Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ....................................

3-9

 

              Ușa se deschise. Era Mina. Avea în mână dosarele ambelor victime.

   Milda văzuse copertele de carton prea uzate ca să nu le recunoască imediat. Dădu din cap și închise telefonul. Acum nu mai trebuia să sune.

   Peder cugeta la convorbirea telefonică pe care tocmai o avusese. Mina îl rugase să-i facă „un serviciu enorm“ și să-i arate lui Vincent Walder locul crimei.
   Într-o altă situație ar fi ezitat. Nu știa că Vincent era în continuare consultant. Dar Mina era OK. O plăcea. În plus, rugămintea ei însemna că și astăzi avea motiv să plece de acasă. Gândul era, bineînțeles, neloial față de soția lui, care trebuia din nou să se ocupe singură de tripleți. Dar judecata lui, tocită de atâția bebeluși, făcea piruete de fericire.
   - Mă duc iar la serviciu, spuse el și își sărută soția pe obraz. Să mă suni dacă ai nevoie de ceva.
   Ea arăta exact la fel de obosită precum se simțea. De 3 luni, de când se născuseră tripleții, niciunul dintre ei nu dormise mai mult de o oră neîntreruptă. Veniseră în ziua de dinaintea Ajunului de Crăciun. El nu avea curaj să se gândească la haosul de cadouri pe care-l promiteau Crăciunurile viitoare.
   Molly gângurea în brațele mamei ei și el văzu că tetina biberonului îi ieșise din gură fără ca Anette să fi observat asta. Împinse cu grijă sticla în gura fiicei sale, care începu să sugă cu poftă laptele-formulă.
   - Celelalte două dorm, sper să rămână așa câteva momente măcar.
   El se uită tandru la Meja și Majken, care stăteau fiecare în coșulețul său pe podea.
   - Nu e ciudat că dorm acum, ținând cont că au sporovăit toată noaptea, spuse Anette enervată.
   Peder o mângâie pe obraz.
   - Facem asta împreună. Supraviețuim. Nici n-o să apucăm să zicem țac-pac și o să ne trezim cum ne uităm în urmă la perioada asta și râdem.
   - Țac-pac. Nuu, n-a funcționat. Uite că nu râd.
   - Rezistă vreo două ore, mă întorc cât pot de repede și se rezolvă de la sine. Iar săptămâna viitoare vine mama ta să ne ajute. Două brațe în plus vor face miracole.
   - Nu credeam vreodată că o voi aștepta pe mama cu atâta bucurie. Dar probabil că nu mi-a fost niciodată atât de dor de cineva în toată viața mea.
   - Am avut noroc, iubito. Doar că suntem prea obosiți pentru a aprecia asta. Plec acum. Dar dă un bip dacă e ceva.
   - Bip.
   - Ha, ha. Nu știam că m-am însurat cu o actriță de comedie...
   Peder clipea tare și des din ochi când se sui în mașină. Îi era o frică teribilă să nu adoarmă la volan. Cu un clic deschise doza de Nocco pe care o luase din frigider. Probabil că era cel mai mare client al lor în acest moment.
   Băuturile energizante erau singurele care-l făceau să funcționeze, chiar dacă pentru momente scurte. Și-ar fi dorit doar ca ei să bage cantitate dublă de cafeină în doze. 180 de miligrame nu erau suficiente pentru un părinte de tripleți.
   La radio anunțau dispariția băiatului pe care-l căutau intens colegii de la departamentul permanent. Robert. Zis și Bobu. Cu handicap mintal și dispărut de acasă. Probabil nu o infracțiune, spunea experiența lui Peder. Cu puțin noroc, va fi găsit curând, rătăcind prin pădure sau cine știe, prin oraș.
   Odată căutaseră mai multe zile un copil de 5 ani care se dovedise a se fi urcat în trenul de Copenhaga pentru a merge în vizită la bunica. Nimeni nu-l oprise. Chiar fusese dus de la gară până la casa bunicii, cu mașina poliției daneze. Bunica sunase apoi poliția suedeză imediat ce băiețelul apăruse la ușa ei.
   Peder schimbă canalul pe Lugna Favoriter. După ce devenise și el părinte era mult mai sensibil la știrile despre copii. Când viră în parcarea de vizavi de Grona Lund îi zări pe Mina și Vincent care stăteau și așteptau.
   Împotriva voinței sale își surprinse un fel de curiozitate față de Vincent Walder. El și Anette merseseră la unul dintre show-urile lui Walder acum 3 ani. Fusese impresionant și frustrant și nu pricepea nici acum cum putuse mentalistul să facă ce făcuse.
   Paltonul negru al lui Vincent flutura în vânt. Clasic fu cuvântul care-i veni spontan când îl văzu pe Vincent. Ca într-un film alb-negru. Gândise asta deja în Palatul Poliției, că așa ar vrea și el să arate. Dar pe de altă parte, Vincent nu avea, în mod garantat, 3 bebeluși gălăgioși acasă.
   Peder parcă și se grăbi spre ei. Vincent îl văzu tresărind când vântul puternic îl lovi drept în față.
   - Bună, Vincent, salută el entuziasmat și-i strânse mâna lui Vincent.
   Vincent zăbovi o secundă ca să simtă strânsul mâinilor. Uimitor de puternic, ținând cont de cât de obosit arăta Peder în general.
   - Arăți de parcă te-a călcat o mașină, spuse Mina, iar Peder dădu din cap aprobator.
   - Azi-noapte, tripleții au fost treji în schimburi, spuse el.
   Vincent nu se putea abține să se holbeze. Doamne, Dumnezeule. Și el considera că 3 copii sunt solicitanți, dar în cazul lui măcar erau 10 ani între primul și ultimul. Nu putea să-și închipuie ce ar însemna 3 deodată.
   Cel mai probabil, el nici măcar nu ar mai putea să se țină pe picioare.
   - Atunci sunt impresionat că ai reușit să vii până aici, spuse el. Somnul e incredibil de interesant. Știi de exemplu că abia recent s-a descoperit ce anume face ca noi să adormim?
   - Nu... nu, nu știam.
   Peder începu să meargă spre intrarea principală a parcului de distracții Grona Lund. Mina și Vincent îl urmară.
   - Două grupuri de cercetători au găsit ceea ce ei numesc butonul pentru somn, continuă Vincent. L-au botezat Nemuri, după cuvântul japonez pentru somn.
   - Aha, eu...
   - Au studiat tiparele de somn pe 12 mii de musculițe de oțet și-au găsit o genă care conduce acest buton al somnului.
   - Musculițe de oțet, deci..., spuse Peder arătând spre intrare.
   Peder nu părea foarte receptiv. Ciudat. El, mai mult ca oricine, ar trebui să se gândească la somn înainte de toate, chiar în acest moment. Dar îi era cu siguranță mai greu să proceseze informația, ținând cont de oboseală.
   - Vincent, spuse Mina încet în spatele lui. Scrie „Atenție, Wikipedia!“ pe tine acum.
   El încuviință și nu mai spuse nimic.
   Parcul de distracții părea sinistru în afara sezonului. Niciun țipăt de la Cădere Liberă. Nicio muzică de la scena mare. Niciun scârțâit de la punctele de atracție sau zgomotul acela monoton făcut de o mulțime.
   - Aici era lada.
   Peder arătă cu degetul spre un punct din fața intrării. El adusese chiar și pozele de la investigația tehnică și i le înmână lui Vincent, care le studie în tăcere.
   - Voi ați găsit... tehnicienii au găsit vreo urmă? întrebă el. Ceva care ar putea avea legătură cu crima?
   - Din câte știu eu, încă nu, spuse Peder și se frecă la ochi să scape de senzația de nisip sub pleoape. Au luat bineînțeles o grămadă de probe, dar din păcate rezultatele nu se trimit chiar într-un sfert de oră. Și în etapa asta, și într-un asemenea loc, e o mare dificultate să știm ce poate avea o legătură cu lada sau ce exista deja aici când a fost adusă.
   - Clar, spuse Vincent îngândurat, mergând de colo-colo cu privirea fixată în pământ. Știi, dacă dormi prea prost mult timp, asta poate avea efecte secundare serioase. Crește riscul pentru mai multe boli, memoria devine mai proastă, iar sistemul imunitar slăbește.
   - Mda, mulțumesc, spuse Peder și tuși. Asta...
   - Crește și riscul pentru Alzheimer, abuz de alcool și obezitate. Fără somn riscăm și să ni se supraîncarce creierul, somnul ne ajută să uităm ce nu ne e util.
   - Da, nu e că n-aș observa că n-am toate țiglele pe casă tocmai în perioada asta, spuse Peder. Și se pare că e valabil și pentru alții, nu doar pentru mine, adăugă el încet, cu privirea la Mina.
   Dar Vincent îl auzi. El doar încercase să împărtășească puțină informație utilă. Dar sigur, lui mereu îi fusese greu să calibreze ceea ce era considerat a fi „potrivit“. Posibil să fi spus una sau două chestii prea mult.
   Se așeză pe vine și cercetă pământul pe care stătuse lada. O bucățică rămasă din banda adezivă folosită ca barieră flutura în vânt de parcă ar fi vrut să zboare de acolo. Mina stătea alături și se uita, cu brațele încrucișate, dârdâind ușor. Frigul o făcea să pară palidă, cu excepția buzelor, care erau în continuare roșii. El știa că ea nu folosea make-up. Dar dădeau senzația că sunt foarte roșii. Nu că el ar fi știut ce senzație dădeau buzele ei, firește.
   Își drese glasul și se concentră asupra solului.
   - Pe vremuri, oamenii dormeau așezați în fund, nu întinși, spuse el, în continuare pe vine.
   Trecu cu mănușile peste pietrele din pavaj. Când găsiseră lada, acolo era zăpadă. Tot ceea ce nu fusese măturat de tehnicieni în vânătoarea lor după dovezi concludente dispăruse cel mai probabil odată cu iarna. Asta îi dădea lui mai puțin decât sperase. Trebuia să se încreadă în creierul său, că ar putea găsi ceva inconștient, ceva ce el nu observase.
   - De aceea vedem atât de des paturi foarte scurte la muzee. Medicii din secolul al XVII-lea considerau că dormitul în poziție întins în pat dăunează, susținând că mâncarea putea în cazul acesta să se miște din stomac, să treacă prin trahee și să ajungă la cap. Al naibii vânt, ce bate azi.
   Se ridică, iar genunchii îi trosniră tare.
   - Dar ceea ce trăiești tu acum e o variantă extremă a ceea ce se numește somn bifazic. Somnul e împărțit. De fapt, înainte era ceva obișnuit ca oamenii să se culce la 8, să se trezească la miezul nopții, să stea 2-3 ore, pentru ca mai apoi să se culce iar și să mai doarmă câteva ore.
   El se uită cu înțeles la Peder, care arăta ca un semn al întrebării în carne și oase.
   - În concluzie, te tâmpești și te îngrași de la prea puțin somn, traduse Mina.
   - Aha, da, păi mulțumesc, o să-i transmit soției, râse Peder.
   - Cât de repede a fost găsită lada? întrebă Vincent privind solul din nou.
   - Dimineața devreme. Pasagerii care fac naveta cu vaporașul din sud trec chiar pe aici.
   - Probabil asta a și fost intenția, spuse el. Să fie găsită repede. Plec de la premiza că n-a fost ucisă aici, nu?
   - Așa e, am fi găsit mai mult sânge dacă s-ar fi întâmplat aici, spuse Peder. Lada a fost mutată aici când fata era deja moartă, medicul legist e convins de asta. Alegerea locului era la fel de spectaculoasă ca lada în sine. Un loc deschis, pe unde trecea lume. Criminalul a vrut să fie văzută. Și cadavrul să fie găsit numaidecât. Întrebarea era de ce. Era prea plănuit totul pentru a fi o întâmplare.
   - Persoana aceasta nu lucrează la noroc, spuse el întors spre Mina. Totuși riscă să transporte lada până aici. Trebuie să înțelegem de ce.
   Vântul puternic de primăvară trecea drept prin el. Minei părea că-i e și mai frig. I-ar fi oferit cu cel mai mare drag paltonul lui, dar știa că nu-l va accepta decât dacă ar fi fost mai întâi sablat și băgat în sodă caustică. Era mai bine s-o ducă undeva la căldură. Oricum terminaseră.
   - Am văzut tot ce s-a putut vedea, spuse el. Mulțumesc, Peder.
   Peder arăta de parcă oboseala se prăvălise dintr-odată, grea, peste el. Se legăna.
   - Dormi puțin în mașină înainte de-a porni spre casă, spuse Vincent și puse mâna pe umărul lui Peder. Nu vrei să riști vreun accident. Atât capacitatea de percepție cognitivă, cât și capacitatea de reacție se pot diminua cu 80 de procente de la oboseală.
   - Mm, nu, trebuie să ajung acasă..., spuse Peder.
   - Dormi o oră. Ai copii care te așteaptă acasă acum. De ce să crească fără tată? Statistica pentru accidentele în care conducătorul auto a adormit la volan e...
   Peder ridică o mână, semn că era de ajuns.
   - M-ai convins. O să dorm o oră. Mulțumesc.
   - Eu mulțumesc, așa cum spuneam, zise Vincent vesel.
   - Doar să nu-i spui nimic soției mele.
   Peder dârdâia în vântul care-i bătea în față și se întoarse la mașina lui. Nu era foarte stabil pe picioare.

   Mina și Vincent se duseră la mașina ei. Ea deschise, dar în momentul în care auzi bipul strident făcut de încuietoare, îi veni deodată o idee și se întoarse spre Vincent.
   - Te grăbești? zise ea. Sau apucăm să bem o cafea?
   Își ținu respirația. Poate că era o propunere proastă. Dar nu voia să se despartă de el încă. I se păru că vede o licărire de bucurie în ochii lui Vincent, dar putea la fel de bine să fie soarele dimineții care scosese capul și se reflecta în tabla mașinilor. Soarele îi făcea părul lui Vincent și mai blond, aproape alb și ea se surprinse întrebându-se dacă s-o vopsi sau e blond natural. Indiferent de variantă, îi plăcea.
   - Clar. Hasselbacken e sigur deschisă.
   El dădu din cap spre clădirea veche și frumoasă din lemn care trona puțin mai sus pe coastă, chiar deasupra parcării. Mina încuviință, încuie mașina din nou cu încă un bip strident și își băgă cheile de la mașină în buzunarul jachetei.
   - Tu nu porți niciodată poșetă? o întrebă Vincent.
   - E ciudat? spuse ea și realiză, în timp ce puse întrebarea, că asta era cam neobișnuit pentru o femeie.
   Începură să urce spre hotelul vechi.
   - Poșetele mi se pare neigienice, continuă ea și dădu din umeri. Aduni o grămadă de chestii în ele, care stau acolo și adună, la rândul lor, bacterii pe ele.
   - Nu și buzunarele fac asta? întrebă Vincent.
   Mina ridică din sprâncene.
   - Taci, spuse ea și își scoase repede mâinile din buzunare. Nu-mi da idei noi. Îmi ajung cele pe care le am deja.
   El râse. Ea era încântată de faptul că putea să vorbească atât de lejer despre ceea ce îi controla viața. Avea sentimentul că el înțelege.
   Ea nu putea, firește, să vorbească despre asta serios, ci doar să atingă superficial subiectul, pe un ton glumeț, care sugera că nu e ceva grav. Ca și cum avea doar o mică excentricitate asupra căreia deținea controlul total.
   Totuși. Era mai mult decât putuse să vorbească cu oricine altcineva.
   Vincent avusese dreptate. Hotelul era deschis. Se așezară într-un colț în foaier și comandară câte o cafea la filtru. Mina observă că Vincent o studia atent când veniră ceștile. Și că el observase ștersul rapid și discret cu șervețelul pe marginea ceștii, mișcare pe care ea o exersase până la perfecțiune. 
   Colegilor ei de la polițe le luase mult mai mult să observe asta, dar lui Vincent părea că nu-i scapă nimic din ce făcea ea. Ea se mobiliză automat, așteptând zeflemeaua care urma în situații similare la serviciu.
   Vincent luă un șervețel și își șterse și el cana în același fel.
   - Nu se știe niciodată pe unde-au fost cănile astea, zise el pe un ton de parcă s-ar fi scuzat și suflă în cafeaua fierbinte.
   Ea căută în ochii lui ceva care să semnalizeze că i se părea că e nebună, dar nu găsi nimic. În loc de asta, el o privea cu o față nevinovată. Ea luă câteva guri din cafea. Încălzea minunat după vântul și frigul de afară. Vincent o făcea să simtă că și ea contează. Nu că ea s-ar fi aflat la periferie. Sau, dacă ea se afla la periferie, măcar era și el acolo cu ea. Era un... sentiment neobișnuit. Dar unul bun.
   - Ți-a fost utilă cu ceva vizita asta? întrebă ea.
   - Da și nu. Așa cum spuneai și tu, nu au mai rămas amprente, trece prea multă lume pe acolo în fiecare zi. Dar da, m-a făcut să-mi dau seama cu ce fel de autor avem de-a face aici. Două lucruri în special m-au frapat. Curajul de a amplasa un cadavru într-un loc atât de deschis. Și faptul că nimeni n-a observat nimic ieșit din comun. Astea mă fac să cred că persoana pe care o căutăm e cineva care se pierde în mulțime.
   - Mm, spuse Mina îngândurată.
   Rămaseră tăcuți câteva momente. Vincent rupse primul tăcerea.
   - Cât de multe știi despre istoria Grona Lund? întrebă el și sorbi puțin din cafea.
   - Despre Grona? Absolut nimic, spuse ea și dădu din cap a refuz către chelnerița care se apropia de masa lor.
   - E cel mai vechi parc de distracții al Suediei, care încă funcționează, zise Vincent. A fost inaugurat în 1883. Dar în 1924 a venit concurența: un parc de distracții itinerant, numit Nojet, s-a stabilit exact vizavi.
   - Acum îmi amintesc! Am auzit despre asta. Nu era parcă și o poveste de dragoste la mijloc?
   - Ba da, așa e. Fiul familiei care deținea Nojet și fiica familiei care deținea Grona Lund s-au îndrăgostit unul de celălalt. S-au căsătorit și au condus împreună mai întâi Nojet, apoi Grona Lund. Fiica lor, Nadja, a fost șefa parcului de distracții Grona Lund până în 2001.
   - Romantic, spuse Mina, dar își dădu seama cât de fals sunase.
   Nu voise să pară ironică. Doar că romantismul nu era domeniul ei. Deranja ordinea. În plus, mereu ieșea cu mizerie, mai devreme sau mai târziu.
   - Ceea ce mi se pare cel mai interesant sunt atracțiile umane care existau în anii 1920, spuse Vincent uitându-se pe fereastră, spre silueta parcului de distracții.
   - Atracții umane? Ca un freakshow?
   Ea se încruntă. Gândul de a expune oameni contra unor sume de bani, doar fiindcă erau altfel decât ceilalți, o înfuria. Se întreba cum ar fi botezat-o pe ea. Mina, femeia fără bacterii! Priviți cum se spală! Simțiți mirosul gelului dezinfectant!
   - La Grona Lund, oamenii puteau să vadă un trib african, spuse Vincent întorcându-se din nou spre ea. Chiar și un grup de persoane scunde aduse din Germania, în partea de parc amenajată sub numele de Orașul de basm Liliput. Și, bineînțeles, striptease.
   - Oh, pentru întreaga familie, spuse ea pe un ton aspru.
   Ochii i se îngustau când o privea atent.
   - Dacă oamenii nu sunt obișnuiți cu ceva, atunci acel ceva li se pare ciudat, spuse el și puse cu grijă ceașca de cafea pe masă. Oamenii cred că propriile norme sunt valabile pentru toți și sunt neliniștiți de ceea ce nu le urmează regulile. Să ieși în evidență din mulțime poate crea în egală măsură admirație și arătat cu degetul. Uneori, ambele concomitent. Oamenii plătesc și să se uite la mine, știi asta. Doar nu crezi că eu sunt considerat normal în vreun fel, nu? Că pe unul ca mine l-ar invita la o petrecere relaxată cu vin fiert înainte de Crăciun. Noi suntem unici, Mina, și plătim un preț pentru asta. Dar nu uita un lucru. Singura putere pe care ceilalți o au asupra vieții tale este cea pe care le-o dai tu. Lasă-i să se uite dacă vor. De ce să nu-i lăsăm să plătească distracția, dacă au chef? Și lasă-i să vorbească. Asta n-are nicio legătură cu tine.
   Ea se uita la parcul de distracții de la poalele coastei pentru a-i evita privirea. Clipi de mai multe ori. Cum o spusese el suna atât de simplu. Dar nu era simplu. Era greu. Se gândea să-i povestească de întâlnirile de la Alcoolicii Anonimi, dar atât de bine nu se cunoșteau încă. Atât de bine probabil nu se vor cunoaște niciodată.
   - Geniile ca noi oricum sunt întotdeauna neînțelese, adăugă Vincent cu un zâmbet pieziș.
   - Apreciez că ești așa modest, spuse ea și-i zâmbi la rândul său. Apropo, acest geniu a vorbit mai devreme cu Milda Hjort.
   - Milda care? întrebă Vincent, părând confuz.
   - Medicul legist. Care a făcut autopsia lui Agnes Ceci. M-a sunat în legătură cu semnele de pe cadavru. Îți amintești că m-ai întrebat despre substanțe în corp?
   - Văd pe tine că va urma imediat un „dar“, zise Vincent și se aplecă mai în față.
   - A trecut ceva cu vederea, zise ea, aplecându-se la rândul ei. Milda nu a făcut niciun test toxicologic pe victimă. N-a luat probe. N-a comandat niciun test. Deși e rutină.
   - Vai, zise Vincent.
   Mina aprobă dând din cap. Disperarea Mildei fusese mare și evidentă. Ea urma să fie obiectul unei anchete. Eventual cu consecințe.
   - Factorul uman, spuse ea. Ea... Ea trece printr-o perioadă grea.
   Vincent bătea cu degetele în masă. Același ritm, iar și iar. Mina observă că începuse să-și miște picioarele pe ritmul pe care-l bătea el. Se forță să nu se mai miște. Aștepta ca el să prelucreze informația.
   - Deci ce se întâmplă acum? întrebă el încet și se opri din bătut.
   - Milda a luat legătura cu procurorul, iar eu am informat-o pe Julia despre ce s-a întâmplat. Vom cere exhumarea imediat ce va fi posibil și, luând în calcul circumstanțele, cred că vom primi o decizie foarte rapid. Poate depunem cererea chiar azi, dacă avem noroc. Cadavrele se descompun rapid. Cu cât trece mai mult timp până se iau probe, cu atât mai mare e riscul să se piardă dovezi. Cu toate astea, trebuie să rezolvăm aspectele practice. Excavatoare. Personalul bisericii. Responsabilii cu deshumarea în sine. Tehnicieni criminaliști la fața locului. Problema poate fi timpul de așteptare de săptămâni întregi pentru a găsi și mobiliza oamenii.
   Vincent se ridică și își luă telefonul.
   - Cred că pot ajuta la două dintre puncte, spuse el. Dacă tu vorbești cu personalul bisericii unde e îngropată și rezolvi chestia cu tehnicienii criminaliști, eu văd ce pot să fac cu excavatoarele și operatorii.
   - Nu așa funcționează. Un asemenea serviciu trebuie contractat. Durează.
   - Poate pentru voi. Dar eu nu lucrez la poliție. Poți să te faci că nu știi unde sun. Nu erai ocupată să faci o cerere pentru un permis sau ceva de genul?
   Mesele din foaier se umpluseră între timp de lume, așa că el se duse spre recepția hotelului pentru a suna fără să fie deranjat.
   - Nu m-aș fi gândit niciodată că rețeaua ta de contacte include operatori de excavatoare, strigă ea după el, amuzată.
   - Multe nu știi despre mine, strigă el înapoi, pe jumătate întors spre ea.
   Avea dreptate pe deplin. Vincent era în continuare un cod nedescifrat. Un cadou nedesfăcut, apucă ea să se gândească, după care se abținu. Dar el o înveselea. Trecuse mult de când ceva sau cineva făcuse asta. Mișcă din cap și din umeri și observă că nu erau încordați. Ea, care uneori se încorda atât de mult în cursul zilei, încât avea migrenă când mergea la culcare seara, era complet relaxată, pentru prima oară de multă vreme. Scoase un oftat de plăcere și mai bău din cafea, așteptându-l pe Vincent să se întoarcă.
   Când chelnerița trecu pe la masa lor cu carafa de cafea pentru a reumple ceștile, ea mulțumi și spuse că mai vrea. Șterse meticulos marginea ceștii cu un alt șervețel, înainte de a o duce la gură. De data aceasta nu făcu nicio încercare să ascundă gestul.
   Auzi vocea lui Vincent dinspre recepție, dar fără a putea deosebi cuvintele. Zâmbi. Și se convinse pe ea însăși că acea căldură din stomac era de la cafea.

APRILIE

   Ezitau în fața intrării în sediul poliției. Gunnar o ținea pe Marta cu grijă de braț. O simțea cum tremură prin pardesiul de lână maroniu, care de fapt era prea gros pentru acest anotimp. Cu vremea de primăvară nu era de glumă.
   Niciunul dintre ei nu dăduse importanță hainelor cu care se îmbrăcaseră.
   Singurul lucru la care le stătea gândul era neliniștea chinuitoare, sentimentul că ceva nu e în regulă.
   - E bine să știm că am făcut-o, zise el blând.
   Marta ezita în continuare, dar el o trase cu blândețe după el pe ușa de la intrare. El știa cum gândește ea. După șaizeci de ani de căsnicie îi simțea cele mai tainice gânduri și acum știa că ea se luptă cu instinctul de a băga capul în nisip: atâta vreme cât ei nu aflaseră că s-ar fi întâmplat ceva, nu se întâmplase nimic. Dar Gunnar știa mai bine. Stătuseră permanent cu telefoanele lângă ei, sunaseră peste tot, cotrobăiseră, căutaseră în memorie prieteni despre care de fapt nici nu știau cine sunt, oameni pe care ea îi pomenise în treacăt. Un nume pe care ei atunci nu-l consideraseră important, dar pe care acum doreau să-l fi reținut. Cineva din organizație.
   Nimeni nu știa nimic. Parcă se deschisese pământul și o înghițise. Și mai erau doar câteva zile până la Paște. Pe care mereu îl sărbătoreau împreună.
   Gunnar fusese preot mai bine de 40 de ani, dar la bătrânețe aproape că încetase să mai vorbească cu Dumnezeu. Nu fiindcă nu mai credea, credința era mai puternică acum decât atunci când fusese un tânăr preot proaspăt licențiat și entuziast. Ci pentru că Gunnar începuse să-L considere ca pe ceva de la sine înțeles. Presupunea doar că El se afla acolo, alături de el, îi urma pașii, îl veghea, fără să fie nevoie ca el să facă ceva în schimb.
   Poate că aroganța lui era acum pedepsită. Singurul lucru pe care-l știa era că încetase să se roage de când vaporul se întorsese fără ea. Deja atunci știuse că ea, într-un fel, era pierdută pentru ei.
   - Scuze, spuse el și se apropie precaut de ghișeu.
   O tânără îl privi amabilă din spatele geamului. În mod obișnuit, zâmbetul ei i-ar fi încălzit inima, el se bucura de bucuria altor oameni și încerca el însuși să răspândească pe unde mergea câtă bucurie și speranță îi era cu putință. Și în meseria lui, și în viața privată. Dar astăzi, în piept nu mai era loc pentru bucurie. Sau pentru nădejde.
   Știa că Marta spera în continuare și își dorea atât de mult ca ea să fie cea care avea dreptate, iar el cel care greșea. Dar simțise tăcerea care-l lovise atunci când își strigase disperarea, rugăciunea lui de ajutor. Pentru prima dată, Dumnezeu nu-i răspunsese la rugăciuni. Nu mai simțea prezența Lui, oricât de mult se ruga. Simțea doar un gol.
   - Vrem să dăm pe cineva dispărut, spuse el și o trase pe Marta mai aproape, astfel încât femeia de la recepție s-o vadă și pe ea.
   - Pe cine vreți să raportați dispărut? întrebă femeia, al cărei zâmbet vesel fu înlocuit de compasiune călduroasă.
   Ea trebuie că e obișnuită cu asemenea chestiuni, se gândi Gunnar. Câte nenorociri n-o fi văzând și auzind ea în fiecare zi la serviciu! Dacă nu va înțelege disperarea lor abisală? Și dacă nu-i va lua în serios?
   Marta băgă mâna în poșetă și scoase o fotografie pe care o așeză în deschizătura de sub fereastra de sticlă, fără să spună nimic.
   O aleseseră împreună. Gunnar făcuse fotografia. În parcul de lângă casa lor, în Upplands Vasby. Ea stătea cu băiețelul în brațe pe un căluț din aceia de lemn care se leagănă pe o spirală mare. Ce veselă fusese în acea zi!
   Îi străluceau ochii, și de la soare, și de la ceva din interior, ceva ce el mereu numise a fi lumina lui Dumnezeu. Ea nu fusese credincioasă. Nu în felul în care erau el și Marta. Poate o credință copilărească, diluată în ceva în care era vorba doar despre slujba de Crăciun și sărbătoarea pascală petrecută în familie. Dar ei îi plăcuse când el spusese asta, deja de când era mică. Că poartă lumina lui Dumnezeu în ea. Spera ca femeia din spatele ghișeului să vadă și ea asta. Să înțeleagă că nimeni cu o asemenea lumină și cu un asemenea băiețel în brațe nu ar dispărea de bunăvoie.
   - Este nepoata noastră, fiica fiicei noastre, cu strănepotul nostru. A plecat cu un vapor într-o călătorie de câteva săptămâni, dar nu s-a mai întors niciodată. Și acum am aflat că n-a plecat niciodată. A dispărut, așadar, acum o lună. Linus, fiul ei, a stat la noi în tot acest timp. Dar are nevoie de mama lui.
   - Și nu există nimic care să indice că ar fi putut să dispară din proprie inițiativă? întrebă femeia.
   Acum avea un rid adânc între sprâncene și o privire blândă în ochi, care lui i se păru a fi compasiune. Slavă Domnului. Ea îi lua în serios.
   - Trebuie să vorbim cu cineva. Din poliție, spuse Marta cu voce fragilă și se clătină pe picioare.
   Gunnar întinse instinctiv brațul și o prinse. Inflamația se înrăutățise în ultimele douăzeci și patru de ore. Neliniștea și scleroza multiplă nu erau buni prieteni. Așteptară ca femeia să se uite la fotografie. După care ea încuviință.
   - Puteți să vorbiți cu unul dintre polițiștii noștri. Îl sun acum. Cum... Cum o cheamă pe nepoata dumneavoastră?
   - Tuva, spuse Gunnar. O cheamă Tuva.

   Măcar aleseseră un agent de securitate care nu arăta musculos. Putea să se mulțumească cu atât. Pentru ca show-ul lui să funcționeze, publicul trebuia să fie relaxat. Mai mult decât atât, avea nevoie de un public docil. Sigur și bine dispus. Un munte de mușchi cu brațele încrucișate la piept lângă el, pe scenă, ar fi avut efectul invers. Dar părerea lui Umberto era că nu aveau de ales.
   Îl salută pe bodyguard, pe care îl chema Ola.
   - Ea vine mereu după ce ies eu de pe scenă, spuse Vincent. Deci nu știu exact ce se întâmplă. Dar aparent urcă pe scenă imediat ce se coboară cortina și vine în zona backstage, după mine.
   - Și ce vrea? întrebă Ola.
   Vincent dădu din umeri. Urcă pe scenă și inspectă recuzita pentru spectacolul serii.
   - N-am întâlnit-o niciodată, spuse el. Tehnicienii de scenă au prins-o mereu când încerca să se urce pe scenă. Nu s-a comportat amenințător cu ei, dar asta nu înseamnă neapărat ceva. E extrem de fermă, știe ce vrea. Săptămâna trecută am avut o cortină de fier la un teatru. Ea s-a furișat și pe acolo. Cel mai mult mi-e teamă să nu distrugă ceva. Sau să-și facă rău.
   Ola ridică dintr-o sprânceană. Vincent îndreptă un teanc de cuburi Rubik și câteva cărți de joc cu imaginile unor personalități.
   - Nu sună foarte sănătos, spuse bodyguardul.
   - De aceea ești aici.
   - Dar nu înțeleg, spuse Ola cu brațele încrucișate. Stau cu drag aici tot restul turneului și am grijă ca nimeni neautorizat să urce pe scenă. Nici în timpul, nici după show. E treaba mea. Dar dacă vrea așa de mult să te întâlnească, de ce nu se duce pur și simplu la intrarea actorilor, să te aștepte acolo? Mai devreme sau mai târziu tot ieși din teatru.
   Vincent și-ar fi dorit ca Ola să nu-și fi încrucișat brațele, musculos sau nu.
   Nimic nu semnaliza „bodyguard“ mai mult ca asta. În plus, existau studii care arătau că oamenii primesc mai prost informația din afară, de exemplu ce le spun alții, când țin brațele încrucișate. Gestul este atât de puternic asociat cu gânditul, încât creierul se întoarce automat înăuntru când brațele sunt încrucișate. Și Ola trebuia să înțeleagă.
   - Poți să ții asta o secundă?, zise el și-i întinse bodyguardului un joc de cărți cu poze de celebrități.
   Era un truc nevinovat pentru ca Ola să deschidă brațele la loc.
   - Și eu am avut aceleași gânduri, zise Vincent. De ce nu se duce pur și simplu la intrarea actorilor? Singurul lucru care-mi vine în minte e că acțiunea nu e planificată. Deși se repetă. Ea vede tot spectacolul, în seara asta poate pentru a zecea oară, și când se termină are un impuls să se urce și să traverseze scena, atât de puternic și emoțional încât o domină total. Nu se poate abține. Nu a gândit asta dinainte. Dar brusc e convinsă că de data aceasta poate îi iese.
   Îl privi serios pe Ola.
   - Definiția nebuniei e să faci exact același lucru ca până acum și să crezi că o să obții un alt rezultat decât data trecută. Nu pot trage altă concluzie decât că are anumite provocări... mentale. În plus, am primit asta.
   Scoase un plic șifonat din buzunarul sacoului.
   - O scrisoare? întrebă Ola uimit. Lumea mai trimite așa ceva?
   - Deseori sunt de la persoane în vârstă, spuse el. Dar nu de data asta.
   Despături o jumătate din scrisoare, astfel încât Ola să poată citi. Era evident scrisă cu pasiune, dar mâna care ținuse pixul nu fusese nici pe departe tremurată. Din contră, scrisul era aproape rezervat.

   Te-am văzut la știrile de dimineață, scria. Ai fost acolo cu Jenny și Steffo.
   Și, ca de obicei, semnalele tale către mine au fost evidente. Îmi doresc doar să le fi înțeles mai devreme. Ai dreptate, noi doi aparținem unul celuilalt.

   - Vai, spuse bodyguardul dând din cap.
   - Până la acest punct pare o persoană derutată care-și proiectează nevoile asupra cuiva văzut la televizor, spuse Vincent. Este un fenomen psihologic bine cunoscut. Nu e neobișnuit ca oamenii să fie convinși că persoanele de la televizor, chiar și personajele fictive din seriale, le sunt prieteni reali. Și cu posibilitatea serviciilor de streaming, când vezi sezoane întregi unul după altul, devine din ce în ce mai obișnuit. Creierul nu e construit pur și simplu pentru a deosebi între relațiile reale și cele inventate. Dacă în plus mai ești și puțin deprimat, o asemenea relație unidirecțională poate deveni vitală. Ea poate chiar, ca în cazul celui sau celei care a scris această scrisoare, să fie percepută drept bidirecțională.
   - Deci crezi că e de la femeia care vine la spectacolele tale?
   - Nu știu. Poate. Și dacă ar fi fost numai asta, nu mi-aș fi făcut griji. Dar asta e a doua scrisoare pe care am primit-o de la aceeași persoană. O scrisoare o poți trimite pe fondul unei confuzii de moment. Dar două scrisori par un plan. Încă nu ai citit totul. Ceea ce urmează mă face ca uneori să nu pot dormi noaptea.
   El despături partea de jos a scrisorii. Ola făcu ochii mari.

   Dar după aceea nu ai mai fost la știrile de dimineață. A trecut prea mult timp ca să nu fie cu intenție. În aceeași clipă în care eu realizez că suntem făcuți unul pentru altul, tu îmi întorci spatele. Nu voi tolera asta.

   - Nicio explicație pentru ce ar fi putut să spună cu ultima propoziție, zise el. Sau cât de serioasă e amenințarea. Știu că poate par ca un artist din aceia plini de ei, care se pun singuri pe un piedestal. Nu știu dacă ea constituie neapărat un pericol. Dar nu e o persoană pe care vreau s-o întâlnesc. Plus că nimeni nu are voie să stea printre obiectele de recuzită pe scenă, când eu nu sunt acolo.
   Ola îi întinse jocul de cărți înapoi.
   - Nu-ți face griji că ai putea să pari îngâmfat, spuse el. Unii oameni chiar sunt ciudați. Am fost bodyguardul trupei de dans Sannex. Acolo chiar putem vorbi despre fani. Mica ta stalker-iță e chiar drăgălașă prin comparație.

   Julia băgă capul în biroul lui Ruben.
   - Lasă orice faci și vino în sala de ședințe acum, spuse ea și dispăru înainte ca el să apuce să reacționeze.
   El se uită la sms-ul pe care tocmai îl compunea foarte minuțios.

   Sofie, a fost interesant să ne vedem ieri. Din păcate, tocmai am fost convocat într-o misiune secretă în străinătate și o să fiu plecat 6 luni.

   Dar o să dau un semn imediat ce revin acasă, așa scrisese. Tot șpilul era ca el să pară indisponibil la început. Dacă ele trebuiau să depună eforturi, veneau mereu alergând. Funcționa de fiecare dată. Trebuia doar să încheie cu ceva sexy. Poate ceva cum că nu era sigur că va supraviețui?
   - Ruben! strigă Julia îndemnându-l de pe coridor.
   El oftă și ținu apăsat butonul delete de pe ecran până dispăru tot mesajul.
   Să nu răspunzi deloc era și asta o strategie eficientă.
   În sala de ședințe așteptau Mina, Christer și Julia. Peder probabil era trântit prin vreun colț și dormea. Julia era puțin îmbujorată, de parcă ar fi alergat.
   Ceea ce și făcuse. Dar Ruben tot nu se putu abține să aibă fantezii cu alte motive pentru obrajii ușor roșii. Îi mai văzuse îmbujorați. Atunci când ea avusese mult mai puține haine pe ea, iar el stătuse întins sub ea cu mâinile pe șoldurile ei. Se așeză și lansă un zâmbet mulțumit în direcția Juliei, care îl ignoră complet.
   El se întreba despre ce va fi ședința și de ce părea așa urgent. Totuși, făcuseră o trecere în revistă cu doar o oră în urmă, când Mina îi informase despre exhumarea lui Agnes Ceci.
   - Știm cine e cea pe care am găsit-o în lada cu săbii; spuse Julia care stătea în capătul mesei. Se numea Tuva Bengtsson, avea 25 de ani și locuia în Hagersten. Rudele cele mai apropiate sunt bunicii din partea mamei și fiul ei în vârstă de trei ani, Linus. Părinții Tuvei nu sunt prezenți și nu au fost de mult timp, adăugă ea ca răspuns la sprânceana ridicată a lui Christer. Bunicii tocmai au fost aici și ei pot confirma și că tatăl lui Linus, fostul iubit al Tuvei, se află la Londra de trei ani. Totuși vom verifica asta, bineînțeles. N-am primit nicio informație despre persoane de contact, prieteni, dar știm că a lucrat la o cafenea, Fab Fika, care se află în Hornstull, împreună cu un oarecare Daniel. Niciun nume de familie.
   - Mă duc la cafenea chiar acum, spuse Mina înainte ca Ruben măcar să apuce să deschidă gura.
   Julia păru că ezită. Stătea cu mâinile sprijinite de masă, iar Ruben nu putu să nu observe cât de drăguț și rotund era fundul ei când se apleca puțin în față. Încercă să vadă marginile chiloților prin jeanși, dar nu văzu nimic.
   Sigur avea tanga azi. Nu l-ar fi mirat dacă și i-ar fi luat special pentru el.
   - Ești sigură? o întrebă Julia pe Mina. Tu ești foarte bună la multe lucruri, dar contactele noi poate nu sunt partea ta forte? O să fii nevoită să vorbești cu oameni care nu știu că Tuva e moartă, și nici nu trebuie să le spui asta.
   - Nu fi așa, Julia! spuse Ruben și se lăsă pe spate, cu mâinile la ceafă. Mina, care e atât de caldă și de pufoasă. Dar mai bine mă duc eu. Eu pot face pe oricine să se deschidă. Tu știi asta.
   Se uită la șefa lui cu subînțeles.
   - Ruben, tocmai m-ai convins, spuse Julia. Va merge Mina.
   Mina încuviință și se ridică în picioare. Dispăru rapid din sală.
   - Voi doi verificați ce mai puteți găsi despre Tuva Bengtsson, le spuse Julia lui Ruben și Christer, care se ridicară și ei în picioare. Codul numeric personal și alte informații le găsiți ca de obicei în sistemul DurTva.
   Ruben se pregătea să iasă, dar Julia îl opri punându-i mâna pe braț. Ea așteptă până când Christer ajunse pe coridor.
   - Ruben, spuse ea încet, eu știu că tu te crezi darul lui Dumnezeu către femeie. Încă un asemenea comentariu și „a lucra de acasă“ va căpăta un sens cu totul nou pentru tine. Asta, dacă o să mai ai job. Ai avut deja multe șanse. Grupul acesta poate fi ultimul, în cazul tău. Poliția suedeză nu cred că mai are de oferit și alte cursuri de egalitate.
   Julia dădu drumul brațului lui Ruben și ieși înaintea lui pe coridor. El se holba după ea. Brusc îi pierise orice chef să se mai uite la fundul ei. Femeile agresive sunt al dracului de ne-sexy.

   Ca să ajungă la Hornstull de la Palatul Poliției, Mina trebuia să treacă peste pod, Vasterbron.
   Practic, era aproape, distanța putea fi parcursă pe jos. Dar ea luă totuși mașina. Când ajunse la Hornstull văzu Fab Fika pe partea dreaptă. Soarele se oglindea în ferestre și era imposibil să vezi cine e înăuntru. Ea merse mai departe, se îndepărtă de cafenea și o luă spre Gullmarsplan, de unde trebuia să-l ridice pe Vincent. Îl sunase imediat ce se terminase ședința. Voia să vină cu ea când îl va întâlni pe Daniel. Ceilalți puteau să spună ce voiau. Dar el putea să descopere chestii în comportamentul lui Daniel care ei probabil i-ar fi scăpat. În toate situațiile în care adresai întrebări suspecților, era inteligent să ai alături mai mulți observatori. Pe Ruben nu-l văzuse deloc în rolul ăsta. În plus, munca i se părea pur și simplu mai frumoasă când Vincent era alături.
   Se opri în piața din Gullmarsplan și-l zări imediat. Era îmbrăcat în sacou negru și pulover negru pe gât. Pantofi maro. Zâmbi în sinea ei. El nu putea să arate mai mult a cititor de gânduri nici dacă ar fi încercat. Sau a polițist în civil ieșit la pândă, după părerea ei. Trebuia să-i sugereze să schimbe canalul. El o văzu și zâmbi imediat.
   - Așadar, tipul ăsta cu care ne vom întâlni, zise el în timp ce urcă în mașină. E suspect?
   - Bună și ție, zise ea cu o privire plină de subînțeles. Ce mai faci? Și mașina, mașina merge bine?
   La început, el păru descumpănit. Pe urmă se încruntă.
   - Iartă-mă, zise el. Clar că vreau să știu ce mai faci. Doar că păreai așa de entuziasmată la telefon. M-ai molipsit și pe mine. Dar bună. Bună, Mina!
   - Bună, Vincent.
   Ea ieși din piață și o luă înapoi spre Sodermalm. El se tot mișca pe scaunul care foșnea sub el.
   - Ai... ai pus plastic peste scaune? întrebă el.
   - Ca să pot să omor lume în mașină fără să pătez. De ce crezi că ți-am zis să te așezi chiar acolo?
   Vincent izbucni în râs, în timp ce ea se concentra la trafic.
   - Sorry, zise el. Deci ce crezi că o să aflăm de la colegii de muncă ai Tuvei?
   - Păi, nu prea multe despre Tuva, mi-e teamă. Când îi interogăm pe aparținători, e surprinzător cât de puține știu în realitate despre cum trăiesc de fapt apropiații lor. Sau trăiau. Poveștile lor rar coincid cu ceea ce vedem noi când percheziționăm casele victimelor.
   - Și ce verificați atunci? întrebă Vincent ținându-se de marginea scaunului când Mina schimbă brusc banda pe podul Gullmars.
   - Păi, dacă nu e prea multă mâncare în frigider înseamnă că mănâncă des în oraș. Ceea ce devine atât un tipar previzibil, cât și o ocazie de a întâlni străini - ca de exemplu un criminal. Și dacă ne uităm la ce produse lipsesc din frigider ne facem în plus o idee despre faptul că ei poate iau micul dejun sau cina în altă parte. Încercăm să avem puțin feeling. Instrumentele muzicale și tablourile pe jumătate gata pot indica un hobby. Tuva și Agnes e posibil să fi fost în aceeași asociație sau să fi mers la același curs, unde l-ar fi putut întâlni pe criminal. Jucăriile sexuale sunt de asemenea un indicator bun.
   - Jucării sexuale? întrebă Vincent uimit.
   Ea dădu din umeri. Încetase de mult să se mai mire asupra a ceea ce putea fi găsit prin casele oamenilor. Trebuia doar să te mobilizezi sufletește înainte de a te uita sub pat sau în nișele din tăblia patului. Aproape cel mai rău era când găseau doar un sul de hârtie igienică. Atunci puteai fi sigur că există altceva bine ascuns pe altundeva.
   - Știm că Tuva era single, zise ea. Nu am auzit ca Agnes să fi fost într-o relație. Dacă găsim jucării sexuale cu dominanța ca temă, ele pot indica un stil de viață care se manifestă în cluburi speciale. Locuri în care ele ar fi putut face cunoștință, dar și unde l-ar fi putut întâlni pe criminal.
   Vincent încuviință, îngândurat.
   - Da, abilitățile lui Sherlock Holmes poate că erau exagerate, zise el, dar chestia e că Brunswick a formulat deja în 1956 un tipar asupra legăturii între ceea ce noi alegem să avem în jurul nostru acasă și cum asta îi face pe alții să ne privească. Și Baumeister și Swan au scris de atunci o grămadă despre cum comunicăm cu simbolurile când amenajăm locuința, iar în 1997, Sam Gosling a început să cartografieze legătura directă dintre diferite personalități și obiecte specifice din dormitoarele oamenilor. Chiar interesant.
   Mina îi aruncă o privire rapidă.
   - Și pe acolo pe undeva trebuie să-ți reamintesc de ce nu prea ai avut parte de femei când erai mai tânăr, zise ea și intră pe Ringvagen.
   Ajunse în spatele unui Volvo cu semn de școală de șoferi, care rula cu 30 la oră. Tipic.
   - Indiferent ce găsiți, zise Vincent, există o altă piesă de puzzle care indică și ea faptul că cele două fete au putut avea stiluri de viață diferite. Crimele au avut loc aproximativ în același interval al zilei, la ora 14 și ora 15. Cred că asta înseamnă că ele s-au petrecut chiar în același tip de loc. Tuva și Agnes poate pur și simplu luau prânzul la același restaurant.
   Ea încuviință. Vincent ar fi un polițist chiar bun, în ciuda hainelor negre.
   - Și mie mi-a trecut chestia asta prin minte, zise ea. Peder va verifica comenzile take away, care în mod garantat există în meniurile lor. Dacă avem noroc, poate găsim aceleași comenzi la amândouă.
   Văzu cu coada ochiului cum Vincent își deschise geanta și scoase dosarele pe care ea i le dăduse fără știrea colegilor. El începu să citească din rapoartele Minei.
   - Nu pot să-l pun cap la cap, spuse el îngândurat. Profilul acesta. Atât de contradictoriu.
   - Ai tăi ce părere au? întrebă ea. Că ajuți poliția în secret, vreau să spun.
   El închise dosarele și o privi câteva momente. Ea intră pe Hornsgatan.
   Mașina Volvo viră în cealaltă direcție. În sfârșit. Vor fi la cafeneaua Fab Fika într-un minut.
   - În primul rând, nu ajut poliția, spuse el. Colegii tăi polițiști au fost foarte clari în această privință. Eu te ajut pe tine. Și o fac cu plăcere. Dar familia... Hai să spun așa. Lui Benjamin i se pare foarte palpitant. Pentru Rebecka sunt penibil, orice aș face. Aston e neinteresat de tot ce nu are legătură cu Lego. Iar Maria... Maria e Maria.
   - Pot să ghicesc? Nu mă va invita la o cafea în viitorul apropiat.
   Mina începu să caute loc de parcare. Dacă ar fi venit într-o mașină a poliției, ar fi putut parca oriunde. Dar o mașină civilă era mai bună în asemenea situații. Nu voia să-l sperie pe Daniel de pomană. Găsi un loc și opri motorul. Fab Fika era la doar câteva sute de metri mai încolo.
   - E un mod de a privi, spuse Vincent. Apropo de acel Daniel. Care e strategia?
   - Eu vorbesc. Tu privești. Dar fii pregătit pentru orice.

   Daniel se uita cu ochii întredeschiși pe ferestrele cafenelei din Hornstull.
   Când soarele de primăvară bătea drept înăuntru, ca acum, chiar vedeai cât de murdare sunt ferestrele. Tuva avea ca o regulă să spună nu tuturor spălătorilor de geamuri care treceau pe acolo, prefera să facă asta singură.
   Iar Daniel nu avea nimic împotrivă, atâta vreme cât el era scutit. Dar Tuva nu mai putuse să spele ferestrele de multă vreme. Nu mai putuse să facă nimic de ceva vreme, fiindcă nimeni nu știa unde se află. El oftă. Îi văzuse pe clienți uitându-se dezaprobator la ferestrele murdare. O să trebuiască să se ocupe el de asta, știa. Mizeria va fi din ce în ce mai vizibilă, pe măsură ce înainta primăvara. Clăti o cârpă folosită și începu să șteargă tejgheaua care-l despărțea de clienți.
   Își văzu părul vopsit blond oglindindu-se în sticla tejghelei și zâmbi mulțumit. Îi plăcea.
   Ușa se deschise și intrară un bărbat și o femeie. Văzu din prima că nu sunt clienți obișnuiți. Pe bărbat parcă-l știa de undeva, dar nu-și dădea seama de unde. În mod clar nu era un client fidel. Poate de la televizor? De pe net?
   Femeia veni direct la el, în timp ce bărbatul rămase în spatele ei.
   - Tu ești Daniel? întrebă ea.
   El aprobă din cap. Era drăguță, dar într-un fel parcă reținut. Tricoul lui negru, decoltat, păru să nu aibă absolut niciun efect asupra ei. În schimb, ea se holba la cârpa din mâna lui. Părea că se luptă să nu vomite.
   - Mina Dabiri, de la poliție, spuse ea și-i întinse mâna. Ești coleg cu Tuva?
   Căcat și la dracu’ și pișat. Poliția. Nu putea să fie bine în niciun chip. El dădu drumul cârpei ca să dea mâna cu ea, dar ea o retrase cu viteza fulgerului de parcă avea impresia că se va arde. Dubioasă gagica. Trase cu ochiul la ceilalți clienți. Pe urmă îi făcu semn polițistei drăguțe să-l urmeze spre celălalt capăt al tejghelei. Bărbatul veni după ei. Of, nu.
   - A dat de necaz? întrebă el pe un ton cât mai neutru.
   Acum trebuia doar să nu spună ceva greșit. Fiecare cuvânt trebuia să cadă corect. Exact corect. Nici tonalitatea nu avea voie să fie greșită.
   Femeia schimbă o privire rapidă cu bărbatul. Știau ceva.
   - Apropo, bună, spuse el și-i întinse mâna bărbatului.
   - Daniel.
   - Vincent, spuse bărbatul și dădu mâna cu el.
   Era ceva studiat în amănunt la felul în care bărbatul făcea asta, de parcă se gândea cu atenție la cum se salutau. Daniel nu avea timp să se gândească la asta. Trebuia să afle ce știu. Altminteri, n-ar avea nicio șansă.
   - Tuva a fost dată dispărută, spuse polițista drăguță. Vorbesc cu toți cei care i-au fost - care îi sunt - apropiați. Bunicii ei au zis că lucra aici, ei ne-au dat numele tău. Mai mult de-atât nu pot să spun. Tu ai auzit ceva?
   - Dispărută, spuse el și respiră ușurat în același timp în care speră să nu se fi văzut asta. Tot ce știu e că Gunnar și Marta au sunat aici acum câteva zile. Vreți niște cafea?
   Polițista dădu din cap în semn că nu, dar bărbatul acceptă recunoscător un espresso.
   - Îi cunoști pe Gunnar și Marta? întrebă polițista.
   Părea uimită.
   - Vin aici din când în când cu Linus și beau câte o cafea, explică el. Tuva nu s-a dus să-l ia pe Linus de la grădiniță și nimeni n-a găsit-o. Într-un final, cei de la grădiniță au sunat-o pe Marta, bunica Tuvei, care s-a dus să-l ia. Se pare că Tuva trebuia să meargă la o acțiune cu Greenpeace, Marta credea că ea și Gunnar poate s-au înșelat asupra zilei și că era rândul lor să-l ia pe Linus. Despre asta nu mi-au spus nimic, dar nu e prima dată. Iar eu a trebuit să preiau toate schimburile la cafenea. Sunt terminat de-a dreptul. Și prietena mea nu e foarte bucuroasă, eu am stat la serviciu în fiecare seară de când Tuva nu s-a mai întors. Trebuia să plecăm în vacanță acum de Paște, eu și Evelyn. Dispărută, deci. Nu sună a Tuva.
   Lui nu-i plăcea cum bărbatul, Vincent, se ținea în fundal și îl studia fără să spună nimic. Simțea că parcă are un reflector pe el, în a cărui lumină nu se putea ascunde nimic.
   - Și n-ai nicio idee ce i s-ar fi putut întâmpla? întrebă polițista, vădit neinteresată de faptul că el pierduse mai multe seri la rând cu Evelyn fiindcă fusese nevoit să lucreze în locul Tuvei.
   - Ea n-ar dispărea niciodată de bunăvoie de lângă Linus în felul ăsta, spuse el. Bănuiesc că ați verificat la spitale, nu?
   Polițista ezită o jumătate de secundă. Acolo era portița de care el avea nevoie. Băgă cel mai șarmant și mai nevinovat zâmbet. Avea nevoie s-o câștige de partea lui, avea nevoie să știe. Data trecută fusese cât pe ce să iasă rău, la celălalt interogatoriu. Nu voia să aibă aceleași probleme din nou. Dar acea portiță, pe care o văzuse deschizându-se, se închise rapid la loc.
   - Până acum n-am auzit nimic, zise ea și-i întinse o carte de vizită.
   - Dacă auzi ceva sau îți amintești ceva, sună-mă oricând, spuse ea. Nu te complica cu centrala. Acesta e mobilul meu personal.
   Mobil personal? Flirta cu el? Zâmbi pieziș ca să vadă dacă i se răspunde.
   Ea se holbă aspru la el.
   - Apropo. Aveți camere de supraveghere aici? Există ceva salvat din perioada de dinainte ca Tuva să dispară?
   Daniel negă din cap. Film de supraveghere. În cafeneaua asta mică de căcat.
   Polițista se uită dezamăgită la el câteva momente. Pe urmă, cei doi spuseră la revedere, bărbatul îi deschise ușa polițistei și dispărură amândoi. Se uită după ei prin ferestrele murdare. Așteptă să dispară de tot. Apoi își smulse geaca și ieși fugind pe ușă, în cealaltă direcție. Cafeneaua era cea mai mică problemă a lui în acest moment.

   - Ei? zise Mina după ce intrară în mașină.
   Nu porni motorul, ci se întoarse spre Vincent.
   - Am văzut pe fața ta că e ceva. Ai vrea să împărtășești cu mine?
   Vincent nu răspunse imediat, ci începu să caute în geantă.
   - Nu minte, spuse el, dar asta nu înseamnă că povestește totul. Ai observat că n-a folosit niciodată cuvântul „eu“ tot timpul cât a vorbit despre Tuva? A apărut o singură dată, și atunci într-o propoziție despre cât de mult muncește el. Să ne excludem pe noi înșine din discuție e o tehnică de distanțare, se întâmplă deseori când ceva devine prea emoțional sau când mințim.
   El scoase din nou cele două dosare.
   - Atunci întrebarea e, spuse el, de ce o discuție despre Tuva ar fi atât de incomodă emoțional? Cu ce îi e frică lui Daniel să nu fie prins?
   El îi dădu dosarele.
   - Îți amintești că și Tuva, și Agnes erau singure, continuă el. Fără parteneri stabili. Tuva locuia singură cu fiul său, Linus, nimeni n-a mai văzut nici urmă din fostul iubit în ultimii 3 ani, iar părinții ei locuiesc și ei de multă vreme în străinătate. Agnes împărțea apartamentul cu cineva care a fost interogat acum câteva luni.
   Mina aprobă din cap. Citise hârtiile pe care i le dăduse Vincent de cel puțin o sută de ori.
   - N-am spus nimic acolo înăuntru pentru cazul în care aș fi putut să mă înșel, spuse el. Dar nu m-am înșelat. Mina, poți să-mi descrii persoana cu care locuia Agnes?
   Ea nu trebui să caute mult în memorie ca să-și amintească descrierea care exista la dosar.
   - Șaten, începu ea. Păr mare, creț, vâlvoi, 20 de ani și-un pic, slab, dar constituție atletică și, destul de interesant, un bărbat și nu o femeie, așa cum am bănuit noi când am auzit că împărțea apartamentul cu cineva. Dar nicio legătură romantică, din câte știm. El e cel care a găsit-o pe Agnes. Și-l chema...
   Ea făcu ochii mari când își dădu seama.
   Vincent dădu din cap aprobând.
   - Părul poate fi tuns și decolorat, spuse el.
   - Pe colegul de apartament al lui Agnes îl chema Daniel Bargabriel, zise el. Și tocmai am vorbit cu el.
   Ea se aruncă afară din mașină și alergă înapoi spre cafenea.

   Vincent bătu la ușa camerei lui Benjamin, fiul lui cel mare.
   - Benjamin?
   Niciun răspuns. Probabil că Benjamin avea căștile pe urechi. Vincent deschise ușa neinvitat, conștient că nu e în regulă ce face. Benjamin chiar stătea la calculator cu căștile, îmbrăcat doar în halat de baie. Când îl văzu pe tatăl său își scoase căștile și puse jocul pe pauză. Pe ecran apăru un logo cu textul Path of Exile. Benjamin se uită la tatăl său cu o sprânceană ridicată. Cuvintele erau de evitat pe cât posibil.
   - Dar serios acum, spuse Vincent când văzu halatul de baie.
   Rolul de părinte puse stăpânire pe el, deși Benjamin avea 19 ani și era suficient de inteligent cât să fi sărit peste un an în școala generală. Aproape că avea dreptul să decidă asupra propriei vieți. Aproape. Existau totuși anumite reguli, atâta vreme cât locuia la părinți.
   - E aproape 6 seara, continuă Vincent. Și tu încă nu te-ai îmbrăcat. Când te-ai sculat, de fapt?
   - Nu știu, zise Benjamin. Acum 2 ore, poate.
   - Ai dormit până la ora 4?! Dar sunt 17 ore. Și școala?
   Benjamin se uită la el cu privirea unui fiu care realizează că s-a maturizat fără ca tatăl lui să știe asta. Vincent nu putuse niciodată să folosească acea privire, nu avusese niciodată un asemenea tată, dar tot înțelegea ce înseamnă.
   - Sunt la universitate, tată. Și ar fi și pierdere de timp, și neeconomic să merg tot drumul până la Kista, când toate cursurile sunt postate pe net. Am văzut deja de mult prelegerea de azi. Și am memorat-o.
   Vincent voia să-l întrebe pe Benjamin când și-a aerisit camera ultima oară, ținând cont că aerul de acolo amintea de animale moarte. Dar avea nevoie de ajutorul lui Benjamin și deja era pe punctul de a fi scos afară din cameră.
   Vincent trebuia să găsească o legătură între cele două victime. Un tipar pe care ei nu-l văzuseră.
   Ce avea el nevoie de la Benjamin, și nu putea rezolva singur, era o înțelegere asupra tiparelor de viață ale tinerilor. Sigur că Tuva și Agnes erau cu câțiva ani mai mari decât Benjamin, dar intuia că lumea lor fusese mult mai asemănătoare cu a lui Benjamin decât cu a lui.
   Numerotarea cadavrelor, precum și ceasurile sparte îl făceau să creadă că existau mai multe de descoperit. Un mesaj ascuns în circumstanțele legate de crime. Era el bun la așa ceva, dar Benjamin era expert. Benjamin era cel care putea să citească fără efort codul binar și care putea să scrie acele programe de calculator de care ei puteau avea nevoie pentru a descâlci totul.
   Îi dăduse deja lui Benjamin puținele informații pe care le primise de la Mina și spera la ce e mai bun.
   - Vrei ceva, de fapt? zise Benjamin și dădu din cap cu subînțeles la jocul pus pe pauză.
   Vincent închise ușa. Restul familiei nu trebuia să audă.
   - Vreau să știu cum merge, spuse el, mută de pe un scaun o carte groasă despre Java și niște cărți cu reguli pentru Warhammer 40 000 și se așeză.
   - Nu am prea multe piste, spuse Benjamin, care înțelese direct. Ești sigur că nu mai ai să-mi dai și alte informații?
   - Din păcate, nu, spuse Vincent dând din cap. Avem numele lor. Tuva Bengtsson și Agnes Ceci. Știm cum arată, ce făceau și unde locuiau. Știm ora la care au murit, de pe ceasurile sparte. Bănuim că e important. Dar asta e tot.
   Erau haine aruncate peste tot pe jos, neclar dacă erau curate sau murdare, iar Vincent nu avu altă variantă decât să calce pe ele.
   - Plus, adăugă el, că sunt marcate cu cifrele romane III și IV.
   - Sau poate sunt doar tăieturi.
   Benjamin adună cărțile pe care le mutase Vincent și le așeză în bibliotecă.
   Aparent, avea mai multă grijă de ele decât de haine.
   - Absolut, spuse Vincent. Grupul de la poliție nu e convins că sunt cifre. Dar hai să presupunem că nimic nu e întâmplător.
   Benjamin se scărpină în cap. Vincent aștepta în continuare ziua când îl va vedea pe Benjamin băgând un pieptene prin părul ăla.
   - Ar fi bine să știm dacă ele îl cunoșteau sau nu pe criminal, spuse Benjamin.
   Vincent izbucni în râs.
   - Da, asta sigur ar rezolva multe. Dar momentan nu avem nicio idee. Sau ba da. E un tip care le-a cunoscut pe amândouă.
   - Și-atunci?
   - Așa mă gândeam și eu. Dar l-am văzut și eu la cafeneaua unde lucrează. Mi-aș fi dorit să dea un vibe că ar fi psihopat, dar n-am avut acel sentiment. E un tip ciudat, dar cred că altceva stă în spate. Evident că totul e încă posibil, când știm atât de puține. Există în continuare prea multe alegeri și presupuneri, puse pe o temelie mult prea mică.
   - Tată, tu știi ce zice principiul briciului lui Occam.
   - Când există mai multe explicații posibile pentru un fenomen, trebuie aleasă cea mai simplă.
   - Deci...?
   - El nu e cea mai simplă explicație. Doar pare a fi. El e, posibil, o parte a explicației, dar nu toată. Lasă-l pe Occam acum și fă-te că nu am zis nimic despre tipul ăsta.
   - OK. Verificăm totul sistematic.
   Benjamin deschise un program care semăna cu Excel, dar unde în partea din mijloc erau fotografiile celor două femei ucise. Tuva și Agnes. Benjamin dădu clic pe fețele care se măriră pe tot ecranul.
   - Din punct de vedere al înfățișării sunt total diferite, zise el. Deci acea pistă o lăsăm la o parte deocamdată. Trebuie să găsim altceva care le unește. În afară de factorul extrem de evident al unui prieten masculin, bineînțeles. Ați controlat ce obiceiuri aveau, pe unde au umblat în lunile de dinaintea crimelor?
   - Adică GPS-urile din telefoanele lor? Am impresia că e procedură standard pentru poliție. Nu pentru așa ceva are nevoie Mina de mine.
   Fiul îi aruncă o privire ciudată.
   - Bun. Pentru că și dacă n-au fost în același loc, e posibil să fi fost în locuri asemănătoare. Ceea ce în cazul de față poate fi un indiciu. Și chiar dacă n-ar fi așa, atunci interferați cu aplicația aceea de sănătate care e pornită tot timpul. Poate că făceau sport. În cazul ăsta aveau un tipar de mișcare previzibil.
   - Aplicația de sănătate? zise Vincent îngândurat.
   La asta nu se gândise. Asta arăta clar diferența dintre generații. Cei de vârsta lui Benjamin se gândeau automat la cum înregistrează mobilul tot ce faci, chiar și atunci când e doar în buzunar. Poate că nici poliția nu se gândise la asta. Îi scrise un mesaj scurt Minei. Răspunsul îi țiui în mână înainte ca telefonul să ajungă înapoi în buzunar.
   - Ce zice?
   El nu-i spusese lui Benjamin cui trimisese mesaj. Dar nu stătea cu picioarele îngropate în rufe murdare pentru că fiul lui era încet de cap. Citi mesajul și râse.
   - Scrie că bineînțeles că verifică așa ceva. „Oamenii care ies la alergat sunt mai ușor ca niciodată de monitorizat, fiindcă toată lumea ascultă mai nou podcasturi.“ Pe urmă scrie că ar fi fost totul mai simplu dacă ar fi avut telefonul Tuvei. Cred că emoticonul ăla zâmbind pe jumătate, de la sfârșit, e sarcastic.
   Benjamin se uită uimit la el.
   - Tuva nu avea telefonul la ea?
   - Nu. A fost găsită dezbrăcată, doar în lenjerie.
   Fiul său dădu din cap. Nu era complet imposibil ca gândul de a rămâne fără telefon să i se pară mai rău decât gândul de a fi găsit dezbrăcat și găurit.
   Vocea lui Aston pătrunse brusc prin ușă.
   - Vreau trei linguri de O’Boy în el! țipa el furios la culme. Nu două!
   Vincent zâmbi. Măcar cineva din familie primea ce voia în seara asta. Se uită din nou la cele două chipuri care-l priveau din ecranul lui Benjamin.
   Două femei tinere care nu mai existau. Care fuseseră supuse la niște lucruri oribile. Iar el stătea aici și se întreba dacă ele mergeau la alergat. Era de-a dreptul absurd. Își mută privirea către raftul cu figurine Warhammer pe care Benjamin le vopsise cu grijă cu doi ani în urmă. Nu avea putere să privească întrebarea neexprimată din perechea de ochi de pe ecranul computerului.
   Ușa se deschise și Aston intră în cameră alergând, murdar de lapte cu ciocolată la gură.
   - Ce faceți aici? strigă el vesel. Eu și mama tocmai am băut ciocolată caldă și voi ați pierdut momentul.
   - Altă dată să bați la ușă! țipă Benjamin.
   Aston se aruncă spre ecranul de pe care Agnes și Tuva priveau fix, de parcă nu știau că sunt moarte.
   - Ce-i acolo? întrebă Aston. Sunt prietenele tale, tată?
   Maria apăru în deschizătura ușii.
   - Care sunt prietenele tatei? spuse ea făcând ochii mici către ecran. Doamne sfinte, Vincent, nici măcar 30 de ani nu au!
   - Maria! țipă Benjamin, roșu la față, strângându-și mai bine halatul de baie pe corp. Facem o chestie!
   Vincent se dădu pe spate pe scaun și închise ochii. Nu vor ajunge mai departe azi.
   - Oricum, masa e gata, spuse Maria cu amărăciune. Când sunteți gata cu site-ul vostru de dating.
   - Deci ați băut ciocolată caldă exact înainte de masă? întrebă Vincent ridicând sprânceana cu subînțeles.
   Maria se holbă furioasă la el, fără să spună nimic. Știau amândoi că Aston o avea pe mama sa la degetul mic. Dar asta era valabil în ambele direcții, Vincent nu avusese niciodată o relație atât de apropiată cu Benjamin sau Rebecka, cum avea soția lui cu Aston.
   - Așa era și înainte? întrebă Benjamin după ce plecă Maria. Când v-ați cunoscut?
   - Eu cred că nu conștientizează asta, spuse Vincent. Probabil vrea să fie iubitoare și tolerantă, de fapt. Doar vezi cât de grijulie e cu Aston. Cel mai adesea, în orice caz. Dar pare că mai mult de-atât nu poate.
   - Petrece prea mult timp să-și dea în tarot cu pendulul, pufni Benjamin. Mama râde de fiecare dată când îi povestesc.
   - Ai putea să încerci să fii amabil. Ea nu are intenții rele.
   Benjamin aprobă dând din cap și se întoarse la computer, cu mâinile pe tastatură. Vincent se ridică să plece.
   - Încă un lucru, tată. Data crimelor. Ora exactă. Ai încercat să le traduci în altceva? Litere, de exemplu?
   Vincent dădu din cap afirmativ. Se gândise deja la asta. Crezuse că a găsit ceva când realizase că prima crimă, cea asupra lui Agnes, se petrecuse pe 13 ianuarie la ora 14. Asta se putea traduce în a treisprezecea, prima și a paisprezecea literă a alfabetului, ceea ce dădea cuvântul M-A-N. Deci bărbat. Era ciudat, fiindcă Agnes era femeie. Se gândise dacă ucigașul în vreun fel voise să spună ceva despre identitatea de sex. Dar era o concluzie scremută și fusese îngropată de crima asupra Tuvei, datată pe 20 februarie ora 15. Cifrele 20-2-15 dădeau T-B-O în litere. Cea mai apropiată chestie care îi venise în cap fusese To Be Ordered. Turbo. To Be hOnest. Nu avea niciun sens.
   - Da, dar nu a dus la nimic, spuse el.
   - OK, testez mai departe. Încerc să traduc binar să văd ce iese. Toate cifrele sunt palindromuri, dar în diferite sisteme. Cine știe, poate există vreun șir de cifre din care fac parte 13-1-14-20-2-15 și care ne poate da ceva. Pot fi și coordonatele unui loc. Ca o hartă.
   - Sună logic, zise Vincent.
   Nu-l lăsa inima să-i înăbușe entuziasmul fiului spunându-i că ei deja testaseră și aceste posibilități. Și încă aproximativ un milion.
   - O să fiu plătit pentru asta sau...?
   - Apropo de hartă, după părerea mea ar trebui să încetezi să mai stai treaz noaptea să te uiți la National Treasure, zis el cu un zâmbet pieziș și se ridică. Tu testează acolo mai departe. Dar mai întâi hai să mâncăm. Altminteri, Maria va fi foarte dezamăgită.
   - Sigur. Dar cum spuneam. Briciul lui Occam.
   - Aluzia ta a fost comunicată cu toată claritatea dorită, spuse Vincent. Dar tu nu l-ai văzut pe Daniel de la cafenea. Nici măcar nu era în stare să șteargă o tejghea. Nu zic că nu e suspect. Chiar acum pare extrem de implicat, dar nu va vorbi nimic. Și în cazul ăsta există mai multe în spate. Asta trebuie noi să găsim.
   Când Vincent ieși pe ușă, Benjamin își pusese deja căștile la loc pe urechi și revenise la Path of Exile. El își stăpâni un impuls de a-l trage de păr pe fiul său. Vincent știa că n-are rost să-i reamintească de cină.

   Kvibille 1982

   Jane se opri în pragul ușii de la bucătărie. Frățiorul stătea în pijama la masa din bucătărie și mânca lapte bătut.
   Mirosea a căpșune de la intrare și cantitatea de dulceață care ajunsese pe mușamaua portocalie scotea la iveală faptul că își pregătise singur micul dejun. În timp ce mesteca, bătea foarte preocupat un joc de cărți jerpelit. Jumătate din cărți ajunsese pe podea. Ea nu se putu abține să zâmbească. Probabil un nou truc de magie care încă nu ieșea cum voia el.
   Mama stătea lângă el, în continuare în halat de baie și cu capul îngropat în mâini, pe masă. Zâmbetul lui Jane dispăru. Astăzi nu era una din zilele bune ale mamei.
   Începu să tremure când o briză răcoroasă de dimineață îi atinse picioarele goale și își trase marginea de jos a tricoului, într-o încercare de a-și acoperi coapsele. Fereastra trebuie că a fost deschisă toată noaptea. Întrebarea era dacă mama dormise la masa din bucătărie. N-ar fi prima oară.
   - Vino, spuse ea încet și-i făcu semn cu mâna frățiorului său.
   Până una-alta, mama nu scosese o vorbă, dar ea știa că nu e decât o chestiune de timp până va reveni la normal. Frățiorul ei nu trebuia să audă acel discurs despre cum nu mai vrea ea să trăiască, despre cum nu e bună de nimic și despre cum nici măcar nu poate păstra o relație sau un căcat de serviciu. La acea bucată din lumea adulților, el nu trebuia încă să fie părtaș.
   Mama era în continuare cea mai bună prietenă a lui. Se întâmpla ca Jane să fie invidioasă pe el din această cauză, dar asta era diferența dintre a împlini curând 16 ani și de a fi în continuare un copil. Ea avea o responsabilitate, chiar dacă nu o ceruse niciodată. Cel puțin, încă o săptămână.
   - Am încercat să fac sendvișurile triunghi ale mamei, la prăjitor, dar s-au rupt, spuse frățiorul ei nefericit.
   - E OK. Haide. Mama trebuie să se odihnească un pic. Știi că ea uneori obosește.
   - N-am vrut s-o trezesc, spuse el și răzui laptele bătut de pe fundul farfuriei. Pe urmă o puse pe blatul de lucru din bucătărie, printre restul vaselor, și se duse la Jane.
   Mama nu se mișcă.
   - Ai găsit un truc nou cu cărțile? întrebă ea, în timp ce îl scotea din bucătărie.
   - Da, dar nu e gata încă, spuse el.
   - Poate suni trioul de fete, să vezi dacă vor să se joace cu tine?
   Fratele ei oftă.
   - Le cheamă de fapt Malla, Sickan și Lotta, spuse el. La cum o spui tu, sună de parcă ar fi o gașcă toantă de detective. Și azi ele nu sunt acasă.
   - Și eu sunt singură azi, spuse ea. Dar așa sunt, evident, mereu. Tu măcar ai prietenii tăi aici. Mie îmi lipsesc cei trei T din oraș.
   Ea văzu că el nu s-a prins.
   - Teatru, Tivoli și Trafic, continuă ea. Cei trei prieteni ai mei din oraș. Niciunul din ei nu e aici.
   - Dar, oooh, gemu frățiorul. Acum încerci doar să pari adultă. Erai doar puțin mai mare decât sunt eu acum când tu și mama v-ați mutat aici. La câte piese de teatru ai mers până atunci? Și dacă vrei trafic, sunt suficiente camioane în fața fabricii de lactate. Trei de T, ha, ha. Chestia asta cred că ai citit-o în vreo carte.
   - Poate, spuse ea. Dar tot îmi lipsesc.
   Ea făcu o pauză și scoase din buzunar un obiect plat din plastic.
   - Dacă tot suntem singuri azi, am o provocare pentru tine.
   Frățiorului îi luciră ochii. Iubea provocările ei.
   Jane îi întinse cadrul mic de plastic. În el se aflau 15 pătrate din plastic mai mici, numerotate de la 1 la 15. Acolo unde trebuia să fie al șaisprezecelea, era gol. În acest fel, celelalte bucăți puteau fi mutate peste tot în ramă, pentru a schimba ordinea numerelor.
   - Bagatelă, spuse frățiorul dezamăgit când văzu puzzle-ul cu cifre. Mai nou, rezolv foarte repede chestii de-astea.
   - N-am spus care e provocarea, zise ea. Trebuie să pui toate cifrele în ordine, în afară de ultimele două, 14 și 15, care trebuie să schimbe locul între ele.
   Frățiorul luă puzzle-ul și-l cercetă.
   - Simplu, spuse el și urcă în grabă scara spre camera lui.
   Ea se uită după el cu un junghi de mustrări de conștiință. Fusese cam răutăcioasă. Dar trebuia să vorbească în liniște cu mama. O să-l ia din cameră peste o oră. Scările scârțâiră tare când urcă frățiorul, dar acum nu mai conta dacă se trezea mama. Era chiar bine.
   Jane se întoarse în bucătărie. Mama își îndreptase spatele, dar avea în continuare fața ascunsă în mâini. Părul îi atârna lins și nespălat, iar cordonul halatului de baie se desfăcuse. Jane simți cum se umple de compasiune și dispreț în același timp. Nu era vina mamei că sentimentele ei se dădeau în carusel fără să se poată opri. Chiar nu era. Jane știa că există ceva ce se numește factor de risc genetic pe care nu-l puteai influența și pe care aparent mama sa îl avea.
   Împrumutase o carte de psihiatrie de la Barbro, asistenta medicală de la școală, sub pretextul că era pentru un proiect. În cartea aceea scria și despre tratamente medicamentoase. Cum ar fi litiul. Dar mama nu lua pastile. Ea nici măcar nu știa că e bolnavă. Asta făcea din Jane o prizonieră, chiar dacă nu era cu intenție. Ea trebuia să fie pregătită mereu. Ori să-și protejeze fratele. Ori să aibă grijă de mama. De parcă n-ar fi avut o viață a ei.
   Dar avea de gând să înceapă una.
   Jane se așeză la masa din bucătărie și avu grijă să evite petele de dulceață.
   - Vrei să iei micul dejun, mamă?
   Chiar trebuiau să vorbească. Dar ea știa deja că asta nu se va întâmpla nici în această zi.

   Recepția Palatului Poliției era plină de elevi. Păreau să fie la liceu.
   Mina înțelese că era o vizită de studiu, 30 de adolescenți de 17 ani n-ar fi intrat acolo doar fiindcă era frig afară. Ei obișnuiau să se întâlnească la 7-Eleven, o stradă mai încolo, ceea ce era foarte OK din partea ei, chiar dacă asta probabil îl enerva pe managerul magazinului. Dar azi erau aici, exact când ea și-ar fi dorit cel mai puțin. Un profesor împărțea elevilor ecusoane de vizitator și încerca în zadar să-i facă să le prindă la nivelul pieptului.
   - Hai, bă, agibe, ia uite, aici sunt, strigă cineva care aparent era Tipul Cool al clasei și care fu răsplătit cu râsetele prietenilor.
   Nu știa cum va reacționa Vincent când va fi nevoit să se strecoare prin hoarda de hormoni adolescentini. Dacă îl vor recunoaște nu era sigur că el va aprecia asta. Dar nu avea cum să-l bage pe o ușă laterală. Nici nu avea vreo posibilitate să-l ajute să treacă pe lângă marea de oameni. Se simțea murdară doar uitându-se la acei tineri. Cu mănuși poate. Și vizieră. Deși, preferabil, nici măcar atunci.
   Se afla la o distanță sigură, de cealaltă parte a barierelor, dar se convinse pe ea însăși că mirosul de transpirație de adolescent se simte până acolo și se așterne asupra ei, ca o pojghiță. Vincent nu avea decât să se descurce singur. Poliției sigur nu-i strica puțină strălucire de vedetă. Chiar dacă era vorba despre un cititor de gânduri în vârstă de 47 de ani.
   Vincent apăru de partea cealaltă a mării de elevi și făcu ochii mari când văzu atâția adolescenți. Pe urmă își făcu drum prin mulțime, cu capul plecat.
   - Ei, Vincent! strigă cineva.
   Mina era impresionată. Oricum nu fusese sigură dacă ei ar recunoaște pe cineva care nu e vedetă pe TikTok.
   - Shit, Vincent, ești polițist de gânduri acum? strigă Tipul Cool. Deci n-avem nicio șansă!
   Vincent se opri și căută să-l privească în ochi pe Tipul Cool.
   - Exact, spuse el tare și zâmbi cu subînțeles. Am luat-o pe mama ta chiar azi-dimineață.
   Tipul Cool rămase cu gura căscată. Pe urmă explodă de râs și-i oferi lui Vincent un fist bump. Mina zâmbi în sinea ei. Persoana privată Vincent Walder avea provocări sociale evidente. Ca să nu spunem handicap. Dar asta nu se întâmpla clar în rolul de The Master Mentalist.
   Într-un final, trecu prin hoardă și ajunse la bariere. Îi făcu semn cu mâna și ea deschise.
   Clasa de elevi din spate părea că deja l-a uitat. Profesorul ridicase vocea, încercând să primească atenția adolescenților, din nou în zadar.
   - Noii polițiști sunt din ce în ce mai tineri, din câte văd, zise el.
   - O să fii uimit, spuse ea. Dar tupeistul cu care tocmai ai vorbit probabil că va da la Academia de Poliție imediat ce ia bacul.
   Vincent dădu din cap zâmbind și o porniră spre lift.
   - Cum se face că vrei să ne vedem în Palatul Poliției? întrebă el. Credeam că prezența mea nu e apreciată aici.
   - Ar trebui să mă pot întâlni cu cine vreau eu în pauza mea de prânz, nu? spuse ea. În plus, restul grupului nu e aici. L-am dat în urmărire pe Daniel Bargabriel după vizita noastră la Fab Fika. N-a mai trecut pe acasă de când a dispărut de la cafenea, așa că Ruben a primit misiunea să meargă cu un lăcătuș la domiciliul lui Bargabriel. Pe care Ruben insistă evident să-l numească Gargamel.
   Ajunseră în dreptul liftului, unde mai așteptau 3 persoane. Fără să se oprească, Mina viră spre scări. N-avea de gând în veci să se înghesuie cu atâta lume în cutia aceea cu bacterii, existau totuși niște limite.
   - Bargabriel înseamnă fiul lui Gabriel, spuse Vincent, care avu un impuls să se oprească, dar se corectă și continuă să urce după ea. Ruben înseamnă în principiu doar fiu. Așa să-i transmiți. Apropo, unde ne ducem?
   - Doar să-mi iau portofelul din birou, mă gândeam să ne ducem să mâncăm de prânz, spuse ea.
   Mina urca scara cu pași vioi în timp ce vorbea.
   - Ruben e convins că Daniel e făptașul nostru, că toată chestia e un fel de dramă de triunghi romantic. Sau, cum a spus-o el atât de virtuos, „prea multe teorii despre criminali în serie și ceasuri și cifre romane și căcat, Daniel le futea, practic, pe amândouă“. Ne-a atras atenția că atunci când ai experiență îndelungată în meserie, așa ca el, știi că soluțiile simple sunt mereu cele corecte.
   - Despre cât de îndelungată experiență vorbim? spuse Vincent ușor cu sufletul la gură, bine că nu urca zilnic scările din Palatul Poliției.
   - A făcut Academia de Poliție un an după mine.
   Râsul lui Vincent făcu ecou în casa scărilor.
   - Deci m-am înșelat în toate privințele, cu alte cuvinte. Ceilalți ce spun? Și chiar trebuie să urci câte două trepte?
   - Scuze. Îți trebuie baston?
   - Nu uita că de creierul meu ești tu impresionată, spuse el. Nu de fizicul meu de elită. Câte etaje mai avem?
   - Două. Mai bine te odihnești puțin, tataie.
   Vincent se opri și se sprijini de perete.
   Mina se întoarse câteva trepte și se așeză lângă el, sprijinită și ea de perete.
   - Nici ceilalți nu sunt convinși, spuse ea. Vedem multe chestii ciudate, care la final se dovedesc a fi doar simple ciudățenii. Fără să însemne ceva.
   - Eu nu sunt de acord. Eu sunt din ce în ce mai sigur că e o numărătoare inversă. Daniel ne poate asigura intrarea. Dar nu mi s-a părut criminal. Chestia asta nu s-a terminat nici pe departe.
   Vincent se așeză pe scară și ea i se alătură.
   - Păcat că nu sunt camere de supraveghere la cafeneaua unde a fost văzută ultima oară Tuva. Și nici n-a venit vreun martor care s-o fi văzut altundeva. Aș fi vrut să văd cine a venit și a intrat în ziua în care a dispărut ea. Și câteva zile înainte. La naiba.
   - Cafeneaua poate că n-avea camere, dar...
   Vincent își strânse sprâncenele de atâta concentrare.
   - Îți aduci aminte cum arăta în jurul cafenelei? Vreun detaliu?
   Privirea lui era concentrată pe ceva care nu era acolo. Ochii se mișcau înainte și înapoi, de parcă se uita în jur, și continuă să vorbească.
   - 7-Eleven, ușa de la intrare ca de obicei pe colțul clădirii. Bancă rotundă în jurul unui copac. Loc de parcare de biciclete arhiplin. Două restaurante. Mai multă lume la unul din ele, celălalt aproape gol. Toneta cu mâncare. Cinci persoane la coadă. Și pe cealaltă parte a străzii... Da. Era un sediu de bancă vizavi. Sunt aproape sigur că era Nordea. Ei au în principiu o securitate ridicată. Cu puțin noroc...
   - Ești un geniu, spuse Mina și i se lumină fața. Julia îl poate ruga pe Christer să facă rost de filmele de la camerele de supraveghere de la Nordea, el are ochi pentru așa ceva.
   - Christer? întrebă Vincent uimit.
   Mina zâmbi.
   - Dar am încercat să spun asta. Îmi dau seama că grupul nostru poate că nu are chiar aura unei trupe de elită. Dar fiecare are părțile lui forte. A lui Christer e că are o abilitate sinistră să vadă tipare acolo unde nimeni altcineva nu le vede.
   - Mă regăsesc aici, mormăi Vincent.
   - Deci speranța mea e că el poate va observa dacă iese ceva în evidență, continuă ea. Cineva care e acolo prea des. Care poate vine regulat și care apoi nu o mai face. Da, nu știu. Dar tocmai la așa ceva e bun Christer. Când ceva arată doar a pată de cerneală pentru majoritatea, el vede un fluture.
   Vincent aprobă dând din cap.
   - Două etaje ziceai? spuse el brusc și zâmbi tachinând-o. Rămâi superdatoare.
   Se ridică și o luă la fugă pe scări. Dispăru din câmpul vizual când trecu de următorul palier. Ea îl auzi continuând în sus, urcând câte două trepte deodată. Nu era nimic în neregulă cu condiția lui fizică. Intenționat o făcuse să se așeze jos, lângă el. Iar ea intrase în joc.
   - Vincent?
   Niciun răspuns. El era mult prea sus. Mina băgă mâinile în buzunare și simți un obiect pătrat într-unul din ele. Portofelul. Uitase complet că-l luase la ea. Se uită în sus pe casa scărilor și zâmbi ușor în sinea ei. Trebuia pur și simplu să aștepte până se întoarce Vincent.

   Casa mică din Upplands Väsby îi amintea lui Christer de casa mamei sale.
   Interior dichisit, decorații mici peste tot, perdele frumos călcate, suprafețe bine șterse. Un ceas care ticăia zgomotos în sufragerie. Două fotolii tocite și o canapea pe care abia părea să fi stat cineva. O canapea bună. Prea bună pentru a fi folosită. A mamei sale fusese verde cu flori mov. În zilele însorite, mama lui punea deasupra un cearșaf, pentru ca husa canapelei să nu se decoloreze de la soare.
   - Vrei cafea?
   Marta, bunica victimei, se uită la el implorând. El n-avea niciun chef de cafea. Cafeaua îl făcea insuportabil de voios. Iar el nu agrea acea limpezime pe care o dădea gândurilor, i se părea mult mai plăcut să fie învăluit într-o ceață de oboseală. Dar în același timp știa că munca necesita cafea. Rudele victimelor se simțeau mai în siguranță datorită familiarității gestului de a-i servi cafea proaspătă. Vorbeau mai ușor atunci. Iar el putea foarte bine să ia doar câteva înghițituri. Dacă avea noroc, poate era însoțită și de ceva dulce.
   - Cu mare plăcere o cafea, mulțumesc, spuse el și se uită în bucătărie.
   Gunnar stătea deja la masă. Cu privirea în jos. Nu părea chiar prezent, ceva ce Christer văzuse de atâtea ori la rudele victimelor. Acea primă fază, când ceea ce se întâmplase nu se așezase încă, ci atârna în continuare la granița dintre real și ireal. În timp, avea să se așeze.
   Bucătăria era plăcută. Acest cuvânt o descria cel mai bine. Perdele cu imprimeu cu merișoare mici. O mușama asortată. Begonii mici la fereastră. Crenguțe de răchită puse într-o vază pe masă, ca decor de Paște. Într-o ramă, un desen în tuș al unei păsări. Un șoim, bănuia Christer.
   - Maiestuos.
   El arătă cu degetul la tablou. Tăcerea din cameră începea să i se furișeze sub piele, dar nu voia să înceapă cu întrebările până nu se așeza Marta, după ce aducea cafeaua.
   - Șoim călător, spuse Gunnar înăbușit și își ridică privirea pentru a se uita la desen. Pasărea provinciei Halland. Fabricile de bere Falcon, le știi. E unul dintre cele mai rapide animale din lume, poate să ajungă până la 320 de kilometri pe oră când plonjează. E un vânător fantastic. Poate vedea un porumbel de la o distanță de 8 kilometri.
   - Te pricepi la păsări, spuse Christer fără entuziasm în glas.
   Îi era greu să mimeze vreun interes pentru orătănii. De fapt, lui nu-i plăcea niciun animal. Ele doar dispăreau și mureau. Când era mic primise un pisoi de la unchiul său. Îl iubise pe pisoiul ăla. Dar într-o zi, când se întorsese de la școală, dispăruse. Mama i-a spus că trebuie că el a lăsat ușa deschisă și că pisoiul a fugit. Plânsese mai multe săptămâni. Doi ani mai târziu primise un iepure de la unul din iubiții mamei. Și, destul de ciudat, același lucru s-a întâmplat și cu el. De atunci începuse să controleze cu atenție dacă a închis ușile în urma lui. Și înțelesese că nu merita să se lege de ceva. Fie el om sau animal.
   - Sunt ornitolog semiprofesionst în timpul liber, spuse Gunnar cu o fărâmă de energie. De mulți ani. Am văzut 432 de specii de păsări. Îl urmez îndeaproape pe Bertil Svensson din Scania. El a văzut 459 de specii.
   - Și câte sunt cu totul? întrebă Christer uluit.
   El nu înțelegea nici în ruptul capului plăcerea de a alerga de colo-colo prin păduri și pe câmpii cu binoclul, urmărind păsările.
   - 507, spuse Gunnar și tăcu.
   Christer nu știa cât mai putea să pălăvrăgească despre păsări. Spre ușurarea lui, Märta veni cu cafeaua. Și cu o farfurie cu fursecuri de ovăz. Se așeză pe un scaun lângă soțul ei.
   - Trebuie să pun mai multe întrebări despre Tuva, spuse el cât de blând putu. Despre viața ei. Dar mai întâi mă întreb de ce voi ați dat-o dispărută și nu părinții ei.
   Marta îi aruncă o privire chinuită lui Gunnar.
   - Părinții Tuvei, deci fiul nostru Carl și soția sa, Marie, s-au mutat într-o căsuță în Franța când Tuva avea șaisprezece ani, la bătrânețe, cum au spus ei, pufni ea. De fapt, sunt tineri. Nu s-au mai întors de atunci. Tuva a rămas singură. Iar tatăl lui Linus a dispărut imediat ce-a venit Linus pe lume. Ea n-a avut noroc de familie, Dumnezeu știe de ce. Dar l-a avut pe Linus. Minunatul Linus. Și ne avea pe noi. Ea și Linus ne-au avut întotdeauna pe noi. Ne descurcăm cum putem.
   Marta pipăia mugurii de răchită din vază, în timp ce Christer aproba din cap și nota în tăcere în carnetul său.
   - Spuneți-mi mai multe despre tatăl lui Linus, aș vrea și datele de contact pentru mama și tatăl Tuvei. Dar mai întâi aș vrea să știu de ce ați așteptat atât de mult ca s-o dați dispărută. Ceva legat de o călătorie?
   Gunnar se uită la Marta cu luciri noi în privire.
   - Tuva e activistă de mediu, zise el.
   - Deci cum, se așează pe jos în intersecții, în semn de protest? întrebă Christer.
   El nu reuși să ascundă cât de puțin impresionat era.
   - Greenpeace, spuse Marta cu severitate în glas.
   - O, drace. Old school.
   Sprâncenele lui Christer se ridicară de uimire.
   - Nu credeam că se mai ocupă cineva cu așa ceva. Să împiedice vânătoarea de balene și din astea?
   - Și din astea. Tuva e foarte activă. Asta, da, asta o are de la noi.
   Marta îl mângâie ușor pe Gunnar pe braț.
   - Și noi am fost foarte activi în mișcare în anii 1970. Înainte de a îmbătrâni.
   Christer încercă să-și imagineze cuplul bătrân asediind o platformă norvegiană de foraj petrolier în marea furtunoasă. Cincizeci de ani înainte să aibă ca interese șoimii călători și crengile de salcie. Spre uimirea sa, descoperi că poate face asta. Gunnar și Marta erau un cuplu pricăjit astăzi, dar era clar că ardea un foc undeva în ei. Nu fiindcă activismul acela avea vreo importanță, evident. Oricum, toată lumea va muri. Stratul de ozon se va subția. Ghețurile se vor topi. Un virus mortal se va răspândi dintr-o nenorocită de piață agroalimentară din China. Pământul se va prăbuși. N-aveai cum să schimbi asta.
   - Tuva trebuia să plece la o acțiune, spuse Gunnar. În asemenea cazuri e plecată două-trei săptămâni și nu ținem mereu legătura cu ea, pentru că acțiunea poate fi secretă. Sau în mijlocul mării. Deci la început n-am considerat-o dispărută.
   - Dar Linus? întrebă Christer.
   - Linus e obișnuit. El are camera lui aici la noi. Altminteri, Tuva e un părinte foarte prezent, dar ea vede implicarea ei în problemele de mediu ca pe un ajutor pe care-l dă viitorului lui Linus. Deci când au sunat de la grădiniță și-au spus că Tuva nu s-a dus să-l ia pe Linus, noi am crezut doar că am calculat greșit ziua, că ea a plecat deja și că noi trebuia să-l luăm pe Linus. Deci n-am considerat-o dispărută până când s-a întors vaporul. Și am aflat că n-a urcat niciodată la bord.
   Vocea o trădă pe Marta și ea îl apucă pe Gunnar tare de mână.
   - Știți dacă Tuva avea dușmani? întrebă Christer cât de precaut putu. A zis vreodată ceva despre un Daniel Bargabriel?
   Marta și Gunnar schimbară iar priviri. După care Gunnar își îndreptă spatele. Acum avea șoimul călător de Halland exact deasupra capului și arăta de parcă pasărea cea mare îi aterizase în creștet.
   - Tuva n-a avut noroc la bărbați, zise el cu vocea tremurândă. Îl știam pe Daniel din auzite, dar ea nu voia să vorbească despre el. A zis de mai multe ori că el o să-i facă rău.
   Marta îl luă de mână.
   - Cât de rău i-a făcut? întrebă ea.
   Christer mușcă dintr-un fursec cu ovăz pentru a nu răspunde.

   Daniel îndreptă jaluzeaua trasă în jos. O deschise. O închise la loc. Nu se putea hotărî cum e mai bine, să se protejeze ca să nu se vadă înăuntru sau să vadă rapid dacă vine poliția. Dar era foarte bine să fie atent.
   O deschise pe jumătate și se uită la parcarea din fața ferestrei. Locuința din Marsta era de fapt a lui Josef, dar îl lăsase pe el să locuiască acolo până una-alta. Josef n-avea nevoie de ea, iar Daniel n-avea curaj să meargă acasă la el, în caz că poliția îi supraveghea apartamentul din Hornstull. De garsoniera lui Josef era imposibil ca ei să știe.
   Locuința era puțin spus mobilată spartan, nu exista nici măcar un pat, doar o saltea pe jos. Nu că ar fi fost o prioritate confortul somnului chiar în acest moment. Adevărul era că Daniel nu știa când va avea curaj să adoarmă din nou. Dacă se va întâmpla vreodată.
   De când părăsise apartamentul de 3 camere pe care-l împărțea cu Agnes, se mutase pe la totul felul de prieteni. Locuise destul de mult la Evelyn. Dar cei care se ocupau de ancheta legată de Agnes nici măcar nu-i ceruseră noua adresă. Bineînțeles că-l țineau sub observație, asta era lesne de bănuit.
   Auzise chiar că polițiștii din Suedia nu erau ca aceia de acasă de la el, din Siria. Dar acești polițiști, acești polițiști suedezi, aproape că reușiseră să-l închidă pentru crimă.
   Mai întâi nu crezuseră povestea cum că el n-avea nimic de-a face cu moartea lui Agnes. El încercase să scoată la înaintare varianta sa cea mai șarmantă, cea mai nevinovată, dar ei erau convinși că el era implicat. Cel puțin unul dintre ei crezuse că el trăsese glonțul care o ucisese. Într-un final trebuiseră totuși să-i dea drumul, fiindcă nu aveau nicio dovadă. Iar Agnes chiar fusese deprimată, în ciuda tuturor lucrurilor.
   Își promisese lui însuși că va evita poliția câte zile va avea, pe cât posibil, indiferent unde s-ar afla. Ei nu erau de încredere. Și cu toate astea, fusese neglijent. Atât de al naibii de neglijent.
   Trecuse doar o lună și-un pic între momentul în care Agnes fusese găsită moartă și dispariția Tuvei. El ar fi trebuit să sune la poliție în legătură cu Tuva, nu bunicii ei. Atunci suspiciunile poate că nu ar mai fi fost îndreptate către el. Acum era prea târziu. Și dacă cei doi polițiști care-l vizitaseră la cafenea nu știau deja cine e, probabil că nu avea să dureze mult până să găsească legătura. Polițista drăguță nu lăsase impresia că s-ar fi prins de ceva, dar bărbatul ăla arăta de parcă l-ar fi recunoscut pe Daniel imediat.
   Bărbatul pe care-l mai văzuse, dar nu știa unde.
   Întrebarea era dacă trebuia s-o sune pe Evelyn. Să-i explice ce s-a întâmplat. Ea probabil se întreabă unde-a dispărut. Și îi era atât de dor de ea, că-l durea stomacul. Nu voia nimic altceva decât să stea în bucătărie la ea și să bea vin, s-o vadă aprinzând o țigară și vorbind despre tot și nimic.
   Sau făcând ceva mai amuzant decât să vorbească. O vedea cu ochii minții, se gândea la cum obișnuia să-l tachineze suflându-i fum în gură când îl săruta.
   Dar nu era o idee foarte bună s-o tragă și pe ea în toate astea. Trebuia să rezolve pe cont propriu. Pentru un moment îi trecuse prin cap să-l sune pe Samir. Samir trecuse prin situații mai grele decât el, intrase la pușcărie pe bune. Pentru ceva despre care el susținea că nu făcuse. Daniel nu știa adevărul, dar Samir poate avea niște ponturi.
   Deși dacă poliția i-ar verifica telefonul, acea conversație n-ar arăta bine deloc. Trebuia să rezolve situația singur.
   Daniel pipăi cartea de vizită din buzunar. Dacă îl căuta poliția, ceea ce presupunea că se întâmplă deja, ar arăta rău de tot dacă el ar încerca să fugă.
   Până una-alta, putea să vină cu scuze legate de dispariția lui, spunând că i-a fost frică. O persoană nevinovată n-ar aștepta prea mult să contacteze poliția. Tuva era totuși colega lui de serviciu, clar că ar trebui să fie neliniștit pentru ea. Clar că ar trebui să vrea să ajute. Cel mai bun mod de a evita închisoarea era poate totuși să vină în întâmpinarea lor și să meargă singur la poliție.
   În Siria, singurul mod de a evita poliția era să-ți iei picioarele la spinare și să speri că ei nu au motociclete. Dar în Suedia poate cel mai bun mod de a evita poliția era să mergi la ei? Așa cum ar proceda cineva nevinovat.
   Deschise jaluzeaua.
   O închise.
   Pipăi iar cartea de vizită din buzunar.
   Poate.

   Elevii dădură năvală în curtea școlii.
   Mina știa exact unde să stea ca să nu fie văzută. Stilul vestimentar era în majoritatea școlilor atât de unitar de parcă s-ar fi cerut uniformă școlară. Puțini ieșeau în evidență. Dar cei care ieșeau în evidență o făceau cu atât mai mult. Era prima zi de școală după vacanța de Paște, așa că nivelul de energie printre copiii care strigau și râdeau era semnificativ mai ridicat decât în mod normal.
   Ea se camufla bine, dar Mina nu avu nicio problemă s-o găsească în ceata de copii. Acum, dacă mai puteau fi numiți copii la vârsta asta. Pe jumătate copii, pe jumătate adulți. Părul negru prins într-o coadă de cal. Geacă militărească subțire, verde, și sneakeri albi. Rucsacul era un Fjallraven Kanken bleumarin. Era frumoasă. Incredibil de frumoasă.
   Mina tresări când fata se întoarse. Mina știa că nu putea fi văzută de unde stătea, pe peronul stației de metrou de suprafață Blasut, cu vedere la intrarea în liceul Drottning Blanka. Dar ea voia să-și inducă faptul că ele se priviseră. Că se văzuseră una pe cealaltă. Fata părea să caute ceva, pe urmă întoarse din nou privirea în altă parte.
   Mina avu doar câteva minute cu ea până dispăru. Pe ușă, în drum spre o sală de clasă, undeva în clădire. Ore de suedeză, spaniolă, mate, economie.
   Sau ce învăța ea.
   Trenul de metrou se apropia în spatele Minei. Ea se întoarse exact când trenul intră în stație. Oamenii se uitau apatici în pământ când urcară în tren.
   Evitau să li se întâlnească privirile. Mina se îndreptă spre ieșirea din stație.
   Avea mașina parcată puțin mai încolo. Nici măcar nu i-ar trece prin cap vreodată să urce în metrou. Norul de bacterii care plutea în jurul oamenilor care se înghesuiau în vagoane era atât de gros, încât aproape că-l vedea cu ochiul liber.
   Trenul plecă și o lăsă singură pe peron. Se strădui din răsputeri să nu se întoarcă să se mai uite o dată la clădirea școlii. Nu trebuia să vadă ușa închisă ca să-și amintească de zidul insurmontabil dintre ele. Simțea dorul în tot corpul.
   În drum spre ieșire, trecu pe lângă un chioșc cu afișe din edițiile de seară ale ziarelor. Vindeau în continuare exemplare pe seama tragediei lui Robert cel dispărut. Noi descoperiri, senzații pe prima pagină a ziarelor. Păi cum altfel. Un nou nivel de cinism, mai degrabă. Dar ea nu se mira. Nici măcar n-avea curaj să se uite în ochii veseli și amabili ai tânărului când trecu pe lângă panourile de reclamă galbene. Lumea putea fi complet hidoasă.
   Îi sună telefonul în buzunar. La început se gândi să nu răspundă, pe urmă îl scoase aruncând o ultimă privire spre școală. Discuția a fost scurtă, dar fructuoasă. Trupul lui Agnes Ceci avea să fie exhumat a doua zi.

   Vincent citea cu gândul în altă parte pliantul din spătarul scaunului din față.
   Avionul spre Sundsvall era un ATR 72-500, conform broșurii, cu 72 de locuri pentru pasageri. Vincent numărase doar până la 30 când se urcase în avion, deci pur statistic, majoritatea nu ar trebui să aibă pe altcineva pe scaunul de alături. Dar bineînțeles că cineva se așeză pe locul liber de lângă el. Cineva care, în plus, avea căști pe urechi, cu sunetul dat destul de tare cât să se audă un ritm mecanic de back beat.
   - All that she wants, cânta bărbatul de alături pe ritmul muzicii.
   Lui Vincent nu-i plăceau avioanele mici. Era ca și cum ai călători într-un sicriu supradimensionat. Începu să respire controlat. Trucul de a ține claustrofobia sub control era să dai o sarcină părții raționale a creierului. De preferință una grea. În felul acesta, hipocampul, acea parte care-i conducea sentimentele, nu primea resursele necesare pentru a-i induce panica. Se uită pe broșură din nou.
   72 de locuri plus 30 de pasageri făceau 102. 1 era A, 2 era B, 0 putea să fie O. 102 devenea AOB. Ace of Base. Care în anul 1992 a înregistrat hitul All that she wants. Se uită dezamăgit pe fereastră. Uneori era prea ușor. Dar claustrofobia se ținu la distanță.
   Se ducea la Sundsvall să se vadă cu Sains Bergander, cel mai de seamă constructor de iluzii scenice și recuzită pentru numere de magie din Suedia.
   Avea la el fotografiile pe care i le procurase Mina. Probabil ea nu avea permisiunea să-i dea lui fotografiile, fiindcă el era considerat cineva din afară, dar dacă cineva îi putea ajuta să înțeleagă lada cu săbii, acela era Sains. Vincent îl știa de mai bine de zece ani. Ceea ce Sains nu știa despre construirea iluziilor nu merita știut.
   O oră mai târziu, intră în hala de așteptări a aeroportului Midlanda și se uită în jurul lui. Patru persoane stăteau și așteptau pasageri. Unul dintre ei era un bărbat de vârstă mijlocie în haine modeste. Dacă cineva l-ar fi observat măcar ar fi crezut că lucrează la primărie. Iar Vincent știa că Sains Bergander chiar asta voia. Se apropie de el și întinse mâna.
   - Bună, prietene, mă bucur să te văd iar, spuse el.
   Sains îi strânse mâna lui Vincent cu amândouă mâinile. Cel mai important truc de magie al iluzionistului era să se facă pe el însuși invizibil. Puțini în afară de familia lui știau că el exista, cu atât mai puțin cu ce se ocupa de fapt. Sundsvall era un oraș mic, iar Sains Bergander era mai mult decât mulțumit să fie cât mai departe de centrul atenției oamenilor.
   Se urcară în Subarul Outback al lui Sains și ieșiră din parcare.
   - Despre ce voiai să vorbim? zise el. Păreai foarte misterios la telefon.
   - De fapt, n-am voie să-ți arăt ceea ce o să-ți arăt, spuse Vincent. Poate nici măcar să vorbesc despre asta. Dar știu că tu nu poți rezista unui secret. Și în plus, a trecut și foarte multă vreme de când nu ne-am mai văzut.
   - Ai dreptate. Iar eu n-am nimic împotriva vizitelor, în ultima vreme nu se întâmplă prea des ca cineva să vină să-mi bată la ușă.
   Sains viră și parcă mașina în fața unei case pe care o folosea ca atelier.
   - Bun venit în însăși inima magiei, spuse el când ajunseră în fața ușii.
   Vincent intră într-o încăpere care amintea de un amestec de atelier al lui Moș Crăciun și o hală de prelucrare a lemnului. Mașinării ale căror funcții doar le putea ghici erau înghesuite de-a lungul pereților, singurele pe care le recunoscu fură două fierăstraie circulare și o imprimantă 3D de mărime industrială. Din mașinării ieșeau țevi groase, probabil pentru a aspira praful și rumegușul, dar asta nu împiedica spațiul să fie supraîncărcat cu bucăți de lemn, balamale, vopsea și bulgări de magneți subțiri aflate printre lăzile deja terminate și schelele al căror rol era neclar. 
   Vincent se opri în fața unei plăci de lemn care era prinsă cu o frânghie din tavan. Placa atârna orizontal la nivelul capului și avea doi bolți obscen de groși înșurubați la fiecare capăt.
   - Ce-i asta? se miră el.
   - O chestie a mea, la care lucrez, zise Sains cu mândrie. Nu preiau comenzi pentru asta, doar ca să știi.
   Se așeză în fața plăcii și întinse mâinile pe lângă cap, ca să ajungă în dreptul bolților.
   - E o răstignire, zise el. Bolții intră direct prin mâini. E incredibil de realist, curg doi decilitri de sânge din fiecare rană. Am făcut chiar și o sutană călugărească la mașina de cusut, pentru cel care joacă rolul călăului. Super tare. Vrei să vezi?
   Vincent dădu din cap. Se întreba ce-ar spune Mina. Iluzie sau nu, dar el personal era sătul de sânge și schilodire în această etapă din viața lui. Dar scoase mapa din plastic cu pozele trase la imprimantă, mută un teanc de cleme de metal de pe un banc de lucru și întinse imaginile.
   - Ce zici despre asta? zise el.
   Sains se aplecă deasupra pozelor.
   - E o Sword casket, zise el. Sau Sword box, depinde cine întreabă. Dar n-ai nevoie de mine ca să-ți spun asta.
   Vincent dădu din cap.
   - Ai mai văzut vreuna la fel până acum? întrebă el.
   - Nu, nu chiar. Cine a construit-o?
   - Eu speram ca tu să-mi spui asta. A comandat cineva bucăți pentru vreo cutie de la tine, sau știi dacă vreun alt producător a vândut una de curând? Poate doar o schiță?
   Sains pufni și arătă cu degetul la poze.
   - Tu crezi că eu aș permite o asemenea lucrătură neglijentă? Rușine, Vincent. Tu știi că eu fac doar ce-i mai bun. Și niciunul dintre ceilalți constructori pe care-i cunosc eu n-ar da drumul pe piață la ceva construit atât de stângaci.
   - Deci e pur și simplu făcută de cineva, acasă?
   - Mmm, nu, nici așa simplu nu e. Când vine vorba de schițe, nu e așa ușor cum s-ar crede.
   - Ce vrei să spui?
   Sains se duse la un corp de bibliotecă și căută ceva. După câteva momente se întoarse cu trei cărți legate cu spirală.
   - Paul Osborne, Illusion Systems, din 1981, spuse el și le așeză în fața lui Vincent. Probabil cea mai importantă sursă pentru schițele moderne pentru iluzii. Aruncă o privire. Poți construi așa ceva?
   Vincent deschise una din cărți și răsfoi înainte și înapoi printre schițe.
   - Aș putea să încerc, zise el.
   - Și-atunci ar ieși greșit. Cei care cumpără schițe sunt magicieni, dar pentru a le construi e mai bine să fii tâmplar de mobilă. Nu trebuie să ai doar mașinării, trebuie să înțelegi și materialele. Altfel, iluzia e prea apăsătoare. Sau încerci să înșurubezi în placaj. Sau faci altă tâmpenie. În plus, multe schițe clasice sunt intenționat desenate greșit.
   Vincent ridică din sprâncene.
   - De ce să vinzi schițe greșite? întrebă el.
   - Pentru că poți publica o iluzie și cere drepturi de autor, având grijă în același timp ca nimeni altcineva să n-o poată pune în practică. Există certuri mari printre magicienii care-și iau credit pentru creațiile altora. Modul tradițional de a-ți însuși o creație e să o publici. Dar în același timp nu vrei ca alții să-ți copieze creația proprie și să înceapă să facă același truc ca acela inventat de tine. Toți magicienii vor să fie unici. Deci o publici, dar cu mici greșeli.
   - Și ce se întâmplă dacă încerci să urmezi schițele greșite, după părerea ta?
   - Pur și simplu nu merge. Pârghia nu se va deschide. Pereții nu stau prinși unul de altul. Sau orice. Ce vreau să spun e că dacă e să construiești acea iluzie, trebuie și tu să înțelegi cum să schimbi schița ca să funcționeze de fapt. Dar asta are și un efect pozitiv, fiindcă îți pui propria amprentă pe iluzie. Și altcineva o schimbă în alt fel.
   Pârghia nu se va deschide. O amintire îi apăru în minte lui Vincent, dar o reprimă imediat. În schimb, începu să bată frustrat cu degetele în fotografii.
   - OK, deci această ladă nu e făcută de un profesionist, spuse el. Poți să-mi spui altceva despre ea? Mai uită-te o dată, te rog.
   Sains se apropie de poze, privind cu ochii întredeschiși.
   - Hmm. E o poză veche? Fiindcă modelul este. Vechi, deci. Construcția s-a schimbat destul de mult, asta amintește de cele construite în anii 1960. Dar...
   Sains ridică una dintre fotografii și se încruntă. După care dădu drumul pozei și-și duse mâna la gură.
   - Vincent, cine a construit asta? spuse el cu voce slabă, printre degete.
   - Păi eu am întrebat asta.
   - Dar nu a fost folosită, nu?
   Sains se sprijini de bancul de lucru. Devenise livid.
   - Ce e? întrebă Vincent neliniștit.
   Sains păru că-și mai revenise puțin și se întinse după una din cărți.
   - Tocmai pentru Sword box și Sword casket există schițe bune, de fapt, spuse el și răsfoi până găsi ce căuta. În plus, sunt ușor de construit. Uite aici.
  Arătă cu degetul la un desen din carte.
   - Asistenta magicianului stă într-un mod foarte precis în cutie, raportat la găurile pentru săbii. Găurile sunt răspândite astfel încât să pară că acoperă toată partea exterioară, dar de fapt, plasarea săbiilor face ca ele să lase un spațiu perfect pentru femeia din interiorul lăzii, atâta vreme cât ea nu se mișcă din loc. Sunt unii care au dus asta la niveluri extreme, un magician din Germania se pare că i-a rupt unei asistente 7 coaste plus maxilarul, în timpul unei reprezentații acum câțiva ani. E pe Youtube. Există însă întotdeauna un spațiu pentru asistenta din cutie. Dar Vincent...
   Sains ridică una din fotografiile aduse de Vincent și arătă ceea ce era evident.
   - În această ladă nu există un asemenea spațiu. Dacă cineva ar sta în lada asta ar fi perforat de săbii. Nu ai pe unde să scapi. Și totuși... totuși văd că au pornit de la o schiță corectă, chiar dacă e veche. Doar că au îndepărtat... chiar iluzia.
   Sains se holba la el.
   - Vincent. Ce e asta?
   - Asta, prietene, exact asta vreau să știu și eu.

   Să te uiți la filmele camerelor de supraveghere era aproximativ la fel de plictisitor cu a te uita la cum se usucă vopseaua. Christer clipea des.
   Începuse să se însereze afară, iar birourile se goleau tot mai mult de lume.
   Nu era niciodată pustiu, mereu era câte cineva acolo, dar numărul angajaților scădea considerabil seara și noaptea. Oamenii voiau să se ducă acasă la familiile lor. Un asemenea motiv Christer nu avea, dar tot ar fi vrut s-o ia spre casă cât mai curând. El era obișnuit cu singurătatea. O acceptase.
   Obținuse filmările de pe camerele de supraveghere pentru cele 3 zile de dinaintea dispariției Tuvei din iarnă. Ceea ce era ciudat, de fapt, pentru că asemenea material nu putea fi păstrat decât douăzeci și patru de ore și, prin urmare, trebuia să fi fost șters de mult, fapt subliniat de cei de la bancă atunci când îi contactase. Dar când le spusese pentru ce îi trebuie filmările, ei descoperiseră, cu o uimire jucată, că un tehnician IT probabil că nu fusese atent și păstrase din greșeală tot materialul pe un server. Puteau să aibă ce scuză voiau ei. Nimeni nu se bucura mai mult ca el că acele filmări existau.
   Cel puțin înainte de a începe să se uite la materialul monoton. Camera era evident îndreptată spre intrarea în bancă, dar se vedea și cafeneaua de peste drum. Ghinionul era însă că ușa în sine nu se vedea, fiindcă era în afara razei camerei. Dar vedea trotuarul, șoseaua și chiar și o bucățică dinăuntrul cafenelei, prin geamurile mari de sticlă. Majoritatea celor care trecuseră prin cadru nu erau singuri. Erau cupluri care râdeau. Doi moși care păreau să se certe pe ceva. O femeie în vârstă cu un copil, probabil o bunică cu nepoțelul.
   Două femei, fiecare cu câte un chihuahua. Nu înțelesese niciodată trendul cu javrele alea mici. Șobolani în lesă, așa îi vedea el.
   Christer mai luă câteva înghițituri de cafea. Se strâmbă. Rece. Bineînțeles că era rece. Viața îi servea rareori cafea fierbinte.
   Continuă să se uite. Un bărbat singur pe care-l văzuse bând cafea dincolo de geamurile de sticlă mergea pe trotuar. Părea că tocmai ieșise din cafenea.
   Christer se aplecă mai spre ecran. Era ceva cunoscut la acel bărbat.
   Imaginea era pixelată și era practic imposibil să deosebească trăsături faciale. Bărbatul șchiopăta ușor și chestia asta îl intriga puțin pe Christer.
   Dar nu putu cu niciun chip să găsească mai multe informații legat de asta nici în cele mai ascunse cotloane ale creierului. Mersul era atât de familiar, dar cu cât bâjbâia mai mult după informație, cu atât aceasta se îndepărta mai tare.
   Uneori, când nu găsea direct lucrurile sau când bâjbâia după vreun cuvânt pe care știa că ar trebui să-l cunoască, devenea neliniștit. Mama lui murise de demență și fusese un lung drum al zilei către noapte, care se derulase pe parcursul a aproape un deceniu. Nu era o soartă pe care Christer și-o dorea.
   Marea lui groază era ca un tinerel de 20 de ani fleșcăind gumă de mestecat să-i schimbe scutecele și să-l șteargă la fund. Așa că, pentru a fi sigur, pusese bine un cartuș într-o cutie în care mama lui își ținuse bijuteriile bune. Era acolo. Și aștepta ziua în care se va face util. O moarte rapidă. Și demnă.
   El derulă în urmă și se uită din nou la bărbatul care șchiopăta ușor. Nu.
   Memoria nu voia să-i fie de niciun ajutor. Christer oftă, închise documentul, se ridică și-și luă geaca. Era suficient pentru această seară.

   Mina avea o întrunire înainte de ora la care trebuia să fie la serviciu.
   Oricum era acolo devreme deseori, dar în zilele după ce o văzuse pe fată nu reușise să se arunce direct în realitatea de la birou. Avea nevoie de o escală mai întâi. Să aterizeze pe ceva moale. Se gândise să-l sune pe Vincent, dar fata era încă un secret pe care i-ar fi greu să-l explice. Atunci era mai bine să domolească sentimentul de dor cu ajutorul altui secret.
   Toți apucaseră deja să se așeze când ajunse ea acolo. Se furișă înăuntru și se așeză pe unul din scaunele libere. Erau mereu prea multe scaune. Nimeni niciodată nu trebuia să simtă că nu are loc, că nu e binevenit. Ea salută din cap către Scanez și Tanti-cu-Șalul-Mov.
   Fata-cu-Delfinul avea mâneca suflecată și brațul acoperit cu plastic. Un tatuaj cu cuvintele Living on the edge se zărea dedesubt, iar pielea din jur era roșie-vineție. Mina văzu cu ochii minții, nu se putea abține, cum bacteriile ucigașe făceau ravagii sub piele, mâncau și înaintau tot mai mult spre os, distrugeau toată materia vie. Își frecă mâinile de pantaloni, după care se ciupi discret de coapse, ca să abată gândurile. Fata-cu-Delfinul ridică o mână în semn de salut și-i zâmbi. Mina încercă să-i întoarcă zâmbetul, dar păru rigid și nenatural.
   Bărbatul-cu-Câinele stătea vizavi de ea, alături de Bosse. Din punct de vedere pur tehnic ar trebui să înceteze să-l mai numească Bărbatul-cu-Câinele și să-i spună Bărbatul-cu-Bosse. O femeie în scaun cu rotile stătea lângă el, iar Mina bănui că e iubita pe care o menționase el. Bosse ciuli urechile când o văzu pe Mina și înainte ca stăpânul lui să apuce să tragă lesa, el deja o luase la fugă, sări în sus cu lăbuțele pe genunchii Minei, încercând febril s-o lingă pe față. Mina se ridică panicată și începu să-și șteargă frenetic pantalonii. Măcar era uscat afară, dar tot va trebui să-i arunce. Și acum îi ajunsese și pe mâini. Bărbatul-cu-Câinele veni alergând și trase de lesă.
   - Scuze, credeam că l-am legat de piciorul scaunului.
   - Nu trebuie să-ți ceri scuze, zise Mina rigidă. E vina mea... sunt... mi-e cam frică de câini.
   - Înțeleg pe deplin, e totuși un câine mare. Dar jur că e foarte cuminte. Și aparent s-a îndrăgostit de tine. Dacă e să privim partea bună.
   - O să încerc să țin minte asta, spuse ea și forță un zâmbet vag. Partea bună.
   Se așeză la loc pe scaun, în timp ce Bosse fu condus înapoi la locul său.
   Pulsul începu încet să se așeze. Toți se uitau la ea. Ea coborî privirea.
   Prefera să fie invizibilă. Nu voia să fie văzută, să ocupe loc în spațiu. Nu acolo. Voia să asculte, să observe, să învețe. Până acum, nu vorbise în fața grupului nici măcar o singură dată, deși venea aici de 3 ani.
   Femeia din scaunul cu rotile îi zâmbi plină de compasiune. Mina se făcu că nu vede. Bosse se așezase sub scaunul stăpânului său cu capul cel mare sprijinit pe labe și ochii mari și căprui ațintiți asupra Minei. Triști, respinși, trădați.
   În pauză, Mina se ținu departe de grup. Ceilalți stăteau majoritatea ori în picioare, ori pe scaune, laolaltă în grupuri mici, beau cafea, mâncau câte un fursec și vorbeau. Mina scoase telefonul, în colțul în care stătea. Deschise Candy Crush, nivelul 20. Nenumărate ore stăteau în spatele acelui nivel, dar era relaxarea perfectă. Tot creierul se destindea când ea se holba la bomboanele colorate care se mișcau, se ștergeau, se înmulțeau. Exista un început, dar niciun sfârșit.
   - Și eu vreau să-mi cer scuze pentru Bosse.
   Mina tresări când auzi vocea din stânga ei.
   - L-am primit adult, e un câine transferat din alt cămin și din păcate n-am reușit pe deplin să-l educăm pe cât am fi vrut de bine.
   Mina ridică privirea spre femeia din scaunul cu rotile, care, scuzându-se, îi zâmbea. Oftă fără sunet și băgă telefonul în buzunar. Părea că oricum nu poate scăpa de socializare, oricât ar fi încercat. Oamenii nu erau, pur și simplu, buni la a citi semnale. Uneori visa la o lume în care oamenii au învățat să se spele pe mâini temeinic și să folosească mănuși de plastic și mască facială și în care erau amplasate peste tot panouri mari cu „păstrați distanța“.
   - Chiar nu e nicio problemă, spuse ea disuasivă.
   Ea spera că femeia își va lua scaunul cu rotile și va rula în altă parte. Dar femeia era tot acolo, calmă. O privea pe Mina cu un zâmbet blând.
   Bărbatul-cu-Câinele veni spre ele cu două pahare de cafea. Unul îl dădu femeii din scaunul cu rotile și zâmbi, scuzându-se, către Mina.
   - Scuze, ție nu ți-am adus. Tu de obicei nu bei și...
   - Nu, nu, e bine.
   Bosse stătea cuminte, dar părea că ar fi vrut în orice moment să facă saltul către Mina și s-o lingă pe față. Ea se trase cu grijă mai în spate.
   - Nu e niciun pericol, îl țin în lesă, spuse bărbatul și se așeză pe un scaun vizavi de Mina.
   Ea lupta cu impulsul de a pleca de acolo. Nu voia să știe mai multe despre ei. Nu voia să știe cum îi cheamă. Nu voia să știe unde locuiesc. Nu voia să știe ce lucrează sau ce au lucrat. Nu. Voia. Să. Știe. Ei erau periculos de aproape să intre în bula ei. Ei erau străini. Ea nu voia să vorbească cu străini. Doar dacă era pentru serviciu. Dar când nu lucra, nu vedea nicio necesitate să vorbească cu oameni pe care nu-i cunoștea. Acum, sincer vorbind, ea nu vedea nicio necesitate nici în a vorbi cu oamenii pe care-i cunoștea. O listă care, apropo, era foarte scurtă. Și devenea tot mai scurtă pe măsură ce lumea se sătura ca ea să nu dea niciodată niciun semn.
   - Kenneth mi-a spus că ești polițistă, zise femeia.
   - Da, zise Mina scurt.
   La dracu’. Nume. Ea știa de la discuțiile în grup că pe el așa îl chema, dar un nume era ceva prea personal, prea intim. Și nici nu voia să discute despre job cu străini. Deci Kenneth, la naiba, acum se gândea la el cu nume, iar ceilalți auziseră din întâmplare când vorbise cu Julia despre anchetă, fusese un accident. Nu se mai întâmplase. Nu se va mai întâmpla. Uși antifoc solide între diferitele părți din viața ei. Singurul mod în care ea știa să administreze asta. Singurul mod în care ea putea să administreze asta.
   Mina se uită în jur. Nu se mai termină odată pauza? De fapt, nu trebuia să rămână la cealaltă parte a întâlnirii. Era opțional. Putea să plece oricând.
   Dar tăcerea deveni într-un final mult prea pătrunzătoare. Fără să se poate stăpâni, arătă cu degetul la scaunul cu rotile.
   - De ce stai în scaun cu rotile? întrebă ea.
   - Scolioză, spuse femeia obiectiv.
   - Da, exact, da, el... Kenneth a menționat asta.
   Se lăsă tăcerea din nou. Mina începu să se foiască. Îl simțea pe Bosse mai aproape acum. Era de parcă el, centimetru cu centimetru, încerca ușor să se apropie de ea. Își împinse scaunul puțin mai în spate. La o distanță suficientă cât să nu sară pe ea chestiile care mișunau în blana câinelui.
   Tăcerea se așternuse peste ei ca o pătură udă, iar Mina lua din nou în calcul posibilitatea de a pleca de acolo. Sau măcar de a schimba locul. Putea să folosească drept scuză o întrebare despre tatuaj adresată Fetei-cu-Delfinul.
   Dar prefera să nu ajungă în apropierea acelui braț.
   Îi bâzâi telefonul și-l scoase recunoscătoare din buzunar. Citi, se gândi, scrise repede un mesaj și-l trimise. Când își ridică privirea, văzu că Kenneth și soția lui o studiau cu fețe curioase. Ea se ridică și-și luă geaca de pe spătarul scaunului.
   - Scuze, mă cheamă la serviciu. Mă bucur că ne-am întâlnit.
   Dădu din cap spre femeia din scaunul cu rotile. Bosse o urmă dezamăgit cu privirea când trecu grăbită pe lângă el. Ea trecu pe lângă toaletă în drum spre ieșire, dar se abținu intenționat să intre să se spele pe mâini. Trebuia să iasă de acolo cu mai multe bacterii decât atunci când intrase. Avea șervețele umede în mașină. Și gel dezinfectant. Era suficient.

   Christer oftă. Încă niște ore de holbat fără rost la filmările de pe camerele de supraveghere de la Nordea.
   Mai avea puțin și termina de văzut tot materialul pe care-l primise, 3 zile și 3 nopți care se terminau exact după ora la care știau că Tuva ieșise pe ușă și dispăruse. Spre ceea ce ei știau acum că fusese moartea ei. Dar camera nu surprinsese nicio dubă dramatică, neagră, care ar fi putut-o răpi, niciun agresor mascat care să vină brusc în fugă. Niciun monstru. Nimic care să iasă în evidență.
   Nu găsise nimic de valoare. Ceva la bărbatul care șchiopăta, care revenise pe filmare, îl rodea totuși în continuare, dar nu putea face mai mult decât să aștepte până una-alta. Dacă nu-ți aminteai ceva, nu-ți aminteai pur și simplu. Ce dracu’, nu putea să facă vrăjitorii. Dacă asta era necesar, atunci ar fi trebuit să-l păstreze pe Vincent alături de ei.
   Christer închise documentul cu supravegherea video și oftă din nou.
   Următoarea sarcină, sincer vorbind, nu-l atrăgea mult mai mult. După ce Agnes fusese găsită moartă, cauza fiind, așa păruse, o sinucidere, el îl sunase pe Jesper Ceci. Pe tatăl ei. Charlotte Ceci, mama, murise când Agnes era mică. Jesper se mutase în Arvika, unde își făcuse o familie nouă imediat ce Agnes se făcuse destul de mare cât să se descurce singură.
   Christer avea experiența cea mai vastă în discuțiile cu rudele și de aceea el era mereu cel care le dădea vestea proastă. Colegii lui nu păreau să înțeleagă că și lui îi displăcea la fel de mult precum le displăcea lor s-o facă. Probabil că se pricepea chiar mai prost la asta decât majoritatea celorlalți. El putea să-i calmeze pe cei din jur când era necesar, dar a consola nu prea era abilitatea lui de top.
   Își amintea foarte bine discuția pe care o avusese cu tatăl lui Agnes.
   Christer nu fusese dintotdeauna anchetator criminalist, așa că în cariera lui apucase toate tipurile de discuții. Unii aparținători aveau o cădere nervoasă imediat ce spunea că e de la poliție. Chiar dacă suna doar în legătură cu o pisică dispărută, găsită moartă. Faptul că proprietarii de animale reacționau așa rău nu înceta să-l uimească. Ei ar trebui să știe mai bine. Dacă el învățase ceva, era că animalele dispar mereu. Alții reacționau cu furie la telefon și-l acuzau că și-a făcut prost treaba. Ca acea femeie de 50 de ani a cărei geantă Michael Kors fusese găsită în stare perfectă, dar fără telefonul mobil înăuntru. Până când lui i-a ajuns într-un final și a întrebat-o la ce telefon vorbește în cazul ăsta. Oamenii, ce nu era în regulă cu ei?
   Dacă avea vești mai proaste de transmis, firește că aparținătorii puteau intra în stare de șoc. Era mai greu și atunci aveau nevoie de ajutor la fața locului, iar Christer se simțea lipsit de putere la celălalt capăt la firului.
   Problema era că nu știai niciodată când sau dacă se va întâmpla, deci era greu de împiedicat.
   Jesper Ceci aparținea totuși unei alte categorii. La telefon păruse aproape... politicos. Ceea ce, firește, putea fi și asta o reacție la șoc, nu era ceva neobișnuit ca apropiații să se distanțeze emoțional, pentru a putea primi o veste tristă. Dar în cazul lui Jesper nu era vorba despre asta, după părerea lui Christer. Jesper avea o soție nouă și un fiu de cinci an în Arvika.
   Avusese extrem de puțin contact cu fiica sa din Stockholm de când se mutase de acolo. Când Christer sunase, Jesper vorbea despre Agnes de parcă era o rudă îndepărtată. Cineva cu care se întâlnise la o cină acum câțiva ani. Asta îi dădu lui Christer fiori.
   Și acum trebuia să-l sune iar pe Jesper. Să-i aducă aminte că de fapt avusese o fiică, o fată care probabil nu-și luase zilele. Christer va trebui să pună o grămadă de întrebări la care știa că Jesper nu avea absolut niciun interes să răspundă. La dracu’. Dar foarte bine, trebuia s-o facă și pe-asta, să se termine odată ziua. Mâine era o altă zi. De parcă ar fi mai bună.
   Se ridică de la birou și deschise ușa care dădea în coridor.
   Unii preferau să închidă ușa când aveau de dat telefoane neplăcute. Christer făcea invers. Faptul că vedea coridorul și asculta sunetele de acolo era o legătură foarte necesară cu restul realității. Nu pentru că această realitate era ceva de atârnat în bradul de Crăciun, dar... Oricum. Era mai bună decât micul lui birou. Mai mare, dacă nu altceva.
   Din cauza legislației cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, toate informațiile despre aparținătorii lui Agnes fuseseră șterse, imediat ce se prescrisese suspiciunea de crimă. Poliția avea voie în prezent să păstreze datele personale doar în activitatea de prevenire a criminalității, iar sinuciderea lui Agnes nu se încadra acolo. Până acum.
   Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Christer, ceea ce nimeni n-o făcea de fapt, el ar fi scos în evidență că GDPR era un mare căcat. Nu dăunase niciodată să notezi informații necesare despre oameni, nu? Nu înțelegea de ce acum brusc trebuia să fie așa de-al dracu’ de secret. Dacă cineva ar vrea să-i știe ultimele 4 cifre din CNP, el i le-ar spune cu mare drag. Din fericire, găsi pe Google numărul de telefon de la serviciul lui Jesper.
   Făcu o căutare și găsi, pe lângă număr de telefon, și un articol proaspăt pe pagina ziarului de Arvika. Jesper era activ în partidul Sveriges Framtid, puternic influențat de partidul norvegian Fremskrittspartiet, dar și mai spre extrema dreaptă. Câștigaseră în popularitate când începuseră să se ocupe de chestiuni precum aceea că oamenii care nu plăteau impozit n-ar trebui să primească ajutor social. Ei numeau asta pe șleau o „problemă de imigrație“. 

......................................