.........................................................
2-4
Ea se mișcă, dar în direcție opusă, concentrându-se să ia în linguriță o căpșună mare. O vârî în gură.
- Cum se face că ai devenit valet? Ți-ai dorit asta dintotdeauna?
El zâmbi.
- În realitate, contam pe avere și celebritate, iar a fi valet era lucrul care mă apropia cel mai mult de amândouă.
- Hai, fii serios!
- O, așadar vrei să afli povestea vieții mele, așa-i?
Cuvintele lui căpătară un accent irlandez.
- Și eu, ca un sclav de sunt, trebuie să mă supun.
- Întocmai.
Ea termină ceea ce-i mai rămăsese din felia de tort și împinse farfuria în mijlocul mesei.
- Din ce parte a Irlandei ești?
- Din partea care-i bogată în frumuseți.
Oare râs sau durere, umor sau batjocură în expresia lui? Ea n-ar fi putut spune. Poate câte puțin din fiecare.
- Un ținut plin de hrană pentru suflet, dar aproape deloc pentru trup.
Termină și el tortul și strânse ambele farfurii.
- Vrei să fac puțină cafea? Sau poate un coniac te-ar ajuta să dormi mai bine?
- Beau unul, dacă bei cu mine.
Ochii lui nu-i dădură niciun indiciu despre gândurile care îi dansau în minte. El scoase două pahare.
- De fapt nu-mi aduc aminte deloc să fi trăit în Irlanda. Ne-am mutat la Liverpool când abia începusem să merg. Tata a găsit o slujbă la docuri, mama a lucrat într-o fabrică între două nașteri, apoi s-a apucat de cusut.
Turnă licoarea întunecată în pahare și le aduse lângă ea.
- Întotdeauna mi-a plăcut sportul mai mult decât școala, așa că, atunci când un club de fotbal - soccer, cum spuneți voi, americanii - mi-a oferit un contract ca să joc pentru echipa lor de juniori, n-am stat pe gânduri și am părăsit casa părintească pentru o locui și a mă antrena împreună cu ei.
- Câți ani aveai?
- Paisprezece.
- Frumos.
Ea sorbi din coniac și se gândi la adolescența ei.
- Când eu aveam 14 ani, singura slujbă pe care am găsit-o a fost să am grijă de gemenii Staskias.
- Totuși, calea n-a fost chiar așa de netedă. Credeam că am terminat-o cu școala, când mi-au spus că trebuie să mai învăț și-o altă meserie în afară de a da cu piciorul în minge. Notele mele, pe vremea aceea, nu erau de natură să mă îndrepte spre studii serioase, așa că mi-au dat să aleg între a deveni bucătar sau instalator. Întrucât mintea îmi era tot timpul numai la mâncare, m-am dus la școala de bucătari și am făcut ucenicie cu șefii bucătari din oraș, în sezonul mort pentru fotbal. Am continuat să învăț și să lucrez și după ce am fost transferat la Manchester United, iar, după câțiva ani, la o echipă franceză, apoi la un club australian, la unul spaniol și, în cele din urmă, la o echipă americană.
- Dar acasă la tine? Te întorci vreodată acolo?
- La Liverpool?
El clătină din cap și sorbi restul de coniac.
- Nu, părinții mei au murit amândoi, iar frații mei s-au risipit care încotro. Pe deasupra, am învățat demult că acasă este locul unde-mi agăț pălăria.
- Te invidiez pentru toate călătoriile pe care le-ai făcut.
- Am fost norocos că am avut ocazia asta.
El tăcu o clipă.
- Din păcate, probabil că fiii mei nu voi putea să se adape din atâta diversitate. Progresul înghite toate individualitățile din lume și scuipă în loc reproduceri trase la indigo.
- Atunci, poate că ai soție și o familie?
Gândul acesta n-ar fi trebui să-i stârnească valul de singurătate care o învălui.
- Nu.
Ochii lui râdeau, chiar dacă buzele rămâneau nemișcate.
- Vorbeam despre viitor, presupunând că s-o găsi undeva pe lumea vreo fetișcană care să mă vrea și pe mine.
O fetișcană? Ar fi fost cu sutele, cu miile chiar, care l-ar fi luat numai pentru cum arăta, de-ar fi știut numai că e disponibil. Dacă mai pui la socoteală și purtarea lui blândă și protectoare, ar fi trebuit ca ea să le alunge cu bățul.
Ea? De unde i-o fi venit ideea asta, că ar vrea să țină alte femei la distanță de el? El era valetul ei și atâta tot. Nu era cineva de care să fi fost îndrăgostită. Nici cineva pe care l-ar fi apărat cu gelozie.
Se ridică în picioare, simțindu-se obosită, copleșită, în sfârșit, de toate întâmplările acelei săptămâni.
- Cred c-am să mă retrag, spuse ea. Îți mulțumesc pentru gustare.
El se ridică și se duse la chiuvetă.
- Am să aprind luminile în celelalte camere. Îmi place să las casa în ordine, înainte de a mă duce la culcare, strigă el peste umăr.
Căpătaseră deja o anumită rutină: aveau orare precise, compatibile, cum erau al ei și-al lui Ron. Avea toate motivele să fie mulțumită.
Patru
Revoluția industrială, revoluția americană, revoluția franceză. Dusty închise cu zgomot cartea de istorie, declanșând propria ei revoluție.
Îndrumătorul ei de la cursurile serale o sfătuise să se înscrie și la alte cursuri decât cele economice, dacă dorește să obțină o licență, dar Dusty nu-și imaginase cât îi va fi de greu să studieze, cu diminețile astea fabuloase de primăvară din fiecare sâmbătă și cu valetul masiv care îi distrăgea mereu atenția. Dacă a studia în asemenea condiții nu era de-a dreptul un păcat, trebuie să fi fost cel puțin în afara legii.
- Ați terminat cu studiul, doamnă?
Pat îi punea la loc în raft ultimele cărți, după ce le ștersese de praf.
- Oarecum.
În ultima jumătate de oră, ea îl urmărise cum lucrează, prefăcându-se doar că studiază. Ce rost mai avea să se prefacă? Dădu cartea la o parte din fața ochilor și zâmbi.
- M-am tot gândit la programul acela de gimnastică de întreținere pe care te-ai oferit să-l creezi pentru mine. Are și elemente care ar presupune activități în aer liber?
Ochii lui Pat se îndreptară doar o clipă spre razele de soare care se revărsau prin fereastră.
- Mersul pe bicicletă este un exercițiu minunat. Și sunt o grămadă de standuri de închiriat în tot parcul Lincoln.
- Mi-ar părea rău să-ți modific programul, dar simt efectiv nevoia să începem imediat.
Ochii lui reușiră să rămână aproape serioși.
- Îți stau la dispoziție, doamnă. Dă-mi voie doar să mă duc să mă schimb în ceva mai potrivit.
Dusty îl urmări cu privirea până ieși din cameră și apoi de-a lungul holului, după care rațiunea o împiedică să se-ntindă ca să-i mai cuprindă imaginea pentru câteva clipe.
Se sculă în picioare și o porni agale spre camera ei. Doar nu era vreo adolescentă avidă de sex, care n-are altceva mai bun de făcut decât să tragă cu ochiul la valet. Locuia la ea de mai bine de o săptămână și se obișnuise să-l vadă prin casă. N-o impresiona mai mult decât poștașul. Închise ușa încruntată, refuzând să se mai gândească la asta.
Peste 15 minute, îmbrăcați în jeanși și jachete ușoare, ea și Pat ieșeau din casă și se îndreptau spre est, spre parcul Lincoln și lacul Michigan. Temperatura nu era prea ridicată, dar simțea înăuntrul ei o căldură care era la unison cu strălucirea soarelui.
Respiră adânc și-i zâmbi uriașului de lângă ea.
- Cum se face că un bărbat așa de atletic ca tine, nu face jogging?
- Nu pot, răspunse el. Gleznele astea m-au purtat în prea multe meciuri. Au obosit.
Răspunzând parcă privirii ei critice, el continuă:
- Glezna dreaptă mi-a fost ruptă de două ori, iar la piciorul drept am avut de 3 ori diverse oase rupte.
- De ce ai continuat să joci?
- Asta-i regula jocului, spuse el, dând din umeri. Totul pe lumea asta are un preț.
Ea se duse cu gândul la cursul de istorie pe care-l abandonase pentru această dimineață însorită. Oare merita prețul?
- Am avut mai mult decât am sperat vreodată când eram băiețandru. Am călătorit pe toate continentele, în afară de Antarctica. Am strâns mâinile unor președinți, ale unor șefi de triburi africane, ale unor șeici din deșert și ale cerșetorilor din Calcutta. Am amintiri să-mi ajungă pentru o veșnicie. Nu-i tocmai rău pentru un băiat sărac din Liverpool.
Dusty continuă să privească trotuarul în timp ce mergeau unul lângă altul, dar i se părea să spiritele lor ies din trupul și se țin de mână.
Plecarea lui din Liverpool era aidoma fugii ei din partea de sud a cartierului Canaryville, unde copilărise. Erau două spirite înrudite, care fugeau de lanțurile trecutului lor. Dar semănau oare? El era mulțumit să trăiască din amintiri, mereu la cheremul altcuiva. Ea lupta întruna să devină propriul ei stăpân.
Aerul călduț și primăvăratic îi alungă din minte astfel de gânduri deprimante, iar când ajunseră la centrul de închiriat biciclete, nu-i mai păsa de nimic. Era așa de bucuroasă că soarele strălucește și că briza adie, călduță.
Se simțea plină de viață și fericită, iar faptul că Pat râdea de pasul ei zglobiu nu făcea decât să-i sporească această senzație.
Centrul de închiriat era ticsit de alte perechi care voiau să întâmpine primăvara rulând pe aleile pentru bicicliști ale parcului și Dusty se simți deodată încurcată. Ei nu erau pereche; ei erau un angajat cu patronul lui. Era cazul să se ofere să plătească ea pentru biciclete? De ce nu se afla aici cu Ron, la întâlnire, ca toate celelalte fete? Nu că și-ar fi dorit mult asta. Zilele plesnind de primăvară și prospețime nu erau tocmai genul lui Ron. Oare conta chiar atât de mult că îi plătea lui Pat un salariu? Se putea bucura, oricum, să petreacă ziua cu el.
Le veni rândul și Pat comandă bicicletele, înainte ca Dusty să deschidă măcar gura, făcând-o să se simtă caraghioasă. O să plătească el și-i va da banii înapoi, mai târziu.
Avea ea un dar de a inventa probleme acolo unde nu erau. Relația lor nu era nici atât de complicată și nici atât de jenantă cum părea să creadă ea.
Își luară bicicletele și aleseră o rută care șerpuia prin partea de nord a parcului Lincoln, pe alei pavate, trecând pe lângă plimbăreți și oameni care alergau sau înălțau zmeie.
Vântul îi răsfira părul, desprinzându-l din coada de cal și făcându-l să-i fluture în jurul feței. Cauciucurile fâșâiau când intrau în câte o baltă, apoi lăsau dâre ude în urma lor. Se simțea minunat - liberă și fericită și atât de vie.
Pat mergea puțin mai în față și ochii ei găsiră priveliștea pe placul lor. Bluzonul lui albastru îi stătea întins pe umeri, iar blugii uzați păreau să-i mângâie formele. O capsă din colțul unuia din buzunarele din spate reflecta lumina soarelui și parcă îi făcea cu ochiul.
Pat făcea parte din primăvară, intrând în viața ei odată cu soarele cald. Râsul lui era ca adierea primăverii, încălzindu-i sufletul și trezind-o la viață. Ochii lui erau ca ploile blânde care spălau natura, făcând ca totul să pară nou.
Ea zâmbi și, scurtând drumul prin iarbă, trecu în fața lui.
- Oho, deci ne-am înviorat, așa-i?
Vocea lui purta în ea veselie, așa cum vântul poartă căldura razelor de soare.
Ea pedală pe întinderea curată a aleii, simțindu-l în spatele ei. Prezența lui o atingea ca niște degete întinse să apuce, o prindere pe care o dorea și n-o dorea.
Accelerând, reuși să se mențină în frunte. Vedea cu coada ochiului roata din față a bicicletei lui, dar n-ar fi avut nevoie s-o vadă ca să știe că el e acolo. O dulce încordare îi cuprindea șira spinării, trimițându-i fiori până în degetele de la picioare și făcându-i sângele să circule mai repede.
Ea mări viteza pe o pantă ușoară; picioarele îi lucrau mai tare decât ar fi vrut, mai tare decât erau obișnuite, dar era prea prinsă în vârtejul cursei ca să încetinească. Trebuia să rămână în frunte până la aleea din față. De ce, asta n-ar fi putut spune. Făcea parte din ziua aceasta, din vraja strălucirii razelor de soare. Voia să gonească și să râdă și să se simtă iarăși ca un copil, deși, în același timp, avea foarte intens conștiința faptului că era cât se poate de femeie.
De pe o potecă lăturalnică, ascunsă de tufișuri, țâșniră doi tineri alergând drept spre ea.
După un moment în care pedală buimăcită înapoi, Dusty strânse cu putere frânele de mână. Bicicleta se opri, balansând o clipă înainte și apoi clătinându-se amenințător.
- Ține-te bine, râse Pat și întinse mâna ca s-o prindă.
Atingerea brațului său în jurul umerilor ei îi provocă o căldură pe care niciun valet nu s-ar fi cuvenit s-o provoace. Respirația stătea să i se oprească și ea se înclină spre el, trăgând aerul adânc în plămâni, în încercarea de a-și potoli bătăile inimii.
- Cred că am câștigat, spuse ea.
Numai după ce râsul își trimise ecoul în tot trupul și-o ajută să-și recapete stăpânirea de sine, îndrăzni să se întoarcă ușor și să-l privească.
Ochii lui luminoși păreau s-o absoarbă; gura lui era caldă și era aproape și părea s-o cheme.
- Nu-mi amintesc să se fi anunțat vreo întrecere, o tachină el. Doar doamna nu încearcă să trișeze, nu-i așa?
- Niciodată, strigă ea, recunoscătoare pentru această trezire la realitate.
Se îndepărtă de el ușor, nu ca și cum atingerea lui ar fi început s-o doară, ci ca și cum era gata să pornească din nou. Și chiar ea. Cu capul limpede, cu simțurile sub control, cu vederea netulburată.
Pat era valetul, era angajatul ei. Nu era ea așa de snoabă ca Ron în ce privește chestiile astea, dar exista o problemă pe care trebuia s-o privească în față. Ea îi plătea un salariu. El era drăguț cu ea pentru că era plătit să fie drăguț. Era plătit să zâmbească, să râdă, să meargă pe bicicletă împreună cu ea. Ar fi fost bine să nu piardă din vedere acest lucru, oricâtă plăcere i-ar fi făcut compania lui.
Se urcă la loc în șa.
- Trecem prin grădina zoologică sau o ocolim?
- Cum dorești.
Desigur, cum putuse să uite!
- Atunci, hai mai bine s-o ocolim. Talentele mele în materie de ciclism nu sunt tocmai la înălțime.
Aleile din parte de est a parcului, dincolo de micuța grădină zoologică, erau mai puțin aglomerate, așa că Pat și Dusty putură să meargă unul lângă altul. Au vorbit puțin, dar s-au bucurat de ziua frumoasă și de mișcare.
La extremitatea nordică a parcului, au luat-o spre răsărit, traversând pe sub pasarela de la Lake Shore Drive, până ce ajunseră chiar pe malul lacului Michigan. Aici erau și mai puțini oameni, iar vântul care bătea dinspre lac era destul de rece.
Coborâră de pe biciclete și se așezară pe nisipul plajei, urmărind în tăcere valurile care se rostogoleau spre țărm. Pat se ridică primul.
- Haide! spuse el. Dacă stai prea mult în loc, îți înțepenesc mușchii.
Dusty se agăță de mâna lui și se ridică.
- Mă tem că s-a făcut prea târziu.
- Nu suntem plecați de prea multă vreme, protestă el. Urcă pe bicicletă și ne întoarcem.
- Exploatatorule! strigă ea, urmărindu-i spatele lat care se și îndepărtase deja.
În loc să se întoarcă prin parc, rulară în lungul aleii de beton care mărginea plaja. Aerul era mai răcoros aici, din pricina vântului care sufla direct dinspre lac, pe țărmul pustiu, fără copaci care să-i slăbească forța.
Ca să se încălzească, ea pedală cu înverșunare, dar asta nu i se mai părea un efort.
În fața lor, se înălțau blocurile înalte, cu apartamente elegante, de pe Coasta de Aur, adevărați stupi care-i adăposteau pe cei bogați și celebri.
- Nu-i așa că-s fenomenale? spuse ea către Pat, arătând cu capul spre clădiri.
El ridică din umeri.
- Unele sunt interesante, recunoscu el. Dar cartierul tău îmi place mai mult.
- Cred că glumești! Porcării scrise cu spray-ul de vopsea pe ziduri, ferestre zăbrelite și gunoaie pe alei! Chiar te-ai uitat bine în jurul tău?
- Are personalitate.
- Dar e complet degradat!
Traversară până în partea de sud a parcului și se îndreptară spre centrul de închirieri.
Întocmai cum își închipuise, Pat plăti pentru biciclete, dar ea luă chitanța și o îndesă în buzunar.
- Acum ce facem, domnule antrenor?
El o luă de braț, dar ea reuși să ignore faptul că asta îi trezea cu totul alte senzații decât cele stârnite de Ron. De fapt, stârnea el vreodată ceva? În ultima vreme, lucrul pe care îl simțise cel mai des în compania lui fusese oboseala.
- O plimbare în pas de voie până acasă, spre un prânz ușor și sănătos, spuse Pat.
În loc s-o apuce de-a dreptul spre vest, merseră câteva sute de metri spre nord, trecând pe lângă magazinele și restaurantele șic din zona parcului Lincoln.
Dusty se uită cu mult interes la vitrinele pe lângă care trecură, bineînțeles nu pentru a-și distrage gândurile de la bărbatul de lângă ea, ci pentru că erau într-adevăr amuzante.
Magazinul cu animale de casă oferea hăinuțe din blană veritabilă pentru căței, precum și o mâncare pentru pisici, preparată după o rețetă proprie. Un hamster expus în vitrină dispunea de un sistem complicat de tuneluri și încăperi prin care să se cațere, având mai mult spațiu pe kilogram de locuitor decât îi revenea ei în propriul apartament. Un magazin cu haine pentru copii oferea costume autentice de indieni americani - Siux, Apași sau Navajo. Chiar și magazinul cu mâncare dietetică anunța reduceri de prețuri.
- Hai s-o cotim pe aici, sugeră Pat.
- Cum se face că știi cartierul atât de bine? se miră Dusty. Locuiești aici de atât de puțină vreme!
- De fapt, am stat în zonă aproape 1 an, spuse Pat. În plus, m-am tot plimbat pe-aici atunci când am fost cu echipa mea de fotbal să jucăm cu Chicago Sting.
- Ce-ai făcut înainte de a te angaja la mine? întrebă ea.
- Oh, ba una, ba alta, spuse el, nefiind dispus să vorbească despre lunile petrecute în căutare de investitori pentru proiectul său, în căutare de localuri sau rugându-se pe la bănci pentru împrumuturi.
Apoi, un zâmbet larg îi lumină fața:
- Pe urmă, am început să dau de fundul sacului și m-am gândit că unui om bătrân ca mine îi trebuie o slujbă stabilă.
- Ei, nu ești chiar atât de bătrân.
- Poate că nu în ce privește anii, spuse el cu un zâmbet care mai îmblânzea cât de cât, cele spuse. Dar, dacă socotesc vârsta în kilometrii parcurși... Noi, sportivii internaționali, ne trăim viața într-un ritm intens.
- Înțeleg, murmură ea.
Dar, de fapt, nu înțelegea deloc.
Dusty nu putea înțelege lipsa de ambiție. Cum putea oare cineva să se lase doborât, bătut de soartă, ca un puf de păpădie în bătaia vântului? Azi aici, mâine purtat în alte locuri.
Se plimbară în tăcere. Vitrinele erau tot mai rare, așa că Dusty era nevoită fie să ia în seamă gândurile care dădeau năvală, fie să înceapă să flecărească.
Găsea că Pat e atrăgător. Era o companie plăcută, era spiritual, era amuzant să fii în preajma lui. Dar o implicare personală era exclusă. Oricum, era prea ocupată pentru așa ceva, cu slujba și cursurile serale, și cu Ron pe deasupra. Doamne, dacă era vorba să se lege de cineva, ar fi trebuit să înceapă cu Ron, nu cu un nomad de la care te puteai aștepta s-o ia din loc, odată cu viitoarea lună plină.
Dădură colțul și Dusty privi în jurul ei.
- Nu-mi vine să cred că vorbești serios când spui că preferi aceste locuri Coastei de Aur.
- Ba bine că nu!
Arătă spre o casă din piatră maronie de pe cealaltă parte a străzii.
- Privește la lucrătura pietrarilor pentru clădirea aceea. Este făcută cu orgoliu și măiestrie, nu cu o matriță pentru prefabricate.
Ea ridică din umeri, observând pentru prima dată grațioasa simetrie ascunsă sub anii grei de murdărie și fum.
- Dar e imposibil să treci pe stradă fără să-ți fie frică de faptul că vei fi jefuit.
- Asta se va schimba. Când vor locui aici destui oameni cărora să le fie drag cartierul, acesta va fi un fapt sigur.
Îi luă brațul și îi arătă un atelier de cizmărie prin dreptul căruia tocmai treceau.
- Proprietarul acestui atelier a învățat meseria de la tatăl lui, în Europa, cu multă vreme în urmă. Știai că se pricepe să facă pantofi la comandă, superbi, și pentru mai puțin decât cei 200 de dolari pe care oamenii îi plătesc la Florsheim pentru exact aceeași pantofi? Cu toate astea, oamenii vin la el și îi cer doar să le schimbe flecurile.
Un bătrân, care se zărea prin vitrina magazinului, ridică privirea. Fața lui ridată se încreți într-un zâmbet și făcu semn cu mâna. Pat îi făcu semn, la rândul lui, iar Dusty îl imită.
- Iar la câteva case mai încolo, continuă Pat, există o bătrână care dă lecții de pian. Pe vremuri a cântat în Filarmonica austriacă, dar acum e aproape oarbă și, prin împrejurimi, nu sunt prea mulți copii, așa că lecțiile ei sunt tot mai rare. Cum poți să spui că locurile astea n-au personalitate?
Ea privi în jur stânjenită, ca și când cartierul pe care își închipuise că-l cunoaște, se întorcea împotriva ei. Îi ascunsese atâtea lucruri!
- O să arate mai bine după ce va fi renovat, spuse ea. Va fi mai sigur.
El clătină din cap:
- Chiria lui Thomas va urca atât de mult, încât n-o să mai poată s-o plătească, iar doamna Hildenburg va fi nevoită să vândă casa, întrucât nu-și va putea permite s-o renoveze.
- Mă îndoiesc că ei sunt fericiți cu bandele de golani, îi atrase atenția Daisy.
- Nu sunt.
Pat își coborî vocea.
- Dar ar trebui să existe o cale de mijloc.
- Eu știu c-o să fiu fericită, atunci când n-o să trebuiască să mă tem de alte spargeri.
Mândria lui reapăru, odată cu zâmbetul.
- Ce? Tot mai tremuri de frică și acum când Paddy cel mare și puternic se află alături de tine? Ah, înseamnă că am început să-mi pierd puterea...
El continuă să glumească pe tema asta, până ajunseră acasă.
- Nu cred că-i frumos din partea Camillei să te lase singur acasă! rosti Dusty senior, mai sorbind o înghițitură din paharul cu bere.
Pat își ascunse zâmbetul, în timp ce amesteca în cratița cu chili pe care o pregătea.
- Asta face parte din meseria mea.
S-o aștepte și s-o întâmpine pe Camilla când venea acasă nu era un efort, deși ar fi preferat să-și petreacă altfel timpul. Întâlnirile ulterioare cu domnul Samuels nu-i îmbunătățiseră cu nimic părerea despre el și-i venea greu să se abțină să nu-i arate Camillei numeroasele lui defecte.
Pat gustă din chili și mai adăugă boia, apoi se întoarse la masă și la propriul lui pahar cu bere. Tatăl Camillei picase tocmai după ce ea și cu Ron plecaseră la o petrecere, dar bătrânul acceptase invitația lui Pat să ia cina cu el.
- Eu sunt valetul, nu prietenul ei, îi reaminti Pat.
- Ăsta e un alt lucru pe care nu-l înțeleg.
Domnul Ross își scoase țigara încă neaprinsă din gură și ridică mâinile în aer.
- Acuma, știu că ești mai tânăr decât mine și că ai pe tine numai mușchi, în timp ce ai mei sunt fleșcăiți, dar tot trebuie să te întreb, chiar dacă o să mă omori în bătaie.
Se opri o clipă ca să soarbă o înghițitură de bere.
- Ce naiba caută în bărbat înalt și voinic ca tine, într-o bucătărie?
Pat nu se simți deloc jignit.
- Majoritatea marilor bucătari din lume sunt bărbați.
Dusty senior îndepărtă cuvintele cu o mișcare a mâinii în care ținea țigara.
- Eu mă refer în mod expres la tine. Te-am văzut jucând cu echipa Tea Men cu ani în urmă și cu cei de la Sockers. Ai putea găsi o slujbă ca lumea, dacă ți-ai da osteneala.
- Asta este o slujbă ca lumea. Îmi place și mă pricep s-o fac.
- Dar asta e ceva ce-ți dorești să faci toată viața, pentru totdeauna?
Expresia „pentru totdeauna” nu făcea parte din planurile lui de viitor, încă.
Se ridică în picioare, gata să pună masa, cu tacâmurile într-o mână și cu paharele în cealaltă. A fi valet era ceva ce-i cădea bine în momentul acela. Îi asigura un loc unde să locuiască, fără să consume din capitalul de care avea nevoie pentru investiția lui. Și îi lăsa o mulțime de timp liber peste zi, ca să se ocupe de proiectul său.
Desigur, acest serviciu anume părea să ridice unele probleme mai neobișnuite. El devenise expert în a evita încurcăturile și a face sacrificii în prezent, astfel încât visurile lui să poată căpăta realitatea în viitor. Dar, în timpul din urmă, visurile începuseră să-l cam înghiontească.
O siluetă vagă, cu șuvițele fluturând, îi invada nopțile, râzând cu râsul Camillei din momentele când ea îl tachina, îndemnându-l să caute pe cineva de care să se agațe. Cineva alături de care să fie, alături de care să spere și să făurească planuri. O ființă pe care s-o iubească cu atâta înverșunare, încât viața însăși să nu mai aibă sens fără acea persoană.
O să aibă toate astea în curând, cu puțin noroc, dar nu i se părea prea înțelept să lase doar norocul să-i vegheze speranțele.
- Este munca pentru care m-am pregătit, spuse el în cele din urmă.
Domnul Ross păru bucuros să abandoneze subiectul. Își termină berea și se lăsă pe spate.
- M-am dus astăzi să-mi repar pantofii. Mi se uzase tocul de tot.
Pat nu se gândi că ar fi cazul să-i arate simpatie sau respect pentru asta. În schimb, mai scoase din frigider o bere, o deschise și o puse în fața tatălui Camillei.
- Thomas mi-a spus o istorie ciudată despre valetul fiicei mele. S-ar părea că are o investiție destul de serioasă în niște clădiri în curs de realizare.
Pat se încruntă mai mult pentru sine. Oare să-și asume riscul de a fi nepoliticos sau să se bizuie pe faptul că soarta adormise?
- Nu-i cine știe ce, spuse el încet.
Puse cratița cu chili în mijlocul mesei.
- E doar un proiect pe care mă zbat de câtva timp să-l pun pe picioare.
- E cumva secret?
- Nu chiar.
Pat puse câte o porție de chili în farfurii.
- Eu și câțiva prieteni încercăm să punem pe picioare un centru comercial aici în oraș. O treime restaurante, iar restul magazine. Unități mici, specializate, cu produse de înaltă calitate, cu sprijinul câtorva meseriași bătrâni și foarte pricepuți. Ni s-au alăturat câțiva negustori, dar avem greutăți cu găsirea amplasamentului potrivit la un preț convenabil.
- I-ar vorbit Camillei despre asta? Cred că ar putea să te ajute.
Silueta cețoasă din visul lui îi dansă în minte. Avea ochi albaștri - adânci, întunecați și reci. Ca niște lacuri de munte ale căror adâncuri ascundeau multe taine.
- Nu se cade s-o întreb.
Domnul Ross ridică din umeri.
- Asta-i doar slujba ei. Dacă-ți găsește ceva bun, primește un comision. Nu văd unde-i problema.
- Nu vreau s-o bat la cap cu problemele mele, insistă Pat.
Era o chestiune de principiu. Un bărbat trebuia să-și poarte singur de grijă, nu să aștepte asta de la alții.
Dusty se lăsă pe spate în scaun și încercă să-și țină ochii deschiși.
Ron stătuse lângă ea tot timpul petrecerii, dar nu pentru că l-ar fi interesat să stea de vorbă cu ea. O făcuse să se simtă ca un accesoriu decorativ, în timp ce el se învârtise și discutase cu ceilalți invitați. Ea nu era în dispoziția potrivită pentru a stabili contacte de afaceri, așa că își găsise un tovarăș în vin. Iar primul pahar atrăsese după sine altele, mult prea multe.
Străduindu-se să-și țină ochii deschiși, Dusty întinse leneș un picior, apoi pe celălalt, în ungherele întunecate ale BMW-ului lui Ron. Începuse s-o cuprindă febra musculară după raidul pe bicicletă din dimineața aceea. Pleoapele căzură din nou. Poate că Pat știa vreun remediu pentru febra musculară.
- A fost o seară de excepție.
Ea se forță să deschidă ochii, luptându-se cu imaginea mâinilor lui Pat care-i alungau durerea, și privi către Ron.
Acesta se uita țintă înainte, în lungul străzii, așa că ea închise din nou ochii, recunoscătoare, percepând entuziasmul din tonul lui numai după voce și după felul în care își încleșta mâinile pe volan.
- O seară plăcută, cu oameni potriviți, continuă el. Și cu perspectiva de a deveni profitabilă în cel mai înalt grad.
Ea murmură aprobator.
Tăcerea care urmă se prelungi supărător de mult și Dusty simți cum ochii lui Ron o iscodesc. Se prefăcu că nu obsevă, încercând să-și aducă din nou în minte imaginea mâinilor lui Pat. Nu reușea.
- Credeam că tu vei fi mai entuziasmată decât mine, spuse el. Atât din punct de vedere personal, cât și profesional.
Durerea de cap, care stătuse la pândă toată seara, se hotărî s-o lovească tocmai acum, iar amorțeala din picioare începu să urce mai sus.
Ca de obicei, locul de parcare perfect pe care-l alesese Ron se dovedise a fi plasat la mai multe blocuri distanță de locul unde avea loc petrecerea. Cerul acoperit își ținuse promisiunea, revărsând un potop tocmai în clipa când ei plecau. Cine știe cum, picioarele ei nimeriseră în cele mai nenorocite locuri, iar acum erau și ude, și reci.
Încercă să facă abstracție de toate aceste inconveniente și să se întoarcă la mâinile din vis.
- Contactele pe care le-ai stabilit astă seară ar putea face minuni pentru cariera ta, spuse Ron. Ar fi trebuit să le dai mai multă atenție.
- Am râs la glumele lor, am dat din cap la remarcile lor înțelepte și i-am privit fascinată, chiar atunci când eram plictisită. Ce-aș fi putut face mai mult, să le sărut picioarele?
- Nu mi-am dat seama că pentru tine totul a însemnat un asemenea efort.
Dusty era prea obosită ca să mai continue discuția. Ochii i se închiseră din nou și își repetă iarăși și iarăși că picioarele nu-i erau reci. Dacă măcar mâinile acelea s-ar întoarce, atunci i-ar fi din nou cald. Sau măcar dacă Ron n-ar mai vorbi.
Ce se întâmpla cu ea? Deschise brusc ochii, uitând de picioare, în timp ce privirea încerca să pătrundă prin noaptea ploioasă.
Cu numai câteva săptămâni în urmă, și-ar fi dat toată osteneala ca să-i facă pe plac lui Ron, și-ar fi schimbat părerile ca să se potrivească cu ale lui. Săptămâna trecută, s-ar fi prefăcut, cel puțin, că e de acord cu el. Săptămâna asta, pur și simplu, nu-i mai păsa. Nu era numai din pricina oboselii.
Întorcând capul, privi trotuarele ude pe lângă care treceau. Singura schimbare petrecută recent în viața ei era Pat. Își pierdea interesul pentru Ron din cauza lui Pat și ăsta era cel mai riscant lucru care i se putea întâmpla. Mai bine ar fi fost s-o doboare iarăși gripa.
- Vrei să te las la colț sau să te duc până în fața clădirii? întrebă Ron.
- Nu contează.
Ea încercă să se convingă, fără prea mult succes, că zâmbetul lui Pat n-avea nimic de-a face cu nemulțumirea care o cuprinsese brusc.
- Cum ți-e mai bine, adăugă.
- Am să te las în fața ușii. Circulația nu-i prea intensă, așa că o să pot opri o clipă în stradă.
El opri, cu o trombă de apă, în fața casei ei, scoase din viteză și trase frâna de mână. Desprinzându-se din centura de siguranță, el se aplecă și o sărută pe obraz.
- Te sun luni seara la 8, spuse el, după care își prinse la loc centura.
Era la fel ca întotdeauna. Suna lunea la 8; se întâlneau să bea ceva miercurea, după lucru; vinerea luau cina. Fără surprize, fără pasiune, fără distracție.
- Nu mai suna.
- Ce?
Fu surprinsă ea însăși și îl surprinse și pe Ron, atunci când rosti cuvintele cu glas tare, dar, odată ce se pornise, se descărcă de tot ce ținuse în ea.
- Ca relație de afaceri, a fost minunată, dar ca îndrăgostiți nu avem nimic în comun.
- Poftim?
Vocea lui suna de parcă i-ar fi fost milă de el însuși, doar că ea se simți deodată prea deprimată ca să mai aibă grija lui.
- Nu simt nicio vrajă. Nicio scânteie. Nicio vâlvătaie sălbatică.
- Nu mi-am dat seama că asta e ceea ce cauți.
- Nu?
Asta spunea de la sine ceva. Ea deschise portiera.
- Cu bine, Ron. Îți mulțumesc pentru tot.
Păși în stradă, iar ploaia care se revărsa îi spori sentimentul de deprimare. Nu era din pricină că se gândea la Ron. Era numai din cauză că avea 29 de ani și era încă la fel de singură cum fusese la 20. Unicul lucru cu care se putea lăuda la vârsta ei era cariera, dar asta nu-i aducea veselie și nici nu-i ținea de cald noaptea.
O siluetă înaltă, cu o umbrelă în mână, o întâmpină în timp ce se strecura printre două mașini parcate.
- Nu era nevoie să mă aștepți, îi spuse ea lui Pat.
- Nu ți-ai luat umbrela, așa cum ți-am spus.
El îi puse brațul pe după umeri, ca s-o tragă mai aproape sub adăpost.
De ce oare trebuia ca brațul lui să fie mai protector decât fusese brațul lui Ron? Oare nu putea obține acest sentiment de confort decât cumpărându-l cu bani?
BMW-ul țâșni în spatele lor, împrăștiind parfumul morții acestei relații inutile.
- E o ploaie teribil de rece, continuă s-o protejeze Pat, în timp ce o trăgea, peste trotuarul îngust, spre ușă. O să te îmbolnăvești din nou.
Era deja bolnavă. Bolnavă de atâta singurătate. Bolnavă de cât îl așteptase pe Făt-Frumos. Nu i-ar fi păsat dacă ar fi aflat că eroul ei are picioare de lut, dar măcar restul trebuia să se potrivească dorințelor ei. Nu putea să găsească pe cineva cu un pic de inimă, cu un pic de dragoste de dăruit?
Urcă scările în grabă, înaintea lui Pat.
- Picioarele îți sunt complet ude. Ce Dumnezeu ai făcut, te-ai jucat în ploaie?
Pat deschise ușa apartamentului și o grăbi să intre înăuntru, interpretând greșit zâmbetul ei trist.
- Nu-i niciun motiv de râs, continuă el, încruntându-și sprâncenele groase și coborându-și colțurile gurii. Treci în pat, fără multă vorbă!
- Asta-i o amenințare sau o promisiune?
Ecoul cuvintelor ei pluti în aer, gluma nevinovată și tristă păru deodată serioasă.
Oare-i era sortit să fie de-a pururi singură, să nu aibă decât perna ca s-o strângă noaptea în brațe? Promisiunea iubirii, a pasiunii și a căldurii avea să fugă întotdeauna de ea?
Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Pat. Surpriza provocată de întrebarea ei i se citea pe chip, dar era singurul lucru care se putea citi.
Oare îl șocase? Își închipuia oare că ea îi face avansuri? Oare chiar îi făcea? Căldura îi năvăli în obraji, lava topită îi aprinse simțurile. Buzele lui, ochii lui, respirația lui blândă trezeau în ea o foame teribilă, chiar dacă arșița care o cuprinsese îi împietrise buzele și corzile vocale, iar rușinea o copleșea.
- Ar fi bine să-ți scoți hainele astea ude.
Pat fu primul care întoarse privirea; era un semn de forță sau de lipsă de interes? Vocea lui suna blând, atunci când o ajută să-și scoată haina.
- O să duc asta la spălătorie, s-o pun la uscat. Scoate-ți și celelalte haine și-o să mă ocup eu de ele.
Ea făcu un efort ca să aducă în propria ei minte blânda detașare din vocea lui. Ron nu fusese unicul ei prieten; mai avusese și înaintea lui dezamăgiri din dragoste și nu o dată. Asta nu însemna că nu exista speranță. O să găsească, într-o zi, pe cineva. Cineva care să-i răspundă la dragoste.
- Celelalte sunt destul de uscate, spuse ea, dar Pat se îndrepta deja spre hol. Pat...
Ea îl urmă în dormitorul ei, unde el o îmbrăcă în halatul galben și îi puse papucii asortați din debara. Halatul gros o făcea să arate ca un urs galben de invidie. Oare așa o vedeau ceilalți? Lipsită de farmec și de atracție?
- Urăsc halatul ăsta, strigă ea, cu o voce în care se simțea tremurul lacrimilor. Mă face urâtă!
- Doamnă!?
Ea îi smulse lucrurile pe care le ținea în mână și se prăbuși pe marginea patului, înfundându-și capul în pernă și luptând să-și înăbușe lacrimile.
- Sunt și eu femeie, să știi. N-oi fi eu prea atletică și nici Miss America, dar n-arăt chiar atât de rău.
Își trase nasul cu zgomot, neelegant - Ron ar fi fost șocat s-o audă - și privi la picioarele lui Pat. Avea pantofii umezi.
- Te simți bine, domnișoară Ross?
Pantofii lui Pat veniră mai aproape și patul se mișcă, atunci când el se așeză alături de ea.
Ea își șterse lacrimile de pe obraz cu mâneca halatului, dar Pat i-o trase la o parte și-i puse în mână propria lui batistă albă.
- Batista e mai ușor de spălat decât halatul, explică el cu blândețe.
Ea încercă să zâmbească, simțindu-se de parcă ar fi fost cea din urmă proastă, dar constată că mușchii feței refuză să răspundă acestei comenzi.
- Ești întotdeauna practic, nu-i așa.
Ochii îi erau ațintiți pe podea.
- Nu chiar totdeauna.
Brațul lui o cuprinse pe după umeri. Era reconfortant, fratern. Totuși, se gândi ea, trebuia să se mulțumească cu ce se putea.
- Care-i necazul?
Ea suspină și se sprijini de umărul lui. Nu-i putea vedea fața - și nici nu dorea s-o vadă - dar puterea lui era acolo, întreagă.
- I-am spus lui Ron să se arunce în lac.
- Ăsta pare mai degrabă un motiv să te bucuri, nu să plângi.
Vocea lui era prietenoasă, ca o ploaie blândă care purifica străzile orașului.
- Știu. Era un nenorocit.
- Dar țineai la el.
- Nu cine știe ce.
De ce oare își deschidea inima în fața lui? Era un străin.
- Numai că..
Nu reuși să dea glas gândurilor care o frământau.
Brațul lui se încordă, trăgând-o mai aproape și sugerându-i că nu e singură. Pentru o clipă, ea uită că el nu era decât angajatul ei, că îi plătea un salariu ca să aibă grijă de ea.
- Numai că ce?
Ea își lăsă capul pe umărul lui și închise ochii. Se purtase ca o idioată, deci ce-și mai făcea atâtea probleme, n-avea de ce să se mai jeneze dacă mai adăuga un pic de sare și piper?
- Am 29 de ani, izbucni ea. Vreau să fiu îndrăgostită. Vreau să mă iubească cineva. Nu pot continua să-mi pierd luni și ani din viață cu egoiști dintr-ăștia nenorociți care nu sunt în stare nici să mă conducă până la ușă.
Ea își înghiți nodul de lacrimi care voia să-i răpească vocea.
- Tu ești singurul căruia pare să-i pese de mine, dar pe tine te plătesc pentru asta!
Pat nu răspunse, dar Dusty simți un plus de ocrotire care o învăluia. Mâna lui se roti în mișcări circulare, reconfortante, pe spatele ei. Ea se topi și mai mult în brațele lui. Cu toate că știa că numai efectul vinului era acela care-i relaxa trupul, se lăsă cu plăcere în voia valului.
- Probabil că-ți închipui că sunt tare proastă, spuse ea cu un suspin. Și mă tem că ai dreptate.
- Cred că ești una dintre cele mai drăguțe și mai agreabile doamne din câte cunosc, spuse el. Și mai cred că ești și foarte obosită. După o noapte de somn bun, o să-ți dai seama că e mult mai bine fără domnul Samuels.
- Nu-i vorba de el.
Degetul lui îi apăsă buzele ca s-o facă să tacă.
- Și mâine-poimâine ai să vezi c-o să apară cineva care o să te facă să-ți ieși din fire, cineva care o să descopere femeia deosebită pe care o văd eu, și-atunci o să uiți toate zilele de singurătate pe care le-ai trăit în viața ta.
Era prea obosită ca să se mai miște; lacrimile storseseră din ea și ultimii stropi de forță. Căldura brațului lui era atât de reconfortantă.
- Cum ai devenit atât de înțelept, Pat?
El nu-i răspunse la întrebare, ci se ridică încet în picioare și îi întinse pijamaua flaușată pe care o scosese din dulap.
- Schimbă-te și treci în pat, spuse el. O să-ți fac un ceai și ai să vezi c-o să te simți mult mai bine.
Era cu neputință să mai protesteze. Ea înclină din cap și se conformă ordinelor, de îndată ce el ieși din cameră. Știa că ar fi trebuit să-i fie rușine, înțelesese asta mai ales atunci când își văzu în oglinda din baie fața brăzdată de lacrimi și dâre de fard, dar întoarse capul și intră în grabă sub duș. Era obosită, deprimată și incapabilă să gândească și să se miște în același timp. Pat îi spusese să se bage în pat, așa că asta trebuia să facă.
Când ieși din baie, cu părul umed atârnând pe umeri, cu picioarele goale, el o aștepta.
- În pat, spuse el și dădu la o parte cuvertura.
Ea își sprijini spatele în perne și îl lăsă s-o învelească, dorindu-și ca el să mai rămână lângă ea. I-ar fi plăcut să fie ținută în brațe. I-ar fi plăcut ca brațele lui s-o apere, mâinile lui s-o încălzească, iar buzele lui să-i spună că era demnă de a fi iubită. I-ar fi plăcut să rămână în brațele lui toată noaptea.
Alungă visul nebunesc și luă cana din mâna lui.
- Iartă-mă că am fost atât de idioată. Poate că nu mi-am revenit încă pe deplin, după gripă.
Ochii lui îi risipiră sentimentul de jenă.
- Probabil că vinul e cel care vorbește prin gura ta. Mâine o să te simți mult mai bine. Bea-ți ceaiul repede.
Ea se conformă.
- Și, spuse el, poate că o să pun la cale un program special de exerciții pentru mâine.
- Vai!
El zâmbi și luă cana goală din mâinile ei.
- Acum, fără mofturi. Îngerii să-ți legene somnul.
Oare el era unul din îngeri!?
- Da, să trăiți.
Ea alunecă mai adânc în pat și se înfofoli în cuvertură. Pleoapele i se închideau deja și simțea cum căldura ceaiului i se răspândește în corp, liniștindu-i toate tensiunile.
Își imagină o atingere blândă pe frunte. Atingerea unei mâini, poate, deși era moale ca o sărutare. Apoi lumina se stinse și pași tăcuți părăsiră camera. El spusese despre ea că-i deosebită. Un zâmbet îi înflori pe buze și se cuibări mai bine în așternuturi.
Cinci
Dusty dormi ca un copil, înlocuind brațul real al lui Pat cu vise despre el, dar dimineața veni mult prea repede, aducând cu ea toată rușinea ignorată în ajun. Faptul că-i dăduse papucii lui Ron nu-i dădea nicio bătaie de cap, dar plânsul în brațele lui Pat nu se numărase printre acțiunile ei cele mai mature.
Se cufundă într-un studiu pentru cursurile de istorie, dorind să evite privirea lui Pat și chiar pe el însuși până când fascinația ei bolnavă pentru el va dispărea.
Nu-i fu prea greu să se ferească din drumul lui Pat; luni, când lucră până târziu, iar marți, după slujbă, se duse direct la cursuri. Dar când se întoarse acasă, Pat o aștepta.
- Credeam că te-ai dus să sărbătorești ziua sfântului Patrick, spuse ea.
- Eram prea îngrijorat din pricina ta, ca să-mi ardă de distracții, spuse el. Trebuie să fie destul de greu pentru tine să vii și să stai acasă de una singură în asemenea clipe.
Ea își puse cărțile pe comodă și-l lăsă s-o ajute să-și scoată haina.
- Asta fac de 5 ani încoace.
- Atunci nu trebuie să ți-o mai spun eu.
Ea își mută cărțile pe biroul din living-room. Casa era plină de un miros cald și îmbietor, parcă de supă caldă și de pâine proaspătă, iar oboseala o făcu să-și coboare puțin umerii.
- E destul de rău să ai de lucru până târziu, din când în când, dar să mai faci și cursuri la ora asta, de două ori pe săptămână, e nebunie curată.
El se ținu pe urmele ei, furios și bombănind posesiv ca un vătaf irlandez.
- La ce-o să-ți folosească toate studiile astea, dacă într-o seară bagă unul cuțitul în tine pe o stradă întunecoasă?
- Nu-mi stă în obicei să zăbovesc pe străzi întunecoase.
Ea își azvârli pantofii din picioare și-și cufundă degetele de la picioare în mocheta pufoasă. Se aplecă să-și ridice pantofii, dar descoperi că Pat îi ridicase deja.
- Ce-o fi așa de nemaipomenit cu diploma asta pentru care te zbați, încât să merite să muncești până ce-o să cazi din picioare?
De când devenise așa de protector? Își luă pantofii din mâna lui Pat și porni spre camera ei.
- O să obții o slujbă mai bună? întrebă el.
- Nu.
Ea își aruncă pantofii într-un colț al dormitorului și se trânti pe pat.
- O să câștigi mai mulți bani?
El ridică pantofii și îi puse în debara. Ea era prea obosită ca să se simtă vinovată că îi aruncase.
- Nu.
Ea se întinse pe cuvertură, cu ochii gata să se închidă.
- Dar o să dovedesc că sunt la fel de bună ca toți nenorociții din birou.
Îl simți cum se apropie.
- Dar toate succesele astea pe care le obții în domeniul vânzărilor nu dovedesc același lucru?
Un ochi avu puterea să se deschidă și privi către el.
- Ai ceva împotriva cuiva care vrea să se realizeze? Care încearcă să se perfecționeze?
- Nu, dacă o face pentru un motiv temeinic.
Privirea lui era mai puternică decât a ei, așa că ochiul ei se dădu bătut.
- Să-ți dovedești ceva ție înseți, e foarte bine, spuse el. Dar să dovedești ceva altora e o pierdere de timp. Rar se întâmplă ca acestora să le pese destul de mult ca să-ți dea atenție sau ca să-și schimbe părerile.
Undeva, adânc ascuns sub toată oboseala, ea nutrea sentimentul că el are dreptate, dar totodată bănuia că lucrurile nu erau chiar atât de simple pe cât le făcea el să pară.
Nu era vorba numai să-i impresioneze pe colegii ei, era vorba de toți cei care întotdeauna îi favorizau pe oamenii cu colegiul terminat, și de toată lumea, în general, care măsura capacitatea cuiva după școlile absolvite.
Pat îi apucă mâna și o ridică în poziție verticală. Surprinderea pe care i-o provocase atingerea lui o făcu să deschidă ochii.
- Haide, o chemă el cu un ton din care asprimea se topise. Ți-am făcut niște supă. O să te-ajute să te relaxezi.
- Am mâncat deja, protestă ea.
- Ce anume? Un sandviș de plastic și o cafea făcută din noroi?
El îi aduse halatul - făcut dintr-un plus albastru închis care se potrivea cu ochii ei - și cămașa de noapte din debara și i le puse în brațe.
- Schimbă-ți hainele până încălzesc eu supa.
El porni spre ușă, apoi se întoarse și se încruntă spre silueta ei nemișcată.
- Ai la dispoziție 5 minute, după care vin și te-ajut eu să te schimbi!
Zâmbetul lui rămase parcă să plutească în aer în urma sa.
Dusty oftă și începu să-și descheie bluza. Era în stare să țină piept atracției fizice pe care o exercita el sau purtării sale protectoare. Dar nu ambelor deodată!
- Parcă spuneai că vrei să începi un program de exerciții, îi aminti ea duminică după-amiază.
- Credeam c-o să putem ieși în aer liber.
Ea pedalase pe bicicleta fixă un timp care i se părea a fi durat ore întregi, zile, chiar săptămâni și ajunsese la concluzia că el n-o mai atrăgea. Ba chiar îl ura. Era un conducător de sclavi, un demon, un tiran. Ea ridică puțin capul, atât cât să-l poată privi, dar ochii ei nu prinseră decât imaginea picioarelor ferme, a stomacului plat, a umerilor lați.
Poate că, totuși, ură nu era tocmai cuvântul potrivit.
- Plouă afară.
El ținea capul aplecat, cu ochii ațintiți pe cronometrul din mână.
- Într-o bună zi, o să se oprească.
Privi în sus, iar ochii lui albaștri și jucăuși îi întâlniră pe ai ei, trimițându-i curenți calzi prin trup.
- Ai pierdut deja prea mult cu toate cursurile tale serale, săptămâna asta. Nu-ți poți permite să-ți irosești weekendul.
Dusty se mulțumi să mormăie și își plecă privirea.
Se hotărâse să nu-și mai petreacă încă o săptămână evitându-l pe Pat cu tot dinadinsul, alegând în schimb calea de a încerca să-l elimine din mintea ei. O să petreacă alături de el cât mai mult timp cu putință, chiar dacă era nevoie să recurgă la masochismul exercițiilor fizice. Dar avea să supraviețuiască oare acestor ore suplimentare împreună cu el?
- OK! o opri Pat. Ai mers pe bicicletă cât de-aici până la Dublin și înapoi. Poți să te odihnești.
- Ce? Atât de repede?
Vocea ei suna mai degrabă pierită decât sarcastică, atunci când coborî de pe bicicletă. Picioarele îi tremurau prea rău ca să se poată apropia de Pat să se răzbune. Avea să se odihnească, în timp ce-și făcea socoteala cum să i-o plătească mai bine.
Se târî până la un scaun și se prăbuși pe el.
- Nu, nu! strigă Pat, trecând în spatele ei și ridicând-o în picioare. Nu-i bine așa. Trebuie să-ți răcești mușchii lent.
- Sunt aproape moartă, protestă Dusty. Nu cred că poate fi o fază mai rea.
Pat apucă un prosop mare de baie și-i înveli umerii.
- Haide, fă câțiva pași și pe urmă întinde-te.
- Pat! se rugă ea. Îmi tremură picioarele.
- Plimbarea o să-ți ajute, iar pe urmă trebuie să-ți destinzi mușchii.
- Fir-ar să fie, bombăni ea. Toți anii ăștia de muncă grea în domeniul vânzătorilor imobiliare au făcut din mine un cauciuc dezumflat.
Brațul lui o ținea strâns de talie, plimbând-o prin cameră.
Era reconfortant să se sprijine pe trupul lui, deși picioarele ei nu păreau hotărâte să-și recapete forța. Ce rost avea tot efortul, dacă în cele din urmă ar fi însemnat să piardă sprijinul lui?
Se învârtiră în tăcere prin cameră, amândoi în picioarele goale și îmbrăcați în șorturi și tricouri. Costumația lui era de un gri obișnuit, dar Dusty și-o cumpărase pe a ei chiar în săptămâna aceea de la Lord and Taylor. Consta dintr-un șort albastru închis, un tricou roz cu mâneci scurte și o bandă albă, lată, care să-i țină părul.
Atunci când începuse să lucreze, se gândise că arată bine în costumul ăsta, dar acum se îndoia că impresia mai era valabilă. Se îndoia și de faptul că asta ar fi avut vreo importanță. Licărirea aceea probabil că fusese implantată în ochii lui Pat prin procedee chirurgicale și avea să rămână acolo, indiferent ce ar fi făcut sau n-ar fi făcut ea.
- După o ședință dură de ciclism, spuse Pat, întotdeauna trebuie să te plimbi puțin ca să-ți relaxezi mușchii. În felul ăsta, picioarele n-or să ți se crispeze.
Ea încuviință fără prea multă convingere, în vreme ce brațul ei stâng îi înconjură talia lui Pat. Era ca și când s-ar fi agățat de trunchiul unui copac. Ba nu, un trunchi n-ar fi transpirat. Cum ar fi să simtă tăria aceea lipită de ea și nu doar atingându-i partea laterală a corpului?
Ochii ei abandonară realitatea în favoarea unor scene pe care i le alcătuia imaginația. Își închipuia mâinile lui Pat cuprinzând-o, trăgând-o mai aproape de pieptul lui. Își imagina propriile ei mâini mângâindu-i spatele, pipăindu-i mușchii tari ca piatra, apoi coborând mai jos.
- OK!
Bruschețea lui o descumpăni.
- Întinde-te puțin și pe urmă facem niște exerciții.
Dusty se simțea foarte bine așa cum era. Își strânse puțin mai tare brațul în jurul taliei lui Pat.
- Fă tu exerciții. Eu stau doar să mă uit.
- Întinde mușchii, ordonă el, desprinzându-și brațul de talia ei.
- Am auzit că poți avea probleme mari dacă nu faci exercițiile cum trebuie.
Chipul lui Pat se transformă într-o mască împietrită.
- Domnișoară Ross, mi-ai încredințat deplina răspundere, și încă în scris, pentru programul dumitale de exerciții fizice. A mai fost precizat, tot în scris, că nu trebuie să mă las înduplecat de niciun fel de rugăminți sau plânsete.
- Nu-ți face griji pentru atâta lucru, spuse Dusty. Îmi iau întreaga răspundere.
Chipul lui de piatră nu se îmblânzi.
- Eu nu sunt făcut ca să accept compromisuri. Din moment ce mi-am asumat responsabilitatea, o să-mi fac datoria.
Ea se întinse, fără prea mult chef, apoi se apucă de exercițiile pe care i le impusese el, folosind o pereche de greutăți de 1 kilogram și jumătate pe care el le comandase special pentru ea.
Greutățile erau tocmai ce-i trebuia!
Ea privi în sus la greutățile albăstrui, în timp ce stătea pe spate, ridicând brațele de la podea până deasupra capului. Oare de ce se îndrăgostise de un bărbat care nu va răspunde niciodată sentimentelor ei?
Greutățile sus!
- Cum se face că nu te-ai căsătorit niciodată, Pat?
Greutățile jos!
- Cu un salariu de valet?
Greutățile sus!
- N-ai fost întotdeauna valet. Sunt sigură că ai câștigat mai mult când jucai fotbal.
Greutățile jos!
- Și niciodată nu aveam o casă a mea. Nu eram destul de așezat ca să-mi întemeiez o familie.
Sus!
- Ei, asta-i! Asta nu i-a împiedicat pe alții s-o facă. E plină lumea de jucători de fotbal însurați.
Jos!
- Eu nu sunt ca alții, preciză el. Eu n-am să mă însor, până ce n-am să câștig destul ca să întrețin o soție.
Sus!
- Poate că ar putea să te întrețină ea pe tine.
Jos!
- Nu. Un bărbat trebuie să se poată întreține singur.
El se aplecă și îi luă greutățile din mână.
- Destul cu astea. Acum, flotări!
Ea se întoarse. Poate că tocmai mentalitatea asta demodată îl făcea pe Pat atât de plăcut: curtoazia lui discretă, aerul lui protector, felul în care o răsfăța. Gândul acesta aproape că o făcu să râdă cu glas tare.
Ședința asta de exerciții fizice nu era tocmai un răsfăț, dar trebuia să recunoască totuși că gimnastica o făcea să se simtă grozav. O făcea parcă să vibreze, plină de energie.
Mâna lui Pat îi coborî pe spate.
- Nu, aici trebuie să te ții mai dreaptă. Lasă brațele și umerii să facă tot efortul.
Punctul pe care îl atinsese el părea să ardă încă multă vreme după ce el își retrăsese mâna. Poate că nu atât exerciții, cât antrenorul era acela care o influența.
Își făcu exercițiile de trunchi, apoi rămase întinsă pe spate, cu ochii închiși, cu brațele și picioarele relaxate. Oare în ce măsură reușise să-i atragă atenția?
- Bună treabă, domnișoară Ross, spuse Pat. Ce-ar fi să faci un duș? Eu mă apuc în curând să pregătesc cina.
Dusty nici nu clipi. Un antrenor ca lumea trebuie să aibă grijă ca ea să facă un duș bun. Și să se ofere s-o spele pe spate, dacă ea era prea obosită.
- Domnișoară Ross?
Ea nu zâmbi, deși îngrijorarea din vocea lui aproape că îi zdruncinase hotărârea. Un sentiment de satisfacție îi răspândi un balsam reconfortant în membrele ostenite. Dar și alte senzații le năpădeau.
- Camilla!
Vocea lui se auzi dintr-odată mult mai aproape și ea întredeschise o pleoapă, atât cât să-l vadă cum îngenunchează lângă ea, cu fața îngrijorată, aproape de a ei. Chicotul, pe care și-l înăbușise până în clipa aceea, îi scăpă, descătușat, de pe buze.
- Asta n-a fost frumos, o dojeni el. M-ai speriat.
- Asta-i bine, spuse ea. M-ai muncit, până ce era cât pe-aci să mă omori.
De data asta, mai multe chicote se uniră în râs.
Încruntarea copilărească a sprâncenelor lui stârni în ea o nevoie diabolică de a juca în continuare jocul, mânată de o dorință arzătoare de apropiere.
El stătea în genunchi, aplecat deasupra ei, cu brațele de o parte și de alta a corpului ei. Degetele ei se mișcară fugar pe coastele lui și cuvintele „te gâdili?” i se rostogoliră de pe buze.
Atingerea ei îl făcu să se crispeze și să se prăbușească, cu pieptul peste al ei, cu greutatea lui imensă, dar minunată. Mâinile lui le căutară pe ale ei, ca să le imobilizeze.
- Ești tare neastâmpărată, spuse el.
- Zău?
Degetele ei încercară să se elibereze. Le plăcea atingerea trupului său și era gata să-și continue explorarea, dar strânsoarea lui nu le lăsă să scape.
Ochii lui se aflau la distanță de numai câțiva centimetri, iar sclipirea dispăruse din ei, lăsând locul unei flăcări mai adânci și mai întunecate. Încet, capul lui coborî și buzele lor se întâlniră într-o blândă sărutare.
Părea un fulg plutind, vântul mângâind încetișor petalele florilor, luna argintând noaptea.
Flacăra care răspunse înăuntrul ei nu era nici blândă, nici liniștită. O mistui cu arsura bruscă a soarelui, miracolul primăverii. Ea îi căută privirea ca să citească în ea vreo aluzie, vreun semn că simțea și el aceeași foame.
Preț de o clipă, i se păru că ochii lui se întunecaseră ca norii unei furtuni de vară, dar apoi el se întoarse.
Pat se ridică brusc în picioare, cu ochii privind în gol, departe de ea.
- E timpul să m-apuc să pregătesc cina.
O ajută să se ridice. Atingerea lui fu scurtă, dar suficientă pentru ca ea să-i simtă nevoia, dorința și confuzia.
- Ai transpirat. Fă un duș repede, până nu răcești.
El se întoarse și dispăru.
Să răcească? Puțin probabil. Focurile care o răvășeau erau prea încinse pentru așa ceva.
- Ești un ticălos de clasa întâi, mormăi Pat printre dinți către fața lată, irlandeză, care-l privea din oglindă.
Accentuă fiecare cuvânt, marcându-l cu o mișcare viguroasă de perie peste coama dezordonată de păr care-i stătea pe creștet.
Aruncă peria pe marginea chiuvetei. Nu reușea să facă mai mult. Părul îi creștea prea repede. Își fixă șuvița rebelă cu o mișcare apăsată. Luni o să se ducă să se tundă.
Părul nu era singurul lucru care trebuia ajustat, o știa prea bine. Ce naiba-l apucase, pentru numele lui Dumnezeu? El era angajatul ei și uite că acum îi dădea târcoale ca un băiat sfios care pândește o sărutare la ieșirea din biserică.
Cămașa cu gulerul desfăcut și cu mânecile scurte, care-i strângeau bicepșii, îi atrase privirea.
Ce naiba făcea acum? Era îmbrăcat ca pentru a ieși la popice și la un păhărel cu băieții. Își sfâșie cămașa și intră în baie. Nu era decât un valet, iar un valet trebuia să se-mbrace întotdeauna cum se cuvine.
Își puse o cămașă cu mâneci lungi și un papion. Slujba asta era de-a dreptul o invitație la bucluc. O femeie tânără și drăguță, cu ochi sclipitori, și cu el, care avea o condiție fizică excelentă. Uneori, gleznele îi deveneau puțin cam șubrede, dar asta nu părea să-i afecteze hormonii. Numai necazuri, fir-ar să fie! Era o cale sigură spre dezastru.
Cămașa cu mâneci lungi arăta destul de bine, dar, pentru orice eventualitate, o acoperi cu un veston scurt până-n talie, de culoare albă. Își schimbă blugii cu pantaloni negri, lucioși, cu dungile călcate impecabil.
Învârtindu-se în fața oglinzii, Pat își examină costumația.
Asta o să stingă puțin focul, se gândi el.
Imaginea lui din oglindă nu făcu niciun comentariu, dar nemulțumirea încă i se mai citea pe mușchii feței. Schimbarea stilului îmbrăcăminții era un început, dar numai atât. Adevărata problemă rămânea în cap - și în alte părți ale trupului său.
Camilla era stăpâna lui și nu o oarecare fetișcană drăguță, cu buze ce se cereau sărutate. Trebuia să înceteze să-i mai vadă zâmbetul în vis. Trebuia să înceteze să mai încerce să sugrume balaurii care o amenințau și să-și concentreze mintea la treabă.
Ca să se convingă de faptul că trebuia să facă asta și numai asta, păși cu hotărâre în bucătărie, ca să pregătească masa.
- Fir-ar să fie, bombăni el ca pentru sine atunci când privi la ceas.
Toată fâțâiala cu schimbatul uniformei îl făcuse să întârzie. Băgă repede puiul în cuptor și scoase din frigider verdețurile pentru salată.
Melodia fredonată ușor, care se auzea din camera Camillei, îl făcu să-și încordeze umerii, dar se sili să se relaxeze. N-avea decât să fredoneze cât îi place. Ce-i păsa lui? Nici nu băgă în seamă cântecul.
Scoase farfuriile pe bufet și așeză masa pentru o persoană, în bucătărie. Nu, nu așa trebuia să fie. Luă farfuriile și le duse pe masa din sufragerie. Camilla nu trebuia să mănînce în locul unde lucra el. Ea merita să se bucure de o anumită considerație. Așa se cuvenea.
Controlă puiul, puse la foc o garnitură de orez picantă și apoi puse pe fundul de pe tejghea niște salată, roșii, o țelină și un castravete.
Desfăcuse salata și tocmai pusese mâna pe cuțit, când prezența Camillei invadă bucătăria. El nu se întoarse. Era doar un valet, nu un admirator îndrăgostit. Căldura care-l invadă brusc se datora, sigur, faptului că stătea lângă cuptorul încins.
- O! exclamă ea. Aștept oare niște musafiri de care habar n-am?
- Bineînțeles că nu, doamnă.
Roșia fu tăiată în felii egale.
El auzi zgomotul ușor al tălpilor pe gresie. Camilla nu-și dăduse osteneala să se încalțe. Nu că asta ar fi avut cine știe ce importanță. Mai văzuse el picioare goale, atât ca valet, cât și ca bărbat.
Pat își încleștă brusc dinții și scrâșnetul lor îi răsună în cap ca un ecou. Nu trebuia acum decât să se concentreze asupra jumătății valet. Valeții vedeau multe lucruri, dar nu se implicau niciodată. În asta consta tăria lor.
Puse roșiile la locul lor, în salată.
Se întinse după castravete și-o zări cu coada ochiului pe Camilla care stătea lângă el.
Era îmbrăcată într-o pijama de casă comodă, de un albastru închis, care îi punea în valoare albastrul de safir al ochilor și reflexele roșietice din păr. Materialul moale și mătăsos îi copia formele cu gingășie, așa cum zăpada învăluie o ramură, cum stropii de ploaie se prind de o petală.
Își concentră atenția asupra castravetelui.
- Ieși undeva în seara asta? întrebă cineva cu vocea lui.
- Nu.
Ea se întinse peste masă să ciupească o felie de castravete și o băgă în gură.
- Sunt liberă ca o pasăre. N-am niciun fel de întâlniri fierbinți și pasionale la orizont.
- Îmi pare rău să aud asta, doamnă.
Afurisită minciună. Singurul lucru de care îi părea rău erau termenii în care se desfășura relația lor. Dacă s-ar fi întâlnit în împrejurări normale, n-ar mai fi ea acum liberă ca o pasăre. Ar fi a lui. Prizonieră în colivia pasiunii.
- Vrei să un eu masa? întrebă ea.
- Nu, murmură el, clătinând din cap. Am așezat deja masa în sufragerie.
- Ce prostie, spuse ea. De ce să mănânc singură?
Ea ieși din cameră și el răsturnă feliile de castravete peste roșii. Apoi își încleștă pumnii și respiră adânc. Ușurel, ușurel.
Camilla se întoarse cu farfuriile și le puse pe masa din bucătărie.
- Vrei să pun un tacâm și pentru tine?
- Nu, mulțumesc, doamnă.
Pat dădu încet aerul afară din plămâni. Acum totul era sub control.
Ea se așeză, dar era prea aproape. El trase ușurel de gulerul cămășii. O să fie fericit când va putea stinge afurisitul ăla de cuptor.
- Ești sigur că nu vrei să te ajut? întrebă ea.
- Absolut sigur.
El puse salata într-un bol mic de sticlă și i-o așeză în față.
- Ce fel de sos ar dori doamna la salată?
- Nu știu. Găsesc eu ceva, zise ea, ducându-se la frigider și, deschizând ușa, scotoci cu privirea.
Buzele i se țuguiaseră într-o expresie de fetiță curioasă și el se surprinse privind la ea și la pijamaua ei fluidă. Mare păcat să lași în seama unor cârpe de mătase toată această mângâiere. El s-ar fi descurcat mai bine în treaba asta, chiar și cu o mână legată la spate.
De două, de trei, de patru ori mai bine, fir-ar să fie! Ea nu știa nici cel mai elementar lucru pe care trebuia să-l știi când angajai un valet. Era prea tânără ca să mai fi avut unul.
Ceasul cuptorului zbârnâi și Pat se duse nervos să scoată puiul, înainte ca ea s-o facă și pe asta. Puse tigaia pe tejghea să se răcorească puțin.
- O să mănânc sos italian cu smântână.
- Prea bine, doamnă.
El încercă să-i ia sticla din mână, dar ea îi fugi din cale, râzând.
- Nu, lasă-mă pe mine. Vreau să văd dacă tot antrenamentul ăsta cu greutăți ajută la ceva.
Destupă sticla și ridică brațele într-un gest de triumf.
- Victorie! exclamă ea. Cum ți se pare, sunt puternică?
Pat îi puse o lingură de orez în farfurie, apoi așeză pieptul de pui deasupra. Nu era puternică deloc. Era o fetiță fragilă ca o albinuță, gata să ia piept cu lumea. Era o pisicuță mică, închipuindu-și că gheruțele îi asigură protecție.
El se foi prin bucătărie încurcat, așteptând ca ea să termine salata.
- Tu când mănânci? întrebă ea.
El găsi o pată de grăsime pe tejghea și o îndepărtă cu grijă.
- După ce termini, spuse el în cele din urmă.
- Ai pierde mai puțin timp, dacă ai mânca împreună cu mine.
- Nu mă simt în largul meu să mănânc în timp ce muncesc.
- Fă cum dorești.
El puse puiul pe masă în fața ei, iar farfuria îi alunecă din mână și lovi masa cu un zgomot înfundat.
Doamne, nu putea face asta. Să facă ce dorește ar fi însemnat s-o ia în brațe și s-o strivească de corpul lui, până ce ea ar fi gemut de extaz. Dacă ar fi făcut asta, ar fi ajuns la închisoare sau ar fi trebuit să-și schimbe categoria de clasificare din cea de valet în aceea de gigolo. Nici una, nici alta nu-i conveneau. Nu se născuse încă femeia care să bage un Mahoney în pușcărie sau să-l vâre în laț.
Camilla întoarse butonul televizorului, înlăturând imaginea chipurilor vesele de pe ecran.
După scurta străfulgerare de azi-dimineață în care zărise raiul, își imaginase că până la ora asta aveau să plutească deasupra norilor. Dar Pat nu coopera deloc.
Puse mâna pe o carte pe care o cumpărase în cursul săptămânii, dar nu trecu mai departe de pasajul în care războinicul irlandez depunea prima sărutare pe buzele tremurătoare ale eroinei și lăsă cartea deoparte, dezgustată. I se păru că aude pași apropiindu-se și apucă în grabă un exemplar din Business Week.
- Ai ceva preferințe pentru micul dejun sau pentru cina de mâine, domnișoară Ross?
Dusty lăsă revista deoparte și privi pe deasupra ramelor de la ochelarii pentru citit către bărbatul fabulos din fața ei. Războinicul irlandez pentru care buzele ei tremurau. Totuși, el nu părea să tremure pentru ea cu aceeași nerăbdare. Ce-ar zice dacă i-ar spune că-l vrea pe el la micul dejun?
- Nu, mi-e indiferent.
- Ce-ai zice atunci de un pește la prânz și ouă Benedict la micul dejun?
- Sună bine.
- Prea bine, doamnă.
El se întoarse să plece, fără să fi domolit vreuna din dorințele care luptau înăuntrul ei.
- Pat, ești cumva supărat pe mine?
El se opri, cu umerii țepeni, cu trupul încordat și ochii ațintiți în podea.
- Nu, doamnă, nu sunt.
Își înălță din nou fața, înăsprită, de parcă vânturi puternice ar fi bătut împrejurul lui. Sau înăuntrul lui.
- Sunt furios pe mine însumi. Îmi pare rău dacă asta s-a răsfrânt și asupra dumitale.
Părul îi căzu pe frunte. Mâinile lui ar fi vrut să-l dea pe spate și să-l mai ciufulească din nou.
- Mi-a făcut plăcere ședința de exerciții de azi, spuse ea.
- Îmi cer scuze pentru lipsa mea de delicatețe, doamnă.
Cuvintele fură rostite la repezeală, era o treabă neplăcută, de care era bine să scapi cât mai repede.
- N-ai pentru ce să-ți ceri scuze. A fost ceva ce ne-am dorit amândoi.
Panica îi cuprinse inima lui Dusty și ea rosti cuvintele pe negândite, înainte ca el să apuce să-i replice.
- Uite ce e, s-a întâmplat și gata. Suntem amândoi adulți, hai să ne purtăm ca niște oameni mari.
Ochii lui nu păreau că pot sau că vor să-i întâlnească pe ai ei. Atâta pagubă, căci ea reflecta asupra variatelor moduri în care se pot purta adulții.
- Cum doriți, doamnă.
Cum dorea? Nu, nu era tocmai cum dorea, dar va trebui să se mulțumească deocamdată cu asta, până ce-i va veni în minte o modalitate de a topi iarăși rezerva lui.
- Doamna mai dorește ceva?
- Nu, noapte bună, Pat.
- Noapte bună, doamnă.
Ochii lui rămaseră distanți și el ieși din cameră.
Dusty privi locul gol pe care îl lăsase el și urmări cum aerul capătă forma războinicului irlandez din visele ei.
- Ah, mamă! murmură ea, în timp ce se ridică în picioare și se duse să-și ia din nou cartea.
Poate că era timpul să vadă ce se mai întâmplă după sărutarea care făcuse să se cutremure pământul. Era bine să fie pregătită pentru orice eventualitate.
Șase
- Bună, tată. Ai vrea 3 bilete la un meci de fotbal în sală, pentru astă seară? întrebă Dusty în receptorul telefonului în timp ce construia, absentă, un lanț de agrafe de birou. Cineva le-a luat pentru un client, dar, nu știu din ce motiv, acesta nu se mai poate duce.
- Vinerea e o seară potrivită ca să ieși undeva. Am putea să ne distrăm de minune.
- Noi doi? Credeam că vrei să inviți niște prieteni.
- Nu ești tu prietenul meu cel mai bun?
- Tată! protestă Dusty.
- Care-i problema, Camilla? Ai întâlnire sau pur și simplu nu vrei să ieși cu bătrânul tău tată?
- Dar sunt 3 bilete, tată. Pe cine mai vrei să inviți?
- Adu-l pe valetul tău. E mare amator de fotbal, a jucat și în sală și pe teren, el însuși. Pentru clubul San Diego sau cam așa ceva.
Nu era nicio garanție că Pat o să vrea să petreacă o seară împreună cu ea. Trecuseră 13 zile de când o sărutase și ea încă nu reușise să găsească vreo fisură în armura lui, o crăpătură în zid, o verigă slabă în lanț.
Se încruntă și aruncă lanțul din agrafe.
- Nu sunt sigură că o să vrea să vină.
- Nu ți-am spus să-l rogi. Ce naiba? Lucrează pentru tine sau nu? Dă-i ordin. Spune-i că trebuie să vină ca să-ți țină haina și să-ți deschidă ușa sau ceva de genul ăsta.
Ea nu fu în stare decât să ofteze.
Continuase să-și facă programul de exerciții, dar putea ea să se îmbrațe și-n palton în locul jambierelor și al șortului cel nou, că Pat tot n-ar fi observat. Devenise o statuie de gheață, iar ochii lui rareori îi întâlneau pe ai ei, darămite să mai observe foamea din ei. La naiba! Trăia în casă cu cel mai grozav tip ce care-l întâlnise vreodată. Dar oare era o mișcare bună să-i ceară să meargă împreună cu ea la un meci de fotbal?
- Mergem cu mașina mea și conduc eu, continuă tatăl ei. Mi-a spus un prieten de un local polonez nou pe Central Avenue. Mâncare extra, prețuri mici. Trec să vă iau la 5.
Dusty rămase cu gura căscată în fața telefonului amuțit. Analiză ambele variante și ridică receptorul să-l sune pe Pat.
- Nu-l înghesui pe șofer, Camilla! spuse tatăl ei, aflat la volan.
- Eu o să-mi pun brațul aici, se oferi Pat și-și așeză brațul pe spătarul banchetei.
Își roti silueta masivă, sprijinindu-se de ușă.
- Așa e mai mult loc.
- Iartă-mă! murmură Camilla.
Nu-i părea rău că trebuie să stea mai aproape de Pat, ci pentru că i se părea că lui nu-i făcea plăcere.
Ea își aținti privirile înainte, în peisajul monoton al orașului. Nici chiar primăvara nu reușeau să dea un pic de culoare clădirilor obosite care se înșiruiau de-a lungul străzilor prost întreținute. Dar, în definitiv, primăvara nu putea face minuni. În orice caz, n-avea niciun efect asupra stării de spirit a lui Pat.
Când venise, la început, să se angajeze la ea, era voios și cu inima ușoară. Acum nu eram mai vesel decât un viscol în aprilie. Azi arăta a cer acoperit, cu probabilitate ridicată de ploaie și îngheț.
Cina fusese un calvar. Rulada de vițel umplut, pe care-o comandase ea, fusese delicioasă, dar nu putuse mânca prea mult. Apetitul lui Pat nu părea să fie afectat, dar purtarea lui era țeapănă și formală. Tatăl ei fusese nevoit nu numai să pornească conversația, ci și s-o reînvie din minut în minut. N-ar fi trebuit să-l silească pe Pat să vină.
- Tare-aș vrea să vă liniștiți, bombăni tatăl ei, sfâșiind tăcerea. E destul de greu să conduci în aglomerația asta chiar și fără să vă foiți tot timpul.
Dusty simți cum îi ard obrajii. Tonul tatălui ei era exact ca atunci când o adusese împreună cu micul Jimmy Shea de la repetițiile la cor. Numai că atunci se bucuraseră de luxul de a avea întreaga banchetă din spate la dispoziție, fiecare la câte un geam.
În seara asta, bancheta din spate a mașinii era plină de cutii. Erau niște pachete pe care din cine știe ce pricină tot uita să le ducă la Armata Salvării.
Pat își drese glasul.
- Ar trebui să fie un meci tare.
- Da, aprobă tatăl lui Dusty.
- Cele două echipe luptă pentru locul întâi.
Dusty își studiase bine tema și citise asta în ziar.
După un minut de tăcere, Pat își drese glasul din nou.
- Niciodată nu puteam suferi să jucăm cu Stings la ei acasă.
- Îmi închipui, spuse tatăl ei, întorcându-se să privească pe deasupra lui Dusty către Pat. Nu li se întâmplă să piardă prea multe meciuri pe vechiul stadion.
- Pot să fie complet epuizați, spuse Pat. Dar vin ultimele 15 minute, 10 sau 15 mii de oameni încep să țipe și, deodată, te trezești că vin în forță, ca o echipă proaspătă.
- Oare galeria înseamnă chiar atât de mult pentru niște jucători profesioniști? întrebă Dusty.
- O, bineînțeles! Orice profesionist - din orice domeniu - joacă mai bine cu un public care-l iubește. Poți simți cum ajunge emoția până la tine.
Nu putea oare să simtă și emoția ei ajungând până la el? Privi înainte, dorindu-și să fie publicul lui iubitor, dacă el ar fi lăsat-o.
Găsiră un loc de parcare și merseră pe jos puțin până la ușa stadionului. În jurul lor se adunau perechi tinere, părinți cu copii și tot felul de suporteri, toți cu un aer fericit și emoționat. Chiar și fața lui Pat se lumină și vocea i se învioră, când începu să discute cu tatăl ei calitățile celor două echipe.
Oare să fi fost ea singura căreia nu-i păsa cine câștigă jocul? Cum ar fi putut măcar să se concentreze la meci, când Pat părea orb la faptul că ea e femeie?
Locurile lor erau grozave, destul de aproape de teren, dar în același timp destul de sus ca să poată vedea desfășurarea acțiunii.
Se așezară să privească un meci demonstrativ, de deschidere, între două echipe de fete de la două licee. Brațul lui Pat îl atinse pe al ei, dar ea nu-și dezlipi privirea de pe teren. Știa destul de puțin despre fotbal și aproape nimic despre regulile jocului de pe teren, dar asta n-avea nicio importanță. Ochii ei priveau jocul de pe teren, dar corpul ei nu știa decât că Pat era aproape. Că brațul lui îl atingea pe al ei, că vocea lui o învăluia atunci când el vorbea cu tatăl ei, că ar fi vrut să-și miște mâna ușor ca s-o atingă pe a ei.
- Ai mai văzut vreodată un meci de fotbal în sală?
Aproape că tresări, atât fu de uimită când îi simți respirația aproape de urechea ei. Firește, stadionul era zgomotos. El trebuia să se aplece spre ea ca să se facă auzit.
Ea se întoarse cu fața spre el. Ochii lui erau adânci și erau aproape, iar în ei ardea un foc pe care vocea nu-l dezvăluia. Rămase descumpănită și hotărî să-i răspundă pur și simplu la întrebare.
- N-am văzut în viața mea nici măcar un meci de fotbal în aer liber.
Zâmbetul lui aruncă în aer scântei care aterizare pe obrajii ei și i-i aprinseră.
- Atunci înseamnă că te-așteaptă o adevărată încântare.
El se întoarse cu fața spre teren, rămânând încă aplecat spre ea și începu să-i arate diferite zone ale spațiului de joc.
Ea știa că entuziasmul lui se datora jocului pe care-l iubea și nu faptului că era ea alături, dar era cu neputință să nu te molipsești de această febră.
El îi luă mâna într-a lui, dar ea era sigură că o face fără să fie conștient de asta. Încercă să nu-și încleșteze degetele și nu-i rămase decât să spere că răspunsurile ei vor fi cât de cât inteligibile. Nu pricepea o iotă din tot ce îi spunea el, dar Pat continua să vorbească, de unde trase concluzia că vorbele acelea trebuie să fi avut totuși un sens.
Jocul fetelor se termină, luminile se stinseră, cu excepția unui reflector care urmărea un bărzăune uriaș care se zbenguia pe teren.
Pat dădu drumul mâinii ei ca să poată aplauda și ea i se alătură, lui și miilor de suporteri.
- Vezi, nu-ți pare bine că te-ai hotărât să vii? o întrebă tatăl ei, aplecându-se spre ea.
- Da, tată, e grozav.
Cel puțin în următoarele două ore, Pat avea să fie alături de ea. N-avea unde să fugă, n-avea cum să se ascundă în spatele unui chip rece. Ea va împărtăși din entuziasmul lui pentru joc și va împărți cu el brațul scaunului.
Poate că focul care o răvășea avea să se extindă.
- Ah, mă simt minunat! exclamă Dusty după ce sorbi o jumătate de cutie de bere.
Lichidul rece îi unse ca un balsam coardele vocale suprasolicitate.
- Mâine o să vorbesc ca din butoi. Asta în cazul în care n-o să-mi pierd de tot vocea.
- Roagă-te cerului, Pat, spuse tatăl ei din colțul gurii. Poate ai noroc și-și pierde vocea.
- Nu face pe deșteptul, ripostă ea.
Încercă să-i dea tatălui ei un ghiont peste umăr, dar era strivită între cei doi bărbați, în taverna strâmtă, și era greu să-și ia elan.
- Iar pe tine te poftesc nici măcar să nu zâmbești, i se adresă lui Pat.
Ea îi zâmbi, bucuroasă că ironia lor blândă revenise la stadiul în care fusese la început. Mai sorbi o înghițitură de bere și se sprijini de spătarul tare al banchetei de lemn, simțindu-se relaxată între cei doi bărbați musculoși. Avea o senzație de intimitate, se simțea protejată și fericită.
- Nici acum nu-mi vine să cred cât am putut să strig.
- Întreabă-mi urechea dreaptă, spuse Pat.
- Dar aveau nevoie de mine. Chiar tu ai spus că suporterii sunt foarte importanți.
- Aici nu te pot contrazice, consimți Pat. Au câștigat.
- Au zdrobit cealaltă echipă, îl corectă ea. I-au anihilat pur și simplu. Zece la patru înseamnă mai mult decât a câștiga.
Pat se întoarse și întrebă peste capul ei:
- Întotdeauna a fost așa de pătimașă?
- Totdeauna, răspunse tatăl ei.
- Protestez, îl dojeni Dusty. Sunt și am fost întotdeauna o doamnă drăguță și blândă.
- De asta nici nu mai ies în lume cu ea, turnă tatăl ei gaz peste foc. Era bine când eram tânăr. Am fost întotdeauna puțin cam prea greoi ca să pot alerga repede, dar reușeam totuși să fac față scandalurilor pe care le stârneau ea și maică-sa.
- Am fost întotdeauna niște adevărate doamne, pufni Dusty.
- Dar acum, continuă el, pe lângă faptul că sunt prea gras ca să alerg, sunt și prea bătrân ca să mă bat.
Trase o dușcă zdravănă din berea lui.
- Nu mi-a mai rămas decât să fiu amabil, iar inima mea e prea slabă ca să se împace cu o schimbare atât de radicală.
- Erai scandalagiu pentru că așa aveai tu chef, bombăni Dusty. Nu da acum vina pe mine.
Ea își termină berea și rămase relaxată în căușul pe care-l formau trupurile celor doi bărbați, așezați de o parte și de cealaltă. Zgomotul tavernei era puternic, dar nu supărător.
Privi leneș spre paharul gol. Oare să cheme chelnerița? Și paharul lui Pat era aproape gol. Poate că ar mai fi băut și el unul și atunci i l-ar fi umplut și pe al ei.
- Hei, Pat! spuse tatăl ei. Îmi faci un serviciu?
- Sigur.
- Du-o pe Camilla pe ringul de dans. Blonda aia cu bluză verde de la capătul dinspre noi al barului îmi face cu ochiul de 10 minute. Am semnul de răspuns gata pregătit, dar prezența Camillei o derutează.
- Ce? spuse Dusty și privi prin încăperea slab luminată către bar.
Abia putea distinge barul, darămite o femeie îmbrăcată în bluză verde.
- Hai să dansăm, Camilla, spuse Pat și o trase în picioare, fără să mai aștepte răspuns.
- Pat!
Dar era numai un protest de complezență și ea îl lăsă s-o tragă aproape, de îndată ce ajunseră pe ringul de dans, care era și mai slab luminat decât restul localului.
Difuzoarele revărsau valuri lente și o muzică senzuală care o împingea și mai aproape de el. N-avea altă dorință decât să se lipească de el.
Trupul lui era voinic și puternic, brațele lui o țineau într-o captivitate la care s-ar fi supus bucuroasă. Își sprijini capul de pieptul lui, simțindu-i și auzindu-i bătăile inimii.
Ea respiră adânc, aproape fremătând de simpla plăcere de a fi aproape de el. Brațele lui îi dădeau o minunată senzație de pace și siguranță, creau o intimitate pe care o împărțeau numai ei doi, un paradis departe de restul lumii.
.........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu