Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ................................................

2-9

 

            Frățiorul ei avea abilitatea de invidiat de a fi mereu vesel. La granița cu a fi maniac, uneori.

   Dar el locuise la fermă toată viața lui de 7 ani și nu știa altceva. El era mulțumit dacă putea să facă tâmplărie în grajd și să-și exerseze trucurile de magie. În plus, începea să fie chiar bun la magie. Că ea în principiu putea să prevadă cum face, asta nu era vina lui. Mereu îi fusese ușor să vadă urmările logice, de când era mică. Când trucul se termina, ea putea lejer să deruleze înapoi și să explice ce și cum. Dar evident că se prefăcea mereu că e mirată.
   Luă cărțile, le amestecă, se uită la o carte și o băgă apoi la loc. Opt de treflă. Nu putu să se abțină să observe că acea carte nimeri pe al unsprezecelea sau al doisprezecelea loc în jocul închis.
   - Trebuie să țin minte și asta? spuse ea ironic.
   Primi drept răspuns o privire neagră. Magia era un lucru serios pentru fratele ei.
   - Mamă, acum e rândul tău, spuse el, apoi luă cărțile de joc de la sora lui și i le dădu mamei. Amestecă și ia o carte, oricare.
   Mama păru că se concentrează când amestecă și scoase o carte din pachet.
   - Puteai să iei orice carte, nu? întrebă el cu voce gravă.
   - Da, răspunse mama la fel de grav.
   Ridică o sprânceană, încercând să pară serioasă. Jane începu să râdă.
   - Și acum, pentru prima oară, spuse el, adresându-i-se iar surorii, domnișoară, ați putea să fiți amabilă să spuneți la ce carte vă gândiți?
   - Îți arăt eu domnișoară, zise ea. Dar, OK, m-am uitat la opt de treflă. Nu că tu ai ști asta.
   - Și doamna ce ține în mână?
   Gesticulă către mamă să arate cartea scoasă din joc. Era opt de treflă.
   - Ce dracu’? izbucni Jane și începu iar să râdă.
   - Jane! zise mama.
   Frățiorul o păcălise. Era un sentiment neobișnuit, dar minunat. Poate că ar fi reușit să-și dea seama cum a făcut, dar nu avea absolut niciun chef. Nu azi. El făcu o plecăciune, iar ea și mama aplaudară pline de entuziasm. Așa cum făceau întotdeauna.
   Totul era așa cum trebuia să fie.
   Dar nu o va mai ține mult așa, ea știa asta. În această vară, totul se va schimba. Trebuia să-i spună mamei că nu mai rămâne aici după ce se termină vacanța. Că viața ei va fi altfel. Curând îi va spune. Curând.

   Vincent se aplecă și-și aranjă șiretul de la pantoful drept.
   Ochiurile erau mai mari față de cele de la stângul. Nu-i stătea în fire să fie neglijent. Dar gândurile nu erau așezate așa cum și le-ar fi dorit. Se ridică și își luă geaca din cuier.
   - Vorbești serios că trebuie să mă duc acolo singură? o auzi pe Maria din spatele lui, din bucătărie.
   Stătea cu o carte despre metodologia de cercetare deschisă. Maria era studentă la științe sociale, dar nu părea total de acord cu cerințele academice și mormăia în permanență: „Doamne sfinte, eu credeam că aici va fi vorba despre oameni“, când era obligată să parcurgă cursurile care necesitau mai multă teorie. Dar acum avea altceva pe agendă.
   Vincent simți cum îi crește nodul din stomac.
   - Știi de luni întregi de aniversarea de 70 de ani a tatei. Pentru un Maestru Mentalist ești incredibil de slab la planificare, uneori. Sună-l pe Umberto la agenție și roagă-l să-ți mute data spectacolului. E mai mult de o lună până atunci, deci n-o să fie nicio problemă.
   El se întoarse și se uită la soția sa, care stătea la masă. Maria își ținea cana de ceai atât de strâns, că i se albiseră articulațiile degetelor. Fusese atât de aproape să apuce să iasă pe ușă. Nu-i făcea nicio plăcere să se descalțe acum, nu era sigur că își va putea face nodurile la loc, la fel de simetric.
   Vincent se holbă la textul de pe cana ei de ceramică. Pizda-Glamour scria pe cană. Nu era prea mult glamour în jurul Mariei în acest moment. Ea era mai degrabă înconjurată de un nor de furtună. Iar furtuna se îndrepta spre el.
   - Tu știi că nu eu stabilesc datele spectacolelor, spuse el sperând că aceasta era una din acele zile când Maria accepta explicațiile simple, când furtuna trecea pe lângă, fără fulgere.
   Apucatul și mai strâns al cănii Pizda-Glamour împrăștie rapid acea speranță.
   - Deci tu vrei să spui..., zise ea făcând o pauză retorică rece ca gheața. Tu vrei să spui că dacă i-ai fi zis agentului tău, când s-a planificat turneul astă-toamnă, că nu-ți poate pune spectacol în ziua în care tatăl meu dă o petrecere, o petrecere de care tu știai de o jumătate de an, el n-ar fi luat în considerare asta?
   Vincent simți cum stâlpul ușii îi tăia umărul în timp ce se gândea. Era ciudată chestia asta. El putea să câștige controverse cu oricine, cu fente retorice inteligente. Nici măcar nu era un sport. Dar Maria, cu capacitatea ei analitică foarte modestă, reușea mereu să-l prindă cu pantalonii în vine.
   Niciunul din trucurile lui obișnuite nu funcționa cu ea. De fapt, nici cu Ulrika. Poate că era o trăsătură de familie. În plus, ea avea dreptate. Chiar dacă nu mai putea face nimic privitor la situația de acum, asta nu înseamnă că nu ar fi putut-o face mai devreme.
   - N-ai de gând să spui nimic?
   Începu să fulgere în norul de furtună din jurul Mariei. El realiză că lăsase pauza de gândire să fie prea lungă.
   - Este posibil să-mi fi scăpat să menționez asta, spuse. Dar acum asta e.
   Își dădu seama că tonul era mult prea lipsit de griji. Mare greșeală. Oftă, se aplecă, desfăcu șireturile perfecte și se descălță.
   - Acum asta e? izbucni soția lui. Acum asta e? Cum poți fi atât de insensibil?
   Vocea Mariei urcă în falset și el auzi că ea e pe punctul de a începe să plângă. Ar fi preferat fulgerul. Lacrimile ei îl dezarmau. Intră în bucătărie și se așeză în fața ei. Modelul mesei din lemn, cu vârtejuri mici, amintea de amprentele digitale. El urmă cu degetul arătător arcuri și înflorituri.
   Vincent avu intenția să cuprindă mâna Mariei, care se afla în fața lui pe masă, cu verigheta strălucind pe inelar. Dar exact când o atinse, ea își retrase mâna și și-o puse pe genunchi. Evită s-o privească, știa că va vedea ochi înlăcrimați și buza de jos tremurând.
   - N-am vrut să par insensibil, spuse el cu privirea coborâtă spre blatul mesei. Dar oricât de prostesc a fost din partea mea să nu semnalez asta, și recunosc că a fost prostesc, asta nu schimbă nimic în situația de față. Sigur că ar fi trebuit să programez petrecerea de 70 de ani a lui Leif deja din toamnă, dar am făcut o greșeală. Și acum trebuie să ne adaptăm după împrejurări, oricât de idioate ni se par.
   Maria respira greu pe nasul înfundat. Luă o înghițitură mare din ceaiul verde și se strâmbă. Vincent nu înțelesese niciodată de ce continua să bea litri din băutura aia în fiecare zi, când nici măcar nu-i plăcea. Dar ceaiul verde cu beneficiile lui pentru sănătate era unul dintre mulții cai de cursă lungă ai Mariei. O vreme încercase să-i oblige pe el și pe copii să bea și ei rahatul ăla, dar fusese cât pe ce să se transforme într-o anarhie totală, așa că se văzuse nevoită să renunțe după câteva zile.
   El se ridică, se duse la dulapul de deasupra blatului chiuvetei și luă o cană.
   Era cana de ceramică pereche cu cea a Mariei, cu diferența că pe a lui scria Cuculconfetti. Dădu din cap. Aliterația îi era pe plac și era ceva amuzant în cum ricoșau consoanele în cele două cuvinte, în schimb, îl deranja incredibil cât de inegal erau amplasate literele pe cană. Cât de greu să fi fost să te încadrezi pe o linie dreaptă?
   Sensul în sine al cuvântului era mai mult decât dubios, iar adolescenții erau rezervat de amuzați de simțul umorului pe care l-ar fi avut Maria, dar toate obiecțiile erau primite doar cu o expunere lungă despre cum sexualitatea nu era ceva urât și că toată lumea ar trebui să învețe să fie mai comodă cu temele sexuale. Ceea ce era ironic, luând în calcul cât de incomod se simțea el însuși când era vorba de așa ceva. Iar ea, mai nou, nu putea să facă sex decât cu veioza stinsă, cu perdelele trase și fără ca vreunul din ei să spună ceva.
   Nu fusese mereu așa, prin urmare Vincent bănuia că ajunseseră aici pentru că era nevoită să facă sex cu el. Pe scurt, nu credea că Maria ar avea curaj să pronunțe cu voce tare cuvintele de pe cana ei, dacă ar întreba-o cineva ce scrie acolo.
   Ambiția cu deschiderea era bineînțeles corectă, din punct de vedere pur principial, atâta lucru realiza și el. Nu cerea ca soția lui să trăiască așa cum propovăduia. Dar îl putea enerva faptul că ea credea că el face asta.
   Existaseră alte vremuri. O altă Maria.
   Văzu rapid cu ochii minții imaginea unei Marii transpirate și sălbatice sub el, acolo, pe masa din bucătărie, aceeași masă de bucătărie peste ale cărei vine trecea el acum cu degetul.
   Îi veni în minte Mina. Se întreba dacă poliția găsise vreo amprentă pe acea cutie cu săbii. Probabil că nu. Ar trebui s-o întrebe cum funcționează chestia asta când se vor vedea data viitoare.
   - Deci după părerea ta cum o să facem? întrebă ea. Cu petrecerea.
   El se ridică, își turnă o cană de cafea și se așeză la loc. Se uită cu coada ochiului la fața ei, precaut. Sperase ca adrenalina Mariei să mai fi coborât puțin înainte de a continua discuția, dar ea era în continuare stacojie de furie, iar lacrimile i se înțepeniseră între gene.
   - Chiar nu știu ce poate face Umberto. Șapte sute de persoane au cumpărat bilete pentru acel show. Nu-l pot muta sau anula. Ar trebui să decizi tu cum vrei să faci cu petrecerea, dacă te duci sau nu.
   El bău din cafea. Prea fierbinte!
   - Dacă mă duc sau nu? întrebă Maria și dădu pe gât o înghițitură mare de ceai verde. Ce e în capul tău acum? De ce nu m-aș duce la petrecerea de 70 de ani a tatălui meu?
   Avea vocea fisurată. El nu știu ce să răspundă. Mereu ajungeau aici într-un final. Logica își vorbea limba ei clară. El nu putea merge la petrecere.
   Maria trebuia să se ducă singură, cu copiii. Ar putea vedea asta ca pe o ocazie de a petrece timp singură, poate? În plus, Aston își iubea bunicul.
   Sau putea să aleagă să stea acasă. Dar în același timp știa că Maria îl ghicise.
   - Tu știi cum e de obicei când vin și eu, spuse el într-o încercare de a i-o lua înainte.
   Își mișca degetele de la picioare pe sub masă. Subiectul ăsta îi amorțea mereu picioarele. Lăsase asta în urma lui, faptul că toți ceilalți se încăpățânau în continuare să frământe pe toate părțile ceea ce de fapt nu era problema lui. Dar o primea drept în față la fiecare cină în familie.
   - Nu vreau să creadă că avem probleme, spuse Maria.
   Și iată, asta era. Rădăcina întregii discuții. Fațada era importantă pentru Maria. Mai ales când venea vorba despre neamuri. Fusese un scandal fără seamăn când își părăsise fosta soție pentru sora mai tânără cu 8 ani a acesteia, adică Maria. Nu fusese bine primit, ceea ce era perfect de înțeles.
   Dar nu după atâta vreme. Se împlineau curând 10 ani de atunci, neamurile avuseseră suficient timp să se liniștească. Era anormal ca ei să aibă și acum atât de multe reticențe. Și opinii despre chestiuni care nu-i priveau sub nicio formă. Era ilogic, inutil, și făcea ca lui să-i fie greu să aibă o relație cu ei.
   Așa că nu-l informase pe agentul său asupra datei. Uneori, cel mai logic lucru era să eviți o situație ilogică și complicată.
   - Oh, ce bine s-ar simți Ulrika dacă ar crede că avem probleme, spuse Maria. Asta a sperat toți anii ăștia. Să ne despărțim, să mă lași, de preferință pentru altcineva. Sau să vrei să te întorci la ea. A spus chiar și pe față că...
   El auzise toate astea de multe ori. Scormonirea și reinterpretarea a ceea ce fusese.
   - Și ce dacă? o întrerupse el. Ea are asupra ta doar puterea pe care tu i-o dai.
   - Și ce, asupra ta n-are nicio putere? Doar vorbiți de mai multe ori pe lună.
   - Maria, sora ta și cu mine avem copii împreună. Dar tu și cu mine, noi trăim împreună.
   - Și noi doi avem copii împreună, spuse ea.
   - Da, deși câteodată mă întreb dacă Aston știe că are un tată, zise el. Eu cred că dacă ar avea voie, Aston s-ar căsători cu tine.
   Mariei îi apăru un zâmbet microscopic în colțul gurii, dar dispăru rapid și fu înlocuit de aceeași mimică amară de mai înainte. Deschise gura să mai spună ceva.
   El nu mai avea putere să asculte și se holba la cana din fața lui.
   Cuculconfetti conținea 13 litere. Opt consoane și 5 vocale. Treisprezece opt cinci. Scoase mobilul pe sub masă și căută 1385 pe Wikipedia. În 1385, regele norvegian Olof fusese ales rege și în Suedia.
   Aha, ia uite. Și Olof era numele mijlociu al lui Benjamin, fiul lui. El - cana - Cuculconfetti - 1385 - regele Olof - Benjamin - El. Cercul era închis. Vincent realiză prea târziu că Maria tocmai spusese ceva exact despre Benjamin.
   - Și spune-le adolescenților tăi că nu au voie sub nicio formă să-mi zică mătușă la petrecere. Ulrika adoră când ei fac asta.
   Lacrimile se uscaseră și el văzu că ea era acum mai mult nervoasă decât supărată. Ceea ce, în multe feluri, era mai lejer de manevrat.
   - Promit să vorbesc cu ei, spuse Vincent.
   Își băgă telefonul în buzunar și se ridică.
   - Apropo de părăsirea mea, când ai de gând să zici ceva despre polițista aia? zise Maria.
   El se așeză la loc. Tonul dezvăluia că ea așteptase intenționat cu întrebarea, ca să-l prindă cu garda jos.
   - Ce vrei să spui? întrebă.
   - Știu că v-ați văzut la Rival, spuse ea.
   - Da, ți-am povestit că am avut întâlnire acolo.
   - Nu mă întrerupe! șuieră ea.
   Noul subiect părea că o enervează mai puțin.
   - Tu nu ești prezent nici când ești aici. La ce te tot gândești, Vincent? Unde vă futeți data viitoare? Cât de frumos a fost ultima oară? Sau canapelele de la Rival nu aveau înălțimea potrivită ca s-o iei pe la spate? Ar trebui să fiu recunoscătoare, bănuiesc, că n-o aduci aici, acasă. Încă.
   El își sprijini fața în mâini, într-o încercare de a se calma. Primele dăți când Maria își dăduse pe față gelozia, se înfuriase. Gelozia nu existase de la început, dar crescuse odată cu deteriorarea relației lor. Cu timpul, învățase să-și țină reacțiile în frâu, dar riposta în continuare puternic. Nu se putea abține. Acuzele cu înșelatul ajungeau la ceva primar, ceva din cele mai adânci străfunduri ale lui. Evident, știa că gelozia nu are legătură cu el. Ci cu ea. Ca toate celelalte lucruri.
   - Iubito, spuse el în timp ce-și controla respirația într-o încercare de a înăbuși adrenalina care voia să preia controlul. Dacă e ce crezi tu, atunci ce noroc că studiezi la facultate cu o grămadă de tineri de 25 de ani. Ai de unde alege. Dar eu ultima oară m-am întâlnit cu Mina în Palatul Poliției. O ajut. Îi ajut. Pe ei. Grupul de polițiști. Dacă o să faci așa de fiecare dată, o să-mi fie imposibil să lucrez cu ei. Tu ce părere ai, ce să le zic?
   Maria se uită la el și respiră pe nasul înfundat.
   - Vreau un număr de telefon de la grupul ăla, spuse ea.
   - Dar Doamne sf... Absolut. Număr de telefon. Sigur că da. Dar acum trebuie să plec, de fapt. Îmi pare rău că am făcut-o lată cu petrecerea. Mă revanșez eu într-un fel.
   Se ridică și o mângâie stângaci pe obraz. Ea îl lăsă să facă asta. Vincent se duse pe hol, se încălță cu pantofii și se aplecă să-și lege din nou șireturile.
   Avusese dreptate. Bineînțeles că n-au ieșit perfecte, ca data trecută. Dar erau bune și așa. Ieși și reuși să parcurgă aproape toată cărarea făcută prin zăpada care acoperea gazonul din fața casei, după care se opri și desfăcu șireturile ca să le înnoade la loc. Trebuia să existe ordine.

   Mina era într-un taxi în drum spre Institutul de Medicină Legală, care se afla în Solna.
   Nu venea direct de la Palatul Poliției, ci de la o altă întâlnire, privată. Niciunul dintre colegii ei nu știa că ea, o dată pe săptămână, sau când era necesar, mergea la AA. Alcoolicii Anonimi. Nu exista niciun motiv ca ei să știe asta, mai ales că ea nu era alcoolică. În cazul ei fusese altceva. O perioadă. O perioadă prea lungă, care o costase prea mult. Și plătea în continuare prețul pentru greșeala ei, în fiecare zi. Dar asta o privea doar pe ea.
   Spațiul pentru întâlniri se afla în Kungsholmen, la doar o jumătate de kilometru de Palatul Poliției, de aceea alesese să meargă la AA în loc de... celălalt loc. Celălalt nu se afla la fel de aproape, iar pentru ea, amândouă îndeplineau aceeași funcție. Ideologia era în principiu aceeași. Și dacă era să se întâlnească pe drum cu vreun coleg, putea să-i spună că a plecat de la serviciu și că se duce acasă.
   Când coborî din taxi, își înfășură paltonul mai strâns pe corp, din cauza frigului. De fapt, nu exista niciun motiv pentru care colegii ar fi trebuit să știe ceva despre ea. I se părea incredibil de greu să înțeleagă împărtășirea generoasă a bucăților de viață privată, pe care unii o practicau doar fiindcă lucrau împreună. Iar colegii ei, după niște încercări nereușite, învățaseră că nu are rost să-i pună alte întrebări decât cele legate de job.
   I se dădu drumul în sediul IML, își puse un halat de protecție și o mască medicinală și se opri pregătită în fața sălii de autopsii. Bătu încet la ușă și i se răspunse cu un „intră“.
   Milda Hjort nu se uită în direcția Minei când aceasta intră pe ușă, știa că ea trebuie să fie. Era concentrată asupra cadavrului din fața ei. Mina se apropie și se așeză lângă ea.
   Privi fascinată lada care stătea pe masa lucioasă, sterilă, lângă cadavru.
   Lada în sine nu era totuși foarte sterilă. Sânge, ghemotoace de păr, substanță cerebrală și alte resturi umane se aflau ici și colo pe lemnul deschis la culoare.
   Un bărbat de vreo 50 de ani, pe care Mina îl bănui a fi tehnician criminalist, lucra concentrat. Documenta și cerceta lada, în timp ce Milda se concentra asupra cadavrului. IML era doar prima stație pentru ladă, iar Mina știa că aceasta se afla aici doar pentru că fusese probabil greu de separat cadavrul de ladă, fără a distruge probe. De fapt ar fi trebuit să meargă, via Palatul Poliției, la Centrul Național de Expertize Criminalistice, CNEC, din Linkoping.
   De parcă i-ar fi auzit gândurile, bărbatul încuviință și se îndepărtă un pas de lângă ladă.
   - Eu am terminat. O să mă ocup să fie luată și dusă mai departe la Linkoping.
   - Mulțumesc, spuse Milda fără să-și ridice privirea de la cadavru.
   Bărbatul părăsi camera în care rămaseră cele două femei alături de Loke, asistentul Mildei, un tânăr extrem de reținut din punct de vedere social, cu care Mina, în ciuda anilor de vizite la autopsie, nu schimbase încă nici măcar un cuvânt.
   - Ce mizeria naibii, zise Milda. N-a fost chiar ușor s-o scoatem din ladă. Corpul înțepenise în poziția în care a stat. Știți cine e?
   - Încă nu. Dar lucrăm la asta. În cel mai rău caz ieșim în presă și întrebăm, dar prefer să amân cât se poate să pornesc acel carusel.
   - Înțeleg.
   Milda își întoarse privirea către ladă. Mina se plimbă încet în jurul ei și o cercetă din toate unghiurile.
   - Ai mai văzut ceva asemănător până acum? întrebă ea.
   - Multe am văzut, spuse Milda. Dar asta e ceva nou, trebuie să spun.
   Colegul tău Ruben a fost și el pe-aici.
   - Tehnicienii ce au zis despre ladă?
   - Nu multe. Placaj. Bătut în cuie și lipit în formă de cub. Câteva detalii ciudate în construirea ei, de parcă inițial a fost gândită să fie făcută altfel. Nu-mi spune nimic. Crăpături mici pe laterale, adaptate după lățimea și grosimea săbiilor. Și pe urmă avem, firește, instrumentele crimei.
   Milda dădu din cap spre o altă masă, unde erau aliniate recipiente transparente din plastic, fiecare cu câte o sabie înăuntru. Mina se duse acolo și le cercetă fascinată. Toate săbiile erau identice. Integral din metal, cu un tăiș lung și un mâner care se termina cu o protecție pentru a împiedica mâna să alunece pe tăiș. Săbiile erau pline de sânge și lipicioase de la diferitele substanțe provenite de la victimă. Mina scoase telefonul și le fotografie. Și în ansamblu, și cât de multe detalii putu să prindă prin plastic.
   Se întoarse apoi la ladă și o fotografie și pe aceasta din toate unghiurile.
   - E nevoie de multă forță pentru a băga săbiile prin corp?
   Milda dădu din cap afirmativ.
   - Săbiile chiar sunt incredibil de ascuțite. Totuși, să fie băgate prin corp atât de exact încât să intre în găurile de pe cealaltă parte a cutiei... Da, cred că e nevoie și de forță, și de precizie.
   - Nimic care să fie mai ciudat? Adică, în afară de ceea ce e evident. Niciun detaliu, la cutie sau la săbii, pe care l-aș putea folosi?
   - Eu mă ocup de cadavre, spuse Milda. Despre cutie poți să pui mai multe întrebări tehnicienilor criminaliști, după ce reușesc cei de la CNEC s-o studieze. Dar dacă ești cu băgare de seamă, te poți uita singură acum, cutia e aici deocamdată.
   Mina încuviință și se uită de jur-împrejur. O treceau fiori de stare de bine de la atâta sterilitate, de la cât de curat era totul. În afară de ladă, acolo nu existau lucruri înghesuite, nu exista mizerie, nu existau bacterii. Mirosul coroziv și delicios de dezinfectant îi umplea nările.
   Ar fi putut lejer să locuiască în acea încăpere. Anxietatea permanent prezentă în piept se potoli, iar în locul ei, în corp se degajă o căldură relaxantă. Așa simțeau oamenii normali când se plimbau fără grijă prin lumea murdară de afară?
   Deschise telefonul și se uită la pozele pe care tocmai le făcuse săbiilor. Era mai simplu decât să se ocupe de recipiente. Un detaliu o făcu să mărească o poză.
   - De unde sunt semnele? întrebă.
   - Scuze?
   - Semnele, repetă ea. Sunt niște semne pe mânerele săbiilor. Pe părțile de care se țin.
   Milda se duse la recipiente și se aplecă pentru a putea privi mânerele de aproape. Mina alesese să ignore cadavrul de pe masa de autopsie, dar îl vedea tot timpul cu coada ochiului pe Loke cum lucra.
   - Ai dreptate, spuse Milda. Pare că au stat înțepenite în ceva. Habar n-am ce poate fi.
   - N-ai nicio teorie?
   - Nu, cum îți spuneam. Corpurile moarte sunt domeniul meu, nu obiectele moarte. Trebuie să aștepți raportul de la Linkoping.
   Mina mai făcu lăzii câteva ultime fotografii.
   - Mă suni dacă găsești ceva util? întrebă.
   - Evident.
   - Cât crezi că va rămâne lada aici?
   - Câteva ore. Trebuie să găsească pe cineva care s-o ducă jos. Mina aprobă.
   Milda era OK. Mina recunoscu în sinea ei, fără nicio plăcere, că până și Ruben, care primise sarcina să adune informații despre ladă, era bun la ce făcea. Avea o memorie aproape fotografică, ceea ce de multe ori fusese o resursă de neprețuit. Motivul pentru care fusese distribuit în grup nu se ortografia incompetență. Se ortografia Me too. Dar și lui, și Mildei le lipsea un cadru de referință important. 
   Pentru ei, lada era doar o armă a crimei. Vincent le-ar putea spune ceva important despre legătura lăzii cu magia. Îl avuseseră la ședință și nici măcar nu-l întrebaseră. Dar ea avea mai multă încredere în experiența lui Vincent, în acest domeniu, decât în orice ar fi găsit Ruben. Ruben putea să spună ce vrea el, ea avea nevoie să-l aducă pe Vincent să vadă lada. Înainte ca aceasta să dispară la CNEC.
   Trase aer adânc în piept, apucă de clanța ușii și deschise ușor. O parte din ea nu voia să părăsească mediul minunat de steril și să iasă afară, în mizerie. Dar știa că nu are de ales. Rahatul nu putea fi evitat.

   Taximetrul se opri la 437 de coroane.
   - Scuze, spuse Vincent și se aplecă spre șoferul de taxi. Poți să mai înaintezi câțiva metri?
   - Dar am oprit exact în fața intrării, spuse șoferul ușor ursuz.
   - Da, și e foarte bine. Mulțumesc. Dar aș vrea să oprești câțiva metri mai încolo.
   Șoferul pe care, conform legitimației de la geamul din față, îl chema Yusef, dădu din cap și făcu așa cum îi spuse Vincent. Înaintă câțiva metri. Când taximetrul sări la 444 de coroane, Vincent strigă la el că poate opri. Yusef ridică din umeri și clătină din cap, dar opri.
   - Tu ești clientul. Fac cum vrei. E bine așa?
   - E perfect așa, spuse Vincent și plăti.
   Ieși din taxi și făcu un pas mare ca să evite băltoaca de zăpadă topită și noroi, în care oprise taxiul.
   Mina era în spatele geamului de la intrarea în IML și se uita afară. Îl întâmpină dând din cap. Nicio strângere de mână. Probabil nu avea la ea șervețelele umede.
   - Mulțumesc că ai putut veni așa repede.
   - Bineînțeles, zise el sincer. Unde e lada? întrebă, uitându-se în jurul lui.
   Nu mai fusese niciodată aici.
   - Și nu Ruben trebuia să se uite la ea?
   - S-a uitat. Lada e în acest moment la Milda, medicul nostru legist, iar tehnicienii au verificat-o preliminar. Pe urmă va fi trimisă la Linkoping împreună cu săbiile, pentru o analiză mai amănunțită, dar avem ceva timp la dispoziție, înainte s-o trimită de-aici. Și aș vrea s-o vezi, pentru că mă gândeam că tu probabil ai putea s-o evaluezi dintr-o altă perspectivă. Poate îți dă informații și pentru acel profil pe care te-a rugat Julia să-l alcătuiești.
   - N-am fost convins că vorbește serios, spuse el.
   O luară pe scări, două etaje în sus, iar Vincent o studie pe Mina cu coada ochiului. Era cea mai interesantă persoană pe care o întâlnise de foarte mult timp, în contextul unor corpuri ciopârțite sau nu.
   - Aici, zise ea.
   Intrară pe un coridor lung. Mina mergea înainte, iar el îi urma cu privirea coada neagră care pendula dintr-o parte în alta, de parcă ar fi vrut să-l hipnotizeze. Intrară într-un vestiar unde își puseră pe ei haine de protecție, pe urmă ea deschise ușa către un spațiu mare, steril, cu mese de autopsie metalice, lucioase. Era curat, gol și arăta exact ca la televizor. Și în fundul camerei se afla o ladă mare.
   Vincent se opri brusc. De multă vreme nu mai văzuse așa ceva în realitate.
   Era cu totul altceva decât să o vadă în fotografiile Minei. Trezea amintiri, amintiri din acelea despre care credea că au dispărut de multă vreme. Deși el de fapt ar fi trebuit să știe mai bine. El, mai mult decât oricine altcineva, știa ce înseamnă capacitatea creierului de a păstra informația. Nimic nu dispare nicăieri. Totul rămâne acolo, în plexurile din creier, și așteaptă să iasă la suprafață când te aștepți mai puțin. Doar că el nu crezuse că tocmai aceste amintiri vor trebui vreodată să iasă la suprafață.
   - Părea mai mică în poze, spuse el gânditor. Dar și asta e o parte din iluzie. Lada trebuie să arate mai mică decât e, ca să pară cât mai imposibil pentru asistent să scape de săbii. Nu că ar fi avut vreo importanță de data aceasta, firește.
   Cutia era pe o masă de metal destul de joasă, iar el se așeză pe vine în fața ei.
   - Pot s-o ating? Sau distrug probele?
   - Depinde dacă vrei să-ți găsim amprentele pe ea, când va fi analizată, spuse Mina.
   - Bine punctat, răspunse el și făcu un pas în spate. Cineva și-a făcut în orice caz temele. Lada cu săbii este considerată una dintre cele mai timpurii iluzii scenice. Colonel Stodare a apărut pe scenă cu ea la Egyptian Hall din Londra, în 1865, și un an mai târziu a publicat cum funcționează. Deși în versiunea lui era, bineînțeles, un coș. Lada a apărut mai târziu. Dar ce dracu’, să fii obligat să te bagi în așa ceva...
   - Nu-ți plac spațiile înguste?
   - S-ar putea spune. Am moștenit-o de la mama. Doar gândul îmi dă coșmaruri.
   El băgă capul în ladă și se uită la găurile pentru săbii, având gijă să nu respire prea tare prin mască. Găurile erau în locuri total greșite. În orice caz, dacă voiai să-ți supraviețuiască asistenta.
   - Unii încheie numărul de iluzionism arătând lada goală, spuse el. Și pe urmă asistenta apare de undeva din public. Eu personal nu am înțeles niciodată asta.
   Se temuse de mirosul din cutie. Fluide umane. Sânge, transpirație, poate pipi. Dar nu mirosea a nimic. În ciuda petelor mari de sânge care coloraseră lemnul neprelucrat.
   - Nu pricep, ața pare un truc și mai bun, nu? spuse Mina.
   - Ia gândește-te. În numărul de iluzionism este vorba despre faptul că asistenta e găurită de săbii și supraviețuiește. Dar dacă lada este pe urmă prezentată goală, pentru că asistenta e altundeva, este eliminat primul efect. Ea n-a fost niciodată în ladă. Deci săbiile au fost inutile. Nicio șansă însă ca acest număr să fie făcut cu această ladă, spuse el și arătă cu degetul la partea din spate, unde ar fi trebuit în mod normal să existe o ușiță. Aici nu există niciun mod de a scăpa.
   El se ridică și își întinse picioarele.
   - Chiar trebuie să gândim așa departe? zise Mina. E doar magie.
   - Exact. Când nu gândim așa departe e „doar“ magie. E frumos să privim, dar nu e foarte sigur că am înțeles despre ce e vorba. Săbiile?
   - Sunt acolo, spuse Mina arătând cu degetul spre câțiva cilindri din plastic, transparenți, pe masa de lângă ladă. Săbiile sunt în recipiente, ca să se usuce sângele. Plus că n-ar fi bine deloc să se înțepe cineva în ele. Și ele vor fi trimise la CNEC pentru analiza ADN și amprente. Dar poate dura până avem răspunsul.
   - CNEC? întrebă Vincent.
   - Centrul Național de Expertiză Criminalistică. Care se află în Linkoping, clarifică Mina.
   - Astea nu cred că vor ajuta prea mult, strict din punct de vedere al profilului, spuse el și ridică un cilindru.
   Cercetă sabia dinăuntru cu atenție, din toate unghiurile.
   - Asta e un Condor Grosse Messer. Prima oară am crezut că ar putea fi Falchion, au tăișuri destul de asemănătoare, dar spre deosebire de Falchion, Messer are o structură solzoasă pe mâner. Uite aici.
   Apropie cilindrul de Mina, ca să vadă mai bine. Ea se aplecă, studie atent sabia și încuviință. Pe urmă se uită la el.
   - Să îndrăznesc să întreb de ce știi așa ceva? Una sunt numerele de iluzionism, ele sunt lumea ta, dar așa ceva?
   El râse.
   - Am avut o perioadă LARP în tinerețea mea.
   - LARP?
   - Joc de rol de acțiune live. Eram o gașcă și ne adunam să facem LARP având ca temă Evul Mediu.
   - Vai, cred că nu prea ai avut succes la pat cu fetele.
   El râse la comentariul surprinzător. Râsul produse un ecou neplăcut între pereții din mediul steril.
   - Mai mult decât au avut cei cu săbii din cauciuc spumant, în orice caz. În plus, ce femeie nu iubește un cavaler curajos?
   - Adevărat, pot să văd exact cât de curajos erai, spuse Mina și el simți cum roșește. Dar OK. Deci e un...?
   - Condor Grosse Messer. Cântărește circa două kilograme. Lama e făcută dintr-un oțel laminat, numit oțel carbon 1075, și e fabricată în Ecuador. Mânerul e făcut din hickory și nuc.
   - OK, acum ai trecut de la LARP la Wikipedia live. Lasă asta... Dar de ce nu crezi că va ajuta cazul nostru?
   Vincent cântări cilindrul în mână. Simți greutatea sabiei. Pe urmă îl puse la loc pe masă, lângă celelalte săbii identice, în cilindrii lor.
   - Nu e deloc o sabie neobișnuită. Există o grămadă pe piață. Și în afară de cele noi, există și o piață mare de mâna a doua, poate și astea au fost cumpărate folosite, deci e greu să ne ducă la un cumpărător sau vânzător anume. Cel care face ceva atât de minuțios nu va fi prins de la sabie.
   - Super. Cât mai așteptai până să spui asta? zise Mina zâmbind din ochi.
   - Puțin prea mult, se pare.
   - Și lada? Ce crezi despre ladă în sine? E nevoie de cunoștințe de expert pentru a construi așa ceva?
   El se așeză din nou pe vine în fața lăzii și băgă capul înăuntru.
   - Lada e un indiciu mai bun, în cazul ăsta, aș zice. Câți știu măcar ce e asta?
   - Crezi că e construită în casă? Sau unde se comandă așa ceva?
   Îi trosniră genunchii când se ridică.
   - Poate fi și, și, spuse el. Dacă se comandă de la un producător, tot trebuie adaptată la măsurile celui care trebuie să încapă în ladă. Există și schițe de cumpărat, pentru cei care vor să construiască singuri. Trebuie doar să știi unde să cauți.
   - Ar fi interesant de văzut cum arată asemenea schițe, spuse ea.
   - Cum spuneam, cel care a construit-o pe asta a plecat oricum de la ceva, ceea ce înseamnă că el sau ea trebuie să fi contactat pe cineva din branșă. Dacă nu cumva chiar e comandată. Pot să încep prin a verifica cu producătorii pe care-i știu, dacă vrei. Lista nu e lungă. După ce plec de aici merg să mă întâlnesc cu impresarul meu, dar pe urmă pot să mă ocup de asta.
   - Mulțumesc, spuse Mina și dădu din cap atât de energic, încât îi săltă coada. Avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi.
   Se îndreptară spre ușă.
   - Sper că am gândit corect că vizita aici îți poate da puțin mai mult material pentru a putea construi un profil, zise Mina.
   El se opri și se întoarse spre ea.
   - Ia timp să construiești o ladă, spuse el. Deci e cineva care a plănuit asta, la rece. În același timp, pare prea agresiv pentru a nu fi o faptă comisă pe fond emoțional. Există un conflict în felul cum e realizată, care mă nedumerește. Nu îndrăznesc încă să spun nimic, ca să nu pun un diagnostic brut asupra făptașului, trebuie să procesez puțin totul. Apropo, ați înaintat cu liniile? Cifra de pe corp?
   - Nu. Încă nu. Dar am rugat medicul legist să verifice în foile de observație dacă există mai multe asemenea cazuri. Deși nu știm încă dacă e o cifră. E doar o ipoteză. Ipoteza ta.
   - Cred că merită verificat. M-am tot gândit la asta și cred în continuare că o cifră este explicația cea mai verosimilă. Chiar dacă Julia nu e de acord. Poate că e tot ce aveți nevoie pentru a găsi criminalul, în loc de un profil psihologic de la mine.
   Ușa se deschise înainte ca ei să apuce să ajungă la ea și trebuiră să facă un pas rapid în spate ca să se ferească. Ruben era de cealaltă parte și se înnegură la față când îi văzu.
   - El ce caută aici? zise brusc, holbându-se furios la Vincent.
   - Ordinele Juliei. Fac doar ce mi se spune, răspunse Mina și dădu din umeri cât de nonșalant putu. Dar tu unde-ai fost?
   - Au aici niște... medici legiști femei, foarte de treabă, cu care obișnuiesc să beau câte o cafea, spuse Ruben trecând ca un vârtej pe lângă ei.

   Când Vincent și Mina ieșiră pe coridor, el o studie dintr-o parte.
   - De ce am simțit o anume atmosferă încordată? întrebă.
   - Hai să spunem așa, zise ea. Julia te-a rugat să faci un profil. Dar asta se va întâmpla în afara anchetei obișnuite, ca să nu creăm neliniște și conflicte în echipă. Ea m-a rugat să „te manevrez“ și da, e un citat exact. Va trebui să-l luăm și pe Jan Bergsvik, psihologul nostru criminalist obișnuit, din câte se pare.
   Mina se strâmbă, după care continuă.
   - Julia mi-a dat verde să te aduc pe tine, dar ea e doar pe jumătate convinsă. Iar ceilalți... Din punctul lor de vedere, tu nu faci parte din grup. Vincent, eu chiar vreau ajutorul tău, dar mi-e teamă că ei nu ne vor asculta. Ruben, cel mai puțin dintre toți. Noi doi probabil că va trebui să ne ocupăm de asta pe cont propriu.
   - Poate să încerc să-i farmec cu personalitatea mea flexibilă? zise el.
   - Da, fiindcă a mers minunat data trecută, răspunse ea sec.
   Vincent nu i-o luă în nume de rău. Jocul social nu venea la fel de natural la el ca la alții. El fusese nevoit să-l învețe conștient, de aceea devenise atât de bun la a-i conduce pe oameni, de pe scenă. El trebuise să afle exact cum se face. Și totuși funcționa cel mai adesea doar acolo, pe scenă, un exemplu era chiar familia lui, evident disfuncțională.
   Într-un fel era mai comod că Mina știa despre asta. Era puțin mai simplu așa.
   - Profilul acela, spuse ea. Cum merge?
   - N-am încă nicio analiză gata, sunt în continuare prea multe variabile. Ceea ce mă uluiește e că există elemente și de organizare, și de dezorganizare. La una și aceeași persoană. Nu e ceva normal. Nu e imposibil, dar nu e normal.
   Mina se încruntă.
   - Scuze, spuse el. O să-ți explic mai bine mai târziu. Trebuie doar să-mi adun gândurile puțin. Dar mulțumesc că m-ai lăsat să văd lada. M-a ajutat mult. Apropo de analiză, știi că Ruben vrea să se culce cu tine, nu? Limbajul corpului, când s-a aplecat spre tine și cum i s-au mărit pupilele...
   Mina îl întrerupse.
   - Doamne sfinte, Vincent. N-am nevoie de un mentalist ca să știu asta. Ruben vrea să se culce cu toate femeile.
   - Și dacă ar fi fost la un LARP cu temă medievală, ar fi și putut. Dacă nu e genul acela de tip cu sabie de cauciuc spumant. E genul de tip cu sabie din cauciuc spumant?
   Râsul Minei făcu ecou pe coridor. Era un sunet bun, un sunet care te înveselea. Vincent nici măcar nu numără de câte ori râse Mina.

   Aproape imposibil. Știa el. Christer Bengtsson stătea la computer și ofta.
   Era o treabă lentă și monotonă. Să parcurgă toate rapoartele cu persoane date dispărute. Oamenii ar fi uimiți să afle câtă lume dispărea în Suedia în fiecare an. Majoritatea făcea asta totuși de bună voie.
   Ei evaluaseră vârsta victimei între 20 și 30. Dar e greu să evaluezi vârsta oamenilor și când sunt în viață, cu atât mai mult când sunt morți. Christer se uita la fotografia pe care o primise de la medicul legist, pentru a o putea compara cu pozele celor dați dispăruți. Păr blond, până la umeri, ochi albaștri. Probabil că fusese o prezență drăguță, dar comună, cât fusese în viață. El își mută privirea la loc pe ecran și continuă să răsfoiască.
   Erau o grămadă care se potriveau cu descrierea superficială, fete blonde cu ochi albaștri existau o grămadă în Suedia, așa cum spuneam. Dar niciuna nu i se păru să coincidă exact cu fotografia de pe biroul lui.
   Când venea vorba despre el, relațiile lui fuseseră întotdeauna cu brunete.
   Numărul mic pe care-l avusese, oricum. Sigur ceva freudian legat de părul negru ca pana corbului pe care-l avusese răposata lui mamă. Dar el locuia în continuare singur. Niciuna din cele cu care încercase să trăiască nu rămăsese. Asta nu-l mirase, evident, niciodată. Deja de la începutul unei relații el știuse mereu că se va termina mai devreme sau mai târziu.
   Niciodată nu i se păruse drept. Iubirea nu era eternă. Nimic nu era etern.
   Doar vremea. Da, deși nici măcar ea nu era eternă, dacă era s-o creadă pe nemernica aia de Greta Thunberg.
   Reveni la ecranul computerului. Se întinse după cana de cafea și luă o gură plină, după care scuipă cafeaua înapoi în cană, strâmbându-se. Ce dracu’, era prea rece. Chip după chip se perindau prin fața lui pe ecran. Păreau tinere și optimiste. Dar așa cum se întâmplă cu toată lumea, era doar o chestiune de timp până când viața va stoarce acel optimism din ele.
   Christer era bucuros că mama lui îl învățase încă de la început că viața oferă doar dezamăgire și dezolare. Dacă mai mulți oameni ar realiza asta de timpuriu, viața ar fi mai ușoară pentru ei. Atâția oameni extenuați și deprimați peste tot! El era convins că asta avea drept cauză așteptările exagerate asupra a ceea ce poate oferi viața și dezamăgirea inevitabilă care urma.
   Chipurile continuau să treacă pe ecran. Luă cana de cafea fără să se gândească, sorbi și înjură când realiză încă o dată că era rece. Christer o scuipă la loc și se uită abătut în cană. Viața. La dracu’. Viața.

   Vincent aranjă fursecurile de pe farfurie, ca să fie două rânduri cu 4 fursecuri pe fiecare.
   Era la agenția lui, ShowLife Productions, pe Strandvagen. Încerca să-și scuture din minte imaginile cu lada, de la vizita de la IML. Lada cu acele găuri oribile. Și imaginile cu Mina care stătea lângă cutie. Mina cu coada ei de cal.
   Revino-ți.
   La începutul colaborării cu ShowLife, la fiecare întâlnire erau mereu puse pe masă fursecuri de lux, biscotti cu fistic și praline de ciocolată neagră.
   Dar pe măsură ce colaborarea devenise mai strânsă dispăruse și nevoia agenției sale de a-l impresiona pe Vincent, cel puțin la modul acesta superficial. Faptul că farfurioara din fața lui era împodobită din nou cu fursecuri de casă de la Tosse era un semn de rău augur. Da, nu pentru că fursecurile de la Tosse erau jalnice. Dar ele însemnau că Umberto are ceva pe suflet.
   Umberto venise în Suedia în urmă cu 15 ani, dar accentul lui italian era în continuare evident. Vincent bănuia că Umberto, nu fără motiv, credea că asta îl face să sune sofisticat. Doar că și-ar fi dorit ca Umberto să fi cumpărat biscuiți cu cremă Ballerina, în loc de cei de casă, dacă tot trebuiau să fie fursecuri obișnuite. Sigur că cele de casă aveau gust mai bun, dar Ballerina erau făcute industrial și de aceea aveau aceeași mărime.
   Niciun fursec nu se deosebea de celălalt, niciunul nu ieșea în evidență, toate erau la fel. Erau și mai ușor de aranjat.
   - Ce, a apărut din nou?
   Vincent dădu din cap.
   - Nu, nu la două spectacole. Dar e doar o chestiune de timp.
   - Tu știi ce-am spus, ar trebui să ne gândim la bodyguarzi.
   - Nu, nu, e o cheltuială inutilă. Cred că teatrele se pot ocupa de asta. Se rezolvă, probabil.
   - Așa o fi zis și John Lennon despre Mark Chapman, mormăi Umberto.
   - Hai să nu mai vorbim despre asta, spuse Vincent, expediindu-l. Luă un fursec. Ciocolată albă și nucă. Chiar era bun, în ciuda asimetriei.
   - Vincent, am primit niște plângeri, spuse Umberto deranjat și-și frecă barba tunsă cu grijă. Săptămâna trecută ai fost la Konsert & Kongress în Linkoping și la Slagthuset în Malmo.
   - 1196, respectiv 900 de scaune, spuse Vincent aprobând din cap. Ocupate toate. Aplauze în picioare. S-a plâns cineva de show?
   Umberto oftă.
   - Nu, nu de show. Dar Vincent. Nu poți să stai întins pe jos, în cabina actorilor, după un spectacol. Femeia de serviciu era să facă un infarct. În ambele locuri.
   Vincent mai luă un fursec. Ca să niveleze rândurile.
   Umberto băgă mâna într-o pungă de hârtie ca să mai pună fursecuri pe farfurie. Vincent îl opri din priviri. S-ar deranja rândurile.
   - Umberto, de cât timp lucrăm noi împreună? Zece ani? Eu plătesc un preț pentru aceste show-uri. Nu e așa de simplu cum las eu să pară. Creierul meu are nevoie să se refacă după. Și cel mai bun mod este să stau întins pe jos. Tu știi asta deja.
   - Dar o oră? În plus, tehnicienii din Karlstad au fost foarte revoltați când au văzut că le-ai aranjat cablurile în funcție de culori.
   - OK, spuse Vincent. Cere-le scuze din partea mea. O să am mai multă grijă. Tocmai în Karlstad mi-a fost puțin greu la numărul cu cuiul. Era cât pe ce să-mi bag mâna în el. Așa că am avut nevoie de ceva să-mi distragă atenția după.
   Umberto strânse din ochi involuntar și dădu din cap. Pe urmă îi deschise din nou și se uită pe fereastră. Vincent îi urmări privirea. Deși mai era o săptămână până la Paști, soarele făcea apa din golful Nybroviken să strălucească de parcă era vară.
   - Aș dori să nu mai faci numere din acelea, spuse Umberto fără să-l  privească pe Vincent. Ce se întâmplă cu turneul dacă te rănești? Ce-ar spune Maria?
   - Ar spune că e cel mai bun lucru care s-a întâmplat, răspunse el. Fiindcă atunci m-aș duce cu ea la petrecere.
   - Petrecere, zise Umberto fără să fi ascultat cu atenție.
   În schimb, el se uita la cele două femei tinere îmbrăcate în rochii scurte galbene, care apăruseră pe partea cealaltă a străzii și care acum arătau cu degetul la apă. Probabil turiste care supraestimaseră căldura de primăvară din Stockholm.
   - Știi, eu nu sunt de acord cu tine. Și nu am de gând să te las să faci cum vrei tu. O să mă ocup să ai cu tine un bodyguard când mai pleci iar cu spectacolul în turneu.
   - Mi se pare extrem de penibil, spuse Vincent. Nu sunt chiar Benjamin Ingrosso. Sau John Lennon, poftim. Dar știu când n-are rost să-ți aduc argumente. Așa că mulțumesc.
   Umberto se întoarse înapoi spre Vincent.
   - Apropo, semnezi în continuare cuiul? întrebă el.
   - Cuiul, fotografiile cu mine, tricourile oamenilor..., spuse Vincent trecându-și mâna peste față. Ai fi mirat ce vrea lumea să semnez.
   - Un artist își semnează mereu operele, spuse Umberto râzând. Groapa aceea nu s-a săpat singură.
   - Da, da. Dar dacă tot vorbim despre show. Poți să rogi teatrele să nu mai pună apă minerală la cabina actorilor?
   - Nu vor decât să te simți binevenit, spuse Umberto care era în continuare la fereastră, cu privirea fixată afară. Conform instrucțiunilor tale, noi nu avem nicio implicare în ce trebuie să existe în cabina actorilor. Dacă sunt fructe sau bomboane sau apă, sunt la inițiativa teatrului. Am vorbit și despre asta.
   - Da, dar ei ar trebui să știe că nu se bea acidulat înaintea unui spectacol. Eu mă folosesc de mușchii stomacului să-mi proiectez vocea. Cu acid carbonic în stomac încep să râgâi. Apa de la robinet e mai bună.
   Femeile de pe cealaltă parte a străzii porniră mai departe și Umberto se uită la Vincent cu o expresie ușor epuizată.
   - Vincent. E un gest din partea lor. Lasă-i să facă asta. Poți să bei apa după spectacol.
   - Dar nu pot să...
   Umberto ridică mâna și împreună degetul mare cu cel arătător și mijlociu.
   - Nu-mi vine să cred că discutăm așa ceva, spuse el, fluturând cu mâna. Adesso basta! Uneori ești ca un copil. Bea apa aia. Sau las-o acolo. Nimănui nu-i pasă, OK?
   Vincent dădu din umeri. Lui i se părea doar inutil că teatrele aruncau banii pe fereastră. Mai multe sticle însemnau, în plus, mai multe etichete de așezat frumos și ordonat.
   - Îl mai ții minte pe magicianul cu care lucrați înainte? spuse el, schimbând vorba. Cel cu lăzile alea multe. Femeia tăiată cu ferăstrăul, Zigzag lady, Water torture cell, foarte old school. Știi ce-o fi făcut cu recuzita?
   Umberto luă un fursec și se gândi.
   - Te referi la Tom Presto? Da, era o producție spectaculoasă. Opt dansatori, trei camioane de costume, un ego imens. Nu foarte avantajos financiar. De ce întrebi?
   - Mă întreb doar dacă poate fi găsit, în caz că cineva ar vrea să cumpere o ladă de la el. O Sword casket, de exemplu.
   Umberto băgă restul de fursec în gură, își șterse firimiturile din barbă și dădu din cap.
   - Am vândut mizeriile după ce-a murit show-ul, spuse el. Unui colecționar francez. Cred că totul e încuiat într-un depozit din Nisa. În afară de water-ceva-ul ăla pe care l-ai menționat, de fapt. De chestia aia, colecționarul n-a vrut să audă. Nu știu dacă tu ai văzut show-ul lui Tom Presto, dar lui îi plăcea să riște.
   - Credeam că el mai mult avea o enormă nevoie de control.
   - Și asta. Dar colecționarul acela mi-a explicat cum stă treaba, eu nu știu nimic despre magie. Dar un acvariu din ăla uriaș în care Tom era băgat și încuiat...
   - Water torture cell, așa îi zicea Houdini, evidenție Vincent.
   Dar Umberto îi făcu semn cu mâna să tacă.
   - ...se pare că trebuie să aibă o pârghie secretă pe partea din afară. O pârghie de panică. Dacă trucul o ia razna complet și magicianul nu mai iese, asistenta poate să tragă de pârghie și să golească toată apa în câteva secunde. Ca să nu se înece magicianul.
   - Da, e foarte inteligent să ai așa ceva.
   - Da, numai că numărul de iluzionism al lui Tom Presto nu avea nicio asemenea pârghie de urgență. Ar fi fost, se pare, o chestie prea lașă. Oricum, francezul n-a vrut o asemenea chestie periculoasă în colecția lui. C’est trop extreme, astea au fost vorbele lui. Nu știu pe unde adună praf acvariul acum, dar dacă vrei, verific.
   Umberto se lovi brusc pe frunte.
   - Apropo de lucruri care stau și adună praf, spuse el. Ai primit un cadou de Crăciun! Stai puțin.
   Dispăru din cameră înainte ca Vincent să apuce să spună ceva. După o jumătate de minut era înapoi cu un obiect mare în brațe.
   - Crăciunul a fost acum câteva luni, spuse Vincent. Vine Paștele curând, în caz că n-ai observat.
   - Știu. Dar cineva ți-a trimis asta cam cu o săptămână înainte de Crăciun. A stat aici, în birou, de atunci. Sincer, am uitat complet de ea.
   Umberto îi întinse obiectul. Era o carte groasă, legată artistic cu un șnur roșu, de care atârna o cartolină.

   Pentru Vincent, scria pe cartolină. Nu chiar domeniul tău, poate, dar poate fi mai interesantă decât crezi. De la un admirator.

   Cu un scris de mână ondulat, de modă veche. Frumos. Părea în mod absolut al unei femei. I se păru că recunoaște vag scrisul, dar nu-și dădea seama de unde. Oricum, putea fi și pură închipuire.
   Cartea, care se numea Mammals of Mexico și avea pe copertă o fotografie cu un leopard cu colții la vedere, părea să aibă pe puțin o mie de pagini.
   - Mulțumesc, spuse Vincent. Exact ce aș fi vrut să car după mine azi.
   Umberto râse.
   - Sunt fanii tăi nebuni, spuse el. Nu ai mei. Deci cum facem cu show-urile tale? Nu poți continua să creezi atacuri de inimă angajaților din teatre.
   - Stai liniștit, zise Vincent. Restul turneului va fi ireproșabil. Promit. Dacă ai grijă să ții femeile de serviciu la distanță o oră în fiecare seară.
   Umberto izbucni în râs și întinse mâna.
   - Deal, amico mio.
   - Deal, spuse Vincent și dădu mâna cu el.
   Pe urmă se ridică, luă cartea groasă sub braț și șterpeli punga cu fursecuri în drum spre ieșire.

   Mina stătea cu telefonul de serviciu lipit de ureche. Ce noroc că ștersese receptorul minuțios, cu dezinfectant, chiar înainte de a răspunde.
   Asculta în tăcere, timp în care nota cu zel pe spatele unei facturi, cea mai apropiată hârtie pe care o găsise pe birou. Puse câteva întrebări scurte. O jumătate de minut mai târziu se îndrepta cu pași repezi spre cantină, după ce aruncase o privire la ceas.
   Ruben stătea cu spatele și mânca cu mare poftă chifteluțe și salată. La carbohidrați renunțase de la primul apropo că ar fi început să pună în jurul abdomenului. Fapt pe care îl împărtășea deseori, la masa de prânz.
   - Te-ai ocupat de o sinucidere acum două luni și jumătate, zise ea către spatele lui. 13 ianuarie. Agnes Ceci. 21 de ani.
   Ruben se opri cu furculița la jumătatea drumului către gură.
   - Ooh, da, parcă țin minte. De ce întrebi?
   Ridică din sprâncene când ea trase un scaun și se așeză în fața lui. Își dădu ochii peste cap și puse furculița jos. Ea încercă să nu se gândească la cât de murdar trebuie să fie scaunul de la cantină. La tot ce se târa acum pe pantalonii ei. Era nevoită să se stăpânească la serviciu, pentru a funcționa cum trebuie, dar îi consuma atâta energie, încât după fiecare zi de muncă deseori se prăbușea acasă din cauza oboselii. Nu se putu abține să își tragă în jos mânecile puloverului, ca pielea să nu atingă blatul mesei când se aplecă spre Ruben și îl fixă cu privirea încordată.
   - Spune.
   - Daaa... Nu sunt prea multe de spus, de fapt. Eu și Lindgren, unul din băieții ăia tineri, am fost primii la fața locului și era destul de evident că fusese sinucidere, de la prima vedere.
   - De ce?
   Ruben oftă din nou. Se uită nostalgic la chifteluțele lui, care se răceau încet și începeau să prindă pojghiță de sos închegat. Mina îi ignoră foamea.
   Oricum n-ar trebui să mănânce așa ceva, ea era foarte suspicioasă în privirea igienei alimentare de la cantina Poliției. De fapt, ea îi făcea un serviciu.
   - Un glonț în gură. Arma, chiar lângă ea. Amprentele ei. Nu exista niciun palton sau geacă acolo, deși era iarnă. Toate semnele că nu fusese în deplinătatea facultăților mintale.
   - A existat vreo scrisoare?
   - Nu, nicio scrisoare. Dar Agnes avea o istorie lungă de depresie și concedii medicale. Fusese internată la S:t Goran în câteva rânduri și nimeni din cei cu care am vorbit nu părea foarte surprins. Nici măcar persoana cu care împărțea apartamentul.
   - N-a existat nicio suspiciune acolo?
   - Față de cea cu care locuia? Inițial, poate, fiindcă n-a existat nicio scrisoare de adio. Oamenii care sunt așa dramatici încât să se împuște lasă deseori un mesaj. Plus că acea persoană e cea care-a sunat să anunțe și asta aprinde întotdeauna lampa de avertizare puțin. Am făcut ceva presiuni la interogatoriu, dar era foarte evident deja că fusese o sinucidere. Probabil un impuls de moment, luând în calcul că s-a întâmplat pe o bancă din parc. De ce întrebi toate astea?
   - Ai poze? De la autopsie? De la locul faptei?
   - Locul faptei? Doar ți-am zis că a fost o sinucidere.
   Mina îl ignoră. O să-i explice. Dar voia să vadă mai întâi pozele. Acum.
   - Atunci vino, spuse Ruben și se ridică oftând.
   Ea observă că el nu-și duse tava la loc. Se gândea să-l întrebe dacă mama lui lucrează acolo, dar se hotărî să treacă peste. Oamenii păreau rar să aprecieze acel comentariu, iar Ruben era și o idee mai sensibil la jigniri decât media. În plus, avea nevoie de ajutorul lui. El o luă spre lift, iar ea îl urmă. Ceea ce tocmai auzise era mai mult decât suficient, dar pozele aveau să-i dea și mai multă carne pe os. Dacă avea dreptate, asta va schimba totul.

   - Ce e așa urgent?
   Julia intră în cameră cu un pardesiu pus pe umeri.
   - Tocmai voiam să ies când m-a sunat Mina, dar nu mi-a zis despre ce e vorba.
   - Nici mie, zise Christer acru, cu o cană de cafea într-o mână și o chiflă mare în cealaltă.
   - N-ai luat cu tine mai multe chifle? întrebă Ruben pe un ton nostalgic.
   Mina îi ignoră, fiind concentrată să prindă tot conținutul dosarului, cu magneți, pe whiteboard, lângă ceea ce era deja acolo.
   - Unde-i Peder? întrebă ea când se întoarse către ei. Vreau să fie toată lumea aici.
   Ruben dădu din umeri. Luă un măr din fructiera de pe masă și începu să mestece sonor. Mina nu se putea uita la el când mânca. Mărul stătuse acolo timp de mai multe zile. Vedea cu ochii minții cum mișunau bacilii pe tot mărul, cum îl cuprindeau și cum dispăreau acum direct în gura lui Ruben.
   Nu voia să se gândească nici pe unde fusese gura lui Ruben. Sau la cine.
   Acolo puteai probabil să vorbești despre un focar de bacterii de dimensiuni monumentale. Ea înghiți cu senzație de rău. Trebuia cu orice preț să pară normală.
   - N-a răspuns la telefon, zise Ruben și mai luă o mușcătură sonoră.
   - Ai verificat la el în birou, întrebă ea fără să-și poată ascunde iritarea.
   Ruben dădu din umeri.
   Mina puse la o parte dosarul care acum era gol. Ieși din sala de ședințe și-l găsi pe Peder la biroul lui, adânc cufundat în somn. Capul era dat pe spate, sprijinit de suportul pentru ceafă, și sforăia ușor. Un coleg glumeț îi desenase mustață.
   - Peder!
   Îl zdruncină cu putere. El tresări și se uită buimac în jur.
   - Hai, avem ședință, spuse ea.
   Se întoarse în sala de ședințe fără să-l aștepte, dar îl auzi târșâindu-și picioarele în spatele ei. Când ajunse înapoi, văzu că toți studiau intens ceea ce pusese ea pe tablă. Știa că, fără ajutorul ei, colegii nu vor vedea ce a văzut ea. Doar datorită discuției telefonice cu Milda, medicul legist, putuse să găsească răspunsul. Asta, la care se adăuga și indiciul lui Vincent. Știa că grupul era în continuare sceptic în legătură cu el. Dar spera că nu pentru mult timp. El deja se arătase a fi de neprețuit.
   Peder intră în cameră și se prăbuși obosit pe un scaun. Se frecă la ochi, dar părea mai degrabă că-și mută cearcănele de colo-colo. Colegii chicotiră când văzură mustața, dar nimeni nu îi spuse de ea.
   Mina se întoarse spre ei. Îl fixă cu privirea pe fiecare în parte. Trebuia să-i convingă pe toți de ceea ce ea era acum foarte sigură. Trase adânc aer în piept. Arătă cu degetul spre tablă.
   - Cred că Vincent a avut dreptate. Avem de-a face cu un ucigaș în serie.
   Tăcere. Nu erau prea convinși. Dar ea prevăzuse asta.
   - Așa cum știți, eu eram aproape sigură că victima noastră are cifra 3 încrustată pe corp, continuă ea. De aceea a fost firesc să mă gândesc dacă mai există și alte cifre, pe cadavre anterioare, pe care poate nu le-am observat. Am întrebat-o astăzi pe Milda de la Medicină Legală, dacă tot am trecut pe la ea ca să vorbim despre autopsia cadavrului din ladă. Într-o primă fază, nu și-a amintit de ceva similar. Dar m-a sunat adineauri să-mi spună despre Agnes. Agnes Ceci.
   Mina arătă cu degetul la fotografiile pe care tocmai le pusese pe tablă.
   Fotografia indicată arăta o tânără roșcată, prăbușită pe o bancă din parc, cu sângele în forma unei umbre roșii în zăpada din jurul picioarelor. Deși era miezul iernii, nu avea niciun palton sau geacă pe ea. Un pistol se afla lângă ea, în dreapta, de parcă i-ar fi căzut din mână.
   - Poza e făcută în Berzelii Park, exact în fața Teatrului China, spuse ea.
   - Nu arată chiar a musical, mormăi Christer.
   Ceilalți colegi se uitară cu uimire la el, dar el doar dădu din umeri.
   Mina mută degetul spre o altă fotografie, care arăta suprafața gri și sterilă a unei mese de autopsie. Aceeași femeie din fața teatrului era acum goală, întinsă pe masă. Pe coapsa ei dreaptă se vedeau distinct trei linii. Una dreaptă și două care se sprijineau una de cealaltă într-un V. Legate de linii orizontale pe marginea de sus și de jos.
   Semnul roman pentru 4.
   - O cifră romană. Exact cum a zis Vincent, lămuri ea. Ceea ce voi n-ați crezut. Și ceea ce noi pur și simplu nu am văzut.
   Colegii ei se aplecară mai în față. Interesați. Dar în continuare nu foarte convinși. Sprânceana ridicată a lui Ruben arăta clar cât de sceptic e. Peder clipea repede și încerca să se concentreze. Ea îi făcu din nou atenți la poza cu Agnes pe masa de autopsie.
   - Semnele au fost de fapt observate la autopsie și există în procesul verbal, dar din cauza istoricului lui Agnes, cu boli psihice, ele au fost considerate drept comportament autodistructiv. Ceva ce și-a pricinuit singură.
   - Ceea ce în continuare e o explicație plauzibilă, spuse Ruben sceptic, dându-se la loc pe spate.
   Se așeză picior peste picior și se legănă ușor pe scaun.
   - Sigur. Ar putea fi. S-au întâmplat și lucruri mai ciudate, spuse Mina calmă. Poate că totuși nu e un criminal în serie. Dacă n-ar fi asta.
   Ea arătă cu degetul la încă o poză. Și pe urmă la o fotografie din celălalt capăt al whiteboard-ului, acea parte unde erau prinse pozele cu prima lor victimă. Ea nu spuse nimic, ci lăsă fotografiile să vorbească de la sine. Julia se ridică. Se duse la tablă. Studie cu atenție ambele fotografii indicate de Mina.
   - Ceasuri distruse.
   Mina încuviință.
   - Da. Exact. La ambele victime au existat ceasuri care-au fost sparte astfel încât să stea la o oră fixă. Prima noastră victimă avea un ceas care stătuse la ora trei, deci 15:00. Iar la Agnes ceasul a stat la 14:00. O coincidență pot să înghit. Dar nu două.
   Tăcerea se așternu în cameră. Toți păreau să proceseze ceea ce Mina tocmai le arătase.
   - Crezi că e aceeași persoană? întrebă Ruben.
   El părea acum surprinzător de deschis față de teoria lui Vincent.
   - Tu crezi că nu e? contră Mina.
   Ruben păru că vrea să spună ceva, dar închise gura. Julia studia cu o expresie serioasă tot ce pusese Mina pe tablă.
   - Trebuie să trecem iar prin tot de la început, spuse ea. Fiecare mic detaliu. Pregătiți-vă să stați mult. Sunați acasă, dacă e nevoie, și anunțați că astăzi nu veți ajunge devreme. Mina, bine lucrat.
   Toți aprobară. Pe urmă Peder își drese glasul.
   - Există o victimă marcată cu 3, spuse el cu o voce groasă de la oboseală. Și o victimă marcată cu 4. Atunci acest criminal în serie e activ de ceva vreme, fără ca noi să fi realizat?
   - Exact asta mă întreb și eu, zise Mina.
   Pipăi dosarul. O deranja ceva. Ceva ce dispărea imediat ce conștiința ei încerca să capteze. Dădu din cap. O să vină. Mai devreme sau mai târziu.
   Scoase din buzunar un pachet de șervețele umede. Trase câteva și i le întinse lui Peder.
   - Uite aici. Șterge-te. Ai ceva la gură.

   Vincent deschise ochii anevoie. Stătuse treaz aproape toată noaptea și căutase informații despre producție și vânzare, atât pentru ladă, cât și pentru săbiile care o străpunseseră. Se simțea imbatabil. 
   Oferta era semnificativ mai mare decât s-ar fi putut crede, dacă nu erai inițiat în lumea tocilarilor. Simțea stresul încercării de a se ridica într-un fel la așteptările Minei și de a veni cu ceva nou. Chiar și asta îl ținuse treaz.
   Acum îl trezise un sunet după mult prea puține ore de somn în pat. Sunetul era imposibil de identificat. Venea de departe. Disonanță clară. Cântec. Dar pe diferite tonalități. Atât de fals, că și-ar fi dorit să nu aibă deloc ureche muzicală. Îl enerva că termenul se folosea mai mult în formulări glumețe, pentru că era un fenomen de fapt. Descria pe cineva care nu poate identifica diferențele dintre frecvențele sunetelor. Antonimul direct al termenului era auz muzical absolut. Cu alte cuvinte, capacitatea de a percepe și reda înălțimile exacte ale tonurilor, fără un ton de referință. O altă variantă era auz muzical relativ, adică a percepe intervalele dintre tonuri, dar, spre deosebire de auz muzical absolut, a nu putea să recunoști un anumit ton fără a avea ceva la care să te raportezi.
   Tocmai în acest moment el era nespus de bucuros că auzul său muzical era relativ subdezvoltat.
   - ... o sută de aaaaani...
   Cântecul se termină în sfârșit. El se așeză pe marginea patului cu ochii mijiți. Toată familia era la capătul celălalt al patului. Maria și Aston aveau aceeași expresie optimistă pe față, în timp ce Benjamin și Rebecka arătau de parcă erau în drum spre propria execuție.
   Vincent simți spontan că se identifică mai mult cu cei doi copii mai mari ai săi. El ura zilele de naștere.
   Sau, mă rog. Nu zilele de naștere în general. Ale copiilor erau mișto. El ura zilele sale de naștere.
   - Mulți ani trăiască, cine să trăiască... au!
   Aston țipă și se apucă de picior. Se întoarse furios și se uită plin de ură la Benjamin, care dădu din umeri și arătă spre Rebecka. Ea ridică dintr-o sprânceană. Aston se holbă cât putu de enervat, dar renunță într-un final.
   Ierarhia din familie era evidentă pentru fiul cel mic al lui Vincent. Rebecka era mai oribilă decât Benjamin, ea putea și prefera în egală măsură să cauzeze durere fizică, dacă el nu-i făcea pe plac.
   - La mulți ani, iubitule!
   Maria puse pe pat un tort de casă mare, cu frișcă, așezat pe un platou din argint. Vincent simți cum i se întoarce stomacul pe dos. Frișca dimineața nu era favorita sa. Dar în familia Mariei era tradiție. Ceea ce însemna că nici în anii cu Ulrika nu scăpase de matahala obligatorie de tort dimineața. El înțelegea că intenția tortului era de a fi un simbol plin de iubire și nu ca un atac la sistemul lui digestiv, așa că-și forță gura într-un zâmbet amplu.
   - Aston! Pachetele!
   Ochii Mariei licăreau când se așeză cu grijă pe pat. Ea iubea zilele de Aston din februarie. Vincent zâmbi larg și își îmbrățișă fiul. Cine nu iubea Monster Trucks?
   - Oh, mulțumesc! spuse el și scoase o cravată.
   Maria ciufuli puțin, cu mândrie, părul lui Aston. Vincent observă că era a treia cravată identică pe care o primea cadou. Copiii primiseră cu siguranță bani ca să meargă să-i cumpere cadou, iar raționamentul copiilor putea fi atât de simplu. Dacă părintele s-a bucurat de cadoul de anul trecut, în mod plauzibil trebuie să se bucure de același lucru și anul acesta. Era ceva plin de iubire în asta, ceva ce ajungea direct la inima lui. În plus, avea reversul perfect al medaliei. Ei toți vor primi cadou câte o cravată, când vor împlini douăzeci de ani.
   - Următorul, ia-l pe următorul!
   Frișca începu să alunece ușor de pe blatul de deasupra al tortului, când Aston sări iar în pat.
   - Mai ușor, iubitule, spuse Maria punând o mână grea pe fiu.
   Privirea ei optimistă era tot la Vincent. Era un pachet subțire, plat. Acesta era mai aranjat, așa că ghici că Maria îl împachetase. Faptul era confirmat de eticheta cu sclipici, un semn al păcii în formă de inimă, în partea de sus.
   Deschise hârtia.
   - O să mergem cu vaporul, tată! Toți!
   Vincent se uită la card. Reprezenta cel mai urât coșmar al lui. O călătorie cu feribotul în Finlanda. Cincizeci de mii de tone de anxietate îmbibată în duhoare de bere. Se uită la Benjamin și Rebecka. Aceeași durere care probabil era scrisă pe chipul lui se oglindea pe al lor. Schimbară o privire plină de înțelegere. Toți 3 știau că atunci când Mariei îi intra în cap că ceva trebuie să fie „fantastic pentru ei de făcut împreună, ca familie“, nu exista cale de întoarcere. Într-un viitor apropiat, vor petrece o zi și o noapte închiși într-un mijloc de transport din plăci de metal cu rampa de încărcare nesigură.
   Verifică partea din spate a pliantului. Cardul cadou expira peste un an. Avea 12 luni la dispoziție ca să fugă din țară.
   - Acum ia puțin tort, iubitule, spuse Maria veselă și-i întinse o farfurie cu o bucată gigantică pe care tocmai o tăiase. Aston are dreptate, a fost total pro la tort. Și are o grămadă de frișcă.
   Vincent înghiți în sec și zâmbi. Știa că ea făcea toate astea doar din iubire.
   Și cu intenții bune. Încercă să-i facă jocul cât putu de bine.
   - Mulțumesc, iubito. Poate mâncăm tort cu toții, la masa din bucătărie?
   Adunară cadourile, hârtia și tortul și se duseră la bucătărie.
   Din mers își luă cadoul pe care și-l pregătise singur. Albumul dublu Xerrox cu Alva Noto. Desfăcu banda roșie pe care și-o legase singur, deschise plasticul ușor cu unghia și scoase primul vinil din plic, cu un pârâit ușor, de la energia statică. Se uită cu atenție la titluri ca să-și fac o impresie despre ce-l aștepta, după care-l puse pe pick-upul din camera de zi. Arăta bine.
   Luă borcanul cu hrană pentru pești, turnă puțin în palmă și se duse la acvariu. Pe urmă ținu mâna chiar la suprafața apei și așteptă. Alesese umbridele americane dintr-un motiv special. Nu erau cei mai frumoși pești.
   Dar erau singurii pești despre care știa că mănâncă direct din palmă. Nu trebui să aștepte mult până când 4 pești începură să înhațe cu bucurie fulgii din mâna sa.
   - Azi s-ar putea să fie cam gălăgie, le spuse el încet peștilor. Îmi cer scuze anticipat. Știți cum e.
   După care ridică volumul la un nivel potrivit și se duse la bucătărie.
   Când tonurile ajunseră la el, se mai relaxă un pic. Reacția Mariei păru totuși pe dos, o văzu cum își încordează umerii. Ea de obicei ofta când el insista să pună vinilurile lui obscure, când ar fi putut la fel de bine să asculte Ed Sheeran pe Spotify. Care în plus ocupa mai puțin loc. Dar ea văzuse panglica roșie; acesta era momentul lui. Chiar acum.
   Se așeză și luă o bucată de tort în timp ce făcu un calcul estimativ în cap.
   Ceasul era fix. Opt, zero, zero. Șaisprezece ore. Nouă sute șaizeci de minute. Cincizeci și șapte de mii șase sute de secunde. Pe urmă, gata cu ziua de naștere.

   - Ai vorbit azi?
   Mina dădu din cap.
   - Azi n-a fost o zi bună pentru așa ceva, zise. Dar am ascultat. Oricum, eu de obicei nu spun nimic. Tu știi asta. De câte ori nu ne-am văzut aici?
   - Da, mda, adevărat. Și în multe zile e mai bine să nu. Abia acum am venit, dar mă gândeam să stau în a doua jumătate. Să văd cum mă simt. Dacă e o zi bună pentru mine să vorbesc sau nu. Cafea?
   Bărbatul-cu-Câinele, așa cum îl botezase Mina, îi întinse un pahar de carton. Ea de fapt știa cum îl cheamă, dar prima etichetă pe care i-o pusese i se lipise de creier. Printre clienții de bază existau chiar și Tanti-cu-Șalul-Mov, Scanianul și Fata-cu-Delfinul.
   Ea știa și numele lor, dar prefera să-i țină anonimi, impersonali. Altfel i-ar fi fost prea greu să meargă acolo dacă ei ar fi avut o identitate. Și oricum, era vorba de alcoolicii anonimi. Mai mult, ea nici măcar nu era alcoolică, fapt care, în toți anii aceștia, fusese o scuză bună pentru ea să se țină departe de apartenența la un grup care, altminteri, se închega ușor.
   Mina refuză din cap paharul din carton pe care i-l întinsese Bărbatul-cu-Câinele. Scârbită doar de gândul la ce putea mișuna atât pe pahar, cât și în termosul de pe masă, pe care-l atinsese toată lumea. El ridică din umeri și-și turnă lui într-un pahar. Cafeaua avea pete uleioase la suprafață și părea slabă. N-ar fi băut asemenea cafea nici dacă ar fi fost sterilă.
   - De ce-ai întârziat? întrebă ea și-i veni imediat să-și muște limba. Pe de o parte nu era interesată. Pe de altă parte, poate că era nepoliticos să întrebe.
   Nu-și dădea seama.
   - Am dus-o pe partenera mea la o programare la doctor, are o grămadă de controale după operație. Are o scolioză gravă și stă în scaun cu rotile de doi ani.
   Mina încuviință fără vorbe. Regreta profund că întrebase. Prea multă informație personală. Slavă Domnului că Bărbatul-cu-Câinele nu continuă să raporteze mai multe despre iubita lui. În schimb, se aplecă și-i dădu câinelui un castron cu apă și-l scărpină scurt după urechi.
   - Cum îl cheamă pe câine?
   Din nou. Neinteresată. Mina nu înțelegea exact de ce tocmai astăzi părea să simtă nevoia să umple tăcerea. Ei nici măcar nu-i plăcea să stea la taclale.
   Dar bărbatului i se lumină chipul.
   - Bosse, spuse el mândru. Are 4 ani.
   Mina nu răspunse. Animalele nu se situaseră niciodată în zona ei de interes.
   Din motive evidente. Lăbuțele lui Bosse erau negre de la atâta mers prin fleșcăraia de afară.
   - Hei, mă bucur să te văd!
   Fata-cu-Delfinul veni la masa cu cafea și zâmbi larg spre Mina. Fata-cu-Delfinul era mereu exagerat de veselă. Ceea ce părea aproape pervers, ținând cont de locul unde se aflau. Mina se făcea vinovată de multe lucruri la întâlnirile astea, dar rar de explozie de optimism. Pe Fata-cu-Delfinul o chema de fapt Anna, dar își primise numele de la tatuajul cu delfin de pe partea din spate a pulpei piciorului, tatuaj pe care i-l arătase Minei de prima oară când se întâlniseră. Mina n-o întrebase pe tânără dacă delfinul mai avea prieteni pe corpul ei, îi fusese teamă că Anna va începe să se dezbrace.
   Chestia e că Mina s-ar fi descurcat și fără să știe de existența delfinului.
   Dar Fata-cu-Delfinul se dovedise a fi de un neașteptat de mare ajutor. Mina îi zâmbi și o salută dând din cap.
   - Mulțumesc pentru pontul de a-l contacta pe Vincent Walder, spuse ea. Șefa mea a acționat imediat.
   Fata-cu-Delfinul radie de bucurie.
   - Deci a ajutat cu ceva?
   - Cred, spuse Mina. Sper.
   Fata-cu-Delfinul radie și mai tare. Minei îi era teamă să nu-și facă rău.
   - Dar l-ai găsit? Pe Vincent Walder? Uau, ce tare! A fost doar o idee din partea mea, nu-l cunosc, dar e atât de tare. Și scuze din nou că am tras cu urechea la ce vorbeai.
   Mina vorbise la telefon cu Julia în pauza unei întâlniri, imediat după ce găsiseră cadavrul din lada cu săbii. După pauză o abordase Fata-cu-Delfinul. La început, Mina ezitase, dar propunerea Annei de a-l căuta pe Vincent fusese fără îndoială o mișcare inteligentă. Nu numai pentru anchetă. Mentalistul recalcitrant îi făcuse toată existența mult mai interesantă în ultima vreme. Mai dificilă, dar mai interesantă. Ea care nu dădea nimănui voie înăuntru. Care nu lăsa pe nimeni să se apropie. Brusc, întredeschisese ușa, și, mai mult, unui străin. Dar atâta vreme cât asta se întâmpla doar în gândurile ei, se simțea în siguranță. Deținând controlul. Pe urmă ar trebui pur și simplu să învețe să vorbească mai încet la telefon.
   Cățelul Bosse termină de băut apă și veni la ea cu limba scoasă. Ea își strânse pumnii încercând să-și țină în frâu dorința de a da înapoi, reuși 3-4 secunde, dar când simți un bot umed pe mână nu-și putu reține instinctul de a face rapid câțiva pași în spate.
   - E foarte cuminte, spuse bărbatul și-l scărpină pe Bosse după urechi.
   Mina văzu bale curgând din colțul botului câinelui, care îi interpretă greșit privirea drept atenție pozitivă și începu să dea bucuros din coadă.
   - Mmm, spuse Mina cu privirea în continuare la Bosse și la lăbuțele lui negre.
   Se lăsă tăcerea din nou. Câinele făcu un pas optimist mai aproape.
   - Mă gândesc la un lup pentru data viitoare, zise Fata-cu-Delfinul.
   Mina uitase că fata e lângă ea.
   - Și la un text cool la care nu m-am hotărât încă. Mă gândesc la Carpe diem. Dar poate e puțin uzat? Deși tot e frumos, gen. Înseamnă trăiește clipa. Și nu despre asta e vorba în toate? Să trăim clipa. Să trăim în prezent. Să fim aici, gen.
   Fata-cu-Delfinul își suflecă mâneca puloverului în stil college și își arătă partea de sus a brațului.
   - Tu știi ce părere am eu despre tatuaje, spuse Mina cu o privire politicoasă. Nu e sigur că acul e sterilizat cum trebuie și nici nu știi cât de curat e tușul...
   - Știu, dar nu e cool? spuse Fata-cu-Delfinul. Te face să simți că trăiești, gen. Că nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Îți dai seama, dacă tot rahatul ăla e infectat? Și intră în tine o bacterie din aia ucigașă. Carnivoră. Care începe încet să-ți mănânce tot brațul.
   - Living on the edge, spuse Mina sec.
   - Da! Bună propunere! Mulțumesc! Clar că ăsta e, Living on the edge! Uau, deci ce tare ești!
   Mina se uita la Fata-cu-Delfinul, în încântarea ei evidentă legată de ceva care chiar nu fusese o propunere, iar acum era puțin spus nesigură cum să continue conversația. Simțea că orice ar spune ar ajunge un text jegos și infectat pe brațul Fetei-cu-Delfinul.
   - E vremea să ne adunăm! strigă o voce de bărbat din ușa sălii.
   Mina mulțumi în sinea ei pentru salvare, zâmbi scurt și se grăbi să intre.

   Kvibille 1982

   - Cum merge? strigă o voce din spatele lui. Ce construiești acolo?
   El închise sunetul, nu auzise că intrase cineva în grajd. Fusese concentrat să taie cu fierăstrăul o scândură în două, fără să iasă așchii. O parte se desprinse și căzu pe jos fără ca el să apuce s-o prindă. O așchie urâtă ieși din scândură atunci când se desprinse. El ridică repede bucata de pe jos și o puse în stivă cu celelalte părți, după care aruncă un cearșaf peste. Cearșaful era pictat cu stele și simboluri misterioase. Majoritatea erau inventate de el.
   Pe urmă se întoarse și se uită la mama lui.
   Mama stătea în ușa deschisă a grajdului, iar soarele serii îi transforma silueta în aur. Trebui să mijească ochii ca s-o vadă.
   - Nu pot să spun ce fac, zise el. Atunci ți-ai da seama despre ce e vorba în numărul de iluzionism. Îți arăt după aia, când e gata.
   O fâșie de lumină căzu pe bancul de tâmplărie când mama se mută din deschizătura ușii și intră. Particule de praf se mișcau încet prin aer. Când soarele le atinse, străluciră ca sclipiciul. Sclipici magic. Mama luă o pensulă de pe banc și flutură cu ea.
   - Măcar pot să te ajut să pictezi? zise ea și făcu o încercare să se uite în spatele lui. Mi se pare în continuare incredibil că poți să construiești toate lucrurile astea singur. Totuși, ai doar 7 ani. Ce alt copil de 7 ani mai face așa ceva?
   - Nu e așa dificil, spuse el. Am început să fac desene. Și sunt meticulos. În plus, altceva nici nu prea fac. Și e mai bine acum ca la început. Dar dacă vrei să ajuți, atunci nu trage cu ochiul până nu termin. Și fără zodii de data asta.
   El arătă plin de înțeles la cearșaf.
   - O să arate ca...
   - Știu, ca Les Vargas, zise ea. Artistul spaniol.
   Ea făcu o mișcare de dans dramatică, despre care el habar nu avea ce trebuia să reprezinte.
   - Las Vegas, mamă, zise el.
   Pe urmă se opri și se uită la ea. Ochii erau limpezi și zâmbeau la el.
   Încordarea pe care o avusese în corp dispăruse. Azi era o zi bună. Dar realiză și că intrase într-o capcană.
   - Mamă, ai... ai glumit, nu? Nu există nimeni cu numele Les Vargas, nu?
   Și-ar fi dorit ca mama să nu facă așa. Îi era greu să-și dea seama când glumeau ceilalți. Ca la școală. Coșmar total. Dacă vara asta ar fi putut ține o veșnicie, să nu mai trebuiască niciodată să plece de acasă! Mama și Jane erau suficiente, era bine cu ele.
   Mama îi făcu ștrengărește cu ochiul.
   - Ai dreptate, spuse ea. Vargas a fost o glumă. OK, Las Vegas să fie!
   Pe urmă ridică pensula ca un avertisment.
   - Dacă mă înveți un truc cu cărțile. Altfel, te alegi cu ceva spaniol.
   El râse. Nimeni nu iubea magia atât de mult ca mama. Aproape mai mult decât el. Dar o înțelegea. Când făcea magie, problemele dispăreau. Banii se puteau dubla. Lumea devenea altfel pentru o clipă.
   Totul era posibil din nou.
   Se întoarse și se uită la stiva de scândură. Vedea cu ochii minții cum puteau fi îmbinate într-un fel pe care doar el îl știa. De acolo avea să iasă o ladă. Și din acea ladă putea să scoată prin magie orice.
   Orice o bucura pe mama.

   Zăpada fleșcăită lipăia sub bocancii lui Vincent, în timp ce trecea prin parc.
   Mina îl sunase și-i spusese că trebuie să vorbească, iar el propusese să se vadă la o plimbare, în pauza de prânz, prin Parcul Rålambshov. Parcul cel mare se afla la o distanță ușor de parcurs pe jos, față de Palatul Poliției, așa că ea nu trebuia să lipsească prea mult timp de la birou. În același timp, era un risc mic ca să-i observe cineva acolo.
   Așa se gândise el. Dar acum, o tânără într-o geacă de fâș bleu stătea pe alee, la câteva zeci de metri, și se holba la el. Probabil îl recunoscuse de la televizor și nu știa dacă să-l salute sau nu. El o ajută făcându-i cu mâna. Ea răspunse prin a se întoarce și a pleca de acolo. Nu puteai să câștigi mereu.
   Măcar vremea era de partea lui. Soarele strălucea, iar pe porțiunile mari cu iarbă, câinii se jucau cu stăpânii lor. Pe străzile din oraș se topise mare parte din zăpadă, dar în parc mai rămăseseră pete din loc în loc. Cinci câini, cinci stăpâni. Cinci și cu cinci fac zece. Imparul devenea par.
   - La mulți ani, auzi o voce în spatele lui. Mulți ani trăiască.
   El se întoarse și o văzu pe Mina. Ziua de naștere. A naibii Wikipedia. Să sperăm că nu avea și un cadou. Sau că voia să-l îmbrățișeze.
   - Hai să nu vorbim despre zile de naștere, zise el distant.
   Un mic zâmbet se zări pe buzele Minei, dar doar o secundă, după care ea redeveni rezervată, cum era de obicei.
   - Avem un caz nou. Sau mai exact, unul vechi.
   Îi întinse două poze. Cea de deasupra era un selfie de pe Instagram, scos la imprimantă. O tânără fericită dădea noroc cu camera. La masa din spatele ei, se zăreau prieteni și un morman de cadouri. Ale dracu’ zile de naștere.
   - O chema Agnes Ceci, spuse Mina. Cam 20 de ani. Împărțea apartamentul din oraș cu cineva, tatăl ei e în Arvika, iar mama, decedată. Cazul a fost clasificat drept sinucidere.
   Vincent se uită la următoarea poză. Tresări. Un corp gol pe o masă din oțel inoxidabil. Poza era tăiată în zona capului.
   - Tot ea e. Uită-te la coapsă.
   Vincent se uită la inciziile bine conturate fără probleme. Nu voia să se uite la poză mai mult decât era necesar.
   - Așa cum vezi, și ea e marcată cu o cifră. Dar cum cadavrul ciopârțit din cutie e marcat cu cifra 3, credeam că o victimă anterioară ar trebui marcată cu cifra doi. Că ucigașul urmează numărătoarea, într-un fel. Dar Agnes e, așa cum vezi, marcată cu un 4 roman. Ca și cum deja a ucis 4 persoane.
   Vincent se opri brusc.
   - O victimă anterioară, ai spus? întrebă el. Adică a murit înaintea femeii cu săbiile?
   Mina încuviință și se cuprinse cu brațele când se opri și ea. Geaca ei roșie nu prea ținea de frigul care o pătrundea, în ciuda soarelui. Vincent se gândi.
   Un patru și un trei. Cifre în ordine. Cifre în numărătoare inversă. Era un suport statistic mediocru până una-alta. Deoarece, cu cât sunt mai multe cifre, cu atât e mai mare plaja de unde alegi și rezultatele mai credibile. Dar intuiția îi spunea că are dreptate.
   - Ți-e frig? întrebă el politicos.
   - Nu. Iubesc frigul, răspunse ea scurt.
   El văzu că ea vorbește serios.
   - Mă pot înșela, spuse el. Dar nu cred că veți găsi cadavre marcate cu 1 și 2. Nu încă.
   Mina se uită la el încruntată.
   - Cred că e o numărătoare inversă, lămuri el. Crima 1 și crima 2 nu s-au petrecut încă. Înțelegi? Patru, trei, doi, unu - și poate chiar și zero.
   - De ce crezi asta? întrebă Mina și se holbă îngrozită la el. Adică mai pot avea loc până la trei crime?
   - Dacă nu-l oprim pe ucigaș, spuse el și începu să meargă. Nu pot găsi vreun alt motiv pentru o ordine inversă a numerelor decât acela că e o numărătoare inversă. De morți. Nu văd niciun tipar sau combinație care să se potrivească mai bine. Dar există o altă întrebare, la fel de importantă, pe care trebuie să v-o puneți.
   - Să ne-o punem, vrei să spui. Și care e întrebarea?
   - E numărătoare inversă la ce? Ce se întâmplă când se ajunge la zero?
   Mina tăcu o clipă.
   - Dar e bolnav de-a dreptul.
   Vincent aprobă dând din cap.
   - Nu sunt sigur, să știi. Cu doar două victime ca bază e doar o bănuială, până una-alta.
   - Apropo, și ea avea un ceas cu geamul spart, care rămăsese fix la ora 14, spuse Mina.
   El scoase un mormăit ca răspuns și continuară să meargă tăcuți. El ar fi vrut să propună să intre să se încălzească la una din cafenelele de pe malul de nord al lacului, Norr Malarstrand, dar Mina părea mulțumită cu parcul, în ciuda frigului. Vincent își frecă mâinile băgate în mănușile cu un deget și încercă să-și ordoneze gândurile.
   - Îmi place când e frig, spuse Mina. Simt că e atât de... curat. Că parcă nimic murdar nu poate supraviețui.
   - În afară de criminalul vostru care umblă liber, zise el. Chiar e murdar. Cea nouă cum a murit? Sau, de fapt, cea de dinainte, cea de pe bancă?
   - Împușcată în față, spuse Mina, iar Vincent se strâmbă automat. Nu trebuie să-ți faci griji, n-am mai adus și alte poze. Dar nu pricep de ce ucigașul vrea să arate la ce oră s-au petrecut crimele. Mă refer la ceasurile sparte. Nu e chiar aceeași oră pentru amândouă, dar aproape.
   Înainte ca Vincent să apuce să răspundă, un frisbee trecu prin aer la niciun metru de ei, cu un doberman negru după el. Câinele făcu un salt, prinse frisbee-ul între colți și ateriză exact la picioarele Minei și ale lui Vincent.
   Dobermanul se uită fericit la ei. Pe urmă fugi în aceeași direcție de unde venise.
   - Nu-mi plac câinii, zise Mina.
   Vincent se uită după cel care dispăruse cu prada. Prinsă în colți.
   - Bullet catch, zise el.
   - Ce?
   - Cea împușcată. Și ăsta e un număr clasic de iluzionism, exact ca Sword box. Sau mai mult un truc decât o iluzie. Există de foarte mult timp, probabil de la finele secolului al XVI-lea. Prima descriere detaliată există într-o carte din 1631, scrisă de reverend Thomas Beard. Cineva din public semnează un glonț. Glonțul e băgat într-un pistol și tras spre magician sau ajutorul lui. Care tresare și arată că a prins glonțul cu dinții. Sau, în variantele de la început, în mână.
   - Cum poate fi asta un truc de magie? Sună oribil.
   - Pentru că toți știu că nu poți prinde un glonț cu dinții, plus că nimeni care e în deplinătatea facultăților mintale nu ar trage de fapt cu un pistol încărcat chiar spre artist. Deci întrebarea e: dacă știm că nu e pe bune, atunci cum fac? Răspunsul e că e magie. Un truc foarte nepotrivit, din punct de vedere politic, ca să fie făcut astăzi. Și foarte periculos, există documentate 12 cazuri de decese. Primul dintre ele, chiar al celui dintâi magician cunoscut a fi făcut trucul, un domn De Couleu, din Lorraine. A murit în 1613. Spectatorul care a primit pistolul să tragă s-a enervat și l-a omorât. În mod ironic a făcut-o chiar cu pistolul folosit în truc.
   Mina lovi cu piciorul într-o grămadă mică de zăpadă.
   - În toate numerele de magie e vorba despre a te preface că omori pe cineva? întrebă ea.
   - Destul de mult, de fapt.
   El își drese glasul.
   - În tot iluzionismul scenic clasic este vorba în principiu despre a omorî sau schilodi o femeie, de exemplu prin a o tăia cu fierăstrăul, despre a muta bucăți de corp, despre a băga săbii în ea, totul pentru ca la final să se arate că ea e teafără. Faptul că sunt aproape mereu femei nu e întâmplător. Explicația e de obicei că ele sunt mai subțiri și mai elastice decât bărbații și prin urmare încap mai ușor în lăzi. Dar nu știu.
   - Femeile sunt deseori victimele chiar și în realitate, mormăi Mina pe un ton sever.
   Se aplecă și adună zăpada udă cu mănușile și începu să-i dea forma unui bulgăre.
   - Eu cred că motivul se află în principal în misticism, spuse Vincent și se opri. Femeia poate da viață. De aceea e mai tragic dacă o femeie e victima într-o poveste. Din punct de vedere pur simbolistic, nu este ucisă numai ea, ci chiar existența umanității, pe care o reprezintă. Eu cred că subconștientul nostru înțelege asta pe undeva. Bărbații sunt mai... interschimbabili. Iar când e vorba de realitate, atunci, da. Un mod de a face față la ceea ce nu poți atinge e, firește, să-l distrugi.
   - Deși să te faci că iei viața cuiva nu sună a magie, așa cum văd eu lucrurile, spuse ea. Dacă trecem peste aspectul foarte, misogin. Dacă eu bag o sabie în cineva și pe urmă arăt imediat că acea persoană nu e rănită, atunci am arătat doar că sabia a fost fake. Cine e impresionat de asta?
   Se ridică cu un bulgăre de zăpadă perfect rotund în mână. Bineînțeles că nu l-ar fi făcut mediocru.
   - Din nou, pierzi din vedere aspectul simbolistic, spuse Vincent și se dădu mai în spate cu grijă, cu ochii la bulgărele de zăpadă. Dacă eu tai în două cu fierăstrăul pe cineva, atunci iau viața acelei persoane, nu? Ca mai apoi să arăt că persoana e vie și nevătămată înseamnă, cu alte cuvinte, că eu am înviat-o din morți. Această magie e demonstrată de iluzionismul clasic, oricât de stupid ni se pare nouă că este astăzi. Puterea asupra morții și a vieții. Și cu o femeie ca ajutor, puterea devine, în plus, putere asupra divinității.
   El se uită discret la ceas. Pauza de prânz a Minei se terminase de mult.
   Spera ca ea să nu-și fi dat seama de asta. Continuară să meargă și ajunseră curând la tufișurile de pe malul apei. Vapoarele care erau de obicei la debarcader încă nu veniseră, iar apa strălucea nestingherită. Vincent trecu mâna peste frunzele tufișurilor. Picături de zăpadă topită se prinseră de mănuși.
   - Deci noi căutăm pe cineva care are complexul lui Dumnezeu? spuse Mina. Cineva care doar a luat magia prea în serios și le-a omorât pe bune? Asta e evaluarea ta profesională asupra persoanei pe care o căutăm? Cineva înnebunit după putere, care vrea să se joace de-a Dumnezeu?
   - Deloc. Cele două victime pe care le-ați găsit nu sunt niște numere de iluzionism care au dat greș. Le lipsește ultimul pas, învierea, intenționat. Eu cred că noi căutăm pe cineva nebun de-a dreptul. Și totuși nu tocmai.
   Mina se uită la el cu fruntea încrețită.
   - Credeam asta deja. Aici e cineva a cărui personalitate pe de o parte îi permite să fie suficient de rațional ca să construiască cutii, să planifice răpiri și să lase mesaje criptate, continuă el. Pe de altă parte, e suficient de dezechilibrat ca să acționeze agresiv-impulsiv. Niciuna dintre crime nu pare să fi fost executată cu precizie chirurgicală. Pregătirile, da. Dar nu fapta în sine.
   - Deși crima din ladă trebuie totuși să spunem că a fost făcută cu o anumită precizie, nu?
   - Da, absolut. Dar dă sentimentul că cineva e meticulos, mai degrabă decât priceput. Și simt și o anumită lipsă de distanțare. Există sentimente puternice aici și, scuze, dar trebuie să întreb, pentru ce e bulgărele de zăpadă?
   - Pentru cazul în care se întoarce câinele, spuse ea cântărind în mână bulgărele mare.
   Vincent încercă să nu pară afectat. Dar cuvintele Minei treziseră gânduri care nu erau binevenite în viața lui. Gânduri despre magie și moarte. Palme transpirate.
   Trebuia să se adune.
   Vincent duse mănușa la obraz și presă pe piele picăturile reci din tufișuri.
   Speră ca ea să nu observe ce face. Dar avea nevoie să poată gândi limpede.
   - Singurul lucru pe care-l putem face chiar acum este să încercăm să împiedicăm următoarele 2 sau 3 crime, spuse el. Indiferent ce cred despre mine colegii tăi. Nu-mi place că ucigașul ne spune că se va întâmpla iar, prin numărătoarea asta inversă. Dar chiar asta e situația acum. Și nici nu avem nimic altceva pe care să mergem. Deja m-ai implicat emoțional în toate astea. Ținând cont că cele două au fost descoperite la un interval de doar o lună între ele, nu cred că avem mult timp la dispoziție. Și...
   Ezită.
   - Aș vrea să văd locul unde a fost găsită lada, spuse el.
   - A fost deja cercetat de tehnicienii criminaliști. Locul nu mai e împrejmuit. E extrem de improbabil că acolo mai există ceva care să nu fi fost documentat.
   - Tot aș vrea să-l văd. N-am mai făcut până acum un asemenea profil, dar cred în chestia asta de a merge pe urmele criminalului. De a încerca să simt nu numai cum sau de ce a acționat, ci și unde. Tu ai fost în acel loc?
   - Nu. Peder a fost acolo când s-a făcut descoperirea. Dar... Dar bănuiesc că-l pot ruga să meargă cu noi acolo. Cred că o să fie OK. El e puțin ca un labrador, îi iubește pe toți. Chiar și pe mentaliști.
   - Mulțumesc, spuse el.
   Tânăra în pufoaică se întorsese brusc. Stătea puțin mai încolo, în spatele Minei, în continuare la distanță prea mare ca el să vadă cine e. De data aceasta ea îi făcu cu mâna. El se prefăcu că nu observă. Poate că era nepoliticos, dar voia să se concentreze asupra Minei.
   - Te-am implicat emoțional, zici? zâmbi ea și aruncă rapid în el cu bulgărele de zăpadă ud. Ce bine!
   Bulgărele îi nimeri brațul cu un sunet fleșcăit și căzu pe jos.
   - Și eu cred la fel, spuse el. Sau, adică, ancheta e...
   Cuvintele se stinseră în timp ce o privi în ochi. Nu știa nimic despre viața personală a Minei. Putea să numere pe degetele de la o mână de câte ori o întâlnise. Cu toate astea îi simțea prezența atât de firească. Atât de simplă.
   Chiar și atunci când nu se vedeau, ea era acolo, pe fundal, în același mod firesc precum oxigenul pe care-l respira sau sângele care-i circula în corp, fără să se gândească la asta. Nu așa relaționa el cu oamenii noi. Din contră.
   Putea să dureze ani până să dea drumul înăuntru cuiva, iar ea părea la fel.
   Dar cu Mina era diferit. Se simțea deja foarte comod în prezența ei.
   Mina era...
   Sângele care-i circula prin corp.
   Cum de nu se gândise la asta. Asta era diferența dintre el și un polițist adevărat.
   - Auzi, cea care a fost clasificată drept sinucidere, spuse el.
   - Agnes? Agnes Ceci.
   - Da, exact. Agnes. Avea urme de substanțe în corp?
   Mina se uită fix la el.
   - Ceva m-a deranjat la materialul legat de ancheta lui Agnes. Acum știu ce e, spuse ea.

   Era vreme frumoasă azi. Soarele strălucea și zăpada începuse să se topească. El iubea vremea frumoasă. El iubea până și ploaia. Și exact după ce ploua. Când mirosea atât de curat. Ca atunci când mama și tata tocmai spălaseră așternuturile pentru pat. Lui îi plăceau așternuturile proaspăt spălate. Lui îi plăceau mama și tata. Lui îi plăcea să-i placă, pentru că atunci când îi plăcea, simțea bucurie în stomac, așa cum îi plăcea lui.
   Câteodată îl durea stomacul. Asta nu-i plăcea. Nu se întâmpla prea des. Dar când îl durea, îl durea mereu foarte, foarte tare. Mama și tata ziceau că e din cauză că a mestecat chestii pe care nu trebuia să le mestece. Iar el știa de fapt că ei au dreptate, dar lui îi plăcea să mestece chestii. Să simtă un gust nou, un sentiment nou în gură, să simtă chestii noi pe care nu le mai încercase cu limba, să le ruleze prin gură. Într-un fel, nu se putea abține.
   Iubea asta aproape la fel de mult cum iubea să tragă cu praștia. Dar doar aproape.
   - Bună, Billy! strigă el vesel.
   Se aplecă și-l salută pe micuțul cocker spaniel cu care se întâlnea aproape zilnic când ieșea afară. Câinele sări plin de entuziasm și vru să-l pupe pe față. Îl lăsă. Era așa de drăguț. După ce-l scărpină pe Billy puțin după urechi, îi mulțumi stăpânului câinelui, așa cum făcea mereu, și continuă spre marginea pădurii. Să mulțumești era important. Mama spunea asta deseori, dar era bine, fiindcă el uita ușor.
   Ajuns la marginea pădurii pipăi cu mâna în spatele unei buturugi mari.
   Sticlele lui de plastic erau tot acolo. Uneori dispăreau. Atunci însemna că cineva le furase. Nu-i plăcea când cineva îi fura sticlele de plastic, dar el n-avea voie să le țină la el în cameră, așa că singura soluție era să le ascundă aici.
   Meticulos și cu grijă, le așeză pe buturugă. Trei pe fiecare rând. La exact aceeași distanță. Pe urmă merse cu spatele până găsi locul pe care-l marcase. Cincizeci de pași mai încolo. Locul devenise noroios. Era bine că-și luase cizmele. Era important să se antreneze din exact același loc și exact de la aceeași distanță. Altfel cum să știe dacă a devenit mai bun?
   Pietrele cu care trăgea erau atent selecționate. Putea să stea întins ore în șir pe aleea cu pietriș din fața casei, ca să caute pietrele care se potriveau exact. Pe unele obișnuia să le bage și în gură. Iubea să le sugă, iubea sentimentul de piatră aspră în gură. Pietrele pe care le scoase acum erau cele mai bune pe care le avea. Favoritele. Le cântări în mână, ca să aprecieze greutatea. Luă una din ele, una care, la soare, sclipea puțin.
   Scoase praștia din buzunarul din spate. Se vedea că fusese îndelung întrebuințată, lemnul era tocit și deteriorat, dar așa voia el să fie. Praștia se formase după mâna lui. Era ca și cum ei deveniseră una, el și praștia, de îndată ce punea mâna pe ea. Puse cu grijă piatra în catapultă. Închise un ochi, ținti... și trimise piatra. Nimeri impecabil, exact în mijloc, sticla care se răsturnă elegant pe spate.
   - Bravo! Frumos!
   El tresări. Nu văzuse că a venit cineva. Dar se bucura de public. Era mai interesant să tragă când se uita cineva.
   - Dar ia uite la asta! zise el și se întinse fericit când puse următoarea piatră în catapultă. Acum o să nimeresc capacul!
   Închise iar un ochi, ținti. Trase. Piatra nimeri exact în capacul verde-deschis, iar sticla căzu drept pe spate.
   - Uau! Ce bun ești!
   Primi aplauze. El iubea aplauzele. Îi dădeau furnicături în tot corpul. Luă o a treia piatră. Se grăbi să țintească și să tragă. Voia să profite de ocazie, cât încă se uita cineva, curând se va antrena iar singur, niciodată publicul nu rămânea prea mult. A treia sticlă căzu pe spate la fel de frumos ca primele două.
   - Chestia asta necesită un premiu! Trebuie să fii campion mondial la asta! Vino! Am mașina acolo. Cred că am în ea un premiu pe care-l poți primi!
   Tot corpul i se încălzi de bucurie. El iubea premiile. Dar toată viața lui nu câștigase absolut niciunul. Ar fi vrut mult. Dar nimeni nu dădea premii unuia ca el.
   Merse bucuros. Mașina era mare. Bun. Atunci poate era un premiu mare.
   La fel de mare ca animalele acelea uriașe de pluș pe care nu le câștiga niciodată la Grona Lund. Dacă era un cadou la fel de mare!?
   - Intră, în spate de tot, o să vezi premiul acolo. O să știi care e când o să-l vezi.
   Inima îi bătea cu putere când intră în mașină. În sfârșit. Un premiu. Un premiu mare și foarte, foarte frumos.

   Milda Hjort simțea cum anxietatea îi sfâșie pieptul.
   Ridicase telefonul de mai multe ori ca să sune, dar în loc de asta rămăsese pe scaun în spatele biroului, cu telefonul în mână. Peste 25 de ani de meserie. Și era aproape sigură că făcuse puține greșeli. Simțea responsabilitate atât pentru victime, cât și pentru familiile lor, simțea că meritau să primească răspunsul pe care-l așteptau. Avea și responsabilitatea de a da poliției și sistemului juridic instrumentele de care aveau nevoie, ca ei să-i poată pedepsi pe cei care comiseseră faptele de care se ocupa ea.
   Dar lucrurile fuseseră cu susul în jos de la o vreme. Nu la serviciu. Ci acasă, acolo viața se agitase puternic. N-ar fi crezut că va permite ca asta să-i afecteze munca. Totuși, acum avea negru pe alb că haosul de acasă se furișase și aici. Ea făcuse o greșeală. O mare greșeală.
   Milda se întinse după fotografia de pe birou. Unul din puținele obiecte personale pe care le avea la birou. Ea credea în ordine și disciplină. Acasă adoptase complet metoda KonMari și aruncase toate lucrurile care nu erau necesare sau care „nu o bucurau când punea mâna pe ele“. După divorț, se ocupase în principiu singură de copii, de peste 15 ani, așa că fostul ei soț abia dacă avea ceva de obiectat la adresa ordinii stricte.
Poza cu copiii era făcută cu câțiva ani în urmă. O plajă din Falkenberg, când fuseseră în vizită la sora ei. Vera și Conrad erau bucuroși, bronzați, cu părul puțin prea lung și pistruii care amândurora le ieșeau în fiecare vară.
   Cât fuseseră copiii mici, ea obișnuia să dea nume pistruilor. În fiecare zi alte nume. Copiilor le plăcea asta. Sigur că nu fusese mereu ușor să poarte responsabilitatea principală asupra lor și în același timp să pună energie și pasiune în jobul ei.
   Tatăl lor se străduia și el cât putea. Cât i se părea potrivit. Dar ea ar fi preferat să nu facă nimic. Era destul de evident de ce Conrad era atât de problematic. Ea avea de gând să facă tot ce-i stătea în putință ca să aibă grijă ca el să nu ajungă ca tatăl lui, care nu mai muncea fiindcă era trubadur la barul acela suedez obscur din Las Playas în Gran Canaria.
   Dar ea se descurcase într-un fel. Oricum, așa credea ea.
   O duceau bine, ea și copiii. Aveau ce le trebuie.
   Acum, privind în urmă și având toate răspunsurile, își dădea seama că ea poate tot nu fusese de ajuns. Sau poate fusese doar întâmplarea. Loteria genetică. Nu fusese ușor. Luase timp. Furase concentrare. Multe nopți nedormite, când umblase pe afară să-l caute pe Conrad. Când pe urmă se dusese la serviciu, luând cu ea neliniștea și lipsa de somn, pierduse privirea ageră, atât de necesară în munca ei și de care era atât de mândră.
   Nu existau scuze. Greșeala era a ei.
   Doar a ei.
   Ridică telefonul din nou pentru a forma numărul, când un ciocănit la ușă o întrerupse. Ea își drese glasul.
   - Intră. 

 ...............................................