......................................................
3.
Caryl văzu ce se întâmpla în același moment și scoase un strigăt.
- Ce faceți aici? Nu-l atingeți! strigă ea, dând buzna în direcția bărbatului.
Acesta din urmă le privea și Romara îi văzu chipul sumbru și înfățișarea sinistră.
Strângând copilul lângă el, se întoarse în loc și începu să alerge prin mijlocul arborilor.
Romara înțelese atunci că este un bărbat angajat de sir Harvey și că-l luase pe Alexandre.
- Opriți! Opriți! striga înnebunită Caryl. Mi-ați furat copilul!
Romara nu-și pierdu respirația strigând, ci începu să alerge cum nu alergase niciodată în viața ei.
Pistolul era pe iarbă, alături de coșul de picnic, în locul în care îl pusese.
Îl ridică și strecurându-se pe sub arborii cei mai apropiați îl văzu pe răpitorul lui Alexandre îndepărtându-se în mare grabă.
Se afla deja la distanță mare, dar fără să se oprească măcar să ținească, Romara coborî pistolul așa cum o învățase tatăl său și apăsă pe trăgaci.
Răsună o detunătură și o secundă crezu că ratase ținta, căci bărbatul încă mai alerga. Totuși, în cele din urmă, se poticni, se clătină și se prăbuși.
Caryl sosi la fața locului odată cu ea și îl ridică pe Alexandre care urla cât îl ținea gura din iarbă.
Din fericire fusese proiectat în față și nu fusese zdrobit sub bărbatul ucis.
Cu bebelușul ținut strâns în brațe și albă ca varul, Caryl se întoarse spre sora ei.
- Trebuie să ne întoarcem! spuse Romara. Și să plecăm de aici imediat!
- Să plecăm de aici?
- Aceasta este o lovitură a lui sir Harvey. El a încercat să ți-l fure pe Alexandre. El îl vrea!
- De unde știi? o întrebă Caryl cu o voce tremurătoare.
- Îți voi povesti, draga mea, dar acum trebuie să fugim și să ne ascundem undeva.
- De ce? Dar de ce?
- Îți voi explica, îți promit, dar nu mai putem rămâne aici.
În timp ce se întorceau grăbite acasă, Romara se gândea cu febrilitate la ce trebuia să facă.
Un lucru era evident, după părerea ei: lordul Ravenscar nu mai trebuia compromis.
Acum, sir Harvey nu va avea doar un cap de acuzare împotriva soției sale, ci și împotriva Romarei.
Ideea că ar putea fi judecată pentru omor era înspăimântătoare, dar dacă nu era de găsit, ar fi fost imposibil de învinovățit.
Era îngrozită de ideea că lordul Ravenscar ar fi umilit dacă soția sa ar trebui să apară pe banca acuzaților, la Curtea cu Juri din Old Bailey.
Moartea acestui bărbat îi dădea lui sir Harvey o armă în plus în lupta care o ducea pentru obținerea tutelei fiului său.
Îi era frică; viitorul depindea numai de comportarea pe care o vor adopta și se simți foarte calmă. Deși nu era normal, aceasta îi permisese să se gândească foarte clar și să acționeze cu hotărâre.
- Poartă-te ca și când nu s-a întâmplat nimic, îi spuse ea lui Caryl.
Valetului de serviciu din vestibul, Romara îi ceru pe un ton cât se poate de obișnuit:
- Vreți să comandați trăsura închisă, cu ponei? Înălțimea Sa și cu mine vrem să mergem în sat după cumpărături, cât despre picnic, rămâne unde este până la noi ordine din partea mea.
- Bine, milady.
Romara și Caryl urcară scara în grabă. Tocmai bătea ora 12, ora mesei de prânz pentru personal. Doamna Fellows și cameristele erau jos și când Romara și Caryl ieșiră cu Alexandre, bona copilului coborâse și ea.
Romara intră în camera ei și luând copilul din brațele lui Caryl, îl puse pe pat.
- Du-te în camera copilului și caută câteva lucruri de care crezi că va avea nevoie, spuse ea. Restul vom cumpăra.
Caryl făcu ochii mari, dar ascultă.
Romara scoase din dulap o valiză mică unde puse câteva rochii simple și discrete pe care le puteau purta foarte bine amândouă. Căldura era binevenită, căci nu vor avea nevoie de haine grele și groase. Le vor fi suficiente doar două șaluri pentru a se încălzi, dar cel mai important era să aibă lenjerie de schimb.
Când totul fu îngrămădit în valiză, lăsă șalurile pe pat și alergă la biroul ei unde scrise în grabă un bilet pentru lordul Ravenscar.
Un minut mai târziu, Caryl intră repede în încăpere, cu pălăria pe cap și brațele pline de hăinuțele mici ale lui Alexandre.
Fără un cuvânt, Romara scoase rochiile cele mai elegante și le înghesui peste celelalte haine.
Își puse pălăria pe cap și luând valiza, spuse:
- Ia-l pe Alexandre și fii cât mai naturală, ca și când mergem cu adevărat în sat.
- Ai bani?
- Din fericire, da. I-am cerut săptămâna trecută domnului Arkwirght, când intenționam să merg la Beasconsfield, dar în cele din urmă am renunțat să mă mai duc. Ascultă, ia-ți bijuteriile. Le vom putea vinde când vom termina banii pe care-i avem.
Caryl alergă ascultătoare și le căută.
Niciuna nu avea o foarte mare valoare, cu excepția unei broșe, pe care sir Harvey i-o adusese tinerei în prima săptămână a vieții lor împreună și a unui inel pe care îl purtase pe ascuns când el se străduia încă s-o convingă să plece de acasă și să se căsătorească.
Era un act de dreptate, își spuse Romara, dacă aceste cadouri de la sir Harvey ne ajută să ne întreținem, pe Caryl, pe Alexandre și pe mine cât timp ne vom ascunde.
Știa bine că nu vor putea trăi la nesfârșit din ceea ce aveau acum, dar era convinsă că cel mai urgent era să se pună la adăpost în timpul cercetărilor ce vor urma după descoperirea mortului.
După aceea, poate va reuși să obțină ceva bani din moștenirea lor.
Notarul tatălui ei era un om în vârstă, pe care Romara îl cunoștea dintotdeauna și era convinsă că dacă făcea apel mai curând la un prieten decât la sfătuitorul legal, o va ajuta pe ascuns.
Totuși, nu avea timp să facă planuri de viitor pe timp lung și pentru moment, singurul lucru de care Romara era convinsă, era că trebuia să dispară cât mai repede cu putință.
Coborî scara însoțită de Caryl. Valetul care le aștepta nu observă valiza decât când ajunseră lângă el.
- Permiteți-mi, milady, spuse el, punând mâna pe valiză.
- Puneți-o în trăsură, sunt niște țesături pe care le luăm să le asortăm la prăvălie, declară Romara.
Știa că tânărului nu-i păsa de lămurirea ei, dar spera că își va aminti de ea mai târziu.
Șareta din răchită fusese creată pentru copii. Lordul Ravenscar o folosise în tinerețe.
Cum Caryl nu era destul de puternică pentru a merge pe jos, Romara o așeza înăuntru și o lua la plimbare, astfel că valetul de la grajd nu se aștepta să le însoțească.
- Mulțumesc, Harris, îi spuse Romara. Nu mergem prea departe.
Ducându-și cu regret mâna la frunte pentru a le saluta, le privi îndepărtându-se cu o expresie de admirație.
- Unde mergem? întrebă Caryl, cu o expresie înspăimântată.
- Unde vedem cu ochii, răspunse Romara. Peste câțiva kilometri, vom abandona trăsura și vom lua diligența.
- Ca să mergem unde? insistă Caryl.
Romara clătină din cap.
- N-am nicio idee. Poate într-un mic sătuc liniștit, unde nimeni nu se va gândi să ne caute.
Caryl nu zise nimic. Se mulțumi doar să-l strângă în brațe pe Alexandre.
După ce parcurseră o parte din drum, Romara începu să-i explice conținutul scrisorii care sosise pentru ea cu o săptămână în urmă.
Parcurseră aproape 5 kilometri când Romara își dădu seama că poneiul începu să obosească. Puțin mai departe, pe marginea drumului, se afla un mic han. Se hotărî să lase acolo trăsurica și poneiul, așa că intră în curte.
Un rândaș ceva mai în vârstă veni să le ajute să coboare.
- Acest ponei și această șaretă sunt ale lordului Ravenscar, îi spuse Romara, și v-aș fi foarte recunoscătoare dacă le-ați duce la Raven House.
- Suntem în lipsă de personal, doamnă.
Era evident că el conducea casa și Romara scoase din pungă o guinee.
- Sunt sigură că Înălțimea Sa va fi încântată să vă răsplătească acest serviciu.
La vederea monedei de aur, bărbatul deveni tot numai zâmbet și bunăvoință.
- Se va rezolva, doamnă, să nu vă fie teamă. Se va rezolva imediat ce poneiul va fi odihnit.
- Mulțumesc mult.
Se interesă de ora la care trebuia să treacă următoarea diligență, apoi o duse pe Caryl în interiorul hanului.
- Te simți bine, draga mea? o întrebă ea.
- Puțin obosită și... foarte speriată.
- Nu vom merge prea departe în seara asta, dar trebuie să plecăm.
- Da, înțeleg, consimți Caryl.
- Ești foarte curajoasă și ușurezi mult lucrurile, comentă Romara.
Considera că sora ei se purta admirabil. Dacă la Londra fusese atât de plângăcioasă, fusese numai din cauza durității lui sir Harvey. Acum, când lupta pentru fiul ei, demonstra o tărie de caracter neașteptată și emoționantă.
Romara insistă să ia amândouă câte o cană cu ceai și să mănânce câte o felie de șuncă proaspăt tăiată.
Toate astea nu costau scump, dar Romara se gândi că pe viitor vor trebui să socotească bănuț cu bănuț.
Suma pe care o avea la ea nu va dura la nesfârșit, iar ea nu dorea să indice prea repede, cine știe cui, locul în care se aflau.
Spera că sir Harvey ca renunța la ideea de a le găsi înainte ca resursele lor să se epuizeze, iar magistrații să claseze cazul.
Când se apropie ora trecerii diligenței, cele două surori ieșiră din han s-o aștepte.
Mai multe persoane se aflau deja acolo: o fermieră grasă care căra un coș cu ouă, un bărbat în costum de catifea ce avea aerul unui paznic de vânătoare și doi băiețandri gălăgioși, dovedind nereușita autorității materne.
Caryl se așezase pe valiză, cu Alexandre în brațe, în timp ce Romara scruta fără încetare drumul, cu speranța de a vedea dintr-un moment în altul apropiindu-se diligența.
Dar drumul rămânea gol și călătorii începură să se enerveze și să-și privească ceasurile.
Diligența nu sosea.
