1-4
Unu
Camilla Ross se simțea groaznic. O durea capul, gâtul o ustura și tot corpul o ardea. De fiecare dată când tușea, pieptul i se crispa de durere.
- De ce nu te duci acasă? o întrebase șeful ei la începutul după-amiezei.
- Mă simt bine, mulțumesc, insistase ea. Și trebuie să mă apuc și de hârtiile pentru contractul cu Tilden Lake. Cumpărători care să comande echipamente de birou de două milioane de dolari nu sunt pe toate drumurile. Vreau să văd actele semnate cât mai curând posibil.
- O să dureze cel puțin 5 zile până să perfectezi contractul, îi atrase el atenția. Învață-o pe Jessica ce are de făcut cu hârtiile și pe urmă du-te acasă. Dacă-ți mai împrăștii mult virușii pe-aici, o să contaminezi tot biroul.
- Firește că n-aș vrea să fac asta.
Un acces de tuse o împiedică să spună mai mult și o făcu să se simtă amețită și fără vlagă. O fi fost porecla ei Dusty - „Prăfuita” - dar acum nu i se potrivea deloc. „Prăbușita” ar fi fost mai aproape de realitate. Sau „Amețita”. „Decrepita”. „Deprimata”.
Hotărârea fiind luată înaintea ca ea să-și fi dat măcar seama, Dusty se ridică în picioare și scotoci la repezeală prin hârtiile de pe biroul ei. Pe cele mai multe le puse deoparte ca să le rezolve mai târziu; restul fură îndesate în geanta ei diplomat.
Imaginea unui cartonaș cu supă îi încolți în minte în timp ce traversa pardoseala acoperită cu gresie a biroului. Supă fierbinte, cu aburii jucând deasupra, care să-i transmită o căldură reconfortantă.
Se agăță de această imagine liniștitoare, în timp ce cobora cu liftul și traversa holul spre ușa de ieșire, de unde îi făcu semn unui taxi. Era sfârșit de februarie, iar vremea era o combinație mizerabilă de ploaie și ninsoare. Trupul lui Dusty se înfioră, dar mintea ei continua să șoptească: supă, supă, supă!
Abia când taxiul începu să gonească spre nord, pe malul lacului Michigan, imaginea supei fierbinți se risipi și se preschimbă în gheață. Bucătăria ei era goală-goluță, își aminti ea cu un geamăt interior. Avusese de gând să facă cumpărături în weekendul trecut, dar, cine știe de ce, nu reușise să găsească timp pentru asta.
Când virară pe Lake Shore Drive, Dusty se aplecă în față.
- În parcarea băcăniei de colo, te rog. Trebuie să iau câte ceva.
Șoferul cu păr cărunt o privi lung prin oglinda retrovizoare, arătând spre aparat.
- Ceasul de marcat trebuie să meargă.
Căldura soarelui caraibean din intonația moale a bărbatului nu avu niciun efect asupra cerului înnegurat sau asupra dispoziției lui Dusty.
- Da, știu.
- S-ar putea să meargă mult.
- Nu-mi pasă. O să-ți plătesc chiar dacă stau înăuntru o săptămână.
Coborî din taxi și se îndreptă spre magazin.
- Hei, doamnă!
Vocea taximetristului o ajunse din urmă.
- Îmi iei și mie o ciocolată? Hershey cu alune. Una mare! OK?
Ea încuviință din cap și păși în căldura relativă a prăvăliei. Probabil că era singura persoană din Chicago căreia un șofer de taxi îi cerea să-i cumpere ciocolată. Oare ce anume, în făptura ei măruntă, îi făcea pe oameni să presupună că ar fi fericită să le facă un serviciu? Sau poate socoteau că e prea timidă ca să refuze? Oare nu era ăsta motivul pentru care nu reușea să-și găsească o menajeră? Toată lumea, în afară de clienții ei, părea s-o considere neajutorată.
Își făcu cumpărăturile și apoi le cără până la taxi. Aerul rece îi pătrundea prin haină, i se strecura până sub pulover și i se lipea, umed, de piele. Se simțea groaznic.
- Mi-ai luat ciocolata, doamnă?
Dusty i-o întinse fără nicio vorbă.
- Mii de mulțumiri.
Își rupse o bucată pentru el și îi întinse pachetul.
- Vrei o bucățică, doamnă?
Mirosul ciocolatei o făcu să se simtă și mai rău, dacă așa ceva era cu putință.
- Nu, mulțumesc, răspunse ea pe un ton apăsat. Vreau numai să mă duci acasă.
- Desigur, doamnă!
Șoferul acceleră și țâșni în stradă, fără să se uite la pietoni sau la alte mașini. Dusty închise ochii și începu să se roage, simțind cum taxiul face piruete la cotituri și auzind scrâșnetul strident al cauciucurilor. Apoi, taxiul opri brusc și ea își încleștă mâinile pe sacoșa cu cumpărături, pentru ca acestea să nu se risipească. Poșeta îi căzu. Taxiul parcase în fața casei sale din cărămidă brună, cu două etaje.
- A fost destul de repede, doamnă?
Ea îi întinse o bancnotă de 10 dolari și deschise portiera, ieșind în ploaia rece ca gheața.
- Păstrează restul!
Omul făcu un salt împrejurul mașinii ca să-i ia sacoșa și i-o duse până la ușa din față.
- Vreți să le duc înăuntru?
- Nu, mulțumesc.
Îi luă sacoșa din mână și intră. Poate ar fi fost dispus să se angajeze la ea, pentru menaj. Din păcate, probabil că el câștiga mai bine ca șofer de taxi.
După ce răsturnă conținutul cutiei poștale în sacoșa de la magazin, urcă treptele proaspăt mochetate spre apartamentul ei de la etajul al doilea.
Clădirea, prima ei investiție personală în domeniul imobiliar, o făcea să simtă că nu stă prea rău pentru o fostă secretară de 29 de ani, care se afla abia la jumătatea drumului până la licență. Apartamentul ei era mai mare decât întreaga căsuță din Canaryville unde copilărise, iar, în plus, clădirea mai avea două garsoniere la etajul întâi și un apartament cu grădină la parterul englezesc.
Dusty cumpăni sacoșa într-o mână și descuie cele două broaște de la ușă. Pe urmă, stând o clipă în loc, își forță ochii să cerceteze ceea ce se putea vedea prin apartament. Era harababură, dar nu era decât aceeași harababură pe care o lăsase de dimineață.
Dădu aerul afară cu un suspin adânc și păși înăuntru, trântind și apoi ferecând ușa grea de metal din spatele ei.
Prețul scăzut la care cumpărase clădirea era un avantaj, dar amplasamentul era încă un element oarecum negativ. Se afla la numai câteva blocuri dincolo de limita exterioară a zonei aflate în curs de renovare.
Știuse care-s riscurile, atunci când o cumpărase, dar nu era pregătită pentru trauma emoțională a unei spargeri. Crimele și tâlhăriile erau ceva ce se întâmplă numai la televizor sau altora. I se întâmplase cu mai bine de 3 luni în urmă, dar încă mai era cuprinsă de teamă, de câte ori se întorcea în apartamentul mare și gol. Măcar dacă ar putea găsi o menajeră care să locuiască la ea!
Dusty duse cumpărăturile în bucătărie și dădu la o parte teancul de plicuri primite în ultimele două săptămâni și o cutie goală de fulgi de cereale, ca să facă loc pe tejghea pentru sacoșă.
Dintr-odată, efortul de a-și pregăti cina i se păru mai mare decât merita. La naiba cu supa!
Înghiți două aspirine cu un pahar cu suc de portocale și se duse în dormitor, unde se întinse pe patul desfăcut. Era atât de bine să stai întinsă. Își aruncă pantofii din picioare și se înveli cu un colț de pled, cuibărindu-se în perne.
Nu căuta imposibilul - doar pe cineva care să-i facă curățenie, să-i pregătească micul dejun și cina și să meargă la cumpărături. Cel mai mult, de fapt, simțea nevoia să aibă pe cineva care să umple cât de cât spațiul gol al apartamentului, dar ultima femeie pe care i-o trimiseseră de la agenție avea pe puțin 80 de ani și abia-și trăgea sufletul pe scări. Celor mai tinere nu le plăcuse cartierul, coloritul bucătăriei sau salariul.
Dusty se acoperi mai bine cu pledul, iar durerile și frisoanele se mai potoliră. Aspirina începuse să-și facă efectul, dar, pe măsură ce răul care-i cuprindea trupul începuse să slăbească, golul din stomac creștea. Revolta intestinelor îi aduse aminte că nu mâncase nimic toată ziua, în afară de aspirină și cafea.
Peste câteva minute, o să se ridice și-o să-și facă supa aceea fierbinte, dar perna o învăluia atât de seducător și o atrăgea spre un ținut atât de plăcut și liniștit, spre o pajiște caldă și însorită, plină de spiriduși, care-i făgăduiau căi vor lua cu ei toate necazurile, dându-i în schimb veselie și vigoare...
Apelul telefonului dădu semnalul expulzării ei din acel ținut de basm. Spiridușii trântiră poarta în urma ei, azvârlind-o pe Dusty înapoi pe pământ.
- La dracu! mormăi ea, bâjbâind după telefon.
- Dusty?
O voce dezgustător de voioasă îi răsună în urechi, din receptor.
- Aici e Maggie Lucas de la Agenția Ascot. Am găsit candidatul ideal pentru postul tău de menajeră.
Candidat? Ce făcea, angaja un ajutor pentru menaj sau îl alegea în vreo funcție? Dusty scutură din cap ca să se dezmeticească.
- Candidatul vorbește englezește?
- Și încă cu distincție, râse Maggie. Singura problemă este că...
- Ai discutat salariul pe care i-l pot oferi?
- Nicio problemă.
- Dar cartierul?
Femeia râse din toată inima.
- Pat Mahoney nu-și face griji pentru atâta lucru...
- Perfect.
Poziția verticală nu era tocmai cea mai plăcută pentru Dusty în clipa aceea, iar conversația nu era talentul ei de căpetenie. Camera se clătina în jurul ei.
- Ar putea veni aici într-o oră pentru o întrevedere? întrebă ea.
Râsul greu de suportat al lui Maggie Lucas izbucni din nou.
- Nu-i nicio problemă, Dusty, numai că...
- Bine.
Dusty trânti telefonul și se cuibări la loc în pernă, strângând din ochi ca să-și alunge amețeala.
Când capul încetă să i se mai învârtă, Dusty își pironi, uimită, ochii pe ceasul electronic de pe noptieră. Dormise 3 ore. Durerea care-i revenea în cap și junghiurile îi spuneau că aspirina își încheiase efectul.
Se ridică și constată că greața luase locul amețelii. Mai bine că nu mâncase supă.
Ignorând seducția pernei și promisiunile de somn dulce și vise plăcute, Dusty se smulse din pat. N-avea să se lase ea doborâtă de o nenorocită de gripă.
Intrând în acțiune, făcu patul, cochetând pentru puțină vreme cu ideea de a schimba cearceafurile. Totuși, atunci când termină, toată energia o părăsi și se hotărî să-și cheltuiască ultimele puteri în camera de zi.
Vizita ei în bucătărie nu dură mult. O privire aruncată în sacoșa de cumpărături fu de ajuns ca să-i amintească de stomacul gol, așa că se răzgândi și porni spre sufragerie. În living, dezordinea era și mai mare, așa că se prăbuși pe canapea, dând la o parte un papuc de piele neagră.
Ce-o apucase? În definitiv, ea era cea care angaja pe cineva și nu invers. Dacă ar fi avut timpul și energia necesare, nu i-ar mai fi trebuit ajutor la menaj.
Muncea din greu vânzând imobile cu destinație comercială și merita să se odihnească după ce ajungea acasă. Nu exista niciun motiv să se simtă vinovată sau intimidată.
De-a lungul ultimilor 9 ani, își făcuse din plin datoria la Putney și Bowkers, începând ca funcționară și urcând, treaptă cu treaptă, până la o poziție de vârf în departamentul lor de vânzări. Obținuse succesul muncind din greu, cu ambiție înverșunată, nicidecum datorită diplomelor sau relațiilor de rudenie. Acum începea să culeagă roadele acestui succes și trebuia să învețe să se relaxeze și să se bucure de el. Chiar dacă era nevoie să-și impună asta.
Dezordinea din jur părea să-și bată joc de ea pe tăcute, așa că se apucă iarăși să strângă, cu un sentiment de răzbunare. Nu era cazul s-o sperie pe domnișoara Mahoney chiar din clipa când intra pe ușă. Apartamentul, odată curățat, nu era greu de întreținut. Era numai dezordine, nu era murdărie.
Dusty roboti prin cameră, adunând pantofi, ciorapi și cordoane, papuci, eșarfe și un pulover. Totul fu aruncat în debaraua din dormitor, unde avea să se ocupe de ele când va fi mai în putere. Cu puțin noroc, domnișoara Mahoney putea începe lucrul lunea viitoare, așa că lui Dusty îi rămânea la dispoziție weekendul ca să pună totul la punct.
După ce reuși să ascundă dezordinea, trecu cu o cârpă peste suprafețele cele mai prăfuite. Cerul înnorat era, în definitiv, o binecuvântare. Dacă soarele ar fi strălucit prin fereastra largă, ar fi scos în evidență tot praful. Așa, totul era marcat cu discreție.
Pe la 4 fără un sfert, apartamentul era destul de prezentabil.
Dusty făcuse un duș rapid și se îmbrăcase într-o pereche de blugi cu un pulover roz. Nu era o costumație care s-o arate prea autoritară, dar era oricum mai bine decât cu pijamaua de flanel după care tânjea. Își legă cu o panglică verde părul brun-roșcat, lung până la umeri, și exersă o privire de oțel, cercetătoare.
Satisfăcută de faptul că arăta pregătită să ia hățurile în mână chiar de la început, se duse în living. Podeaua părea să încline puțin spre stânga și trebui să se țină de pereți ca să se târască până la canapea.
Era pe punctul de a se așeza, când se auzi soneria. Până ajunse la interfon, vuietul din urechile ei deveni mai puternic decât orice sonerie.
- Domnișoara Ross? Sunt Pat Mahoney.
Ori era de vină țiuitul din urechi ori domnișoara Mahoney era răgușită zdravăn. Poate făceau schimb de viruși.
- Poftiți sus, spuse Dusty.
I se păru că nu merită efortul să mai traverseze camera o dată, așa că se sprijini de perete, cu ochii închiși, până când se auzi la ușă o bătaie ușoară. Deschise ușa larg.
- Intrați, domnișoară Maho...
Salutul îi îngheță în gât, când îl văzu pe bărbatul înalt și oacheș care stătea în cadrul ușii. Părea să aibă între 35 și 40 de ani și un zâmbet diabolic îi juca pe figură în momentul când păși în cameră.
- Dumneata nu ești domnișoara Mahoney, scrâșni Dusty.
- Într-adevăr, cel puțin de când m-am controlat ultima oară.
Vocea îi era profundă, cu o anumită muzicalitate, care aproape îi masca puterea. Rânjetul lui larg părea să devină tot mai amenințător.
Dusty simți cum degetele înghețate ale spaimei îi încleștează gâtul. De ce licăreau ochii aceia albaștri? Ce gânduri îngrozitoare cocea mintea lui în ceea ce-o privea pe ea?
- Dacă pleci în clipa asta, n-o să chem poliția.
Încercă să dea o oarecare fermitate vocii sale, dar podeaua își alesese anume acea clipă ca să se clatine și fu nevoită să apuce marginea unui bufet ca să nu cadă.
- Ce-ai spus?
El nu mai zâmbea și unicul pas pe care-l făcu spre ea intensifică la maxim spaima de gheață care-i strivea plămânii. Nu putea să respire. Simțea cum mișcă gura, dar nu ieșea niciun sunet.
Dusty se prăbuși într-un vârtej de beznă deplină.
Pat prinse femeia, înainte ca aceasta să cadă pe podea și o duse în living-room. Părea o mică ființă, ușoară ca fulgul, atât la trup, cât și la minte. De ce-i dăduse drumul în casă și pe urmă începuse să vorbească despre chemarea poliției?
O așeză pe canapea, îi scoase pantofii și-i lărgi cureaua de la pantaloni.
Fir-ar să fie! Sperase că de data asta va avea noroc. Din câte i se spusese la agenție, slujba i se potrivea ca o mănușă. O femeie ce avea o carieră și care avea nevoie de un menaj ușor și de cineva care să-i poarte de grijă. Casă, întreținere, ceva bani cât să aibă de-o bere din când în când și o grămadă de timp liber, încât să pună pe picioare propriul său proiect.
Privi o clipă la fața palidă a femeii. Genele ei, abia vizibile în umbra cearcănelor de sub ochi, nu se mișcară.
Cu un suspin de resemnare pentru după-amiaza pierdută, el își scoase trenciul și-l puse pe un scaun, apoi porni în căutarea bucătăriei. Din fericire, nu se pierdea prea ușor cu firea. Bucătăria arăta ca un câmp de luptă. Mama lui obișnuia să spună că a privi în bucătăria unei femei era ca și cum i te-ai fi uitat în creier. Asta nu era un semn prea bun pentru starea mentală a domnișoarei Ross.
După un timp de căutări, descoperi o bucată de cârpă pe care o umezi și se duse să-i șteargă fața, dar ea nu dădu niciun semn că și-ar reveni. Spera ca măcar să nu fi luat cine știe ce substanță ciudată. Americanilor le plăcea teribil să facă tot felul de experiențe, în vreme ce oamenii din țara lui erau mulțumiți să ia aceleași leacuri din vremea când îl întâmpinaseră pe sfântul Patrick.
- Fir-ar să fie! se gândi el cu glas tare, dar blând, căci tocmai îi trecuse prin minte ideea că s-ar putea ca ea să fie cu adevărat foarte bolnavă.
Pat umezi din nou cârpa, de data asta cu apă rece. Avea de gând să mai încerce o dată s-o trezească, apoi avea să cheme salvarea. Nu-și putea permite să se vâre în complicațiile unei femei străine.
Când agenția îi spusese despre slujbă, și-o imaginase pe domnișoara Ross drept o femeie autoritară, de 30 și ceva de ani, ambițioasă și energică. Gata să-și ia răspunderi sau să-i conducă pe alții. Nu și-o închipuise nicidecum ca pe cineva care avea nevoie de-o fată-n casă care să facă pe infirmiera.
Îi puse cârpa udă pe frunte și ea deschise ochii. Cu expresia aceea de teroare, arăta ca o căprioară cu ochi mari, încolțită de câini de vânătoare.
- De ce mai ești aici?
- Așa m-a învățat mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, răspunse el cu blândețe, sperând s-o liniștească destul, încât să poată pleca. A făcut din mine un asemenea gentleman, încât nu pot niciodată să părăsesc o doamnă aflată la necaz.
Pat se trase încetișor înapoi până la un scaun și se așeză, în timp ce femeia se ridică brusc, fără să observe cârpa umedă care căzu pe canapea în timp ce ea își duse mâinile la talie. Spaima din ochii ei se înteți.
- Ce mi-ai făcut?
- Ai leșinat...
- Pantofii mei, șopti ea răgușită, privindu-și picioarele goale. Unde-mi sunt pantofii?
- Ți i-am scos. Ai...
- Am un dulap plin de pantofi. Dacă-mi promiți că pleci imediat, te las să-i iei pe toți.
Pat se ridică în picioare și porni spre ușă. Să fii cavaler era una, dar cucoana asta era din cale-afară de smintită. Fața nu-i mai era palidă, ci de o roșeață suspect de intensă ca să fie sănătoasă, iar ochii îi străluceau.
- Vrei să chem salvarea? întrebă el. Sau ai vreun medic de familie pe care-l preferi?
- De ce?
Vocea îi suna de parcă stătea să izbucnească în plâns.
- Ce mi-ai făcut?
Era limpede. Văzuse încă din bucătărie: mintea ei nu raționa deloc.
- Doamnă - pocni el din degete - dacă ți-aș fi făcut ceva, plăcuta amintire te-ar urmări o viață. Poate chiar două vieți.
Privirea ei deveni nedumerită.
- Ești un om ciudat. Ce dorești, de fapt?
- Eu sunt ciudat?
Paharul se umpluse și el își ieși din fire.
- Dumneata vorbești? Vin aici pentru angajare și mă tratezi de parcă aș fi de-al lui Gingis Han!
- Angajare?
Ea îl privi consternată și încercă să se ridice în picioare. Roșeața îi dispăru din obraji, lăsându-i fără urmă de culoare.
Amintirea mamei lui îi tăie calea spre ușă. Ea nu i-ar fi îngăduit s-o lase pe femeia asta în starea în care era.
- N-arăți prea bine.
- Nimeni n-arată prea grozav când are gripă.
O parte din iritarea lui se risipi, fiind repede înlocuită de remușcarea pentru faptul că o judecase greșit. Biata de ea, nu era de mirare că se purtase așa de ciudat. Un alt soi de iritare îl năpădi. De când îl interesa așa de mult să facă pe cloșca?
- N-ai pe nimeni care să vină aici să stea cu dumneata?
- N-am nevoie de nimeni. M-am făcut mare și pot să-mi port singură de grijă.
Încăpățânarea ei de a face pe independenta îl făcu să rămână.
- Așa e! Totuși, am să mă duc să cercetez bucătăria. Arăți de parcă n-ai mâncat de 3 zile. Să văd ce pot încropi.
Încercând să facă abstracție de războiul care se purtase între curățenie și dezordine, se uită în frigider și prin dulăpioare. Nu prea era de mâncare, iar ceea ce găsea, totuși, era groaznic. Nu-i de mirare că era bolnavă, dacă mânca toate porcăriile astea.
Pat refuză să ia în seamă semnalul de alarmă dat de minte. O să încropească el ceva de pus în gură, o să pună vrăbiuța pe picioare și apoi o să-și ia tălpășița, mai iute decât vulpea în sezonul de vânătoare.
- Mănânci adesea în oraș, nu-i așa? strigă el.
- Asta așa e.
În vocea ei se simțea oboseala. Cel mai bun lucru pentru ea ar fi fost o supă fierbinte și să se ducă la culcare.
- Uite ce e, domnule Mahoney. Am venit devreme de la serviciu ca să mă odihnesc și pe urmă au sunat de la agenție în legătură cu dumneata. Doamna Lucas a spus că te cheamă Pat și am crezut... Sunt într-adevăr foarte obosită. Ești bun să pleci, te rog?
El nu dădu atenție slabelor ei proteste și apăru în ușă cu un plic de supă concentrată în mână.
- Mănânci, într-adevăr, așa ceva?
- Se face repede.
Și cu arsenic se face repede treaba! Încercă să nu greșească, gândindu-se că e mai bine decât nimic. Găsi o oală și încălzi niște apă. Chestia aia nu prea mirosea a supă, dar cel puțin avea s-o încălzească. Îi duse o cană în living.
- Chestia asta o să te facă se te simți ceva mai bine, până când aduc eu niște mâncare adevărată în casa asta. O să cumpăr ce-mi trebuie ca să-ți fac un grog ca lumea. E cel mai bun lucru ca să vindeci gripa și răceala.
- Pot să-mi fac și singură. Am whisky, zahăr și apă.
- Zahăr! pufni Pat. Moartea albă. Îți trebuie miere și lămâie. Lămâie adevărată, nu zeama aia care zace în sticlă pe-un raft de băcănie.
- Nu doresc decât să pleci, domnule Mahoney. Toată povestea asta nu-i decât o mare greșeală.
- Nu-ți face griji pentru asta, toți facem greșeli.
- Dar...
Vocea ei nu era destul de puternică ca să străbată până în holul prin care pornise el, pe lângă bucătărie.
Găsi dormitorul, luă pernele din pat și le duse în living ca să i le pună sub cap. Apoi se duse iarăși în dormitor, luă o pătură din debara, observând grămada de pantofi de pe podea. Mama lui nu-i dăduse niciun sfat cu privire la debarale.
- Ai mult spațiu aici. Mi-a trebuit ceva timp până să găsesc pătura.
Ea zăcea acolo cu ochii închiși, arătând ca o fetiță care se întorsese de la școală.
Biata de ea, era terminată. El se ridică și se duse din nou în bucătărie, unde-i zărise poșeta. Scormoni prin ea până găsi un rând de chei și apoi se întoarse în living.
- Astea sunt cheile de la casă?
- Domnule Mahoney, începu ea...
- Mai bine spune-mi Pat. Sunt cheile de la casă sau nu?
Ea încuviință în tăcere.
- OK, zise el și își puse trenciul. Am de făcut o grămadă de cumpărături, așa că stai și odihnește-te.
Ea îl privi lung și Pat nu se putu abține să nu zâmbească. Era așa de nostimă și de neajutorată în același timp.
- Uite! Am să-ți pun ceva drăguț!
Porni televizorul și trecu prin mai multe canale pe care se difuzau desenele animate de la orele după-amiezei.
- Doamne ferește! Șoricelul ăla scuipă pisica. Astea-s prea violente.
Continuă să schimbe canalele.
- Ah, Mr. Rogers! Ăsta-i bun pentru dumneata.
Pat se întoarse, încântat de alegerea lui, dar domnișoara Ross se încrunta la fel de rău ca pisica din desenul animat. Dacă ar fi post un personaj de desen animat, precis că i-ar fi ieșit fum din urechi. Probabil că era din cauza febrei.
- Acum ai grijă, nu mai lăsa pe nimeni înăuntru, dacă nu-l cunoști. Pari cam neglijentă în privința asta.
Închise apoi ușa cu grijă în urma lui și o încuie cu cheia.
Până la urmă, s-ar putea ca slujba asta să meargă, se gândi el, neluând în seamă semnalul de alarmă care-l avertiza că deja era prea tare atras de vulnerabilitatea acestei femei. Domnișoara Ross părea destul de rezonabilă, apartamentul nu era greu de întreținut, iar cartierul chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de partea aceea din Liverpool unde trăise împreună cu familia lui în vremurile bune. Aici, casele nu aveau aceeași vârstă și aceeași istorie în urma lor, dar aveau farmec, iar diversitatea locatarilor le dădea personalitate.
Se simțea deja ca acasă.
Doi
Uriașul cu mușchi puternici o ridică pe Dusty în brațe. Ea se ținu strâns, încolăcindu-și o mână pe după gâtul lui, agățându-se cu cealaltă de umărul lui lat.
Trupul lui era făcut din fibre dure de oțel acoperite cu piele aspră; o energie animalică, vibrantă, pulsa în toată făptura lui. Era un sălbatic războinic irlandez, iar ea era prada lui.
O purta prin pădurea deasă spre bârlogul lui, iar ea știa că el o dorește și că o va face să fie a lui. O dorință de răspuns se înfiripă înăuntrul ei. Intensitatea privirilor lui, de un albastru profund, spori și ea înțelese că se apropiau. Se apropiau de extaz.
Ea începu să se agite, atunci când brațele lui puternice se strânseră mai tare în jurul ei, dar cu cât se agita mai mult, cu atât strânsoarea devenea mai puternică și începu s-o cuprindă panica. O strângea prea tare. Nu voia să fie ținută în felul ăsta. Avea nevoie de libertate pentru a-și dărui pe deplin dragostea.
Se zbătu mai tare, gemând de dorință, dar și de nevoia de a se elibera.
- Domnișoară Ross, te simți bine?
Dusty deschise brusc ochii. Uriașul cu mușchi puternici o scutura ușurel și un geamăt de dezamăgire scăpă de pe buzele ei. Acum era îmbrăcat.
- Te simți bine? Ai tot țipat și m-am temut că ți-e rău, spuse Pat. Poate că ai visat urât.
Mintea lui Dusty reintră, încet, în funcțiune.
- Da, a fost numai un vis urât.
Se eliberă din învălmășeala de cearceafuri și pături care o țineau prizonieră, cu trupul încă fremătând de la pasiunea imaginară. Nu-i rămânea decât să spere că nu strigase prin somn ceva inteligibil. Obrajii i se înroșiră la un asemenea gând.
- Acum, că tot te-ai trezit, vrei să-ți pregătesc micul dejun? Ceva ușor, poate niște ochiuri fierte și niște biscuiți?
- Da, perfect.
Coborâse deja din pat pe jumătate, când se uită la ceas.
- Doamne, am întârziat! N-o să am timp să iau micul dejun.
- Ba o să ai în mod sigur.
Pat era pe punctul de a ieși pe ușa dinspre hol, dar cuvintele lui i se adresau ei.
- Azi, nu te duci la lucru.
- Ce vrei să spui, cum să nu mă duc la lucru?
Niciun răspuns.
- Pat!
Se repezi pe urmele lui și se izbi de un zid de virilitate irlandeză aflat în cadrul ușii. Brațele lui se deschiseră ca s-o împiedice să cadă, dar chiar și după ce ea își recăpătă echilibrul, o cuprinseră în continuare.
- Da, doamnă!
Dusty respiră adânc ca să se calmeze și făcu un pas înapoi. Se desprinse din brațele lui.
- Ce vrei să spui cu ne-dusul la lucru?
- Ah, a sunat secretara și i-am spus că încă mai ești bolnavă. Adineauri, tocmai a sunat din nou și a spus că toate întâlnirile de astăzi au fost reprogramate.
- Înțeleg.
Fu nevoită să recunoască că nu era încă în formă, dar dacă să meargă sau nu la lucru asta era o chestiune pe care trebuia s-o hotărască ea însăși. Ei îi trebuia un ajutor la menaj sau un valet și nu un tată. Lucrurile n-aveau să rămână așa.
- Trebuie să-ți mai mărturisesc că am provocat și o mică neînțelegere aseară, continuă el. Un domn, pe nume Ron, a cerut să vorbească cu Dusty și, din păcate, a trebuit să revină cu telefonul de mai multe ori, până când i-a dat prin minte să-mi spună că era vorba de tine.
Privirea lui Pat deveni ușor dojenitoare.
- De la agenție îmi spuseseră că te cheamă Camilla.
Ron! Uitase complet de el!
- De ce nu m-ai trezit?
- Nu sunt sigur c-aș fi reușit. Erai plecată în vizită la îngeri.
Dacă fusese într-adevăr așa, era numai din pricina grogurilor lui fierbinți. Se duse înapoi în dormitor. Oare cum de se convinsese singură aseară că un valet o să fie mai potrivit decât o menajeră? Numai ochii lui albaștri și jucăuși erau de vină și grogul acela care aluneca așa de bine pe gât.
- Micul dejun peste o jumătate de oră? strigă Pat în urma ei.
- Bine.
Apucă telefonul și formă în grabă numărul.
- Ron, spuse ea, înainte ca el să-și termine salutul, sunt Dusty. Îmi pare sincer rău de seara de ieri. M-am îmbolnăvit și, pur și simplu, am uitat că aveam întâlnire.
Vocea lui Ron nu era prea prietenoasă.
- Cine era bărbatul cu care am vorbit?
- Valetul meu.
- Valet? Avea o voce care aducea mai mult cu a unui bătăuș din barurile din West Side.
Simți cum dezaprobarea din tonul lui Ron o împresoară la fel ca ploaia rece de ieri și înțelese că făcuse o greșeală. Ron știa din instinct pe cine trebuie și pe cine nu trebuie să angajezi, în vreme ce ea era recunoscătoare că se găsise cineva dispus să lucreze pentru ea. Așa că, ce conta dacă Pat era puternic, blând și fabulos? Asta nu-l făcea să fie nepotrivit cu nevoile ei.
Încercă să ignore amintirea care o învălui. Un vis provocat de febră nu era nici el, câtuși de puțin, un motiv ca să urăști pe cineva.
- Ei, n-o să mai stea pe-aici multă vreme, îl liniști ea pe Ron. Nu corespunde deloc ideii pe care mi-am făcut-o despre persoana potrivită pentru slujba asta.
Făcu o pauză.
- Ce-ar fi să vii aici vineri la cină?
- Gătești tu?
- Pot să frig niște cotlete.
- Poate ar fi mai bine să ții valetul până vineri la cină. Am un meci de tenis important sâmbătă dimineață și n-ar fi cel mai bine să joc după intoxicație.
- Doar nu te-am otrăvit niciodată.
- Chestie de noroc, presupun. Ne vedem vineri.
Dusty închise telefonul cu un oftat.
Dintre toți bărbații cu care se întâlnise de-a lungul anilor, Ron era cel mai grozav. O ducea în cluburi exclusiviste, o prezenta unor oameni influenți, dar lucrul cel mai bun din toate era că avea un program compatibil cu al ei. Cursurile la care mergea ea în serile de marți și joi nu ridicau pentru el nicio problemă, căci erau serile când avea antrenament la tenis, iar lunea putea lucra până târziu, întrucât și el făcea la fel. Se înțelegeau perfect.
Satisfăcută că reușise să repare câte ceva din ceea ce stricase Pat, făcu o baie prelungită, cu multă spumă, după care intră sub duș ca să-și spele părul și să se elibereze de toate tensiunile. Se îmbrăcă în pantaloni și într-un tricou flaușat.
N-avea experiența lui Ron în privința personalului de serviciu, dar își imagina că nu se face să concediezi pe cineva îmbrăcată numai în pijama de flanel.
- În două minute!
Dusty auzi chemarea din bucătărie, chiar în clipa când opri uscătorul de păr și-și legă repede părul la spate cu o fundă. Își vârî picioarele în papuci fără să-și mai pună șosete și se privi în oglinda înaltă din cabinetul de toaletă.
Arăta exact cum trebuie, se gândi ea, fără pretenții, dar totuși oarecum severă, numai bine ca să se vadă clar cine-i șeful.
Privi nervoasă la ceas. Cele două minute erau pe sfârșite, așa că ieși în grabă din dormitor. Odată ajunsă în hol, se opri. Ce-o apucase să se grăbească așa, la comanda lui? O să-l concedieze.
Își potrivi un pas măsurat și demn și intră în bucătărie.
- Bună dimineața, domnișoară Ross.
Cuvintele i se rostogoliră din piept ca o melodie.
- Bine că florile n-au început să răsară. Numai o clipă dacă v-ar fi privit, s-ar fi tras înapoi în pământ de rușine.
- Mulțumesc, Pat.
Își strânse buzele până ce le transformă într-o linie subțire și dreaptă. Probabil că sărutul buzelor lui ar fi putut da viață și stâncilor.
El îi ținu scaunul ca să se așeze la masa în mijlocul căreia se afla un singur trandafir roșu, într-o vază, iar un exemplar din Wall Street Journal o aștepta lângă șervețel.
- Am cumpărat un pepene galben azi dimineață, îi spuse el, punându-i în față jumătate din fruct, garnisit cu căpșuni proaspete. Sper să-ți placă.
- Sunt convinsă că-i bun.
Pepenele avea un miros proaspăt și dulce și-i amintea de vară. Îl scobi cu o lingură și mestecă îndelung, savurându-i aroma. Era delicios.
Pat veni lângă ea, o prezență masivă, îmbrăcat cum era în pantalonii lui de culoare închisă, cu cămașă albă și papion negru. Bucătăria ei, înainte atât de spațioasă, părea că intrase la apă în jurul lui.
- Mă tem că încă nu-ți cunosc gusturile, doamnă. Preferi marmeladă de piersici sau de portocale?
Dusty tăcu o clipă, privind insistent un titlu din Wall Street Journal. De ce stătea atât de aproape? Frânturi din visul ei reîncepură să-i joace în minte.
- De portocale, răspunse ea în cele din urmă, fără să-l privească.
El se îndepărtă și ea reîncepu să respire și să mănânce pepene. Poate ar fi mai bine să-l mai țină câteva zile, măcar ca să învețe cum să se poarte cu un valet. Încleștă falca. Nu. Avea să-l expedieze. Îndată după micul dejun. Dar o să-l plătească pentru toată săptămâna.
Încercă să citească ziarul în timp ce mânca, dar gândurile îi tot fugeau la noaptea dinainte, ca o bucățică de plută care se tot întoarce la mal pe coama fiecărui val. De fapt, când îl angajase pe Pat? Care fuseseră condițiile?
Își aduse aminte cum se întorsese el de la cumpărături, o prezență puternică, reconfortantă, care umplea de căldură apartamentul mare și gol. Ațipise fericită, trezindu-se în fața unui grog fierbinte, făcut cu miere și suc de lămâie proaspăt stors. Puțin mai târziu, mâncare supa de pui pregătită de el: deasă, gustoasă, plină de legume și de carne. Avea un gust atât de bun, era tocmai lucrul de care avea nevoie organismul ei slăbit.
Un sentiment de vinovăție împinse bucățica de plută ceva mai sus, pe țărm. O să-i dea salariul pe două săptămâni, atunci când îl va concedia.
După cină, el îi mai pregătise un grog fierbinte. Nu Asta suna de parcă ar fi băut mai multe. Îi mai făcuse un grog.
- Ați terminat, doamnă?
Ea ridică privirea și zâmbi. Ochii lui albaștri erau plini de căldură, vocea lui avea ceva liniștitor și ea simți din nou puterea grogurilor băute în ajun.
- Da, mulțumesc.
Poate că, în definitv, băuse două.
- Ochiurile fierte, doamnă.
Îi așeză farfuria în față.
După al doilea grog fierbinte, el îi pregătise baia. Fusese numai bună și ea zăcu în apa fierbinte, transpirând și simțind cum toți virușii sunt parcă alungați. Apoi o ajutase să se pregătească de culcare.
Obrajii ei se încălziră la amintirea momentului când el o dezbrăcase. Adică, de fapt, n-o ajutase. Pur și simplu, îi pusese pe pat pijamaua de flanel și-i așternuse patul. În timp ce ea se schimba, el făcuse ordine în baie.
Atacă ouăle. Probabil că ar fi meritat salariul pe o lună întreagă, dar nu asta o frământa pe ea acum.
- Cafea, doamnă?
- Da, te rog!
Apoi își drese vocea cu greutate.
- Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le discutăm, Pat.
- Da, știu: salariul și care va fi ziua liberă.
El înclină capul cu un zâmbet blând.
- Dar de ce nu mergi mai bine în living să te relaxezi? O să-ți aduc cafeaua acolo. Până termin eu de spălat vasele și schimbat patul, termini de citit ziarul.
Dusty își termină ouăle și se duse în living-room.
Când Pat termină treburile, Dusty era gata cu ziarul și apucase să repete de 4 ori în minte discursul de concediere. Avea să fie delicată, amabilă și plină de înțelegere. Și fermă.
Când el intră în cameră, ea îi indică scaunul din fața ei. A fost o mișcare greșită. În felul acesta, părea mai mare și mai aproape decât plănuise ea, iar sclipirea din privința lui nu făcea parte din scenariu. Dar nu conta. O să se descurce ea.
- Ți-a plăcut supa aseară? întrebă el, înainte ca ea să apuce să vorbească. M-am gândit că ți-ar plăcea să mănânci ce a rămas la prânz, iar felul doi, salată.
- Supa a fost delicioasă, Pat, dar mă tem că toată treaba asta n-o să meargă.
Sclipirea din ochii lui dispăru.
- Ce n-o să meargă?
Avea tot dreptul să-l concedieze. N-avea niciun motiv să se simtă vinovată.
- Când am rugat-o pe doamna Lucas să-mi găsească un ajutor pentru menaj, n-aveam deloc în minte o persoană ca dumneata.
El înclină încet capul, având aerul unui băiețel care și-a pierdut bicicleta, câinele și pe cel mai bun prieten.
- Îți dai seama cât e de nepotrivit să locuim amândoi singuri, aici.
Se simți deodată mai rău decât un ucigaș. Dacă el avea, într-adevăr, nevoie de slujba asta? Poate că avea de întreținut o mamă bolnavă sau vreo soră văduvă cu 3-4 copii.
Sclipirea reapăru în privirile lui.
- În curând se face primăvară. O să fie destul de cald ca să pot dormi pe acoperiș.
Băiețel, ia te uită! Singurul lucru pe care trebuia probabil să-l întrețină o fi fost un nesfârșit șir de iubite!
- Sau, dacă se face prea frig, spuse el, pot să dorm pe casa scării. Promit să nu-ți molestez chiriașii, decât dacă or să mă roage ei.
Sclipirea din priviri i se transformase într-un râs în toată legea.
N-avea de gând să se lase înduplecată de umorul lui. Aici ea era șefa și ea lua hotărâri.
- Lumea o să-și facă idei greșite despre noi.
El zâmbi cu înțelegere și cu o undă de simpatie.
- Acel Ron care a dat telefon? E prietenul dumneavoastră?
- El n-are nimic de-a face cu discuția noastră de acum.
- N-am avut impresia că-i face prea multă plăcere să mă audă, aseară, comentă Pat. Ați mai avut și alți valeți tineri și arătoși?
Zâmbetul de pe chipul lui transferă arșița din obrajii lui Dusty în comportamentul ei. Respiră adânc și dădu drumul aerului încet, lăsându-și timp ca să-și recapete stăpânirea de sine.
- Ron se simte în perfectă siguranță în relația noastră, spuse ea. Avem prea multe interese intelectuale comune, ca să se simtă amenințat de prezența fizică a altcuiva.
Ochii ei, călăuzi parcă de o voință a lor, proprie, zăboviră pe bicepșii lui încordați. Făcu eforturi să se uite în altă parte, dar privirile ei nu socoteau că fața lui nu ar fi un loc potrivit pe care să se odihnească. Ochii lui erau acum serioși și liniștiți. O mustră conștiința.
- Iartă-mă dacă te-am jignit, spuse ea. N-am vrut să spun că ai fi numai mușchi, fără minte deloc. Sunt sigură că...
- Nu, deloc, o asigură el prompt. Nu mă gândeam deloc la mine. Sunt îngrijorat în privința ta. Tot intelectualismul ăsta fără niciun pic de activitate fizică nu face bine deloc. Trupul are nevoie să fie stimulat, la fel ca și mintea.
- Stimularea trupului meu e o treabă care nu te privește, replică ea.
Zâmbetul lui se lărgi, dar el refuză să reacționeze și continuă:
- N-am vrut decât să precizez de ce Ron n-are motive să fie îngrijorat.
- Atunci, nu văd care-i problema, spuse Pat. Ești fericită cu Ron și el nu se va simți amenințat de prezența mea. Dacă ești îngrijorată în privința mea, n-ai niciun motiv. Un valet nu se implică în astfel de relații.
Dusty își strânse buzele. El îi anihilase în doi timpi și trei mișcări toate argumentele. Ar fi părut nebună sau mincinoasă dacă ar fi insistat în continuare asupra caracterului nepotrivit al aranjamentului.
- Mie, cel puțin, mi se pare că suntem în siguranță, preciză Pat.
- Da, așa s-ar părea, acceptă ea cu prudență și puse din nou mâna pe ziar, în timp ce el ieșea din cameră.
Hotărâse să-l concedieze și avea s-o facă. Dar nu chiar în clipa asta.
După ce Pat ieși, ea renunță să se mai prefacă a citi ziarul și își căută o poziție mai comodă. Ar fi fost destul de în putere ca să meargă la birou, dar dacă tot rămânea acasă, mai bine trăgea un pui de somn ca să-și grăbească refacerea. O să se ocupe mai târziu de soarta lui Pat.
Plutea pe un nor călduț și liniștit, când deodată se crispă de spaimă și ochii i se deschiseră brusc.
Ce se întâmplase? Se ridică în capul oaselor, încercând să-și alunge amețeala. Oare spaima făcea parte din visul ei? Un murmur de voci se auzi dinspre ușa din față și auzi zăngănitul unor chei care încercau broasca. O jefuiau din nou.
- Pat! strigă ea, sărind în picioare.
Să cheme oare poliția? Să caute o armă? Să se ascundă?
Pat veni în goană din bucătărie, tocmai în clipa când ușa se deschise larg. Trupul lui voinic luă o poziție de luptă, iar mâinile i se încovoiară, strângând pumnii.
- Ce naiba vrei? mârâi el.
- Ba ce vrei tu?
Bărbatul scund, îndesat și cărunt care stătea în ușă își potrivi tonul după cel al lui Pat; o țigară încă neaprinsă îi atârna amenințător în colțul gurii.
Dusty îi recunoscu vocea și veni în grabă.
- Tată, iartă-mă. Am uitat că trebuia să vii azi dimineață ca să repari lampa aceea.
- Tata?
Chipul lui Pat se îmblânzi într-un zâmbet.
- Mii de scuze, domnule. Era cât pe-aci să vă arunc de pe scări.
- Aproape că ai și încercat, spuse calm tatăl lui Dusty, în timp ce-i strângea mâna. Sunt George Ross, dar toată lumea îmi spune Dusty.
- Eu sunt Pat Mahoney, spuse Pat. Numele de Dusty vi se potrivește mai bine decât fiicei dumneavoastră.
Tatăl ei se aplecă să-și ia trusa cu scule și o aduse în apartament.
- Ce poți să faci? întrebă el, ridicând din umeri. Îmi fură numele, glumele și chiar lenjeria!
Pat închise ușa și luă haina domnului Ross.
- În privința asta, nu trebuie să vă faceți griji, domnule. Camilla umblă încă în roz și-n dantele.
Dusty fu atât de uimită, încât aproape că-și pierdu graiul. Privirea grijulie a tatălui ei o obliga la o explicație.
- Pat e ajutorul meu pentru menaj, tată.
- O, așa li se spune acuma?
- Nu, tată, nu-i vorba de asta.
Râse nervos.
- Îl plătesc. Treaba lui este să-mi poarte de grijă.
- Ăsta-i un lucru bun.
Își duse trusa de scule în living-room și se opri în fața unei lămpi de alamă aflată pe o măsuță.
- Asta e cea care s-a stricat?
Ea încuviință din cap și el vorbi înainte ca ea să apuce să spună ceva:
- Mă bucur că ai găsit pe cineva care să stea cu tine. Nu mi-a plăcut niciodată să te știu singură aici.
Scoase abajurul de la lampă și ștecherul din priză, apoi zâmbi către Pat:
- De ani de zile mă țin de capul ei să se mărite sau măcar să-și găsească un prieten care să stea cu ea, ca să pot dormi liniștit nopțile.
- Tată, Pat nu este prietenul meu. El se ocupă de curățenie, de gătit și de chestii de genul ăsta.
Tatăl ei îl măsură pe Pat, de la capul frumos până la picioarele lungi.
- Mă bucur că l-ai găsit pe el în locul lui Ron, spuse tatăl. Nu te supăra, n-am nimic cu tipul. E destul de drăguț, numai că e prea...
- Intelectual? sugeră Pat.
- A, deci l-ai cunoscut, comentă domnul Ross.
- Nu încă, recunoscu Pat, răspunzând privirii lui Dusty cu un zâmbet nevinovat, înainte de a se întoarce în bucătărie.
Când tatăl ei plecă, îndată după prânz, Dusty era în stare să facă haz de toată neînțelegerea, iar după un somn bun, care o ajută să-și recapete puterile, recunoscu că tatăl ei avea dreptate. Era o idee bună să-l aibă pe Pat prin preajmă.
Se simțea mult mai în siguranță, atâta vreme cât îl știa în casă. Ăsta era motivul pentru care o atrăgeau umerii lui lați și îi plăcea să se uite la brațele lui musculoase - din pricina sentimentului de siguranță pe care i-l dădeau.
Soneria îi întrerupse firul gândurilor tocmai când valul de căldură al visului ei părea să revină.
- Sunt eu, Jessica, domnișoară Ross.
Vocea ei se auzi în interfon, puțin nesigură și foarte tinerească.
- V-am adus câteva hârtii de la birou pe care m-am gândit c-o să vreți să le vedeți.
Dusty căuta să nu pară surprinsă. Să facă Jessica ceva peste program?
- Foarte drăguț din partea ta, Jessica. Adu-le sus.
- Poate să urce și Debbie?
- Debbie?
- Secretara domnului Millela. M-a ajutat să vă aduc lucrările.
- Firește.
- Și Sue ne-a adus cu mașina, continuă să explice Jessica. Lucrează la administrația proprietăților.
- Bine. De ce un urcați toate trei?
Dusty apăsă butonul ca să lase ușa să se deschidă și le așteptă în capul scărilor. Dacă le-ar mai fi lăsat să aștepte în holul de la intrare, Jessica era în stare să mai cheme și ceva oameni de pe stradă.
Jessica intră prima, urmată de o blondă scundă și de o brunetă înaltă care i se păru vag cunoscută. Jessica avea mâinile libere, dar celelalte două cărau câte un teanc de dosare.
- Mi-ați făcut o surpriză. Nu mă așteptam să veniți.
- Am vorbit cu valetul dumneavoastră, spuse Jessica. Ne-a spus că putem aduce hârtiile la orice oră, după program. A spus că-l găsim aici. Știți, după voce, nu prea aduce cu un valet obișnuit.
Dusty luă dosarele și zâmbi.
- Din cauză că are accent irlandez?
- După voce pare tânăr și... voinic.
Vocea Jessicăi se topi într-un oftat și Dusty se luptă să-și înfrângă pornirea de moment de a trimite fetele la plimbare. În loc de asta, se dădu la o parte din ușă și le pofti înăuntru.
- Vreți să vedeți apartamentul?
Acordul lor prompt suna mai degrabă a nerăbdare. Așa că, punând dosarele pe dulăpiorul din vestibul, Dusty le conduse înăuntru.
Făcură comentarii politicoase despre fereastra mare a livingului, cu vedere la stradă, despre rafturile lucrate manual pe care se înșirau cărți de o parte și de alta a șemineului și despre mobila de sufragerie. Dar când ajunseră în bucătărie, interesul lor deveni, din politicos, de-a dreptul arzător.
- Vă salut, doamnelor, răsună o voce profundă și cuceritoare.
Pat se întoarse cu spatele la bufet, ca să le întâmpine. Purta niște pantaloni albastru închis și o cămașă bleu cu mâneci scurte, descheiată la gât. Șorțulețul alb și scurt nu-i atenua câtuși de puțin masculinitatea. Dar cu umerii lui lați, pieptul alungit și talia îngustă, nici măcar un șorț de dantelă n-ar fi putut schimba nimic.
- Salut.
Un sunet, care aducea cu un blând suspin, ieși la unison din toate cele trei gâtlejuri feminine. Strașnic. Exact ce-i lipsea unui asemenea zeu galic: puțină adorație.
Dusty își drese vocea cu ostentație.
- Acesta este Pat Mahoney. El este valetul meu.
- Eu sunt Jessica. Am vorbit cu dumneata azi după-amiază. De două ori.
- Eu sunt Debbie.
- Eu sunt Sue.
De ce ezitase atâta? Se purta ca o școlăriță. Sigur, la fel se purtau și celelalte trei, dar ele aveau o scuză. Ele chiar erau ca niște școlărițe.
- Hmm, ce bine miroase, spuse Jessica, adulmecând apreciativ. Ce pregătești?
- Vițel Orloff.
- Pare delicios, spuse Sue. Aș vrea și eu rețeta.
Pat râse ușurel și un zâmbet larg i se așternu pe chip. Oare era obișnuit ca femeile să moară toate după el? se întrebă Dusty.
- E nevoie de mai mult. O demonstrație ar fi mai eficientă.
Cele trei fete se priviră întrebător.
- Sunt sigură, domnișoarelor, că n-aveți timp pentru așa ceva, interveni Dusty repede.
- Așa e, adăugă Pat. Și, în plus, contractul meu cu domnișoara Ross nu include folosirea locuinței sale drept școală de artă culinară.
Fetele încuviințară cu părere de rău.
- Am putea-o face acasă la mine, se oferi Sue și toate privirile se întoarseră spre ea. Mama pleacă peste o săptămână. Tata și fratele meu rămân acasă, dar pot să-i expediez când facem demonstrația.
Trei perechi de ochi se îndreptară, pline de speranță, spre Pat.
Doamne Dumnezeule, se gândi Dusty. Oare la fel fusese și ea cândva?
Pat arăta complet nestingherit, ca și când acest gen de adorație era cel mai firesc lucru din lume. Ridică din umeri.
- O să mai vedem.
Nu părea să aibă neapărat nevoie de un colac de salvare, dar Dusty i-l aruncă, pentru orice eventualitate.
- Încă n-am stabilit care va fi ziua liberă a lui Pat. În plus, voi avea în curând niște invitați, așa că o să fie cam ocupat.
Dezamăgirea era evidentă. Pat ridică din umeri.
- Ea este șeful!
Dusty observă că, de câte ori ridica din umeri, umerii lui păreau că vor rupe cusăturile cămășii.
- Ei, spuse Dusty brusc, întorcându-se spre fete, apreciez sincer efortul pe care l-ați făcut ca să-mi aduceți hârtiile acasă.
- Nu-i niciun efort. Plănuisem oricum să luăm masa împreună, în apropiere.
- Da, adăugă Debbie. Ne-a făcut plăcere.
Sue încuviință numai din cap.
Apoi inteveni Pat.
- Dacă doamnele apreciază mâncarea grecească, le-aș recomanda Unicornul de aur. Se află la trei blocuri spre sud.
Fetele se arătată interesate.
- E aproape de locul unde am parcat, spuse Sue.
- Ce ne recomandați? întrebă Jessica.
- Întrebați de Gus, spuse Pat. Spuneți-i că v-am trimis eu și o să aibă grijă de voi.
Chipurile fetelor se luminară, de parcă ar fi primit un dar minunat. Se mișcară nerăbdătoare în lungul holului, iar Pat le conduse până la ușă.
După ce plecară, el zâmbi și spuse:
- Drăguțe puștoaice.
- Da, sunt fete drăguțe, spuse Dusty pe un ton absent.
Cea mai mică mișcare a lui făcea să i se încordeze toți mușchii. Ca, de pildă, acum, când ștergându-și mâna pe șorț, o mișcare a mușchilor porni de pe antebraț și se transmise până pe piept.
O expresie nedumerită se așternu pe fața lui Pat și el se privi de sus în jos, apoi o privi pe Dusty.
- Te deranjează cumva costumația asta mai puțin regulamentară? întrebă el, arătând spre pantaloni și cămașă. M-am gândit că, dacă suntem numai noi doi, aș putea să mă îmbrac mai puțin formal.
Dusty se scutură din visare cu o tresărire.
- Sigur că poți. De ce întrebi?
- Te-ai uitat lung la mine. Am crezut că nu-ți place cum sunt îmbrăcat.
- Nu mă uitam la tine, spuse ea apăsat. Am o mulțime de lucruri pe cap.
- Oh!
- Acum te-aș ruga să mă scuzi, domnule Mahoney. Am lipsit de la birou o zi întreagă și am de recuperat.
- Foarte bine, doamnă. E bine dacă servesc cina într-o oră?
- E cât se poate de bine, mulțumesc.
Se îndreptă spre living, scoțând hârtiile dintr-unul din dosare în timp ce mergea, apoi se încruntă privindu-le. De ce Dumnezeu le-o fi socotit Jessica atât de importante, încât trebuia să le vadă acum și nu puteau aștepta până mâine dimineață? Răsfoi în grabă și celelalte dosare. Erau toate la fel, pline cu materiale importante, desigur, dar nu urgente.
Încruntarea lui Dusty se accentuă. Ce-o fi fost în mintea Jessicăi?
Sunetul înfundat al ușii cuptorului, care se închidea, îi dădu răspunsul la întrebare.
Trei
Dusty descuie ușa și intră în apartament, fredonând.
Se simțea puțin obosită, dar în rest era bine. Ba chiar foarte bine, dacă te gândești că era vineri seara. Odihna și mâncarea gătită de Pat îi reîncărcaseră bateriile până la nivelul maxim.
Se uită în fugă prin corespondența sortată cu grijă, dar nu găsi nimic interesant, așa că o lăsă la loc pe dulăpior. După ce-și atârnă trenciul în debara, intră în living-room.
Liniștea apartamentului părea că o apasă și un fior rece îi cuprinse pieptul și îi tăie respirația. Unde-o fi Pat? Obișnuia să facă cumpărături dimineața, iar ziua lui liberă era marțea. Ar fi trebuit să fie aici.
- Pat?
Strigătul ei speriat părea să se izbească de ziduri, revenind ca un ecou.
- Sunt în camera mea.
Dusty lăsă să-i scape un suspin de ușurare, în timp ce se îndreptă spre camera lui, situată dincolo de bucătărie.
Era plăcut să-l găsească acolo când venea acasă. Se încruntă o clipă și se corectă. Era plăcut să găsească pe cineva, când ajungea acasă. Nu neapărat pe Pat. Se întâmplase doar să fie el.
Ușa de la camera lui era ușor întredeschisă și ea ciocăni.
- Ești decent?
- Întotdeauna.
- Voiam să spun, pot să intru?
- Poți intra unde poftești. Ești proprietara întregii clădiri, ai uitat?
- Pat, nu te mai prosti, se răsti ea. Ești îmbrăcat ca să primești oaspeți?
Capul lui brun se ivi de după ușă. Avea stropi pe frunte, iar părul îi era ud.
- Depinde ce oaspeți. Pe dumneata te-aș primi în orice clipă.
Dusty își înclestă fălcile.
- Mă întrebam doar cât din trupul tău gol o să văd dacă intru.
- Cât de mult vrei să vezi?
Oare de ce n-avea și ea un câine de pază, așa cum aveau unii dintre vecini?
Pat ieși din spatele ușii.
- Atâta e suficient?
Avea niște chiloți de sport și nimic altceva.
Dusty se luptă să-și smulgă privirea de la el. Corpul ud și strălucitor al lui Pat arăta magnific.
- Nu-i destul? își duse el mâinile la talie.
Dusty își recăpătă glasul.
- E destul. Făceai duș?
- Tocmai am terminat.
O invită cu un gest al mâinii să intre în cameră și luă un prosop mare de pe un scaun.
- Cu ce-ți pot fi de folos?
În timp ce se ștergea cu prosopul, mușchii îi jucau întruna.
Dusty se sili iar să-și mute privirea de la el. O fi Pat primul valet pe care-l angajase în viața ei dar, de bunăseamă, nu era frumos să-l măsoare, chiar dacă era un specimen cu un fizic magnific. Se prefăcu, în schimb, interesată de toate aparatele de sport răspândite prin cameră, de suprafețele lucioase care îi reflectau trupul și fluturarea albastră a prosopului.
- Ți-ai montat repede instalațiile, spuse ea.
- N-am avut încotro. Zăceau într-un depozit de două săptămâni. E groaznic să stai atâta fără să te antrenezi. Începusem să devin molatic.
Ea nu observase așa ceva. Dintr-odată își simți gura uscată, incapabilă să articuleze vreun cuvânt. Își drese glasul.
- De fapt, am venit să discutăm despre cina din seara asta.
- OK. Așteaptă să-mi iau ceva pe mine și discutăm imediat.
Ea încuviință, în timp ce el trecea în încăperea alăturată.
Cât timp lipsi, ea observă o mare varietate de greutăți și echipamente. Se părea că până și un zeu galic trebuia să muncească din greu ca să se mențină în formă.
El se întoarse repede, îmbrăcat în alt șort și cu un tricou cu mâneci lungi. Avea picioarele goale. Tricoul îi acoperea brațele, dar privirea ei fu atrasă de picioarele lui lungi. Mușchii îi ieșeau în evidență, de parcă ar fi fost dăltuiți în piatră. Nu, piatră nu era cuvântul potrivit. Piatra n-ar fi putut să joace așa.
- De ce nu stai jos?
Pat îi indică unicul scaun din cameră, în timp ce el se așeză pe bancul de forță.
- Ai o grămadă de aparate aici, spuse Dusty.
- Îmi place diversitatea.
În materie de slujbe? În materie de femei?
- Vorbeam despre diversitatea aparatelor pentru exerciții fizice, o lămuri el.
Oare era un vrăjitor care-i citea gândurile? Era timpul să schimbe subiectul.
- E totul pregătit pentru cina de diseară?
- O să fie perfect. Creveți cu sos remoulade. Supă-cremă de spanac. Turnedo înăbușit cu sos dernez. Sparanghel la cuptor în stil italian. Și un tort la desert.
- Pare să fie multă mâncare.
- Poate ar trebui să încerci să ridici greutățile mele, ca să capeți poftă de mâncare, îi sugeră el.
- Nu faci mușchii mari numai dintr-atâta.
- Oricum, mă lipsesc.
Ea se ridică în picioare și aproape că ajunsese la ușă, când vocea lui o opri.
- Domnișoară Ross?
Ea se întoarse.
- Cât de special este acest domn Ross?
Privirea ei surprinsă îl făcu să se simtă încurcat și încercă să-și ascundă stânjeneala sub un torent de vorbe.
- Adică, voiam să spun, cum să aranjez lucrurile pentru astă seară? Muzică discretă? Lumină puțină? Dorți să plec la film după ce servesc cina sau să rămân prin preajmă, în caz că aveți nevoie de un arbitru?
Își bătea joc de ea? Ridicându-se cât putu de sus pe vârfurile picioarelor ei numărul 36, încercă să-l privească de sus. Își adăugă vocii o doză dublă de demnitate glacială.
- Ron și cu mine nu ne lansăm în activități care să necesite un arbitru!
- Aha, bun, spuse el înclinând din cap. Sunteți specializați în activități intelectuale.
- Printre altele, adăugă ea pe un ton înțepat, convinsă acum că el o ironizează. Care nu te privesc!
- Încerc numai să înțeleg ce așteptați de la mine în seara asta, spuse el, cu o privire nevinovată de copil cu ochii albaștri.
Ea nu se lăsă prostită.
- Aștept o cină perfectă, iar în ce te privește - să te topești în fundal, în afară de cazul în care te voi chema eu.
- Foarte bine, doamnă.
Se ridică în picioare și se înclină ușor, dar ea nu mai stătu să asiste la încercarea lui de a se topi în fundal. Cineva care arăta ca el nu s-ar fi putut topi în fundal nici cu tot echipamentul de camuflaj al armatei.
Ron nu fusese prea entuziasmat când auzise că a angajat un valet; îi era teribil de teamă de reacția lui când îl va vedea pe Pat în carne și oase.
Dusty se duce în baia ei, se dezbrăcă și intră sub duș. Erau tot felul de bărbați pe lumea asta, și diferite moduri de a le măsura activitatea. Deci, ce conta dacă Pat era mai puternic decât Ron?
Ei bine, și mai înalt. Și mai arătos.
Vinovăția i se revărsa mai repede decât apa de la duș. Erau și lucruri mai importante. Ca, de pildă, sensibilitatea lui Ron. Pat fusese foarte grijuliu, când ea fusese bolnavă, și preocupat să-i facă pe plac. Dar el era plătit pentru asta.
Întâlnirile cu Ron erau o experiență minunată; el îi deschidea uși ferecate, o prezenta unor persoane pe care, altfel, n-ar fi avut niciodată ocazia să le cunoască.
Închise robinetele și se frecă energic cu prosopul. Barele nichelate răsfrângeau mișcare prosopului vișiniu, întocmai cum aparatele lui Pat reflectaseră imaginea lui și a prosopului albastru.
Renunță să mai încerce a-și explica atracția ei pentru Ron și, înfășurându-se în prosop, se duce în dormitor. În fond, nu trebuia să se justifice în fața nimănui. Ea și Ron se potriveau. Asta era tot.
Când, în sfârșit, fu gata îmbrăcată într-o pereche de pantaloni negri și strâmți, o bluză crem de satin, fardată și cu părul pieptănat în bucle moi care-i atingeau umerii, se privi cercetător în oglindă.
Arăta bine, dar era oare răpitoare? Ar fi preferat astă seară să-i abată atenția lui Ron de la valetul ei. Dar, cum era deja 7 fără 10, trebuia să se mulțumească cu acest rezultat.
Cercetă în grabă sufrageria. Șervețelele, paharele de cristal, argintăria, florile proaspete, toate erau la locul lor. Bun, perfect. Dădu fuga în bucătărie. Acolo domneau pacea și ordinea și ceva din această atmosferă se infiltră în trupul ei, risipindu-i neliniștea.
- Pat!
- Da, doamnă, răspunse el, în timp ce se întoarse cu fața la ea.
Neliniștea, care tocmai se risipise, reveni.
Pat era îmbrăcat în pantaloni negri și într-o jachetă albă, scurtă până în talie, care-i acoperea, dar nu reușea să ascundă, forma frumos sculptată a corpului său. Ron o să arate ca o coadă de mătură pe lângă el.
Un sentiment de vinovăție năvăli în sufletul ei, amestecându-se cu neliniștea, și turnându-i oțet în glas:
- N-ai altceva să te îmbraci?
- Asta purtam în mod normal în asemenea ocazii, în Europa, răspunse el, privindu-și hainele. Voi, americanii, preferați altă ținută?
- Iartă-mă, bâigui ea. Nu m-am gândit.
El îi cuprinse umerii cu brațul.
- De ce nu mergi să stai jos în living? Aici totul e sub control și-ți promit că o să mă port cum se cuvine, astă seară. Vreți să-ți aduc un păhărel de Chablis?
Se simțea așa de bine la adăpostul brațului său, încât încuviință din cap.
- OK, du-te și așează-te, ordonă el. Ți-l aduc acolo.
Dusty intră în cameră și se lăsă într-un fotoliu. Respirația părea că i se accelerase. Trebuie să fi fost din pricină că organismul ei încerca să recupereze timpul pierdut, cât fusese bolnavă, se gândi.
Pat îi aduse un pahar cu vin.
- Doamnă! spuse el, înclinându-se cu un zâmbet plăcut.
- Mulțumesc, amabile domn.
Pat plecă, dar strălucirea pe care o adusese cu el continuă s-o învăluie.
Sorbi din vin. Se bucura că avea să vină Ron și din cauza asta se simțea atât de bine, își spuse. Îi fusese dor de el. Mai luă o gură de vin, adulmecând o urmă discretă a coloniei cu aromă de pin pe care o folosea Pat. Ron era, desigur, singurul motiv pentru care se simțea atât de bine.
Bău restul de vin.
Acorduri muzicale se auziră din bucătărie, unde Pat tăia salata.
Camilla dăduse probabil drumul la casetofon, în așteptarea acestui individ pe nume Ron Samuels, care - Pat aruncă o privire la ceasul de deasupra sobei - întârziase deja 20 de minute. Simți cum o cută de dezaprobare îi încrețea fruntea. Ah, doamna Samuels ar putea fi decepționată de lipsa de maniere a fiului ei!
O nimfă zâmbitoare, îmbrăcată în pantaloni negri, splendid de incitanți, și într-o bluză de culoarea fildeșului, pluti în imaginația lui. Pat scutură din cap și, cu o privire aspră, expedie imaginea nimfei înapoi în living, unde-i era locul. Mulțumit, cercetă creveții puși la marinat. Ce făcea domnișoara Ross și cu cine se întâlnea, nu-l privea pe el. El nu era decât valetul ei, plătit ca s-o servească. Transferă creveții într-o srecurătoare.
Slujba asta era tocmai ce-i trebuia. Ușoară, cu ore flexibile, care îi lăsau timp destul să lucreze împreună cu partenerii lui pentru complexul de cârciumioare și magazine de specialități pe care plănuiau să-l deschidă și, în plus, avea o stăpână fără pretenții. El sărise cam mult peste cal azi după-amiază cu ironiile; aluziile sexuale din remarcile lui îl surpinseseră chiar și pe el, dar o să fie mai atent pe viitor. Democrația dintre servitor și cel servit era făcută ca să-i protejeze pe amândoi. Membrii familiei sale stătuseră și de o parte și de cealaltă a acestei linii și o cunoșteau bine.
Era bucuros că venea acest Ron astă seară.
O să le arate el, Pat Mahoney, ce valet perfect era, deloc indiscret, dar totodată veșnic gata să servească.
O s-o trateze pe Camilla la fel ca pe orice alt stăpân. Deși era evident că, spre deosebire de toți stăpânii la care lucrase în Europa, ea nu mai avusese servitori înainte. Așa că ea avea nevoie de puțin ajutor suplimentar. Ca un valet perfect și maleabil cum era, se va adapta cerințelor situației.
Se auzi soneria și Pat își șterse mâinile cu un prosop, înainte de a fugi în hol ca să-i deschidă ușa marelui intelectual.
Alungând din minte ironia, își compuse o expresie pasivă și impersonală. Obligația lui nu era să judece, ci să servească. Iar Camilla n-avea decât să invite și o armată de broaște râioase; curtoazia lui avea să rămână ireproșabilă.
Cu demnitate aparentă, Pat deschise ușa și îl pofti pe prietenul Camillei înăuntru.
Nu-și îngădui decât o privire fugară spre umerii înguști ai individului, spre ochii decolorați și spre colțul strâmb al unei batiste care ieșea din buzunarul de la piept. Își concentră, în schimb, toată atenția pentru a trage haina de pe brațele neputincioase ale domnului Samuels.
Camilla se ivi și ea și-l sărută pe Ron pe buze.
- Începusem să mă-ngrijorez, spuse ea. N-ai mai întârziat niciodată atât.
Ron îi întoarse formal sărutul, dar nu și substanța acestuia.
- Am așteptat să se elibereze un loc de parcare în apropierea casei tale. După colț stătea o gașcă de golani și n-aveam niciun chef să devin ținta lor.
Dacă nu s-ar fi resemnat cu rolul valetului perfect, care nu judecă pe nimeni și nimic. Pat s-ar fi gândit că o societate de doamne în vârstă, înșirând mătănii, era mult mai potrivită cu stilul domnului Samuels. Dar cum situația impunea să fie rezervat, Pat nici nu lăsă o astfel de idee să-i fluture prin minte.
- Acesta este Pat Mahoney, Ron. Menajerul și valetul meu, spuse Camilla, dar Ron se mulțumi să salute scurt, din cap, după care intră în living-room.
- Am avut noroc că am ochit unul chiar la capătul blocului. Nu știu ce să zic, Dusty, dar cartierul ăsta parcă arată tot mai rău, în loc să se vadă vreo îmbunătățire.
Pat încercă să nu se strâmbe la auzul poreclei lipsite de rafinament. Numele de Camilla i se potrivea de o mie de ori mai bine. Suna ca un nume de floare - fragilă, delicată și parfumată. Dar, desigur, nu-i păsa lui cum îi spuneau ei prietenii, după cum nu-i păsa nici de părerea acestui tip privind rapida deteriorare a cartierului în decursul ultimelor 15 minute.
Seara se derulă cu toată viteza și exuberanța unei broaște țestoase amorțite - ar fi observat Pat, dacă ar fi fost înclinat s-o facă.
Din conversație, înțelese că Ron e un avocat cu relații. Omul scoatea pe gură atâtea nume, încât Pat trebuia să pășească cu grijă ca să nu se împiedice de ele.
Tristețea și mila își făcură loc spre inima lui Pat. Observase câtă osteneală își dăduse Camilla să fie gata, văzuse licărul din ochii ei când îi dusese paharul cu vin. Dar, în loc de priviri tandre și vorbe de iubire, discutau afaceri și politică. În locul unei mâini care s-ar fi întins peste masă ca s-o atingă pe-a ei, strângea în mână numai șervețelul. Aerul ar fi trebuit să vibreze de tensiunea iubirii și a dorinței; în loc de asta, era încărcat cu nori grei de plictiseală.
Pat debarasă în tăcere bolurile de supă și fu răsplătit cu un zâmbet al Camillei. I-l întoarse, făcându-i cu ochiul, atunci când servi salata.
La drept vorbind, nu era treaba lui să întrețină o atmosferă veselă la petrecere, dar cei din familia Mahoney nu se dădeau niciodată în lături de la sarcini neobișnuite. Cum spunea taică-său, dacă iei banul regelui, îți îngropi părerile personale și te duci după el, făcându-ți datoria. De altfel, nici n-ar fi fost cine știe ce corvoadă să-i zâmbească Camillei.
Observă cu plăcere că ea atacase felul principal cu poftă, în timp ce tipul gusta mâncarea cu placiditatea cuiva care renunțase nu numai la plăcerea, dar chiar la însăși esența vieții. Împungea și desfăcea fibrele cu furculița, de parcă ar fi trebuit întâi să omoare vițelul. Pat îl așteptă încă mult timp după ce Camilla terminase, apoi strânse farfuriile, înainte de a aduce desertul.
Ochii Camillei se încălziră și ea murmură:
- Ce bine arată.
Ron privi absent și clipi o singură dată, ca un crap leneș.
Camilla continuă să atace cu însuflețire. Ron părea că n-are încredere în forțele lui și încercă mai întâi să dea gata tortul.
Oftând, Pat își făcu de lucru la bucătărie câtăva vreme, înainte de a reveni în sufragerie.
- Pot să vă iau farfuria, doamnă?
Ea mâncase frumos până la sfârșit. Supă, salată, antreu, legume, desert. Toată seara strânsese de la ea numai farfurii curate. Mamei lui tare i-ar fi plăcut fetișcana asta.
- Da, mulțumesc, răspunse ea. Totul a fost absolut delicios.
- Mulțumesc, doamnă. Doriți să beți ceva după masă? Poate un lichior?
- De ce nu? spuse ea încântată.
- Și dumneavoastră, domnule?
Bărbatul înclină din cap.
Pat îi luă farfuria. Desertul abia fusese atins.
- Nu v-a plăcut tortul, domnule?
- Am un meci de tenis mâine, spuse Ron. N-aș vrea să fiu prea greoi.
- Meciul e abia la 11, îl dojeni Camilla.
- Genul ăsta de mâncăruri se depune, insistă Ron. Mai bine ai fi și tu atentă. Mănânci toate sosurile astea consistente și dulciuri și deodată te trezești că te umfli ca un butoi.
- Pat o să conceapă un program special de gimnastică pentru mine ca să-mi mențin silueta, spuse ea râzând și făcându-i cu ochiul lui Pat.
- Uitasem, spuse Ron. Valetul care face servicii complete.
- Corespunde întocmai nevoilor mele, răspunse Camilla, în timp ce-și sorbea ultimii stropi de vin din pahar.
- O să vă aduc băutura în salon, doamnă.
Dusty privi lung în josul străzii.
Mașina lui Ron se îndepărtase de mult, dar ea nu se uita cu regret în direcția spre care aceasta pornise. Privea pur și simplu în gol, la luminile străzii. Serii acesteia îi lipsise ceva, dar n-ar fi fost în stare să spună exact ce anume.
- Domnul Samuels a plecat, doamnă?
- Da.
Ea se întoarse numai după ce cuvântul pluti o clipă în aer, apoi se îndepărtă încet de fereastră.
Ochii i se opriră pe canapea - niciun ecou al pasiunii nu zăbovea în pernele corect umflate - și pe măsuța joasă se aflau două pahare goale. Privirea ei ezitantă descoperi pieptul lui Pat - jacheta și papionul lui dispăruseră, iar gulerul de la cămașă era deschis - apoi se ridică până-i întâlni ochii.
Ironia pe care se temuse că o va citi acolo lipsea, dar lipsea totodată și căldura. El era valetul formal și corect care servise toată seara. Era întocmai așa cum era plătit să fie și atunci de ce să fie dezamăgită?
- Sper că totul a fost cum trebuie.
El ridică paharele și șterse o urmă umedă de pe tăblia mesei.
- Da, a fost perfect. Masa a fost delicioasă.
- Mai ai nevoie de ceva, doamnă?
Ea clătină din cap și îl privi cum se îndepărtează spre hol. Nu-i era somn, dar se gândea să se ducă la culcare. Sau ar putea să mai citească puțin. Deși, tare i-ar fi plăcut să mai stea de vorbă cu cineva.
- Pat!
Vocea ei îl opri în ușa bucătăriei.
De ce nu? La urma urmelor, era angajatul ei.
- A mai rămas tort? Parcă aș avea chef de o gustare de miezul nopții, chiar dacă-i abia ora 11.
- Foarte bine, doamnă.
Ea îl urmă în bucătărie. Spatele lui lat era întors în timp ce acționa cu mișcări precise și rapide. Era atât de mare, atât de masculin, încât te-ai fi așteptat să arate ciudat într-o bucătărie, și totuși nu era așa.
Cum ar fi arătat Ron acolo, despachetând tortul de căpșuni?
Imaginea îi aduse un zâmbet pe buze, care însă păli repede. Ron.
Poate că asta îl schimbase pe Pat cel de după-amiază.
Se așeză la masa din bucătărie, azvârlindu-și pantofii și adunându-și picioarele sub ea. Cuvintele îi ieșiră din gură cu greutate, făcând ca vocea ei să pară sonoră și bucătăria strâmtă.
- Îmi pare rău de felul cum s-a purtat Ron. În relitate, e foarte drăguț...
Vocea îi pieri, neștiind ce să mai spună ca să scuze grosolănia lui față de Pat.
- Ce-ai spus, te rog?
Cu un cuțit oprit în aer deasupra tortului, Pat încremenise într-o uimire totală.
- De ce îl scuzi în fața mea?
Ea își pironi privirea pe cârpa de vase, dar limba ei era liberă s-o zbârcească din nou.
- Păi... A fost așa de nepoliticos nespunând nimic atunci când te-am prezentat și...
Râsul lui Pat o făcu să-și dezlipească ochii de la cârpă.
- Majoritatea oamenilor nu-și prezintă servitorii, atunci când au oaspeți, preciză el. Domnul Samuels știe care ne este locul în această lume.
Iritarea o făcu să-și îndrepte spatele și îi risipi sentimentul de jenă.
- Faptul că lucrezi pentru mine nu te face deloc să fii o persoană neînsemnată.
- Știu.
Privirile albastre îi jucau deasupra zâmbetului larg. La naiba. Își bătea joc de ea, pricepu ea deodată.
- Atunci, de ce nu te-aș prezenta oaspeților mei? întrebă ea cu aprindere.
El îi puse bucata de tort în față.
- Dacă nu știi de ce, poate ar fi bine să-l întrebi pe domnul Samuels.
Ăsta da, răspuns respectuos!
Luă o lingură de tort, îndulcindu-se cu aroma de căpșuni a cremei, fapt care-i schimbă starea de iritare într-o dispoziție diabolică, în timp ce-l privea pe Pat cum împachetează tortul la loc.
- De ce nu-mi ții companie? întrebă ea.
Nu reuși să hotărască dacă expresia din ochii lui era sau nu ironică, atunci când îi răspunse.
- Este un ordin de la stăpână către valetul său?
- Da.
De data asta, ironia jucă în ochii ei, dar nu-și luă privirea de la el. Fără să se uite în farfurie, mai luă o linguriță de tort și zâmbi satisfăcută.
- Nu vreau să te îndop cu calorii de-a sila, adăugă ea, dar cel puțin vreau să-mi ții companie.
Făcu semn cu capul spre scaunul de alături.
- Sunt sigur că domnul Samuels n-ar aproba așa ceva.
Își tăie o bucată de tort și se așeză.
- Dar îndatorirea unui servitor e să asculte.
Cuvintele fură rostite cu simplitate, dar zâmbetul lui era pe jumătate batjocoritor.
Dusty își coborî pentru o clipă privirea, ca să se concentreze.
Scaunul lui era așezat după colțul mesei, nu chiar atât de aproape, dar nici tocmai departe. El își suflecase mânecile și-și lăsase la vedere brațele solide, acoperite cu fire de păr negru, puternice și aspre ca vocea lui. Dacă s-ar fi mișcat puțin, brațele lor s-ar fi atins.
Oare pielea lui era la fel de caldă ca și privirea, sau râsul lui ironic?
........................
........................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu