vin. Vom da o petrecere. Balul de primăvară, la cravată. De cât timp ai nevoie ca să-l pregăteşti?
   Spre lauda ei, Pilar clipi din ochi doar o dată.
   - Trei săptămâni.
   - Perfect. Scrie lista invitaţilor. Eu le voi vinde câteva ponturi reporterilor. Dacă Rene preferă mocirla, noi optăm pentru eleganţă.

   - O petrecere? ridică Tyler glasul, peste huruitul grapelor. Ai auzit vreodată de Nero şi vioara lui?
   - Roma nu arde - tocmai asta-i ideea.
   Nervoasă, Sophia îl trase la o oarecare distanţă.
   - Familia Giambelli îşi ia responsabilităţile în serios, cooperează cu autorităţile, aici şi în Italia. Merda! înjură ea, când îi sună telefonul. Stai.
   Îl scoase din buzunar.
   - Sophia Giambelli. Si. Va bene...
   Tyler se plimbă în lungul rândului, ascultându-i vocea, ca un fel de muzică străină fascinantă. Era nebun după ea. Şi, mai devreme sau mai târziu, trebuia să ia o hotărâre.
   Sophia vârî telefonul la loc în buzunar, suflându-şi bretonul de pe frunte.
   - Ramura italiană de publicitate, îi spuse ea. Câteva detalii de rezolvat. Scuză întreruperea. Deci, unde...
   Se întrerupse, privindu-l lung.
   - De ce te hlizeşti?
   - Poate fiindcă nu mi-e greu să mă uit la tine, chiar şi în fast-forward.
   - Fast-forward e singura viteză care merge acum. Oricum, în legătură cu petrecerea... Trebuie să dăm o declaraţie şi să ne continuăm planurile pentru centenar. Prima gală va avea loc la jumătatea verii. Întrunirea asta mai intimă o organizăm pentru a demonstra unitate, responsabilitate şi încredere. Ne arătăm lustrul, în timp ce Rene scormoneşte prin gunoaie.
   - Lustrul...
   Tyler studie viile.
   - Dacă e vorba să mă lustruiesc, de ce trebuie să mă prostesc în faţa camerelor de televiziune, umblând prin noroi?
   - Ca să ilustrezi faptul că în fiecare sticlă pe care o producem intră o muncă grea. Nu face nazuri, MacMillan. Ultimele câteva zile au fost criminale.
   - Aş face mai puţine nazuri dacă nu s-ar amesteca străinii.
   - Asta mă include şi pe mine?
   Tyler îi privi faţa frumoasă.
   - Se pare că nu.
   - Atunci, de ce n-ai venit să te strecori pe uşile terasei mele, noaptea?
   Buzele lui tresăriră.
   - Să ştii că m-am gândit.
   - Gândeşte-te mai cu spor.
   Când Sophia se aplecă spre el, Tyler se retrase cu un pas.
   - Ce? Te doare capul?
   - Nu. Mă vede lumea. Prefer să nu bat toba că mă culc cu colaboratoarea mea.
   - Culcatul cu mine nu are nicio legătură cu afacerile. Dar dacă ţi-e ruşine...
   Ridică din umeri, se întoarse şi plecă.
   O ajunse din cinci paşi prelungi şi o apucă de braţ.
   - Nu mi-e ruşine de nimic. Îmi place doar ca viaţa mea personală să rămână privată...
   Smucitura ei nervoasă îl irită suficient pentru a o strânge şi mai tare, înşfăcând-o şi de celălalt braţ.
   - Şi-aşa umblă destule bârfe pe-aici fără să le mai înmulţim şi noi... Of, la dracu’l
   O ridică pe vârfuri şi-şi apăsă cu putere gura peste a ei.
   - Acum e bine? o întrebă, lăsând-o la loc pe picioare.
   - Aproape.
   Când îşi trecu mâinile peste pieptul lui, Sophia îl simţi tremurând.
   Era un anumit fior, îşi spuse ea, în a şti că eşti depăşit fizic, dar totuşi deţii puterea.
   Îşi depuse buzele peste ale lui, sâcâitor, până când mâna lui îi prinse pulovărul la spate, iar ale ei îi înlănţuiră posesiv gâtul.
   - Acum, murmură ea, a fost perfect.
   - Să laşi descuiate uşile de la terasă.
   - Le-am şi lăsat.
   - Trebuie să mă întorc la treabă.
   - Şi eu.
   Dar rămaseră unde erau - şi chiar în acel moment, telefonul din buzunar începu să sune din nou.
   - Ei, spuse ea cu voce cam nesigură, în timp ce se îndepărta. Runda a doua. Ne vedem mai târziu.
   Plecă grăbită, scoţându-şi telefonul.
   - Sophia Giambelli. Nonna, mă bucur că m-ai găsit. Şi eu te-am căutat, dar...
   Se întrerupse, alarmată de tonul bunicii ei, şi se opri la marginea viei. În pofida soarelui, o treceau fiori.
   Încă înainte de a închide aparatul, o luă la fugă.
   - Ty!
   Alarmat, Tyler se răsuci în loc, prinzând-o din zbor.
   - Ce este? Ce s-a întâmplat?
   - Au mai găsit încă două sticle contaminate.
   - Fir-ar să fie! Mă rog, ne aşteptam. Ştiam că trebuia să fi umblat careva.
   - Şi nu numai atât. Poate fi mai rău. Nonna... şi Eli...
   Se opri, organizându-şi gândurile.
   - Era un bătrân, lucrase pentru bunicul lui Nonna. A început munca la vie când era copil. A ieşit la pensie, tehnic vorbind, acum un an şi ceva. Iar anul trecut a murit. Avea inima slabă.
   - Continuă, îi ceru Tyler, simţind deja oroarea.
   - Nepoata lui, cea care l-a găsit, a spus că băuse Merlotul nostru. A vorbit cu bunica mea după ce s-a răspândit vestea. Urmează să-l exhumeze...
   - Se numea Bernardo Baptista.
   Sophia îşi notase ordonat toate detaliile, dar nu avea nevoie de ele.
   - Avea 73 de ani. A murit, în decembrie, aparent de infarct, după ce luase o masă simplă şi băuse câteva pahare de Merlot Castello di Giambelli, 92.
   La fel ca Margaret Bowers, îşi spuse David.
   - Ai spus că Baptista avea inima slabă.
   - Avusese unele probleme cardiace minore şi suferea de o răceală la cap. Frigul mai adaugă un element. Baptista era vestit pentru mirosul lui. Lucrase la vinuri de peste 60 de ani. Dar, fiind bolnav, era improbabil să fi simţit ceva. Nepoata lui jură că nu destupase sticla înaintea acelei seri. O văzuse după-amiază, când îl vizitase. O ţinea în vitrină, lângă alte cadouri din partea firmei. Era foarte mândru de asocierea lui cu Giambelli.
   - Primise vinul în dar.
   - Conform nepoatei lui, da.
   - De la cine?
   - Nu ştie. I se făcuse o petrecere de pensionare. Am verificat, iar acea sticlă de vin nu era pe lista darurilor de rămas bun. Printre alea primise un Cabernet, un alb şi un spumos. Calitatea întâi. Totuşi, se mai întâmplă ca unui angajat să i se permită să-şi aleagă altceva, sau să primească vin şi de la alţi membri ai companiei.
   - Cât de curând vor şti dacă vinul i-a cauzat moartea? întrebă Pilar, apropiindu-se de birou.
   - În câteva zile.
   - Vom face tot ce putem ca să dăm de urma vinului, hotărî David. Între timp, continuă ca până acum. Îi voi propune lui La Signora şi Eli să angajăm un anchetator din afară.
   - Voi pregăti o declaraţie. E mai bine să anunţăm noi noua descoperire şi rolul jucat de Giambelli în recuperarea şi testarea sticlelor de vin.
   - Să-mi spui cu ce te pot ajuta, îi ceru Pilar.
   - Fă lista aia de invitaţi.
   - Iubito, doar nu-ţi mai arde de dat petreceri...
   - Dimpotrivă.
   Tristeţea la gândul bătrânului pe care şi-l amintea cu afecţiune se transforma în îndârjire.
   - Vom schimba doar perspectiva. Ţinem o gală aici, în scopuri de binefacere. Vreau ca oamenii s-o ţină minte. O mie tacâmul. Încasările vor intra în fondul pentru oameni fără casă.
   După un moment, David spuse:
   - Cu asta, tu eşti experta. E o atitudine delicată dar, după părerea mea, ai un echilibru superior.
   - Mulţumesc. Până atunci, vom afecta un dezinteres rece faţă de presa pe care ne-o generează Rene. Va avea consecinţe, pe plan personal. Iar ceea ce e personal pentru Giambelli afectează, evident, afacerile.

   Pilar se aşeză într-un separeu discret, în barul de la Four Seasons.
   Era sigură că, dacă-i menţiona cuiva ce intenţii avea, i s-ar fi spus că făcea o greşeală.
   Probabil că aşa era.
   Dar n-avea încotro, ar fi trebuit să facă de mult acest lucru.
   Comandă o apă minerală, pregătită să aştepte.
   Rene n-o dezamăgi. Arăta... în formă, odihnită, strălucitoare. De prea multe ori, în trecut, Pilar se simţise inadecvată în comparaţie cu ea.
   Îi era uşor să-şi dea seama cu ce îl atrăsese pe Tony. Rene nu era o păpuşă Bărbie fără nimic în cap, ci o femeie dură, care ştia cum să obţină ceea ce voia.
   - Pilar.
   - Rene. Îţi mulţumesc că ai venit.
   - O, cum aş fi putut rezista?
   Rene îşi scoase blana şi se aşeză la masă.
   - Pari cam încordată. Un cocktail cu şampanie, îi ceru ea ospătăriţei, fără s-o privească.
   Pilar nu mai simţi junghiul în stomac de altă dată.
   - Tu, nu. Ai petrecut câteva săptămâni în Europa, anul ăsta. Se vede că ţi-a priit.
   - Tony şi cu mine plănuiserăm o vacanţă prelungită. Nu voia să stau acasă şi să mă plictisesc. Asta a fost dintotdeauna sarcina ta.
   - Rene, între noi n-a fost niciodată vreo concurenţă. Ieşisem din combinaţie cu mult timp înainte ca tu şi Tony să vă cunoaşteţi.
   - N-ai ieşit niciodată din combinaţie. Tu şi familia ta v-aţi ţinut ghearele înfipte în Tony şi aţi avut grijă să nu primească de la Giambelli ceea ce i se cuvenea. Iar acum e mort, şi-mi veţi plăti mie ceea ce-ar fi trebuit să-i plătiţi lui.
   Îşi luă paharul în clipa când îi fu adus.
   - Credeaţi că vă las să-i târâţi numele în noroi, şi pe-al meu, prin asociere cu el?
   - Curios, şi eu voiam să te întreb acelaşi lucru, îşi împreună Pilar mâinile pe masă. Indiferent de altele, Rene, a fost tatăl fiicei mele. N-am vrut niciodată să-i văd numele întinat. Vreau, mai mult decât îţi închipui, să ştiu cine l-a omorât şi de ce.
   - Voi aţi făcut-o, într-un fel sau altul. Dându-l afară din companie. În seara aia, n-avea întâlnire cu altă femeie. N-ar fi îndrăznit. Şi îi eram de ajuns, cum tu nu i-ai fost niciodată.
   Pilar se gândi s-o menţioneze pe Kris, apoi conchise că nu merita efortul.
   - Într-adevăr, nu i-am fost. Nu ştiu cu cine avea întâlnire, sau de ce, dar...
   - Am să-ţi spun ce cred eu, o întrerupse Rene. Vă avea la mână. Şi l-aţi omorât. Poate că aţi folosit-o chiar pe borfelina aia, Margaret, şi de-aia a murit şi ea.
   Mila lui Pilar fu înlocuită de oboseală.
   - E ridicol ce spui, chiar şi pentru tine. Dacă aşa ceva le spui reporterilor, şi ai de gând s-o spui şi la televizor, te expui unor acţiuni legale serioase.
   - Te rog, sorbi din nou Rene. Crezi că n-am consultat un avocat, ca să văd ce pot spune şi cum? Am de gând să obţin ceea ce mi se cuvine.
   - Serios? Şi dacă suntem nişte criminali cu sânge rece, nu te temi de răzbunare?
   Rene privi spre o masă din apropiere, unde stăteau doi bărbaţi, bând apă minerală.
   - Bodyguarzi. Zi şi noapte. Nici măcar nu te osteni să mă ameninţi.
   - Ţi-ai creat o lume de fantezie şi se pare că-ţi place. Dar, ne pierdem vremea amândouă. Aşa că vom încerca altfel.
   Se aplecă spre Rene, surprinzând-o cu lucirea neaşteptată şi foarte rece din ochi.
   - Fă ce vrei, spune ce vrei. Până la urmă, tot tu ai să te faci de râs. Şi, deşi e o meschinărie din partea mea, am să mă bucur. Continuă să fii nevasta-trofeu, Rene, îţi vine bine, continuă ea, în timp ce-şi scotea banii din poşetă. La fel cum îţi vin bine şi cerceii ăştia cam ţipători - mult mai bine decât îmi veneau mie, când mi i-a dăruit Tony, la a cincea aniversare a căsătoriei.
   Aruncă pe masă o hârtie de 20.
   - Consider că ei, şi tot ceea ce ţi-a mai dat dintre lucrurile mele de-a lungul anilor, sunt o plată completă. Altceva nu vei mai primi de la mine, nici de la Giambelli.
   Plecă, simţindu-se grozav - şi mai grozav, când aruncă încă o bancnotă pe masa unde stăteau de veghe bodyguarzii lui Rene.
   - Fac eu cinste, le spuse şi ieşi, râzând.

   - Am dat un spectacol destul de reuşit.
   Fierbând, Pilar se plimba pe covorul Aubusson din livingul lui Helen Moore.
   - Şi, pe toţi sfinţii, cred că am ieşit în avantaj. Dar eram atât de furioasă. Femeia asta mi-a luat familia în colimator şi, în timp ce ocheşte, poartă afurisiţii mei de cercei.
   - Ai actele bijuteriilor, poliţele de asigurare şi aşa mai departe. Putem intenta o acţiune.
   - Nu puteam să sufăr cerceii ăia oribili, ridică din umeri Pilar. Tony mi i-a dat în semn de împăcare, după o aventură de-a lui. Am şi nota de plată. La naiba, mi-e greu când mă gândesc de câte ori m-am lăsat păcălită.
   Helen îşi turnă două degete de vodkă peste cuburile de gheaţă.
   - Ai avut lucruri de spus şi ai aşteptat prea mult până să le spui.
   - Asta nu schimbă cu nimic ce-a fost.
   - Faţă de ea? Poate că nu. Dar ideea este că a schimbat pentru tine. Oricum, personal aş fi plătit oricât ca să văd spectacolul. Iar acum o să se ducă la talk show-ul ăla sordid, unde riscă să fie luată la rost de diverse spectatoare din studio, ofensate de costumul ei de la casa de modă şi cele zece livre de bijuterii masive. Neveste înşelate cu femei ca ea. Doamne, Pilar, până să se termine, au s-o facă ferfeniţă, şi poţi fi sigură că Larry Mann şi producătorii lui tocmai pe asta contează.
   Pilar se opri în loc.
   - La asta nu m-am gândit.
   - Iubito, Rene Foxx nu e decât una din tartele cu frişcă ale lui Dumnezeu. Te-a lovit în faţă, sigur - ei, şi? E timpul să te ştergi şi să mergi mai departe.
   - Ai dreptate. Îmi fac griji pentru familie, pentru Sophia. Chiar dacă e presă de scandal, tot presă e şi o să se facă de râs.

   Se simţea ciudat, intrând pe furiş într-o casă unde fusese întotdeauna binevenit. Ciudat şi fascinant.
   Avusese uneori momente când îşi imagina cum s-ar fi strecurat în dormitorul Sophiei, pe întuneric. La naiba, care bărbat nu şi-ar fi închipuit aşa ceva?
   Vedea lumina luminărilor prin geam. Exotică, senzuală. Răsucirea clanţei în mână, abia auzită, îi răsună în cap ca o trâmbiţă.
   Apoi o văzu, ghemuită în fotoliu, frântă de oboseală.
   - Of, la naiba, Sophia! Uită-te la tine.
   Traversă încet camera şi făcu un lucru pe care rareori avusese ocazia să-l facă.
   O studie fără ştirea ei.
   Piele fină, cu irizări trandafirii şi aurii.
   Gene dese, negre precum cerneala, şi o gură cu buze pline, perfect conturată pentru a se întâlni cu a unui bărbat.
   - Eşti o capodoperă, murmură el. Şi te-ai chinuit până ai căzut de pe picioare, aşa-i?
   Privi în jur, observând vinul, lumânările, patul deja desfăcut.
   - Pentru noaptea asta, trebuie să ne mulţumim doar cu intenţia. Hai, fetiţo, şopti, în timp ce-şi strecura braţele pe sub ea. Să te punem în pat.
   Sophia se mişcă în somn, cuibărindu-se mai bine.
   - Hmmm. Ty.
   - Ai ghicit. Poftim, spuse el, culcând-o în pat. Dormi mai departe.
   În timp ce o acoperea cu plapuma, ochii ei se deschiseră, nesiguri.
   - Ce...? Unde te duci?
   - Să fac o plimbare lungă, singur, în noaptea rece.
   Amuzat, se aplecă să-i depună un sărut cast pe frunte.
   - Urmată de obligatoriul duş rece.
   - De ce? Aici e cald şi bine.
   - Fetiţo, eşti frântă. Rămâne pe altă dată.
   - Nu pleca. Te rog, nu vreau să pleci.
   - Am să mă-ntorc.
   Se aplecă din nou, hotărât s-o sărute de rămas bun. Dar buzele ei erau moi şi aveau gust de invitaţie.
   Se afundă în ele, şi în ea, în timp ce-l cuprindea cu braţele.
   - Nu pleca, repetă Sophia. Fă dragoste cu mine. Va fi ca un vis.
   Şi era ca un vis.
   Mirosuri, umbre şi oftaturi.
   Încet şi tandru, când niciunul dintre ei nu se aşteptase, când niciunul n-ar fi cerut-o.
   Iar gingăşia plutea prin el ca lumina stelelor.

CAPITOLUL 19

   Ce avea în comun un podgorean de 73 de ani din Italia cu o directoare comercială de 36 de ani din California?
   Giambelli, îşi spuse David.
   Era singura legătură pe care o putea găsi între ei.
   Şi felul cum muriseră.
   Expertiza medico-legală confirmase că Bernardo Baptista ingerase o doză periculoasă de digitalină, o dată cu vinul.
   Nu putea fi o coincidenţă.
   Poliţiştii de pe ambele maluri ale Atlanticului o numeau omucidere, iar arma crimei era vinul Giambelli. Dar de ce? Care era motivaţia comună între Margaret Bowers şi Bernardo Baptista?
   Îl găsi pe Tyler aşezat pe o ladă, sorbind din termos.
   - Mă gândeam că s-ar putea să treci.
   În semn de invitaţie, lovi cu vârful piciorului în altă ladă.
   - La loc.
   - Unde ţi-e maistrul?
   - L-am trimis acasă, adineaori. N-are niciun rost să pierdem amândoi o noapte de somn.
   Adevărul era că lui Tyler îi plăcea să stea singur în vie, cu gândurile lui.
   - Facem ce putem, ridică el din umeri, scrutând şirurile pe care sclipirea aspersoarelor le transforma într-o privelişte de basm. Sistemul merge normal.
   David se aşeză şi scoase capacul termosului.
   - Paulie a preluat veghea la Giambelli. Alarmele de ger s-au declanşat după miezul nopţii. Eram pregătiţi.
   - Este firesc, pentru sfârşitul lui martie. Îngheţurile astea durează toată luna aprilie, până în mai. Aici am luat toate măsurile, dacă vrei să dormi.
   - Nimeni nu prea are somn, în ultima vreme. Îl cunoşteai pe Baptista?
   - Nu tocmai. Bunicul meu l-a cunoscut. La Signora suportă greu. Nu că ar arăta-o, continuă el. Nu în afara familiei, şi nici în sânul ei prea mult. Dar e doborâtă. Toţi sunt.
   - S-a umblat la produs...
   - Nu e numai asta. Cred că Sophia îl simţea ca pe un fel de mascotă. Mi-a spus că-i aducea pe furiş dulciuri. Bietul bătrân.
   David se cocoşă, ţinând termosul cu cafea între genunchi.
   - M-am tot gândit, încercând să găsesc legătura. O pierdere de timp, probabil, de vreme ce sunt funcţionar de corporaţie, nu detectiv.
   Tyler îl privi peste termos.
   - Din ce-am văzut până acum, nu-ţi prea pierzi timpul. Şi nici tocmai rău nu eşti, pentru un funcţionar.
   Râzând fără chef, David îşi ridică şi el cafeaua. Aburii se amestecau cu ceaţa.
   - Din partea ta, ăsta-i cel mai mare compliment.
   - Pe bune.
   - Mă rog. Din câte-mi dau eu seama, Margaret nu l-a cunoscut niciodată pe Baptista. A murit înainte ca ea să preia contractele lui Avano şi să înceapă deplasările în Italia.
   - N-are nicio importanţă, dacă au fost victime alese la întâmplare.
   David clătină din cap:
   - Are, dacă n-au fost.
   - Mda, şi la asta m-am gândit.
   Tyler se ridică să-şi întindă picioarele şi porniră amândoi printre rânduri.
   - Amândoi lucrau pentru Giambelli, amândoi cunoşteau familia.
   Făcu o pauză.
   - Amândoi îl cunoşteau pe Avano.
   - Avano a murit înainte ca Margaret să fi destupat sticla. Totuşi, nu ştim de cât timp o avea. Ar fi avut destule motive să vrea s-o elimine.
   - Avano era un bou, declară sec Tyler. Nu-l văd ca pe un ucigaş. Prea multă gândire, prea mult efort - ca să nu mai vorbim de curaj.
   - Îl plăcea cineva?
   - Sophia, ridică din umeri Tyler, dorindu-şi să şi-o poată alunga din minte pentru mai mult de zece minute consecutiv. Cel puţin, încerca. Şi, mda, îl plăceau o droaie, de fapt, şi nu numai femei.
   Era pentru prima oară când lui David i se prezenta un portret limpede şi necenzurat al lui Anthony Avano.
   - De ce?
   - Era un tip de viaţă. Lunecos. Unii, înţelegi, merg înainte doborându-i pe ceilalţi şi nimeni nu se supără. Aşa era şi el.
   - La Signora l-a ţinut în cadrul firmei.
   - Pentru Pilar, pentru Sophia. Pe frontul afacerilor, mă rog, ştia să încheie contracte reuşite.
   - Mda, contul lui de cheltuieli arată cât investea în efortul ăsta. Deci, o dată cu apariţia lui Margaret, a pierdut ocazia de a mai mânca şi bea pe cheltuiala firmei Giambelli. Cred că murea de draci. Contra companiei, contra familiei, contra ei.
   - Însă stilul lui ar fi fost să încerce s-o reguleze, nu s-o omoare.
   Tyler se opri, scoţând aburi pe gură, în timp ce privea rândurile, şir cu şir. Era mai frig. Barometrul lui intern, de fermier, îi spunea că temperatura cobora spre punctul de îngheţ.
   - Eu nu sunt funcţionar, dar îmi dau seama că toate problemele astea vor costa compania o droaie. Dacă cineva a vrut să creeze necazuri familiei, a găsit cel mai inventiv şi mai păcătos mod de a o face. Cred că Sophia este destul de inteligentă ca să risipească neîncrederea asta pe un termen lung.
   - Va trebui să fie mai mult decât inteligentă. Să fie genială.
   - Este. De-aia e un cui în coasta tuturor.
   - Te-ai cam aprins după ea...
   Apoi, David îşi expedie cu un gest propriul comentariu.
   - Scuză-mă. E prea personal.
   - Tocmai mă întrebam dacă te interesează ca funcţionar, ca asociat sau ca amant al maică-sii.
   - Eu aveam în vedere ipostaza de prieten.
   Tyler se gândi un moment, apoi dădu din cap.
   - Okay, şi eu zic la fel.
   Spre surprinderea lui David, scoase din buzunar o sticlă metalică şi i-o întinse. Bău, lăsând brandy-ul să-i activeze organismul.
   Îşi continuară drumul printre rânduri, în cea mai friguroasă oră dinaintea zorilor, pe când aspersoarele sfârâiau şi viile luceau, argintii, apărate.

   Două sute cincizeci de invitaţi, şapte feluri de mâncare, fiecare cu vinul potrivit, un concert în sala de bal şi, la sfârşit, dans.
   Fusese o mare ispravă, iar Sophia îi dădea mamei sale nota maximă pentru cum o ajutase să pună la punct fiecare detaliu.
   Singurul element iritant al serii era Kristin Drake.
   Aici, făcuse o greşeală, decise Sophia.
   Îi trimisese o invitaţie lui Jeremy DeMorney, cu un scop foarte precis. Prezenţa câtorva concurenţi importanţi ilustra spiritul deschis al familiei Giambelli.
   Nu-i trecuse prin minte că Jerry avea să-şi aducă drept parteneră o fostă angajată a firmei Giambelli.
   - Pari cam stresată, comentă Kris, luând un pahar de şampanie de pe o tavă. Probabil pentru că trebuie să munceşti prea mult ca să ai din ce trăi.
   - Te înşeli.
   Vocea Sophiei părea gata să îngheţe aerul dintre ele.
   - Nu muncesc ca să am din ce trăi, ci din dragoste.
   - Vorbeşti ca o prinţesă.
   Mulţumită de sine însăşi, Kris sorbi din vin.
   În ce-o privea pe ea, în seara aceea avea de făcut un singur lucru: s-o provoace pe Sophia.
   - Nu aşa-ţi spunea Tony? Prinţesa lui?
   - Ba da.
   Sophia se încordă, pregătită pentru valul de durere, dar acesta nu veni. Ceea ce, în sine, era un motiv de tristeţe.
   - Nu m-a înţeles niciodată. Şi se pare că nici tu.
   - A, ba eu te înţeleg. Şi pe tine, şi familia ta. Aţi intrat la apă. Fără Tony, şi cu fermierul tău la cârmă, firma a luat-o razna. Acum vă grozăviţi cu rochiile de seară şi perlele moştenite, ca să încercaţi să reanimaţi afacerile şi să vă acoperiţi greşelile.
   Cu grijă şi deliberare, Sophia îşi puse paharul deoparte şi făcu un pas înainte. Jerry, însă, fu mai rapid, punând o mână pe braţul lui Kris.
   - Kris, spuse el, pe un ton prevenitor. Nu se cuvine. Sophia, îmi pare rău.
   - N-am făcut nimic ca să te scuzi în numele meu, îşi azvârli Kris părul pe spate. Nu sunt aici în orele de program, ci în timpul meu liber şi personal.
   - Nu mă interesează scuzele, replică Sophia. Din partea niciunuia dintre voi. Eşti musafiră în casa mea şi, atâta vreme cât te comporţi ca atare, vei fi tratată ca o musafiră. Dacă mă insulţi aici, pe mine sau pe oricine din familia mea, pun să te dea afară. La fel cum te-am dat afară şi din firmă. Să nu crezi că aş ezita să fac o scenă.
   Kris îşi ţuguie buzele într-un fel de sărut batjocoritor.
   - Nu-i aşa că ar da bine în presă?
   - Provoacă-mă! o repezi Sophia. Pe urmă, vedem noi cine face o publicitate mai bună, mâine. Oricum, Kris, ai să cazi în fund şi s-ar putea ca noului tău şef să nu-i prea placă, nu-i aşa, Jerry?
   - Sophia! Ce superb arăţi! o cuprinse Helen cu un braţ pe după umeri, strângând-o cu putere. Ne scuzaţi, da? continuă ea veselă, în timp ce o trăgea pe Sophia de-acolo. Nu vrei să-ţi stingi luminile ucigaşe din ochi, iubito? Sperii oaspeţii.
   - Mi-ar plăcea s-o frig cu ele pe Kris, cu Jerry cu tot.
   - Nu merită, scumpo. Hai să mergem la toaletă, până te calmezi. Aminteşte-ţi că ai organizat un spectacol extraordinar. A făcut impresie.
   - Prea puţin, pentru prea mult.
   - Sophia, tremuri.
   - Sunt doar furioasă, atâta. Şi speriată, recunoscu ea, când se strecură într-o toaletă pentru doamne, cu Helen. Mătuşă Helen, am băgat bani în balul ăsta. Bani cu care, în situaţia de-acum, ar fi trebuit să fiu mai atentă. Iar Kris se învârteşte ca o cioară care miroase un cadavru proaspăt.
   - Nu e decât una pe care-a lăsat-o Tony, nu merită nici energia, nici timpul tău.
   - Ştie cum gândesc. Cum lucrez. Trebuia să găsesc o cale de a o ţine în firmă, de-a o controla.
   - Termină. Nu te poţi învinui singură din cauza ei. Oricine poate vedea că e bolnavă de invidie. Ştiu că situaţia e cam şubredă, dar astă seară am vorbit cu destui oameni care sunt alături de tine din tot sufletul şi se arată şocaţi de ceea ce s-a întâmplat.
   - Da, şi unii dintre ei chiar pot fi convinşi să-şi pună şi banii acolo unde le stau sentimentele. Dar sunt mai mulţi, mult mai mulţi care n-au s-o facă. Ospătarii mi-au raportat că un număr de invitaţi evită vinul sau, înainte de a-l bea, îi observă pe alţii. E îngrozitor. Iar pe Nonna o costă atât de mult. Încep să observ şi mă îngrijorează.
   - Sophia, când o companie face afaceri de 100 de ani, e firesc să mai apară şi crize. Nu e decât una dintre ele.
   - Dar niciodată n-am mai trecut prin aşa ceva. Pierdem clienţi, mătuşă Helen. Circulă deja glume, le-ai auzit şi tu. Ai probleme cu nevasta? Nu căuta avocatul, dă-i o sticlă de Giambelli.
   - Iubito, şi eu sunt avocat, iar pe seama noastră se fac bancuri de secole. Pui prea mult la inimă.
   O bătu pe spate şi-şi privi propria faţă în oglindă. Zâmbetul încurajator dispăruse, înlocuit de îngrijorare.
   Se bucura că privilegiul relaţiei avocat-client cu Tereza o împiedica să sporească temerile fetei.

   În acea dimineaţă, toate documentele financiare ale firmei fuseseră puse sub sechestru.
   Sophia îşi retuşă rujul, pudra, şi-şi îndreptă umerii. Nimeni n-avea să-i observe teama sau disperarea.
   Când reveni între oaspeţi, strălucea, iradia numai lumină, iar râsul îi era cald şi nepăsător.
   Ajunse tocmai la timp pentru a surprinde o ceartă între Don şi Gina.
   Traversă grăbită sala de bal.
   - Nu aici, interveni ea, luându-i de braţe, cu un gest aparent afectuos. Nu e nevoie să mai alimentăm şi noi moara bârfelor.
   - Cum îţi permiţi să-mi spui mie cum să mă port? se răsti Gina, încercând să-şi smulgă braţul. Tu, fiica unui gigolo, dintr-o familie fără onoare!
   - Ia seama, Gina, ia seama. Familia asta îţi dă să mănânci. Hai să mergem afară.
   - Ba du-te tu dracului! o îmbrânci Gina cu putere, spre Don. Tu şi toţi ai tăi! continuă ea cu voce ascuţită, făcând câteva capete să se întoarcă.
   Sophia reuşi s-o tragă spre uşa sălii de bal, înainte de a se elibera.
   - Dacă faci o scenă, îi spuse ea, te va costa la fel de mult ca pe noi. Şi copiii tăi se numesc Giambelli. Nu uita.
   Buza Ginei tremura, dar vorbi totuşi mai încet.
   - Tu să n-o uiţi. Să nu uitaţi niciunul dintre voi. Ceea ce fac, pentru ei fac.
   - Don. Ce naiba, du-te după ea, calmeaz-o.
   - Nu pot. Nu vrea s-asculte.
   Don trecu în spatele uşilor şi-şi scoase batista, ca să se şteargă de sudoare.
   - Iar e însărcinată.
   - A...
   Ezitând între uşurare şi nemulţumire, Sophia îl bătu pe braţ.
   - Felicitări.
   - Nu voiam încă un copil. Şi ştia. Ne-am certat pe tema asta. Şi pe urmă, mi-a spus-o chiar astă-seară, în timp ce ne îmbrăcam, copiii urlau şi mie-mi pocnea capul. Vrea să fiu în culmea fericirii, şi când vede că nu sunt, se repede la mine.
   - Îmi pare rău. Crede-mă că-mi pare rău, dar impresiile din seara asta sunt vitale. Indiferent dacă eşti sau nu fericit, trebuie s-o dregi. E gravidă, vulnerabilă, şi i-au luat-o hormonii razna. În plus, nu singură a ajuns în starea asta. Du-te la ea.
   - Nu pot. Acum nu mai vorbeşte cu mine. Am reuşit să scap 5 minute de pisălogelile ei şi m-am strecurat să dau un telefon. Am sunat la... la o femeie.
   - A, perfect.
   Sophia nici nu se mai osteni să înjure.
   - De-a dreptul perfect.
   - Nu ştiam că m-a urmărit. Nu ştiam că a auzit. A aşteptat să mă întorc, şi-a început să mă acuze. Iar acum, nu mai vorbeşte cu mine.
   - Mă rog, amândoi aţi ştiut să alegeţi momentul.
   - Te rog, ştiu ce am de făcut şi-o voi face. Promite-mi că nu-i spui lui Zia Tereza.
   - Crezi c-aş alerga imediat la Nonna, ca o pârâcioasă?
   - Sophia, nu la asta m-am referit.
   Uşurat, o luă de mâini.
   - Am s-o dreg eu, îţi promit. Acum, numai dacă ai putea să te duci după Gina, s-o convingi să fie cuminte, să aibă răbdare. Să nu facă vreo prostie. Cu toată ancheta asta, sunt într-o tensiune îngrozitoare. Sunt plin de spaimă.
   - Nu de tine e vorba, Donato, îşi trase Sophia mâinile. Ci de Giambelli. Voi face tot ce pot cu Gina. Pentru prima oară o înţeleg. Iar tu, ai să îndrepţi totul. O laşi pe femeia aia în pace şi te ocupi de căsnicia şi de copiii tăi.
   - O iubesc. Sophia, tu înţelegi ce înseamnă să fii îndrăgostit.
   - Înţeleg că ai trei copii şi încă unul pe drum. Răspunzi de familia ta, Donato. Te vei purta ca un bărbat, altfel voi avea personal grijă să plăteşti. Capisce?
   - Mi-ai promis că nu-i spui lui La Signora. Am avut încredere în tine.
   - La Signora nu e singura femeie din familia Giambelli care ştie cum să se ocupe de mincinoşi şi laşi. Cacasotto.
   Don se albi la faţă.
   - Eşti prea aspră.
   - Pune-mă la încercare, şi-ai să vezi tu cât de aspră pot să fiu. Şi-acum, fii deştept. Du-te înapoi şi zâmbeşte. Anunţă-ţi mătuşa că vei mai aduce încă un Giambelli pe lume. Şi nu te mai apropia de mine până nu voi suporta să te văd din nou înaintea ochilor.
   Ieşi pe terasă, gândindu-se că probabil Gina ieşise să-şi descarce furia afară. Muzica orchestrei plutea în noapte.
   Auzind un sunet din spatele ei, dădu să se întoarcă.
   - Gina?
   Un brânci puternic o aruncă pe spate. Tocurile îi alunecară pe dalele terasei. Din cădere, zări o mişcare neclară. Iar când se lovi cu capul de balustradă, nu mai văzu decât o explozie de lumină.

CAPITOLUL 20

   Tyler se hotărâse să-şi încheie seara dansând cu Tereza. Îi simţea mâna rece şi uscată, într-a lui.
   - Cum de nu eşti extenuată? o întrebă.
   - Voi fi, după plecarea ultimului oaspete.
   Pe deasupra capului ei, scrută sala. Plecau prea mulţi oameni şi era deja trecut de miezul nopţii.
   - Am putea începe să-i expediem.
   - Eşti de o eleganţă fără cusur. Asta-mi place la tine.
   Când Tyler îi zâmbi, îl studie cu grijă.
   - Nimic din toate astea nu înseamnă mare lucru pentru tine.
   - Ba cum să nu. Viile...
   - Nu viile, Tyler, arătă ea spre uşile terasei, spre lumini, spre orchestră. Astea, hainele elegante, conversaţiile inepte, toată poleiala...
   - Nu înseamnă absolut nimic.
   - Dar ai venit, pentru bunicul tău.
   - Pentru bunicul şi pentru dumneata, La Signora. Pentru... familie. Dacă nu conta, anul trecut, când mi-ai reorganizat viaţa, aş fi spălat putina.
   - Încă nu m-ai iertat pentru asta, chicoti ea.
   - Nu tocmai.
   Dar îi ridică mâna şi, cu un gest galant, o sărută pe degete.
   - Dacă plecai, aş fi găsit eu o cale de a te aduce înapoi. Te făceam să-ţi pară rău şi te-aş fi adus înapoi. Aici e nevoie de tine. Am să-ţi spun un lucru, pentru că bunicul tău n-o să ţi-l spună.
   - E bolnav?
   Tyler rată un pas, întorcând capul să-l caute pe Eli prin mulţime.
   - Uită-te la mine. La mine, repetă ea, intens şi încet. Prefer să nu ştie despre ce vorbim.
   - A consultat un medic? Ce-i cu el?
   - Este bolnav - dar în suflet. L-a sunat tatăl tău.
   - Ce voia? Bani?
   - Nu, ştie că nu va mai primi bani.
   Ar fi preferat să păstreze secretul. Detesta să treacă poverile în spinarea altora. Dar tânărul avea dreptul să ştie. Dreptul să se apere, chiar şi împotriva alor lui.
   - E indignat. Problemele recente, scandalurile, îi încurcă programul şi-i cauzează, susţine el, dificultăţi considerabile. Se pare că poliţiştii au pus întrebări şi despre el. Şi dă vina pe Eli.
   - N-o să-l mai sune. Am eu grijă.
   - Ştiu. Eşti un băiat bun, Tyler.
   Tyler coborî din nou privirea spre ea, cu un zâmbet forţat.
   - Serios?
   - Da, destul de bun. Nu te-aş fi încărcat şi cu povara asta, dar Eli are inima slabă.
   - Eu nu am... inima slabă.
   - Destul de blândă. Mă bazez enorm pe tine.
   Văzându-i surpriza de pe faţă, continuă:
   - Asta te miră sau te sperie?
   - Amândouă, poate.
   - Adaptează-te.
   Era un ordin, rostit încet, în timp ce se retrăgea de lângă el.
   - Acum eşti liber. Du-te, caut-o pe Sophia şi ademeneşte-o undeva.
   - Nu se lasă uşor ademenită.
   - Cred că te descurci cu ea. Nu-s mulţi care să poată. N-am mai văzut-o de-un timp. Găseşte-o şi ia-i mintea de la treabă, câteva ore măcar.

   Sophia nu era în sala de bal, nici pe terasă. Tyler evită să întrebe oamenii dacă o văzuseră, pentru a nu arăta ca un fraier care-şi caută iubita.
   Într-o cameră de recepţie îi găsi pe soţii Moore, împreună cu Linc şi partenera lui.
   - Ty, vino-aici. La un trabuc.
   - Nu, mulţumesc. La Signora mi-a cerut s-o găsesc pe Sophia.
   - N-am mai văzut-o, de câtva timp. Ia uite cât e ceasul! sări Linc în picioare, trăgând-o şi pe Andrea după el. Zău că trebuie să mergem.
   - O fi coborât la parter, Ty, presupuse Helen. Ca să se odihnească sau să-şi mai tragă sufletul.
   - Mda, poate. Mă duc să mă uit.
   Pe scară, se întâlni cu Pilar.
   - Mama ta se întreabă unde-o fi Sophia.
   - Nu e sus? Nici eu n-am văzut-o, de, ăă, cel puţin o jumătate de oră. Încercam să vorbesc cu Gina, prin uşa camerei. S-a încuiat înăuntru. Se pare că a avut o ceartă cu Don. Aruncă peste tot cu lucruri, plânge isteric şi, bineînţeles, a trezit copiii. Orăcăie cu toţii.
   - Mulţumesc. Voi avea grijă să evit partea aia a casei.
   - De ce nu te uiţi în camera ei? Am reuşit să aflu de la Gina că Sophia a încercat să-i împace. Poate că e acolo, ca să se calmeze. David e în sala de bal?
   - Nu l-am văzut. Trebuie să fie pe-aici, pe undeva.
   Ciocăni uşor şi întredeschise uşa. În cameră era întuneric şi frig. Clătinând din cap, porni spre uşile terasei, ca să le închidă.
   - O să-ţi îngheţe funduleţul ăla delicios aici, Sophia, murmură el, şi auzi un geamăt scăzut.
   Nedumerit, ieşi, pentru a o vedea în lumina ce ieşea din sala de bal. Zăcea pe terasă, rezemată într-un colţ, încercând să se ridice.
   Sări spre ea şi se lăsă în genunchi.
   - Uşurel, fetiţo. Ce-ai păţit? Ţi-a venit rău?
   - Nu ştiu... Am... Ty...?
   - Mda, eu. Iisuse, eşti rece ca gheaţa. Haide, să mergem în casă.
   - N-am nimic. Sunt doar cam ameţită. Stai să mă dezmeticesc...
   - Înăuntru. Te-ai lovit, Soph. Îţi curge sânge.
   - Îmi...
   Îşi atinse cu degetele locul dureros de pe frunte, apoi privi orbeşte spre pata roşie.
   - ...curge sânge, îngăimă ea, închizând din nou ochii.
   - Nu, nu, se grăbi Tyler s-o strângă mai tare în braţe. N-ai să-mi leşini. Uite ce păţeşti, dacă umbli pe tocuri din astea. Nu ştiu cum reuşesc că meargă femeile cu ele fără să-şi frângă gleznele.
   Continuă să vorbească, pentru a se calma amândoi, în timp ce o culca pe pat şi se întorcea să închidă uşile terasei.
   - Ty... îl apucă ea de mână, în timp ce o învelea; mintea începea să i se limpezească. N-am căzut. M-a împins cineva.
   - Te-a împins? Aprind lampa, ca să văd unde te-ai lovit.
   Sophia întoarse capul din direcţia luminii orbitoare.
   - Stai cuminte. Nu te mişca.
  Mâinile îi erau blânde, în timp ce pe dinăuntru i se înteţea furia.
   Rana de la cap era urâtă, o julitură care se umfla deja. Şi brațul îi era zgâriat, sub umăr.
   - Îţi scot rochia.
   - Regret, frumosule. Mă doare capul.
   Mulţumit de încercarea ei de a glumi, Tyler o trase spre el, căutând un fermoar, nasturi, capse... ceva.
   - Iubito, cum naiba se scoate chestia asta?
   - Sub braţul stâng. E un fermoar mic, şi pe urmă, o tragi cu totul de pe mine.
   Cineva avea să plătească scump pentru urmele pe care i le lăsase. Dar asta trebuia să mai aştepte.
   - Nu-i chiar atât de grav, vezi? comentă el, ajutând-o să se ridice. Se pare că ai căzut pe dreapta, ai o mică vânătaie aici, pe şold, şi te-ai zgâriat la genunchi şi umăr. Cel mai rău a avut de suferit capul, aşa că ai avut noroc, dacă stăm să ne gândim.
   - Ai un mod foarte amuzant de a-mi spune că sunt tare de cap. Ty, n-am căzut. Am fost împinsă.
   - Ştiu. Ajungem şi-acolo, după ce te spăl.
   - Dacă tot de duci în baie, adu-mi şi aspirina.
   - Cred că n-ar trebui să iei nimic, înainte de a ajunge la spital.
   - Nu mă duc la spital numai pentru câteva julituri şi cucuie.
   Auzi apa curând în lavaboul din baie.
   - Dacă încerci să mă sileşti, am să plâng şi-am să mă port ca o muiere, şi te vei simţi îngrozitor. Crede-mă, sunt gata să fac pe cineva să se simtă îngrozitor, iar tu eşti cel mai la îndemână.
   Tyler reveni cu bolul din sticlă de Murano, unul dintre cele mai bune prosoape, deja ud leoarcă, şi un pahar cu apă.
   - Ce-ai făcut cu potpourri-ul care era în vasul ăsta?
   - Nu-ţi face griji pentru el. Hai, să ne jucăm de-a nenea doctorul.
   - Aspirină. Te implor.
   Scoase flaconul din buzunar şi scutură din el două pastile.
   - Te rog, nu fi zgârcit. Vreau patru.
   O lăsă să le înghită, apoi începu să-i spele rana de la cap.
   - Cine te-a împins?
   - Nu ştiu. Ieşisem s-o caut pe Gina. Se certase cu Don.
   - Mda, am auzit.
   - N-am găsit-o şi am intrat aici. Voiam să stau câteva clipe singură, la aer, aşa că am ieşit pe terasă. Am auzit un zgomot în spatele meu şi am dat să mă întorc. Pe urmă, m-am pomenit că alunecam - nu-mi puteam găsi echilibrul. Şi mi s-a rupt filmul. Cât de rău arăt la faţă?
   - La faţă n-ai nimic. Dar vei avea un cucui aici, chiar sub păr. Rănile nu sunt adânci, însă destul de întinse. N-ai observat nimic la cine te-a împins? Bărbat, femeie...?
   - Nu. S-a întâmplat cât ai clipi, şi era întuneric. Cred că s-ar putea să fi fost Gina, sau chiar Don. Amândoi erau furioşi pe mine. Aşa păţeşti când te bagi la mijloc.
   - Dacă a fost vreunul dintre ei, o să arate mult mai rău decât tine, până să termin.
   Mica tresărire a inimii o făcu să se simtă prost. Şi o ajută mult să-şi calmeze nervii.
   - Eroul meu. Dar nu ştiu dacă a fost unul dintre ei. Putea foarte bine să fie cineva care a venit să-şi bage nasul prin camera mea, după care mi-a dat un brânci ca să nu-l prind.
   - Vom arunca o privire, să vedem dacă s-a umblat la ceva. Ține-ti respiraţia.
   - Ce?
   - Ţine-ţi respiraţia, repetă el şi, în clipa când îi aplică apa oxigenată pe care o adusese în celălalt buzunar, îi văzu faţa schimonosindu-se de durere.
   - Festa di cazzo! Coglioni! Mostro!
   - Acu’ un minut, eram un erou. Îţi trece imediat. Hai să ne ocupăm şi de celelalte.
   - Va via.
   - Ai avea ceva împotrivă să mă înjuri în engleză?
   - Am spus să te cari. Nu mă mai atinge.
   - Haide, fii curajoasă. Pe urmă, îţi dau o acadea.
   Trase pătura la o parte şi îi trată rapid şi nemilos celelalte julituri.
   - Acum am să le ung cu smacul ăsta, scoase el un tub de alifie dezinfectantă. Şi le bandajez. Cu vederea cum stai?
   Sophia gâfâia, după efortul de a-l împiedica s-o mai oblojească, iar el n-avea nici pe dracu’.
   Murea de ciudă.
   - Te văd destul de bine, sadicule. Văd că-ţi face plăcere.
   - Sigur, are şi unele beneficii colaterale. Înşiră-i pe primii cinci preşedinţi ai Statelor Unite.
   - Sneezy, Dopey, Moe, Karry şi Curly.
   Christoase, era de mirare că se îndrăgostise de ea?
   - Eşti cam pe-aproape. Probabil că n-ai suferit o comoţie. Aşa, fetiţo, îi sărută el cu blândeţe buzele bosumflate. Am terminat.
   - Vreau acadeaua.
   - Te cred.
   Dar nu făcu decât să se aplece, îmbrăţişând-o.
   - M-ai speriat, murmură, cu buzele lipite de obrazul ei. M-ai speriat de moarte, Sophia.
   Auzindu-l, inima ei făcu acelaşi mic salt.
   - Acum e-n regulă. De fapt, nu eşti chiar atât de ticălos.
   - Te mai doare?
   - Nu.
   - Cum se zice „mincinos“ în italiană?
   - Nu contează. Mă simt mai bine când mă ţii în braţe. Îţi mulţumesc.
   - E pe gratis. Unde-ţi ţii sclipiciurile?
   - Bijuteriile? Imitaţiile sunt în dulapul de bijuterii, iar veritabilele, în seif. Crezi c-am surprins un hoţ?
   - Putem afla destul de uşor.
   Tyler se ridică să aprindă şi restul luminilor.
   Văzură în acelaşi timp. În pofida durerii stăruitoare, Sophia sări imediat din pat. Cu tot atâta furie câtă groază, citi mesajul mâzgălit cu roşu pe oglindă.
   CURVA 3
   - Kris. La naiba, ăsta-i stilul ei. Dacă-şi închipuie c-am s-o las să scape cu...
   Se întrerupse, când groaza îi birui toate celelalte simţăminte.
   - Numărul trei. Mama. Nonna.
   - Ia ceva pe tine, îi ordonă Tyler. Şi încuie uşile. Mă duc să verific.
   - Ba nu te duci nicăieri.
   Sophia pornise deja spre debara.
   - Verificăm împreună. Pe mine nu mă împinge nimeni de colo-colo cum îi vine. Nimeni.

   Găsiră mesaje similare pe oglinzile din camerele lui Pilar şi Tyler.
   Dar n-o găsiră nicăieri pe Kristin Drake.
   - Trebuie să fie ceva de făcut.
   Sophia ştergea cu furie literele de pe oglindă. Poliţia locală răspunsese la apel, consemnase toate declaraţiile, examinase actele de vandalism.
   Şi nu-i spuseseră nicio noutate. Cineva intrase în fiecare cameră, lăsase câte un mesaj urât scris cu ruj pe oglindă, iar pe ea o trântise pe terasă.
   - În noaptea asta nu mai putem face nimic, o luă Tyler de încheietura mâinii, trăgându-i-o din dreptul oglinzii. Lasă c-o şterg eu.
   - Mie mi-a fost adresată.
   - Poliţiştii au s-o interogheze, Sophia.
   - Şi precis o să le spună c-a intrat aici, a mâzgălit mesajul ăsta de amor şi mi-a dat una-n cap.
   Scoase un sunet de frustrare, apoi strânse din dinţi.
   - Nu contează. N-o fi putând dovedi poliţia că ea a făcut asta, dar eu ştiu că aşa a fost. Şi, mai devreme sau mai târziu, o să plătească.
   - Iar eu am să stau în colţul roşu, cu prosopul. Până atunci, du-te la culcare.
   - Nu pot să dorm.
   - Încearcă, replică Tyler, luând-o de mână, pentru a o duce spre pat.
   Sophia stătu un moment nemişcată, uimită când Tyler nu schiţă niciun gest de a o atinge, a o seduce, a o poseda.
   - Ty?
   - Hmmm?
   - Când mă ţii în braţe, nu mă mai doare aşa de tare.
   - Bine. Dormi.
   Şi, cu capul pe umărul lui, reuşi să adoarmă.

   Claremont se întinse în scaun, în timp ce Maguire citea raportul despre incident.
   - Deci, ce părere ai?
   - Cea mai tânără domnişoară Giambelli e lovită în cap. Toate trei primesc un mesaj neplăcut, mânjit pe oglindă. La prima vedere? continuă ea, aruncând hârtiile la loc pe birou. Pare o farsă. Femeiască.
   - Şi la a doua vedere?
   - Sophia Giambelli n-a fost rănită grav, dar dacă era bunica ei, putea fi mult mai serios. Oasele bătrâne se rup mai uşor. Iar după declaraţiile martorilor, reiese că a zăcut în frig cel puţin cincisprezece, douăzeci de minute. Foarte neplăcut. Putea dura mult mai mult, dacă amicul nostru nu pornea s-o caute. Deci, avem o farsă răutăcioasă şi o persoană care face tot ce poate ca să-i provoace.
   - Iar din declaraţia tinerei domnişoare Giambelli reiese că numita Kristin Drake corespundă descrierii.
   - A negat vehement. Nimeni n-o poate plasa în acea parte a casei, pe tot parcursul serii. Şi nu există nici amprente.
   - Sophia Giambelli minte? Se înşală?
   - N-aş crede, îşi ţuguie buzele Maguire. N-are niciun rost să mintă şi nu mi-a lăsat impresia unei femei care să facă ceva fără rost. Şi mai e şi prudentă. N-ar acuza pe nimeni dacă n-ar fi sigură. Acea Drake s-a răzbunat pe ea. Nimic mai simplu. Sau mult mai complicat.
   - Mă sâcâie. Dacă avem pe cineva care şi-a dat osteneala să contamineze vinul, cineva dispus să omoare, de ce s-ar deranja cu ceva atât de meschin ca un mesaj pe-o oglindă?
   - Nu ştim dacă e sau nu aceeaşi persoană.
   Una ducea la alta. Aşa vedea Claremont lucrurile.
   - Ipotetic, veriga de legătură e o vendetă contra familiei Giambelli.
   - Atunci, ca să-i lovească. Va să zică, daţi o ditamai petrecerea? Vreţi să vă prefaceţi că totul revine la normal? Ei, atunci încasaţi-o pe-asta!
   - Poate. Drake e o verigă de legătură. A lucrat pentru companie, a avut o aventură cu Avano. Dacă e destul de ofticată ca să provoace scandal la petrecere, putea şi să tragă câteva gloanţe într-un amant.
   - Fost amant, conform declaraţiei ei.
   Maguire se încruntă.
   - Sincer, colega, calea asta era înfundată încă dinainte şi nu văd atacul ăsta pe furiş incriminând-o pentru asasinarea lui Avano. Sunt stiluri diferite.
   - Totuşi, e interesant, nu? Familia Giambelli merge înainte ani de zile, decenii, fără să aibă niciun necaz. Şi-n ultimele câteva luni, au numai necazuri. Foarte interesant.

   Tyler se plimba pe-afară, cu telefonul în mână. Casa i se părea prea mică, în timp ce vorbea cu tatăl lui. Când vorbea cu tatăl lui, toată California părea prea mică.
   Deşi în acel moment nu prea vorbea, ci doar asculta obişnuitele lamentaţii.
   Le lăsa să-i intre pe-o ureche şi să-i iasă pe cealaltă. Clubul de ţară era plin de bârfe şi bancuri macabre pe seama lui. Actuala lui soţie - Tyler pierduse socoteala doamnelor MacMillan care se succedaseră de-a lungul timpului - fusese umilită la băi. Invitaţiile aşteptate la diverse petreceri mondene nu sosiseră.
   - Ai terminat?
   Tyler nu aşteptă răspunsul tatălui său.
   - Fiindcă, uite cum o să fie. Dacă ai vreo nemulţumire, mie mi-o spui. O dată să-l mai hărţuieşti pe bunicul, şi fac tot ce-mi permite legea ca să revoc contul din care trăieşti de 30 de ani încoace.
   - N-ai niciun drept să...
   - Nu, tu nu ai niciun drept. Nicio zi n-ai lucrat pentru firma asta. Până va fi gata să se dea la o parte, Eli MacMillan o conduce. Iar când se va da la o parte, am s-o preiau eu. Crede-mă, nu voi avea la fel de multă răbdare câtă a avut el. Dacă-l mai necăjeşti o singură dată, vom avea mai mult decât o conversaţie telefonică pe tema asta.
   - Mă ameninţi? Plănuieşti să trimiţi şi la mine pe cineva, ca la Tony Avano?
   - Nu, ştiu eu cum să te lovesc unde te doare. Voi avea grijă ca toate credit cardurile tale principale să fie anulate. Ţine minte, acum nu mai ai de-a face c-un bătrân. Nu te pune cu mine.
   Apăsă pe buton, furios, apoi o zări pe Sophia, într-o margine a curţii.
   - Iartă-mă. N-am vrut să trag cu urechea.
   Se apropie de el şi-i cuprinse faţa în mâini.
   - Îmi pare rău.
   - Nicio brânză. Doar o conversaţie cu scumpul meu tată.
   Dezgustat, aruncă telefonul pe masa de grădină.
   - Care-i problema?
   - Am auzit buletinul meteo, au spus că la noapte va fi îngheţ. Mă întrebam dacă n-ai chef de companie.
   - Nu, mulţumesc. Mă descurc şi singur.
   Îi ridică bretonul, studiindu-i rana în curs de vindecare.
   - Foarte atractiv.
   - Astea întotdeauna arată mai rău după câteva zile. Dar nu mă mai simt înţepenită dimineaţa când mă scol. Ty... spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Nimic. Am rezolvat-o.
   - Da, da, tu rezolvi orice. Şi eu. Enervanţi mai suntem.
   Îl strânse de umeri.
   - Ţi-am spus unde mă durea. Acum, spune-mi şi tu mie.
   - Taică-meu... îl sâcâie pe bunicul în legătură cu presa proastă şi toate problemele cu poliţia. Cică-l deranjează de la lecţiile de tenis, sau nu ştiu ce. I-am spus să înceteze.
   - Şi o va face?
   - Dacă nu, vorbesc cu Helen să-i facem nişte găuri în contul din bancă. Asta o să-i închidă gura destul de repede. Nenorocitul. Nenorocitul n-a muncit o zi în viaţa lui - mai rău, nici măcar nu s-a străduit să arate un dram de recunoştinţă pentru tot ce-a primit. Nu face decât să ia, să ia şi iar să ia, iar când dă de-un hop, începe să se smiorcăie. Nici nu mă mir că se înţelegea aşa de bine cu taică-tău.
   Îşi dădu seama ce spusese şi înjură:
   - Fir-aş al dracu’, Sophia. Iartă-mă.
   - Nu, nu-ţi cere iertare. Ai dreptate.
   Aceasta era o nouă legătură între ei, pe care până acum n-o observaseră. Poate că era timpul s-o facă.
   - Ty, te-ai gândit vreodată ce noroc avem, noi doi, că anumite gene au sărit peste o generaţie? Semeni aşa de mult cu Eli...
   Îi răsfiră părul cu degetele. Ajunsese să-i placă modul cum îi putea face firele roşcate să strălucească.
   - Eşti un tip dur, spuse ea, atingându-i obrazul cu buzele. Tare ca piatra. Nu te laşi afectat de golul dintre tine şi Eli.
   Calmându-se, Tyler îşi rezemă uşor fruntea de a ei.
   - Niciodată n-am avut nevoie de el - de tatăl meu.
   „Nu aşa cum ai avut tu nevoie de al tău“, adăugă, în gând.
   - Nu l-am dorit niciodată.
   - Iar eu am avut nevoie de al meu şi l-am dorit prea mult timp. Şi de-ăsta am ajuns să fim ceea ce suntem. Şi îmi place cum suntem.
   - Dacă stau să mă gândesc, cred că nu eşti tocmai de lepădat, o mângâie el pe braţe; apoi se aplecă, sărutându-i creştetul capului. Îţi mulţumesc. Nu m-ar deranja să-mi ţină cineva de urât, la noapte.
   - Aduc eu cafeaua.

CAPITOLUL 21

   Viile erau acoperite de muguri mici, înfloriţi, desfăcându-se pe măsură ce zilele tot mai lungi îi scăldau în lumina soarelui.
   Pământul era desţelenit, plin de făgăduiala noilor plantări. Frunzele copacilor stăteau strânse ca nişte pumni de verde crud, iar ici şi colo încolţeau din pământ lăstari tineri şi curajoşi. În păduri, cuiburile erau grele de ouă, iar raţele îşi păzeau bobocii abia ieşiţi din găoace care înotau pe râu.
   Luna aprilie, îşi spunea Tereza, însemna renaştere. Şi muncă. Şi speranţă că iarna trecuse în sfârşit.
   - Gâştele canadiene sunt pe cale să iasă din ouă, îi spuse Eli, în timp ce-şi făceau plimbarea de dimineaţă prin ceaţa liniştită.
   Tereza dădu din cap.
   Şi tatăl ei folosise acelaşi barometru natural pentru a judeca momentul recoltei de peste an.
   - Va fi un an bun. A plouat mult în timpul iernii.
   - Mai avem vreo două săptămâni grija îngheţului. Dar cred că am ales bine momentul noilor plantări.,
   Aleseseră soiuri de prima calitate - Cabernet Sauvignon, Merlot, Chenin Blanc. Şi, consultându-se cu Tyler, făcuseră acelaşi lucru şi pe pământurile podgoriei MacMillan.
   - În 5 ani, poate 4, le vom vedea rodind.
   - Vom fi împreună de un sfert de secol, Eli, când ceea ce plantăm acum se va întoarce la noi.
   - Tereza.
   O luă de umeri, întorcând-o cu faţa spre el, iar bătrâna simţi un fior de îngrijorare.
   - Asta-i ultima mea recoltă.
   - Eli...
   - N-am să mor, o încurajă el, plimbându-şi mâinile în lungul braţelor ei. Vreau să mă retrag. Mă gândesc serios la asta, de când am fost amândoi în Italia. Ne-am lăsat rădăcinile să se înfigă prea adânc, aici şi acolo, continuă, arătând spre via MacMillan, şi la castello. Hai să facem această ultimă plantare, noi doi, şi să-i lăsăm pe copiii noştri să culeagă roadele. E timpul.
   - Am discutat despre asta. Am spus că peste vreo 5 ani ne dăm la o parte. Treptat.
   - Ştiu. Dar ultimele câteva luni mi-au reamintit cât de repede se poate sfârşi o viaţă, chiar şi un mod de viaţă. Există locuri pe care vreau să le văd înainte de a-mi fi sosit sorocul. Sunt obosit, Tereza, să-mi trăiesc viaţa după cerinţele fiecărui sezon.
   - Viaţa mea, toată, a fost totuna cu Giambelli.
   Tereza se îndepărtă de el, atingând un mugur alb, delicat.
   - Cum i-aş putea întoarce spatele acum, când suferă? Eli, cum le-aş putea da în primire copiilor noştri un lucru atins de mană?
   - Foarte simplu, pentru că avem încredere în ei. Credem în ei. Şi-au meritat şansa, Tereza.
   - Nici nu ştiu ce să-ţi răspund.
   - Gândeşte-te. Mai e timp destul până la recoltă. Mi-am spus, nu vreau să-i las lui Ty ceea ce i se cuvine, ce merită, prin testament. Vreau să-i dăruiesc moştenirea cât sunt în viaţă. Anul ăsta au murit destui oameni.
   Privi peste boboci, spre noile plantări.
   - E timpul să lăsăm lucrurile să crească.
   Tereza se întoarse spre el. Un bărbat înalt, înăsprit de vremuri, de soare şi vânt, cu un câine bătrân şi credincios alături.
   - Nu ştiu dacă-ţi pot da ceea ce-mi ceri. Dar am să mă gândesc.

 .............................................