În cele din urmă apăru un vehicul, dar era o cabrioletă condusă de un gentleman cu o pălărie înaltă.
Mergea repede dar, în apropierea hanului încetini și își opri caii lângă micul grup care îl privea fix.
- Așteptați diligența? întrebă el.
- Da, domnule, răspunse bărbatul care părea a fi paznic de vânătoare. A întârziat mult.
- Veți fi obligați să așteptați încă mult timp, cred. A avut loc un accident. Nimeni n-a fost rănit, dar scoaterea diligenței din șanț și așezarea ei pe drum va lua timp.
- Și eu care sunt deja în întârziere! exclamă fermiera.
Conducătorul cabrioletei privi spre Romara și Caryl care ținea copilul în brațe.
- Aș putea să vă las undeva, doamnelor? propuse el.
Romara îl privi cu atenție. Avea un aer cinstit și cumsecade, iar Caryl era evident obosită.
- Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, acceptă ea.
Amabil, bărbatul cu vestă de catifea le puse valiza în spatele cabrioletei, iar ele urcară în ea.
Romara se sui lângă cel ce conducea pentru ca sora ei să stea mai comod pe banchetă.
Gentlemanul își îndemnă caii la drum și se întoarse spre ele.
- Permiteți-mi să mă prezint. Mă numesc Buxton, William Buxton, dar cea mai mare parte a oamenilor din vecinăttate îmi spun „Squire”, fiind stăpânul domeniului.
În timp ce el vorbea, Romara își dădu seama că nu alesese numele cu care Caryl și ea se vor prezenta. După un scurt moment de ezitare, optă în ceea ce o privea pentru numele de fată al mamei lor.
- Numele meu este Lindsay, spuse ea. Domnișoara Lindsay. Și sora mea este doamna Hammond.
- Încântat de cunoștință! Unde vă pot conduce?
Romara tăcu o secundă înainte de a răspunde:
- Sora mea și cu mine căutăm un sat liniștit unde să petrecem o scurtă vacanță.
- Un sat liniștit? repetă domnul Buxton surprins.
- Ea a fost foarte bolnavă și credem că aerul de la țară îi va face bine copilului.
- Ah, veniți de la oraș?
- Da, încuviință Romara.
Domnul Buxton nu spuse nimic și după un timp ea reluă:
- Poate ne recomandați un loc... nu prea scump, desigur.
- Tocmai la asta mă gândeam. În apropierea casei mele, hanul din sat nu primește în pensiune, dar sunt sigur că pot să vă găzduiesc la ferma de pe domeniul meu, dacă vă convine.
- Mi se pare perfect!
- Fermiera, doamna Coswell, iubește mult copiii. Îmi repetă mereu că ferma este prea mare pentru ea acum, când copiii săi au crescut și s-au căsătorit.
- O fermă, iată exact ce mi-ar plăcea pentru sora mea și pentru micuțul ei.
- Atunci, vă duc acolo. Nu vom merge prea departe. Satul este la doar 3 kilometri. Se numește Little Barbrook.
În timp ce descoperea satul, Romara găsi că semăna cu o descriere de roman cu hanul din piață, cu locuințe mici de țară acoperite cu paie și cu bisericuța modestă din piatră cenușie.
Depășiră un grilaj care avea în cele două părți câte un mic pavilion și urmară o alee mărginită ce ducea, le explică domnul Buxton, la propria lui casă.
Înainte ca cel care conducea caii să-i facă pe aceștia să se întoarcă, zăriră un drum de pământ, destul de desfundat.
Ferma era o clădire joasă și lungă din cărămidă roșie, înconjurată de hambare și grajduri pentru vite. Un cârd de rațe grase se împrăștie bătând din aripi în fața cailor când aceștia se apropiară de ușa de la intrare.
O femei cu părul sur îl privi pe domnul Buxton cu afecțiune.
- Mă gândeam eu că cei care au sosit în curte sunt caii dumneavoastră, Squire, spuse ea. Ce plăcere să vă revăd așa de repede.
- V-am adus doi oaspeți plătitori, doamnă Coswell, anunță domnul Buxton. Aceste doamne caută un loc liniștit unde să-și petreacă vacanța și consider că nicăieri în altă parte nu s-ar simți mai bine decât la dumneavoastră.
- Este foarte drăguț din partea dumneavoastră, Squire, și voi fi încântată să le primesc.
Doamna Coswell îl observă atunci pe Alexandre și scoase o exclamație de bucurie.
- Ce copil frumos! Dați-mi-l mie în timp ce coborâți din birjă. Nu vă faceți griji, am ținut în brațe șase ai mei și încă trei bebeluși.
Îl legăna pe Alexandre la pieptul ei mare și-l contempla cu o expresie maternă.
Un puști apăru brusc, nu se știe de unde și luă hățurile cailor.
- Vă voi duce valiza înăuntru, spuse domnul Buxton Romarei.
- Sunteți foarte amabil, mulțumesc mult, răspunse ea.
- Doamna Coswell se întrerupse din contemplarea lui Alexandre pentru a ordona:
- Puneți-o acolo imediat, Squire. Domnul Coswell se va întoarce repede și o va duce sus pentru cele două doamne. Intrați să veți o ceașcă de ceai. Îl aduc imediat, în salon.
Și, ca o cloșcă, îi împinse în fața ei, până la micul salon care, evident, nu era folosit prea des.
- Vă veți simți foarte bine aici, le asigură domnul Buxton.
Aparent el îi vorbea Romarei, dar nu-și dezlipea ochii de la Caryl.
- Este exact ceea ce căutam, acceptă Romara.
Doamna Coswell intră pentru a pune masa și a așezat pe ea hrana atât de variată, încât Romara își spuse că vor deveni la fel de grase ca gazda lor, dacă vor rămâne mult timp la fermă.
Se afla acolo o pâine rotundă, făcută în casă, caldă încă, abia scoasă din cuptor. Erau plăcinte și tarte, felii de șuncă și de limbă de vacă pe care doamna Coswell le fiersese în ajun, după cum îi asigurase.
Se mai aflau și farfurii mari cu unt auriu și un blid plin de lapte nesmântânit de la vacile din celebra rasă Jersey.
Și, în cele din urmă, mai era un fagure de miere produs de albinele fermierului și un borcan cu dulceață făcut de însăși doamna Coswell, din căpșunile ce înconjurau zidurile.
- Este delicios! exclamă Caryl. Aveți toate aceste lucruri încântătoare la dumneavoastră acasă, domnule Buxton?
- Ferma îmi procură tot ce-mi trebuie, iar surplusul îl vând.
- Aveți multe vaci? întrebă Romara.
- Aproximativ 100. Cultiv 500 de hectare și mai am încă 250.
Râse scurt, puțin melancolic.
- S-ar putea crede că mă laud, dar dumneavoastră m-ați întrebat.
- Ador fermele, spuse ca prin vis Caryl. Îmi place piuitul puilor de găină, măcănitul rațelor, mugetul vacilor când se întorc pentru a fi mulse.
- Îmi permiteți să vă arăt turmele mele, mâine? întrebă domnul Buxton.
- Oh! Da, vă rog. Aveți și viței? întrebă Caryl.
- O mulțime.
- Nu veți uita să mi-i arătați?
- Vă promit.
Romara zâmbi; Caryl făcuse o cucerire. Nu era deloc surprinzător, căci era foarte drăguță cu părul blond care îi încadra pălărioara din pai, cu panglici albastre care îi puneau în valoare transparența pielii.
În adâncul sufletului, Romara murmură o rugăciune de mulțumire. Ce noroc au avut să-l întâlnească pe domnul Buxton!
Nu numai că ferma unde le condusese cu atâta amabilitate era foarte confortabilă, dar Romara avea convingerea că aici erau în siguranță.
Cine să bănuiască două femei tinere în vacanță, că poartă nume importante și că una din ele este o criminală?
Simți că începe să tremure când își aminti. Apoi, brusc, dorința de a-l revedea pe lordul Ravenscar o copeși ca un val puternic.
N-ar mai fi avut în permanență sentimentul chinuitor că este în pericol de moarte dacă s-ar fi putut refugia lângă el.
Capitolul 6
- Ne vom întoarce înainte de ceai, declară Caryl. Îmi voi sărbători aniversarea cu un tort.
- Fă-te că nu știi că vei avea unul, răspunse Romara. Să nu întârziați.
- Nu, bineînțeles, spuse Caryl îndreptându-se către ușa fermei.
Se opri pentru a întreba:
- Ți-ar plăcea să vii cu noi, Romara?
Sora ei clătină din cap.
- Mi-e teamă că voi fi de prisos între tine și Squire.
- Tu nu vei fi niciodată de prisos, draga mea, replică sora ei, care adăugă cu un zâmbet ușor: Nu mă deranjează, căci sunt încântată să-l am numai pentru mine!
Romara o înțelegea perfect, dar avea inima grea când o privi pe Caryl îndepărtându-se în cabrioletă alături de domnul Buxton.
Cum se va sfârși totul?
De câteva săptămâni, Caryl era în mod vizibil îndrăgostită de Squire, și reciproc, el de ea. Cu o seară înainte, când urcase să se culce, intrase în camera surorii sale, se așezase pe pat și declarase:
- Am ceva să-ți spun, Romara, și asta poate te va supăra.
- Mi-ar fi foarte greu să mă supăr pe tine.
- Sper că mă vei ierta, dar... i-am povestit lui William cine sunt.
Se exprima cu greutate și își privea sora cu neliniște.
- Am prevăzut că o vei face.
- Bineînțeles, nu i-am vorbit de tine... ar fi fost incorect, dar... trebuia să știe adevărul.
Urmă o tăcere pe care Romara o rupse:
- Îmi vei explica de ce?
- Cred că știi răspunsul. Mă iubește. Mă iubește și vrea să mă ia în căsătorie.
Caryl își împreună mâinile într-un gest de disperare și adăugă:
- O doresc mai mult decât orice pe lume, dar cum aș putea să mă eliberez?! Oh! Romara, cum să mă eliberez?
Romara se aplecă pentru a-și strânge sora în brațe:
- Tare aș vrea să știu, murmură ea după un moment, cu ochii plini de lacrimi.
Ceea ce-i spusese Caryl nu avea nimic neașteptat. Era evident, încă de la sosirea lor că Squire nu avea ochi pentru altcineva.
Venise în vizită în fiecare zi, le lua la plimbare cu birja și uneori le conducea la el.
Locuința lui era un fermecător conac vechi, care aparținea familiei Buxton de multe generații și care, datorită măreției sale, devenise acel gen de reședință câmpenească pe care, după părerea Romarei, toate femeile nu puteau decât s-o adore.
Nimic mai ușor să și-o imagineze pe Caryl în seducătorul salon cu mobilier din lemn de nuc, de pe timpul reginei Anne și tapet presărat cu trandafiri - sau așezată în sufrageria ovală cu un șemineu străvechi și cu pereții decorați cu portretele strămoșilor lui Squire.
Pe de altă parte și acesta era lucrul cel mai important, Squire era exact genul de soț care i s-ar fi potrivit lui Caryl.
Era calm, prevenitor, blând și avea în același timp o autoritate care îi făcea pe toți cei pe care îi angajase să-l trateze cu admirație și respect.
Romara aflase multe lucruri în legătură cu el de la familia Coswell, care îl adora și se surprinsese de nenumărate ori regretând că sora ei nu-l întâlnise pe William Buxton înainte de a fi sedusă și maltratată de sir Harvey. Și dacă lucrurile s-ar fi întâmplat așa, eu aș fi fericită! își repetă ea de mai multe ori, cu severitate.
Se aflau la fermă de peste 5 săptămâni și ea continua să se gândească la lordul Ravenscar, dorindu-și cu atâta putere prezența lui încât uneori plângea în perne.
Nu-i servea la nimic să-și dorească să fie lângă ea. Această iubire, pe care trebuia s-o recunoască, dacă era cinstită cu ea însăși, era absolut fără speranță.
Trebuia s-o ascundă în interiorul ei, în așa fel încât el nu să afle niciodată: și chiar dacă ar fi aflat, nu iubea el pe alta?
Gândul la frumusețea Ataliei Bray o obseda pe Romara în așa măsură, încât, atunci când se privea în oglindă, nu vedea chipul ei, ci pe cel al rivalei sale, așa cum și-l imagina.
Cum oare, își spunea ea, am putut fi atât de nebună, atât de proastă, încât să mă îndrăgostesc de un bărbat care nu va putea simți față de mine altceva decât dispreț pentru că m-a luat de soție dintr-o nesăbuință ridicolă?
Atunci închidea ochii, pentru a-și aminti chipul frumos, cu trăsături ferme, ochii ce priveau adânc în ochii ei, bărbia bine conturată și gura ce deseori făcea niște cute cinice.
- Îl iubesc, îl iubesc! striga ea în întuneric.
Uneori se gândea cu disperare că singurul mod în care i-ar fi putut fi de folos era să moară.
Atunci, el ar fi fost liber, iar problema de a o vedea judecată pentru crima pe care o comisese, nu s-ar mai fi pus.
Aceste gânduri era neplăcute dar, în timpul zilei, cum să nu se bucure de acea oază de liniște pe care, printr-un noroc neașteptat, Caryl și ea o descoperiseră?
Dacă diligența n-ar fi avut un accident, dacă domnul Buxton nu se oprea pentru a-i anunța pe cei care o așteptau că va întârzia mult, dacă nu se oferea să le ducă pe Caryl și pe Romara undeva - unde ar fi fost acum?
Dacă nu era el, acel respect pentru semenii săi și acea atenție de a-i liniști pe călătorii care așteptau pe marginea drumului, ele ar fi străbătut întreaga Anglia și n-ar fi putut găsi o locuință atât de confortabilă și puțin costisitoare ca ferma de pe domeniul lui.
Romarei îi era rușine când îi plătea în fiecare săptămână doamnei Coswell suma modică pe care aceasta o cerea pentru pensiunea lor.
Era convinsă că Squire îi recomandase doamnei Coswell să nu fie prea pretențioasă, dar asta nu însemna că fermiera era mai puțin generoasă și ospitalieră.
Se îngrijea de Alexandre ca și când era unul din proprii ei copii și, gândindu-se că alăptatul era prea obositor pentru Caryl, îi găsise doică.
Una din surorile ei, care tocmai născuse o fetiță, fusese foarte fericită să hrănească și un alt copil.
Fără ca Alexandre s-o mai obosească și cu Squire, care o înconjura cu admirație și tandrețe, Caryl se deschisese ca o floare.
Chipul îi era destins, cearcănele de sub ochi îi dispăruseră și recăpătase figura de la 18 ani, când nu-l cunoscuse încă pe sir Harvey care o transformase pe încântătoarea și vesela tânără.
În ajun, după ce Caryl o părăsise, Romara își spusese că, de fapt, era drept ca domnul Buxton să știe de cine se îndrăgostise.
Alături de el, Caryl va uita mai ușor de sir Harvey și de amenințările sale.
Romara era convinsă că acesta din urmă își dorea încă tutela fiului său și că nu va abandona așa de ușor căutările.
La începutul șederii lor la fermă, de fiecare dată când auzea un zgomot de roți în curte sau o bătaie în ușă, își ținea respirația.
Era îngrozită de ideea că ar putea fi unul din oamenii lui sir Harvey, venit să pretindă întoarcerea lui Alexandre sau un polițist cu misiunea de a-i cere să apară în fața justiției.
Totuși, încetul cu încetul, hrana bună, odihna și atențiile încurajatoare ale doamnei Coswell liniștiseră temerile Romarei; cu toate acestea, nimic n-o putea împiedica să suspine după lordul Ravenscar în adâncul sufletului ei.
O chinuia ideea că, probabil, el se întorsese la Londra, uitând până și de existența ei în mijlocul prietenilor de la Carlton House și de la Camera Lorzilor.
De ce s-ar mai gândi la femeia care îi purta numele și care dispăruse din viața lui la fel de brusc cum apăruse?
- Gândește-te la mine! Gândește-te la mine! murmura uneori Romara.
Astfel, avea impresia că trimite pe calea aerului un mesaj pentru a fi căutată, dar își spunea imediat că nu mai era probabil decât o amintire neplăcută care se ștergea încetul cu încetul prin trecerea timpului.
După ce-i urmări din priviri pe Caryl și pe Squire, Romara intră în bucătăria mare unde doamna Coswell glasa tortul pe care îl făcuse pentru cei 19 ani ai lui Caryl.
Aplica glazura cu câteva pene de gâscă, așa cum Romara le văzuse pe gospodinele din comitatul Huntingdon, iar rezultatul era într-adevăr o reușită.
Apropiindu-se de masă, spuse:
- Sora mea va fi încântată. I-au plăcut întotdeauna enorm torturile, de ziua ei.
- Nu suntem niciodată prea bătrâni pentru a avea unul, comentă doamna Coswell. Asta însă nu l-a împiedicat pe Squire să-și bată joc de mine anul trecut când i-am pregătit unul.
- Pariez că totuși l-a mâncat, replică Romara zâmbind.
- Cum să nu! Ce ai spune de o tartă cu struguri, caldă încă, drăguța mea? Am o serie la cuptor.
- Nu, fie-vă milă, nu mă torturați! Mâncarea gătită de dumneavoastră este atât de delicioasă și mă supraalimentez astfel încât sunt obligată să lărgesc și rochiile mele și pe cele ale lui Caryl.
- În ceea ce o privește pe sora dumitale, nu este cazul. I-am spus și o repet că parcă este o scândură.
Se dădu înapoi pentru a-și admira opera și adăugă:
- De altfel, va deveni ca și mine de voinică, fără ca Squire să-și dea seama.
Romara nu remarcă fraza. Doamna Coswell ardea de dorința de a afla dacă sora ei era văduvă sau avea un soț pe undeva și cele două surori aveau mare grijă să nu spună nimic în fața fermierei pentru a-i răspunde la întrebările ce-i stăteau pe vârful limbii.
- Trebuie să fim prudente! Foarte, foarte prudente, îi spusese și-i repetase Romara lui Caryl.
Cu toate acestea, era mulțumită că Squire le cunoștea secretul, căci acesta îl făcea mai atent față de locurile unde o ducea pe Caryl.
Se temea totuși că ieșind de pe domeniu să nu fie văzuți de oameni trimiși în căutarea tinerei.
Astăzi, nu vor merge prea departe, se duseseră să inspecteze turmele lui Squire, deci n-avea de ce să se neliniștească.
- Pari foarte preocupată, draga mea micuță, reluă doamna Coswell. Bucură-te de viață cât ești încă tânără, mereu spun asta. Grijile vin odată cu vârsta!
- Dacă atunci când voi îmbătrâni voi avea tot atât de puține griji ca dumneavoastră, voi fi fericită cu adevărat, replică Romara.
- Eu sunt fericită pentru că am un soț bun și-i mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru asta, declară doamna Coswell. Nimeni, niciodată, n-a avut un soț mai bun decât domnul Coswell.
- Sunt sigură de asta, consimți Romara.
Jake Coswell era un bărbat nu prea vorbăreț, dar era evident că își adora soția și copiii, ca și pământul pe care-l cultiva și animalele pe care le îngrijea.
În fiecare dimineață, se trezea la ora 5. Dacă ferma domeniului era atât de prosperă, era pentru că supraveghea totul personal și aștepta de la angajații săi să se intereseze de munca lor la fel cum o făcea el.
Squire era norocos să-l aibă, își spuse Romara.
Se surprinse gândindu-se la ziua în care se dusese însoțită de lordul Ravenscar în vizită la familia Weston.
Doamna Weston îl felicitase pe lordul Ravenscar că are o soție atât de drăguță și le urase numai fericire.
Ea și ceilalți fermieri de pe domeniu, se întrebau probabil ce se întâmplase cu ea. Dar poate că știau ce se întâmplase și se gândeau la ea cu dezgust, considerând-o nedemnă de stăpânul pe care-l slujeau.
Romara străbătu bucătăria mare pavată cu dale pentru a se duce la ușă și rămase în prag, uitându-se la rațele și gâștele care se adăpau din baltă și ascultând puicuțele care cotcodăceau în paiele din hambar.
În fața unei asemenea stări de pace, se întrebă dacă trăise cu adevărat momente atât de dramatice.
Fusese posibil să fie lovită de sir Harvey? Să fie cununată de un pastor beat? Să-l omoare pe bărbatul care voise să-i răpească lui Caryl copilul? Toate acestea păreau de necrezut!
Pentru că gândurile ei o supărară și o întristară, o lăsă pe doamna Coswell în bucătărie și se duse în salon unde și reluă lucrul de mână.
Avea multe reparații de făcut, deoarece garderoba lor era foarte restrânsă.
Pentru că nu se putea duce la magazine cu sora ei, Romara o rugase pe doamna Coswell să-i aducă din paiță muselină la metraj din care făcea rochii drăguțe și elegante pentru ea și pentru Caryl.
Aceste rochii nu rivalizau, în mod concret, cu toaletele scumpe pe care sir Harvey i le dăduse lui Caryl, dar acelea nu se potriveau în niciun fel pentru la țară.
Hăinuțele lui Alexandre rămăseseră prea mici pentru el, iar rochiile Romarei trebuiau lărgite la cusături.
În curând vom avea nevoie de bani, își spuse ea cu o bruscă neliniște.
Ar fi fost umilitor să împrumute de la Squire și se întrebă dacă s-ar putea duce, fără a fi în pericol, la Londra, să-l vadă pe notarul tatălui ei. Va trebui să discute acest lucru cu sora ei.
Dar aceasta o va considera stupidă că nu acceptă ceea ce Squire și-ar fi dorit să le dea.
Cum se va termina totul? Unde vor ajunge? Cum să continuie să trăiască astfel?
În mintea ei, Romara întorcea lucrurile pe toate părțile.
În cele din urmă, auzi zgomot de copite de cai: se întorsese Caryl.
Ochii surorii ei străluceau, buzele zâmbeau și Romara fu sigură că fusese sărutată.
Era condamnabil, era un lucru urât din partea ei, pentru că era căsătorită, dar cum să te aștepți de la o femeie să-i fie fidelă unei persoane atât de oribile ca sir Harvey Wychbold?
- Noi suntem! Vezi, ne-am întors! strigă Caryl cu o voce bucuroasă, când sora ei apăru în ușa salonului.
- A fost plăcută plimbarea?
- Minunată! exclamă Caryl cu entuziasm. Și uite ce mi-a dat William pentru ziua mea de naștere.
Întinse brațul și Romara văzu în jurul încheieturii mâinii o brățară din aur cu turcoaze și diamante.
- Nu-i așa că este încântătoare? întrebă Caryl.
Ridică ochii spre sora ei și înțelese din expresia acesteia că n-o aproba.
- N-are importanță! șopti ea. Voia neapărat să-mi facă un cadou și cine va ști, în afară de tine!
- Da, n-are importanță, murmură Romara.
Nu putea să nu se gândească la panta periculoasă pe care aluneca sora ei, dar nu voia să-i tulbure bucuria aniversării.
Squire, care tocmai îi încredințase caii băiatului de la fermă, intră în acel moment în vestibul și întrebă:
- Ceaiul este gata? Caryl a insistat foarte mult să nu întârziem.
- Cu siguranță este, răspunse Romara, dar așteptați să verific.
Bucătăria era doar la doi pași. Deschise ușa și anunță:
- S-au întors, doamnă Coswell. Să intre?
- Mai am de aprins 3 lumânări.
În timp ce doamna Coswell se achita de această sarcină, Romara văzu că soțul acesteia se întorsese mai devreme pentru a lua parte la tăierea tortului și a mânca o felie.
Vor bea câte o ceașcă de ceai în salonul mic, dar cum doamna Coswell își dăduse atâta osteneală, Romara voise ca ea să participe la împărțirea capodoperei sale.
Nora sa se afla într-un colț al bucătăriei și-l legăna pe Alexandre în brațe.
Romara așteptă un moment și când ultima lumânare fu aprinsă și licărea, deschise larg ușa bucătăriei și spuse:
- Intrați.
Întorcându-se, o văzu pe Caryl cu fața ridicată spre Squire; vorbeau în șoaptă, cum se obișnuiește între îndrăgostiți.
Simți cum i se strânge inima la vederea tabloului fericit pe care-l formau și, în ciuda eforturilor sale de a rămâne indiferentă, simți că este invidioasă.
Nu exista decât un singur bărbat pe care l-ar fi iubit și pe care l-ar privi în acest fel. Unul singur a cărui prezență și-o dorea în acel moment.
Dar la ce bun să se gândească la asta?
Caryl se îndepărtă de Squire puțin încurcată și se îndreptă spre sora ei.
- Și acum, să vedem surpriza! spuse ea zâmbind.
Intră prima în bucătărie.
După cum se așteptase, tortul era foarte mare, căci doamna Coswell măsura totul la scara propriilor ei dimensiuni!
Romara știa că fusese pregătit cu kilograme de stafide, cireșe confiate și nuci. Aproape 3 centimetri de marțipan îl acopereau și avea o glazură din fondant roz și alb, exact de culoarea tenului lui Caryl.
Cu cele 19 lumânări aprinse, era cu adevărat impresionant și Caryl scoase un strigăt de bucurie, aplaudând.
- Este magnific! Este cel mai frumos tort pe care l-am văzut vreodată! exclamă ea. Mulțumesc! Mulțumesc, doamnă Coswell!
- Sunt fericită că vă place, doamnă, răspunse ea, încântată.
Își amintea întotdeauna de starea de femeie căsătorită a lui Caryl și o numea „doamnă”, dar pentru că o considera pe Romara domnișoară, uita deseori să fie protocolară.
- Haide, Jake, spuse ea repede soțului ei, n-ai văzut-o pe doamna Hammond astăzi, deci prezintă-ți urările.
- La mulți ani, doamnă, murmură Jake Coswell cu jenă.
- Mulțumesc! Mulțumesc pentru tot! răspunse Caryl. Și acum, trebuie să tai tortul.
- Va fi puțin cam greu, declară doamna Coswell luând un cuțit mare. Ați face bine să împrumutați mâna puternică a lui Squire. Acest tort este unul din cele mai bogate pe care le-am făcut.
- Atunci vom căpăta cu toții, fără îndoială, o indigestie, spuse domnul Buxton zâmbind. După tortul dumneavoastră de Crăciun, a trebuit mult timp să-mi treacă răul.
- Nu-i posibil! protestă doamna Coswell. Vă merge gura la fel de bine ca atunci când erați mic și când știați să vă faceți auzit la fel de bine ca Alexandre când vă era foame.
Izbucniră toți în râs și Caryl îi spuse nurorii doamnei Coswell:
- Aduceți-l pe Alexandre ca să vadă aceste lumânări frumoase.
Copilul se ridică în brațele doicii sale și Caryl îl contemplă cu admirație.
- Cred că încearcă să le prindă. Privește, Romara, îi plac aceste lumini frumoase.
- Noi așteptăm să tai tortul, draga mea.
- Așa este.
Caryl luă cuțitul și-l afundă în glazură dar, când lama intră în contact cu stratul gros de blat al tortului, ea ridică ochii spre Squire a cărui mână puternică o opri pe a sa, în timp ce prin ochi îi trecu o expresie pe care Romara o consideră edificatoare.
- Nu uita să-ți pui o dorință referitor la ceea ce vrei cel mai mult în acest an! strigă Romara în timp ce ei apăsau cuțitul.
În momentul în care cuțitul reuși să taie tortul, niște pași grei răsunară în pragul bucătăriei a cărei ușă rămăsese deschisă.
Romara întoarse capul și zări fața roșie și silueta masivă a unui bărbat îmbrăcat extrem de elgant.
Rămase ca paralizată, incapabilă să se miște, incapabilă să scoată un strigăt de avertizare!
Numai când Caryl și Squire scoaseră împreună cuțitul din tort și Caryl ridică ochii, exclamă:
- Harvey!
Nu vorbise tare, dar părea că vocea sa răsunase în toată bucătăria.
- Da, Harvey, replică primul venit. Ești surprinsă să mă vezi, dar nu ești chiar atât de proastă să crezi că-mi vei scăpa mereu.
Caryl nu răspunse. Și ea și Romara își pierduseră glasul.
Încremenită, ea își privea fix soțul, cu ochii măriți, iar cuțitul îi scăpă din mână și căzu cu zgomot pe masă.
- Ce mică și fermecătoare reuniune de familie! comentă ironic sir Harvey. Și văd că și fiul meu este aici.
Își aținti ochii asupra copilului care părea că mai contemplă încă luminile strălucitoare și Caryl făcu un pas spre Alexandre.
- Nu-l vei avea! afirmă ea pe un ton sălbatic. Nu mi-l vei lua!
- Declarație absurdă și stupidă, de care puțin îmi pasă, replică sir Harvey. Sau vii cu copilul, așa cum ți-am ordonat, sau îl iau cu mine.
- Nu! Nu! strigă Caryl.
În vocea ei vibra din nou acea teroare pe care Romara o remarcase când se aflau în Curzon Street.
Domnul Buxton înconjură masa.
- Ascultați, domnule, spuse el, mi-ar plăcea să discut această problemă cu dumneavoastră.
- Dar cine dracu` sunteți? se răsti sir Harvey.
- Un prieten al soției dumneavoastră. Cred că ar fi mai bine să mergem în altă încăpere unde vom putea sta de vorbă fără martori.
- Eu n-am nimic să vă spun! răspunse sir Harvey. De fapt, prieten al soției mele, cum pretindeți, înseamnă că sunteți amantul ei!
- În niciun caz, replică hotărât Squire, iar dumneavoastră nu aveți dreptul să proferați acest gen de calomnii împotriva sa.
Sir Harvey râse și râsul lui nu era deloc plăcut.
- Onoarea soției mele este îndoielnică. Puteți s-o păstrați dacă vă convine. Singurul lucru care mă interesează este copilul meu.
- Nu-l vei avea! exclamă Caryl. Este al meu. Nu l-ai vrut niciodată, iar eu nu voi renunța niciodată la el.
Caryl avea fața plină de lacrimi și Romara înaintă spre sir Harvey.
- Vă rog, spuse ea cu voce joasă, n-o chinuiți pe Caryl. Era foarte slăbită când am luat-o cu mine de la Londra și nu trebuie s-o tulburați din nou.
- Ah! Vai, iar vă amestecați în ceea ce nu vă privește, ai? ripostă sir Harvey pe un ton amenințător. Vreți să vă tratez ca ultima dată? Nu vă faceți iluzii, nu voi avea niciun scrupul s-o fac!
Intonația lui era atât de sălbatică, încât pentru un moment, instinctiv, Romara se dădu înapoi și se prinse de spătarul unui scaun, ca să nu cadă.
Sir Harvey făcu să se audă din nou râsul său neplăcut.
- Hotărăște-te, îi ordonă el lui Caryl. Vii împreună cu copilul sau mă lași să-l iau numai pe el?
- Nu veți face nici una, nici alta, spuse domnul Buxton cu o voce liniștită. Recunosc că aveți oarecare drepturi, dar v-am propus deja să discutăm calm, fără să ne înfuriem.
În timp ce vorbea, se așezase în fața lui Caryl, ca pentru a o apăra.
- Cum îndrăzniți să interveniți între mine și soția mea? urlă sir Harvey.
Avea acum același ten stacojiu ca în seara în care, beat de furie, intrase în salonul din Curzon Street.
- Din câte am înțeles, reluă Squire, vreți să dovediți că soția dumneavoastră nu este o persoană capabilă și demnă să se ocupe de fiul ei. Dar eu, sir Harvey, eu nu vă consider nici capabil, nici demn de a avea grijă de soția și fiul dumneavoastră!
Această declarație păru că-l sufocă pe sir Harvey. Un moment mai târziu, vârî mâna în buzunarul mantoului de călătorie și scoase de acolo un pistol.
Îl îndreptă asupra lui Squire și spuse furios:
- Plecați de aici! Caryl, adu-mi copilul!
- Nu! Nu! Este al meu! Al meu! Nu al tău!
- Purtarea dumneavoastră este scandaloasă, exclamă Squire.
Sir Harvey nu răspunse, se limită la a-i arunca o privire furibundă bărbatului care-l înfrunta. Romara văzu că degetul i se încleștează pe trăgaci și se repezi spre el fără a sta pe gânduri sau a striga.
Chiar în momentul în care sir Harvey trăgea asupra lui Squire ea încercă să-i ridice brațul. El era prea puternic pentru ea, dar glonțul, în loc să-l lovească pe Squire în inimă, îi atinse doar ușor brațul și se înfundă în perete, în spatele lui, făcând să zboare bucăți din tencuială.
Zgomotul puternic al detunăturii răsuna încă în bucătărie când sir Harvey repuse pistolul în linie, pentru a trage iar.
Înainte de-a avea timp s-o facă, domnul Buxton scoase un pistol din buzunar și-l atinse pe sir Harvey direct în piept.
Pentru o clipă păru că împușcătura nu avusese niciun efect. Apoi încet, atât de încet încât devenea îngrozitor, sir Harvey se lăsă în genunchi, apoi se prăbuși încet, cu toată greutatea, la podea.
Gura îi era deschisă, ochii de asemenea, dar Romara era preocupată doar de Caryl, care se agățase de Squire repetând cu nervozitate:
- Era gata să te omoare! Era gata să te omoare!
Romara auzi atunci un zgomot de roți în fața casei.
Cu un gest automat întoarse capul să vadă cine sosește.
Scoțând un strigăt înăbușit, trecu alergând de ușă și se repezi în curte.
Bărbatul care cobora din faeton pusese piciorul pe pământ când se aruncă asupra lui, agățându-se cu amândouă mâinile de reverele costumului său și ridicând fața spre el.
- Ai venit! exclamă ea. Oh, Dumnezeule, mulțumesc! Mi-ai lipsit! Mi-ai lipsit atât de mult!
Lordul Ravenscar o privi și spuse cu umor:
- Ce idee stranie să dispari în acest fel!
Apoi o îmbrățișă și o sărută.
Incapabilă să se miște sau să respire, Romara începu cu greu să înțeleagă ce făcuse, când el se îndepărtă.
- Ce dracu` se întâmplă aici? exclamă el când intră în bucătărie.
Corpul lui sir Harvey zăcea în fața lui. Îi aruncă o privire scurtă înainte de-a o vedea pe Caryl îmbrățișându-l pe Squire, al cărui braț atârna de-a lungul corpului. Pe mână începuse să curgă sânge.
De cealaltă parte a mesei, unde 19 lumânări ardeau încă puternic și luminos pe tortul glasat, ceilalți martori la scenă erau livizi.
Timp de o clipă, nimeni nu spuse nimic, apoi Squire exclamă cu surpriză:
- Ia te uită, Trent! Iată o vizită neașteptată. Sosești într-un moment mai curând prost ales.
- Vizita mea n-are nimic neașteptat! replică lordul Ravenscar, furios. L-am urmărit pe acest ticălos încă de la Londra, dar văd, William, că tu ai reglat conturile cu el.
- El a tras primul asupra mea. Nu bănuia că sunt înarmat.
- Mai bine pentru el, comentă cu voce tăioasă lordul Ravenscar.
- Domnul Buxton a tras în legitimă apărare, explică Romara cu o voce șovăitoare.
- Pistolul lui avea două magazii, adăugă Squire. Dacă ar fi tras a doua oară, cum avea intenția, cu siguranță m-ar fi omorât. Romara mi-a salvat viața.
Lordul Ravenscar o privi pe Romara zâmbind și spuse:
- Asta nu mă miră.
- A fost legitimă apărare, domnule, declară cu greutate fermierul Coswell, ca și când tocmai înțelesese despre ce era vorba.
- Asta da! interveni doamna Coswell. Nu-mi venea să cred ochilor. Fără tânăra fată, l-ar fi asasinat pe Squire al nostru.
- Vezi că am martori, îi spuse acesta lordului Ravenscar.
Apoi lăsă capul în jos spre Caryl, care suspina cu disperare pe umărul lui.
- Totul este în ordine, draga mea, murmură el, ca și când ar fi fost singuri. S-a terminat, este mort!
- L-ai omorât ca să-l împiedici să mi-l ia pe Alexandre, spuse Caryl suspinând ușor, dar asta nu-ți va pricinui necazuri?
- Niciun necaz, îți garantez! Se va lămuri totul foarte ușor, o asigură Squire cu tandrețe.
Lordul Ravenscar ascultă acest dialog cu oarecare surprindere dar, ca de obicei, luă conducerea operațiunilor.
- Ar fi mai bine, William, ca tu, eu și acest bărbat care a asistat la cele întâmplate să mergem imediat la comisariatul de poliție. Din fericire, acolo este unul din prietenii noștri.
- Da, ai dreptate.
Lordul Ravenscar avu un gest disprețuitor spre corpul neînsuflețit al lui sir Harvey și se adresă fermierului Coswell.
- Înainte să plecăm, ați face bine să înlăturați acest hoit din bucătăria dumneavoastră. Așezați-l undeva până când vom trimite un pastor să-l îngroape.
Ascultător, fermierul salută ducându-și mâna la frunte.
- Mă voi ocupa de asta, domnule.
Lordul Ravenscar se întoarse spre Romara.
- Tu și Caryl, mergeți să vă faceți bagajele și de îndată ce mă voi întoarce cu William, vă voi duce acasă.
Romara îl privi cu stupoare:
- Nu... se fac cercetări asupra mea?
Un zîmbet ușor se contură pe buzele lordului Ravenscar.
- Ți-ai supraapreciat îndemânarea cu care mânuiești pistolul. Dacă ai tras pentru a ucide, ai ratat ținta.
- Nu... este mort?
Lordul Ravenscar clătină din cap.
- Bineînțeles că nu prea este în apele lui, dar ceea ce ai luat drept țintă, mica mea amazoană, este umărul lui!
Un moment, Romara se întrebă dacă auzise bine, apoi întinse ca o oarbă mâinile spre lordul Ravenscar, spunând cu o voce fără inflexiuni:
- Nu pot să cred. Am... am impresia că voi leșina.
El își trecu brațul în jurul ei pentru a o susține și spuse cu energie:
- Ce glumă! Trebuie să-ți faci bagajele. William și cu mine nu vom lipsi mult. Comisarul locuiește doar la 3 kilometri de aici.
- Credeam... că sunt căutată pentru cercetări, murmură ea.
- Vom vorbi despre asta când vom fi acasă.
Caryl își îndepărtă capul de pe umărul lui Squire.
- Dacă Alexandre și cu mine ne întoarcem la Raven House, ce va face William?
- William, pe care îl știu de când aveam vârsta fiului dumitale, este întotdeauna binevenit, după cum vine știe.
Caryl se întoarse cu elan spre Squire.
- Vino cu noi, te rog, vino cu noi! îl rugă ea.
- Este și intenția mea. Dar, mai întâi, ocupă-te de bagaje cum ți-a propus Trent.
- Squire, nu veți pleca nicăieri înainte să vă pansez brațul! interveni doamna Coswell.
- Este doar o zgârietură, protestă William Buxton.
Dar înainte să mai poată spune un cuvânt, doamna Coswell îi scosese deja vesta și Caryl izbucni în plâns în fața cămășii îmbibate cu sânge.
Rana era doar superficială și când doamna Coswell îl bandajă cu îndemânare, Squire fu gata să plece cu lordul Ravenscar.
Între timp, fermierul cărase corpul lui sir Harvey și Romara nu se putu împiedica să nu se gândească la faptul că, deși moartea era înspăimântătoare, fără îndoială, nimeni n-o va plânge pe cea a lui sir Harvey.
Caryl se va putea căsători cu Squire și Alexandre, când va crește, nu va ști niciodată ce ființă dezgustătoare a fost tatăl lui.
Romara se bucura din toată inima. Lordul Ravenscar era în sfârșit acolo, chiar mai frumos și mai impozant decât și-l amintea.
Nu-i venea să creadă că o sărutase când a sosit.
Nu fusese cu adevărat un sărut, își spunea ea, îi atinsese doar buzele când ea îi sărise în gât, nebună de fericire că îl vedea.
Îl iubesc, se gândi ea, iar acum, că este aici, totul pare altfel.
Ca și când ar fi ghicit că se gândește la el, lordul Ravenscar, care aștepta cu oarecare nerăbdare ca brațul lui Squire să fie bandajat, întoarse capul spre ea.
Romara se simți puțin intimidată de privirea lui cercetătoare.
- Cum m-ai găsit? îl întrebă ea.
- Bună întrebare! Cum aș fi putut ghici că ești atât de aproape și la unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei!
- Mi-am spus că trebuie să ne ascundem amândouă undeva unde nimeni să nu ne descopere.
Lordul Ravenscar strânse din buze un moment, apoi spuse:
- Știam că Wychbold nu va renunța niciodată s-o caute pe Caryl! Așa că, în loc să pun poliția pe urmele tale, m-am mulțumit să-i plătesc pe servitorii lui, cum am mai făcut-o deja, ca să mă țină la curent cu informațiile pe care le adunau oamenii pe care-i angajase.
- Foarte ingenios din partea ta, comentă Romara cu admirație.
- În această dimineață, la prima oră, l-au avertizat că sora ta fusese descoperită la această fermă. Eu am primit informația abia cu câteva minute după plecarea lui Wychbold.
- Atunci, l-ai urmărit.
- Și ce prost conducea! O mână de lemn pe hățuri, cum spunea valetul meu. Asta descrie foarte bine modul în care conducea atelajul.
Romara simți o dorință nebună să-l întrebe dacă fusese nerăbdător s-o găsească, dar se stăpâni și spuse, înconjurând-o pe Caryl cu brațul:
- Am face bine să-l ascultăm pe Înălțimea Sa și să mergem să împachetăm lucrurile.
Caryl nu-i acordă nicio atenție; îl privea pe Squire.
- Nu vei sta mult? murmură ea.
- Trebuie să-mi fie recunoscută nevinovăția. Apoi mă voi întoarce, îți promit.
În timp ce vorbea, duse la buze mâna lui Caryl și Romara îl auzi șoptind:
- Ai grijă de tine, dragostea mea.
Apoi lordul Ravenscar și Squire se îndepărtară în faeton, urmați de fermier, în cabrioleta lui Squire.
- N-am văzut nimic asemănător în toată viața mea! exclamă doamna Coswell.
Nici nu deschisese bine gura, că Alexandre începu să scâncească.
- Acestui mititel îi este foame, comentă doica sa.
- Și-i va fi și mai foame încă dacă nu vei locui cu el la Raven House, replică doamna Coswell.
- Să locuiesc la Raven House! spuse nora ei stupefiată. Cine ți-a dat ideea asta?
- Trebuia doar ca cineva să se gândească. Cum crezi că se va descurca acest copil fără tine?
- Vrei să spui că voi rămâne cu el la Raven House?
- Se înțelege.
- Și îmi iau și copilul cu mine?
- Evident, micuța mea, trebuie să vină cu tine.
- Și Joe?
- Ce este cu Joe? Am avut grijă de fiul meu timp de aproape 25 de ani înainte să-l iei tu de bărbat, așa că poți să ai încredere în mine și acum!
Nora ei zâmbi.
- Nu spun că nu mi-ar plăcea să văd Raven House, dar mi se pare prea mult pentru mine, ca să merg acolo.
- Și Alexandre, ia gândește-te, ce ar face fără tine? Deci, draga mea, du-te și te pregătește! Îți trebuie haine de schimb și să-ți iei cea mai frumoasă rochie, căci vei merge pe lângă servitori importanți.
- Nu mi-am închipuit niciodată, de când sunt, că voi merge să locuiesc la Raven House, murmură nora urcând grăbită în camera pe care o ocupa cu soțul și fetița ei.
La același etaj, Caryl o ținea strâns îmbrățișată pe Romara, repetând fără încetare.
- Pot să mă căsătoresc cu William! Pot să mă căsătoresc cu William! Oh, Romara, viața este minunată!
- Nu este chiar expresia potrivită în gura unei văduve de mai puțin de jumătate de oră, o tachină Romara, dar sunt foarte mulțumită, draga mea. Sincer.
- Este atât de bun, atât de înțelegător, vom locui în casa aceea adorabilă și sper să am mulți copii care să se joace cu Alexandre.
Parcă era o poveste cu zâne cu un final fericit, dar fiecare răsuflare, fiecare bătaie a inimii sale, era însoțită pentru Romara de aceeași întrebare: „Și eu? Și eu?” care îi răsuna în urechi, gata s-o asurzească în timp ce împacheta lucrurile.
Caryl era prea bucuroasă pentru a face altceva decât să-și schimbe rochia și să se privească în oglindă.
- Mulțumesc lui Dumnezeu, când ne vom întoarce la Raven House, voi putea purta toaletele frumoase pe care le-am adus de la Londra, spuse ea.
Scoase o exclamație de entuziasm.
- Și să cumpăr altele! Oh, Romara, îți dai seama că îmi vor trebui rochii noi pentru trusoul meu... dacă, bineînțeles, avem mijloacele necesare.
Caryl privi brățara pe care o avea la încheietura mâinii.
- William mi-a spus că turcoazele îmi vor purta noroc. Mi-a povestit că așa cred orientalii și uite că deja am avut noroc.
- Un noroc nebun! Cine s-ar fi așteptat ca Squire să fie un prieten al... lordului Ravenscar?
Ezitase pentru că nu reușise să spună „soțului meu”.
- În fond, pentru că locuiesc în același comitat și nu prea departe unul de altul, nu este nimic extraordinar, declară Caryl. Am vrut adesea să-l întreb pe William dacă a fost vreodată la Raven House. Apoi m-am gândit că ar putea face legătura între noi și Înălțimea Sa și că vei fi nemulțumită.
Romara rămase în fața valizei pe care o umpluse.
- Nu-mi vine să cred că nu l-am omorât pe acel bărbat. Am vrut să-l omor pentru că-l răpise pe Alexandre. Eram sigură că am reușit.
- Este un lucru bun că l-ai ratat! Nu mi-ar fi făcut plăcere să fiu obligată să-ți povestesc despre căsătoria mea la închisoare!
Glumea, dar Romara nu putea să râdă de aceste lucruri. De prea multe ori rămăsese trează noaptea tremurând la ideea că risca să fie „pusă la dispoziția Maiestății Sale”!
Caryl observă expresia Romarei, în oglindă. Se întoarse, o prinse în brațe și o sărută pe obraz.
- Să nu ne mai gândim, o sfătui ea. Ai fost atât de curajoasă și de minunată în ceea ce mă privește, că nu-ți voi fi niciodată destul de recunoscătoare. Fără tine, Alexandre n-ar fi avut un nume. Poate nici nu s-ar fi născut. Harvey nu-l dorea.
- Dacă eu trebuie să uit, trebuie să faci și tu la fel, replică Romara. Chiar în dimineața asta mă gândeam că ți-ai regăsit mina pe care o aveai înainte ca sir Harvey să intre în viața ta. Uită această înspăimântătoare, această îngrozitoare aventură și fii fericită cu William, care te iubește cu adevărat.
- M-am întrebat mereu dacă ceea ce simțeam pentru Harvey era dragoste, șopti Caryl, dar acum înțeleg că era atât de seducător, atât de superior încât mi-a sucit capul.
- Erai prea tânără ca să-ți dai seama cât este de fals, comentă Romara ca s-o consoleze.
- Parcă a fost un coșmar. Ai dreptate, Romara, nu mă voi mai gândi la el și mă voi ocupa numai de William și cum să-l fac fericit.
- Sunt sigură că vei reuși, spuse Romara zâmbind. Știi Caryl, tata l-ar fi plăcut pe William. Este exact ginerele pe care și-ar fi dorit să-l aibă.
- Ca și lordul Ravenscar.
Sora ei nu răspunse și Caryl riscă s-o întrebe:
- Nu vreau să te întristez, dar crezi că... a uitat-o pe femeia aceea... care l-a disprețuit?
- N-am nicio idee.
- Eu am văzut-o, o dată.
- Ai văzut-o! De ce nu mi-ai spus?
- Mă temeam că asta te va tulbura, răspunse Caryl cu sinceritate. Mergeam la grădinile din Vauxhall cu Harvey. Ea era în compartimentul vecin, iar el o privea și repeta într-una cât este de frumoasă, ca să-mi facă în necaz.
Făcu o pauză înainte de a relua:
- Nu mi-a plăcut deloc! Și nu cred că este o persoană cu bun-simț.
- De ce spui asta?
- Flirta cu doi sau trei bărbați în același timp. Îi provoca special și ei nu se arătau reci, evident, dar am văzut bine că ei puțin îi păsa.
Romara oftă. Dacă acesta era genul de femeie care îi plăcea lordului Ravenscar, cum s-ar putea compara cu ea?
Ea nu era în stare să flirteze nici cu un singur bărbat, dar cu trei!
Chiar dacă ajungeau la o înțelegere rezonabilă de a trăi ca soț și soție, era convinsă că el o va considera plictisitoare și o va lăsa la țară, în timp ce el va fi cu prietenii la Londra.
- Trebuie să ne terminăm bagajele, spuse ea brusc.
- Da, ai dreptate, hotărî Caryl, revenind la singurul subiect care o interesa cu adevărat. Și grăbește-te! Vreau să fiu cât mai repede posibil cu William!
Capitolul 7
Se făcuse aproape noapte când, în sfârșit, porniră la drum spre Raven House.
Romara călătorea cu lordul Ravenscar în faeton, în timp ce Caryl și Alexandre, pe care îl ducea doica, mergeau cu Squire.
Totuși, valetul așezat în spatele lor o împiedica pe Romara să aibă o conversație personală cu lordul Ravenscar. Poate că n-ar fi înțeles ceea ce se spunea în șoaptă, dar prezența lui o deranja pe tânără.
Era bucuroasă la gândul că se întoarce la Raven House, dar se neliniștea în același timp în legătură cu ce gândea lordul Ravenscar și era îngrijorată.
Mai auzea încă tonul său mânios când i se adresase la sosire: „Ce idee ciudată să dispari în acest fel!”
Ca apoi, s-o sărute.
Numai gândul la atingerea buzelor lui îi făcea inima să tresară în piept. Se simțea sufocată de o tensiune stranie și abia putea respira.
Dar fusese cu adevărat un sărut? Sau doar un gest prietenesc pentru a-i potoli frica pe care o citise pe chipul ei și în voce?
Era extrem de curioasă să afle ce se întâmplase în fața comisarului, dar și în această privință considera că era mai bine să nu abordeze un subiect atât de personal în prezența valetului.
Când lordul Ravenscar se întorsese, îl auzise spunându-i doamnei Coswell că dăduse ordin să fie ridicat corpul lui sir Harvey și-l anunțase pe pastor să se ocupe de ceremonia de înhumare.
Lordul Ravenscar intenționase probabil s-o scape de griji pe doamna Coswell și de prezența unui cadavru la fermă, dar ea replicase:
- Dacă vreți să știți părerea mea, milord, o înmormântare creștinească este prea bună pentru unul ca el.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, dar trebuie să respectăm conveniențele, răspunsese atunci lordul Ravenscar.
Ce lovitură a sorții, se gândea Romara, ca sir Harvey să moară numai din vina sa. Să tragi asupra unui om neînarmat era de neiertat, după orice cod al onoarei.
Aflase de la Caryl că Squire nu se hotărâse să poarte cu el un pistol decât atunci când ea îi povestise tentativa de răpire a lui Alexandre, făcută de sir Harvey.
- Ce bine că i-ai spus! exclamase Romara.
- Doream nespus de mult s-o fac de câteva săptămâni, dar tu insistasei atât să păstrăm secretul...
- Sunt încântată că nu m-ai ascultat de data aceasta, draga mea, încercat doar să-l protejez pe Alexandre.
- Și eu, completase Caryl, sărutându-și sora pe obraz. Mi-ai salvat fericirea, Romara, și sunt sigură că mi-ai salvat și viața, când m-ai luat de la sir Harvey.
- Lordul Ravenscar este cel căruia trebuie să-i mulțumești pentru asta.
- O las în grija ta, dar va afla cât de recunoscătoare îi sunt. Și cum aș putea să nu fiu când acum mă pot căsători cu William?
Caryl era atât de fericită încât bucuria ei se transmisese și surorii sale și când își auziră prietenii revenind, coborâră în fugă, mână în mână, zâmbitoare și strălucitoare.
Îi spuseseră la revedere, doamnei Coswell și promiseseră să i-l aducă pe Alexandre oricând era posibil.
Romara își amintise să-i ceară tortul, ca să-l ia cu ea, și înțelesese din expresia doamnei Coswell că ideea de a vedea ducându-se la Raven House un tort făcut de ea, o încânta.
În consecință, tortul fu pus pe podeaua cabrioletei și când micul alai se îndepărtă, fermierul și soția lui le făcură gesturi prietenești până când nu se mai văzură.
- Ea a fost, într-adevăr, foarte bună cu noi, comentă Romara în șoaptă.
- Ați avut noroc să fiți observate de Buxton la marginea drumului, în timp ce așteptați diligența, răspunse lordul Ravenscar.
- Sper că hangiul ți-a înapoiat șareta și poneiul?
- A fost singurul indiciu pe care-l aveam despre direcția în care ați fi putut-o lua.
Chipul ferm o înspăimântă pe Romara. Era evident că se grăbea să ajungă acasă și văzând cum mergeau caii săi, era mai ușor să păstreze tăcerea.
Când, în cele din urmă, se văzu Raven House, Romara simți că-i sare inima din piept. Frumusețea locuinței și fericirea de a se întoarce o făcură să-și dorească să strige de bucurie.
Ar fi vrut să strige: „Te iubesc, cum îl iubesc și pe cel care te stăpânește și sper să-l fac fericit!”
Se gândi totuși că avea puține șanse s-o și facă. De fapt, ce avea de oferit unui bărbat care își putea alege prietenii dintre membrii celei mai bune societății și a cărui viață nu avea nevoie câtuși de puțin de prezența unei soții legitime?
Ca și la prima sosire cu sora ei, un stol de porumbei trecu prin fața birjei și se așeză pe peluză. Romara ridică ochii și văzu drapelul care se desena pe cer, ondulându-se în bătaia vântului.
Majordomul aștepta în ușă și domnul Arkwrigh în vestibul. Acesta din urmă spuse cu sinceritate, după cum i se păru Romarei:
- Bine ați venit acasă, milady.
Nu era timp de stat la discuții și urcară imediat în camerele lor ca să se schimbe pentru cină.
- Vreau să îmbrac toaleta cea mai frumoasă și mai somptuoasă, declară Caryl. William nu mi-a văzut decât hainele acestea modeste. Cum va reacționa văzându-mă apărând în rochia mea de tul roz... în caz că n-o port pe cea albastră decorată cu ghiocei.
Problemă arzătoare, și Caryl își schimbă părerea de circa o duzină de ori, ca să se îmbrace până la urmă tot cu cea albastră, pentru că se asorta cu brățara ei.
Romara nu avu răgaz să se concentreze asupra veșmintelor ei, dar doamna Fellows hotărâse pentru ea și când fu îmbrăcată, observă că purta o rochie albă decorată cu camelii, care îi dădea înfățișarea unei mirese.
Se examină în oglindă și își spuse că lordul Ravenscar va bănui poate că ea voise să-i transmită un mesaj și această idee o făcu să roșească.
Era prea târziu să-și schimbe toaleta și Romara coborî, conștientă de frumusețea ei, dar cu nervii întinși la maximum.
Totuși, nu putu să nu se relaxeze în timpul cinei, căci cei doi prieteni se întreceau în povestiri nostime despre copilăria lor.
Erau de aceeași vârstă, iar mamele lor fuseseră prietenă foarte bune și, în consecință, lordul Ravenscar, îl cunoștea pe William Buxton practic de când erau în leagăn.
Fuseseră împreună la Eton și mai târziu la Oxford, dar în timp ce lordul Ravenscar intrase în Regimentul 10 de Dragoni Ușori, William Buxton fusese încorporat la grenadieri.
Apoi, pentru că William preferase viața la țară, atunci când lordul Ravenscar, după moartea mamei sale, stătea aproape tot timpul la Londra, nu se mai întâlniseră decât rareori.
- Pentru că ai avut atâta succes cu turmele tale, William, mi-a venit ideea să le sporesc și eu pe ale mele, spuse lordul Ravenscar.
- În orice caz, ai destul pământ pentru asta.
- Îți voi vorbi despre asta mâine. Nu în seara aceasta; este un subiect prea serios.
William Buxton păru surprins, dar avea prea mult tact pentru a continua conversația.
Când servitorii părăsiră încăperea și rămaseră doar la lumina sfeșnicelor de pe masă, mica insulă de lumină în întuneric, lordul Ravenscar ridică paharul.
- Vreau să toastez mai întâi pentru dumneata, Caryl, pentru că știu că vei fi foarte fericită cu prietenul meu William și cred că sunteți în mod minunat potriviți amândoi.
Caryl roși și se întoarse spre William, strecurându-și cu un gest drăgăstos mâna în a lui.
Lordul Ravenscar adăugă:
- Apoi vreau să beau pentru soția mea, care s-a întors acasă.
Se uită la Romara care crezu că distinge în ochii lui o expresie încurcată, în timp ce vocea răsuna cu gravitate, făcând ca inima să-i bată mai tare.
Vru să-i răspundă, dar buzele n-o ascultară și nu putu decât să bâlbâie:
- Mulțumesc.
O dată cina terminată, în loc să rămână singuri în sufragerie, cei doi bărbați le urmară pe Caryl și Romara în salon.
Majordomul le oferi coniac și puse carafa pe masa de servit.
Pentru că se simțea nervoasă și puțin speriată de reacțiile bizare care o agitau, Romara se ridică și se duse la fereastră pentru a privi trandafirii.
Părea că trecuse un secol de când se aflase acolo și exceptând faptul că acum trandafirii erau înfloriți, nimic nu se schimbase, în afara ei însăși.
Ultimele raze ale soarelui ce apuneau colorau în auriu fântâna arteziană și străluceau mai jos pe suprafața netedă a lacului.
- Cât este de frumos! murmură ea.
O voce din apropierea ei răspunse:
- Iată de ce nu înțelegeam cum ai putut să-l abandonezi... ca și pe mine.
Ea nu-și dăduse seama că lordul Ravenscar era alături.
Acesta o luă de braț, o duse pe terasă și porniră printre trandafiri înspre peluze, până la un mic templu grec de unde se putea contempla lacul și cerbii lopătari culcați liniștiți printre arborii din parc.
Romara era fericită că se afla în compania lui și rămase tăcută de teamă să nu rupă farmecul care îi învăluia.
Ajunseră la banca de marmură albă, sculptată de artiști italieni.
În spatele lor, templul grec, trofeu adus de un strămoș îndepărtat, lucea ca o perlă în simplitatea sa clasică.
Romara se așeză pe bancă și deși dorea din tot sufletul să se întoarcă spre însoțitorul ei, privea drept în față, simțindu-și obrajii îmbujorați, căci știa că el avea ochii ațintiți asupra ei.
- Ce idee să dispari fără să discuți cu mine, mai întâi! exclamă el, cum o făcuse și când sosise.
- Nu voiam să te trag după mine într-o neplăcere cum n-am mai avut.
- La mine te-ai gândit?
- Mi-am spus că nu va avea loc un proces dacă nu mă găseau și ai fi putut să-ți dai cuvântul de onoare că nu ai nicio idee de locul în care mă aflam.
- Și dacă ar fi avut loc un proces, nu te așteptai să-ți fiu alături și să te ajut?
- Știu că ai fi făcut-o, răspunse ea simplu, dar ar fi fost umilitor pentru tine și acest lucru risca să dăuneze reputației tale.
Vocea îi tremura și lordul Ravenscar spuse după un timp:
- Și atunci ai preferat să mă supui chinului de a nu ști ce s-a întâmplat cu tine și ce necazuri aveai probabil de înfruntat.
- Chinului? repetă Romara, aproape în șoaptă.
- Bănuiai totuși că nu voi rămâne indiferent.
- Ai dovedit deja atâta amabilitate, nu voiam să abuzez. De altfel, trebuia s-o protejez pe Caryl.
- Bineînțeles. Ai avut mare noroc că William a trecut pe acolo.
- I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru asta, zi și noapte.
- Dar pentru tine personal, ce i-ai cerut?
Ea nu fu în stare să răspundă, dar el văzu cum îi urcă sângele în obraji. După un moment de tăcere, spuse foarte blând:
- Îți doreai să mă revezi?
- Doream din tot sufletul să te revăd și să mă întorc acasă, la Raven House. La asta m-am gândit tot timpul, răspunse ea fără să stea pe gânduri.
- Acasă?
Întrebarea plecase ca o săgeată. Conștientă de faptul că răspunsul ei necesita lămuriri, Romara căuta să spună ceva banal, dar nu știa ce.
- Vreau să știu un lucru, Romara, reluă lordul Ravenscar, și doresc să-mi răspunzi cu sinceritate.
- Știi bine că o voi face.
- Ai fost întotdeauna foarte sinceră cu mine, deci spune-mi, voiai să te întorci din cauza casei sau pentru că doreai să mă vezi pe mine?
Fu surprinsă de această întrebare și când întoarse capul spre el, descoperi cu încântare expresia pe care o reflectau ochii lui.
Rămaseră astfel, privindu-se, și lordul Ravenscar reluă:
- Răspunde-mi, Romara, este foarte important.
- Voiam... să te văd, spuse ea cu voce slabă.
- Cât de mult doreai acest lucru?
- Enorm. Mi-ai... lipsit.
- Cum mi-ai lipsit și tu mie.
Romara făcu ochii mari și, totuși, ca și când ar fi fost vrăjită, nu putu să nu-l întrebe, la fel cum o făcuse și el:
- Cât de mult?
- Acesta este unul dintre lucrurile pe care voiam să ți le spun. Unul dintre motivele pentru care am încercat cu disperare să te găsesc în aceste ultime săptămâni.
- Ai dorit asta cu adevărat?
El zâmbi, iar Romara se gândi că o face deoarece considera întrebarea aproape ridicolă.
- Vreai să-ți spun, replică el în șoaptă, cât de goală și tăcută părea casa? Cât de îngrozitor era să fiu aici fără tine?
- Fără mine?
El oftă, cu privirea pierdută spre lac și răspunse:
- Poate ar fi mai bine să începem cu începutul. Sunt atâtea lucruri de explicat între noi încât cred că este important să începem cu acel moment în care, datorită prostiei mele și dorinței nestăpânite de răzbunare, am fost uniți prin căsătorie.
Romara începu să tremure, dar nu reuși să-și întoarcă privirea.
- Credeam că iubesc, continuă lordul Ravenscar, și pentru că eram vanitos și prea sigur pe mine, nu m-am gândit nicio clipă că dragostea mea ar putea fi respinsă.
- Este de înțeles.
- Această respingere m-a surprins atât de mult, încât m-am purtat într-un mod caraghios. Îmi este într-adevăr rușine de mine, Romara.
- Haide, nu te mai scuza. Era un șoc și oricine ar fi reacționat ciudat într-o asemenea împrejurare.
- Nu când se presupune că ai mândrie și demnitate.
Urmă o tăcere. Lordul nu se uita la Romara. După un timp, reluă:
- Acum știu că ceea ce simțeam nu era dragoste. Era numai dorința pe care o trezește o femeie frumoasă, dar pentru că eram absurd de idealist, credeam că ea mi-a inspirat un devotament pe care nu-l mai simțisem până atunci.
Romara își încleștă degetele înlănțuite. Suferea ca o martiră la gândul că el ar mai fi putut avea încă aceste sentimente pentru o altă femeie.
- Pentru că n-am avut suficientă maturitate ca să înfrunt primul eșec din viața mea, știi ce s-a întâmplat.
- Te rog... te rog să nu te condamni, murmură Romara, care nu putea suporta să-l vadă cât se disprețuiește. Ai fost profund rănit, dar... nu vreau ca asta să te facă să devii trist... și cinic.
- De ce te preocupă urmările acestui lucru asupra mea, dat fiind felul în care te-am tratat?
- Nu m-ai tratat niciodată altfel decât cu bunătate și considerație, replică Romara. Și ești atât de inteligent, te admir în așa măsură, că ideea de a te vedea schimbându-te în orice fel, mi se pare de nesuportat.
- Mă admiri? Chiar mă întreb pentru ce!
Romara zâmbi.
- Aș putea să-ți dau o mulțime de motive, dar poate că este mai simplu de spus că toți cei care te cunosc bine - cum sunt cei care te servesc - cred că reprezinți exact ceea ce trebuie să fie un bărbat și un gentleman.
- Și tu crezi la fel?
- Știi bine că da.
Pentru că o durea felul în care se judeca, adăugă:
- Nu cred că cineva trebuie să regrete că a iubit atât de intens, chiar dacă știe că asta l-a rănit.
- Chiar dacă este o dragoste amăgitoare?
- Nu era nimic amăgitor în ceea ce te privește și din această cauză poate vei deveni mai înțelept și mai înțelegător.
- În orice caz, m-a făcut să fiu mai atent și iată de ce acum știu, așa cum ți-am spus, că n-a fost cu adevărat iubire.
După o clipă de tăcere, adăugă:
- Nu se poate face comparație cu ceea ce simt acum.
Romara oftă, iar el se întoarse ca s-o privească și continuă domol:
- Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că adevărata dragoste este ceea ce simt pentru tine.
- Ce-ai spus? murmură Romara.
- Am spus că te iubesc, Romara. Te iubesc și asta într-un mod total diferit de tot ceea ce am simțit până acum.
S-ar fi putut spune că mii de lumini se aprinseseră în jurul lor, orbind-o pe tânără cu strălucirea lor.
Cu un gest foarte blând, ca și când n-ar fi vrut s-o sperie, lordul Ravenscar o cuprinse în brațe și o trase spre el.
Când capul Romarei se sprijini de umărul lui, o contemplă un moment, apoi o strânse mai puternic și o sărută.
Pentru moment, ea crezu că visează.
Apoi, dragostea ascunsă în inima ei izbucni și o copleși ca un val uriaș. Asta era tot ce își dorise, pentru asta se rugase și plânsese fără să creadă că va putea vreodată afla, deoarece lordul Ravenscar iubea altă femeie.
Era momentul de perfecțiune în care amândoi făceau parte din frumusețea înconjurătoare, din armonia cerească și pe care ea îl considera mai mult decât sfânt.
Avea impresia că, în acel sărut, lordul Ravenscar îi lua inima, făcând-o a lui.
Când el își înălță capul, Romara îl contemplă, cu buze tremurătoare și ochii plini de splendida strălucire a soarelui ce apunea.
- Te iubesc, spuse el cu o voce ce tremura puțin, și acum, draga mea, spune-mi ce simți pentru mine.
- Oh, te iubesc... te iubesc, izbucni ea. Te iubesc din primul moment în care te-am văzut, chiar dacă atunci nu știam că asta e dragoste.
- Comoara mea, regret că nu pot să spun același lucru!
- Nici nu era posibil să te îndrăgostești de cineva care avea un cap ca al meu!
- Dar m-am îndrăgostit de tine când am intrat în salon și te-am văzut în fața ferestrei cu bebelușul, numai că, la fel ca tine, nu mi-am dat seama.
Brațele lui se strânseră mai puternic în jurul ei.
- În acel moment, credeam că erai în mediul care ți se potrivea și apoi am constatat că, de fapt, în mod minunat, erai la locul tău în căminul meu și te integrasei în el.
- Este exact ce simțeam și eu, dar n-am crezut niciodată... n-am visat niciodată că asta este și părerea ta.
- Din multe puncte de vedere, semeni cu mama mea. Când mi-ai făcut semn cu mâna, pentru a ne saluta, pe mine și pe Arkwright, în ziua în care ai dispărut, am înțeles că nu făceai parte numai din casa mea, ci și din viața mea.
Buzele lui erau foarte aproape de ale ei când adăugă cu voce gravă:
- Acum ești a mea și nu te voi mai lăsa niciodată să pleci. Nu vreau să te pierd.
- Tot ceea ce îmi doresc este să rămân cu tine, în deplină siguranță și să pot să te iubesc, murmură ea.
- Am nevoie de dragostea ta, am nevoie cu disperare de ea. Acum știu ce a lipsit întotdeauna din viața mea.
- Te iubesc... te iubesc din tot sufletul! În fiecare seară m-am rugat ca tu să mă iubești măcar puțin, sau cel puțin să simți ceva pentru mine.
- Ceea ce simt pentru tine nu este deloc puțin. Este așa de mult și atât de irezistibil încât n-am cuvinte să-ți spun. Nu pot decât să ți-o dovedesc, dragostea mea.
O sărută din nou, iar buzele lui făcură ca tot trupul Romarei să se aprindă în flăcări.
Ar fi vrut ca acest sărut să nu ia sfârșit niciodată, ca această îmbrățișare să fie și mai strânsă, dar el se ridică, o trase după el și spuse cu o voce straniu de emoționată:
- Dacă ai ști de câte ori am privit acea ușă care separă camera mea de a ta, de când m-ai părăsit și cum mă blestemam că n-am deschis-o când erai acolo, alături!
- Eu mă întrebam dacă o vei face vreodată.
- De acum înainte nu te vei mai întreba, declară el energic.
O sărută iar.
- Trebuie să ne întoarcem acasă. Vom intra pe o ușă laterală ca să nu pierdem vremea întâlnindu-i pe William și Caryl.
Din nou, în stilul lui inimitabil, preluase comanda și Romara simți că i se topește inima de dragoste.
- În seara aceasta nu ne va deranja nimeni, continuă el. Dacă stau să mă gândesc, am impresia că de fiecare dată când voiam să-ți vorbesc, intervenea ceva și astfel nu reușeam niciodată să termin ceea ce voiam să-ți spun.
- Am păstrat cu mare grijă amintirea tuturor momentelor pe care le-am petrecut împreună.
- Vor urma destule încât să umple mii de volume, declară lordul Ravenscar zâmbind.
Mânată de un impuls irezistibil, Romara se apropie din nou de el.
- Este oare adevărat, întrebă ea cu o voce tremurătoare, că mă iubești... cu adevărat? De fapt, ce vrei de la mine?
- Ți-o voi dovedi în seara aceasta și tot restul vieții noastre.
Lordul Ravenscar o îmbrățișă mai strâns în timp ce adăuga:
- Am descoperit că nu pot trăi fără tine și foarte mult timp, comoara mea, vom rămâne aici, la țară, căci nu vreau să te împart cu nimeni.
- La țară? Aici... la țară? repetă Romara.
Vocea ei avea un accent de bucurie care nu-i scăpă lordului Ravenscar.
O cuprinse de talie, o făcu să se întoarcă și porniră împreună spre Raven House.
- Când m-am întors la Londra să-i dau instrucțiuni lui Higuet ca să-i tocmească pe servitorii lui sir Harvey, așa încât să ne anunțe imediat ce polițiștii au găsit-o pe Caryl, am avut o lungă conversație cu George Spencer.
- Ministrul de interne?
- Da, un om foarte priceput. Și el, ca și mine, este sigur că războiul va dura mult timp și pe această insulă mică este necesar să producem hrană suficientă pentru a alimenta toată populația.
- Iată de ce intenționezi să-ți sporești turmele!
- Cu ajutorul lui William și bineînțeles pe al tău, mica mea soție inteligentă, îmi propun să scot de pe acest domeniu suficient încât să ne alimentăm pe noi și o mare parte a Londrei.
- Sunt sigură că asta va juca un rol preponderent.
- Așa crede și Spencer, ca și primul ministru, de altfel, și mi-au cerut să mă ocup nu numai de propriile mele pământuri ci, de asemenea, să sfătuiesc și să încurajez fermierii din tot comitatul.
- Nimeni nu este mai potrivit.
- Pentru că doresc să-mi adauge prestigiul absolut necesar pentru asta și pentru că acum am o soție ca să mă sprijine, regele vrea să mă numească lord-locotenent al comitatului Buckingham.
- Oh! Este minunat! exclamă ea. Tu ești exact persoana care trebuie pentru a reprezenta un rege.
- Sunt încântat și prințul de asemenea, reluă lordul Ravenscar. Dorește ca toți prietenii săi să aibă funcții înalte, ca să-l poată ajuta.
Romara întoarse capul și ridică ochii spre el.
- Vei fi un personaj important și pe bună dreptate, dar îmi este teamă că uneori nu voi reuși să răspund așteptărilor tale.
Lordul Ravenscar se opri.
- Vei răspunde întotdeauna, declară el categoric. Mă vei ajuta, mă vei stimula și mă vei sfătui. Ai făcut-o deja.
- Cum poți spune așa ceva, când n-am fost niciodată altceva decât o sursă de complicații pentru tine?
Lordul Ravenscar o privi adânc în ochi și-i mângâie părul cu atâta tandrețe încât Romara simți cum lacrimile îi apar în ochi.
- Ești încântătoare, dar în tine este mai mult decât frumusețe.
- Mă vei învăța să... te iubesc așa cum vrei ca... să-ți plac?
Lordul Ravenscar zâmbi.
- Îmi placi deja, comoara mea, mai mult decât ar trebui pentru liniștea mea sufletească! Dar nu despre asta este vorba.
- Despre ce, atunci? Explică-mi, te rog!
Înainte de a explica, el păru că-și caută cuvintele:
- Ai trezit în mine tot idealismul și toate ambițiile pe care le aveam în tinerețe. Când mă gândesc la tine, visez să-mi servesc țara, doresc să fac ceea ce este drept și... bun.
Ezitase înainte de a pronunța ultimul cuvânt, ca și când simțise să își pusese sufletul pe tavă.
- Am contribuit și eu, într-adevăr, cu ceva la asta? Ești atât de inteligent, atât de superior. Nu cred că ai putea avea vreodată nevoie de ceea ce îți pot da.
- Am nevoie de dragostea ta, replică el. Am nevoie de blândețea ta, de încurajările tale, de prezența ta.
- Cât este de minunat! Ce fericire că gândești astfel!
El o îmbrățișă din nou.
- Tot ceea ce am spus este adevărat. Datorită ție, am impresia că pornesc într-o cruciadă.
- Te voi ajuta, vreau s-o fac, voi face tot ce-mi vei cere, dar iubește-mă... pentru că acum știu că fără tine, fără dragostea ta, nu mai vreau să trăiesc!
- Mica mea nebună scumpă!
Lordul Ravescar spuse aceste vorbe foarte aproape de buzele ei.
Și iată că o sărută posesiv, dominator și că gura lui îi transmitea pasiunea sa și un extaz care o făcură pe Romara să se simtă în al nouălea cer.
Inimile lor băteau una lângă alta, sufletele le erau unite și Romara știu că vor trăi mereu în acea comuniune înflăcărată a unei ciuciade.
- Îl ador, Dumnezeul meu, te rog, ajută-ne, murmură ea.
Apoi, nu mai există decât strălucirea, lumina orbitoare a iubirii adevărate care se dăruiește încă o dată și întotdeauna, fără egoism.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu