Ucigașul perfect, Arthur Williams

           Cum eu însumi sunt un ucigaș perfect, am citit cu mult interes declarația făcută recent de un celebru critic de romane polițiste.

   Acesta afirmă că cele mai bune povestiri polițiste sunt acelea în care se insistă mai puțin pe „De ce?” decât pe „Cine?” și „Cum?”. Este reconfortant să constați că, și în domeniul ficțiunii, caracterul unui ucigaș este socotit demn de o judecată aprofundată. Odinioară, se acorda prea multă importanță descoperirii identității unui ucigaș și mijloacelor folosite pentru a-l înhăța. Pe de altă parte, nu cred că e o pierdere de timp să afli „Cum?”, pentru că, în fond, este metoda întrebuințată pentru a revela individul. Mai mult, aceasta permite să se afle dacă ucigașul va deveni celebru lăsându-se spânzurat sau va ști să-și păstreze anonimatul.

   Mi-ar plăcea, de asemenea, să adaug că noi, ucigașii, nu comitem totdeauna greșeli. Această credință s-a născut din faptul că singurii ucigași descoperiți de poliție sunt cei care au făcut erori. Cei mai mulți dintre noi suntem foarte competenți.

   Mai toți oamenii își închipuie, greșit, că un asasin diferă de un om obișnuit. E descris prea des în termeni excesivi, ca „monstrul normal” sau „brută nesimțitoare”. Asemenea idei melodramatice sunt departe de adevăr. În fapt, un asasin este o ființă normală, care e suficient de curajoasă pentru a pune în practică acest adagiu: „Fiecare pentru sine”.

   Deci, am decis să public această relatare a experienței mele de ucigaș pentru a face un serviciu autorilor de romane polițiste. Și cum am norocul de a fi destul de inteligent, pot să spun această poveste fără a mă teme de consecințe neplăcute.

   Trebuie să mărturisesc că, atunci când am ucis-o pe Susan Braithwaite, nu nutream nicio dușmănie față de ea. Și totuși, unii ar putea să creadă că aveam motive întemeiate pentru a o urî.

   O iubisem foarte mult cândva și m-aș fi căsătorit cu ea dacă n-ar fi avut stupiditatea să-l prefere pe Stanley Braithwaite. Mă consider o ființă evoluată, așa că știam dinainte că ea își pregătea propriile funeralii măritându-se cu acest bogătan.

   Probabil mă atrăsese feminitatea ei sau, din nefericire, această feminitate erau subjugată de aspectul viril al lui Braithwaite, un mocofan solid care poseda acel soi de inteligență care te ajută să reușești. Moștenise o oarecare sumă de bani și, grație genului de afaceri pe care îl frecventa, reușise să o fructifice. Își asigura venituri frumoase jucând la bursă: nu întrebuința metode hazardate de speculator, ci din acelea, mai puțin spectaculoase, de capitalist.

   Dovedi ce fel de om era cu prilejul acelui boom senzațional al Bursei din Johannesburg, când se descoperi aur în statul liber Orange. Într-adevăr, el se mulțumi, blazat, cu mici câștiguri, în pofida valului de optimism care făcea ravagii pe piață. Putu astfel să adune și să consolideze o avere frumoasă și când, inevitabil, veni recesiunea, banii săi erau, aproape în întregime, lichizi. Pe când numeroși oameni erau afectați de criză, el cumpără liniștit acțiuni căzute la zero. Și când reapăru fireasca perioadă a vacilor grase, își dublase capitalul. Ce bărbat remarcabil!

   Când îl prezentai, Susan se arătă foarte sensibilă la impresia de succes ce o emana. În adevăr, o sedusese atât de bine, încât plecară împreună, cu avionul, în Europa, punând astfel capăt logodnei noastre.

   Speram să n-o mai revăd.

   Optsprezece luni mai târziu, cineva bătu la intrarea de serviciu, mersei să deschid și o găsii în prag pe Susan, cu valiza în mână.

   Se instală confortabil pe divanul meu și-mi spuse povestea ei. Nu eram prea surprins de dezvăluirile ei. Siguranța masculină a lui Braithwaite, pe care ea o preferase modestelor mele calități intelectuale, degenerase rapid într-un egoism sordid. Se arătase tiranic și, când nu mai putu suporta lipsa lui de sensibilitate, ea îl părăsi și reveni la mine; era sigură că îi voi veni în ajutor în amintirea trecutului.

   Susan nu remarcă deloc absența entuziasmului meu.

   Mărturisesc că eram foarte plictisit. După ce plecase, ea nu mai conta în viața mea și mă consacrasem în întregime ameliorării fermei mele de păsări. Aceasta putea să funcționeze fără ajutor din afară, căci, datorită mașinilor, puneam în acțiune, singur, toată treaba. Îmi plac păsările de curte și totdeauna am preferat să mă ocup eu însumi de ele.

   Venirea Susanei îmi dădea peste cap modul de viață. Știam că trebuie s-o distrez; în alți termeni, să abandonez o parte din munca mea, care, fără să fie cea mai importantă, rămânea totuși esențială. Obiceiurile mele erau afectate și trei mii de pui de găină riscau să înghețe sau să contacteze o boală oarecare.

   Din nefericire, nu puteam să găsesc nicio scuză valabilă pentru a nu-i veni în ajutor. Pe deasupra, își calculase bine ora sosirii: eram obligat s-o găzduiesc peste noapte, căci în sat nu avea unde să doarmă, iar primul tren spre Johannesburg pleca a doua zi dimineața. Știam că o noapte petrecută sub același acoperiș ar fi spart definitiv gheața dintre noi și că mi-ar fi fost practic imposibil s-o mai trimit înapoi.

   Recunosc că fusesem foarte îndrăgostit de ea odinioară și, în timpul acestei crize de nebunie, îi promisesem că poate oricând conta pe ajutorul meu, dacă avea nevoie. Mă socotesc o persoană de cuvânt. Și nu puteam suporta gândul că ar fi povestit tuturor amicilor că eram un sprijin nesigur.

   Nu mă puteam gândi la nimic altceva, în vreme ce ea îmi povestea la ce cruzimi o supusese soțul ei. Deodată, îmi dădui seama cu spaimă că, în mintea ei, socotea că mi-a câștigat simpatia. După frânturile de frază pe care le percepeam, pricepui în ce manieră dorea ajutorul meu și spaima crescu.

   Micile mele economii aveau să se topească în mâinile avocaților; viața mea confortabilă și plăcută va fi tulburată; pacea viitorului meu - amenințată de complicații. Pe scurt, întreaga mea existență, atât de bine ordonată, va fi complet bulversată.

   Mânia urca în mine și-mi spuneam: „O să-i sucesc gâtul cu plăcere”.

   Or, în clipa strangulării, îmi dădui seama că e al dracului de greu.

   Nu îndrăzneam s-o înfrunt frontal, așa că trecui în spatele divanului pentru a o sugruma. Fu șansa mea fiindcă putui astfel să-i mențin capul și gâtul contra mobilei, nescăpând deloc priza atunci când începu să se zbată, să mă lovească și să încerce să respire. De asemenea, când rezistența îi era aproape învinsă, aveam o poziție atât de confortabilă, că nu avusei deloc nevoie să mă odihnesc și mă mulțumii să aștept liniștit să moară.

   Fața sa violacee, limba ce atârna ofereau un spectacol destul de dezgustător care contrasta cu expresia însuflețită de mai înainte. Părul strălucitor își pierduse reflexele albastre pentru a lua o culoare ternă și lipsită de viață. Astfel, vederea corpului Susanei nu mă afecta prea mult.

   După ce m-am asigurat că Susan e moartă, îi vârâi limba în gură și începui să mă ocup de cadavru în maniera sugerată de lecturile referitoare la dificultățile pe care le întâmpinau ucigașii în asemenea cazuri.

   Mă pusei pe treabă chiar în acea noapte. Bineînțeles, nu era o urgență - trecură zile și săptămâni până la deschiderea unei anchete serioase - dar doream să-mi pun imediat teoriile în practică.

   A doua zi dimineața, mă trezisem devreme și mă ocupam de treburile fermei.

   Trei săptămâni mai târziu, John Theron, inspectorul poliției locale, veni să mă vadă. Voia să afle ce știam despre o anume doamnă Braithwaite.

   John Theron, inspector de poliție, nu avea nimic de-a face cu Johnny Theron, pe care îl întâlneai în afara serviciului.

