Croitorașul cel isteț, Frații Grimm

       A fost odată ca niciodată o domniță şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip.

   Trecură aşa nenumărate rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.

   Se gândiră mulţi să-şi încerce norocul şi-ntre ei iată că s-au nimerit să fie şi trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe acelaşi drum. Când plecaseră în peţit, doi dintre ei, care erau mai mărişori de ani, îşi făcuseră socoteală că aşa cum nu dăduseră niciodată greş cu acul, şi doar era vorba de împunsături iscusite, nu jucărie! n-aveau să dea greş nici acum, când trebuia să dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea îşi dădu cu ideea că de aici o să-i vie şi lui norocul, că din altă parte, ştia el bine, n-avea de unde să-l aştepte…

   Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povăţuiască:

   – Măi flăcăule, mai bine ţi-ai vedea de treabă şi-ai sta frumuşel acasă, că aşa, fără minte cum eşti, tot n-ai s-ajungi la nimic!

   Dar te pui cu el! Avea inima uşoară, de parcă i-ar fi adus laude că e cine ştie ce isteţ, şi le zise că, de vreme cea clocit în minte gândul ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului şi că de găsit o să găsească într-un fel cum s-o scoată la capăt. Şi-o porni la drum, plin de voioşie, de parcă toată lumea era a lui.

   Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitoraşi trimiseră vorbă domniţei că aşteaptă să-i pună şi pe ei la încercare cât mai degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviţi s-o dezlege, având o minte atât de subţirică, c-ar putea-o trece cu uşurinţă prin urechea unui ac.

În clipa când se înfăţişară înainte-i, domniţa întrebă:

   – Am două feluri de păr în cap: de câte culori or fi?

   – Păi dacă-i vorba numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai în vârstă dintre croitori, apoi trebuie să fie negru şi alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului şi-a sării, de se cheamă chiar aşa: sare şi piper.

   După ce-i ascultă răspunsul, domniţa-i zise:

   – N-ai ghicit; să vedem ce spune mijlociul.

   Al doilea fu încredinţat c-o brodeşte sigur şi zise:

   – De nu e nici alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i roşu şi cafeniu, ca surtucul pe care-l poartă taica la sărbători.

   – N-ai ghicit nici tu, răspunse domniţa. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că ştie el ceva…

   Croitoraşul nu luă în seamă batjocura şi, înaintând fără sfială, grăi:

   – Domniţa are pe dup-o ureche un fir de păr ca argintul şi altul ca aurul şi astea sunt cele două feluri de păr.

   Auzindu-l, domniţa se îngălbeni ca şofranul şi fu cât pe-aci să leşine de spaimă, căci croitoraşul ghicise ceea ce ea credea că nici un om de pe faţa pământului n-ar putea să ştie. Totuşi, cercă să se stăpânească şi, după ce-şi mai veni în fire, zise:

   – Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu mă pot împotrivi… Dar vorba e că doar cu atât n-o să mă poţi lua de nevastă şi se cade să te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Să dormi la noapte cu el şi dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai afli în viaţă, să ştii că te iau de bărbat.
   Dar în sinea ei se gândea aşa: "Las’ că mă descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până acum n-a scăpat nimeni cu zile!"

   Dar croitoraşul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă, grăi cu veselie:

   – Ciocul şi norocul! Că ăl de îndrăzneşte şi încearcă înseamnă că pe jumătate a şi câştigat.

   De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraş în grajd, unde-şi avea ursul culcuşul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească asupră-i şi să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.

   – Hei, mai încet, mai încet, ursule, strigă croitoraşul. Ce te pripeşti aşa? Că te-oi potoli eu, să mă pomeneşti!

   Şi ca şi când n-ar fi avut nici o grijă şi nu l-ar fi aşteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar nişte nuci şi spărgându-le între dinţi începu să le ronţăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă să mănânce nuci. Croitoraşul, care era un pişicher cum nu s-a mai văzut, băgă mâna-n buzunar şi făcându-se, pasămite, că-şi uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre…

   Ursul le vârî în gură la iuţeală, dar nu le putu sparge, oricât încleştă el din măsele, şi se căzni de-l trecură zeci de sudori.

   "Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila şi mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!" 
   Iar croitoraşul îi zise, ca şi când n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treabă:

   – Na, sparge-mi şi nucile mele! Vai de tine, măi, ursule, îl înfruntă croitoraşul, ai o gură cât o şură şi nişte măsele cât dinţii greblei, da’ degeaba, că nu eşti în stare să spargi nişte nuci… Luă pietrele şi se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era iute de mână, le schimbă c-o nucă şi, trosc! o sparse între dinţi…

   – Ia să mai încerc şi eu o dată, zise atunci ursul, înciudat şi ruşinat în acelaşi timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca din loc de-atâta caznă.

   Croitoraşul îi întinse iar o mână de pietre şi ursul crâşca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba…

   Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori ba, că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, şi-şi vedea de treaba lui.

   Mai lăsă el să treacă un timp şi după aceea îşi scoase o scripcă de sub haină şi şi-o potrivi în bărbie, să cânte din ea niţeluş. Când auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar sub tălpi, şi începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu altceva. Şi cum îi plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:

   – Ia ascultă, bre, e greu să cânţi la drăcia asta?

   – Da’ de unde, i-o jucărie, îi răspunse croitoraşul. Ia uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcuşul peste ele… Şi după aia cântecul izvorăşte singur din scripcă, să-ţi ciuleşti urechile şi să-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!

   – Tare mult mi-ar place să deprind şi eu meşteşugul ăsta, zise ursul, ca să nu mai am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef să joc, ci să-mi cânt singur… N-ai vrea să mă-nveţi?

   – Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitoraşul, dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. Şi îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai unghiile! Trebuie să ţi le mai scurtez niţeluş, că altfel vatămi strunele…

   De unde aduse o menghină, nu ştiu, destul că-l momi pe urs să-şi pună labele-n ea şi strânse şurubul, că i se învineţiră degetele de atâta strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-şi de el:

   – Acu’ aşteaptă până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!

   Ursul începu să mormăie şi să se zvârcolească de durere şi ciudă, dar croitoraşul nu-l luă în seamă şi-l lăsă să mormăie cât i-o plăcea, de parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Îşi potrivi într-un colţ o mână de paie şi, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi dimineaţa.

   Când îl auzi domniţa pe urs mormăind, crezu că mormăie şi nu-şi mai găseşte astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitoraşului de petrecanie.
   A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă şi fără griji, dar când dădu să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul de croitoraş se hlizea la ea, teafăr şi nevătămat, de parcă toată lumea era a lui şi nu l-ar fi ameninţat nicicând vreo primejdie. Acu’, biata domniţă ce putea să mai zică?! Apucase de făgăduise în faţa oamenilor c-o să-l ia de bărbat şi n-avea cum să-şi mai calce cuvântul.

   Împăratul dete poruncă să se aducă o caleaşcă şi domniţa se urcă în ea, alături de croitoraş. Vezi însă că cei doi tovarăşi ai croitoraşului erau negri la inimă şi-l pizmuiau pe flăcău pentru că dăduse peste un asemenea noroc şi, mai înainte ca alaiul să pornească spre biserică, alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului din strânsoare şi-l lăsară slobod.

   Ursul abia aştepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la fugă, gâfâind de sforţarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă caleaşca. Şi mormăia atât de grozav, că domniţa îl auzi încă de departe şi începu să ţipe îngrozită:

   – Vai de mine şi de mine, s-a luat ursul după noi şi vrea să te mănânce!

   Dar croitoraşului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum era şi uşor, se lăsă cu capu-n jos şi întinzând picioarele afară, prin fereastră, şi le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. Şi strigă la urs, din goana cailor:

   – Uite, vezi menghina? Şterge-o, ori de nu, acu’ îţi prind labele într-însa!

   Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la inimă şi-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele…

   Iar croitoraşul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se cunună cu domniţa. Şi trăiră fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi.

   Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată…

               „Eșecul este doar o oprire temporară pe drumul spre succes.”
                       Robin Sharma

Gramatica și medicul, George Coșbuc

 Odată îmi trimise un medic renumit

Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul

Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul

Isteţ era la vorbă şi gând, un îndrăcit,

Da-n lună cu piciorul.
În şcoală eu, fireşte, voind să-l introduc
În taină de gramatici, încep cu poezia;
Iau versul Iliadei: Să-mi cânţi, muză mânia,

Căci ea pe mulţi trimite la iad, apoi apuc
Să-i spun ce-i prozodia.
Deseară, când băiatul se duce la părinţi,
El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite:

Să-mi cânţi, muză mânia, căci ea pe mulţi trimite
La iad; vestitul doctor a prins să crâşte-n dinţi
Ca cei scoşi din sărite.
Atâta i-a fost şcoala băiatului; de-atunci

El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne
Ţinea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne
De-un doctor; dar în fine dai versuri unor prunci
Ca versul să-i îndemne.

Trecură zile multe, şi-odată mă-ntâlnesc
Cu doctorul pe stradă; făţiş venind spre mine,
El râde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine,
Eu re salut, şi dânsul cu glasul prietenesc

Mi-a zis şoptind în fine:
Mulţam de osteneală! Tu vrei să-nveţi pe fiu
În ce mod se trimite la iad? Să plătesc taxă
La şcoală? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă?

Pe mulţi trimit, amice, la iad! Deşi nu ştiu
Nici boabă de sintaxă!

           „Nu ești ceea ce ai, ești ceea ce dai.”
                      Oscar Wilde

Irisul galben, Agatha Christie

          Hercule Poirot își întinse picioarele spre radiatorul electric așezat lângă perete. Barele sale încinse la roșu, frumos aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată.

   Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform și întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria asta.

   Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându-se la ceas. Era aproape 11 și jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să-l sune la ora asta. Era posibil să fie o greșeală.

   Sau, murmură ca pentru el, cu un zâmbet straniu, este un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la țară, cu o orhidee pastelată încleștată în mâna sa stângă și cu o pagină ruptă dintr-o carte de bucate, prinsă cu un ac de piept.

   Zâmbind la acest scenariu imaginar, ridică receptorul.

   Imediat o voce se auzi - vocea răgușită a unei femei, cu o tentă de disperare și urgență în ea.

   - Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot?

   - Hercule Poirot la telefon.

   - Domnule Poirot, puteți veni imediat, sunt în pericol, într-un mare pericol, știu asta...

   Poirot spuse aspru:

   - Cine sunteți? De unde vorbiți?

   Vocea se auzi mai slab, dar și mai îngrijorată.

   - Imediat... e vorba de viață sau de moarte... „Jardin des Cygnes”... imediat... masa cu iriși galbeni...

   Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată și nu se mai auzi nimic.

   Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinți:

   - E ceva aici foarte curios.

 

   În ușa restaurantului „Jardin des Cygnes”, Luigi cel gras se grăbi să-l întâmpine.

   - Buona sera, domnule Poirot. Doriți o masă, da?

   - Nu, nu dragul meu Luigi. Mă uit după niște prieteni. Dau o raită, poate încă n-au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colț cu iriși galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele roșii, de ce numai pe masa aia ați pus iriși galbeni?

   Luigi ridică din umeri foarte expresiv.

   - O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului Barton Russell, un american imens de bogat.

   - Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu-i așa, Luigi?

   - Monsieur are dreptate, spuse Luigi.

   - Văd la masa aceea o cunoștință de-a mea. Mă duc să stăm de vorbă.

   Poirot își croi drum, cu delicatețe, pe lângă ringul de dans, pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită pentru 6 persoane, dar, deocamdată, era un singur ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist și care bea șampanie.

   Nu era deloc persoana pe care se așteptase s-o vadă Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell.

   Poirot se opri, fără zgomot, lângă masă.

   - Ah, e aici, cumva, prietenul meu, Anthony Chapell?

   - O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliției! strigă tânărul. Nu Anthony, dragul meu - Tony, pentru prieteni!

   Trase un scaun.

   - Hai, stai lângă mine. Să vorbim despre crime! Să mergem și mai departe și să bem pentru crime.

   Turnă șampanie într-un pahar gol.

   - Dar ce cauți tu în învălmășeala asta de cântece, dans și veselie, dragul meu Poirot? N-avem cadavre aici, absolut niciun singur cadavru să-ți oferim.

   Poirot sorbi din șampanie.

   - Pari foarte vesel, mon cher!

   - Vesel? Mă simt nenorocit, prăbușit de amărăciune. Spune-mi, auzi melodie pe care o cântă. O recunoști?

   Poirot se aventură cu multă precauție:

   - Are, probabil, ceva de-a face cu fata care te-a părăsit?

   - Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se compară cu dragostea care te face nefericit!” Așa se numește.

   - Aha?

   - Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită și fata mea dragă e aici și dansează cu altcineva.

   - De asta ești așa melancolic? întrebă Poirot.

   - Exact. Știi, Pauline și cu mine am avut, ceea ce oamenii de rând numesc o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte și eu 5 din fiecare sută. Cele 5 ale mele erau: „dragă, stai să-ți explic”. Ea reîncepea cu cele 95 și nu înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc.

   - Pauline? murmură Poirot.

   - Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tânără, frumoasă și dezgustător de bogată. În seara asta Barton Russell dă o petrecere. Îl cunoști? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare și personalitate. Soția lui a fost sora Paulinei.

   - Și cine mai ia parte la petrecere?

   - O să-i cunoști într-o clipă, când se oprește muzica. E Lola Valdez, știi, dansatoarea sud-americană din nou spectacol de la „Metropole” și Stephen Carter. Îl cunoști pe Carter, lucrează în diplomație. Foarte secretor. I se spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea de a declara etc, etc”. Iată-i că vin.

   Poirot se ridică. Fu prezentat lui Barton Russell, lui Stephen Carter, seniorei Lola Valdez, o ființă brunetă, lascivă și Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă, cu ochii mari, luminoși.

   Barton Russell spuse:

   - Cum, acesta-i marele Hercule Poirot? Îmi face multă plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreți să stați jos și să rămâneți cu noi? Asta dacă nu...

   Tony Chapell îl întrerupse.

   - Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah?

   - Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot și eu, o dată, să încerc să mă distrez?

   - Poate ți-ai dat întâlnire aici cu Carter. Ultimele știri despre situația internațională de la Națiunile UNite, acum atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va declara mâine război!

   Pauline Watherby spuse tăios.

   - De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony?

   - Scuze, Pauline.

   Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune.

   - Ce severă sunteți, mademoiselle.

   - Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul!

   - Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase.

   - O, nu, domnule Poirot. N-am vrut să spun asta.

   Se întoarse zâmbitoare spre el și îl întrebă:

   - Sunteți, într-adevăr, un fel de Sherlock Holmes și faceți deducții miraculoase?

   - Ah, deducțiile, nu sunt așa de ușor de făcut în viața adevărată. Dar să fac o încercare? Așadar, să deduc că irișii galbeni sunt florile dumneavoastră preferate?

   - Ați greșit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii.

   Poirot oftă.

   - Un eșec. O să încerc mai departe. În seara asta, nu cu mult timp în urmă ați telefonat cuiva.

   Pauline râse și bătu din palme.

   - Exact.

   - Imediat după ce-ați sosit aici?

   - Ați ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe ușă.

   - Ah, asta nu e chiar așa. Ați telefonat înainte de a veni la masă?

   - Da.

   - În mod hotărât e foarte rău.

   - O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de-ați știut că am telefonat?

   - Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Și persoana căreia i-ați telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H?

   Pauline râse.

   - Ați greșit. I-am telefonat cameristei mele să pună la poștă niște scrisori extrem de importante pe care n-am reușit să le expediez. O cheamă Louise.

   - Sunt încurcat, foarte încurcat.

   Muzica începu din nou.

   - Dansăm, Pauline? întrebă Tony.

   - Nu vreau să dansez iar atât de repede, Tony.

   - Ce poate să fie oare mai rău! exclamă Tony cu amărăciune, adresându-se parcă întregii lumi.

   Poirot îi șopti sud-americanei din partea cealaltă a lui:

   - Seniora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale afară de demodat.

   Lola Valdez răspunse:

   - Ah, e una prostie ce spuneți acolo! Sunteți încă un tânăr. Părul este încă negro!

   Poirot tresări ușor.

   - Pauline, în calitate de cumnat și tutore al tău, rosti Barton Russell pe un ton imperativ, am să te forțez să vii la dans! Ăsta-i vals și e singurul la care mă pricep.

   - Dar cum nu, Barton, dansăm imediat.

   - Ești o fată bună, Pauline, e minunat din partea ta.

   Plecară împreună. Tony își îndepărtă scaunul de masă. Apoi se uită la Stephen Carter.

   - Ești un tip vorbăreț, nu-i așa, Carter? remarcă el. Înveselești grupul cu conversația ta spirituală, ei, ce zici?

   - Zău, Chapell, zău, nu știu ce vrei de la mine?

   - O, nu știi? îl imită Tony.

   - Dragul meu.

   - Bea, băiete, bea, dacă nu vorbești.

   - Nu, mulțumesc.

   - Atunci am să beau eu.

   Stephen Carter ridică din umeri neputincios.

   - Scuză-mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe care-l cunosc. Un tip cu care am fost la Easton.

   Stephen Carter se ridică și se îndreptă spre o masă care se afla câțiva pași mai departe.

   Tony spuse încurcat:

   - Cineva ar trebui să-i înece pe toți absolvenții ăștia de la Eton încă de la naștere.

   Hercule Poirot continua galanta conversație cu bruneta frumoasă de lângă el.

   Îi șopti:

   - Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale domnișoarei?

   - Ah, acum de ce vrea să știe senior?

   Lola era șireată.

   - Mademoiselle, dacă aș vrea să trimit flori unei doamne, aș fi foarte atent ca acestea să fie cele care îi plac.

   - Aceasta este foarte encantador din partea dumneavoastră, domnule Poirot. Vă spun: ador garoafele roșii sau trandafirii foarte roșii.

   - Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irișii galbeni.

   - Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul meu.

   - Ce înțelept... Spuneți-mi, mademoiselle, ați telefonat vreunui prieten în seara asta, de când ați sosit aici?

   - Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare curioasă!

   - Ah, dar eu sunt un om foarte curios.

   - Sunt sigură că sunteți.

   Își rostogoli ochii negri în fața lui.

   - Un om foarte periculos.

   - Nu, nu, nu periculos; să spunem, un om care poate fi util... la pericol! Înțelegeți?

   Lola chicoti. Își arătă dinții ei albi.

   - Nu, nu, râse ea. Sunteți periculos.

   Hercule Poirot oftă.

   - Văd că nu înțelegeți. Toată treaba asta este foarte stranie.

   Tony se deșteptă din mahmureala lui și spuse dintr-o dată:

   - Lola, ce-ai zice să ne repezim și să dăm o raită? Haide.

   - Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos!

   Tony o luă de umeri și, în timp ce se îndepărtau, îi aruncă o remarcă lui Poirot:

   - Bătrâne, poți să meditezi la următoarea crimă!

   Poirot zise:

   - Spui ceva profund. Da, da, ceva profund...

   Rămase pe gânduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni prompt, cu fața lui lată, toată numai zâmbet.

   - Mon vieux, spuse Poirot am nevoie de niște informații.

   - Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur.

   - Aș dori să știu câți dintre oamenii de la masa aceasta au folosit telefonul până acum?

   - Vă pot spune, monsieur. Tânăra, cea în alb, a telefonat de îndată ce a ajuns aici. Apoi, s-a dus să-și lase haina și, în timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieșit de la garderobă și a intrat în cabina telefonică.

   - Deci, seniora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în restaurant?

   - Da, monsieur.

   - Altcineva?

   - Nu, monsieur.

   - Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă!

   - Vai, monsieur.

   - Da. Cred, Luigi, că în noaptea asta, mai presus de toate, trebuie să fiu cu ochii în patru! Ceva urmează să se întâmple, Luigi și eu nu sunt deloc sigur despre ce este vorba.

   - Pot să fac ceva, monsieur?

   Poirot făcu un semn. Luigi se depărtă discret. Stephen Carter se întorcea la masă.

   - Suntem încă singuri, domnule Carter, spuse Poirot.

   - O, cam așa, remarcă celălalt.

   - Îl cunoașteți bine pe domnul Barton Russell?

   - Da, îl cunosc foarte bine.

   - Cumnata lui, micuța domnișoară Weatherby, este foarte încântătoare.

   - Da, o fată drăguță.

   - Și pe ea o cunoașteți bine?

   - Destul.

   - O, destul, spuse Poirot.

   Carter îl privi cu atenție.

   Muzica se opri și ceilalți se întoarseră.

   Barton Russell spuse unui ospătar:

   - Încă o sticlă de șampanie, repede.

   Apoi își ridică paharul.

   - Fiți atenți cu toții. Vreau să toastăm. Ca să vă spun adevărul, mica petrecere din seara aceasta are un pretext. După cum știți, am reținut o masă pentru 6 persoane. Noi eram numai 5. Deci, aveam un loc liber. Atunci, printr-o foarte stranie coincidență, s-a întâmplat ca domnul Hercule Poirot să treacă pe aici și l-am rugat să rămână cu noi. Încă nu vă dați seama ce coincidență fericită a fost. Știți, scaunul gol din seara aceasta reprezintă o doamnă - doamna în a cărei memorie dau această petrecere. Doamnelor și domnilor, această petrecere o dedic memoriei scumpei mele soții, Iris, care a murit exact acum 4 ani, la aceeași oră!

   Se cree rumoare la masă. Barton Russell, cu fața aproape netulburată, ridică paharul.

   - Să bem în memoria ei. Pentru Iris!

   - Iris? spuse Poirot aspru.

   Se uită spre flori. Barton Russell îi surprinse privirea și aprobă încet din cap.

   Cei din jurul mesei murmurau:

   - Iris... Iris...

   Toți păreau surprinși și nu se simțeau în largul lor.

   Barton Russell continuă să vorbească cu intonația sa americană, rar și monoton, fiecare cuvânt pronunțându-l cu greutate.

   - S-ar putea să vi se pară tuturor ciudat că sărbătoresc o moarte în felul acesta, printr-o petrecere la un restaurant luxos. Dar am un motiv, da, am un motiv. Pentru ca domnul Poirot să înțeleagă, am să mă explic.

   Își întoarse capul spre Poirot.

   - Într-o seară, acum 4 ani, domnule Poirot, am organizat o petrecere de felul acesta la New York. Am fost: soția mea și cu mine, domnul Stephen Carter, care era atașat la ambasada din Washington, domnul Anthony Chapell, ce se afla ca musafir în casa noastră de câteva săptămâni, și seniora Valdez, ce încânta New Yorkul atunci cu dansul său. Micuța Pauline - și o bătu pe umăr - avea numai 16 ani, dar i s-a făcut o favoare ca să vină la petrecere. Îți amintești, Pauline?

   - Îmi amintesc, da.

   Vocea ei era ușor tremurată.

   - Domnule Poirot, în noaptea aceea s-a întâmplat o tragedie. Tobele au bătut și programul de cabaret a început. Luminile s-au stins, cu excepția unei pete luminoase din mijlocul ringului. Când luminile s-au reaprins, domnule Poirot, am văzut că soția mea căzuse cu capul pe masă. Era moartă. Moartă de-a binelea. S-a găsit cianură de potasiu pe fundul paharului său de vin și restul din pachet a fost descoperit în geanta ei.

   - S-a sinucis? întrebă Poirot.

   - Ăsta a fost verdictul.. M-a distrus, domnule Poirot. Exista, probabil, vreun motiv posibil pentru un asemenea act - așa a considerat poliția. Am acceptat decizia ei.

   Lovi deodată puternic în masă.

   - Dar nu eram satisfăcut... nu, da 4 ani mă gândesc, mă frământ și nu sunt satisfăcut: nu cred că Iris s-a sinucis. Dimpotrivă, domnule Poirot, sunt convins că ea a fost omorâtă de cineva de la această masă.

   - Ia ascultă, domnule...

   Tony Chapell sărise pe jumătate în picioare.

   - Liniștește-te, Tony, zise Russell. N-am terminat. Unul a făcut-o - sunt sigur de asta acum. Cineva care, acoperit de întuneric, a strecurat pachetul pe jumătate gol cu cianură în geanta ei. Cred că știu cine-a fost. Adică, știu adevărul..

   Lola spuse pe un ton ridicat, aspru:

   - Ești nebun, înnebunit. Cine voia să-i facă rău? Zău, ești nebun. Eu nu mai rămân...

   Se opri. Bateristul se dezlănțuise.

   Barton Russell spuse:

   - Cabaretul. Vom continua în felul acesta. Rămâneți cu toții la locul vostru. Trebuie să mă duc să vorbesc cu orchestra. Am o mică înțelegere cu ei.

   Se ridică și plecă de la masă.

   - Ce treabă fantastică, comentă Carter. Omul e nebun.

   - Da, e înnebunit, spuse Lola.

   Luminile se micșorară.

   - Aș da orice s-o pot șterge de aici, spuse Tony.

   - Nu! se răsti Pauline la el.

   Apoi murmură:

   - O, dragă... O, dragă...

   - Ce s-a întâmplat, mademoiselle? întrebă Poirot.

   Ea răspunse aproape în șoaptă:

   - E oribil! Este la fel ca în noaptea aceea...

   - Sst! Sst! se auzi din mai multe părți.

   Poirot vorbi pe un ton mai jos.

   - Să vă spun ceva la ureche.

   Îi șopti și o bătu ușor pe umăr.

   - Totul se va termina cu bine, o asigură el.

   - Dumnezeule, ascultați, strigă Lola.

   - Ce este, seniora?

   - E aceeași melodie, același cântec pe care l-au interpretat în noaptea aceea la New York. Barton Russell trebuie să fi aranjat asta. Nu-mi place ce se întâmplă.

   - Curaj... Curaj...

   Se auziră din nou sâsâituri.

   O fată înaintă spre mijlocul ringului, o fată neagră ca abanosul, cu ochi mari, imenși și dinți albi strălucitori. Începu să cânte cu o voce răgușită, pătrunzătoare, o voce care, în mod curios, te emoționa.

 

   Te-am uitat, în fine,

   Nu mă mai gândesc la tine

   Felul cum mergeai,

   Felul cum vorbeai,

   Lucrurile pe care mi le spuneai.

   Te-am uitat, în fine,

   Nu mă mai gândesc la tine.

   N-aș putea spune

   Cu siguranță azi

   Dacă ochii tăi erau albaștri sau verzi.

   Te-am uitat, în fine,

   Nu mă mai gândesc la tine.

 

   M-am săturat

   Să mă gândesc la tine

   Îți spun, m-am săturat

   Să mă gândesc la tine...

   La tine.. la tine.. la tine..

 

   Melodia languroasă, vocea adâncă de aur a negresei avea un efect puternic. Te hipnotiza, te vrăjea. Chiar și ospătarii îl simțeau. Întreaga sală era cu ochii îndreptați spre ea, hipnotizată de adânca emoție pe care i-o insufla, picurând-o până la saturație.

   Un ospătar trecu încet în jurul mesei umplând paharele, murmurând „șampanie” pe un ton jos, dar toată atenția era concentrată asupra petei de lumină strălucitoare, asupra femeii ai cărei strămoși rămăseseră undeva în Africa, ea continuând să cânte cu vocea ei catifelată:

 

   Te-am uitat, în fine,

   Nu mă mai gândesc la tine.

   O, ce minciună

   Mă voi gândi la tine... la tine... la tine...

 

   Până voi muri.

 

   Aplauzele izbucniră frenetic. Luminile se aprinseră. Barton Russell se înapoie și se așeză în scaunul său.

   - E mare, strigă Tony.

   Dar cuvintele lui fură întrerupte de țipătul Lolei.

   - Priviți... priviți.

   Și-atunci văzură cu toții cum Pauline Weatherby căzuse cu capul pe masă.

   Lola țipă:

   - A murit... exact ca Iris... ca Iris la New York.

   Poirot sări din scaun, făcându-le semn celorlalți să stea pe loc. Se aplecă peste trupul prăbușit pe masă, ridică încet o mână inertă ca să-i ia pulsul.

   Fața sa se făcu albă și sumbră. Ceilalți îl priveau. Erau ca paralizați, căzuți în transă.

   Poirot dădu încet din cap.

   - Da, a murit, la pauvre petite. Și eu stăteam lângă ea! Ah! Dar de data aceasta ucigașul n-o să scape.

   Barton Russell, pământiu la față, murmură:

   - Exact ca Iris... Ea a văzut ceva, Pauline a văzut ceva în noaptea aceea... Numai că nu era sigură... Mi-a spus că nu era sigură... Trebuie să chemăm poliția... O, doamne, micuța Pauline.

   Poirot spuse:

   - Unde este paharul ei?

   Îl duse la nas.

   - Da, miros de cianură. Un miros de migdale amare... aceeași metodă, aceeași otravă...

   Îi luă geanta.

   - Să ne uităm în geanta ei.

   Barton Russell strigă:

   - Doar nu credeți că și asta-i tot sinucidere? Pe viața mea!

   - Așteptați, îi ceru Poirot. Nu, aici nu-i nimic. Știți, luminile s-au aprins prea repede, încât ucigașul n-a avut timp. Așadar, otrava se află încă la el.

   - Sau la ea, spuse Carter.

   Se uita la Lola Valdez.

   Ea șuieră printre dinți:

   - Ce vrei să spui, ce insinuezi? C-am omorât-o eu, asta nu-i adevărat, nu este adevărat, de ce aș face eu un asemenea lucru?

   - Te îndrăgostiseși de Barton Russell la New York. Am auzit că așa se bârfea. Frumoasele argentiniene sunt vestite pentru gelozia lor.

   - O grămadă de minciuni. Și eu nu sunt din Argentina. Sunt din Peru. Ah, te scuip în față. Te... și ea o dădu pe spaniolă.

   - Vă rog să faceți liniște, strigă Poirot. Vreau să vorbesc eu.

   Barton Russell spuse hotărât:

   - Toată lumea trebuie percheziționată.

   Poirot spuse calm.

   - Non, non, nu este necesar.

   - Cum adică, nu este necesar?

   - Eu, Hercule Poirot, știu. Eu văd cu ochii minții. Și-am să vorbesc! Domnule Carter, vreți să ne arătați pachetul din buzunarul de la piept?

   - Nu-i nimic în buzunarul meu. Ce dracu`...

   - Tony, prietene, vrei să fii atât de bun...

   Carter țipă:

   - Du-te dracului...

   Tony îi sustrase pachetul, înainte ca acesta să se poată apăra.

   - Poftiți, domnule Poirot, e așa cum ați spus!

   - E o minciună mârșavă, strigă Carter.

   Poirot ridică pachetul și citi eticheta.

   - Cianură de potasiu. Cazul e încheiat.

   Se auzi vocea gravă a lui Barton Russell.

   - Carter! Am fost convins tot timpul. Iris te iubea. Voia să plece împreună cu tine. Nu voiai scandal de dragul prețioasei tale cariere, așa încât ai otrăvit-o. O să atârni în ștreang, șarpe veninos.

   - Liniște!

   Vocea lui Poirot sună fermă și autoritară.

   - Încă nu am terminat. Eu, Hercule Poirot, am ceva de spus. Prietenul meu de aici, Tony Chapell, mi-a spus când am venit că sunt în căutarea unei crime. Asta e pe jumătate adevărat. Mă gândeam la crimă, dar am venit să preîntâmpin o crimă. Și am împiedicat-o. Ucigașul a plănuit-o bine, dar Hercule Poirot a fost cu un pas înaintea lui. El a trebuit să gândească repede și să-i șoptească iute ceva la ureche domnișoarei, când luminile s-au stins. Ea e spirt de deșteaptă, mademoiselle Pauline; și-a jucat bine rolul. Mademoiselle, vrei să fii așa de bună și să ne arăți că nu ești moartă?

   Pauline se ridică. Începu să râdă cu poftă.

   - Învierea Paulinei, spuse ea.

   - Pauline, draga mea.

   - Tony!

   - Iubirea mea!

   - Scumpule!

   Barton Russell se uita cu gura căscată.

   - Nu... nu înțeleg...

   - Am să vă ajut să înțelegeți, domnule Barton Russell. Planul dumneavoastră a eșuat.

   - Planul meu?

   - Da, planul dumneavoastră. Cine era singurul om care avea un alibi cât timp a fost întuneric? Cel care a plecat de la masă - dumneavoastră, domnul Barton Russell. Dar, v-ați întors, învăluit de întuneric, ați dat roată mesei cu o sticlă de șampanie, umplând paharele, i-ați pus cianură în paharul Paulinei și ați lăsat să cadă pachetul pe jumătate gol în buzunarul lui Carter, în timp ce v-ați aplecat peste el ca să luați un pahar. O, da, e ușor să joci rolul unui ospătar în beznă când atenția tuturor este îndreptată în altă parte. Acesta a fost adevăratul motiv pentru petrecerea din seara asta. Cel mai sigur loc de a comite o crimă este în mijlocul mulțimii.

   - De ce, de ce naiba să vreau eu s-o omor pe Pauline?

   - S-ar putea întâmpla să fie o problemă de bani. Soția v-a lăsat ca tutore al surorii ei. Ați menționat aici acest lucru. Pauline are 20 de ani. La 21 de ani, sau când se va căsători, trebuie să dați socoteală de felul cum i-ați administrat averea. Cred că nu v-ați putea justifica. Ați făcut speculații cu banii ei. Nu știu, domnule Barton Russell dacă v-ați ucis soția în același mod sau dacă sinuciderea ei v-a sugerat ideea acestei crime, dar știu că în seara aceasta v-ați făcut vinovat de încercare de omucidere. Rămâne la latitudinea domnișoarei Pauline dacă vrea să vă dea în judecată.

   - Nu, spuse Pauline. Să nu-l mai văd și să plece din țara asta. Nu vreau scandal.

   - Ați face bine să vă evaporați rapid, domnule Barton Russell și vă sfătuiesc să aveți grijă în viitor.

   Barton Russell se ridică cu fața congestionată.

   - Iadul să te mănânce, pușlama de belgian prăpădit care-ți bagi coada unde nu-ți fierbe oala.

   Plecă furios.

   Pauline oftă.

   - Domnule Poirot ați fost minunat...

   - Dar, dumneata mademoiselle ai fost uimitoare. Să verși jos șampania, să te prefaci moartă cu atâta naturalețe.

   - Aoleu, se cutremură ea, mă faceți să mă-nfior.

   El spuse cu blândețe:

   - Dumneavoastră mi-ați telefonat, nu-i așa?

   - Da.

   - De ce?

   - Nu știu. Eram îngrijorată și înfricoșată fără să știu prea bine de ce. Barton mi-a spus că va da petrecerea asta ca să comemoreze moartea lui Iris. Mi-am dat seama că se gândise la un plan, dar că n-o să-mi spună despre ce era vorba. El arăta așa de ciudat și frământat încât am simțit că s-ar putea întâmpla ceva teribil, numai că, bineînțeles, nu m-am gândit niciodată că avea intenția să mă bage în mormânt tocmai pe mine.

   - Și, mademoiselle?

   - Auzisem vorbindu-se de dumneavoastră. M-am gândit că dacă aș reuși să vă aduc doar aici, aș putea să previn ceva. Mi-am închipuit că fiind străin, dacă aș suna și m-aș preface că sunt în pericol și aș învălui totul în mister...

   - V-ați gândit că melodrama mă va atrage? Asta m-a pus pe gânduri. Mesajul în sine era ceea ce se numește un „bogus” - nu suna real. Dar teama din voce era adevărată. De aceea am venit și ați negat foarte categoric că mi-ați trimis vreun mesaj.

   - Trebuia. Și-apoi, nu voiam să știți că eu am telefonat.

   - Ah, dar eram aproape sigur de asta! Nu chiar de la început. Dar foarte curând mi-am dat seama că singurele persoane care știau despre irișii galbeni de pe masă erați dumneavoastră sau domnul Barton Russell.

   Pauline dădu din cap afirmativ.

   - L-am auzit comandând să fie puși pe masă, explică ea. Lucrul acesta și faptul că a mai cerut o masă pentru 6 persoane, din moment ce știam că aveau să vină numai 5, mi s-au părut suspecte.

   Se opri mușcându-și buza.

   - Și ce-ați mai bănuit, mademoiselle?

   Ea spuse încet:

   - Mi-a fost teamă că i se va întâmpla ceva domnului Carter.

   Stephen Carter tuși. Fără grabă, dar destul de hotărât se ridică de la masă.

   - Da... Hm... Trebuie... Vă mulțumesc, domnule Poirot. Vă rămân foarte îndatorat. Sunt sigur că o să mă scuzați că plec. Întâmplările din seara asta au fost cam neplăcute.

   Uitându-se după silueta lui care se îndepărta, Pauline izbucni violent:

   - Îl urăsc. Întotdeauna m-am gândit că din cauza lui Iris s-a sinucis. Sau poate Barton a omorât-o. O, totu-i atât de groaznic...

   Poirot îi spuse blând:

   - Nu vă mai gândiți, mademoiselle... Uitați.. Lăsați trecutul... Gândiți-vă numai la prezent...

   Pauline murmură:

   - Da, aveți dreptate...

   Poirot se întoarse către Lola Valdez.

   - Seniora, odată cu căderea nopții am devenit mai curajos. Ați dansa cu mine acum?

   - O, cum nu. Sunteți... mustăcios ca o pisică, domnule Poirot. Insist să dansez cu dumneavoastră.

   - Sunteți foarte bună, seniora.

   Tony și Pauline au fost lăsați singuri. Ei s-au aplecat unul către celălalt peste masă.

   - Dragă Pauline.

   - O, Tony, am fost toată ziua o nesuferită și o arțăgoasă și o zgripțuroaică. Poți să mă ierți?

   - Scumpa mea! Din nou melodia noastră. Hai să dansăm.

   Dansau, zâmbindu-și, murmurând încet:

 

   Nimic nu te face mai nenorocit decât iubirea,

   Nimic nu te face mai trist ca iubirea,

   Mai abătut,

   Mai sentimental,

   Mai plin de temperament,

   Mai pătimaș,

   Nimic mai mult decât iubirea

   Nu te face să te prăbușești.

 

   Nimic nu te răscolește mai mult ca iubirea,

   Nimic nu te face mai nebun ca iubirea,

   Mai insistent,

   Mai posesiv,

   Sinucigaș,

   Ucigaș,

   Nimic nu-i ca iubirea,

   Nimic nu-i ca iubirea... 

 

SFÂRȘIT

 În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voință politică al liderilor din cele două principate românești (Moldova și Țara Românească) și prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Floarea de magnolie, Agatha Christie

     Vincent Easton aștepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat.

   Își spuse în sinea lui: „Câți bărbați au așteptat aici o femeie care n-a venit?”

   Un gând năpraznic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Știa el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei - ființa frumoasă, veselă care era soția lui Richard Darrell și cealaltă - tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer`s Close.

   Ca o floare de magnolie - așa îi apărea ea în gând - poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceața parfumului florilor de magnolie și una sau două petale, precum catifeaua, aromate, căzură plutind, așternându-se cu fața în sus care arăta atât de albă, atât de moale și atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie - exotică, parfumată, misterioasă.

   Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Și-acum o aștepta să vină la el pentru totdeauna.

   Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă așa ceva? Însemna să renunțe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă așa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo 9 zile de uimire generală, de scandal cu mari implicații care nu va fi niciodată uitat cu desăvârșire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri - un divorț discret, spre exemplu.

   Dar ei nu se gândiseră nicio clipă la așa ceva, cel puțin el nu. Dar ea? se întrebă el. Nu știuse niciodată despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit - unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viață să-i ofere, după strălucirea Londrei? Și totuși, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simțea nevoia să-i ceară să vină.

   Ea consimțise foarte liniștită, fără ezitări sau proteste, ca și cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.

   - Mâine? întrebase el amețit, aproape fără să-i vină a crede.

   Și ea promisese pe tonul acela blând, sfârșit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societății.

   Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant - un șuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de fațetel. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniștea înnegurată a unei perle - o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.

   Ea promisese. Și-acum el o aștepta să-și îndeplinească promisiunea.

   Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.

   Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînțeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se așteptase vreodată la așa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obișnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.

   Simțea că-l cuprinde furia și amărăciunea frustrărilor.

   Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil.

   Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea eternitatea în față. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuță neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feței.

   Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:

   - Deci ai venit, ai venit. În cele din urmă!

   - Desigur.

   Cât de calm suna vocea ei!

   - Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna și respirând greu.

   Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoși. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil. 

   - De ce?

   El nu răspunse. În schimb, se întoarse într-o parte și opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp.

   Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială și grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat și casele cafenii din sudul Londrei defilau prin fața lor.

 

II

 

   Theodora Darrell stătea în fața lui. Deci, era cu el.

   Și el cât de neîncrezător dusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise să creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparțină vreodată.

   Acum așteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colț liniștită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecați, genele lungi, negre, mângâiau pomeții pufoși ai obrajilor.

   El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândește? La mine? La soțul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăște sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu știu. N-am să știu niciodată. O iubesc și nu știu nimic despre ea - nici ce gândește, nici ce simte”.

   Gândurile lui se învârteau în jurul soțului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulțime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soții lor, despre cât de neînțelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase.

   Vincent Easton reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri.

   Doar cu câteva excepții, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell.

   Eeaston știa despre el ceea ce cunoșteau toți. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toți îl plăceau pe Darrell. Soția lui a părut să fie întotdeauna în relații excelente cu el. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu și-ar fi mărturisit amărăciunile în public.

   N-au schimbat nicio vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună prin grădină, în tăcere, umăr lângă umăr și el simțise tremurul slab care o cuprinsese la atingerea lui, nu fusese niciun fel de explicație, niciun fel de definire a situației lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o ființă mută, vibrând, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumusețea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soțul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-și asigure iubitul și pe ea însăși că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.

   Dar acum, conspirația tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu știa nimic despre ființa asta stranie care-și lega de bună voie viața de a lui. Se temea.

   Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă și puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din fața lui. Simți din nou acel tremur slab care o cuprindea și îi căută mâna. Se aplecă mai mult și o sărută prelung, fără grabă. Simți răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei și fu mulțumit.

   Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu voia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Și atunci spuse pe un ton ușor ironic:

   - Ești foarte tăcută.

   - Da?

   - Da.

   Așteptă 1 minut, apoi spuse pe un ton mai grav:

   - Ești sigură că... nu regreți?

   Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.

   - O, nu!

   El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.

   - La ce te gândești? Vreau să știu.

   În șoaptă răspunse:

   - Cred că mi-e frică.

   - Frică?

   - De fericire.

   Atunci el o luă în brațe, o strânse la pieptul lui și o sărută pe față și pe gât.

   - Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.

   Răspunsul ei era în îmbrățișarea trupului său, în abandonul buzelor sale.

   Apoi se întoarse în colțul său. Luă o revistă; și ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci își zâmbeau.

   Sosiră la Dover imediat după ora 5. Urmau să petreacă noaptea acolo și să traverseze spre continent în ziua următoare.

   Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ținea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele și s-au retras.

   Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară. În clipa următoare erau unul în brațele celuilalt.

   Se auzi o bătaie în ușă și se îndepărtară.

   - Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.

   Theo zâmbi.

   - Nu cred, spuse ea blând.

   Așezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva și se retrase.

   Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.

   - Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? întrebă el.

   Theo stătea în capul oaselor înțepenită pe sofa. Privea înainte cu ochii cerniți și fața avea o paloare cadaverică.

   Vincent se repezi la ea.

   - Ce e, iubito?

   În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.

   Vincent apucă ziarul. Citi: „Eșec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deși avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să știe. Se uită întrebător la Theo.

   - Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.

   - Soțul tău?

   - Da.

   Vincent se uită din nou la ziar și citi informația proaspăt tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „Faliment neașteptat”, „urmează serioase revelații”, „alte firme afectate”, îl surprinseră neplăcut.

   Întrerupt de un zgomot, ridică privirea.

   Theo își aranja pălărioara ea neagră în fața oglinzii. Ea se întoarse. Se uită țintă în ochii lui.

   - Vincent, trebuie să mă duc la Richard.

   El sări în sus.

   - Theo, nu fi absurdă.

   Ea repetă mecanic.

   - Trebuie să mă duc la Richard.

   - Dar, draga mea...

   Arătă cu mâna spre ziarul de pe dușumea.

   - Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.

   - L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.

   Clătină din cap cu tristețe.

   - Nu înțelegi. Trebuie să mă duc la Richard.

   Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o ființă atât de moale, de docilă, putea să fie așa de intransigentă.

   La început, nu îl contrazise. Îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în brațele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele, dar, deși gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simțea la ea ceva îndepărtat și de neînvins care rezista rugăminților sale.

   În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul și obosit de încercările zadarnice. După rugăminți îi făcu reproșuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Și astea le ascultă în liniște, fără să protesteze, cu fața mută și îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească și s-o jignească.

   Și puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roșu, pufos.

   Theodora stătea lângă ușă, o umbră neagră cu o față albă.

   Totul se terminase. Spuse încet:

   - La revedere, Vincent.

   El nu răspunse.

   Ușa se deschise și se închise din nou.

 

III

 

   Familia Darrell locuia într-o casă din Chelsea - o casă din lumea veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii. În fața casei creștea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuși, o magnolie.

   Theo se uită în sus la ea, 3 ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.

   Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace și încolo prin cameră - un om tânăr, cu o față frumoasă și o expresie neliniștită. Scoase o exclamație de ușurare când ea intră.

   - Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ți-ai luat bagajul și că ai plecat undeva afară din oraș.

   - Am văzut știrile și m-am întors.

   Richard Darrell o luă de după umeri și o trase spre canapea. Se așezară unul lângă altul. Theo se aliberă din strânsoarea brațului de o manieră care părea perfect naturală.

   - Cât de rău stai, Richard? întrebă ea liniștită.

   - Cât de rău se poate. Și asta spune totul.

   - Povestește-mi!

   El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea și-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să știe că, din când în când, camera se încețoșa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în fața ochilor ei.

   Cu toate astea, reuși să asculte destul de clar. El se întoarse și se așeză pe canapea lângă ea.

   - Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.

   Theo aprobă din cap, gânditoare.

   - O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu stau chiar așa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.

   - O! Exact! Da.

   Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat.

   Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”

   - Nu mai e nimic, Richard? îl întrebă ea cu blândețe. Ceva mai rău?

   El ezită doar o clipă:

   - Mai rău? Ce să fie?

   - Nu știu, spuse Theo.

   - O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă.

   O luă deodată de după umeri.

   - Îmi pare bine că ești aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce ești aici. Orice altceva s-ar întâmplat, te am pe tine, nu-i așa?

   Ea răspunse încet:

   - Da, mă ai pe mine.

   Și de data asta, ea îi lăsă brațul pe umeri. El o sărută și o trase la pieptul său, ca și cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.

   - Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat și ea răspunse ca înainte:

   - Da, Richard.

   De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.

   - Sunt extenuat, spuse el. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu știu ce-aș face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soție e o soție, nu-i așa?

   Ea nu răspunse, doar își plecă aprobator capul.

   Își puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.

   Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”

   În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos și-l mângâie încet, cum numai o mamă știe să-și aline fiul.

   Richard murmură vag:

   - Totul o să fie în ordine, acum că ești aici. N-o să mă părăsești.

   Începu să răsufle încet și egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.

   Dar ochii ei priveau pierduți în întunericul din față, fără să vadă nimic.

 

   - Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? întrebă Theodora.

   Asta se întâmpla 3 zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.

   Richard tresări și se înroși.

   - Nu-nțeleg ce vrei să spui, pară el.

   - Chiar?

   Îi aruncă scurt o privire.

   - Sunt, desigur, unele detalii.

   - Nu crezi c-ar trebui să știu totul, dacă vrei să te ajut?

   O privi în mod ciudat.

   - Ce te face să crezi că vreau să mă ajuți?

   Era puțin uimită.

   - Dragul meu Richard, sunt soția ta.

   El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.

   - Sigur că ești, Theo. Și o soție frumoasă. Nu suport femeile urâte.

   Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.

   - Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el. Mai e ceva.

   Se întrerupse.

   - Și?

   - E așa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele rețin aspectele negative, imaginându-și că un lucru este așa cum nu este de fapt.

   Theo nu spuse nimic.

   - Înțelegi, continuă Richard, legea e un lucru și ceea ce este bine și rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă și cinstită, dar legea o interpretează altfel. În 9 cazuri din 10 totul se dovedește a fi în regulă și a zecea oară, ei bine, dai în bară.

   Theo începea să înțeleagă. Se gândi: „De ce nu mă surprinde? Am știut întotdeauna, undeva, acolo înăuntru, că el nu acționa corect!”

   Richard continua să vorbească. Se explica în extenso.

   Theo era mulțumită că el învăluia adevăratele detalii ale afacerii în această mantie de vorbărie goală. Problema privea o mare parte dintr-o proprietate sud-africană. Ceea ce făcuse exact Richard n-o interesa să afle. Din punct de vedere moral, o asigura el, totul era corect fără niciun dubiu; din punct de vedere legal, ei bine, era adevărat că neretrăgându-se din afacere, se făcuse pasibil de încălcarea legii.

   În timp ce vorbea, se uita din când în când la soția sa. Era nervos și nu se simțea în largul său. Continua să se scuze și încerca să se explice. Apoi, în cele din urmă, într-un exces de justificări, clacă. Poate ochii lui Theo, o clipă disprețuitori, produseseră efectul acesta. Se aruncă într-un scaun lângă șemineu, cu capul în mâini.

   - Asta-i, Theo, spuse el dărâmat. Ce hotărâre iei?

   Imediat ea se duse la el și, îngenunchind lângă scaun, își lipi fața de a lui.

   - Ce se poate face, Richard? Ce putem face?

   O luă în brațe.

   - Vorbești serios? O să mă susții?

   - Desigur, dragul meu, desigur.

   Mișcat de sinceritatea ei, spuse fără voia lui:

   - Sunt un hoț, Theo. Asta înseamnă de fapt, despuiat de limbajul pretențios, pur și simplu un hoț.

   - Atunci sunt soția unui hoț, Richard. Ne vom scufunda sau vom înota împreună.

   Rămaseră tăcuți pentru o clipă. Deodată, Richard își recăpătă ceva din maniera sa degajată.

   - Știi, Theo, am un plan, dar o să vorbim despre el mai târziu. Se apropie ora cinei. Trebuie să mergem să ne schimbăm. Pune-ți pe tine chestia aia a ta crem, cum îi spune, știi - modelul callot.

   Theo ridică din sprâncene întrebătoare.

   - Pentru o seară acasă?

   - Da, da, știu. Dar îmi place. Îmbrac-o, e o minunăție. Îmi vine buna dispoziție când te văd că arăți splendid.

   Theo coborî la cină în rochia callot. Era o creație din brocart crem, cu un fir subțire auriu în țesătură și o nuanță de roz-pal care-i dădea căldură cremului. Avea un decolteu îndrăzneț, prelung în spate și nimic nu ar fi fost mai bine croit ca să-i pună în valoare uluitoarea albeață a gâtului și a umerilor. Era cu adevărat acum o floare de magnolie.

   Ochii lui Richard rămaseră ațintiți asupra ei, cu expresia unei calde admirații.

   - Fată dragă. Știi, arăți pur și simplu uimitor în rochia asta.

   Se duseră la cină. În timpul serii, Richard cu nervos și nu semăna cu el însuși, glumea și râdea de orice prostie, ca și cum încerca în van să facă vânt grijilor. În câteva rânduri, Theo încercă să-l aducă înapoi la subiectul pe care-l discutaseră mai înainte, dar el se îndepărta cu abilitate.

   Apoi, deodată, când ea se ridică să se ducă la culcare, el reveni la subiect.

   - Nu, nu pleca încă. Vreau să-ți spun ceva. Știi, în legătură cu afacerea asta mizerabilă.

   Ea se așeză din nou.

   Richard începu să vorbească repede. Cu puțin noroc totul s-ar putea mușamaliza. El își acoperise urmele cu destulă ingeniozitate. Atât timp cât anumite documente nu ajung în mâinile adresantului...

   Se opri intenționat.

   - Documente? întrebă Theo perplexă. Vrei să spui că le vei distruge?

   Richard făcu o grimasă.

   - Le-aș distruge dac-aș pune mâna pe ele. Asta-i încurcătura dracului!

   - La cine sunt atunci?

   - La un om pe care-l cunoaștem amândoi, Vincent Easton.

   O exclamație foarte slabă îi scăpă lui Theo. Ea încercă să și-o înăbușe, dar Richard o observase.

   - Am bănuit c-a știut tot timpul ceva despre afacere. De aceea l-am invitat aici de câteva ori. Poate-ți amintești că te-am rugat să fii drăguță cu el?

   - Îmi amintesc, răspunse Theo.

   - Nu știu cum se face, dar se pare că n-am reușit deloc să intru în relații prietenești cu el. Nu știu de ce. Dar el te place. Aș zice că te place chiar foarte mult.

   Theo spuse pe un ton foarte clar:

   - Da.

   - Ah! exclamă Richard încântat. Asta-i bine. Acum înțelegi ce urmăresc. Sunt convins că dacă te duci la Vincent Easton și-i ceri să-ți dea documentele alea, el n-o să te refuze. Ești o femeie drăguță, știi, chestii de genul ăsta.

   - Nu pot să fac asta, spuse Theo repede.

   - Prostii.

   - Nici nu vreau să aud.

   Pete roșii îi apărură încet lui Richard pe față. Ea vedea cât de furios devenea.

   - Fată dragă, am impresia că nu prea îți dai seama cum stăm. Dacă treaba iese la iveală, sunt pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Asta înseamnă ruină, oprobriu public.

   - Vincent Easton nu va folosi documentele acelea împotriva ta. Sunt sigură de asta.

   - Nu despre asta e vorba. El poate că nu-și dă seama că documentele mă incriminează. Asta-i numai în legătură cu... afacerile mele, cu cifrele pe care le vor descoperi. O! Nu pot să intru în detalii. Mă va ruina fără să știe ce facă dacă cineva nu-i explică situația.

   - Poți s-o faci tu însuți. Scrie-i!

   - Ei bravo, la ce-o să folosească asta! Nu, Theo, avem o singură cale de ieșire. Tu ești cartea mea câștigătoare. Tu ești soția mea. Trebuie să mă ajuți. Du-te la Easton în seara asta...

   Un țipăt înăbușit izbucni din pieptul femeii.

   - Nu noaptea. Poate mâine.

   - Doamne, Theo, nu-ți dai seama cum stau lucrurile. Mâine poate fi prea târziu. Dacă te-ai duce acum, imediat, la apartamentul lui Easton...

   El o văzu tresărind, dând înapoi și încercă s-o încurajeze.

   - Știu, fată dragă, știu. Trebuie să faci un lucru murdar. Dar e pe viață sau pe moarte. Theo, n-o să mă lași tocmai acum? Ai spus c-ai face orice să mă ajuți.

   Theo se auzi vorbind fără voia ei, pe un ton aspru, sec.

   - Nu asta. Am motive.

   - E pe viață sau pe moarte, Theo. Vorbesc serios! Privește!

   Trase un sertar de la birou și scoase un revolver. Dacă era ceva teatral în gestul lui, ea nu observă.

   - Ori te duci, ori mă împușc. Nu pot să fac față dezonoarei. Dacă nu faci ce-ți cer, voi fi un om mort până mâine dimineață. Îți jur solemn că ăsta-i adevărul.

   Theo scoase un țipăt răgușit.

   - Nu, Richard, nu fă asta!

   - Atunci, ajută-mă.

   Aruncă revolverul pe masă și îngenunche lângă ea.

   - Theo, dragă, dacă mă iubești, dacă m-ai iubit vreodată, fă asta pentru mine. Ești soția mea, Theo, n-am pe nimeni altcineva.

   Îi auzea vocea, murmurând rugătoare, implorând-o. Și, în cele din urmă, Theo își auzi propria voce spunând:

   - Foarte bine, da!

   Richard o conduse până la ușă și o băgă într-un taxi.

 

IV

 

   - Theo!

   Vincent Easton sări în picioare fericit, fără să-și creadă ochilor. Ea stătea în ușă. Capa ei de hermină albă îi atârna pe umeri.

   „Niciodată”, se gândi Easton, „nu arătase atât de frumoasă”.

   - Ai venit, totuși.

   Theo întinse o mână ca să-l oprească, în timp ce el se îndrepta spre ea.

   - Nu, nu Vincent, nu e ceea ce crezi tu.

   Vorbi încet, grăbit.

   - Am venit trimisă de bărbatu-meu. El crede că sunt niște documente care i-ar putea face rău. Am venit să te rog să mi le dai.

   Vincent stătea liniștit, uitându-se la ea. Apoi izbucni în râs.

   - Deci asta-i, da? Mi s-a părut că „Hobson, Jekyll and Lucas” îmi suna cunoscut, dar n-am putut să-mi dau seama atunci. Nu știam că soțul tău avea vreo legătură cu firma. Treburile merg prost acolo de la o vreme. Am fost trimis să cercetez afacerea. Am bănuit niște nereguli. Nu m-am gândit niciodată la omul din vârful piramidei.

   Theo nu spuse nimic. Vincent se uită la ea curios.

   - Pentru tine asta nu contează? întrebă el. Că.. hai s-o spunem pe șleau, că soțul tău e un escroc?

   Ea dădu din cap că nu.

   - Asta mă face mat, spuse Vincent.

   Apoi adăugă liniștit:

   - Vrei să aștepți un minut, două? Să aduc documentele.

   Theo se așeză pe un scaun. El se duse în camera cealaltă. Se întoarse imediat și-i dădu în mână un mic pachet.

   - Mulțumesc, spuse Theo. Ai un chibrit?

   Luând cutia de chibrituri pe care i-o întinse, ea îngenunche lângă cămin. Când hârtiile ajunseră o grămăjoară de scrum, ea se ridică.

   - Mulțumesc, spuse ea din nou.

   - N-ai pentru ce, răspunse el formal. Să-ți chem un taxi.

   Îi deschise ușa de la mașină și o văzu plecând. O întrevedere scurtă, stranie, formală. După prima, nici nu îndrăzniseră măcar să se uite unul la altul. Bine, deci ăsta era sfârșitul. Avea să plece în străinătate, să încerce să uite.

   Theo se aplecă în față și vorbi cu taximetristul. Nu se putea întoarce imediat la casa din Chelsea. Îi trebuia un respiro. Reîntâlnirea cu Vincent o tulburase groaznic. Numai dacă... numai dacă. Dar îți adună gândurile. Iubire pentru soțul ei nu mai simțea, dar îi datora loialitate. El se afla la ananghie, ea trebuia să-i fie alături. Orice făcuse, el o iubea; jignirea lui fusese comisă împotriva societății, nu împotriva ei.

   Taxiul o luă la întâmplare prin străzile largi din Hampstead. Ieșiră în câmp și o briză rece de aer înviorător îi mângâie obrajii. Acum își revenise. Taxiul se înapoi în grabă spre Cheslea.

   Richard ieși s-o întâmpine în hol.

   - Ei, întrebă el, ți-a luat mult timp.

   - Zău?

   - Da, foarte mult timp. E totul... în ordine?

   El o urmă, cu o privire vicleană în ochi. Mâinile îi tremurau.

   - E... e totul în ordine, da? întrebă din nou.

   - Le-am ars eu însămi.

   - O!

   Intră în birou și se aruncă într-un fotoliu mare. Fața îi era cadaverică și tot trupul chircit de oboseală.

   Se gândi: „Numai dacă aș putea să mă duc acum la culcare și să nu mă mai trezesc niciodată!”

   Richard o cerceta. Îi arunca mereu câte o privire, una timidă, alta pe furiș. Ea nu observă nimic. Era pe altă lume.

   - Totul a mers bine, da?

   - Ți-am spus.

   - Ești sigură că erau documentele care trebuiau? Te-ai uitat?

   - Nu.

   - Atunci...

   - Sunt sigură, îți spun. Nu mă plictisi, Richard. Nu mai pot să suport nimic în noaptea asta.

   Richard se mișca nervos.

   - Nu, nu. Văd.

   Se agita prin cameră. Deodată veni spre ea, puse mâna pe umărul ei. Ea i-o dădu la o parte.

   - Nu m-atinge.

   Încercă să râdă.

   - Îmi pare rău, Richard. Sunt cu nervii la pământ. Simt că nu pot să suport să fiu atinsă.

   - Știu. Înțeleg.

   Din nou începu să patruleze prin cameră.

   - Theo, izbucni el deodată. Îmi pare al dracului de rău.

   - Poftim?

   Ea ridică privirea, tresărind ușor.

   - N-ar fi trebuit să te las să te duci acolo la ora asta din noapte. Nu m-am gândit niciodată că vei fi supusă unei... neplăceri.

   - Neplăcere?

   Ea râse. Cuvântul păru s-o amuze.

   - Tu nu știi! O, Richard, tu nu știi!

   - Ce să nu știu?

   Ea spuse foarte grav, uitându-se drept în față:

   - Ce m-a costat noaptea asta.

   - Doamne! Theo! N-am vrut niciodată... tu... tu ai făcut-o pentru mine? Porcul! Theo... Theo... N-aș fi crezut. N-aș fi putut bănui. Doamne!

   Îngenunchease lângă ea, bâlbâindu-se, o cuprinse în brațe și ea se întoarse și eu uită la el ușor surprinsă, ca și cum cuvintele lui îi reținuseră, în sfârșit, cu adevărat atenția.

   - N-am... n-am vrut niciodată...

   - N-ai vrut ce, Richard?

   Tonul ei îl făcu să tresară.

   - Spune-mi. Ce n-ai vrut tu niciodată?

   - Theo, să nu vorbim despre asta. Nu vreau să știu. Nu vreau să mă gândesc niciodată.

   Ea se uita la el, complet trează acum, cu toate simțurile în alertă. Cuvintele ei sunară clar și răspicat:

   - N-ai vrut niciodată... Ce crezi că s-a întâmplat?

   - Nu s-a întâmplat, Theo. Să spunem că nu s-a întâmplat.

   Dar ea îl privea încă țintă până când adevărul începu să i se desfășoare încet în față.

   - Tu crezi că...

   - Nu vreau...

   Ea îl întrerupse:

   - Tu crezi că Vincent Easton a cerut un preț pentru scrisorile alea? Tu crezi că eu... l-am plătit?

   Richard spuse slab și neconvingător:

   - Nu... nu mi-am închipuit niciodată că este un astfel de om.

 

V

 

   - Nu ți-ai închipui?

   Se uita la el pătrunzător. Își lăsă ochii în jos în fața ei.

   - De ce mi-ai cerut să mă îmbrac cu rochia aceasta? De ce m-ai trimis acolo singură la ora asta din noapte? Ai ghicit că... ținea la mine. Ai vrut să-ți salvezi pielea, cu orice preț, chiar cu prețul cinstei mele.

   Ea se ridică.

   - Acum înțeleg. Ai urmărit aceasta încă de la început, sau cel puțin ai văzut în ea o posibilitate și asta nu te-a făcut să șovăi.

   - Theo...

   - Nu poți s-o negi. Richard, credeam că te cunoșteam bine. Mi-am dat seama aproape de la început că nu erai așa de corect cum te consideră lumea. Dar mi-am închipuit că ești corect cu mine.

   - Theo...

   - E ceva neadevărat în ceea ce spun?

   Tăcea, deși ar fi vrut s-o contrazică.

   - Ascultă, Richard. Trebuie să-ți spun ceva. Acum 3 zile când necazul ăsta te-a trăznit, servitorii ți-au spus c-am plecat în provincie. Era numai parțial adevărat. Fugisem cu Vincent Easton...

   Richard scoase un sunet nearticulat. Ea întinse mâna să-l oprească.

   - Așteaptă. Eram la Dover. Am văzut ziarul... Mi-am dat seama ce se întâmplase. Atunci, după cum știi, m-am întors.

   Ea se opri.

   Richard o prinse de încheietura mâinii. Privirea ochilor lui o ardea.

   - Te-ai întors... la timp!

   Theo râse puțin, cu amărăciune.

   - Da, m-am întors, așa cum spui tu „la timp”, Richard.

   Soțul îi dădu drumul la mână. Stătea lângă șemineu, cu capul pe spate. El arăta frumos, cu o înfățișare nobilă.

   - În acest caz, zise el, te pot ierta.

   - Eu nu pot.

   Cele 3 cuvinte răsunară răspicat. Avut efectul unei bombe într-o cameră liniștită. Richard porni spre ea, holbându-se, cu maxilarul căzut, arătând aproape comic.

   - Tu... ce... ce-ai spus, Theo?

   - Am spus că eu nu pot să te iert! Când te-am părăsit pentru un alt bărbat, am păcătuit, poate nu tehnic, dar în intenție, ceea ce este același lucru. Dar dacă am păcătuit, am păcătuit din dragoste. Nici tu nu mi-ai fost credincios de la începutul căsătoriei noastre. O, da, ștu. Asta am iertat, fiindcă am crezut cu adevărat în dragostea ta pentru mine. Dar lucrul pe care l-ai făcut în seara asta este cu totul diferit. Este un lucru urât, Richard - un lucru pe care nicio femeie nu-l iartă. M-ai vândut, propria ta soție, ca să-ți cumperi siguranța!

   Își luă mantia și se îndreptă spre ușă.

   - Theo, bolborosi el, unde te duci?

   Se uită peste umăr la el.

   - Cu toții trebuie să plătim în viața asta, Richard. Pentru păcatul meu trebuie să plătesc în singurătate. Pentru al tău, tu ai scos la mezat lucrul pe care-l iubești și l-ai pierdut!

   - Unde te duci?

   Respiră adânc.

   - Să-mi găsesc libertatea. Nu mai e nimic care să mă lege de locul acesta.

   Auzi ușa închizându-se. Trecură veacuri, sau numai câteva minute? Ceva plutea, lăsându-se ușor la pământ, afară, în fața ferestrei - ultima petală de magnolie, delicată, parfumată, înmiresmată. 

 

SFÂRȘIT