...........................................
3-4
Mâinile lui Pat se lipiră de spatele ei, trăgând-o mai aproape cu o certă pornire posesivă, deși trupurile lor păreau deja topite unul într-altul.
Ea își ținea ochii închiși, dar simțurile îi erau pline de prezența lui. Mirosul săpunului pe care îl folosea el o învăluia, părul aspru de pe piept îi gâdila obrazul prin cămașă, iar zgomotul respirației sale neregulate se amesteca cu bătăile inimii lor.
Mintea ei amesteca imagini confuze despre loc și timp, dar nimic nu conta, atâta vreme cât brațele lor refuzau să rupă îmbrățișarea, trupurile lor se mișcau de parcă ar fi fost unul singur, ca și când ar fi dansat împreună de-o veșnicie și poate chiar așa și era. Ca spirite, dacă nu ca trupuri.
Comuniunea lor fu curmată prea curând. Dusty se simți derutată și însingurată, când brațul lui Pat îi dădu drumul. Îi trebuiră câteva clipe ca să-și dea seama că muzica se oprise. Să fi fost numai asta? Oare melodiile sufletului care-și înfiripaseră murmurul între ei doi fuseseră numai în închipuirea ei?
Muzica reîncepu.
- Acum, că tot ne-am antrenat la dans, ar fi bine să profităm și de asta, îi șopti Pat.
- Să profităm, consimți Dusty, topindu-se din nou în îmbrățișarea lui.
Ea pierdu socoteala melodiilor, știind doar un lucru, că ea și Pat se aflau aproape, mișcându-se în ritmuri senzuale după foamea sufletelor lor, care numai printr-o coincidență se potriveau cu ritmurile exterioare ale muzicii. Respirația lui Pat era blândă și caldă, iar buzele lui păreau să-i atingă creștetul.
Oare era doar o închipuire? Era parte din visurile ei? Oare faptul că îl dorea atât de mult îi provoca iluzii?
Nu-i mai păsa dacă era iluzie sau realitate. Tot ce-și dorea era ca dansurile și pauzele să continue la nesfârșit. Dans și pauză. Dans și pauză. Se simțea ca în rai să fie ținută de acele brațe și să poată privi în sus în ochii aceia în care flăcările străluceau chiar și pe întuneric.
Era pe punctul de a-și da tot restul vieții pentru ritmul acela, când fu trezită de un ghiont. Dusty își ridică privirea și dădu peste ochii tatălui ei, care zâmbeau.
Înainte ca ea să apuce să spună ceva, el dispăru.
- Vrei să mai bei o bere? întrebă Pat.
- Sigur.
Parcă-i era frig fără brațele lui împrejur și se simțea prost pentru că țesuse o vrajă care o fermecase numai pe ea.
- Cred că te-ai ocupat destul de mine ca să-i dai tatei o șansă cu blonda.
- Oho, la asta mă pricep, spuse el râzând și o conduse prin mulțime. Oricând sunt gata să mă sacrific și să țin în brațe o frumoasă doamnă, numai ca să pot ajuta un prieten.
Parte din îngrijorarea și amărăciunea ei se risipiră odată cu râsul lui.
Se opriră la bar și mai comandară două beri, iar Pat le duse până la masă.
- Puteam să mi-o aduc singură, spuse ea, prăbușindu-se în intimitatea umbroasă a separeului.
El îi puse berea în față și apoi se așeză pe latura mesei aflată după colț.
- De ce? Doar sunt valetul tău.
Ea hotărâse să ignore acest lucru toată seara. El de ce nu putea face la fel?
- N-am putea să ne prefacem că nu ești? Cum ar fi dacă ți-aș da în seara asta liber?
El clătină încet din cap, dar nu ca răspuns la întrebarea ei.
- Tot valetul tău sunt, chiar și în seara mea liberă.
Ea îl privi, iar privirea ei îi atingea buzele, mușchii fermi ai obrazului și zăbovea în adâncul tristeții din ochii lui. El îi întoarse privirea pentru o clipă.
- Oare contează chiar atât de mult? întrebă ea.
Mâna lui era atât de aproape, degetele ei se întinseră ca să atingă firele negre de păr de pe dosul ei.
El rezistă atingerii ei un moment, apoi îi acoperi mâna cu a lui. Presiunea era puternică și caldă, și tristă, o strângea pentru că nu putea face altfel. Dar în același timp nu putea nici să continue.
- Cum ar putea să nu conteze? întrebă el.
Ea vru să protesteze și el îi acoperi buzele cu degetul.
Cuprinsă de o dorință prea puternică ca să se lase ignorată și temându-se de protestele lui, ea sărută acel degete și îi zâmbi. El îi întoarse zâmbetul.
- Ești o doamnă nemaipomenită, îi spuse el. Și te respect tot pe atât pe cât îmi place. Dar nu e înțelept să lăsăm să se înfiripe ceva între noi.
- Poate e prea târziu ca să ne mai oprim.
Zâmbetul aproape că îi cuprinse și privirea.
- Înțeleg acum de ce ești așa de bună în munca ta. Nu te dai bătută niciodată, așa-i?
- Nu. Ce-i atât de groaznic în faptul că ne place să fim împreună? Dacă ești valetul meu, înseamnă că nu mai putem râde amândoi?
- Am visat la ceva mai mult decât la a râde împreună cu tine, mărturisi el.
Ea simți forța care creștea în ea. Se aplecă spre el, acoperindu-i cu mâna liberă, mâna.
- Și eu.
Mâinile lui se retraseră brusc, apucând cutia de bere.
- Tu ai uitat care-i scopul jocului și te gândești numai să marchezi goluri.
El nu-și ridică privirea, așa că rată zâmbetul ei.
- Nu sunt decât un valet și tu știi mai bine decât oricine cât câștig. Nu-i destul pentru viitor. Nu-i destul pentru mai mult decât câteva întâlniri ocazionale.
Privirea lui era îndârjită și sălbatică.
- Și să nu-ncerci să-mi propui o mărire de salariu!
Problemele pe care ea nu le văzuse erau acum perfect limpezi.
- Pat, îmi placi. Îmi place compania ta. Nu putem să fim liniștiți și să lăsăm viitorul să-și poarte singur de grijă?
Chipul lui încruntată părea dăltuit în piatră.
- Cred că ar fi mai bine să-mi dau demisia.
- Nu!
- Oi fi eu valet, dar sunt în același timp și bărbat, continuă el.
Vocea lui se transformase într-o șoaptă aspră.
- Acolo, în Europa, toate cele care m-au angajat erau femei în vârstă. Femei drăguțe, cu familii. Nu femei care să fie obiectul viselor mele, așa cum ai devenit tu. Mă gândesc, spre binele tău, că ar fi mai bine să-mi dau demisia.
- Spre binele meu?
Asta era mai rău decât se așteptase.
- A fost prea plăcut acolo, pe ringul de dans, cu tine în brațe. Ce-o să se întâmple dacă într-o bună zi mă las luat de val, așa cum stau întruna singur cu tine?
Ei nu-i venea să creadă ceea ce-l auzea spunând.
- Pat, nu se poate să-ți dai demisia! N-am să te las.
Înainte ca el să apuce să răspundă, tatăl ei se întoarse la masă. Dusty fu pe jumătate bucuroasă și pe jumătate furioasă pentru această întrerupere.
Poate era mai bine așa. Îi dădea un răgaz pentru a se gândi la o modalitate prin care să răzbată până la inima lui Pat. El se simțea atras de ea; cel puțin de asta era sigură acum. N-ar trebui să fie chiar atât de greu să-l facă să treacă la acțiune, bizuindu-se pe această atracție.
- Ești sigură că nu te deranjează dacă rămân aici peste noapte?
- Firește că nu, tată. E un drum prea lung până la tine ca să conduci acum, la ora asta târzie.
Ea puse un teanc de cearceafuri și pături pe canapea.
- Ai tot ce-ți trebuie?
- Așa s-ar părea.
Aruncă o parte din pernele decorative pe un scaun.
- Numai că n-aș vrea să-ți stric planurile, știi...
Râsul izbucni cu ușurință, reușind să aducă un zâmbet în ochii tatălui ei.
- Nu, tată, nu-mi strici niciun plan.
Cum putea oare s-o întrebe așa ceva după toată răceala și rigiditatea aceea din timpul drumului spre casă?
- Să știi că poți să-mi spui să plec. Aș înțelege.
Ea îl îmbrățișă.
- În ciuda codoșlâcului tău de astă seară, Pat e încă numai valetul meu.
Un val de roșeață urcă pe obrajii lui.
- Am încercat numai să dau o mână de ajutor. E un băiat simpatic și ar fi timpul să te cam așezi și tu cu cineva.
- Da, să trăiți. Am să-i transmit și lui.
Îl sărută pe obraz.
- Somn ușor!
- Noapte bună, Camilla.
Nu mințise. Era bucuroasă că tatăl ei rămăsese aici în noaptea asta. Pat o să-și închipuie că virtutea ei e în deplină siguranță dacă taică-său a rămas în apartament, iar până când acesta o să plece mâine, trăgea speranță că Pat o să uite de toată prostia asta cu demisia.
Pat se ivi în celălalt capăt al holului.
- Noapte bună, domnișoară Ross. Tatăl dumitale are tot ce-i trebuie?
- Da, mulțumesc. Cred că se pregătește deja de culcare.
- Și dumneavoastră, doamnă? Pot să vă mai fiu de folos cu ceva?
Ea se strădui să fie cuminte și trimise toate ideile minunate care îi trecură prin cap înapoi în eter.
- Nu, mulțumesc, Pat. Pe mâine.
- Noapte bună, doamnă.
Șapte
- Este o clădire mare și veche, îi spuse domnul Ross lui Pat a doua zi dimineață, la cafea. Și are un amplasament superb. Cred că ar fi perfectă pentru ceea ce-ți trebuie.
- Sună aproape prea frumos ca să fie adevărat.
Pat privi în ceașca de cafea, în timp ce mintea lui începuse deja să studieze posibilitățile pe care le deschidea oferta lui. Dacă ar putea găsi amplasamentul adecvat, dacă și-ar putea pune visul pe picioare, ar putea începe să trăiască cu adevărat, să termine cu viața asta încorsetată în uniformă și papion. Să privești, dar să nu vezi. Să vezi, dar să nu atingi. Viața alături de Camilla îl făcea să-i vină să se urce pe pereți.
- Ce-ai zice să aruncăm o privire la începutul săptămânii viitoare?
- Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
- Bună dimineața tuturor.
Dusty intră în încăpere arătând proaspătă și curată, ca un câmp de margarete. Era îmbrăcată cu o bluză galben pal, cu mâneci scurte, și cu jeanși, ținută care topi bruma de hotărâre care mai rămăsese în mintea lui Pat în ceea ce o privea.
El se ridică în picioare și strânse vasele de pe masă, neîngăduindu-le ochilor săi să privească mai sus de vârfurile picioarelor goale care se zăreau de sub tivul jeanșilor.
- Bună dimineața, domnișoară Ross. Ce-ai zice de o omletă?