   Ultimul, când era bine dispus, executa, spre marea bucurie a asistenței, un număr de tir în cel mai grozav stil Far West, în curtea localului. Un adevărat campion! Se apleca puțin, trăgea cu o precizie uimitoare, cu câte un revolver la nivelul șoldurilor, și privea, cu un aer războinic, la stânga și la dreapta. Apoi, după tragere, scuipa pe țevile revolverelor, pentru a le răci, spunea el, ca un adevărat cowboy înconjurat de lași jalnici.

   Dar inspectorul poliției sud-africane, John Theron, este un polițist priceput și inteligent, care-și ia în serios meseria. Și am înțeles, din felul în care mă chestiona, că n-avea nicio îndoială în mintea sa: știam ceva lucruri despre doamna Braithwaite! 

   Se semnalase dispariția ei și i se urmărise traseul până la ferma mea, eram sigur de asta, și iată de ce hotărîi să-i câștig încrederea lui Theron.

   În câteva cuvinte, îi povestii despre legătura de odinioară cu Susan. Adăugai că venise să mă vadă într-o seară, cu 3 săptămâni înainte, și că plecase în aceeași noapte.

   Firește, mă întreabă despre alte detalii: voia să știe pentru ce nu anunțasem poliției vizita ei, căci, după ziare, aș fi văzut-o a doua zi după dispariție.

   - Nu citesc niciodată ziarele, i-am răspuns, și, admițând că aș fi luat cunoștință de articol, n-aș fi semnalat vizita sa fiindcă fugise de la soț... Dorea să-i vin în ajutor, dar am refuzat. Ne-am certat și ea s-a mâniat atât de tare, încât a părăsit casa lăsându-și aici pălăria, mănușile și valiza. Habar nu am unde plecase. E fără valiză și nu știu nici măcar dacă și-a luat poșeta.

   Atunci, Theron a cerut să examineze valiza Susanei. I-am dat-o. Nu era închisă cu cheia.

   A deschis-o. Găsi o tașcă maro conținând ceva bani, o pereche de cercei, un inel cu diamant, câteva chei separate, una potrivindu-se la valiză, și farduri. Scotoci minuțios bagajul și mă întrebă în continuare cum era îmbrăcată doamna Braithwaite în acea noapte.

   Această întrebare venise mai curând decât mă așteptam și răspunsul fu cel pe care îl pregătisem: făcui o descriere vagă și neînsemnată a veșmintelor pe care le plasasem cu prudență la loc sigur 3 săptămâni mai devreme. Totul cu un aer perfect sincer.

   În realitate, deschisesem valiza cu una din cheile găsite în tașcă și special n-o închisesem la loc pentru a rezolva problema încuietorilor. Purtasem mănuși pentru a ambala veșmintele, pantofii etc., căci nu aveam intenția să las amprente și să comit greșeala tradițională.

   Theron ascultă cu atenție descrierea pe care o făcui toaletei Susanei, apoi scoase din valiză rochia care, vizibil, nu era nouă. Mă întrebă dacă nu era purtată de doamna Braithwaite în acea seară. Bineînțeles, răspunsei: „Nu”. Dacă o văzuse cineva pe Susan cu ocazia vizitei ce mi-o făcuse, descrisese cu siguranță această rochie. Astfel, descrierea lui corespundea mai mult sau mai puțin cu a mea.

   După ce îmi mai puse câteva întrebări neimportante, inspectorul Theron plecă luând valiza, pălăria și mănușile.

   Trecură câteva zile până când poliția reveni.

   Într-o seară, ieșii în sat pentru a bea un pahar, gândindu-mă că-l voi întâlni pe Johnny la cafenea. Însă nu-l văzui în seara aceea.

   Eram convins de mult că-l voi reîntâlni. Drumul Susanei se încheia la mine și asupra acestui loc urma poliția să-și concentreze eforturile. Cel puțin până găsea un motiv să dibuiască în altă parte.

   Theron reveni o săptămână mai târziu. Era însoțit de agentul Barry.

   Acest tânăr, cu chelie prematură, o curtase și o cucerise pe Renee Otto, frumoasa satului, prezentându-se totdeauna cu casca pe cap. Cel puțin aceasta era versiunea pe care satul o colporta.

   Pentru a dirija pe Theron, Barry și întreaga afacere, fu repartizat, de la cartierul general al Poliției din Johannesburg, inspectorul Ben Liebenberg.

   Singurele cuvinte pe care Theron le pronunță în acea dimineață fură:

   - Domnule inspector, vă prezint pe domnul Williams.

   Luai notă de prezentare și-l întrebai pe inspector ce puteam face pentru el.

   Era un bărbat înalt și elegant, care semăna mai mult cu un actor decât cu un detectiv. Apoi aflai că era un bun pregătitor de cocteiluri.

   Am aflat acestea de la Theron, mai târziu, la un pahar. Îmi vorbi de asemenea despre „mamba verde”, băutură născocită de Ben Liebenberg, mai primejdioasă decât, se spunea, cei mai periculoși șerpi.

   Inspectorul Liebenberg se scuză că mă deranjează, dar mă întrebă dacă poate arunca o privire prin casă. Doamna Braithwaite fusese văzută venind la mine, însă, după aceea i se pierduse urma. De asemenea, el ar fi mulțumit dacă putea să se asigure că nu se ascunde la fermă.

   În vreme ce agenții studiau topografia casei și a fermei, le explicai că înzestrasem aceste construcții cu tot confortul necesar pentru a nu avea nevoie de ajutor din afară. Le arătai rezervele de cărbune, care se adunau din exterior și comunicau cu soba printr-o deschizătură pătrată. Sub bucătărie, se găsea o cisternă. O pompă manuală și tuburi alimentau baia. Restul de apă, necesar pentru folosința domestică, mi-era furnizat de un rezervor înclinat, situat pe acoperiș, aprovizionat prin forță eoliană dintr-un puț.

   Îi dusei să viziteze ograda, clădirea de 100 de metri lungime, împărțită în boxe, special amenajată pentru creșterea intensivă a păsărilor de curte. Dacă o luai după vacarm, mii de găini Leghorn ouau într-un ritm accelerat. Le arătai polițiștilor incubatoarele și creșele de pui, imense încăperi pe care le foloseam, de asemenea, pentru experimentele mele privind clocitorile.

   Îi dusei în continuare în hambarul acoperit cu tablă ondulată unde erau garate mașinile mele agricole: tractorul, batoza, concasorul și alte utilaje, cum era secerătoarea. Se aflau aici și uneltele de cultivat: pluguri, grape, uscătoare cu aburi, ca și rezervele de alimente pentru păsări. De-a lungul pereților hambarului erau construite rezervoare conținând porumb boabe și diferite produse: mălai, carne și oase pulbere, lucernă, toate alimentele trebuitoare pentru creșterea rațională a păsărilor de curte.

   Polițiștii evaluară volumul rezervoarelor, luându-și notițe în carnețelele lor.

   Le arătai, apoi, terenurile cultivate: lucerna de un verde viu datorită irigării, porumbul de un brun aurit de soare. În depărtare pășteau boi, vaci și cai.

   Când vizita se termină, inspectorul Liebenberg îmi mulțumi călduros și plecă destul de deprimat. Era să-i spun că 20 de fete înarmate cu 20 de mături... dar finalmente considerai că nu trebuie să mizez prea mult pe siguranța mea.

   Se scurse o săptămână fără ca nimic să se întâmple, însă iritarea mea creștea fiindcă mă simțeam supravegheat. Agentul Barry trecea în fiecare zi prin fața porții mele: astfel, putea să vadă peluzele, casa, garajul, rămânând totuși la o oarecare distanță de mine.

   Pentru a se atinge punctul culminant, am hotărât să comit greșeala de a fugi.

   Într-o dimineață, foarte devreme, am plecat în viteză cu mașina și am condus nebunește vreo 8 kilometri. Am încetinit brusc și, părăsind drumul, am ascuns mașina în bursă, îndărătul unui tufiș. Apoi, am mers până la una din cavernele situate în preajma faimoasei mine de aur de la Blyvooruitzischt, caverne vaste, nu prea frumoase și care nu atrăgeau vizitatori. După părerea mea, poliția le și scotocise, deci n-aveam să fiu deranjat.

   Îmi adusesem o lampă, un reșou, hrană și mă găseam pentru o vreme confortabil instalat într-una din grotele mici.

   Știam că păsările nu vor suferi în absența mea, pentru că aveau asigurată hrana pentru cel puțin 3 zile. Cât despre adăpătoare, acestea se umpleau automat datorită valvelor. Ouăle se acumulau până la a se sparge, dar, oricum, nu se poate comite un omor fără a se sparge ouă! Celelalte animale nu aveau să moară nici de foame, nici de sete, căci domeniul nu era lipsit de apă. Vârstele puilor de găină le permitea să se lipsească de căldura artificială și iluminatul de noapte menținea o temperatură suficientă.

   Cu mintea perfect liniștită, mă odihnii, citind cu o vie plăcere cele două cărți polițiste pe care le luasem cu mine. Povestirile erau excelente, dar detectivii din aceste romane aveau cam mult nevoie de ajutorul autorităților, după cum remarcai cu mare satisfacție.

   În dimineața celei de-a treia zile, decisei să reapar.

   Printr-o șansă, când am coborât, l-am întâlnit primul pe inspectorul Theron. Figura umană nu e făcută pentru a exprima în același timp surpriza, excitația, satisfacție, curiozitatea, admirația, ușurarea, rezerva oficială, prietenia și regretul. Și totuși, așa ceva încerca Theron să facă.

   După ce își reveni, vru să știe unde fusesem.

   I-am spus că mersesem la caverne, ca să mă conving că doamna Braithwaite nu murise după ce s-a rătăcit. Adăugai că eu însumi pierdusem drumul și nu-l nimerisem iar decât în această dimineață.

   Exasperat, pocni din degete. Își întinsese plasa prea departe, fără a ține cont că era atât de aproape de el.

   Reflecta la ce avea de făcut, iar eu îmi priveam casa: era un adevărat furnicar și totul era dat peste cap. Mai rău decât îmi imaginasem!

   Poliția pusese peste 20 de oameni la treabă. Erau pretutindeni: pe acoperiș, în jurul casei, mai că și dedesubtul ei. Unii bântuiau de colo până colo, cu capul plecat, examinând solul; alții scormoneau pământul; unii se agitau împrejurul puțurilor, barajului, pe câmp, în fine, peste tot. Nu puteam să văd ce se întâmpla în hambar, dar el trebuia să fie plin de lume, judecând după mulțimea uneltelor împrăștiate înaintea portalului. S-ar fi zis că un terrier se pusese pe scurmat!

   Dar ce mă veseli peste măsură fu spectacolul ogrăzii.

   Lăsaseră, prostește, libere găinile înainte de a examina terenul betonat. Pentru a ajunge la el, a fost nevoie să se înlăture un strat de găinaț de aproape 20 de centimetri. Aproape terminaseră când am sosit, căci găinațul era aranjat în grămăjoare în fața porții.

   De-a lungul zidului exterior, oamenii erau ocupați cu dezgroparea fundațiilor. Cel însărcinat cu ancheta - cine o fi fost - era hotărât să răstoarne fiecare piatră.

   Scriu „ocupați” pentru că lucrările erau considerabil încetinite de miile de păsări. Neștiind unde să se ducă, ele se străduiau, cu încăpățânarea tipică speciei, să ajungă în cotețe. Aceste păsări sunt foarte conservatoare și, mai mult, ele mureau de dorința de oua. Se puneau când pe cornișa strâmtă, când pe micul zid de susținere și tocmai acele locuri voiau oamenii poliției să le cerceteze. Nefericiții erau aproape sufocați fie de păsări, fie de praf. Rasa Leghorn e foarte bănuitoare și adesea foarte nervoasă, așa că trebuie să vorbești necontenit ori să taci mâlc.

   Un polițist se adresă unui om și acesta urlă răspunsul. Efectul nu se lăsă așteptat: mii de găini își luară brusc zborul într-un nor de fulgi. Tipii dispărură într-o pâclă de murdărie, pai, pământ și puf.

   Spre disperarea mea, n-am mai văzut nimic, căci Theron hotărî să mă ducă la comisariat.

   Acolo, mă lăsă în mâinile agentului Hurndal, care-mi răspunse la salut cu o răceală extremă.

   Apoi Theron mă interogă cu o dezinvoltură aparentă. Nici nu-mi terminasem a treia țigară, când un agent sosi în goană:

   - Am găsit corpul!

   Mă ridicai dintr-o săritură:

   - Ce interesant! Unde?

   Această remarcă era cam de prost gust, dacă se ține seama că o cunoscusem bine pe doamna Braithwaite. Dar, pe de altă parte, ea indica faptul că aveam conștiința curată.

   Mă întorsei spre Theron: nu mă scăpase din vedere și percepui o licărire de îndoială în ochii săi.

   Nu conta că mă trădez sau nu. Eram liniștit și nu aveam să mărturisesc nicicând: puteau să-ți probeze toate trucurile! Dar dacă aș fi cedat bănuielilor, Theron ar fi conchis imediat că eu eram asasinul. Iată ce voiam să evit și doream să frecventez în continuare, liniștit, localul din sat. Dacă credea, oficial, că sunt vinovat, mă lăsa indiferent, dar aș fi fost foarte afectat dacă, în sinea lui, Theron ar fi gândit că eu sunt ucigașul.

   Comedia continuă și inspectorul îl întrebă pe agent unde găsise corpul. Acesta descrise fără entuziasm și foarte vag un loc situat pe terenurile în pârloagă. Cei doi polițiști mă priveau: sperau fără multă convingere să le spun: „Arde!”.

   Spusei:

   - Curios! Nu m-aș fi gândit la un asemenea loc pentru a îngropa un cadavru. Căci a fost ucisă, nu-i așa?

   Firește, nu se găsi niciodată corpul Susanei nici la fermă, nici aiurea. Nici urmă de cadavrul ei.

   Au căutat în sobă, convinși că vor găsi cenușă umană. Din același motiv au curățat căminul. Au demontat tuburile de scurgere: aș fi putut să dizolv corpul într-un acid. Pe scurt, se căută peste tot și se folosiră toate trucurile cunoscute. Fără succes.

   În cele din urmă, inspectorii, reduși la tăcere, abandonară. Erau convinși că Susan fusese omorâtă, dar nu aveau nicio probă.

   Cum nu exista niciun motiv valabil ca eu s-o fi asasinat, norul de suspiciune ce plutea deasupra capului meu dispăru treptat.

   De Crăciun, pentru a dovedi inspectorului Theron că nu-i purtam pică, îi trimisei o pereche de cocoșei.

   Lunile care se scurseră în continuare fură idilic de liniștite.

   O singură umbră îmi întuneca plăcerea: inspectorul Theron tocmai fusese atașat poliției din Rhodezia. Îi oferiserăm o frumoasă petrecere de adio. Bill Wiggis furniză băutura și eu carnea de pasăre. Sărmanul Johnny! În momentul în care făcea o ultimă demonstrație a calităților de trăgător, fu incomodat de aerul proaspăt ce ieșea din curte.

   Îi trebui un lung moment pentru a-și recăpăta un echilibru precar: doar frânghiile de rufe, care se balansau, îi permiseră să se redreseze.

   Construirea unei noi clocitori mă absorbea cu totul. Această treabă, pe care o făceam singur, îmi mânca tot timpul, încât nu-mi mai mențineam casa curată.

   După ce am meditat îndelung, angajai o guvernantă: o fată înaltă și blondă, al cărei corp păstrase un soi de rontujime de copil. Era foarte eficientă. Totuși, surâsul său plin de căldură lăsa să se înțeleagă că poate fi amabilă, ba chiar afectuoasă. Și numai pentru că ea se ocupă atât de bine de casă, pot să scriu, în această seară, detaliat, despre experiența mea de ucigaș.

   M-ar aștepta ore interesante dacă, prin hazard, această povestire ar fi publicată.

   Care ar fi mai ales reacțiile lui Theron citind această istorie? Ce-ar gândi aflând cum au fost ghiftuiți acești pui grași care îi plăceau atât? Ar fi fost dezgustat, fără îndoială, și totuși n-are cum să fie. Cum ar putea e să afle că acești pui au fost hrăniți cu cadavrul Susanei Braithwaite?

   Nu l-au ciugulit prostește, nu asta vreau să zic. Ei l-au consumat după perceptele echilibrului alimentar. Fiecare porțiune a corpului ei a fost trecută prin concasor, redusă în praf de oare, pulbere de carne, în vreme ce sângele era adunat după un alt procedeu.

   Această metodă n-a prezentat pentru mine nicio dificultate. Am descoperit-o citind un articol din „Magazinul fermierului” și am experimentat-o cu mult înainte, plecând de la carcasele animalelor. În ceea ce privește utilizarea măcinătoarei, vă semnalez că trupurile omenești nu au nevoie să fie bucățălite, pentru că oasele oamenilor sunt mai mici decât ale altor animale.

   A trebuit, cu toate acestea, să fiu foarte atent ca fiecare fragment din Susan să fie perfect pulverizat. Dinții, de pildă, au fost introduși de câteva ori în măcinătoare pentru a nu putea fi distinși. Cât despre păr, i l-am ars pe cap.

   Odată scăpat de corp, am șters totul cu pumni de lucernă tăiată foarte fin. Apoi am zdrobit în aceeași mașină, carcase de animale, grămezi de lucernă, mai mulți saci de porumb, cu scopul de a face să dispară orice urmă omenească.

   Am pus deoparte, cu alte rații destinate păsărilor, praful de oase, de carne și sângele uscat. În câteva zile, le-am dat puilor ieșiți din incubatoare. Și nimeni nu v-ar putea spune mai bine decât Theron cât de buni și frumoși puiandri au devenit puișorii!

   În adevăr, mă bucur de reputație ca avicultor, încât numeroși crescători vin să-mi ceară rețetele pentru rațiile echilibrate.

   Iată ce va ajunge cu siguranță, într-o zi, la urechile inspectorului Liebenberg. Atunci, știind la ce poartă să bată, va încerca neîndoielnic să probeze că odinioară în ferma mea zăcea un cadavru uman...

   Dar nu ar putea să dovedească nimic. Pentru ce să ucidă orătăniile cu zecile? Pentru a descoperi că au luat parte la festinul oferit de Susan? Ar fi pierdere de timp: toate cele care au participat la ospăț sunt ele însele consumate!

   Pentru că oamenii nu consumă oasele de găină, am pus totdeauna o condiție vânzându-mi păsările: dreptul de a recupera oasele. Și iată explicația pe care o furnizam: n-aveam oase pentru a pregăti rațiile. Astfel, un mare număr de necunoscuți au luat parte, fără să știe, la acest deplorabil canibalism: cei care au mâncat ouăle acestor găini.

   Și dacă inspectorul Liebenberg s-ar gândi la gunoi. S-ar înșela grav. E mult de când a servit la ultimul arat. Din nefericire pentru el, penele, capetele și ghearele, intestinele păsărilor, vândute sau dăruite, n-au scăpat de implacabila măcinătoare.

   Sper că inspectorul nu se va servi de această povestire ca de o mărturisire oficială. Doar nu mă imaginați un student, îndrăgostit de ficțiunile polițiste și dornic de a-și vedea publicat unul din romane, arestat sub pretextul că a inventat o explicație plauzibilă pentru dispariția unei femei întâlnite din întâmplare!

   Dacă această istorie va fi citită în satul nostru, aceasta îmi va atrage probabil câteva neplăceri. Voi inspira neîndoios oroare celor înguști la minte și o mare teamă altora. Voi fi scutit astfel de vizitele deranjante și voi fi încântat de asta.

   Un nou eveniment tocmai se produce. Ann Lissen, guvernanta mea, e pe cale să mă dezamăgească. În curând, se va îndrăgosti de mine, dacă lucrul nu s-a și întâmplat.

   Devine obositoare. Bunăvoința ei mă copleșește. Nu mai pot să fiu singur. Ea nu încetează să dorească a-mi face viața mai plăcută.

   N-aș vrea s-o necăjesc spunându-i să mă lase un pic în pace, căci tot ce face, face din amabilitate. Și cum nu are nicio calificare tehnică, ar fi supărător să o dau afară și să o oblig să-și caute alt loc de muncă.

   Am sfătuit-o să iasă mai mult, seara îndeosebi. Mi-a răspuns că era ciudată, să iasă singură. N-are prieteni, nici chiar cunoștințe. Sărmana fată! N-ar fi nimeni s-o plângă și generațiile de păsări pentru sezonul următor trebuie să fie foarte reușite. Îmi trebuie deci păsări frumoase, hrănite exemplar, grație rațiilor bogate perfect echilibrate.

   Președintele Societății Naționale de creștere a păsărilor de curte și-a exprimat dorința de a-mi vizita ferma, pentru a vedea aceste splendide găinuși și acești cocoșei care m-au făcut pur și simplu celebru.

 

SFÂRȘIT