Profesoara, Freida McFadden

 ............................................

5.

 

                       Mi se taie picioarele și aterizez în noadă, direct pe podeaua tare a bucătăriei. Capul mi se învârte și văd în fața ochilor doar un tunel negru.

   Aș fi putut încerca să mă conving că pantofii au zăcut aici tot timpul și că pur și simplu nu i-am observat. Iar detectiva are dreptate într-o privință - Eve era foarte meticuloasă în menținerea pantofilor ei în stare perfectă, așa că niciodată, absolut niciodată nu i-ar fi murdărit în halul ăsta. Dar poate că a prins-o ploaia și pur și simplu n-a avut ce face. Aș fi putut încerca să mă conving de toate astea.
   Dar partea cu dovleacul. Cum să fi ajuns niște dovleac strivit pe tocul unui pantof de-al nevesti-mii?
   Chiar dacă Eve ar fi fost încălțată când am îngropat-o, ceea ce nu a fost cazul, este clar că nu s-a ridicat din mormânt și nu s-a întors acasă cu o bucată de dovleac înfiptă în toc. Asta înseamnă că altcineva a pus pantofii în mijlocul bucătăriei, ca să-i văd și să intru în panică.
   Și persoana asta trebuie să fie cineva care știe ce am făcut azi-noapte.
   Oare Addie a făcut-o? Pare puțin probabil ca ea să fie capabilă de așa ceva; totuși, noaptea trecută am abandonat-o în mijlocul pustietății. Poate că asta este răzbunarea sa copilărească. Deși nu pare stilul ei. Addie este o adolescentă impulsivă, iar ideea că s-ar strecura la mine în casă și ar planta în bucătărie o pereche de pantofi ai lui Eve mi se pare de-a dreptul ridicolă.
   Mai există o posibilitate.
   Sunt dureros de conștient de faptul că în ultimii câțiva ani nu am fost capabil să satisfac apetitul sexual al soției mele. Și, bineînțeles, mi-a trecut prin minte că poate și-a luat un amant care să suplinească această lipsă. Vechea Eve - cea de care m-am îndrăgostit - nu ar fi luat niciodată în calcul așa ceva, dar cred că femeia cu care m-am căsătorit ar fi în stare de asta.
   Așa că, dacă avea o relație cu alt bărbat, ar fi oare posibil să-i fi făcut confidențe? Iar el să fi descoperit cumva ce i-am făcut și acum să spere la o răzbunare pe măsura faptei?
   Oricare din aceste posibilități mă neliniștește foarte tare.
   Ridic pantofii de pe jos și spăl tocurile în chiuvetă, sub un jet de apă fierbinte. Un lucru e limpede: oricine-a lăsat acești pantofi în bucătărie speră să mă sperie, însă nu prea vrea să implice poliția.
   Dacă cineva ar fi avut informații incriminatoare despre mine, detectiva aceea mi-ar fi pus cătușele înainte să apuc să rostesc vreo minciună.
   Nu, sunt sigur că am un oarecare atu. Cât timp sunt prudent, nimeni nu va afla ce-am făcut.

CAPITOLUL 67

   ADDIE

   O aud pe mama cum mă strigă de la parter, cu un ușor tremur în voce.
   Am petrecut cea mai mare parte a după-amiezii zăcând la mine în pat și holbându-mă în tavan, prea paralizată ca să mă apuc de vreuna din temele pe care le am de făcut în weekend. La un moment dat, am auzit-o pe mama ieșind din dormitorul ei și coborând la parter, dar n-am deschis ușa camerei mele. Nu pot să dau ochii cu ea.
   Cobor treptele, vag conștientă de faptul că tricoul de pe mine are o pată pe buzunarul de la piept, iar părul ciufulit arată ca un cuib.
   Încremenesc pe la jumătatea scării, la vederea unei femei necunoscute, îmbrăcate în trenci, care stă în mijlocul livingului.
   - Addie, spune mama. Doamna este detectiva Sprague. Ar vrea să-ți pună câteva întrebări.
   Știam că în cele din urmă voi fi interogată de poliție, având în vedere că ieri am fost în biroul directoarei, împreună cu doamna Bennett, dar nu m-am așteptat să se întâmple atât de repede. Nici nu pricep cum de au aflat într-un timp atât de scurt de dispariția ei. Din moment ce este weekend, singura persoană care ar fi putut să-i reclame dispariția...
   Nathaniel.
   - Bună, Addie, spune detectiva în timp ce eu cobor încet restul treptelor, până la parter.
   Este micuță de statură, dar trăsăturile de pe chipul ei par sculptate în piatră și și-a prins părul la ceafă, într-un coc foarte strâns. Chiar dacă e scundă, mă sperie.
   - Aș vrea să vorbim câteva minute, dacă e OK pentru tine.
   - Iar eu voi fi aici, de față, adaugă mama.
   Mă uit la amândouă. Nu văd nicio posibilitate să refuz, așa că dau din cap în semn de încuviințare.
   - Așadar, Addie...
   Ochii negri ai detectivei Sprague îmi cercetează chipul. E genul de femeie care își poate da seama dacă mint, mai bine decât reușea învățătoarea mea din clasa a patra.
   - Motivul pentru care mă aflu aici este că profesoara ta de matematică, doamna Bennett, a dispărut cândva între seara trecută și dimineața aceasta.
   Gâtul mi s-a uscat precum Sahara, despre care s-a întâmplat să învățăm chiar luna trecută.
   - Oh. Ce-a pățit?
   - Păi nu știm, spune răbdătoare detectiva. Dar în timp ce făceam cercetări în legătură cu dispariția ei, am descoperit că ai avut câteva conflicte cu doamna Bennett.
   Simt privirea mamei ațintită asupra mea, întrucât ea nu știe nimic despre toate astea. Nu prea știu ce să zic, mai ales în fața mamei.
   Neagă totul.
   - Ăăă, încep eu, am avut câteva probleme în clasă, ceea ce nu prea a fost grozav, dar nu eram la cuțite sau ceva de genul acesta.
   Buzele lui Sprague zvâcnesc abia perceptibil.
   - Nu, nu sugeram că erați la cuțite. Dar i-a spus directoarei că te-a prins dând târcoale pe lângă casa ei cu vreo două seri înainte.
   „Neagă totul.”
   - Nu este adevărat. Nu dădeam târcoale. Am fost acasă toată noaptea.
   - Așa este, doamnă detectiv, intervine mama. Am fost cu ea joi seara. Nu a ieșit nicăieri.
   - Deci ați fost cu ochii pe ea toată noaptea?
   Mama ezită.
   - Păi are 16 ani. Nu simt nevoia s-o supraveghez permanent. La un moment dat, a urcat la ea în cameră...
   - Deci e posibil să fi ieșit, totuși?
   Mama îmi aruncă o privire, apoi se uită iar la detectivă.
   - Presupun că e posibil, da.
   - De asemenea...
   Sprague bagă mâna în buzunarul trenciului și scoate de acolo o coală de hârtie împăturită, pe care mi-o întinde.
   - I-ai scris tu asta doamnei Bennett?
   Mama se apleacă peste umărul meu, ca să citească din hârtia pe care mi-a dat-o detectiva. Genunchii încep să-mi tremure când văd rândurile pline de furie. Nu. Oh, nu.
   Nu se poate.
   „Îmi vine să-ți scot ochii și să-ți umplu orbitele goale cu cărbuni aprinși. Îmi vine să-ți înfig pixul în beregată...”
   Mama își astupă gura cu palma.
   - Addie!
   - Tu ai scris asta? mă presează detectiva.
   Nu are niciun rost să mint. Mama îmi cunoaște scrisul, deci știe deja că eu am scris-o.
   - Da, recunosc în cele din urmă. Dar nu era... adică eu am scris-o, dar nu mă refeream la doamna Bennett.
   Sprague ridică sprâncenele.
   - Dar la cine te refereai?
   - Nu mă refeream la nimeni anume, spun eu. Era... era o temă pentru ora de engleză.
   Mă gândesc iar la momentul când am scris aceste rânduri, când eram atât de furioasă pe Kenzie că mi-a luat hainele din vestiar, la ora de sport. Iar apoi Nathaniel mi-a dat ca temă să scriu o scrisoare în care să-mi exprim ura. Nu vorbeam serios cu toate alea. Eram doar... dramatică. Încercam să-l impresionez.
   - O temă? spune mama neîncrezătoare.
   Detectiva Sprague nu zice nimic, însă văd pe chipul ei că se gândește la același lucru.
   - Da, gen...
   Mă scarpin în cot.
   - Trebuia să scriu o scrisoare către o persoană pe care eram furioasă. Dar nu am dat-o niciodată, nimănui. Nu era o scrisoare adevărată.
   - O temă, se încruntă Sprague. Deci înseamnă că... și ceilalți copii au primit aceeași temă? Dacă îi întreb, o să-și amintească?
   - Nu, tema asta am primit-o doar eu.
   Detectiva îmi aruncă o privire ciudată, însă nu mă întreabă mai multe. Nu știu dacă e bine sau rău.
   - Trebuie să te întreb, Addie, continuă ea, unde ai fost noaptea trecută?
   - Acasă, răspund eu repede.
   Detectiva se uită spre mama.
   - Și dumneavoastră ați fost tot acasă?
   Obrajii mamei se înroșesc.
   - Sunt asistentă medicală și am avut tură de noapte.
   Cuta aceea de pe fruntea mamei care apare de fiecare dată când e îngrijorată în privința mea s-a transformat într-o crevasă. În ultimul an m-a privit de multe ori în felul acesta.
   - Așadar...
   De data asta, Sprague vorbește cu mama.
   - La serviciu vă duceți cu mașina?
   Mama se încruntă, confuză.
   - Da.
   - Și mai aveți și alt vehicul?
   - Avem...
   Mama se uită spre ușa garajului.
   - Mașina răposatului meu soț este în garaj. Dar n-o folosește nimeni.
   Pretinde că păstrează mașina tatei pentru mine, cu toate că, serios vorbind, ea nu vrea de fapt să arunce nimic din ce i-a aparținut lui. Fac pariu că acum își dorește să fi scăpat de ea.
   - Deci tu aveai acces la mașină seara trecută? mă întreabă Sprague.
   Înainte să pot răspunde, intervine mama.
   - Dar ea nu are permis de conducere. Nu are decât permis ca să învețe să conducă.
   Detectiva arcuiește o sprânceană. Ea știe mai bine decât oricine că lipsa permisului de conducere n-o să oprească un adolescent să se urce la volan.
   - Dar mașina era în garaj?
   - Da, răspunde ea abia auzit.
   Totuși, nu știu de ce întreabă detectiva toate astea. De ce-ar interesa-o dacă am avut sau nu acces la mașină? Noaptea trecută nu am folosit mașina tatei. Singurul motiv pentru care aș fi avut nevoie de o mașină noaptea trecută ar fi fost dacă...
   Dacă aș fi acționat singură.
   Mă copleșește o senzație oribilă de amețeală. Detectiva Sprague s-a comportat de parcă ea ar fi găsit scrisoarea aceea, dar sunt destul de sigură că singurul mod în care ar fi putut intra în posesia ei este să i-o fi dat-o chiar Nathaniel. Și din moment ce școala este închisă azi, el trebuie să fi fost cel care i-a spus că am fost zărită dând târcoale casei lor.
   Și m-a abandonat în pădure.
   Oare Nathaniel mi-a înscenat totul ca să ies țap ispășitor pentru uciderea soției lui? Tot ce spune detectiva pare să indice această variantă, dar îmi cunosc iubitul și el n-ar face niciodată așa ceva.
   Felul cum a procedat noaptea trecută a fost ca să mă protejeze pe mine - să mă țină departe de închisoare. Doar că mă tot gândesc la urmele alea roșii de pe beregata doamnei Bennett.
   - Addie, spune detectiva Sprague pe un ton surprinzător de blând, ai vreo idee ce s-a întâmplat cu doamna Bennett noaptea trecută?
   Și mama, și Sprague mă privesc țintă. Clatin din cap, amuțită.
   Sprague oftează prelung.
   - În regulă, Addie. Asta e tot, deocamdată. Dar s-ar putea să te chemăm la secție mai încolo. O să mai avem niște întrebări pentru tine.
   - Addie n-ar face niciun rău nimănui, îmi ia apărarea mama. Ea nu e așa.
   Detectiva zâmbește din politețe, dar nu spune nimic. Știe la fel de bine ca mine că nu ăsta-i adevărul.

CAPITOLUL 68

   ADDIE

   După plecarea detectivei Sprague, mă uit la mama și mi se pare că este în pragul unui atac cerebral. Toată culoarea i-a fugit din obraji și sunt aproape sigură că ultimele fire castanii au albit acum.
   - Addie, icnește ea. Ce-a fost asta? Ce-ai făcut?
   „Neagă totul.”
   Cobor privirea, jucându-mă cu o șuviță din părul murdar. N-o să fiu chiar surprinsă dacă o să albesc și eu până se termină toată povestea.
   - N-am făcut nimic. Am fost aici toată noaptea.
   - Spune-mi adevărul, Adeline.
   Mama poate să mă citească perfect când mint, așa că încerc altă strategie.
   - Uite, ea crede că am fost cu mașina undeva, dar pariez că mașina aia din garaj nici nu mai pornește. N-am mai folosit-o de atâta timp, sunt sigură că i-a murit bateria.
   Ultima dată când mama a condus mașina aceea a fost cu cel puțin două luni în urmă, când se gândea s-o vândă. Până la urmă s-a hotărât s-o păstreze pentru mine, chiar dacă gândul de-a conduce mașina individului ăluia mă umple de silă.
   - Poate, spune ea încet.
   Răsucește capul ca să se uite încă o dată spre ușa garajului.
   - Bine. Hai să verific.
   Inima începe să-mi bată cu putere când o văd luând cheile de pe raftul bibliotecii, acolo unde le ține de obicei. O urmez în grabă, în timp ce se îndreaptă hotărâtă spre garaj. Descuie portiera fără o vorbă și se strecoară pe locul șoferului. Bâjbâie cu cheile pentru un moment, înainte de a reuși să le bage în contact.
   - Mamă, spun eu după ce realizez că-mi țineam respirația.
   Nu a mai condus de multă vreme mașina tatei. Fac pariu că n-o să pornească. Și apoi o să scap de bănuieli, nu? Dacă n-am avut mașină noaptea trecută, nu i-aș fi putut face nimic doamnei Bennett.
   Mama răsucește încet cheia în contact.
   Motorul revine la viață atât de zgomotos, încât trebuie să fac un pas înapoi. Garajul începe să se umple cu gaz de eșapament. Serios, acum chiar ar trebui s-o oprească, dar nu face decât să stea acolo, cu privirea sticloasă pironită în parbriz, în timp ce garajul este invadat de fumuri toxice.
   - Nici măcar nu știam că ar putea să pornească, spun eu rugător.
   În cele din urmă întinde mâna spre cheie și oprește motorul.
   Scoate cheile din contact și iese din mașină. Mă privește drept în ochi.
   - Ce s-a întâmplat noaptea trecută, Addie? Vreau adevărul.
   - Nimic, spun încetișor. Am fost acasă.
   - I-ai făcut ceva doamnei Bennett?
   - Nu, eu... eu niciodată n-aș...
   Orice aș spune mai departe este o minciună sfruntată. În cei 16 ani de viață am făcut lucruri îngrozitoare. Mi-am împins tatăl pe scări. L-am hărțuit pe Art Tuttle. M-am culcat cu profesorul meu. Am lovit-o pe doamna Bennett cu o tigaie în cap.
   Dar nu mai sunt sigură că eu am ucis-o.
   - Te rog, spune-mi adevărul, Addie.
   Vocea mamei se frânge.
   - Nu te pot ajuta dacă nu-mi spui adevărul.
   Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă i-aș mărturisi totul. Dacă i-aș spune despre relația mea cu Nathaniel. Și despre cum m-am dus la reședința Bennett seara trecută și i-am zdrobit țeasta lui Eve Bennett cu o tigaie. Ce-ar face dacă i-aș mărturisi totul?
   Adevărul este că nu sunt sigură că vreau să știu.
   Până la urmă, îmi dau seama că ar fi cuvântul lui Nathaniel împotriva cuvântului meu. Iar el o să nege totul.

CAPITOLUL 69

   NATE

   Câteva ore mai târziu, chiar înainte să merg la culcare, primesc încă un telefon de la detectiva Sprague.
   N-au făcut niciun progres în găsirea lui Eve, ceea ce nu mă surprinde prea tare. Au verificat presupunerea că nu s-a urcat în tren, și nici asta nu mă surprinde prea mult. Toate aceste cărări ar trebui să ducă la Addie.
   - De asemenea, adaugă ea, am vorbit cu Adeline Severson.
   Addie. Mă întreb ce trebuie să fi fost în mintea ei când s-a trezit cu poliția la ușă. Sunt recunoscător că n-are niciun fel de credibilitate.
   - Oh?
   - Sunt absolut convinsă că are de-a face cu dispariția soției dumneavoastră, îmi spune ea. O să mă duc mâine iar să discut cu ea. Și încerc să iau legătura și cu directoarea școlii.
   - Foarte bine, spun eu.
   Higgins îi va spune detectivei tot ce-a făcut Addie anul trecut.
   Asta, plus scrisoarea pe care am păstrat-o, și fata va părea extrem de instabilă. Într-un final, când vor exhuma cadavrul lui Eve, toate dovezile vor conduce la ea. Și-a lăsat amprentele peste tot în mașina soției mele.
   Nu trebuie decât să fac tot ce-mi stă în putință ca să mă distanțez de Addie. Sunt destul de sigur că n-a spus nimănui despre noi doi.
   Eve era singura care știa. Iar acum am șters și contul de Snapflash care făcea legătura între noi.
   Îmi pare rău, Addie. Unul dintre noi trebuie să preia vina pentru asta și n-o să fiu eu acela.
   - O să iau din nou legătura cu dumneavoastră mâine, îmi promite detectiva Sprague.
   - Vă mulțumesc, îi răspund eu, punându-mi farmecul la treabă.
   Nu pot să flirtez pe față, fiindcă ar fi foarte nepotrivit într-o astfel de situație, dar cu cât mă place mai mult, cu atât mă va suspecta mai puțin.
   - Orice puteți face ca să-mi găsiți soția...
   - O să aflăm adevărul despre ce s-a întâmplat cu soția dumneavoastră, îmi promite ea. Rezistați, domnule Bennett.
   - Nate, o corectez cu voce înecată.
   Prefer să mi se spună Nate, deși îmi plăcea la nebunie felul cum spunea Addie Nathaniel, cu unda aceea adoratoare din voce.
   După ce termin conversația, mă duc la baie ca să mă spăl pe dinți, fredonând cuvintele piesei All Shook Up, așa cum fac dintotdeauna. Mă dau și pe față cu niște apă, apoi îmi scot maioul și mă urc în pat.
   Chiar când să mă strecor în așternuturi, aud un zgomot.
   Cineva sună la soneria de la parter.
   Ar fi putea fi oare detectiva Sprague? Nu, e puțin probabil. Abia ce am vorbit la telefon. Trebuie să fie altcineva. Mă uit la ceas - este aproape 11 noaptea. Cine să fie la ora asta la ușa mea?
   Îmi trag iar tricoul peste cap și iau și halatul, pentru orice eventualitate. Tropăi pe scări și fiecare treaptă scârțâie sub tălpile mele goale. Casa noastră este atât de veche, încât practic fiecare dală de pardoseală și fiecare scândură din podea scoate un scârțâit al ei. Dacă străbați livingul dintr-o parte în alta, poți crea o simfonie.
   Apoi se aude iar ceva. De data asta, un ciocănit în ușă. Nu, mai mult un soi de bătut ușor.
   Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
   Dacă iar nu e nimeni la ușă, o să-mi pierd naibii mințile.
   Mai întâi mă uit pe vizor. Mi se strânge stomacul când văd că în fața ușii chiar nu e nimeni. Dar asta nu înseamnă neapărat ceva. Poate că am primit vreun colet.
   La 11 noaptea, sâmbătă seara.
   Crap încet ușa, cu inima bubuindu-mi dureros în piept. Însă bătăile mi se liniștesc încetul cu încetul când văd în prag cutia de carton cafeniu de la Amazon. Nu a fost decât o livrare. Atât și nimic mai mult.
   Iau cutia și o bag în casă, apoi o așez pe măsuța de cafea. Habar n-am ce o fi înăuntru, dar comand destul de des chestii. Ultimul obiect cumpărat a fost o cafetieră nouă, căci a noastră s-a defectat. O să fie atât de bine să beau iar o cafea bună la mine acasă. Smulg banda adezivă de pe cutie și...
   Nu este cafetiera. Este o pereche de pantofi de damă.
   Au o nuanță aprinsă de roșu și tocuri înalte și ascuțite. Eve trebuie să-i fi comandat înainte să moară. Bineînțeles că asta a făcut. Își cumpăra neîncetat pantofi. Totuși, spre deosebire de ceilalți, perechea asta va fi returnată imediat către Amazon. Dau să-i scot din cutie, dar înainte să-i eliberez complet din ambalaj simt cum îmi îngheață sângele în vine. Când îmi dau seama la ce mă uit, le dau drumul înapoi de parcă mi-ar fi ars mâna.
   Tălpile pantofilor sunt pline de pământ.
   Isuse Hristoase.
   Sar de pe canapea tremurând din toate mădularele. Țâșnesc înapoi spre ușă și o deschid larg, atât de repede încât balamalele protestează cu un scârțâit. Mă uit insistent în curtea din fața casei, mijind ochii în căutarea vreunui semn de viață. Dar nu zăresc nimic.
   Nici măcar o veveriță.
   Beznă era, niciun călător.
   - Știu că ești acolo, strig cât de tare pot. Nu mă intimidează manevrele astea.
   Tăcere.
   - Addie?
   Mă întâmpină doar o pală de vânt care îmi îngheață oasele. Strâng halatul pe corp.
   - Eve? șoptesc în întunericul nopții.
   Din nou, niciun răspuns.
   Intru în casă, trântesc ușa și mă sprijin de ea cu toată greutatea.
   Soția mea moartă nu mă bântuie de dincolo de mormânt. Ăsta e singurul lucru pe care-l știu cu certitudine. N-am crezut niciodată în viața de apoi. Când ai murit, rămâi mort.
   Atunci cine a lăsat pantofii ăia murdari la ușa mea?
   Îmi trece prin minte că există o singură persoană care ar fi putut face asta. Altcineva decât Addie, amantul misterios al lui Eve sau fantoma răposatei mele neveste. Există o persoană care știe destule încât să mă îngroape, iar dacă aceea este persoana care se joacă acum cu mine, atunci sunt în mare, mare belea.

CAPITOLUL 70

   NATE

   N-ar trebui să mă surprindă că dorm groaznic.
   Mă tot răsucesc și, chiar când reușesc să ațipesc, visez că Eve se ridică precum un zombie din mormântul ei de pe parcela cu dovleci, purtând o pereche de stiletto roșii, și începe să mă ciomăgească folosind tocurile pe post de măciucă. Destul să spun că orice amintire din copilărie pe care-am avut-o legată de parcela aia cu dovleci este distrusă pe vecie.
   În cele din urmă mă târăsc din așternuturi și îmi fac o cană de cafea instant, întrucât vechea cafetieră este încă pe butuci și cea nouă n-a ajuns încă. Dau pe gât aproape toată cana și apoi aud iar țârâitul soneriei.
   Dacă mă trezesc cu încă o cutie cu pantofi murdari lăsată la ușă, n-o să mai pot face față, pur și simplu.
   Mă reped spre intrare și mă uit prin vizor: de data asta o văd pe detectiva Sprague. Sper că-mi aduce vești bune.
   Deschid ușa și înfățișarea mea pare s-o sperie un pic pe detectivă.
   Presupun că ieri păream un pic mai stăpân pe mine. Ieri jucam rolul soțului neconsolat, răvășit și îngrijorat. Azi nu mai trebuie să joc acest rol, efectiv așa mă simt. N-am apucat nici măcar să fac un duș și să mă îmbrac.
   - Pot să intru, domnule Bennett? întreabă ea.
   Îmi rețin un căscat. Ieri am rugat-o să-mi spună pe nume, dar nu am energia s-o mai corectez o dată.
   - Da, vă rog.
   Mă dau în spate ca s-o las să intre în living. Mă întreb dacă s-o invit să ia loc pe canapea, dar nu vreau să se facă prea confortabilă.
   - Vreo veste despre Eve?
   Sprague clatină încet din cap.
   - Mă tem că nu. Dar am vorbit cu Debra Higgins în dimineața asta.
   E bine. Sunt sigur că discuția aceea a consolidat locul lui Addie pe lista principalilor ei suspecți.
   - Oh?
   Detectiva înclină capul într-o parte, cu o expresie imposibil de citit.
   - De ce n-ați pomenit deloc de faptul că Adeline Severson era și eleva dumneavoastră la ora de engleză?
   Degetele îmi încremenesc la jumătatea gestului de a mă scărpina în barba abia crescută.
   - Poftim?
   - Ați spus că Adeline era eleva lui Eve, îmi amintește ea. Dar n-ați pomenit de faptul că era și eleva dumneavoastră.
   - Are vreo importanță? Eve este cea căreia îi purta pică.
   - Da, dar v-ați comportat de parcă abia dacă o știați pe fată. Nu doar că era în clasa dumneavoastră, dar scria și pentru revista de poezie pe care o coordonați.
   Nu-mi place tonul bănuitor pe care-l ghicesc în vocea ei. Trebuie să stârpesc bănuiala asta din fașă.
   - Îmi pare rău dacă am lăsat această impresie. O știu pe Adeline. La ora mea a făcut față mereu.
   - Doar a făcut față?
   Ridic un umăr.
   - Era în regulă. Nu am avut probleme cu ea.
   Detectiva Sprague îmi cercetează atât de intens chipul, încât am nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu încep să mă foiesc.
   - Domnule Bennett, spune ea, dumneavoastră sau soția dumneavoastră ați avut vreodată relații extraconjugale?
   - Nu, spun eu - cam prea repede. În niciun caz. Adică eu în mod sigur n-am avut.
   - Dar nu sunteți sigur în privința ei?
   - Eu... ăăă...
   Îmi strâng gulerul halatului.
   - Nu cred, dar nu poți fi sigur niciodată.
   Oare avea Eve o relație? I-a spus amantului ei despre propria mea infidelitate și acum el caută răzbunare în numele ei?
   - Deci este posibil, mă presează detectiva.
   - Nu... nu știu.
   Mă frec la ochi cu podul palmei.
   - Îmi pare rău, doamnă detectiv. Nu am dormit prea bine noaptea trecută - sunt îngrijorat în privința lui Eve. Este dificil să gândesc limpede în aceste momente.
   Dă din cap spre mine, cu înțelegere.
   - În regulă, atunci. O să vă acord un timp.
   Îmi vine să cad în genunchi și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că femeia asta se îndură să plece de-aici. Tâmplele încep să-mi bubuie și am nevoie de un duș lung și fierbinte.
   - O să mă întorc mai târziu, adaugă Sprague.
   - Oh, spun cu voce slabă. Da. OK.
   - Sau ar fi mai bine pentru dumneavoastră să veniți la secție?
   Ideea de a intra într-o secție de poliție îmi face rău fizic.
   - O să fiu acasă toată ziua. Puteți trece dumneavoastră pe aici.
   Detectiva Sprague îmi aruncă o ultimă privire și știu ce înseamnă privirea aceea. Este pe urmele mele. Instinctul ei îi spune că în toată situația asta există mai mult decât las eu să se înțeleagă, însă din nefericire pentru ea, nu are nicio dovadă. Și fără asta nu poate să-mi facă absolut nimic.

CAPITOLUL 71

   ADDIE

   Urăsc felul în care mama continuă să se uite la mine.
   Așa mă privește de când am fost prinsă dând târcoale casei domnului Tuttle. De fapt, ca să fiu sinceră, mă privește așa chiar de când tata a fost găsit zăcând grămadă la baza scărilor. Nu a înțeles de ce nu m-a întristat mai tare moartea lui. Și apoi, la câteva zile după înmormântare, mi-a spus: Parcă în seara aia aveai de gând să stai acasă, să înveți. Nu așa mi-ai zis?
   Ca și când ar fi știut. Știa că eu am fost aia care l-a împins. Iar acum știe că am ceva de-a face cu dispariția lui Eve Bennett.
   Evitându-i privirea, îmi iau haina și ies să mă plimb un pic. În seara asta s-a anunțat ploaie, dar acum mă întâmpină doar o burniță. Îmi pun gluga, ca să nu mi se ude părul, însă picăturile mărunte de apă mă lovesc în față. Este neplăcut, dar mă simt și foarte bine, dacă are vreun sens ce zic.
   Deși m-am uitat în fugă, am văzut pe site-urile de știri câteva informații noi despre dispariția doamnei Bennett. Este dificil să citesc despre ce s-a întâmplat. Am primit și niște mesaje de la câțiva copii pe care nu i-a interesat defel până acum să fie prieteni cu mine, dar încearcă să mă stoarcă de informații. Și încă un mesaj primit de la Hudson.

   Hudson: Ești bine?

   Nu răspund la niciunul dintre ele.
   Mă întreb dacă Hudson le-a spus polițiștilor ce știe. Mi-a promis că n-o să spună nimănui nimic, dar asta a fost înainte să afle că ar putea fi complice la un delict foarte grav. Nu l-aș condamna în caz că a făcut-o, sinceră să fiu.
   Parcurg câteva cvartale în încercarea de a mă depărta de casă, când observ o mașină neagră încetinind în dreptul meu. Grăbesc pasul și bag capul între umeri, iar mașina mă urmează îndeaproape.
   Oh, Doamne, acum ce mai e?
   Văd că trage lângă trotuar, chiar în fața mea. Motorul se oprește și preț de o clipă mă gândesc dacă nu cumva ar trebui s-o iau la fugă. Apoi văd cum din automobil coboară detectiva Sprague. Chiar și așa, tot cântăresc varianta să dau bir cu fugiții.
   - Addie! mă strigă ea.
   Mă opresc, fiindcă asta cred că trebuie să faci când ți-o spune un polițist. Rămân așa, sub ploaia măruntă, cu mâinile îndesate în buzunare, dar nu spun nimic.
   Sprague dă ocol în grabă mașinii, până ajunge în fața mea. Deși eu nu sunt prea înaltă, tot e nevoită să dea un pic capul pe spate ca să mă privească în ochi.
   - Addie, aș vrea să vorbesc cu tine.
   - Mama zice că n-ar trebui să discut cu dumneavoastră dacă nu este și ea de față.
   - Așa e.
   Dă din cap, în semn de încuviințare.
   - Este un sfat foarte bun. Dar nu voiam decât să-ți vorbesc neoficial. Este important, fiindcă încerc s-o găsesc pe Eve Bennett. Sunt îngrijorată că i s-a întâmplat ceva rău de tot.
   Nu știu ce să-i răspund, așa că tac.
   Detectiva Sprague nu are glugă și ploaia măruntă îi îmbibă părul negru. Nu pare nici să observe, nici să-i pese. Ochii ei de un căprui închis mă țintuiesc ca o rază laser.
   - Am aflat că Nathaniel Bennett era profesorul tău de engleză.
   Pare o întrebare inofensivă, așa că încuviințez din cap.
   - Și scriai și la revista de poezie pe care-o coordona, nu?
   Dau iar din cap.
   - Deci, toate astea sunt neoficial, Addie, după cum ți-am spus.
   Clipește spre mine din genele încărcate cu picături mici de apă.
   - Era ceva între tine și Nathaniel Bennett?
   „Neagă totul.” Chiar dacă Nathaniel m-a trădat, deși cred în continuare că nu ar face asta, îmi dau și eu seama că este mai bine ca această informație să rămână secretă, pentru binele amândurora.
   - Nu.
   - Sunt convinsă că, și dacă a fost ceva, continuă ea ca și când eu n-aș fi zis nimic, el ți-a spus că păstrezi secretul cu orice preț. Înțeleg de ce ți-ar spune asta, dar trebuie să înțelegi și tu că nu va fi în avantajul tău. Ar fi în interesul tău să fii sinceră cu mine și știu că s-ar putea să fie stânjenitor să spui anumite lucruri în fața mamei tale, de aceea voiam să te prind singură.
   - Nu este nimic între mine și domnul Bennett, spun încet.
   - Dar dacă ar fi fost, continuă ea, te rog să ții minte că asta n-ar fi vina ta. El este adult - profesorul tău - și inițierea oricărui tip de relații sexuale ar fi extrem de neprofesionist din partea lui. N-ar fi vina ta, crede-mă.
   Nu înțelege. N-ar putea pricepe niciodată legătura pe care o avem eu și Nathaniel. Suntem suflete-pereche. Nu a profitat de mine - și eu mi-am dorit-o la fel de mult, poate chiar mai mult. Mi-a spus deja că niciun adult n-ar înțelege și a avut dreptate.
   - Nu este nimic între mine și domnul Bennett, îi spun printre dinți. Și, așa cum am zis, nu ar trebui să-mi vorbiți fără să fie și mama de față.
   Detectiva Sprague îmi aruncă o privire deopotrivă dezamăgită și tristă. Preț de o clipă mă simt prost, fiindcă probabil că este o detectivă bună. Pare foarte dedicată jobului ei și chiar aș zice că îi pasă de mine. Dar, pe de altă parte, nu vrea decât să afle ce s-a întâmplat cu doamna Bennett. Nu este treaba ei să se preocupe de ce-i în interesul meu. Dă de înțeles că am fost manipulată de Nathaniel, dar, de fapt, și ea face exact același lucru. În plus, nu există nicio dovadă că a fost ceva între mine și el.
   - Trebuie să știi, Addie, spune ea încet, că Nathaniel Bennett te-a descris ca pe o hărțuitoare care a acționat de una singură. Încearcă să ne facă să credem că ai urmărit-o pe Eve Bennett până în parcare, ai ucis-o și ai scăpat de cadavru. Dacă nu vorbești în apărarea ta, asta este singura poveste pe care o vor auzi ceilalți.
   O fi adevărat? Nu cred așa ceva. Probabil că detectiva minte - el nu mi-ar face niciodată una ca asta...
   Nu-i așa?
   Detectiva Sprague se scotocește prin buzunarul trenciului și scoate de acolo un cartonaș dreptunghiular, pe care mi-l întinde.
   - Asta e cartea mea de vizită. Am scris pe spate și numărul telefonului meu mobil. Dacă vrei să vorbești cu mine, sună-mă la orice oră. Vorbesc serios.
   Accept cartea de vizită, dar nu spun nimic.
   Îmi aruncă o ultimă privire, apoi urcă iar în mașina ei neagră și pleacă. După ce se îndepărtează, mă uit la cartea de vizită pe care mi-a dat-o. O întorc și văd numărul de telefon din 10 cifre scrise cu cerneală neagră. Mă uit la cifrele acelea cum încep să se încețoșeze de la picăturile de ploaie care continuă să cadă din cer.

CAPITOLUL 72

   ADDIE

   În cele din urmă revin acasă, pentru că ploaia mi-a făcut fleașcă blugii și am mai călcat și într-o băltoacă imensă, iar acum sneakerșii sunt îmbibați de apă.
   Mama stă pe canapea în living, moșmondind ceva în telefon.
   Imediat ce intru în casă, mă privește sever.
   - Unde ai fost?
   - Să mă plimb, atâta tot.
   Îmi scot încălțările murate de apă.
   - N-am fost nicăieri anume.
   Ridică sprâncenele.
   - Te-ai dus undeva?
   - Nu.
   - Fiindcă, dacă te-ai dus...
   - Nu m-am dus.
   Dar nu-i spun că am fost oprită pe stradă de detectiva Sprague. Și nici despre cartea de vizită îndesată în buzunarul hainei.
   - M-am dus să mă plimb, atât. Pe bune, mamă.
   - Sunt pur și simplu îngrijorată.
   Lasă jos telefonul și se ridică să mă privească drept în ochi. În ultimul an parcă a îmbătrânit dintr-odată. Mereu mi s-a părut că arată mai tânără și mai frumoasă decât multe alte mame, dar acum zici că e bunică.
   - Te acuză de un lucru foarte grav. Trebuie să pricepi treaba asta.
   - Știu.
   I se umezesc ochii.
   - Addie, te rog să-mi spui - n-o s-o iau razna. Știi ce s-a întâmplat cu doamna Bennett?
   Dorința de a-i mărturisi totul devine aproape copleșitoare. Îmi aduc aminte că, pe când eram mică, credeam că atunci când ceva merge prost e suficient ca mama să mă îmbrățișeze și să se rezolve. Parte din procesul de maturizare este și conștientizarea faptului că părinții tăi nu mai au această putere.
   - Nu, nu știu.
   „Neagă totul.”
   Se șterge la ochi cu dosul palmei.
   - Pentru că, știi și tu, eu sunt de partea ta și nu te pot ajuta dacă nu știu ce s-a întâmplat.
   Deschid gura, dar nu știu exact ce am de gând să spun. Însă nu mai contează, fiindcă sunt întreruptă de soneria de la intrare. Oh, nu. Fac pariu că este detectiva Sprague. Fac pariu că a venit să mă aresteze sau ceva de genul ăsta.
   - Răspund eu, îi spun mamei.
   Mă grăbesc spre ușa de la intrare și o deschid fără să mă uit pe vizor. Însă când văd cine stă în prag, rămân cu gura căscată. Dintre toți oamenii care-ar fi putut veni la mine la ușă, e ultima persoană pe care mă așteptam să o văd.
   Din prag mă privește Kenzie Montgomery.

CAPITOLUL 73

   ADDIE

   Kenzie Montgomery.
   Minunat.
   Nu-i destul că poliția mă cercetează pentru crimă. Acum cel mai mare inamic al meu de la școală e la ușă, cel mai probabil ca să mă chinuie încă o dată. Ziua asta devine tot mai bună.
   Kenzie poartă un palton alb cu care am mai văzut-o îmbrăcată, dar acum e udă fleașcă de la burnița transformată între timp în ploaie zdravănă. Părul blond i s-a lipit de țeastă și obrajii sunt de un roz aprins. Efectiv, n-am mai văzut-o vreodată în halul ăsta.
   - Ce cauți aici? spun pe un ton categoric iritat.
   Kenzie își dă la o parte de pe față câteva șuvițe îmbibate cu apă.
   - Trebuie să vorbesc ceva cu tine. Te rog, pot să intru?
   O parte din mine e tentată să-i spună „nu”. Este ultima persoană cu care vreau să am de-a face acum. Dar ceva din ochii ei albaștri mă împiedică să-i trântesc ușa în nas. Ca urmare, încuviințez din cap și mă dau într-o parte, ca s-o las să intre.
   Kenzie e udă fleașcă și sub picioarele ei se formează imediat o băltoacă, așa că ezit s-o invit în living.
   Mama se duce repede spre dulapul din hol, scoate de acolo un prosop și i-l întinde lui Kenzie.
   - Sunt mama lui Addie, spune ea. Cu ce te pot ajuta?
   Kenzie se uită când la mine, când la ea. Ridică mâna și începe să-și roadă degetul mare, un obicei prost pe care sunt șocată că-l are, dar acum observ, pentru prima dată, că toate unghiile ei sunt roase până în carne.
   - Putem vorbi între patru ochi, Addie? spune ea. Te rog?
   Mă uit la mama. Nu prea pare dispusă să plece, dar în cele din urmă dă din cap și se îndreaptă spre scări. Este o șansă cam de 50% să ne asculte de sus, dar nu prea am ce face în privința asta. Pereții casei sunt oricum subțiri.
   Odată ce rămânem singure, o conduc pe Kenzie în living și ne așezăm pe canapea. Eu stau la un capăt, ea la celălalt. Nu am încredere în fata asta. Tot semestrul mi-a făcut viața un iad. Nu pot să-mi imaginez decât că a venit până aici ca să-și mai bată puțin joc de mine și chiar nu am absolut deloc chef de asta.
   - Ce e?
   - Uite, spune ea, aruncându-și peste umăr câteva șuvițe de păr, vreau să-mi cer scuze pentru tot ce ți-am făcut anul ăsta. Am fost o ticăloasă și-mi pare rău.
   Nu mă așteptam deloc să aud una ca asta. Chiar își cere scuze? Și de ce tocmai acum?
   Totuși, citesc pe fața ei ceva ce-mi spune că vorbește serios. Nu are pe buze obișnuitul ei rânjet batjocoritor. Sub ochii frumoși i s-au conturat cearcăne vineții și una dintre unghii e ruptă atât de rău, încât o picătură de sânge a pătat cuticula de jur-împrejur.
   - OK...
   Tot nu sunt convinsă că pot avea încredere în ea, dar n-o să-i arunc scuzele la gunoi.
   - Bine.
   - De asemenea...
   Coboară vocea câteva tonuri și se uită spre scări, ca să se asigure că nu ne ascultă mama.
   - Voiam doar să-ți spun că... știu.
   Simt un mic nod în stomac.
   - Ce știi?
   - Știu... de tine și domnul Bennett.
   Oh, nu. Dintre toți oamenii de pe lumea asta care ar fi putut afla, ea este cea mai rea variantă posibilă. Dacă știe Kenzie, curând va ști toată școala. Și, bineînțeles, și poliția. O să fie groaznic. Nu pot face decât un singur lucru.
   „Neagă totul.”
   Mă foiesc pe canapea.
   - Nu e nimic de știut.
   - Ba da, este.
   Ridică spre mine ochii ei albaștri.
   - Te-ai culcat cu el.
   Pot vedea în privirea ei că, într-adevăr, știe. Nu mă întreabă, nu sapă după detalii, pur și simplu știe. Trebuie să ne fi văzut strecurându-ne împreună în camera obscură sau... habar n-am. Oh, Dumnezeule, este cel mai rău lucru din lume. Cea mai îngrozitoare persoană de pe Pământ a aflat despre cel mai îngrozitor lucru pe care l-am făcut vreodată - mă rog, al doilea cel mai îngrozitor. Mă întreb de unde știe.
   - Am văzut poezia, spune ea.
   Ăsta e ultimul lucru pe care mă așteptam să-l spună.
   - Poftim?
   - Când eram la cantină și ți-ai răsturnat tava cu masa de prânz, îmi amintește ea.
   E o modalitate drăguță de a descrie ziua când mi-a aruncat mâncarea pe jos.
   - Poezia aia din caietul tău. Nate a scris-o și ți-a dat-o. Știi tu... „Viața aproape că a trecut pe lângă mine, însă pe urmă ea, tânără și plină de viață...”
   - Încetează!
   Ridic mâna ca s-o fac să tacă înainte să distrugă poezia mea preferată. Nu voi uita niciodată versurile pe care Nathaniel le-a scris numai și numai pentru mine. Am memorat fiecare cuvânt.

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urmă ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

   Mijesc ochii la Kenzie.
   - De unde știi că el a scris poezia aia?
   Începe iar să-și roadă unghia.
   - Pentru că nu a scris-o pentru tine.
   - Ba da, pentru mine a scris-o. Crede-mă.
   - Nu, clatină ea din cap. A scris-o pentru mine.

CAPITOLUL 74

   ADDIE

   Toată lumea mea tocmai s-a întors cu susul în jos. Poftim? Ce naiba se întâmplă aici? Despre ce vorbește Kenzie?
   - A scris-o pentru mine acum 2 ani, spune ea. Am... am memorat-o.
   Din fericire, nu încearcă să mi-o recite iar, pentru că aș fi fost nevoită să fug din cameră urlând și astupându-mi urechile.
   - Nu înțeleg, îi spun la rândul meu. De ce ți-ar fi scris ție o poezie?
   - Pentru că mă culc cu Nate încă din clasa a noua.
   Nu. Nu. Așa ceva nu se poate. A inventat chestia asta doar ca să mă chinuie pe mine.
   Refuz s-o cred.
   - Eram în echipa ziarului liceului, îmi explică ea. Într-o zi am rămas amândoi până mai târziu, ca să mă ajute cu un articol pe care-l scriam, și... am început să vorbim.
   Respiră tremurat.
   - Pe atunci, fratele meu avea cancer. Mă rog, încă are, dar este în remisie. Leucemie. Făcea chimioterapie și îi era rău tot timpul, iar mie mi se părea că nimeni din familie nu mai știa măcar că exist. Știu că sună egoist, dar...
   Îmi amintesc sticluța cu pastile pe care am găsit-o în dulapul cu medicamente de la Kenzie de acasă, prescrise pentru fratele ei. Împotriva grețurilor. Habar n-aveam că a fost bolnav de leucemie - probabil că au ținut secret.
   - Nate a fost așa de bun cu mine, murmură ea. Mi-a dat atâta atenție, într-un fel în care părinții mei nu mi-o mai dădeau. Și este așa de... adică nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la el. Așa că atunci când m-a sărutat...
   Chestia asta n-are niciun sens. Nathaniel mi-a spus că nu și-a mai înșelat niciodată soția. În plus, dacă ar fi fost cu Kenzie de când era în clasa a noua, asta ar însemna că ea avea pe atunci doar paisprezece ani. Nathaniel niciodată n-ar...
   - Mi-a spus că sunt sufletul lui pereche.
   Lasă să-i scape un hohot amar de râs.
   - L-am crezut cu toată ființa mea. Eram îndrăgostită de el atât de prostește. Aș fi făcut absolut orice pentru el. Și apoi, când s-au întâmplat toate alea cu tine și cu domnul Tuttle, mi-a zis că trebuie să o lăsăm mai moale. Nu mai putea să se vadă cu mine fiindcă era prea multă supraveghere.
   Își roade iar unghia.
   - De aia am fost atât de furioasă pe tine anul ăsta. Nate abia dacă-mi mai vorbea și mi se părea că totul e din vina ta. Chiar dacă acum îmi dau seama cât de idioată am fost. Și... îmi pare rău pentru felul cum m-am purtat cu tine.
   - Dar care-i treaba cu Hudson? răbufnesc eu. Credeam că el e iubitul tău, nu?
   Clatină din cap.
   - Nu. Hudson și cu mine suntem doar prieteni, atâta tot. E un tip de treabă care a fost bun cu mine anul ăsta, când m-am chinuit îngrozitor, dar nu s-a întâmplat nimic între noi - eram prea atârnată de Nate.
   Este adevărat că nu i-am văzut niciodată pe Hudson și pe Kenzie sărutându-se. Păreau să fie mult împreună, dar nu i-am văzut vreodată giugiulindu-se pe culoare, ca alte cupluri.
   - Și apoi am văzut poezia aia în caietul tău.
   Își freacă nasul ușor rozaliu.
   - Și mi-am dat seama că trebuie să ți-o fi dat și ție. Și m-am simțit... pur și simplu m-am simțit atât de proastă. Mi-am dat seama că în tot acest timp el s-a jucat cu mine. Fac pariu că ți-a spus exact aceleași lucruri pe care mi le-a spus și mie.
   Nu știu ce să-i răspund. Credeam că Nathaniel este cel mai grozav bărbat din câți am întâlnit sau o să întâlnesc eu vreodată. Iar acum încep să mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat complet în această privință.
   - Nu știu ce s-a întâmplat cu doamna Bennett, spune ea, dar eu o să mă duc la poliție și o să spun tot ce a fost între mine și Nate. Și sper că o să vii și tu cu mine, ca s-o facem împreună.
   Scutur din cap. Kenzie are o grămadă de dovezi și, da, sună rău. Dar Kenzie este inamica mea. M-a torturat un an întreg. Cum aș putea s-o cred?
   - Aveam doar 14 ani, Addie.
   Văd cum îi tremură buza de jos.
   - Mă simt atât de idioată că am crezut tot ce mi-a spus și că l-am lăsat să-mi facă toate lucrurile alea. M-a distrus cu totul. Nu vreau decât să-l împiedic să mai facă asta și altora.
   Oftează zgomotos.
   - Te rog să vii cu mine.
   Vocea ei tremurată îmi clatină hotărârea de sine - n-am văzut-o niciodată decât perfect stăpână pe ea. Îmi frâng mâinile.
   - Probabil că nici n-o să ne creadă. Eu nu am absolut nicio dovadă. N-am vorbit decât pe Snapflash și toate mesajele alea au dispărut.
   - Și eu vorbeam cu el tot pe Snapflash, spune ea. Dar am făcut capturi de ecran.
   - Ai făcut capturi de ecran?
   Lasă capul în jos.
   - La vremea aia, le-am făcut pentru că voiam să-mi amintesc ce-mi spunea. Dar sunt toate acolo. Toate minciunile pe care mi le-a înșirat.
   Scotocește prin geanta atârnată pe umăr și scoate telefonul. Caută o poză și mi-o arată.
   Ești sufletul meu pereche.
   Aceleași cuvinte pe care mi le-a scris și mie. Doar că astea sunt pentru Kenzie.
   Îmi e prea greață ca să citesc mai departe. Îi arunc telefonul înapoi și mă întorc cu spatele, încercând să-mi rețin lacrimile. Chiar e real ce se întâmplă? A fost în stare Nathaniel să-i spună și lui Kenzie exact aceleași cuvinte pe care mi le-a spus mie? Trebuie să fie vreo farsă.
   Doar că, atunci când o privesc pe Kenzie și-i văd expresia, îmi dau seama că nu este.
   Se întinde spre mine și-mi ia mâna într-a ei.
   - Te rog, Addie. Te rog să vii cu mine. Nu vreau să fiu eu singura care îl denunță.
   Bag mâna liberă în buzunarul de la blugi, unde am pus cartea de vizită dată ceva mai devreme de detectiva Sprague. O scot și mă uit la numărul de telefon de pe spate. Cerneala este un pic întinsă de la ploaie, dar cifrele se văd clar.
   - OK, îi spun. O să mergem împreună.

CAPITOLUL 75

   ADDIE

   Sunt absolut îngrozită.
   Când am ajuns la secția de poliție ne-au băgat într-o încăpere mică de tot, care-mi dă un sentiment de claustrofobie, ca o furnicătură în ceafă. Lumina este înfricoșător de tulbure și cele două scaune de plastic par foarte incomode. Iar când ne așezăm pe ele, ne dăm seama că așa și sunt. Dacă aș fi fost singură aici, aș fi fost îngrozită.
   Dar nu sunt singură. Sunt cu Kenzie.
   Nu i-am spus mamei ce am de gând să fac. Ar fi insistat să angajeze un avocat și ar fi făcut din țânțar armăsar, iar eu mi-aș fi pierdut curajul. Așa că i-am zis că o să fac o plimbare cu Kenzie, și după aia am venit amândouă încoace.
   Însă acum mă gândesc că poate am greșit, totuși. Ar fi trebuit să aștept să am un avocat. Sau poate chiar să nu spun nimic. Kenzie pare atât de sigură pe ea, dar doar nu e prietena mea cea mai bună. M-a torturat tot anul! Iar acum ar trebui, cumva, să am încredere în ea?
   O văd cum se joacă obsesiv cu o șuviță blondă. Se trage destul de tare și nu mă pot abține să nu tresar de fiecare dată, iar apoi se încruntă la biata șuviță de parcă ar fi mânioasă pe ea.
   - Părul ăsta parcă ar fi din paie, se plânge ea.
   O privesc neîncrezătoare. Kenzie are cel mai mătăsos păr pe care l-am văzut eu vreodată. Și de ce-și face griji pentru nenorocitul de păr când noi două suntem într-o secție de poliție?
   - Ai un păr superb.
   Își dă ochii peste cap și apoi începe iar să se strâmbe la propriile șuvițe.
   O să-mi ies din minți așteptând-o pe detectiva Sprague să vină să discute cu noi. Poate că a fost drăguță cu mine acolo, în stradă, dar la fel de bine ar putea să fi fost totul o prefăcătorie. Și ce-o să-i spun e nasol de tot. Kenzie a avut o relație cu Nathaniel, însă ce-am făcut eu e mult mai rău. Eu l-am ajutat să îngroape un cadavru. Și nici nu sunt foarte sigură care dintre noi a ucis-o pe femeia aia.
   Pare o eternitate, dar de fapt trec doar vreo 20 de minute până când în sală intră detectiva Sprague, încă are părul prins în coc, dar strânsoarea s-a mai slăbit pe parcursul zilei și i-a îmblânzit trăsăturile. Sper că este într-adevăr de partea mea. Sper că n-o să-mi petrec tot restul zilelor în închisoare.
   Mă uit spre Kenzie, care încă își răsucește șuvițele pe deget.
   Foarte șovăielnică, își dă părul după ureche și ridică privirea spre detectivă.
   - Bună, Addie, spune Sprague. Apoi se întoarce spre Kenzie și o privește curioasă: Kenzie Montgomery?
   Kenzie dă din cap.
   - Eu... Addie și cu mine trebuie să vă vorbim despre Nathaniel Bennett.
   Sprague nu pare foarte surprinsă. Se așază pe unul din scaunele de plastic din fața noastră și-și împletește degetele.
   - Vă ascult, spune ea.
   Schimb o privire cu Kenzie. N-am vorbit dinainte cine să înceapă. Nu vreau să fiu eu prima și cred că am presupus că ea va începe, din moment ce a fost ideea ei să venim aici.
   - Kenzie? o interpelează Sprague.
   Kenzie îmi aruncă o privire și îi văd panica din ochi. Apoi se uită iar la detectivă.
   - Oh. Păi noi... noi doar...
   - Este vorba despre domnul Bennett?
   Kenzie dă din cap, fără să scoată o vorbă.
   Vocea lui Sprague se îmblânzește.
   - Despre relațiile voastre cu domnul Bennett?
   Kenzie lasă capul în jos, încuviințând încet. Detectiva tace, așteptând-o să mai spună ceva, dar Kenzie pare prea afectată ca să mai scoată vreo vorbă. Chiar dacă ea a avut ideea de a veni aici, nu mi se pare că poate continua. Se strânge de genunchi cu degetele ei cu unghii roase, în timp ce ochii i se umplu de lacrimi.
   Kenzie mi s-a părut dintotdeauna atât de matură, însă acum pare atât de tânără. Este ca o fetiță. Avea numai 14 ani când Nathaniel a făcut sex cu ea. Paisprezece ani. Iar Nathaniel... are aproape 40 de ani! Este adult. Profesorul nostru. Am fost rănită când am descoperit că Nathaniel m-a mințit, dar acum e prima dată când toate mi se înfățișează atât de limpede.
   Ceea ce ne-a făcut a fost într-adevăr oribil. De neimaginat. Trebuie să plătească. Iar Kenzie și cu mine suntem singurele care ne putem asigura că va primi ce merită.
   - Doamnă detectiv Sprague, răbufnesc eu, adevărul este că domnul Bennett și cu mine facem sex de la începutul anului școlar. El... el mi-a cerut să nu spun nimănui.
   Detectiva clatină din cap, cu ochii în flăcări. Arată ca și când ar vrea să scoată arma din toc și să golească vreo câteva încărcătoare în Nathaniel Bennett. Nu mințea când spunea că vrea să mă ajute.
   Nu poți simula expresia din privirea ei.
   - Nemernicul naibii.
   O prind pe Kenzie de mână și ea mă lasă. O să facem asta împreună. O să spunem adevărul. Nu-mi pasă în ce necazuri intru. Am obosit să mint pentru bărbatul ăla. Merită tot ce-o să i se întâmple.
   - Acum, Addie, spune detectiva, spune-mi ce s-a întâmplat cu Eve Bennett.
   Și îi spun. Îi spun totul.

CAPITOLUL 76

   NATE

   Am petrecut ultimele două ore conducând prin ploaie.
   Acasă simțeam că-mi pierd mințile de grijă că detectiva Sprague se va întoarce să mă interogheze și de teamă pentru ce va spune, așa că a trebuit să ies din casă. Am condus prin oraș ascultând muzică clasică și lăsându-mi mintea să zboare. La un moment dat, am ajuns pe lângă Simon’s Shoes, care era magazinul de pantofi preferat de Eve și acolo, preț de o clipă, m-a copleșit un val de tristețe.
   Am iubit-o cândva. Chiar am iubit-o cu adevărat.
   Ajung acasă după lăsarea întunericului. Plouă, așa că trag mașina în garaj și intru în casă pe ușa care face legătura cu parterul. Chiar când pășesc în living, telefonul îmi sună în buzunar. Îl scot și văd pâlpâind pe ecran același număr de pe care m-a sunat Sprague azi-dimineață.
   Nu vreau să-i răspund. Nu vreau să mai primesc vești de la o femeie care, sunt din ce în ce mai sigur, crede că mi-am ucis soția. Dar dacă nu răspund, va veni în mod sigur încoace. Așa că preiau apelul.
   - Alo?
   - Domnul Bennett?
   Vocea ei are un ușor ecou, ca și când ar fi pe difuzor.
   - Unde sunteți, domnule Bennett?
   - Sunt acasă.
   - Serios? Pentru că am trecut și noi pe-acolo și nu ne-ați răspuns la ușă.
   Au trecut pe-aici? Mă bucur că i-am ratat.
   - Da, scuze. Am condus un pic prin oraș. Era dificil să stau acasă și să aștept vești.
   - Domnule Bennett, trebuie să vorbim cât mai repede. O să trimit iar mașina de poliție să vă ia.
   - Mașina de poliție?
   Mi se usucă gura.
   - De ce trimiteți o mașină de poliție? Sunt arestat?
   - Nu, de data asta nu.
   De data asta nu.
   Nu sună prea favorabil. Și simt în vocea ei un ton dur pe care nu l-am auzit ieri. A primit informații noi. Mă întreb dacă Addie a cedat și i-a spus despre noi. Ba chiar mai rău, dacă s-a dus și Kenzie la poliție?
   Asta ar fi o nenorocire. Kenzie avea doar 14 ani când a început relația noastră. Dacă se duce la poliție, o să am mari necazuri. Genul de necazuri în care îmbrac o salopetă portocalie, iar după ce ies de-acolo n-o să mai pot trece la o anumită distanță de locurile de joacă. Genul ăsta de necazuri.
   Ca să fim cinstiți, Kenzie nu arăta de 14 ani. Este incredibil de frumoasă. Mai frumoasă decât 99% dintre toate femeile adulte din lume. Mulți nu înțeleg cum este ca toate fetele astea superbe să se dea la tine neîncetat, an de an. Nu sunt nici eu de piatră.
   - Domnule Bennett? Sunteți acolo?
   - Eu... da, bolborosesc în receptor. Sunt aici.
   - Grozav. Rămâneți unde sunteți. O să ajungă o mașină de poliție în câteva minute.
   La capătul celălalt se așterne tăcerea și rămân holbându-mă la telefon, cu o senzație de groază crescându-mi tot mai mult în piept. Aproape simt că mă înec. Am nevoie de niște apă. Am nevoie de niște apă înainte să mă sufoc.
   Mă grăbesc în bucătărie ca să-mi iau un pahar. Fug spre chiuvetă, iau o cană din dulap și o umplu cu apă călâie. O dau pe toată pe gât și apoi rămân acolo, străduindu-mă în continuare să trag aer în piept. Și atunci îl văd. Chiar în mijlocul bucătăriei, exact în locul unde am găsit ieri pantofii lui Eve.
   Este un dovleac. Mai precis unul sculptat, ca să fie luminat pe dinăuntru.
   Desigur, Halloweenul a trecut deja. Ăsta-i și motivul pentru care dovleacul e putregăit. Carnea lui în descompunere face ca trăsăturile să se distorsioneze. Ceea ce era cândva un rânjet cu dinți s-a transformat într-o grimasă malefică.
   Iar apoi, când mă apropii un pas, dovleacul se mișcă.
   Ce mama dracului?
   Acum se scutură tot mai violent și, o clipă mai târziu, prin capacul lui țâșnește o pasăre neagră. Este cumva... un corb? Tresar și mă dau în spate până mă lovesc de blatul mobilei, în timp ce pasărea flutură din aripi, încercând să evadeze din bucătărie. După câteva încercări eșuate se așază pentru un moment pe dovleac, uitându-se țintă la mine.
   Nevermore.
   Mă trag cu vârfurile degetelor de șuvițele de păr. Cine îmi face toate astea? Cine a vorbit cu detectiva despre mine? De ce se întâmplă toate astea?
   Nu e Addie. Nu cred ca ea mi-ar face așa ceva. Nici Kenzie nu cred că mi-ar face. Adevărul este că există o singură persoană pe care o cred capabilă de asta.
   Trebuie să plec de-aici.

CAPITOLUL 77

   NATE

   Conduc mult prea repede.
   Dacă sunt oprit de poliție, toate astea vor fi fost zadarnice și o să dau de necaz și cu Sprague pentru că am plecat de-acasă, deși ea mi-a zis să rămân unde sunt. Însă, pe de altă parte, cu Sprague am dat deja de necaz. Dacă mă duc la secția aia de poliție, este foarte probabil să nu mai ies de-acolo.
   Plouă în continuare, iar Honda mea are doar tracțiune pe față, așa că trebuie să încetinesc dracului și să am mai multă grijă. Eve mi-a zis mereu să iau o mașină cu tracțiune integrală, dar am fost încăpățânat. În ciuda celor întâmplate - în ciuda a ceea ce ar putea să mi se întâmple dacă sunt prins de poliție - nu vreau să mor în seara asta într-un îngrozitor accident de circulație. Moartea e mai rea decât pușcăria.
   Înainte am condus fără țintă, bâjbâind pe străzi și dorindu-mi să fiu oriunde altundeva, numai acasă nu. Dar acum știu exact încotro merg. Mă întorc iar la parcela aia cu bostani.
   E riscant, dar trebuie s-o fac. Trebuie să-mi demonstrez mie însumi că nevastă-mea este cu adevărat moartă și îngropată printre dovlecii putrezi. Dacă ajung la parcelă și găsesc mormântul intact, cu trupul ei putrezind în pământ, asta nu poate să însemne decât că sufletul ei s-a întors ca să mă bântuie.
   Pentru că nimeni altcineva, în afară de Eve, nu mi-ar fi băgat un corb în bucătărie.
   Îmi ia mai mult de o oră ca să ajung, pentru că plouă și pentru că - spre deosebire de orele mici de sâmbătă dimineață - acum este ceva trafic. Cât conduc, telefonul îmi sună de câteva ori. Sunt sigur că e detectiva Sprague, dar las toate apelurile să fie direcționate spre căsuța vocală.
   În fine, la un moment dat ajung la drumul îngust ce duce spre parcela cu dovleci. Spre deosebire de sâmbătă-dimineață, când pământul era uscat și sfărâmicios, acum ploaia a înmuiat solul și cauciucurile alunecă pe noroiul proaspăt. Însă, chiar și așa, conduc până unde simt că nu mai pot avansa.
   Iar acum trebuie să fac restul drumului pe jos.
   Cel puțin mi-a dat prin cap să-mi iau ghetele și port o haină impermeabilă. Îmi îndes fesul pe cap și trag și gluga, când ies din mașină. Îndată simt cum îmi alunecă picioarele, dar reușesc să mă redresez înainte să cad.
   Mă furnică degetele de nerăbdare. N-ar fi trebuit s-o las pe Addie singură aici. Ar fi trebuit s-o ajut să îngroape cadavrul lui Eve. Am crezut că o să se poată descurca singură, dar acum îmi dau seama că am făcut o greșeală îngrozitoare.
   Dar Eve era moartă. Am văzut cu ochii mei cum i se scurge viața din trup. Nu i-am simțit pulsul la gât. Nu respira.
   Cel puțin așa cred, că nu respira. Nu sunt medic, totuși.
   Mijesc ochii prin ploaie până când văd indicatorul către parcela de dovleci, năpădit de vegetație și acum acoperit de noroi și udat de ploaie. Ghetele îmi alunecă în mocirlă la fiecare pas și mi se pare că îmi ia o jumătate de oră ca să parcurg mica distanță spre parcelă, iar când ajung acolo, într-un final, abia mai respir. Dar nu mă pot opri.
   Sunt prea aproape.
   Știu exact unde i-am săpat groapa. Traversez terenul călcând pe dovleci putrezi care seamănă cu cel din bucătăria mea. Am ales locul aflat chiar lângă vechiul coteț al păsărilor. Mă apropii, așteptându-mă să văd o movilă neregulată de pământ. Dar nu asta zăresc.
   Ci o groapă care se cască în sol, cam de 60 de centimetri lățime pe 2 metri lungime.
   Inima îmi bate cu putere. Hristoase, nu vreau să cad răpus de un atac de cord pe terenul ăsta cu dovleci, în mijlocul pustietății. Mă apropii de mormântul pe care l-am săpat cu Addie acum două nopți și mă aplec în față, mijind ochii în întuneric. Mă aștept să văd cearșaful acela albastru în care am înfășurat cadavrul soției mele.
   Dar poate că a fost sfâșiat de animale și o să zăresc trupul ei parțial descompus, zăcând pe fundul gropii. Totuși, nimic din toate astea nu se află acolo.
   Mormântul e gol.
   Cad în genunchi scufundându-mă în nămol și-mi dau lacrimile. În afară de sunetul ploii curgând din cer, cimitirul de dovleci e tăcut.
   În liniștea netulburată, singurul cuvânt rostit e propria mea șoaptă:
   Eve...
   În timp ce aștept ca ecoul să-mi trimită murmurele înapoi, ceva mă izbește puternic în ceafă și totul se întunecă.

PARTEA A TREIA

CAPITOLUL 78

   EVE

   Dacă n-ați fost niciodată îngropați de vii, să știți că nu recomand.
   Tafofobia este frica de a fi îngropat de viu. În timpuri biblice, oamenii erau înfășurați în lințoliu și cadavrele erau duse în peșteri, așa încât cineva să le poată verifica după câteva zile, ca să se asigure că oamenii muriseră cu adevărat. Chiar și George Washington a cerut să nu fie înmormântat decât la două zile după moarte. În trecut, în timpul epidemiilor, au fost construite sicrie de siguranță care includeau un dispozitiv (de exemplu o sfoară atașată la un clopoțel) pentru ca așa-zișii decedați să poată semnala lumii de deasupra că sunt încă printre cei vii.
   Mie acest dispozitiv nu mi-ar fi folosit la nimic, din moment ce persoanele care au încercat să mă ucidă au fost și cele care m-au îngropat și m-au lăsat în mijlocul pustietății, cu speranța că nu voi mai fi găsită vreodată. Să mă trezesc îngropată sub un strat de pământ a fost una dintre cele mai îngrozitoare experiențe trăite vreodată.
   Dar nu e mai rea decât ce urmează să i se întâmple soțului meu.

   CU DOUĂ SERI ÎN URMĂ

   Unde sunt?
   Totul este scufundat în întuneric. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc sunt degetele lui Nate încleștate pe gâtul meu, sugrumându-mă. Mai întâi m-am sufocat, apoi mi-am pierdut cunoștința.
   Abia dacă pot să mă mișc un pic. Îmi simt trupul înfășurat în ceva - un cearșaf sau o pătură - care mă ține nemișcată. Și mai este ceva peste mine. Ceva rece și greu.
   Apoi aud o lopată înfigându-se în pământ.
   Îmi bubuie capul și încerc să înghit, dar parcă am cuțite înfipte în gât. Stau întinsă pe o suprafață rece, neregulată și foarte incomodă.
   E greu să mă concentrez la ce se petrece în jurul meu. Lopata râcâie iar pământul și de data asta este însoțită de ceva ce mă lovește în picior. Închid ochii în întuneric, încercând să-mi pun gândurile în ordine.
   Cred că...
   Oh, Doamne, încearcă să mă îngroape.
   Dacă e adevărat, atunci nu știu ce-aș putea face mai departe. Pot să urlu sau să încerc să mă eliberez din cearșaful ăsta în care sunt înfășurată, dar având în vedere că soțul meu a încercat deja să mă ucidă prin strangulare și Addie m-a lovit în cap cu o tigaie, nu vreau să le mai dau a treia șansă să scape de mine. Mă îndoiesc că aș supraviețui și a treia oară.
   Dar îi pot lăsa să mă îngroape de vie.
   În timp ce-mi cântăresc opțiunile, o voce feminină, tânără, strigă de deasupra mea:
   - Nathaniel?
   Urmează o tăcere lungă, în care nu aud zgomot de săpături și nici nu simt pământ aruncat peste mine. Îi mai strigă numele o dată, dar nu aud vocea soțului meu răspunzându-i.
   Îmi ajunge la urechi un foșnet și simt deasupra umbra unui lucru întunecat. Pare că va ateriza peste mine și mă pregătesc de impact. În schimb, aterizează ușor. Frunze, oare?
   Firava lumină de lună pe care o puteam vedea devine tot mai ștearsă pe măsură ce crește stratul de frunze de deasupra mea. Nu mă mișc. Nu țip.
   - Nathaniel! strigă ea pentru ultima dată.
   Vocea pare să se îndepărteze. La fel și pașii.
   Trag încet aer în piept, doar ca să mă asigur că pot încă s-o fac.
   Deși sunt îngropată de-a dreptul, nu mă aflu totuși într-un coșciug, la 2 metri sub pământ. Sunt înfășurată într-un fel de cearșaf și pare că peste mine este doar un strat subțire de pământ și poate niște frunze. Cearșaful mă protejează să nu inhalez țărână. N-o să mă sufoc aici.
   Singurul lucru care o să mă ucidă este dacă ei doi află că sunt încă în viață.
   Așa că, oricât de dureros ar fi, aștept. Tremurând în groapă, cu un maldăr de frunze jilave pe post de pătură. Aștept până când zgomotul de pași s-a stins de tot, apoi mai aștept încă o oră. Sau cred că atât a trecut, o oră. E greu de spus cât e ceasul când ești îngropat în propriul mormânt.
   Odată ce consider că a trecut destul, decid să încerc să mă eliberez de-aici.
   Nu este prea ușor. În ciuda faptului că nu sunt îngropată la o adâncime de 2 metri, stratul subțire de pământ și de frunze cântărește totuși ceva și, în plus, sunt înfășurată în cearșaf ca o mumie - ceea ce înseamnă că sunt complet imobilizată. Pe deasupra, îmi mai bubuie și capul. Ar fi corect să spun că mă doare fiecare centimetru din corp.
   Prima încercare nu mă duce prea departe. Mă chinui să mă ridic în capul oaselor, să lărgesc un pic strânsoarea cearșafului, dar nu fac decât să mă enervez. Și apoi mă cuprinde panica. Dacă nu pot ieși de-aici?
   Încep să hiperventilez. Nu este prea mult aer proaspăt în groapa asta și nu pot să inspir pe cât de adânc mi-aș dori. Încep să mă furnice vârfurile degetelor. Sunt captivă. N-o să reușesc niciodată să scap. Dacă o să mor aici?
   Nu. Nu. Este imposibil. Nu am mâinile legate. O să mă eliberez. La urma urmelor, este singurul mod de a mă asigura că soțul meu o să plătească pentru ce a încercat să-mi facă.
   A doua oară merge ceva mai bine. Găsesc un colț de cearșaf și încep să slăbesc strânsoarea. Când dau cu mâinile de țărână, știu că am scăpat. Dar trebuie să am grijă. Nu vreau să inhalez pământ și să mă sufoc.
   Durează aproape încă o oră, dar în cele din urmă scap din acest mormânt.
   În secunda în care scot capul la suprafață, trag adânc în piept aer proaspăt. Am crezut c-o să mor acolo, în pământ. Este foarte frig, dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă de nimic, în afară de faptul că n-o să mai mor îngropată de vie. A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am trăit vreodată.
   În timp ce mă chinui să mă pun pe picioare, mă uit în jur. Ce-o fi locul ăsta? Pare un soi de cimitir, doar că în loc de oameni sunt dovleci. Cum mama dracului o să ajung înapoi la civilizație?
   Apoi văd ceva în cearșaful din care tocmai am scăpat.
   Oh, Dumnezeule, este geanta mea.
   Au îngropat-o aici, cu mine. O ridic de jos și scotocesc înăuntru.
   Icnesc de fericire când găsesc telefonul. Este închis, dar când apăs butonul lateral, ecranul se luminează. Din păcate nu am rețea. Însă dacă o să merg mai departe sunt sigură că o să ajung într-un loc unde să prind o liniuță sau două.
   O să ajung acasă. Și apoi o să-l fac pe Nate să plătească pentru asta.

CAPITOLUL 79

   EVE

   M-au îngropat fără pantofi în picioare.
   Ce bine ar fi fost dacă aș fi folosit acele câteva secunde ca să-mi încalț sneakerșii înainte de-a o înfrunta pe Addie în bucătărie; acum, călătoria asta înapoi, până la drum, ar fi fost mult mai ușoară. În schimb, sunt nevoită să-mi aleg cu grijă drumul prin țărâna zgrunțuroasă, printre crengile care-mi înțeapă tălpile. Pe deasupra, mai și deger de frig. Am luat cearșaful cu mine și l-am transformat într-un fel de șal ca să mă încălzesc. Totuși, temperatura a scăzut sub pragul de îngheț.
   Merg cam o jumătate de oră și ajung la ceea ce pare un drumeag îngust. Scot iar telefonul din geantă - aleluia, am rețea. O liniuță. Este un miracol.
   Încep să formez 112, dar apoi mă opresc.
   Aș putea suna la poliție, pentru ca soțul meu să fie azvârlit la închisoare pentru ce mi-a făcut. Dar o să-și ia un avocat și o să iasă pe cauțiune câteva zile mai târziu. Apoi, e suficient ca în juriu să fie câteva femei - hai să recunoaștem - și probabil că va sfârși cu o palmă peste mânuțe. Asta dacă se va ajunge la proces. Nate are felul lui de a manipula lucrurile ca să scape din orice încurcătură.
   Nu, trebuie să mă asigur personal că plătește pentru tot ce-a făcut.
   Așa că mă răzgândesc și trimit un mesaj singurei persoane care ar fi dispusă să vină să mă ia în creierii nopții.
   Lui Jay îi ia 20 de minute ca să răspundă la mesajul meu de pe Snapflash. Douăzeci de minute în care tremur pe marginea drumului, întrebându-mă dacă piuitul de alertă va fi suficient ca să-l trezească - am numărul lui de telefon, dar e prea riscant să-l sun.
   Chiar când mă gândesc să renunț și să sun totuși la poliție, îi văd numele pâlpâind pe ecran. Aproape niciodată nu mă sună și-mi imaginez că s-a ascuns în baie pentru ca ea să nu-l audă și să nu trezească bebelușul.
   - Eve? Ce se întâmplă?
   - Am nevoie să vii să mă iei. Îmi... îmi pare rău. Știu că e foarte devreme.
   Ceasul meu arată că e aproape 5 dimineața.
   - Unde ești?
   Vine după mine. Slavă cerului.
   Îl aștept pe marginea drumului, tremurând sub cearșaf. Sper să nu fac pneumonie. Când, într-un final, îi văd mașina trăgând pe marginea drumului, izbucnesc în lacrimi. Pe obraji mi se preling dâre de apă sărată și urc în mașină lângă el. Pare șocat de înfățișarea mea.
   - Eve, unde-ți sunt pantofii?
   Asta mă face să plâng și mai tare.
   Totuși, Jay nu mă pune să-i explic nimic. Pur și simplu pornește motorul și pleacă; stăm în tăcere o vreme, iar eu plâng încetișor.
   Când ajungem în Caseham, dau să-i spun să nu mă ducă acasă, dar apoi observ că o apucă în altă direcție. Câteva minute mai târziu, trage în parcarea de la Simon’s Shoes.
   - Haide. Să-ți luăm niște pantofi.
   Ies din mașină și pornesc după el; asfaltul parcării îmi îngheață tălpile. Îmi dă jos cearșaful pe care-l țin încă înfășurat pe trup, ca un șal, și îmi pune pe umeri paltonul lui, chiar dacă nu avem mult de mers până la intrarea în magazin. Apoi mă ia de mână și ne îndreptăm împreună spre ușă. Scoate cheia din buzunar și descuie.
   - Ia ce vrei tu de-aici, îmi spune el.
   Aleg o pereche de ghete negre de iarnă, absolut hidoase, complet diferite de tot ce am eu în dulap, dar măcar sunt la reduceri. Mă scotocesc prin geantă, căutându-mi portofelul. Desigur, trebuie să plătesc cu cash...
   - Nu-ți face griji, spune Jay.
   - Dar...
   - Am spus să nu-ți faci griji. Pe bune.
   Nu mă mai contrazic cu el. Îmi pun ghetele; așa urâte cum sunt, îmi încălzesc imediat picioarele. Rămân îmbrăcată cu paltonul lui Jay și mă prăbușesc pe una dintre banchete. Se așază lângă mine fără să scoată o vorbă. Este foarte răbdător, chiar dacă soarele va răsări în curând.
   - Nate... a...
   Îmi aleg cu grijă cuvintele. Nu vreau să știe că este și Addie implicată. Nu poate ieși nimic bun de-aici. Și, oricum, asta e între mine și soțul meu.
   - A încercat să mă ucidă.
   Jay ridică privirea spre mine, cu o expresie de oroare întipărită pe chip.
   - A încercat să mă îngroape de vie. Dar nu murisem. Am așteptat să plece și am reușit să ies la drumul mare.
   - Eve, șoptește el.
   Tremur pe sub palton.
   - Vreau să plătească pentru asta.
   - O să sunăm chiar acum la poliție.
   - Nu, rostesc eu ferm. Vreau s-o fac în felul meu. Vreau să mă asigur că va plăti pentru tot ce-a făcut.
   Se încruntă atât de tare, încât sprâncenele i se unesc și se ridică până aproape de cicatricea zimțată de lângă linia părului.
   - OK...
   - Există... există vreun loc unde pot să stau câteva zile?
   - Avem o magazie de scule, spune el gânditor. Este în spate. N-o folosește nimeni, niciodată. Aș putea duce acolo un sac de dormit. N-o să fie prea confortabil, dar se face destul de cald dacă ții ușa închisă.
   - Perfect, spun eu. Și mai sunt câteva lucruri pentru care o să am nevoie de ajutorul tău.
   Mă privește cu ochii plini de devotament.
   - O să fac absolut tot ce vrei.
   Și face.

CAPITOLUL 80

   EVE

   Jay a fost cel care l-a lovit pe Nate în cap cu o piatră și l-a lăsat lat.
   Voiam s-o fac chiar eu, dar, logic vorbind, a avut mai mult sens s-o facă Jay. Este mai înalt decât Nate și probabil și mai puternic. Dacă l-aș fi lovit eu, era posibil să nu reușesc să-l dobor la pământ.
   Nu puteam risca una ca asta. Nu după tot ce am făcut ca să mă asigur că va ajunge exact în acest loc.
   Jay și cu mine ne-am petrecut ultimele două zile torturându-l psihic pe Nate. A fost riscant, dar a meritat. Știam că, după ce vede corbul ăla în bucătărie, o să fie convins că sunt încă în viață și va veni încoace. Nimeni altcineva, în afară de mine, nu l-ar fi chinuit așa.
   „Corbul”, poezia lui preferată. Știam asta mult prea bine.
   Nate zace inconștient pe pământ, cu trăsăturile lui frumoase blegite de tot. Îmi vine să iau bolovanul din mâinile lui Jay și să-l lovesc iar, dar vreau să se poată trezi la un moment dat, pentru că suntem departe de a fi terminat. O să-și recapete cunoștința curând, așa că trebuie să acționăm repede. Jay caută în buzunarul hainei și scoate o rolă de bandă adezivă. Mi-o întinde.
   - Vrei să faci tu onorurile? mă întreabă el.
   Categoric vreau. Îi leg mâinile în față, apoi picioarele. Când termin de legat gleznele, îl aud gemând în nămolul rece. Deschide încet ochii.
   - Se trezește, îi spun lui Jay. Aruncă-l în groapă.
   Dacă nu era treaz pe de-a-ntregul, o să se trezească sigur când o să-l azvârlim în băltoaca rece ca gheața. Pleoapele îi flutură și se uită la mine, clipind sub picăturile de ploaie. Jay se ține, prudent. În afara razei lui vizuale.
   - Eve? zice Nate cu glas răgușit.
   Nu spun nimic. Îi las o clipă, ca să ia în plin tot șocul situației. Al felului cum stă întins în mormântul acesta puțin adânc, într-o baltă de apă mocirloasă, cu încheieturile și gleznele legate. Văd panica instalându-i-se în ochi.
   - Eve, icnește el. Ce faci? Ce se întâmplă?
   Îl țintuiesc cu privirea. Când am stat lângă el, în fața unui judecător, în ziua nunții noastre - cea mai fericită zi din viața mea - nu mi-am imaginat nicio secundă că o să ajung să-l urăsc atât de tare cum îl urăsc în clipa asta.
   - Ai încercat să mă ucizi. M-ai aruncat în groapa asta.
   - Eu...
   Nate se foiește, încercând să-și țină capul deasupra apei mâloase din mormânt.
   - Îmi pare rău pentru ce-am făcut, Eve. A fost o greșeală îngrozitoare. De aceea m-am întors.
   - Nu de aia te-ai întors. Te-ai întors ca să te asiguri că am murit cu adevărat.
   Văd cum i se mișcă mărul lui Adam.
   - OK, bine. Ai dreptate. Am făcut un lucru îngrozitor. Sunt o persoană îngrozitoare.
   Clipește iar, ca să-și alunge apa din ochi.
   - Dar tu nu ești. Tu nu ești așa. Te cunosc.
   - Nu mă cunoști.
   Scot un hohot de râs.
   - Nu m-ai cunoscut ani de zile. Și categoric nu mă iubești.
   - Recunosc, avem niște probleme...
   Râd iar.
   - Acum avem probleme?
   Nate se chinuie să se ridice în capul oaselor, încercând să stea cu capul deasupra bălții care s-a format pe fundul gropii.
   - Te rog, Eve. Tu nu ești așa. Nu vrei să faci asta. N-o să-ți rezolve problemele.
   - Da, tu știi toate problemele mele, nu-i așa? Consideră că tu ești cauza tuturor.
   - Bine, e corect ce spui.
   În timp ce vorbește, în gură îi intră un pic de apă tulbure; se strâmbă și o scuipă.
   - Doar scoate-mă de aici și putem sta de vorbă. O să fac tot ce-mi ceri.
   - Nu, spun încet. N-o să se întâmple asta.
   - Eve!
   Panica din ochii lui a crescut. Începe să se zbată ca să-și slăbească legăturile.
   - Îți dai seama c-o să mă înec aici, nu? Te rog, nu te mai prosti! Orice vrei, o să-ți dau ce vrei tu. O să renunț să predau, o să plec din oraș. Orice vrei tu, în regulă?
   - Nu te teme, îi spun. N-o să te las să te îneci.
   Preț de o clipă, umerii i se relaxează și încetează să se mai lupte cu legăturile de bandă adezivă.
   - Bine. Îți mulțumesc. Știam că n-o vei face.
   Ridic lopata așezată pe jos, lângă mine.
   - Mai întâi o să te îngrop de viu.
   Cu aceste vorbe, iau o lopată de pământ și o arunc peste el.
   - Eve! urlă el. Isuse Hristoase, ce naiba e cu tine? Ți-ai pierdut mințile?
   Mai iau o lopată și arunc pământul în groapă.
   - Eve!
   S-a înroșit ca racul.
   - Eve, iubito, îți cer iertare pentru tot ce-am făcut! Te iubesc! Trebuie să știi și tu asta! Nu-mi poți face una ca asta!
   Încă o lopată de pământ ajunge în groapă.
   - Eve! suspină el. Nu-mi face asta! Eve! Eve!
   Nate se zbate cu disperare în groapă, încercând să se elibereze. Dar n-are cum s-o facă. L-am legat mult prea strâns. Sunt pe cale să mai arunc niște pământ peste el, când Jay mă prinde de braț. Mă trage deoparte, ca să nu ne audă soțul meu.
   - Eve, spune el. O să-l omori.
   Ridic bărbia.
   - Știu.
   Jay se uită spre groapă, unde Nate urlă din toți bojocii chiar dacă nu-l poate auzi nimeni în afară de noi.
   - Are dreptate. Faptul că-l ucizi n-o să-ți rezolve problemele.
   - Ai fi surprins.
   Se încruntă iar.
   - Ești sigură că vrei să faci asta?
   - N-am fost niciodată mai sigură de ceva, în viața mea.
   Jay mă privește o clipă și apoi ridică și el o lopată. Ne întoarcem amândoi la mormânt. Și când mai iau niște pământ să-l arunc în groapă, face și el la fel.
   - Eve! țipă Nate. Pentru numele lui Dumnezeu, Eve, nu poți face asta! Nu poți face asta!
   Ba pot și o s-o fac. Încă două lopeți ajung în groapă.
   - O să te duci la închisoare. Știi asta, da? O să-ți petreci tot restul vieții putrezind în pușcărie, cățea nebună ce ești!
   Încă două lopeți de pământ. Una dintre ele îl lovește în față și începe să suspine.
   - Te rog, Eve.
   Se uită la mine, cu ochiul stâng acoperit de țărână.
   - Te rog, nu face asta, Eve. Te implor. Te rog...
   Nate mi-a spus cândva că el crede că moartea este ca și când ai sta pe marginea unui abis sau niște rahaturi prețioase de genul ăsta. Era îngrozit de moarte mai mult decât de orice pe lume. Nu știu dacă să cred sau nu în viața de apoi, însă, dacă aș face-o, sunt sigură că soțul meu își va petrece veșnicia arzând în iad.
   Când nu ne imploră să ne oprim, ne amenință urlând din rărunchi, până când pământul îi acoperă complet fața. La scurt timp după asta, binecuvântat fie el, devine tăcut. Continuăm să aruncăm pământ în groapă, până se umple. Și în timp ce fac ultimele retușuri la mormântul din pădure al soțului meu, îmi recit în minte poezia pe care mi-a scris-o cândva, cu mulți ani în urmă, pe când nu aveam decât 15 ani, iar el era profesorul meu de engleză abia ieșit din facultate, care îmi jurase că sunt sufletul lui pereche:

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urma ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

EPILOG

   ȘASE LUNI MAI TÂRZIU
   ADDIE

   Când ajung în parcarea de la școală, îl văd pe Hudson sprijinit de mașină, vorbind cu niște colegi de-ai lui din echipa de fotbal, chiar dacă sezonul s-a terminat. Am fost la absolut toate meciurile, iar Hudson a jucat excepțional. O să primească bursă la o facultate foarte bună - se bat toate pentru el.
   Când mă vede, Hudson ridică o mână ca să mă salute.
   - Addie! strigă, de parcă ar fi posibil să nu-l văd.
   Alerg spre el, cu un zâmbet tâmp pe față. În ultima vreme zâmbesc mult mai mult. De când mi-am recăpătat cel mai bun prieten, lumea pare mai luminoasă. Tot nu sunt Domnișoara Popularitate, dar nu-mi pasă. Hudson e singura persoană de care am nevoie.
   Iar anul ăsta categoric a fost nebunesc.
   După ce Kenzie și cu mine am vorbit cu detectiva Sprague, ea a trimis un polițist să-l aducă pe Nathaniel la secție, dar omul plecase de acasă. Probabil știa că a dat de belea și a decis că-i mai bine să dispară, decât să fie etichetat ca agresor sexual.
   Poate că l-ar fi căutat mai mult, doar că a apărut brusc doamna Bennett. A venit cu o poveste, cum că s-a decis să ia autobuzul spre o destinație necunoscută, ca să evadeze pentru câteva zile. A spus că a plătit cu cash și că habar n-avea că este căutată. Sprague avea declarația mea despre ce i-am făcut împreună cu Nathaniel, dar doamna Bennett a refuzat s-o confirme - de fapt, nici nu era moartă și-ngropată - așa că poliția n-a mai avut ce să facă.
   Desigur, și eu, și doamna Bennett știm adevărul. Și amândouă mai știm că, dacă aș fi pus peste ea pământ în loc de frunze, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
   În orice caz, ea nu s-a mai întors să predea la Liceul Caseham. A demisionat când a ieșit la iveală scandalul despre soțul ei și apoi a plecat din oraș. Pentru restul anului am primit un profesor suplinitor. Mi-am dorit ca acesta să fi fost domnul Tuttle, dar am auzit zvonuri că ar fi găsit post la un alt liceu, aflat la două orașe distanță. Sunt norocoși să-l aibă.
   Cât despre domnul Bennett, s-a dovedit că eu și Kenzie nu am fost singurele „suflete-pereche” pe care le-a avut printre eleve. Uneori, când mă gândesc la asta, simt că mi se face rău. Mă simt ca o proastă.
   Un lucru pentru care sunt recunoscătoare este că pot vorbi cu Kenzie despre asta. Anul acesta, noi două am devenit foarte apropiate. Am petrecut ore întregi vorbind despre Nathaniel. Mă face să mă simt mai bine faptul că o fată atât de isteață, frumoasă și populară precum Kenzie Montgomery a putut fi păcălită cum am fost și eu. Și ea spune că suportă mai ușor totul fiindcă poate vorbi cu mine.
   În plus, urmăm amândouă un program de terapie, în care să putem vorbi despre asta. Ajută foarte mult.
   - Ți-a luat ceva, mă tachinează Hudson când ajung la mașină. Ce-ai făcut acolo?
   Am întârziat pentru că Lotus și cu mine punem la punct ultimele detalii pentru revista de poezie, de care ne ocupăm absolut singure de când a dispărut Nathaniel. Dar nu vreau să-i spun asta, fiindcă vreau să aibă o surpriză când vede revista.
   - Scuze! Măcar am venit, până la urmă.
   Unul dintre colegii lui Hudson începe să râdă.
   - Fata ta chiar că te ține sub papuc. De când o aștepți?
   Hudson râde și el și nu-și corectează prietenul când mă numește „fata lui”. Asta mă face să-mi pun întrebări. Mai ales uneori, dimineața, când ne dăm jos din mașina lui ca să intrăm în școală, mă ia de mână. Cel puțin nu iese la întâlnire cu Kenzie. Sunt destul de sigură că la începutul anului se vedea cu cineva, dar nu mai e cazul acum.
   - Deci voi plecați? îl întreabă unul dintre băieți pe Hudson, care îmi deschide ușa mașinii.
   Nu e nevoie să facă asta, dar e un gest drăguț.
   - Îhî, răspunde el. Ne ducem să bem un milkshake înainte să încep eu jobul. Ne vedem mai târziu. Walsh?
   - Pe mai târziu, Jay, îi spune celălalt puști lui Hudson.
   Când se urcă la volan alături de mine, îl întreb:
   - OK, chiar trebuie să te întreb. De ce-ți zic toți colegii de la fotbal „Jay”?
   - Păi știi și tu că ne strigăm unii pe alții pe numele de familie, îmi răspunde el. Dar na, Jankowski? E ditamai numele. Așa că-mi zic mai scurt, „J”. Și chiar îmi place.
   Nu-i nicio problemă, dar pentru mine el va fi mereu Hudson.
   - În regulă, spune el, hai să mergem. Schimbul meu la magazinul de pantofi începe la cinci, așa că nu mai avem decât o oră pentru milkshake-uri.
   Hudson chiar muncește mai mult decât oricine altcineva. În afară de școală, lucrează și la Simon’s Shoes câteva zile pe săptămână și, de asemenea, are grijă tot timpul și de frățiorul lui de un an. Dar chiar și cu toate astea pe cap, tot își face mereu timp și pentru mine.
   Tragem în parcarea de lângă bistroul unde găsim cele mai bune milkshake-uri din oraș. Mă întreb dacă o să împărțim unul și, dacă o facem, ce o să însemne asta? Îmi place Hudson. Mult de tot. Este oare sufletul meu pereche? Nu știu. Cred că e o întrebare stupidă.
   Telefonul îi bâzâie imediat după ce parchează și îl scoate din buzunar. Citește un mesaj și pe buze i se ivește un zâmbet.
   - Ce e? îl întreb.
   Îndeasă telefonul la loc în buzunar.
   - Nimic. O veche prietenă.
   - O iubită?
   Zâmbetul se preschimbă într-un surâs de tăntălău; își scarpină cicatricea de pe frunte, pe care a căpătat-o pe când eram niște copii proști și ne-am strecurat pe sub gardul casei.
   - Ai putea spune și așa. Ea... ăăă... tipei chiar îi plăceau pantofii și venea tot timpul la magazin și, ăă, da.
   Pielea lui palidă se îmbujorează, ceea ce mă face să cred că femeia asta era mult mai mult decât o simplă clientă, dar, din orice motiv, nu vrea să recunoască. Evident, asta mă face să fiu și mai curioasă cine anume era. Și dacă a fost îndrăgostit de ea așa cum încep eu să mă îndrăgostesc de el.
   - În fine, continuă el, ea... ăăă, a avut o perioadă grea și a fost destul de tulburată, dar acum e mult mai bine. O cunosc de ceva vreme și pare pentru prima dată fericită, ceea ce mă bucură, înțelegi? Îmi doresc s-o știu fericită. O merită.
   Categoric e vorba de-o iubită - se vede pe chipul lui. Mă întreb dacă e aceeași de la începutul anului, dar mi-e teamă să-l întreb.
   Oricum, nici nu-i treaba mea. Nu mai este cu ea.
   Ieșim amândoi din mașină, iar Hudson mă ia de mână. Își împletește degetele cu ale mele și îi zâmbesc când îl văd că-mi zâmbește. În timp ce ne îndreptăm împreună spre bistrou, decid că vreau un milkshake de vanilie, cu multă frișcă și o cireașă în vârf, fiindcă merit și eu să-mi fac o bucurie. 

 

SFÂRȘIT