- Ce-i cu toată aiureala asta cu „domnișoară Ross”? întrebă tatăl ei. După toată giugiuleala aia dintre voi pe ringul de dans ar fi trebuit să depășiți de mult faza asta.
- Bună dimineața și ție, tată.
Ea îl sărută pe obraz și se așeză alături de el.
- O omletă ar fi nemaipomenită, Pat.
Vocea ei era ușoară și vioaie, ca o melodie veselă care-l chema precum ademenirea anticelor sirene.
Pat puse tigaia direct pe arzător. Nu era el unul din marinarii lui Ulise! Scoase ouăle din frigider și avu grijă să stea tot timpul cu spatele la Camilla.
- Frumos din partea ta că ai hotărât în sfârșit să te scoli, bombăni tatăl ei. E aproape ora prânzului și noi am mâncat de câteva ore bune.
- Nu văd ce-i așa de rău în faptul că dorm târziu sâmbăta. Am ajuns acasă după miezul nopții și eram foarte obosită. Pe deasupra - îl privi pe Pat cu coada ochiului, în timp ce-i aducea sucul de portocale - am avut niște vise atât de frumoase, încât nu m-am îndurat să mă trezesc.
Pat se retrase lângă tejghea și bătu ouăle până ce fierbințeala din sângele lui se potoli. Când afacerea lui avea să fie pusă pe roate, o să lase slujba asta și o să se întoarcă pentru a accepta provocarea care se citea în ochii Camillei. O să aibă el grijă să întețească flacăra până ce-o să se prefacă într-un rug.
- Cafea, domnișoară Ross?
- Hei, las-o mai moale, că și-așa abia de-i ajungi cu prăjina la nas, protestă tatăl ei. O cheamă Camilla. Încearcă. Ca-mi-lla.
Ochii ei albaștri îl înfruntară, sclipind ca niște lacuri înghețate de munte. Ea juca un joc la care se pricepea și el foarte bine.
- Cafea, Camilla?
Numele se rostogoli de pe buzele lui, dulce ca mierea.
- Da, mulțumesc.
Lacurile de munte se încălziră.
În timp ce Camilla și tatăl ei stăteau de vorbă, Pat îi pregăti omleta. Camilla, Camilla, Camilla. Îi plăcea cum sună numele ei atunci când îl rostea cu voce tare. Răsturnă omleta în farfurie și i-o puse în față, apoi umplu din nou ceașca lui și pe a domnului Ross.
- Ai destul loc acolo? îl întrebă domnul Ross pe Pat. Ce-ar fi să ne tragem mai aproape de Camilla? O făptură mărunțică cum e ea n-are nevoie de prea mult loc.
- Poate că voi doi v-ați făcut planul să mă trimiteți să stau pe treptele de la intrare!
- Nu, doamnă.
Pat îi zâmbi și apoi se corectă.
- Nu, Camilla.
Îi lungi numele destul de mult, încât să facă să-i țâșnească umbre purpurii în obraji, apoi își pironi privirile în ceașcă. Să-i întoarcă numai puțin din purtarea ei diabolică și va deveni ceva mai respectuoasă.
- Suntem bucuroși să avem printre noi o persoană așa drăgălașă, o asigură tatăl ei. N-am dreptate, Pat?
El etală un zâmbet larg.
- Ba chiar foarte multă dreptate.
- Apreciez entuziasmul vostru.
- Hai, Camilla, spuse tatăl ei, bătând-o ușurel pe spate. Fii fată drăguță.
Ea îi întoarse o privire iritată, dar tatăl ei îi răspunse cu o expresie de surprindere:
- Doamne, zise el, dar chiar că ai început să prinzi puteri.
Ochii lui îi măsurară umerii.
- Parcă ți s-au îndreptat și ți s-au semețit umerii. Cum ai reușit, te-ai apucat de gimnastică?
- Pat a elaborat un program de exerciții pentru mine, răspunse ea.
- Bună idee, îi spuse lui Pat tatăl ei. Începuse să devină cam molatică.
Pat sorbi din cafea.
- Mai degrabă genul firav, aș zice.
- Da, în partea de sus a corpului, îi dădu dreptate Dusty senior. Dar în zona mijlocului, moliciune de orășeancă, cum ar zice băiețelul nepotului meu.
De data asta, Pat luă o înghițitură zdravănă de cafea.
- Nu cât să fie neplăcut, deși mai e până la perfecțiune.
Două perechi de ochi albaștri se îndreptară spre el, o pereche privind ironic, cealaltă încruntată și furtunoasă. Un bărbat mai puțin dârz ar fi socotit de cuviință să-și strângă pânzele și să adăpostească corabia într-un port mai liniștit, dar cei din neamul Mahoney erau croiți dintr-o stofă mai aspră.
- E încă prea devreme ca să se vadă îmbunătățirile, spuse Ross, ținând mâna pe umărul Camillei. Dar le poți simți.
Pat mai sorbi o dată din cafea și goli ceașca. Din nefericire, a se ridica acum ca să și-o umple ar fi semănat a abandon, a lașitate. Nu dădu importanță acestui pericol care vuia în depărtare.
- Ei, dar tu poți? întrebă Camilla.
Vocea ei avea o calitate pe care nu i-o observase înainte, de a produce ecou, iar ochii îi erau plini de luminițe sclipitoare.
O privire rapidă, confirmă bănuielile lui. Luminițele sclipitoare erau scântei, scântei în toată regula, de la un incendiu de pădure.
El își drese glasul și încercă să domolească flăcările cu o doză de profesionalism rece.
- Iartă-mă, ce-ai spus, doamnă?
Buzele ei se ridicară într-un surâs.
- Întrebam dacă tu poți să simți îmbunătățirile.
Provocarea din vocea ei era mai presus de orice îndoială, ca, de altfel, și strigătele strămoșilor săi irlandezi care-i impuneau să ridice mănușa.
Pentru onoarea clanului Mahoney, pentru mândria familiei, pentru generațiile nenăscute încă și care aveau să poarte povara rușinii dacă el s-ar fi dovedit laș, inspiră adânc și se întinse să-i pipăie umărul.
- Da, încuviință el. Începe să se simtă binișor. Serios!
Jăratecul sclipi în privirea Camillei și Pat își trase ușurel scaunul înapoi. Între lașitate și bun simț era totuși o diferență. O să-și ia cafeaua acum, înainte ca focul care-l îmboldea să răspundă, să nu fi stârnit o furtună.
- Mai e ceva ce-ai vrea să controleze, tată?
Întrebarea se adresa tatălui ei, dar ochii Camillei rămaseră ațintiți asupra lui Pat.
- Și pectoralii tăi arată bine, spuse domnul Ross. Ce părere ai, Pat?
La dracu cu bunul simț:
- Cred că am să trec peste asta.
Pat se retrase la sobă.
- Lașule.
Fantomele ancestrale se ridicară iarăși, oripilate. Laș? Îl făcuse cu adevărat pe un Mahoney laș? Ideea era atât de neverosimilă, încât el împinse spiritele înapoi. Probabil că nu înțeleseseră ele bine.
- Talia ta arată bine, continuă tatăl ei. Dar mă atașasem de pernițele alea pe care le aveai înainte.
Pat se întoarse încet până la masă și umplu ceștile tuturor, tocmai când Camilla termina omleta.
- A fost delicioasă, Pat.
Vocea ei era aproape normală.
- E clar că te pricepi să faci ouăle.
În ochii ei era o sclipire ironică, iar pe buze un zâmbet provocator. Strămoșii țipau, cerând să fie răzbunați. Îi îngăduiră numai să pună cana de cafea înapoi pe sobă, apoi în înarmară brațul pentru luptă.
Un zâmbet irlandez, pur și nevinovat, i se așternu pe buze, spiritul neamului Mahoney îi veni pe limbă, iar farmecul unor generații îi juca în priviri.
Își mișcă scaunul pe după colțul mesei și își dădu drumul pe el.
Ochii Camillei se îngustară, bănuitori, în clipa când el își alunecă brațul peste mijlocul ei.
- E chiar foarte bine, spuse el, râzând din toată inima, și strânse brațul puțin mai tare.
Ea se cuibări lângă el, mireasma ei discretă îmbălsămând aerul.
- Perfect, dar e să o spunem cinstit.
- Mă bucur atât de mult, murmură ea, încercând să se elibereze din strânsoarea lui.
El zâmbi și refuză să se clintească, în timp ce mâna cealaltă îi atinse coapsa, pipăind țesătura jeanșilor mulați.
- Și coapsele se prezintă destul de bine, o asigură Pat, mișcând mâna încet în lungul piciorului ei.
În jos, pe coapsă, peste genunchi și apoi în jurul gambei. Ochii ei se întunecară.
- Și mușchii ăștia de pe gambe.
El clătină trist din cap.
- Ar fi în stare să-l ispitească în păcat și pe sfântul Patrick în persoană!
Tatăl ei abia se ținea să nu râdă.
- Ai făcut o treabă al naibii de bună, Pat.
- Mulțumesc, domnule. Firește că îmi dau toată osteneala să fie bine. Iubita mea mamă, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, a insuflat un sentiment al datoriei și un ascuțit simț de disciplină băieților ei.
Se ridică și dădu drumul, fără tragere de inimă, taliei Camillei. După ce-și trase scaunul în spate, sorbi din cafea. Strămoșii se retraseră în tărâmul umbrelor.
Tăcerea care urmă părea ca și explozivă, în ciuda chicotelilor lui Dusty senior. Pat încă mai simțea atingerea piciorului Camillei sub mâna lui. I-ar fi plăcut să-i încerce toți mușchii din nou, dar de data asta fără bariera jeanșilor. Mai luă o înghițitură de cafea, dar nici chiar lichidul amar și fierbinte nu reuși să-i distragă gândurile.
- Mai vrei cafea, tată?
Vocea ei era aproape normală.
Pat se sili să privească în ochii ei și-i descoperi încețoșați, ca un foc făcut cu lemne verzi, dar nu părea furioasă.
Tatăl ei se ridică în picioare și se aplecă s-o sărute.
- Limita mea e de două cești, scumpo. Am o mulțime de treburi, așa că mai bine o iau din loc. Îți mulțumesc pentru toate.
Ea se ridică la rândul ei, în picioare și el o cuprinse, afectuos, cu brațul.
- Știi ce-i atât de grozav la fetița asta? i se adresă el lui Pat. Întotdeauna se poate glumi cu ea.
Pat nu-și îngădui decât o privire fugară către Camilla. Încă mai avea privirea aceea ciudată în ochi. Căută un punct de sprijin, măcar cât să fie sigur că strămoșii plecaseră de-a binelea. Toți dispăruseră, luând cu ei acel farmec vestit al neamului Mahoney și lăsând în urmă numai focul care dăduse naștere tuturor generațiilor de urmași. Era cazul să facă un duș rece sau o ședință de antrenament cu greutățile cele mai grele.
Împreună cu Camilla, îl conduse pe domnul Ross până la ușă.
- Nu face tu singur curățenie, îi spuse acesta. Ai putea să pui la treabă mușchii ăștia proaspăt antrenați.
Camilla izbucni în râs, un râs din toată inima, care-l făcu pe Pat să simtă fiori pe șira spinării. Nu că ar fi avut ceva împotriva unui râs sănătos din când în când, dar lui Pat i se părea că strălucirea din ochii ei nu venea din radiația veseliei.
Când ușa se închise în urma domnului Ross, trupul lui Pat intră în alertă. Era posibil ca următoarele câteva minute să fie cam delicate.
- Mă duc să fac curat, spuse el.
- Ce drăguț din partea ta.
- Vreau să fii convinsă că merit banii pe care-i dai.
- Am eu grijă să fie așa.
Zâmbetul ei periculos îi aduse aminte de absența unor Mahoney micuți care să-i ducă mai departe numele și de datoria lui de a remedia această situație, dar picioarele îl purtară totuși spre bucătărie. Acolo își cufundă mâinile în apa fierbinte, cu detergent, pentru spălatul vaselor. Durerea era mare, dar nu reușea să înăbușe batjocura strămoșilor care, dintr-odată, reapăruseră.
Dusty nu se grăbi.
Dacă era un lucru bun pe care-l învățase în afacerile imobiliare, era acela că o planificare inspirată a timpului avea un rol deosebit. O proprietate putea să valoreze câteva mii într-o săptămână și câteva milioane săptămâna viitoare. Totul era să alegi bine momentul.
Îl auzi pe Pat spălând vasele în bucătărie și se apucă de lecțiile de contabilitate. Când ajunse la jumătatea studiului la istorie, îl auzi pe Pat începându-și exercițiile cu ridicări de greutăți și zâmbi. Timpul se apropia. Termină de citit la istorie și frunzări romanul pe care-l începuse. Eroina, tremurând de frică, fusese smulsă din brațele războinicului irlandez. Probabil că el n-o pusese la niciun fel de exerciții, altfel ar fi fost în stare de mai mult decât să se smiorcăie.
Dusty ridică ochii din carte. Din camera lui Pat nu se auzea niciun sunet.
Un delicios sentiment de răutate o învălui, în timp ce porni în lungul holului. Tatăl ei scăpase de răzbunarea ei, dar Pat nu. El n-avea nicio șansă să scape. Avea să-l facă să plătească pentru felul cum o ironizase, și încă cum! Azi avea să simtă și el aceeași foame care o măcinase pe ea.
Auzi zgomotul dușului și se așeză pe bancheta instalației de forță. Când zgomotul apei încetă bătu ușurel la ușa băii.
- Vreau să-ți spun ceva, dacă nu te superi, îi strigă ea.
El se opri din fredonat și, pentru numai o clipă, apăru doar cu prosopul înfășurat în jurul mijlocului. Buimăceala și consternarea îi bântuiau chipul, ca niște diavoli răzvrătiți.
Un sentiment de milă încercă să iasă la suprafață, dar Dusty îl studie o clipă și îl găsi nepotrivit. Îl azvârli deoparte. El nu merita să fie cruțat.
- Vin să vorbim într-o clipă, domnișoară Ross, spuse el. Dă-mi voie să mă îmbrac și am să vin să te caut eu.
- Măi, măi, dar ce politicos ești!
Ca o pisică sălbatică ce se repede la o pradă neajutorată, ea făcu un pas spre el.
- Întotdeauna sunt politicos, doamnă. Cel puțin, întotdeauna încerc să fiu politicos.
- Întotdeauna?
Ea se apropie și mai mult și-i dădu ocol încet, bucurându-se de încercarea lui evidentă de a fi tot timpul cu ochii pe ea.
- Atunci, cum ai califica purtarea de azi dimineață de la micul dejun? Foarte politicoasă, potrivit de politicoasă sau nu tocmai politicoasă?
Un zâmbet se lărgi pe fața lui Pat, înlăturându-i orice urmă de îngrijorare.
- Aceea a fost doar o mostră de umor prietenesc. N-am intenționat să dovedesc câtuși de puțin lipsă de respect.
- Ei, să știi că n-a fost tocmai cinstit.
- Cinstit?
Intensitatea zâmbetului lui păli, dar ceea ce se putea citi în ochii lui era nedumerire și nu îngrijorare.
- Tații își tachinează întotdeauna fetele. Ăsta-i felul lor de a le arăta cât de mult le iubesc.
- Din câte știu eu, n-am decât un singur tată.
Pat își trecu o mână prin păr; cealaltă mâna era ocupată să țină bine marginile prosopului, ca să nu se desfacă.
- Ei, și frații mai mari au tendința să facă același lucru.
- Eu nu am niciun frate. De fapt, sunt singurul copil.
Ea se afla acum în spatele lui, iar el fu nevoit s-o privească peste umăr.
Pat ridică din umeri.
- În fine, termenul poate fi folosit în sens larg. El îi poate include pe toți bărbații care se simt apropiați de tine într-un mod fratern.
- Deci, dacă e firesc ca un frate să-și tachineze sora, s-ar părea că e normal ca și o soră să-și poată tachina fratele, corect?
- Da, încuviință el. E corect.
- Mă bucur că ești de acord.
Ea zâmbi și reveni la fața lui.
- Pentru că vreau să-ți aplic și eu același tratament. Aș vrea să te ajut la fel cum m-ai ajutat tu pe mine.
- Cum?
Ea se aștepta ca pe el să-l cuprindă panica, dar el clipi numai o dată și parcă își transformă chipul în piatră. Ochii lui ațintiți într-un punct aflat dincolo de ea. Ea nu lăsă ca dezamăgirea să-i submineze hotărârea.
- Vreau să spun că poate te antrenezi fără niciun efect, preciză ea. Ai efectiv nevoie de cineva care să-ți spună cât de vizibile sunt rezultatele.
Bătaia din timpanele ei era atât de puternică, încât oricum n-ar fi putut auzi replica lui, în caz că el ar fi spus ceva, dar îi urmări buzele. Nu se clintiră.
Ea respiră adânc și-și adună toată forța ca să continue. Ajunsese deja destul de departe. Nu putea da înapoi tocmai acum. Și, de fapt, nu se auzea în sinea ei decât un firicel de voce care o avertiza să fie prudentă, și acela era ușor de trecut cu vederea.
Își puse mâinile pe umerii lui, strivindu-i ușor.
- Foarte fermi, aprecie ea. Aș spune că sunt tari ca stânca.
Mâinile ei coborâră de pe umeri pe brațe, de-a lungul pielii încă umede.
- Bicepșii sunt superbi.
Își aduse aminte de strânsoarea brațelor lui din seara precedentă, de pe ringul de dans. Bicepșii erau mai mult decât superbi, erau perfecți. Erau aceia pe care și-i dorea ea ca să fie strânsă în brață. Acum. Mâine. Întotdeauna. Propria ei piele o ardea, în timp ce-și coborî mâinile pe antebrațe și pe mijlocul lui.
Nicio clipire de emoție nu se zări pe chipul lui.
- N-ai pernițe, spuse ea, țuguindu-și buzele.
Mâinile ei se mișcară ușor în jurul taliei, pe deasupra prosopului.
- Dar cred că o femeie ar putea găsi ceva de care să se agațe, totuși.
- N-am primit până acum nicio reclamație în sensul ăsta, murmură el.
Detașarea lui o irita, mai ales dacă o compara cu propria ei febrilitate crescândă. Oare toate astea nu-l afectau în niciun fel? Îi cuprinse talia cu brațul.
- E plăcută la mângâiat, spuse ea.
Inima lui o luase la goană. Ea putea s-o audă, o simțea deja, dar chipul lui rămânea la fel de imobil. Era hotărâtă să nu se oprească până când el nu s-ar fi clintit.
Mâinile ei se despărțiră și urcară, de la talie, de-a lungul mușchilor de pe spate.
- Mușchii laterali sunt foarte bine definiți.
Un zâmbet îi jucă pe buze, în timp ce porni să-l gâdile, încetișor.
- Deși sunt cam sensibili.
Mai multe chicote îi scăpară, atrase de expresia cruntă de pe chipul lui.
- De fapt, puternici, dar sensibili, este o combinație minunată.
Inima lui Dusty începu să bată din ce în ce mai repede. Își simțea capul învârtindu-se, dar nu putea - nu dorea - să-și oprească explorarea. Mâinile ei plutiră în sus și în jos pe pieptul lui Pat.
Mușchii erau tari și superb definiți sub stratul de păr des și întunecat. I-ar fi plăcut să simtă acei cârlionți și toată puterea aceea cu buzele, dar se trase înapoi, încercând să-și păstreze mintea limpede. În schimb, își răsfiră degetele și-și lăsă palmele să se desfete la atingerea pieptului lui puternic și a forței care se simțea în el.
- Pieptul e minunat, auzi ea o voce cu răsuflarea tăiată pe care abia o recunoscu.
Privirea lui se întunecă, până când ajunse aproape întocmai cu aceea a îndârjitului războinic irlandez din visurile ei, cel al cărui trup îl aprinsese pe al ei noapte de noapte, lăsând-o să se trezească înfometată și nesatisfăcută dimineața.
Dusty hotărî că este timpul să-și recapete stăpânirea de sine și controlul asupra mâinilor sale. Le trase și le lăsă în jos, de o parte și de alta a corpului.
- Picioarele nu te interesează? întrebă el cu o voce înceată și răgușită.
- Picioarele?
Ochii lui mușcau din ea, răsucindu-i stomacul, storcându-i aerul din plămâni.
- Eu ți-am controlat picioarele. Ar trebui să le controlezi și tu pe ale mele. Așa ar fi corect.
Dusty privi în jos spre coapsele cu mușchii frumos cizelați, care se zăreau sub prosop. Ar fi vrut să le atingă, voia să le mângâie și să le simtă, să exploreze și să se joace, nu numai cu mâinile, dar și cu buzele, și cu picioarele. Întregul ei trup tânjea după al lui.
Ca să se stăpânească, Dusty trebui să facă uz de toată forța, ba chiar și de amintirea Maicii Ida Gammon, diriginta ei din școală.
- Putem lăsa picioarele pentru altă zi, spuse ea.
Pat clătină din cap și o privi preț de două treimi dintr-o veșnicie.
- Nici unul dintre noi nu poate băga mâna în foc că apucă ziua de mâine.
Ea nu răspunse; ce-ar fi putut să răspundă? Totul fusese plănuit a fi numai joc, o glumă ca să se răzbune. E drept, visase la Pat, tânjise după atingerea lui, dar nu intenționase să intre pur și simplu peste el și să-l seducă. Sau intenționase?
Ar fi trebuit să fug acum, înainte ca lucrurile să-i scape de sub control.
Picioarele ei n-aveau mai multă forță decât gheața topită și nu luară în seamă rugămințile ei disperate de a o duce de-acolo și a o scoate în hol. Rămase pironită locului, în timp ce dorința îi prefăcea toată hotărârea în scrum.
Încet, Pat veni către ea și o luă în brațe. Mâinile ei, dintr-odată părăsite de orice urmă de curaj, se odihniră pe ceafa și pe umerii lui, în timp ce mâinile lui i se strecurară sub cămașă, masându-i încetișor spatele.
- Lateralii și deltoizii sunt frumoși, murmură el în urechea ei.
Ea se sprijini de el și îl lăsă să-i adulmece gâtul, lăsă respirația lui s-o încălzească, să-i trezească dorința mocnită. Cu fiecare blândă atingere a buzelor lui pe pielea ei, focurile se aprindeau tot mai amarnic, vâlvătaia amenința s-o înghită.
Respirația i se acceleră și închise ochii.
Buzele lui dansau parcă pe gâtul ei și în jurul urechii un vals lent și senzual, transformând bătăile inimii ei într-un ritm primitiv, răsunător. Mâinile lui alunecară și-i prinseră ca într-o cupă sânii care fuseseră liberi sub cămașă.
- Ce frumos, șopti el.
Întreaga ei ființă se topi în el, mișcându-se fără permisiunea ei, dar avându-i totuși aprobarea. A fi strânsă în îmbrățișarea lui era raiul pe care-l visase. Buzele lui se desprinseră de pielea ei și ea strigă, protestând împotriva acestui abandon:
- Pat, Pat!
Dar chiar în clipa când aceste suspine șoptite îi ieșeau de pe buze, Dusty simți trupul lui Pat lipindu-se de ea fără acoperământul protector al prosopului. Puterea lui o învălui într-o dulce pornire posesivă.
Buzele lor se alăturară chemării pasionate, lipindu-se într-un cântec fără cuvinte, vibrând de dorință, o melodie fără vârstă a nevoii și foamei și unirii.
Totul mergea prea repede. Lumea lui Dusty se învârtea cu o viteză care amenința să-i spulbere orice control și o cuprinse frica că vor fi azvârliți amândoi de forța centrifugă. Încercă să-l avertizeze pe Pat asupra înălțimilor amețitoare spre care se îndreptau, dar arșița dorinței îi topi cuvintele într-un singur geamăt care-i scăpă de pe buze, fără să fie luat în seamă.
Propriile ei mâini traseră de cămașă, în vreme ce mâinile lui Pat se luptau cu jeanșii. Buzele li se încleștară, despărțindu-se pentru o scurtă clipă, cât să dea drumul cămășii să alunece peste cap, apoi se uniră din nou, ațâțând focul care ardea între ei până la o intensitate înspăimântătoare.
Trupul lipit de al ei era aspru: îl simțea alcătuit din mușchi tari, puternici, acoperiți cu o pătură de păr des și sârmos. Senzația atingerii o vrăjea și o încânta, în timp ce mâinile ei îl cercetau și-l trăgeau mai aproape. Pieptul și spatele lui păreau tăiate în piatră. Oriunde ar fi cutreierat mâinile ei, întâlneau numai tăria ca de stâncă a mușchilor lui.
Galopul feroce al inimii lui spunea la fel de mult despre foamea lui ca și durerea pe care o simțea ea în trup, despre dorința ei.
Războinicul ei irlandez și sălbatic puse atunci stăpânire cu ea. Cu grijă, o coborî pe podea. Puterea, dârzenia și dorința se topiră toate într-o singură ființă fremătătoare, într-o unică existență palpitândă.
Era deasupra ei, în ea și de jur-împrejurul ei. El deveni întregul ei univers și îi umplu ființa. Ea pluti prin univers, legănată numai de Pat, agățându-se de el ca de unica realitate, până când o explozie violentă o zgudui și-și trimise ecoul în ființa lui Pat, lăsându-i epuizați.
Rămase alături de el, respirând precipitat și gâfâit, încă învăluită de brațele lui. Un caleidoscop de miracole îi juca în minte, dor și nevoie, putere și victorie, tandrețe și posesiune. Ea îl cucerise pe el? Sau el o cucerise pe ea?
- Camilla!
Șoapta răgușită o făcu să deschidă ochii. Privi în ochii lui și văzu în ei lumea întreagă, care o aștepta.
Răspunsul era „da”.
- Cum a fost cina? șopti Dusty în urechea lui Pat.
- Complimentele mele bucătarului. Îți amintești cumva telefonul lui?
Dusty îl împinse pe spate, culcându-l pe covorul din living-room și se așeză peste pieptul lui lat.
- Nu face atâta pe deșteptul. Se zice despre Gino că are cea mai bună pizza din oraș.
- Puteam să pregătesc eu ceva, totuși, spuse Pat în timp ce așternea sărutări delicate ca niște petale de trandafiri în lungul gâtului ei.
- Am vrut ca nimic să nu-ți distragă atenția.
Degetele lui începură să-i maseze spatele, încălzindu-l, ca razele soarelui. Dusty s-ar fi încovrigat și ar fi tors ca o pisicuță dacă n-ar fi fost norii aceia care colindau prin privirile lui.
- Tu ești șeful, murmură el.
Suspinând, Dusty se ridică în coate.
- Numai în ceea ce privește îndatoririle tale de valet, spuse ea cu hotărâre. Asta n-are nimic de-a face cu relația dintre valet și stăpâna lui.
Îl sărută ușor pe buze.
- Este strict o relație între un bărbat și o femeie.
Pat îi mângâie obrazul cu dosul palmei:
- Și-acum ce ne facem, Camilla?
Cuvintele i se rostogoliseră din piept, făcând-o să se înfioare de excitare.
- Ce ne facem cu ce? întrebă ea, leneșă.
- Aveam o anumită relație de lucru. Într-un anume fel, lucrurile s-au complicat.
- Amândoi avem câte o slujbă, spuse ea. Și, în același timp, ne-am apropiat unul de celălalt. Asta nu-i cu nimic diferit de situația altor mii de cupluri din acest oraș sau din lumea întreagă, dacă despre asta e vorba.
Fața lui se crispă, încruntată.
- Nu avem, pur și simplu, două slujbe oarecare. În caz că ai uitat, eu lucrez pentru tine.
- Cu atâta „șefule” în sus, „șefule” în jos ar fi și greu să uit.
- Iartă-mă, câteodată îmi pierd controlul.
Dusty izbucni în râs.
- Asta am observat.
Temperamentul lui irlandez începu să câștige teren asupra umilinței.
- Vai, vai, spuse ea, Paddy se înfurie!
- Ba de loc, mormăi el printre dinți și o trase spre el.
Buzele lui le prinseră înfometate pe ale ei și Dusty simți viața pulsând în fiecare mușchi al lui. Pat o rostogoli pe spate și își reluă locul deasupra.
- Vom menține relația noastră de serviciu și relația noastră personală strict separate, îi șopti Pat în ureche.
- Toți irlandezii sunt așa de poetici?
Buzele lui le pecetluiră pe ale ei, cu surâsul lor ironic cu tot, iar trupul îi deveni neputincios, prizonier al plăcerii.
Opt
- Ei, uite-o acolo. Nu-i așa că-i o frumusețe?
Pat privi pe partea cealaltă a străzii spre vechea fabrică părăsită.
- Pare mare și solidă. Cum e structura?
Tatăl Camillei își mută nelipsitul trabuc în celălalt colț al gurii, înainte de a vorbi.
- Are ziduri de cărămidă groase de 30 de centimetri. Nu se mai construiește astăzi așa ceva.
Traversară strada ca să privească de aproape clădirea. Gardul cu lanțuri de fier era deteriorat pe alocuri, buruienile năpădiseră vechile locuri de parcare, iar mare parte din ferestre erau acoperite cu placaj.
- A fost o fabrică pentru asamblat biciclete.
Pat mormăi:
- Și directorii au mutat operațiunea asta peste ocean?
Bărbatul mai în vârstă ridică din umeri, în timp ce-și scoase din gură chiștocul rămas din trabuc.
- Peste ocean. Sau în sud. Sau poate în alt stat. Ce contează?
- Pare destul de mare, spuse Pat, în timp ce-i dădea ocol.
- În privința asta să n-ai nicio îndoială, spuse domnul Ross. Proprietatea se întinde până la șosea. Poți demola maghernițele alea și vei avea mai multe locuri de parcare decât o să ai nevoie.
Pat înclină din cap, dar entuziasmul începea să-l cuprindă. Poate că asta era tocmai ce căuta. Arăta atât de prost pe dinafară, încât el și cu partenerii lui ar putea s-o ia pe nimica și le-ar rămâne suficient capital pentru renovări.
- Ești la o distanță care se poate parcurge pe jos de o zonă cu 150 de mii de oameni care au bani destui de cheltuit, sublinie domnul Ross. Și ești destul de aproape de autostradă și de mijloacele de transport public ca să mai ciupești încă 300 de mii. Vrei să vezi interiorul?
Domnul Ross îl conduse spre un colț îndepărtat al proprietății, ridică o bucată din gard și se strecurară înăuntru.
Pat privi în sus la clădire - ferestrele sparte care-și căscau gurile, mâzgălituri pe ziduri și un aer dezolant. Locul îi amintea de fabrica aceea în care muncea mama lui atunci când plecase el de acasă, când banii lui veniseră prea târziu ca s-o mai salveze. Într-un anume sens, era drept ca tocmai un astfel de loc să-i dea lui șansa de a trăi, șansa de a fi fericit.
Își jurase atunci, demult, că nu se va mai căsători niciodată până când nu va fi în stare să întrețină o soție și o familie, fără niciun ban de la nimeni. Poate că această clădire era biletul lui către asta.
Și pica tocmai la timp: nu era deloc împăcat cu aranjamentul ăsta nou cu Camilla.
Nu era just, indiferent cât de bine se potrivea trupul ei lângă trupul lui. Ar fi trebuit să fie destul de tare ca să-și aducă aminte care-i sunt îndatoririle; trebuia să fie destul de tare ca să-și amintească faptul că nu este în situația de a putea să aibă grijă de ea, cel puțin nu în maniera protectoare, ocrotitoare, în care un bărbat îi poartă de grijă femeii sale. Dar singurul lucru pe care și-l amintea atunci când era lângă ea, era foamea lui mistuitoare de bărbat și căldura ei de femeie.
Poate că era cam ciudat, poate era demodat felul lui de a gândi. Mai avusese și alte femei înainte, pe care le sărutase și le ținuse în brațe, știind bine că nu au niciun viitor împreună, dar niciodată acelea nu-i treziseră un asemenea sentiment de vinovăție.
Trăia acum timpuri moderne. Ar fi trebuit să se relaxeze numai și să se bucure de ceea ce i se oferea. Nimeni nu venea să-l întrebe dacă intențiile lui sunt onorabile; nimănui nu-i păsa de asta. Combinațiile pe termen lung erau demodate.
Dădură colțul clădirii și găsiră 6 sau poate 8 oameni strânși în jurul unui foc. O găleată de tablă atârna deasupra flăcărilor, dar oamenii priveau către cei doi străini.
- Nu vă deranjați din pricina noastră, spuse Pat. Eu și prietenul meu vrem numai să aruncăm o privire.
Trecu, împreună cu domnul Ross, și-și croiră drum în clădire.
- Femeia de serviciu a fost bolnavă în ultimele zile, se auzi o voce spartă în urma lor. Așa că e puțin cam dezordine.
Urmară niște șuierături care probabil că voiau să fie râsete.
Odată intrați, Pat se concentră asupra clădirii, alungându-și-o pe Camilla din minte.
Părea o construcție solidă, deși în cele din urmă hotărârea avea s-o ia partenerul lui, care era arhitect. Era clar că putea să adăpostească magazinele cu mai multe nivele pe care le doreau, precum și depozitele de diverse mărimi.
- E grozavă, spuse Pat cu simplitate.
Se întoarseră și făcură pe jos drumul de aproximativ o milă până la casa Camillei.
- Cine sunt oamenii din grupul ăsta al tău? întrebă domnul Ross. N-ai nevoie de un bătrân care a lucrat în construcții și are ceva bani de investit?
- Ai vrea să intri în afacere? întrebă Pat.
- Firește, ridică din umeri Dusty senior. Viața la pensie a început să devină tare plicticoasă și, în plus, mi-ar plăcea să revăd locurile astea vechi renăscând. Poate ar putea să ne dea și Camilla o mână de ajutor.
Nu, ea nu va putea. Nu intra în schema lui.
- Va trebui să studiem o mulțime de alternative.
- Dar ea e agent comercial pentru tranzacții imobiliare, insistă tatăl ei.
Mai era, în același timp, șefa și amanta lui. Chiar atât de modern nu putea fi: n-o putea lăsa să facă totul pentru el.
- Știu în ce constă slujba ei. Dar asta e afacerea mea și o să mă ocup singur de ea, mulțumesc foarte mult.
Tăcerea îi învălui tot restul drumului, aidoma cețurilor umede și pătrunzătoare din Liverpool.
Pat își înfundă mâinile în buzunare și păși înainte, simțindu-se încurcat și prost crescut. Nu avusese niciun motiv să se răstească așa la tatăl Camillei. Ce vină avea el că lui Pat nu-i plăcea deloc situația în care se afla?
Faptul că îi era valet și amant era deja destul pentru a-i stârni tot felul de dubii și temeri cu privire la identitatea lui, la felul de om care sălășuia în trupul lui. Aducea toate generațiile trecute ale neamului Mahoney în jurul lui, ca să-l privească încruntați și dojenitori și să-l someze să se poarte ca un bărbat. Nu trebuia, cu niciun chip, să mai accepte să se bizuie pe ea pentru nimic altceva.
- N-ați vrea să mâncați cu mine? îl întrebă el pe domnul Ross, atunci când încetiniră pașii în fața casei Camillei. Am cumpărat un carton cu 6 sticle de bere.
Bărbatul mai vârstnic ridică din umeri.
- Am trăit deja destul de mult. Îmi pot permite să încerc.
- Cum naiba credeți că mâncarea mea ar putea să vă omoare?
- Am pretenții foarte mari. Organismul meu intră în stare de șoc, dacă acestea nu sunt satisfăcute.
Tăcerea își croi din nou drum între ei, cât urcară scările, dar deveniră amândoi mai sociabili, de îndată ce se așezară la o bere.
Pat făcu sandvișuri: un strat de salată tocată pe două baghete franțuzești proaspete, peste care cădi din belșug mezeluri și brânză.
- Doriți maioneză sau O sută de insule?
Domnul Ross își acoperi fața cu mâinile și clătină din cap în tăcere.
- OK, murmură Pat.
Turnă sos italienesc pe ambele sandvișuri și le duse la masă.
- Nu-i rău pentru un irlandez, spuse domnul Ross după prima îmbucătură.
- E greu de spus ce vă place cu adevărat, bombăni Ross. Sunteți atât de exuberant când lăudați totul.
Mâncară în tăcere. În cele din urmă, domnul Ross spuse:
- Camilla pare mult mai fericită în ultima vreme. Cred că-i face bine prezența ta.
Pat se opri, cu o bucățică de sandviș în gură. Nu era în uzanțe ca tații să încuviințeze alunecarea valeților fiicelor lor spre roluri mai intime. Ochii lui încercară să pătrundă gândurile bărbatului din fața lui.
Dusty senior mânca în continuare, fără să pară deloc îngrijorat. După încă o înghițitură, continuă:
- Am avut impresia că s-a distrat bine la meciul de vineri seară. A râs mult și părea cu adevărat relaxată. De mult n-am văzut-o atât de lipsită de griji.
Pat înghiți încet.
- Muncește din greu, spuse el. Nu se odihnește cât ar trebui.
Gândurile îl purtară spre duminica trecută, când lânceziseră în apartament toată ziua. O ploaie mizerabilă îi ținuse în casă, dar nu s-ar putea spune că fuseseră deprimați.
Apoi, ieri, când ea venise de la lucru, o așteptase cu o cină specială. Specială, pentru că se păstrase foarte bine câtă vreme ei se redescoperiră după ce fuseseră despărțiți 8 ore lungi. El nu-și făcuse, atunci, niciun fel de probleme în privința lor. De ce, însă, toate îndoielile astea care-l năpădeau acum?
Domnul Ross încuviință din cap.
- Întotdeauna a făcut totul cu intensitate.
Pat își bău berea cu o concentrare neobișnuită, până ce modul de gândire specific valetului își reluă locul în mintea lui.
- Cred că spargerea aceea, de acum câteva luni, a tulburat-o mult. Acum e mai liniștită, dacă știe că nu e singură în apartament.
Dacă tatăl ei avea alte teorii, nu lăsă să se vadă nimic și nici nu mai aduse vorba despre ea până la plecare.
- Iartă-mă că am încercat s-o vâr pe Camilla în afacerea ta, spuse domnul Ross. Îmi părea numai rău la gândul că pierde comisionul.
- Totul e încă destul de vag acum, răspunse Pat. Sunt sigur că toți or să se bucure să beneficieze de experiența dumitale, dar nu-mi place s-o văd pe Camilla pierzându-și timpul în faza asta.
Dusty senior încuviință din cap și-i făcu semn de rămas bun cu mâna, lăsându-l pe Pat privind lung spre ușa închisă, încă multă vreme înainte de a se îndrepta spre camera lui.
Avea să se relaxeze și, bucurându-se de situație, va înceta cu toate frământările astea. Cum suna vorba aceea? Să se lase în voia curentului? Asta avea să facă el de-acum înainte.
- Am venit! strigă Dusty, dar abia dacă aruncă o privire fugară corespondenței.
Oricum, miercurea n-aducea niciodată nimic interesant. Ochii ei cercetară living-room-ul. Era în perfectă ordine.
Și gol.
- Bună!
Pat apăru în capătul holului și ea citi urarea în ochii lui, la fel de limpede cum se auzea în voce.
- Bună!
El îi luă haina și geanta, apoi o luă pe ea în brațe.
Grijile zilei se risipiră sub sărutările lui dulci și calde. Îi dăduse toate drepturile asupra inimii ei, din tot sufletul și fără niciun fel de rezerve.
- Deci, cum a fost ziua de azi? întrebă el, îngăduindu-i să rămână cuibărită în brațele lui.
- Aglomerată.
Ea îi trase capul în jos, lipindu-l de al ei, pentru a retrăi acele atingeri tandre și blânde care îi regenerau sufletul.
- Dar pustie, mai spuse, în timp ce buzele ei le căutară iarăși pe ale lui, sorbind pacea și seninătatea forței sale.
Totul începu să se limpezească și ea se relaxă, lipită de pieptul lui.
- Ai venit acasă devreme, spuse el, rostogolind cuvintele în urechea ei.
Un deget mai îndrăzneț se ridică și se strecură printre nasturii cămășii lui, ca să-i simtă asprimea pielii. Mâna lui se închise în jurul degetului și i-l duse la gură. O singură sărutare liniști neastâmpărul degetului, dar stârni o frenezie adâncă în trupul lui.
- Și asta-i o problemă?
Degetul ei desenă conturul buzelor, până ce fu din nou capturat.
- Păi, cina nu va fi gata decât peste câteva ore.
Ochii ei surprinseră sclipirea din privirea lui.
- Ore?
- Ei, mă rog, cel puțin o jumătate de oră.
- Aha, înțeleg.
Cealaltă mână a ei îi descheie nasturele de la gât, apoi pe următorul.
- Presupun, atunci, că aș putea să mă întorc la lucru.
Mâna lui îi descheie centura din talie.
- Da, cred că ai putea.
Un alt nasture fu descheiat, iar apoi ultimii doi. Mâna ei lunecă peste pieptul lui.
- Ar fi o ocazie foarte potrivită să mai rezolv câteva dosare.
Fermoarul din față al rochiei ei fu desfăcut, ca un trenuleț care luneca pe șine.
- Da, foarte potrivită.
- Nu m-am plâns niciodată că am prea multe deodată de făcut, spuse ea, desfăcându-și centura.
Ea îi coborî rochia de pe umeri.
- Asta am admirat întotdeauna la tine.
- Zău?
El o trase brusc înapoi în brațe.
- Păi, da. Adică talentul ăsta al tău de a-ți ține tot timpul mâinile ocupate.
- Ciudat lucru că ai adus vorba de mâinile mele.
Unul din brațe îi încercui gâtul, iar mâna cealaltă îi răsfiră părul.
- Mâinile mele știu foarte bine cu ce ar vrea să se îndeletnicească chiar în chipa asta...
- Ce-au greșit de data asta? întrebă Dusty.
Rămășițele cinei lor mexicane zăceau pe măsuța joasă din fața lor, iar Pat urmărea un meci de fotbal la televizor.
- A folosit mâinile. Ți-am mai spus, numai portarul are voie să atingă mingea cu mâna.
- Mi se pare o regulă cam tâmpită. Cum poți să joci fără mâini?
- Nu e chiar atât de greu. Hai să-ți arăt.
O ridică în picioare și împinse măsuța deoparte, apoi aruncă o pernă pe podea.
- Uite, să zicem că asta-i mingea de fotbal. Vezi, sunt o mulțime de lucruri pe care le poți face cu picioarele.
El începu demonstrația, driblând încolo și-ncoace, ridicând perna în vârful piciorului, și azvârlind-o în aer. Când perna căzu, ea o călcă cu piciorul.
- Hei, n-ai voie să stai pe minge! strigă el.
Ea zâmbi.
- Dar n-am folosit mâinile.
El o cuprinse cu brațele și o ridică de pe pernă.
- Nu-i cinstit! protestă ea. Ori nu poți să câștigi fără să trișezi?
Ochii lui sclipiră.
- O-ho-ho, asta-i cumva o provocare la adresa onoarei unui Mahoney?
Privi în jurul lui și puse mâna pe două reviste pe care le așeză în capetele opuse ale camerei.
- Asta-i poarta mea, aceea-i poarta ta. Cine bagă primul perna în poarta adversă câștigă.
- Fără mâini?
- Fără mâini.
Pat strigă „Pornim” și se concentră asupra pernei-minge de fotbal, încercând s-o rostogolească pe podea cu piciorul. Pe Dusty o interesa în schimb mai mult persoana lui. Își apăsă trupul de al lui, ținându-și cu grijă mâinile la spate. Sânii i se frecau de pieptul lui, coapsa era lipită de a lui.
- Hei! strigă el.
- N-am folosit mâinile, răspunse ea cu gingășie.
Era ușor și, în același timp, mult mai amuzant să-l privească pe el în loc să se uite după nenorocita aia de pernă.
Picioarele ei dansau în jurul lui, buzele ei îl chemau, ochii îl provocau. Legănarea coapselor ei întâlni balansul trupului lui.
- Văd că am schimbat obiectul jocului, murmură el, îngustându-și ochii.
În timp ce ea stătea lipită de el, buzele lui îi coborâră pe gât, excitându-i urechea și insuflându-i flăcări în sânge. Din televizor se auziră urale.
- S-ar părea că toată lumea apreciază jocul cel nou, spuse ea.
- E chiar foarte plăcut.
Buzele lor se topiră unele într-altele și se sorbiră cu sete; gurile lor se striviră așa cum se striviseră trupurile. Dar, în curând, nici asta nu mai fu de ajuns. Mâinile ei se prelinseră pe trupul lui. Brațele ei îl cuprinseră.
- Fault, șopti el. Trebuie să fii trimisă în careul de pedeapsă.
Mâinile lui uitară și ele regulile, cutreierându-i spatele, trăgându-i corpul tot mai aproape.
- Pentru două minute? întrebă ea.
- Pentru o asemenea infracțiune majoră? Nici 10 minute n-ar fi destul. Cel puțin o oră. Ba poate chiar toată săptămâna.
- Ai întârziat, sună salutul lui Pat.
Ea trimise suflul unui sărut către chipul lui încruntat și-și trânti cărțile pe cel mai apropiat scaun.
- Numai pentru că am dat ascultare indicațiilor tale. Am parcat într-un loc luminat. Am așteptat pe cineva să mă conducă până la parcare și am venit înapoi numai pe străzi circulate.
Expresia lui se îmblânzi.
- Nu-mi place să te știu singură pe străzi, la ora asta. Poate că ar trebui să încep să te iau de la cursuri.
- Pat, zău că nu-i nevoie.
- Nu sunt chiar așa de sigur.
Îi luă haina și o puse în cuier.
- Ai mâncat?
Ea ridică o mână ca un martor chemat în fața instanței.
- O masă completă: salată, fasole verde și pește fiert.
Zâmbi.
- Nici pe departe la fel de bune cum le faci tu.
- Dar măcar ți-a ținut de foame.
- Oh, n-aș spune asta.
Ochii lui răspunseră radiației din privirea ei, gura răspunse ca un ecou râsului ei.
- Înțeleg.
El încuie ușa apartamentului și păși încet în living-room, ca să stingă lumina.
- Deci încă îți mai e foame, așa-i?
- Mor de foame.
Lumina venea către ei din hol. El o cuprinse ușurel cu brațele.
- Aș putea să-ți pregătesc o salată, îi propuse el. Salată verde de Boston, dulce, fragedă. Sărutată de razele soarelui și mângâiată de un sos vinegretă, făcut cum știu numai eu.
Buzele explicară tehnologia; mâinile făcură o demonstrație.
- Pare delicioasă, dar nu e tocmai lucrul la care m-am gândit eu.
Mâinile și buzele ei încremeniră, gânditoare, pentru o clipă, apoi el îi smulse bluza din cordonul fustei, strecurându-și mâinile dedesubt.
- Ce-ai zice atunci de niște supă? O supă bună, aburindă, care să încălzească și ultimele colțișoare ascunse care or mai fi rămas reci.
- Nu mi-e frig.
Se cuibări lângă el, vârându-și mâinile sub cămașa lui.
- De fapt, mi-e chiar cald. Ard de-a binelea.
- Atunci, un tort Alaska. Dulce și cu multă frișcă. Reconfortant ca o noapte de iubire furată.
- Pare să îngrașe.
Mâinile lui îi descheiară sutienul și-i înconjurară trupul, cuprinzându-i sânii. Atingerea lui i se păru rece pe pielea încinsă.
- Cum să facem atunci ca să-ți fiu pe plac? murmură el în părul ei.
- Ți-ai epuizat toate propunerile?
Vocea ei era gâfâită și aspră.
- Găsesc eu ceva, îi promise el.
Patul era gol, rece și însingurat.
Dusty se rostogoli astfel încât să privească spre partea cealaltă, dar tot mai simțea singurătatea. Nu era vorba numai de pat; acesta umplea toată încăperea. Știind că somnul n-o să se mai întoarcă, coborî din pat. Halatul ei zăcea aruncat pe un scaun, amintindu-i că nu dormise singură noaptea trecută. Și-l puse pe umeri și se duse în bucătărie.
Pat era îmbrăcat în cămașă albă, pantaloni de culoare închisă și își afișase expresia lui de valet.
- `neața.
El se întoarse când o auzi și înclină din cap.
- Bună dimineața, doamnă.
Pe fața lui nu se zărea nici urmă de căldură.
- Dorești o ceașcă de cafea până te îmbraci?
- Mulțumesc.
Ea se sprijină, abătută, de frigider, în timp ce el îi turnă cafeaua și adăugă în ea puțin lapte, tocmai cât trebuia.
Acesta nu putea fi unul și același bărbat care o înconjurase cu atâta tandrețe noaptea trecută, ale cărui mâini îi ațâțaseră simțurile și îi cuceriseră sufletul. Ce naiba făcuse? Oare lua câte o pilulă care să-l transforme în valet în fiecare dimineață, odată cu vitaminele?
El îi întinse ceașca, atent ca mâinile lor să nu se atingă, apoi se întoarse la ouăle pe care le bătea pentru omletă sau altceva, părând foarte concentrat.
- Nu-i nevoie să te scoli atât de devreme sâmbăta dimineața, spuse ea.
Știa că pe el îl frământa inegalitatea pozițiilor lor, dar nu știa cum să-l convingă de faptul că asta nu conta. Dacă pasiunea lor împărtășită nu-l putea convinge de acest lucru, ce-ar fi putut face cuvintele?
El îi răspunse fără să se întoarcă:
- Trebuie să-ți pregătesc micul dejun.
- Cât îți ia să bați niște ouă? Aș prefera să mă trezesc cu tine alături.
El lăsă ouăle și se apucă să golească mașina de spălat vase. Pahare, cești, farfurii, boluri, toate fură aliniate cu precizie pe bufet.
- Asta mi-e meseria și trebuie s-o fac așa cum socotesc eu că e mai bine.
- Păi, eu cred că mai bine...
El se prefăcu că nu observă încercarea ei de a glumi.
- E sarcina mea să am grijă de casă și de pregătirea mesei. Pentru asta mă plătești.
De ce tot aducea vorba despre asta? Ce-i tot spunea conștiința aia a lui de irlandez încăpățânat?
Tare ar mai fi vrut să știe o cale să-i încuie acea conștiință într-o casetă depusă în seif la bancă. Afurisita aia de conștiință era cea care-l hrănea cu pilulele care-l prefăceau în valet și ea începuse să se cam plictisească de balansul ăsta continuu.
- O să fac un duș înainte de a mânca, spuse ea și își luă cafeaua în cameră.
Diminețile nu erau cele mai bune momente ale lor. Pat se trezea întotdeauna cu nevoia bolnavă de a-i reaminti care le sunt rolurile, în timp ce ea se trezea flămândă de dragoste.
Micul dejun devenise o masă formală. Cu fiecare zi, mai adăuga câte ceva: masa pusă în sufragerie, porțelanuri fine, șervețele de olandă și o față de masă fină. Ieri apăruse un clopoțel cu care ea să-l poată chema. Ea aruncase clopoțelul după el, refuzând masa. Când se întorsese acasă, nevoia lui de a-și juca rolul de valet părea să fi fost smulsă din sistemul de gândire, dar renăștea în dimineața următoare.
Nu-i păsa deloc de faptul că-i plătea un salariu, se gândi ea în baie. Nu-i modifica în niciun fel sentimentele pe care le avea pentru el. Situația lor nu se deosebea de cea a multor cupluri, atâta doar cî era mai obișnuit ca bărbații să-și împartă salariul cu femeia. Totuși, ăsta nu era un motiv pentru îmbufnarea lui Pat. Poate că aveau amândoi nevoie de o diversiune.
Proaspătă, îmbrăcată și înarmată cu hotărârea neclintită de a sacrifica fiara-valet care-l devorase pe Pat al ei, Dusty se întoarse în bucătărie.
- Cred că mi-ar face plăcere să ies din oraș zilele astea.
El își făcu de lucru cu ultimele pregătiri pentru a-i servi micul dejun, aliniind cu precizie tigaia pe sobă, îndreptând feliile de șuncă. Oare numărase și boabele de cafea?
- Foarte bine, doamnă. Sunt sigur că schimbarea o să-ți facă bine.
Ea scoase limba în spatele lui, apoi porni spre sufragerie ca să-și aducă înapoi tacâmurile așezate acolo.
- Mai bine zis, aș vrea să mergem amândoi, îi spsue ea când reveni în bucătărie.
- Dar asta este dorința doamnei...
- Nu „doamna” dorește. Eu doresc.
Se așeză de parcă ar fi fost de trei ori mai grea și își încrucișă brațele.
- Și afurisitul ăla de papion să rămână acasă.
Of, dacă ar putea să-i ordone și conștiinței lui același lucru.
Nouă
Dispoziția lui Pat se însenină, atunci când ieșiră din oraș, așa cum ceața se risipea sub razele soarelui. Când goneau pe autostradă spre istorica localitate Galena, zâmbea deja.
Dusty era convinsă că fusese o idee bună să plece. Departe de casă, aveau să fie mai relaxați și poate reușea să-l facă să înțeleagă în ce fel se schimbaseră lucrurile. Sigur, obiectiv vorbind, el mai era încă valetul ei, dar erau un cuplu modern. În cea mai mare parte a timpului, ea uita cu totul de slujba lui și ar fi putut foarte bine să facă și el la fel.
- Dacă obosești, pot să trec eu la volan, se oferi ea.
Pat zâmbi.
- Am să te las la volan, de îndată ce intrăm în vreun oraș. Acolo îmi dați voi, americanii bătaie de cap, cu stilul ăsta al vostru de a conduce pe partea inversă a drumului.
Ea se încruntă.
- Din câte știu eu, toată Europa conduce pe aceeași parte a drumului ca și noi. Anglia e singura țară unde se circulă pe partea stângă.
- Nu-i chiar așa. În Japonia, Jamaica și în alte țări din Commonwealth se circulă la fel.
- În Canada nu.
El ridică din umeri.
- Întotdeauna se găsesc câțiva ciudați.
- În cazul ăsta, ciudații formează majoritatea.
- Dar cel puțin recunoști că sunt ciudați.
Dusty îl lăsă să creadă că a câștigat disputa; era și-așa destul de bucuroasă că își recăpătase buna dispoziție. Privi pe fereastră la fermele care se înșirau de-a lungul autostrăzii, bucuroasă că Pat renunțase să i se mai adreseze cu formulele de reverență.
Zâmbetul lui devenise cald și ocrotitor; în ochii lui se citea acum dorința, nu datoria. Departe, în zare, ea văzu mânji, zburdând pe picioarele lor țepene. Anul acesta primăvara marcase trezirea la viață nu numai a animalelor nou-născute, ci și a ei.
- Cred că are și iarna un rost, la urma urmei, spuse ea, curmând tăcerea. Face ca primăvara să fie atât de minunată. Aproape că mi-e milă de acele locuri care n-au anotimpuri.
- Întreaga lume are un ciclu de anotimpuri, o corectă el. Cald și frig. Umed și secetos. Luminos și întunecat.
- Nu m-am gândit la asta.
- Ciclurile sunt o permanență a lumii, continuă el. Naștere și moarte. Început și sfârșit. Ele sunt imuabile.
Dusty se răsuci și privi pe fereastră. Mai rămânea numai ca el să spună „stăpân și valet” și-ar fi ajuns iarăși de unde porniseră. Nu era nevoie să facă tot drumul până la Galena, ca să ajungă la asta.
Autostrada continuă să-și aștearnă panglica printre fermele din nordul statului Illinois. Erau ca niște căsuțe din alte timpuri, o lume cu totul diferită de cea din oraș. Și ea și Pat erau cu totul diferiți. Doar o pereche de îndrăgostiți, atâta tot. Fără titluri de doamnă sau de valet, care să-i încătușeze în niște roluri incomode.
- Ah, ne apropiem de casa lui Tuddy Baker, spuse el deodată.
Ea îl privi surprinsă.
- Ai prieteni în Freeport?
Râsul lui o învălui, chiar dacă privirea îi rămăsese ațintită la drum.
- Freeport și-a căpătat numele de la Moș Tuddy sau, mai bine zis, de la nevastă-sa. Numele lui adevărat era William, dar indienii i-au spus Tuddy pentru că era bâlbâit.
- Chiar de-adevăratelea?
Se pricepea atât de bine să spună povești încât nu știa dacă să-l creadă sau nu.
- Bineînțeles. Tuddy Baker era un om teribil de ospitalier, a cărui ușa era întotdeauna deschisă, fie noapte, fie zi. Treaba asta o supăra așa de tare pe doamna Baker, încât și-a reclamat soțul că ține un port liber.
- De unde știi asemenea lucruri? întrebă Dusty.
- Am citit.
- Și eu citesc.
El clătină din cap dezaprobator.
- Reclame pentru vânzări de imobile, manuale, reviste economice. Eu citesc pentru plăcerea de a afla lucruri noi.
Dusty își aruncă pantofii din picioare și-și aduse genunchii sub bărbie, privind în tăcere drumul. I-ar fi plăcut și ei să poată spune că citește de plăcere, dar, în afară de cartea cu războinicul irlandez, nu avusese timp decât pentru ceea ce era strict necesar. Era ocupată. Prea ocupată, oare?
- Când am venit prima dată la Chicago, m-a captivat istoria statului Illinois, spuse el. Dar bănuiesc că același lucru se poate spune despre istoria fiecărui loc în care am trăit. Îmi place să am sentimentul că sunt și eu o parte a locului respectiv, că prețuiesc ceea ce s-a întâmplat înainte de venirea mea și să cred că cei care vor veni după mine vor face la fel.
Ea abia dacă observase locurile prin care trecuse și, chiar și atunci, n-o făcuse decât ca să ia decizia de a căuta un loc mai bun. Un sentiment de tulburare o cuprinse la gândul că ratase, poate, atâtea lucruri minunate în viață.
Galena 48 de mile, anunța indicatorul, dar ceva din farmecul excursiei se risipise.
Nu era vina lui Pat: era numai din cauza ei. Începea acum să vadă cât de îngustă fusese viața pe care o trăise. Îngustă și îmbâcsită.
Pat o privi și probabil că citi pe chipul ei schimbarea de dispoziție.
- Știai că mai înainte Galena s-a numit Fever River?
- Probabil că un agent imobiliar i-a dat numele ăsta în grabă.
Râsul lui risipi păienjenișul tristeții din jurul ei.
Parcurseră restul drumului în tăcere, căci curbele și intersecțiile drumului solicitau întreaga atenție a lui Pat.
Dusty sorbi cu nesaț priveliștea dealurilor domoale și a văilor largi, care se rostogoleau pe retină într-un ritm pe care niciun aparat de filmat și niciun penel n-ar fi reușit să le surprindă. Un Dumnezeu dornic de varietate îndepărtase ghețarii din această parte a statului Illinois. Restul Vestului mijlociu avea un relief cu nimic mai variat decât terenul de parcare al unui magazin, dar zona aceasta era deosebită - un loc de o rară frumusețe, descoperi ea. O comoară pe care s-o împartă cu Pat.
Peste aproximativ o oră, coborâră în valea care adăpostea, ca un căuș, Galena.
- Te gândești la vreun hotel anume? întrebă Pat.
- Nu, recunoscu ea. Hai să căutăm ceva mic și romantic.
Șerpuiră pe străzile cu clădiri de cărămidă roșie, agățate de coasta dealurilor, până ce găsiră o casă cu două etaje, cu un turnuleț. O pancartă discretă anunța că se oferă găzduire și pensiune.
O doamnă înaltă, cu o tunsoare demodată de paj, răspunse bătăilor lor în ușă. Vopseaua neagră îi ascundea toate firele cărunte, tot așa cum duritatea ochilor verzi ascundea orice urmă de blândețe și amabilitate de pe chipul ei.
- Bună dimineața, doamnă, se înclină Pat. Ar găsi oare loc în inima dumneavoastră și un acoperiș doi călători osteniți de praful și truda orașului?
Înainte ca Dusty să apuce să dea drumul unui mârâit, fața femeii se deschise într-un zâmbet, transformându-se văzând cu ochii.
- Ați ajuns puțin cam de dimineață și cam devreme pentru sezon. Dar, dacă-mi dați un pic de răgaz, pot aranja o cameră pe cinste pentru dumneata și doamna dumitale.
- Asta ar fi grozav, îi răspunse Pat cu un zâmbet larg. Cu permisiunea dumneavoastră, am vrea să băgăm mașina în garaj și să dăm o raită până în parc, să căutăm un loc unde să sorbim o cafea și dulceața locurilor înverzite.
- Sigur.
Încercând încă să se adapteze la noua amabilitate pe care o adoptase, femeia îi aruncă și lui Dusty o privire:
- Am să te plasez împreună cu omul tău în camera aceea de sus, din colț, spuse ea arătând către o fereastră de la etajul al doilea. E mare și însorită, are baie separată și un pat ca de regină.
- O să fie minunat.
- Obișnuiam să spun „doamna și domnul”, spuse hangița, conducându-i pe treptele de la intrare. Dar acuma nu mai poți face asta. Nu poți ști niciodată dacă-i adevărat.
Dusty trebui să se străduiască din răsputeri să nu zâmbească strâmb.
- Asta așa e.
- Pe mine nu mă privește câtuși de puțin.
Femeia se opri pe ultima treaptă.
- E mai bine așa cum stau lucrurile acum. Nu-mi place să mă amestec în treburile altora și nici ca alții să-și vâre nasul în treburile mele.
- Noi doi suntem niște cai de cu totul altă culoare, spuse Pat, cuprinzând cu brațul umerii lui Dusty. Eu sunt valetul ei.
Femeia râse din toată inima pițigăiat, total nepotrivit cu statura ei masivă.
- Nu-mi pasă nici pe-atâta.
Se întoarse și urcă scările.
- Dați-mi răgaz o oră.
O mică părticică din mintea lui Dusty auzi spusele femeii, dar restul ființei ei îl urmărea pe Pat.
De ce spusese asta? Slujba lui fusese ca o muscă în lapte tot timpul și ea nu voia niciun bâzâit care să-i tulbure weekendul perfect.
Zâmbetul lui părea neschimbat, iar melodia pe care o murmura încetișor arăta că este relaxat. Ea lăsă să-i scape un oftat și se agăță de brațul lui. Poate că, în definitiv, nu-l frământa chiar atât de mult cum credea ea.
Ziua trecu într-o aură de încântare.
Călătoriră cu autostopul prin ținutul sălbatic, cu sate izolate, scormonind prin comorile prăfuite ale prăvăliilor de vechituri.
Pat părea că topește inimile tuturor celor pe care-i întâlneau, așa că până-n seară se simțiră ca acasă, mai cu seamă în timpul cinei, când deveniră repede buni prieteni nu numai cu chelnerița, ci și cu proprietarul restaurantului și cu bucătarul șef, un italian micuț de statură.
- Este efectul farmecului fatal al celor din neamul Mahoney, îi explică Pat, în timp ce se întorceau la pensiune.
- Chiar așa?
- Cu siguranță! zise el și alunecă în accentul irlandez. Păi tu ar trebui să știi foarte bine, de vreme ce te numeri printre victime.
- Vai, oare am fost vrăjită?
Ea fugi de lângă el, bucurându-se de prospețimea primăverii, de fericirea de a fi vie, de a fi împreună cu Pat. Cum de existase, oare, înainte de a-l fi cunoscut pe el? Ce motive ar fi avut să râdă? Să zâmbească? Ce motiv existase pentru ca florile de primăvară să răsară și briza să adie ușurel?
Pat o prinse repede din urmă și o legănă în brațe.
- Nu există scăpare, spuse el. Odată vrăjită, vei fi a mea pentru totdeauna.
Ea râse și se lipi de el, cu buzele și cu brațele. Focul care mocnise în ea toată ziua, se înteți.
Cât era de adevărat! Va fi a lui pentru totdeauna. Îl iubea.
Toată viața ei așteptase așa ceva - fusese un spectator, nu un actor. Acum rațiunea ei de a fi era aici, deschizând ușile și ferestrele și descoperind miracolele pe care le ascunde iubirea.
Urmă orbește drumul pe care o purta el; teama era un lucru din trecut, nu exista viitor. Nu avea loc nici în prezent. Aici nu era loc decât pentru Pat.
El o aduse înapoi pe pământ și se plimbară mână-n mână printre umbrele stejarilor cioturoși. Pământul mirosea proaspăt. Viu. Fusta și bluza ei de bumbac fluturau în ritmul și legănarea brizei de seară.
- Arăți deosebit de - el ezită câteva clipe lungi - atrăgătoare.
Atrăgătoare? Tandrețea blândă din vocea lui o făcea să se simtă plină de viață, să vibreze. Se simțea sexy.
Dădu drumul mâinii lui Pat și își încolăci brațul pe după talia lui, trăgându-l lângă ea. Brațul lui liber îi învălui umerii și o strânse mai tare. Apoi se opri, iar buzele lui le sorbiră pe ale ei. Setea lor era nepotolită.
- Chiar sunt atrăgătoare?
Noțiunea o încânta.
- Ești o ispită afurisită, mârâi el pe un ton răgușit. O sirenă seducătoare care mi-a distrus toate bunele intenții.
Se plimbară în tăcere. Soarele cobora în spatele dealurilor, revărsându-și ultimele raze în valea fluviului Mississippi, ca să călătorească împreună cu valurile lui până la New Orleans.
Urcară treptele de lemn ale pensiunii. Un hamac atârna de grinzile terasei, legănându-se în bătaia vântului sau poate la amintirea altor perechi care trecuseră pe aici.
- Vrei să stăm puțin aici? întrebă Pat.
- Nu!
Dusty fu surprinsă ea însăși de vehemența chemărilor din trupul ei.
El se trase doi pași în spate și se înclină teatral.
- Sclavul vostru vă așteaptă porunca, milady.
Ea privi lung în ochii lu surâzători, puțin descumpănită. Oare fanteziile ei erau chiar atât de evidente? Se lăsă pradă nesăbuinței.
- Doamna ta îți poruncește să urci.
- Oh, nu!
Pat izbucni într-un urlet. Își acoperi fața cu mâinile.
- Nu mai pot. Nu pot să mai îndur!
Stânjeneala topi poza ei poruncitoare.
- Pat! izbucni ea în râs. Încetează! S-ar putea să te audă cineva!
- Mă rog lui Dumnezeu să mă audă cineva! exclamă el. Cum altfel aș putea scăpa de foamea ta feroce? Oh, Doamne, îndurare! strigă el, icnind printre hohote de râs, în timp ce ea se străduia să-l tragă înăuntru. Te implor, ai milă!
- Niciodată! strigă ea.
El se lăsa târât ridicol de ușor.
- Nu ți-e rușine de poftele tale? întrebă el. Nu ți-e rușine să abuzezi astfel de bietul tău servitor?
Până să-și termine el vorba, ajunseseră deja în cameră și Pat închise ușa, cu ochii luminați de nevoia de a o avea, cu zâmbetul la fel de larg ca brațele lui desfăcute ca s-o cuprindă. Numai zâmbetul ei se pierduse pe undeva pe scări, printre glumele lui.
Brațele lui se lăsară în jos și zâmbetul îi pieri.
- Camilla? Ce s-a întâmplat?
- Nimic.
Ea luă câteva file ale ziarului de pe noptieră, își azvârli pantofii din picioare, se așeză în mijlocul patului și începu să citească. Adică se prefăcu că citește. Oare chiar erau cuvinte înșirate pe paginile alea?
O durea faptul că Pat îi amintea întruna că era angajatul ei. E drept că nu se culca cu ea numai ca să-și păstreze slujba, dar o făcea oare din dragoste? Nu pomenise niciodată de așa ceva și, totuși, nu se putea spune despre el că era timid.
- Ești furioasă pe mine, așa-i?
- Acum citesc ziarul.
Dusty făcu eforturi ca să se concentreze asupra paginii din fața ei. Fir-ar să fie. Nimerise pagina de artă a unui ziar din Dubuque. Ar fi vrut să-l arunce cât colo, dar Pat era alături. Dacă voia să-și ia altă pagină a ziarului, ar fi trebuit să-l ocolească.
- Am glumit numai, spuse el. Haide, Camilla. Umorul e condimentul care face viața suportabilă.
- Nu-mi dădusem seama cât de insuportabilă e viața pentru tine, spuse ea. Trebuie să fie pur și simplu cumplit să fii victima avansurilor nerușinate ale unei stăpâne desfrânate.
În plus, ea nu considera deloc iubirea ei ca pe o glumă. Lumina slabă din cameră făcea ca literele să-i joace în fața ochilor. Își miji ochii, încercând să-și focalizeze din nou privirea asupra textului.
- E o povară pe care încerc s-o port cu vitejie și fără să mă plâng.
- N-am dispoziția potrivită pentru umorul tău de student boboc.
- Niciodată n-am fost student boboc.
- Nu-ți face probleme din cauza asta, te asigur că ești perfect pregătit.
El se așeză lângă ea, privind peste umăr la pagina ziarului, cu respirația răsfirându-i părul și buzele atingându-i ușor gâtul. Ea nu voia să cedeze tentației de a se sprijini de trupul lui.
Nu era dispusă să-și lase mâna s-o acopere pe aceea aflată atât de aproape.
Tăcerea se instală în cameră, înfășurându-se în jurul ei și răpindu-i oxigenul. Își simțea respirația pulsând în urechi. Singurul lucru care se auzea în cameră era ticăitul ceasului de pe consolă. Dusty nu mai putu îndura.
- Ai terminat cu pagina asta? întrebă ea printre dinții strânși, deși ea însăși nu citise niciun rând.
- Sunt câteva articole destul de interesante, nu crezi? Cred că îl prefer pe cel despre reuniunea clubului grădinarilor.
- Toate sunt fascinante, răspunse ea prudent.
- Așa e, admise el.
Îl simți cum se agită în spatele ei. N-ar fi vrut ca el să plece. Ar fi dorit ca el să rămână acolo și să-i potolească toate flăcările ce ardeau înăuntrul ei, dar nu voia să i-o ceară ea. Îi mai rămăsese o urmă de mândrie.
Simți o răsuflare caldă pe gleznă și apoi o sărutare ușoară. El se concentrase asupra picioarelor ei.
- Iartă-mă, murmură el.
Dusty încercă să-și sporească atenția. Găsi pe pagină un cuvânt pe care precis îl știa. Atâta doar că nu-și putea aduce aminte acum ce înseamnă.
Răsuflarea caldă călători până la mijlocul gambei. Încă o sărutare.
- Îmi pare tare rău.
Ea scutură ziarul, încercând să reașeze literele - cuvintele - într-o ordine cât de cât logică.
- Ba nu-ți pare rău deloc. Nu faci decât să glumești din nou.
- Râsul este masca pe care o pune viața ca să ascundă un țipăt de durere.
- Tare te mai pricepi să răsucești cuvintele, ca să-ți atingi propriile scopuri.
Un fior ușor îi străbătu genunchiul drept.
- Genunchiul ăsta asre un zâmbet minunat, spuse Pat.
Ea se strâmbă spre ziar. Nimic din ființa ei nu zâmbea. Senzația se mută la genunchiul stâng.
- La fel și ăstălalt
- Încetează!
Ordinul răstit se adresa propriul ei trup, la fel de mult cum se adresa gurii lui. Ambele îl ignorară.
- Îmi pare rău, sincer, foarte, foarte rău, spuse el.
O sărutare blândă pluti până pe coapsă. Bumbacul gros al fustei nu reuși s-o apere câtuși de puțin.
De ce avea oare o putere atât de mare asupra ei? De ce i se oprea inima la vederea lui și o pornea în galop atunci când el o atingea?
Nu mai era stăpână pe sine. El glumea spunând că este sclavul ei, când în realitate ea era sclava lui. Tot ce voia el era bine, într-atât de mult avea nevoie de el. Nu-i mai rămăsese pic de voință, pic de mândrie.
El o întoarse și o împinse ușor, culcând-o pe spate. Apoi, buzele lui le căutară pe ale ei.
- Te urăsc, minți ea, rostind cuvintele repede, înainte ca gura lui s-o cuprindă din nou pe a ei.
El se trase înapoi zâmbind.
- Poeții sunt că dragostea și ura sunt despărțite de o linie la fel de fragilă precum clipa.
Dusty se predă necondiționat acelei clipe.
Turnulețele celor din urmă care dispărură în spatele dealurilor și nici chiar regretul lui Dusty nu le putu menține în câmpul lor vizual.
Se întoarse cu un oftat și privi drumul care se întindea în față.
- A fost un weekend plăcut, spuse ea.
Se plimbaseră împreună, dormiseră împreună, se treziseră împreună.
- Da, a fost.
Cuvintele lui erau de acord cu ea, dar chipul lui reflecta tristețea cerului care se întuneca de umbrele înserării.
Ea se încruntă și privi pe fereastra laterală. Poate că-i părea și lui rău să vadă cum se sfârșește acest weekend minunat, asta era tot.
Nu trebuia să se lase doborâtă de deprimare numai pentru că se întorceau acasă. Vraja care-i învăluia avea să continue. Nu conta locul, ci numai faptul că erau împreună. Chicago le putea ocroti iubea la fel de bine ca și Galena.
- Se pare că vine ploaia.
Ea se strădui să-și mențină vocea veselă și dornică de conversație.
- Am fost norocoși că vremea s-a menținut atât de bună. În partea de nord a statului Illinois, aprilie nu e întotdeauna luna cea mai stabilă.
- Păi am dat eu la plecare niște ordine zeilor care hotărăsc vremea, glumi Pat.
Vocea lui era încordată, gluma suna forțat, dar asta o făcea să țină și mai mult la el, pentru acest efort de a-i menține moralul ridicat. Își odihni capul pe umărul lui și lăsă pleoapele să i se închidă.
- Oh, deci ție îți datorez frumusețea acestui weekend?
- Cu certitudine.
Ea zâmbi, incapabilă să-i conteste pretențiile.
Firește că-i era datoare pentru weekend, în mai multe privințe. În sens literal, îi era datoare pentru toate mesele și pentru cazarea de la pensiune. Oamenii considerau firesc ca bărbatul să plătească și întotdeauna îi prezentau nota lui Pat, dar ei erau un cuplu modern, mai presus de formalismul acestor roluri. Decât să facă caz de asta, mai bine îi va returna banii după ce ajung acasă. Deși își aduse aminte că nu-i dăduse niciodată banii pe care-i plătise să închirieze bicicletele.
Of, în fine. Mai importantă era fericirea profundă și împăcată pe care el o adusese în viața ei. Nu exista nicio cale ca să-l răsplătească vreodată pentru asta, deși i-ar fi făcut plăcere să-și petreacă restul vieții încercând.
Zece
- Am ajuns! exclamă Camilla. Uite un loc de parcare, drept în față.
Pat o urmări cum manevrează mașina ca s-o potrivească în limitele îngusta ale spațului. El nu putea suferi să parcheze paralel, dar, ca de obicei, Camilla se descurcă bină. În toate se descurca bine. El încercă să alunge negura melancoliei care amenința să-l înghită, dar aceasta nu se clinti.
Weekendul fusese prea perfect. Timp de 32 de ore îi purtase Camillei de grijă, se prefăcuse că poate face acest lucru, dar acum visul se spulberase.
Camilla opri motorul și se lăsă pe spate oftând.
- A fost un weekend minunat, dar e plăcut să te întorci acasă.
- Îmi închipui că așa e, spuse Pat, ignorând privirea ei cercetătoare, care-l urmări în timp ce cobora din mașina.
Asta ar fi trebuit să fie casa lor, dar nu era. Nu era a lui. El nu mai avea casă de vreo 20 de ani, iar ultima pe care o avusese, apartamentul acela întunecos cu 3 camere pe care-l părăsise la 14 ani, nu era un loc de care să-și amintească cu prea mare plăcere.
Trânti ușa cu putere și ocoli mașina. Părăsise casa părintească plecând în căutare de faimă și avere. Avusese parte de puțină faimă, nu însă și de avere. Cu toate astea, nu se descurcase prea rău, în ceea ce-l privea numai pe el. Acum era numai o chestiune de timp până ce va fi în stare să aibă o casă a lui.
.........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu