Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 1-9

 

 

        FEBRUARIE

 

            Tuva bate stresată cu degetele în tejgheaua cafenelei.

   Deși nu ar trebui, e în continuare la muncă, la cafeneaua de lângă gura de metrou Hornstull. Un client care tocmai s-a așezat în colț o privește enervat, iar ea îi răspunde cu o uitătură ucigătoare. Îi memorează înfățișarea și se gândește că acel client nu va primi nicio inimioară în cappuccino data viitoare. Posibil un deget mijlociu foarte bine conturat.
   O indispune să nu ajungă la timp. Și acum chiar a întârziat. Își dă, din reflex, părul blond după ureche. Trebuia să-l ia pe Linus de la grădiniță acum o jumătate de oră. E imună la fețele acre ale personalului de la grădiniță, le-a văzut de prea multe ori ca s-o mai afecteze. Dar fiul ei de doi ani o să fie supărat. Iar Tuva nu e o persoană care să supere copiii. Mai ales pe Linus. Nici nu mai știe de câte ori a zis că ar fi în stare să moară pentru el. Dar în realitate nu e mereu așa ușor. Chiar dacă Cel de sus știe că ea încearcă. Atât de al naibii de tare. Își dă jos șorțul, deschide ușa dulapului cu ustensile de curățenie și îl aruncă în maldărul uriaș de rufe. Nu poate să plece până nu vine cealaltă tură. Unde dracu’ e?
   Martin, tatăl lui Linus, era plecat în ziua în care trebuia să i se nască fiul.
   Tuva nu i-a reproșat, chiar dacă a ajuns de urgență la maternitate, direct pe masa de nașteri, cu două săptămâni înainte de termen. În schimb, i s-a părut ciudat că Martin nu a venit s-o vadă la spital în zilele cât a rămas internată acolo. Nașterea nu a fost fără complicații. Fusese prea groggy ca să rețină totul, avea doar amintiri vagi cu medici care iar și iar îi controlau și pe ea, și pe bebeluș și confirmau că totul e bine. Exact cum făcea Martin în sms-urile scurte pe care i le trimitea. O să vină, așa scria, trebuia doar să rezolve niște chestii mai întâi.
   Dar dacă zilele de la maternitate sunt în ceață, își amintește cu acuratețe apartamentul gol care i-a așteptat pe ea și pe Linus când au ajuns acasă. Cât ea născuse și se luptase pentru fiul lor, Martin își luase lucrurile și dispăruse. Se pare că asta avusese „de rezolvat“. De atunci, rahatul laș nici nu se mai arătase și nici nu mai dăduse vreun semn.
   Foarte bine într-un fel, probabil că l-ar fi ucis dacă ar fi reapărut.
   În loc de asta, rămăsese cu Linus, ei doi împotriva lumii. Numai că lumea cel mai adesea intervenea între ei. Ca acum. Daniel, cel care trebuia să intre în tura de după-amiază, trebuia să ajungă de o jumătate de oră. Dar nu venise nici acum. Se văzuse nevoită să-l sune și să-l trezească. La ora 1 și jumătate după-amiaza. Oare ea fusese vreodată atât de iresponsabilă la 21 de ani? Probabil. Nu-i de mirare că n-a funcționat între ei.
   Se uită la ceasul de la mână.
   La.Dra.Cu.
   Își pune geaca de fâș și căciula, după care face două espresso duble. Unul într-o ceașcă de porțelan, celălalt într-un pahar de carton.
   Probabil că Matti, pentru a câta oară, a trebuit să rămână la grădiniță ca s-o aștepte pe ea. Matti, pedagogul pe care fiul ei începuse să-l strige tată. De câte ori se întâmplă, Matti se uită la ea cu privirea aceea. Privirea care înseamnă că ea ar trebui să-și petreacă mai mult timp cu fiul ei, în loc să muncească atât. Mulțumesc pentru mustrările de conștiință. De parcă n-ar fi suficient că trebuie să văd lacrimile lui Linus, fiindcă nu știe nici de data asta când vine mama.
   Cele două espresso sunt gata exact când Daniel intră agale pe ușă, cu părul zburlit. Frigul aprig de februarie se îngrămădește în local odată cu el și câțiva clienți se zgribulesc ostentativ, însă Daniel nu pare să observe. Sau nu-i pasă. Cum a putut să i se pară odată măcar o fărâmă atrăgător!
   - Aici, spune ea cu toată răceala care poate fi înghesuită în două silabe, și împinge ceașca de porțelan spre el. Se pare că ai nevoie. Eu mă car.
   Tuva nu așteaptă răspuns, ia paharul de carton și iese în grabă afară, în zăpada care încă nu a făcut nicio încercare de a se topi. Nu e suficient de atentă și intră direct într-un cuplu de bătrânei plăpânzi.
   - Scuze, am întârziat, trebuie să-mi iau copilul de la grădiniță, mormăie în grabă fără să se uite la ei.
   - Aha, da, copiii ne pot surprinde. Pot fi neobișnuit de întreprinzători pe cont propriu.
   Vocea sunase amabil, fără reproș.
   Tuva nu răspunde, dar e ușurată că stângăcia ei nu provocă o ceartă.
   Incredibil cât de înțepați pot fi unii. De mai multe ori când vărsase fără să vrea cafea pe clienți, se întâmplase ca ei să solicite nu numai curățătorie chimică, ci și o compensație materială substanțială. Aruncă un zâmbet de scuze către cei doi. Cafeaua din mâna Tuvei s-a vărsat puțin și-i amintește că realmente nu are timp pentru așa ceva. Scoate încă un „Scuze“ și începe să alerge ușor în direcția metroului, timp în care acoperă paharul. Cafeaua caldă arde, mai întâi pe limbă și apoi în stomac. Are gust de chimicale.
   Aproape ca medicamentele. Trebuie să curețe espressorul. Contrastul cu frigul de afară face cafeaua să pară și mai caldă.
   După ce-o să-l ia pe Linus, se vor întoarce la cafenea. Daniel îi poate oferi toate chiflele și prăjiturile cu cremă pe care le vrea. E mai mult decât corect. Astăzi, pastele și chifteluțele se pot duce naibii. Mâine, ea pleacă în călătorie. Dar în seara asta sunt doar ea și Linus.
   Când să coboare la metrou, picioarele o lasă baltă fără avertisment. Scoate un strigăt și apucă balustrada în ultima clipă, ca să nu cadă. Trebuie că s-a împiedicat. Chiar așa de tare nu se grăbește, nu trebuie să ajungă la grădiniță plină de vânătăi.
   Încearcă să se ridice, dar parcă nu mai are oase. Picioarele se îndoaie sub ea. Se simte amețită. Rău. Aproape de leșin. Același sentiment ca atunci când a primit medicamentul acela la spital. Când a născut.
   Linus.
   Vin.
   Încearcă să se ridice cu ajutorul balustradei, dar brațele sunt parcă lungi de câțiva kilometri. Balustrada plutește sus, deasupra capului ei, și ea nu mai știe deloc cum funcționează o balustradă. Pete negre dansează în colțul ochilor. Brusc, lumea se învârte de câteva ori și o voce mică dinăuntrul ei spune că tocmai cade pe scară. Nu simte absolut nimic.

   Primul lucru pe care Tuva îl observă când se trezește e că o dor încheieturile.
    E întinsă pe jos, dar nu comod. Plescăie din buze și își drege glasul. Gura e uscată. Urme de un gust fad pe care nu-l recunoaște. Durează câteva secunde până își recapătă cunoștința complet, pe urmă realizează că nici măcar nu e întinsă pe jos. Stă în genunchi, ușor aplecată în față. E presată de pereți din toate părțile. Chiar și de sus, îi apasă ceafa.
   Ca și cum s-ar afla într-o cutie strâmtă.
   Doare prea tare ca să fie un vis. Dar nici nu poate fi real. Nu poate. Și totuși. Mirosul de lemn e prea real. Lumina se infiltrează prin spărturi mici și înguste și creează dreptunghiuri pe brațele și picioarele ei goale.
   Goale... Unde sunt hainele? Nu i-a dispărut numai geaca, ci și hanoracul. Și jeanșii. Cineva a dezbrăcat-o. E în maiou și chiloți și nu poate fi real.
   Plescăie din nou din buze. Gustul acela de chimicale a rămas. Probabil că a fost ceva în cafea. Cineva a pus ceva în cafea fără ca ea să observe. Iar ea a fost prea stresată ca să-și dea seama. A băut tot.
   O înțeapă pielea când adrenalina se pune în mișcare în corp. Trebuie să iasă de aici. Țipă și împinge pereții cutiei cât poate de tare. Lemnul cedează, dar nu suficient cât să crape sau cât să se deschidă cutia. Nu poate să dea cu piciorul, fiindcă stă în genunchi, așa că trebuie să se mulțumească să bată cu podul palmei în pereții care sunt mult prea aproape ca să-i poată lovi cu putere. Lumina dintr-o parte e obturată brusc. Cineva e dincolo de cutie.
   - Dă-mi drumul! țipă ea. Ce faci?
   Nimeni nu răspunde. Dar ea îi simte prezența. Aude respirație. Țipă din nou, dar tăcerea e în continuare la fel de compactă, la fel de amenințătoare.
   Senzația că mii de ace îi înțeapă pielea. Bate în pereții de lemn cu forțe noi, dar spațiul strâmt refuză să-i dea puterea de care are nevoie.
   - Ce vrei? țipă ea, dând repede din gene ca să-și oprească lacrimile. Dă-mi drumul, te rog, putem vorbi. Trebuie să-l iau pe Linus de la grădiniță!
   Trage cu coada ochiului în jos spre braț. Sticla ceasului e spartă și arătătoarele au rămas la exact ora 3. Matti trebuie că a sunat și a încercat deja să dea de ea. Poate a început să se întrebe unde e, poate a început să caute și o s-o găsească în orice moment în cutie, poate... poate că ea obișnuiește des să întârzie la grădiniță și mai mult decât acum.
   Nimeni nu o caută.
   Fiindcă nimeni nu-i duce lipsa încă.
   Nimeni nu știe că a fost răpită.
   Răpită. Sensul cuvântului o copleșește și îi e greu să respire. Un sunet metalic din apropierea cutiei o face să tresară.
   - Alo? strigă ea.
   Printr-una dintre crăpăturile de jos din partea stângă intră ceva argintiu și ascuțit. Seamănă cu vârful unei săbii. Lama de metal pătrunde încet în cutie. Ea încearcă să-și mute coapsa din calea sabiei, dar e prea strâmt. Nu are unde să fugă. Vârful sabiei ajunge la coapsă și împinge pielea, tare.
   Doare, chiar dacă nu e așa de ascuțită cum pare.
   - Au, ce faci? țipă ea. Termină!
   Lama sabiei continuă să apese coapsa până îi străpunge pielea și iese o picătură de sânge. Mișcarea e de tatonare. De parcă cel de afară testează.
   Tuva țipă din nou, dar abia își aude cuvintele. Apoi împunsătura se relaxează fără avertisment, iar lama este retrasă cam un centimetru.
   Sunetul unui motor care pornește. Lama sabiei începe să vibreze și înaintează din nou. De data asta nu se oprește nici când îi ajunge la os. Tuva urlă când îi taie mușchiul. Sabia continuă spre interior în țesuturi, în timp ce țipetele femeii acoperă sunetul motorului. Durerea e de nedescris. Vede explozii de culori în spatele ochilor închiși, simte că terminațiile nervoase-i sunt în flăcări. Lumea dispare, există doar durere. Sabia ajunge la femur, iar vibrațiile lamei se propagă prin schelet și toată ființa ei vibrează. Tuva vomită involuntar, pe ea și pe sabia plină de sânge. Lama alunecă într-un final spre femur și îi intră în os, apoi continuă prin mușchi și iese pe partea cealaltă. Vârful sabiei e aproape obscen când este împins prin piele. Sângele începe imediat să curgă pulsând din noua tăietură. Sângele urmează rotunjimea piciorului și se adună într-o băltoacă sub ea. Și sabia nu se oprește. Continuă prin coapsa ei, în drum spre celălalt picior. Ea tot nu se poate mișca.
   - Termină, te rog, termină, imploră ea plângând. Trebuie să-l iau pe Linus de la grădiniță. Am întârziat. E singur.
   Când sabia străpunge celălalt picior, Tuva e pregătită pentru durere. Dar pentru durerea asta nu e posibil să fii pregătit. Ea urlă din răsputeri și își dorește să fie inconștientă, nebună, orice, doar să nu mai simtă. Trec câteva secunde. O eternitate. Nu mai vede. Tăișul intră într-un final prin amândouă picioarele și iese printr-o deschizătură din partea opusă a cutiei. Sabia încetează într-un final să vibreze.
   Dar sunetul motorului continuă.
   Ceva o înțeapă în spatele umărului și o parte din Tuva, care e rațiunea ei, moare. Simte realmente cum o parte din creierul ei intră în colaps. Fiindcă evident că există crăpături chiar și în spatele ei. Încearcă să se aplece ca să scape de sabia din umăr, dar mișcarea face coapsele să ardă și mai tare. Și Tuva nu mai este acolo. Este la maternitate și luptă pentru fiul ei, e la cafenea unde a avut un noroc chior să-și găsească de lucru, se giugiulește cu Daniel, e cu Martin și el spune că o iubește. Aude sunetul de cartilaj și țesut care se rup cu scrâșnituri în spate și se gândește că Linus obișnuiește să-l strige pe Matti tată.
   Pe urmă se uită în jos și aproape vede cum pielea de sub claviculă este întinsă, înainte să crape și înainte ca sabia să-i iasă prin partea din față. Ca într-un truc de magie. Ea e asistenta magicianului și va primi aplauze imediat. Așa a văzut la televizor. Sângele îi colorează maioul în roșu, în timp ce sabia continuă până la una dintre crăpăturile din pereți. Mirosul de fier e covârșitor.
   Ochii albaștri ai lui Linus în fața ei.
   Și tu mă părăsești, mamă?
   Un scâncet îi iese din gâtlej când încearcă să vorbească.
   - Te rog. Am întârziat.
   În exteriorul lăzii, cineva mută ceva. Una dintre crăpăturile din dreptul feței ei se întunecă. O a treia sabie. Distanța față de capul Tuvei este de doar vreo zece centimetri. Cele două săbii care au străpuns-o deja o țin imobilizată.
   - Nu mai vreau, șoptește ea.
   Sabia se mișcă încet, dar distanța e mult prea scurtă. Vede vârful strălucind, până se apropie prea mult ca să se mai poată concentra.
   Linus. Iartă-mă. Mama te iubește.
   Tresare când vârful o atinge ușor între ochiul drept și baza nasului, după care sabia continuă înăuntru și-i înțeapă ochiul. Ceva umed îi curge pe obraz și Tuva orbește pe partea dreaptă. Dar nu doare. Măcar nu mai doare.
   De ce miroase a ars? Ultimul gând al Tuvei.
   Pe urmă sabia îi pătrunde în creier.

MARTIE

   Vincent lovi cu palma, cu toată puterea, în masa din fața lui.
   Publicul își trase suflarea zgomotos. El se încruntă, făcu o pauză dramatică și se uită pe urmă spre spectatori în timp ce ridică mâna. De sub ea, se zărea o pungă de hârtie albă, spartă. Râsete nervoase se răspândiră în sală când el o mătură cu mâna, aruncând-o pe podea.
   - Nici sub punga numărul cinci, spuse el.
   Scena era întunecată, era aprins un singur reflector, care bătea pe el, pe masă și pe femeia care stătea alături, în picioare. Lumina palidă sublinia gravitatea numărului final al spectacolului. Era o tăcere desăvârșită.
   Ultimul număr al show-ului nici măcar muzică nu avea. Era mai intens așa.
   Pe masă fuseseră la început 5 pungi de hârtie întoarse cu susul în jos și numerotate. Pe două dintre ele le strivise deja cu mâna.
   - Trei rămase, spuse el uitându-se la femeie. Magdalena, nu te uita la cele 3 pungi, fiindcă așa îți pot urmări direcția privirii. Dar gândește-te sub ce pungă e cuiul cel mare. Doar tu știi unde e. Publicul nu a văzut unde l-ai ascuns și nici eu. Trei. Nu uita cât de ascuțit era cuiul când l-ai pipăit. Gândește-te la asta.
   Femeia transpira abundent. Reflectorul emana căldură, dar și ea era emoționată, la fel ca restul publicului. Probabil chiar mai mult. Vincent o studie amănunțit.
   - Nu ai reacționat la „trei“, deși am spus asta de 3 ori, zise el. Deci probabil că nu acolo e cuiul.
   El lovi cu putere în punga numărul3 până să apuce publicul să reacționeze. Câțiva din sală scoaseră țipete de la pocnitură.
   Două pungi rămase. El avea șanse 50% să-și provoace un mare rău. Nu înțelegea de ce mai ținea acest număr. Toți care-l făceau se răneau mai devreme sau mai târziu. Era inevitabil, dacă îl făceai de suficient de multe ori. Dar publicul nu avea voie să vadă că el chiar e neliniștit. O mare parte a trucului era să pară că deții controlul mai mult decât îl dețineai de fapt.
   - Numerele 2 și 4 rămase, îi spuse el femeii. Vizualizează cuiul, toți cei 20 de centimetri ai săi.
   Ea închise ochii și încuviință nefericită.
   - Adu-ți aminte cum lucea când l-ai așezat cu vârful în sus. Sub una dintre aceste pungi. Cea pe care noi nu vrem ca eu s-o sparg.
   - Dar nu știu dacă-mi aduc aminte corect, gemu ea.
   El ridică dintr-o sprânceană. Atmosfera din teatru era atât de densă, încât o puteai tăia cu cuțitul. Două pungi. El ridică mâna deasupra uneia. Pe urmă mișcă mâna spre cealaltă. Una dintre pungi termina show-ul cu ovații puternice. Cealaltă, cu o bucată de corp găurită și un drum cu ambulanța la urgențe.
   - Deschide ochii, spuse el.
   Femeia deschise ochii puțin și se uită la pungi. El se uita la ea. Pe urmă ridică mâna ca să lovească una dintre pungi, dar observă cum ochii ei se măreau din cauza panicii, când palma lui cobora. El se răzgândi rapid și lovi, în loc, cealaltă pungă, puternic. Femeia țipă chiar când palma lui lovi masa. El așteptă câteva secunde, cu capul aplecat. Pe urmă dădu pe jos triumfător punga goală, spartă, și o ridică pe cea rămasă. Cuiul de sub ea era drept, cu vârful în sus, ca o lance, și strălucea mortal în lumina rece.
   Publicul izbucni în urale și se ridică în picioare și concomitent porni și muzica. El semnă cuiul cu un marker permanent, îl puse în pungă și i-l dădu femeii care fu ajutată să coboare de pe scenă, vizibil ușurată.

   Vincent se duse la avanscenă, dând din brațe. Nu trebuia să se prefacă că e ușurat.
   Aplauzele erau asurzitoare. Spectacolul de la Teatrul din Gavle se terminase. Făcu o plecăciune dramatică și apoi își fixă privirea în sală.
   Când ieși la rampă, luminile mișcătoare îl orbiră și nu-și putu vedea publicul, dar se comportă de parcă i-ar fi văzut. Șiretlicul era să nu te uiți drept înainte și să te faci că ai contact vizual cu cineva. El râdea în întuneric, unde știa că se aflau acum în picioare 415 persoane care îl aplaudau pe Vincent Walder, Maestrul Mentalist.
   - Mulțumesc că ați venit, strigă el în uraganul de aplauze.
   Volumul aplauzelor și fluierăturilor crescu. Teatrul era plin până la refuz.
   Fusese o seară bună. O seară foarte bună, chiar. Ea nu venise. Ea, care reprezenta un moment de neliniște. Serile în care ea nu venea erau o ușurare mai mare decât era el dispus să recunoască față de sine însuși.
   Făcu față tentației de a pune mâna streașină la ochi ca să vadă publicul în picioare, ovaționând. Muncise din greu pentru asta, era clipa lui de desfătare. În același timp, adrenalina pură era singura care-l mai ținea pe picioare. 415 locuri. 41 plus 5 fac 46, exact cât vârsta lui. Cel puțin încă vreo câteva săptămâni.
   Termină.
   Fusese cât pe ce cu blestematul ăla de cui astăzi. Și ultimul număr dintr-un show de două ore. Îi curgea transpirația pe spate și simțea că-i fierbe creierul.
   Marele secret era, așa cum spuneam, să nu poți prevedea comportamentul publicului sau să faci să pară că ai putea să le citești gândurile. Iluzia era să facă totul să pară ușor, în timp ce creierul lui mergea la turație ridicată.
   Afișul din foaierul teatrului se lăuda cu el drept The Master Mentalist, dar își dorea să nu fi acceptat acea propunere de nume. Era prea... nesofisticat. Comun. Dar până la urmă bun să te ascunzi în spatele lui. Făcea să sune ca și cum era un personaj inventat. Nu oricine s-ar fi întins pe spate în cabina actorilor, doar ca să respire preț de 10 minute.
   Și acum, când spectacolul se terminase, era important să preia din nou controlul asupra propriilor gânduri, înainte să înceapă să meargă într-o direcție a lor. Dură mai mult ca de obicei în această seară.
   Control. Șapte litere în cuvânt. La fel de multe rânduri știa că sunt la balcoane.
   Termină.
   Vincent ridică privirea în direcția primului balcon, unde în primul act făcuse patru persoane să-și uite numele. 23 de locuri pe fiecare rând de la balcon.
   161 de locuri. Cineva de la balcon fluiera strident.
   Respiră adânc, nu urma gândul.
   161 de locuri. Pe 16.01 era și prima dată în care jucase în acest turneu. 23 de locuri pe rând și 7 rânduri, 2 plus 3 plus 7 fac 12, exact atâtea spectacole mai avea până se termina turneul.
   Terminăterminătermină.
   Se mușcă tare de limbă.
   Vincent se înclină o ultimă dată. Pe urmă părăsi scena. Se opri în spatele cortinei de catifea care dădea spre un spațiu lateral și începu să numere încet, pentru sine. Unu. Dacă aplauzele continuau când ajungea la 10, va urca pe scenă pentru o ultimă apariție la rampă. Doi. O umbră se desprinse din întunericul din spațiul lateral. Era o femeie de vreo 30 de ani. Trei.
   El împietri. Deci ea venise. Patru. Dar de data asta nu așteptase să se termine spectacolul ca să vină în spatele scenei. Cinci. Cum reușise să ajungă în spatele scenei? Nimeni nu avea voie acolo în timpul spectacolelor lui. Cel care o lăsase să intre va avea de-a face cu el. Îi rugase s-o țină sub supraveghere. Dar ca s-o împiedice, nu s-o ajute. Șase. Acum, măcar putea să vadă cum arată. Păr negru prins în coadă. Pulover pe gât. Geacă neagră.
   Șapte. Ochi care se deschiseră încă o fracțiune de milimetru când ea își luă avânt ca să încerce să vorbească. El habar n-avea dacă și cât de periculoasă e. Opt. Îi făcu semn să tacă și arătă cu degetul mare spre scenă, ca ea să înțeleagă că nu terminase. Ar putea să iasă de pe scenă prin altă parte, după ieșirea la rampă. Nouă.
   Încearcă să nu te gândești la ea. Aer adânc în piept și zâmbetul la înaintare. Zece. Alergă direct în lumina reflectoarelor, din nou.
   - Mulțumesc, mulțumesc, sunteți prea drăguți! strigă el. Înțeleg că ați prefera să rămâneți aici, dar îmi e teamă că realitatea vă așteaptă. E vremea să vă duceți iar acolo. Și dacă n-o să aveți somn de la ce s-a întâmplat aici în această seară, țineți minte: A fost doar în glumă!
   Făcu o pauză.
   - Poate...
   Publicul râdea zgomotos. Și un pic nervos. El nu se abținu să zâmbească.
   Asta funcționa de fiecare dată. Vincent plecă în grabă de pe scenă, chiar dacă era ultimul lucru pe care voia să-l facă, înainte ca publicul să apuce să iasă de pe rânduri. Nu dădea bine niciodată ca artistul să se afle în continuare pe scenă când publicul începe să plece. Și dacă aveau haine de luat de la garderobă, ca astăzi, mereu se ridicau mai devreme, într-o încercare naivă de a scăpa de coada inevitabilă. Femeia era tot în spațiul lateral din spatele scenei, când el ajunse acolo.
   - E aici, spuse el încet în microfon. Să vină paza. Acum.
   Era o încercare hazardată, dar cu puțin noroc tehnicienii de la sunet nu-i închiseseră microfonul, chiar dacă dăduseră sunetul mai mic. Majoritatea fanilor care se urcau pe scenă să-l întâlnească erau amabili, dar el nu voia surprize la spectacol. Mai ales nu o femeie care a urcat pe scenă imediat ce s-a terminat spectacolul. Nu era un comportament sănătos. El reușise totuși să evite să dea nas în nas cu ea. Până acum.
   Era greu să gândească limpede. După show avea nevoie de timp să proceseze, să-i revină creierul la normal. Nu putea analiza situația pe cât de bine avea nevoie. Dar nu avea nicio altă soluție decât să fie amabil, cât aștepta să apară paza. Și să se țină la distanță.
   Arătă cu degetul spre scara mică ce ducea spre camera verde, ca să-și cumpere timp. Ea o luă înainte. Scara se dovedi a avea șapte trepte. Aoleu!
   Vincent făcu ultimul pas încă o dată, ca să termine cu un număr par. Femeia din fața lui nu păru să observe ceva.
   Vincent și femeia intrară într-o cameră mobilată ca o sufragerie. De ce nu mai vine odată paznicul ăla? Pe măsuța din fața canapelei erau 4 sticle de apă minerală Loka, nedeschise. Vincent își scoase sacoul și-l aruncă pe canapea. Îndreptă o sticlă astfel încât toate etichetele să fie în aceeași direcție. Femeia rămase cu jacheta pe ea. El își șterse fața cu șervețele umede, ca să-și îndepărteze machiajul de scenă. Femeia strâmbă din nas aproape insesizabil. Bun. Tot ce putea face ca ea să nu mai vrea să rămână în acea cameră era în avantajul lui. Să sperăm că mirosea și a transpirație.
   - Auzi, nu vreau să fiu nepoliticos, spuse el, dar, de fapt, nimeni nu are voie aici, în spate.
   Deschise o sticlă de apă și turnă într-un pahar. Se uită bănuitor la bule.
   - Nu poți continua așa, spuse el. Spațiul scenei este off limits pentru toți cei care nu fac parte din echipa de producție și...
   Femeia îl întrerupse ca să se prezinte:
   - Mina, spuse ea. Mina Dabiri. Sunt de la poliție.
   După care îndreptă rapid acea sticlă care se întorsese puțin atunci când el își luase apa, astfel încât toate etichetele să bată din nou în aceeași direcție, după care îi întinse mâna. Vincent amuți și dădu mâna cu ea. Brusc, maestrul mentalist habar nu avea ce ar trebui să spună.

   Mina se uită la bărbatul care stătea în fața ei, de cealaltă parte a măsuței maroniu-închis. Vincent Walder.
   Îl așteptă să se schimbe de hainele de scenă, un costum albastru sobru, dar elegant, și o cămașă neagră. Acum era îmbrăcat informal, în tricou alb și jeanși negri. Deși era doar martie și iarna încă ținea în ghearele ei orașul Gävle, Vincent nu-și puse nicio jachetă.
   Spre mirarea ei, se surprinse gândind că-l găsește atrăgător. Rar făcea asta.
   Și cuvântul pe care s-a surprins gândindu-l a fost mai degrabă „stilat“. Avea un aer rezervat, o eleganță de modă veche, chiar și în jeanși și tricou. Când îl văzuse mai devreme în costum, fusese și mai evident.
   Mina și-ar fi dorit să vorbească cu el într-un loc mai retras, dar Vincent insistase că trebuie să mănânce. E preferabil să nu schimbi niciodată un plan, dar ea trebui să-l lase să decidă. Până la urmă, ea fusese cea care venise la el. De aceea, acum era nevoită să discute o chestiune sensibilă a poliției la cârciuma Harrys, unul dintre puținele locuri din Gavle unde bucătăria era deschisă după ora 10 seara.
   Vincent arăta după spectacol mai istovit decât sperase ea. Poate că mâncarea va ajuta. Avea nevoie de el cu mintea limpede. Atenția ei era distrasă de gălăgia făcută de clienții de la barul aflat puțin mai încolo.
   Vorbeau în dialectul de Scania și aveau ecusoane atârnate de gât. Probabil fuseseră la vreo conferință într-un hotel din apropiere. I se păru că arată ca niște școlari, cu trupuri de adulți, cu cheia atârnată la gât.
   Mirosul de bere și feromoni plini de speranțe plutea în aer și o făcu mai degrabă să-și dorească să-și pună o mască de protecție, dar își reprimă gândul și se concentră din nou asupra lui Vincent. Nu exista nicio informație despre el în registrul poliției, așa că trebuise să afle câte ceva în alte moduri. De pe Wikipedia și alte căutări pe Google aflase că împlinește 47 de ani peste o lună, că Walder nu era numele lui real și că meseria lui era „mentalist“.
   Conform paginii personale, un mentalist era cineva care folosea psihologia, influența și trucuri secrete, pentru a crea iluzia că are, de exemplu, capacități de medium sau că ar putea citi gândurile. Părea de asemenea să fie versat în magia obișnuită, după interviurile pe care le găsise. Chiar dacă ea era aici pentru cunoștințele lui despre cum funcționează oamenii, o înțelegere și pricepere a magiei nu era de lepădat, luând în considerare pozele pe care le avea în dosar. Nu găsise nicio informație despre ce făcuse el până atunci sau despre unde era născut.
   Conform Wikipedia, Vincent era activ profesional de 15 ani, dar abia recent intrase în vizorul publicului, datorită unui serial de televiziune de la TV4.
   Într-una dintre emisiuni, făcuse un experiment psihologic cu camera ascunsă. Vincent alesese la întâmplare un bărbat al cărui cotidian începuse să-l umple cu sugestii insesizabile și comenzi hipnotice, fără ca omul să-și dea seama că se întâmplă ceva. Într-un final, bărbatul se pusese într-o noapte să scrie cu un spray VINCENT WALDER, cu litere de-o șchioapă, pe zidurile dintr-o zonă industrială. De o sută de ori. Îi luase mai multe ore.
   Agenții de pază de la fața locului nu fuseseră avertizați. Când l-au prins pe bărbat și l-au întrebat ce face, el a răspuns că nu știe despre ce vorbesc.
   Habar nu avea ce făcuse în ultimele ore și fusese sincer uimit când văzuse petele de vopsea de pe mâini și haine.
   Mina nu văzuse emisiunea, dar își aducea aminte că toți vorbeau despre ea.
   Fusese ceva de groază. Mulți au pus sub semnul întrebării aspectul etic al emisiunii. Vincent a explicat însă că e vorba, de fapt, despre fanatism, că a vrut să arate cum și cele mai absurde idei pot prinde rădăcini în subconștientul nostru și ne pot influența comportamentul, fără să înțelegem asta. Ideea cu peretele era evident un omagiu adus unui film Monty Python, iar când i s-a pus întrebarea legată de mesajul scris cu spray, el a spus că acesta fusese cel mai puțin deranjant lucru care-i putuse veni în minte. Mai mult, spusese el, un artist își semnează mereu operele. Acel citat devenise meme pe Instagram și rămăsese câteva luni până se stinsese cu totul.
   Un miros de ulei prăjit și carne la grătar ajunse la nările Minei chiar în secunda dinainte ca un chelner să pună un hamburger în fața lui Vincent.
   Bolurile cu maioneză și ketchup, neacoperite. Mina tresări. Oricine ar fi putut face orice cu acele boluri pe drumul de la bucătărie. Incredibil de neigienic. Scoase din reflex o sticlă nou-nouță cu dezinfectant din buzunar, stropi puțin într-o palmă și își frecă mâinile ca să intre în piele.
   - Am nevoie de carbohidrați după un spectacol, spuse mentalistul cerându-și scuze. Altminteri nu pot gândi limpede.
   Luă un cartof prăjit de pe farfurie, îl înmuie în maioneză și-l băgă în gură.
   Mina îl studia cu atenție. Dacă avea de gând să-l înmoaie a doua oară, probabil că va fi nevoită să-l elimine din acea parte a omenirii cu care ea voia să aibă de-a face. Dar din fericire el înmuie doar o tură. Exista speranță.
   - Și chiar trebuie să-mi cer scuze pentru comportamentul meu de mai devreme, spuse el. Credeam că ești altcineva. Am avut probleme cu cineva cam... prea entuziast... o admiratoare. Am crezut că ești ea. N-am vrut să fiu nepoliticos.
   Ea flutură din mână un „lasă“. Chelnerul puse o bere în fața lui Vincent și o Cola Zero în fața Minei. Ea scoase un pai din buzunar, scoase hârtia protectoare și-l puse în pahar. Vincent ridică dintr-o sprânceană, dar nu spuse nimic.
   Ea așteptă până ce chelnerul se îndepărtă suficient cât să nu-i audă și începu să vorbească.
   - Am primit un pont să vorbesc cu tine, spuse cu voce joasă. Din câte înțeleg, ești foarte bun cunoscător al psihicului uman. Dar știi o grămadă de lucruri și despre magie. Iar noi avem nevoie de cineva care se pricepe la amândouă.
   El încuviință și luă o înghițitură de bere.
   - Am făcut multe numere de magie când eram mai tânăr. Dar la 20 de ani mi-am dat seama că trucurile cu cărți poate că nu erau cel mai bun pretext din lume pentru a agăța. Așa că m-am lăsat.
   - A ajutat să te lași? întrebă ea.
   - Tu decizi. Pe prima mea soție am întâlnit-o o lună mai târziu. De atunci, interesul a fost doar la nivel de hobby. Dar de ce vrea poliția să știe așa ceva?
   Înainte să apuce să răspundă, Vincent se uită la ceas.
   - Vai, îmi cer mii de scuze, spuse el. Dar apropo de soție. E fără un sfert. Trebuie să sun acasă. Vorbim mereu la ora asta. Durează doar un minut.
   Ea începu să devină nerăbdătoare, voia să treacă la subiect. Deja trebuise să aștepte după el. Colegii obișnuiau să spună că e prea băgăreață, că avea nevoie să învețe cum să-i facă pe ceilalți să se simtă confortabil. Ea avea dubii în această privință. Era polițistă de aproape 10 ani și nu auzise de vreo anchetă a cărei soluționare depinsese de gradul ei de amabilitate. Dar, mă rog.
   - Nicio problemă, spuse ea și își schimbă discret poziția pe scaunul tare.
   Se uită în jos, în Cola ei, și se izolă, fără să asculte la ce vorbea Vincent cu soția lui. În schimb, vedea cu ochii minții lada pe care o găsiseră cu aproape o săptămână în urmă. Lada care părea ornată cu simboluri ciudate din sclipici special pentru a apărea într-un show de magie în Las Vegas.
   Vedea cum o asistentă îmbrăcată în paiete, femeie evident, femeile sunt mereu preferate în numerele de magie, se băga în cutie și cum un magician, bărbat evident, băga săbii lungi în crăpăturile din ladă, în timp ce publicul scotea „aaaah“-uri și „ooooh“-uri. Căutase pe Google. The sword box se numește acest număr misogin de iluzionism, alternativ Sword cabinet, Sword casket sau Sword basket. Copilul alintat are aparent multe nume. În reprezentația originală nici măcar nu era o ladă, ci doar un mic coș. Cu un copil în el.
   Hidos. Aparent, acest număr de iluzionism era considerat clasic. Copii și femei. În permanență victime.
   Dar nu era la Harrys, în Gavle, într-o seară geroasă, așteptându-l pe Vincent Walder, pentru că polițiștii, colegii ei, găsiseră o ladă de magie construită neprofesionist.
   Era acolo din cauza cadavrului pe care-l găsiseră înăuntrul cutiei. Un cadavru pe care încă nu reușiseră să-l identifice. Era acolo fiindcă se împotmoliseră. Urmaseră toate pistele cu metode tradiționale, fără să ajungă undeva. Într-un final, ea și șefa ei, Julia, ajunseseră la concluzia că metodele netradiționale erau singurele rămase dacă voiau să meargă mai departe spre o soluționare.
   Mina sorbi o înghițitură mare din suc și își fixă privirea pe bar, pe grupul de la conferință, pe orice ar fi putut să împiedice imaginile acelea să-i apară în minte. Chiar nu voia să își amintească iar de ele. Dar ele erau acolo, la fel de clare ca prima oară. Pe ea rar o afecta ceva, dar de data aceasta era ceva cu totul aparte.
   Pe două părți ale lăzii erau înțepenite mânerele câtorva săbii. Pe celelalte părți, vârfurile lor. Între ele, în cutie, atârnată de săbii, o femeie tânără, părând mai degrabă o marionetă perversă. Mina închise strâns ochii. Prea târziu. Mult prea târziu.
   Ancheta nu ajunsese până la a descoperi cine era femeia și nu exista niciun suspect. Cutia cu trupul fusese trimisă către Milda Hjort la IML, Institutul de Medicină Legală, dar Mina nu credea că vor găsi ceva. Ceva însemnat.
   Procedeul era cheia faptei, era convinsă de asta.
   Deveni brusc conștientă că Vincent o privea. Se pare că terminase de vorbit cu soția lui. Își drese glasul și își alungă cu forța imaginile din minte.
   - Scuze pentru telefon, spuse el. Acum sunt al tău. Îmi dau seama din cum vorbești că nu ești din oraș. Aș zice că lucrezi în Stockholm. Și totuși ești aici, în Gavle. Într-o seară târzie de joi. Și vrei să vorbim despre numere de magie și psihicul uman parcă așa spuneai, nu? Sunt foarte curios ce înseamnă asta.
   Vincent se aplecă mai în față, ca să-și arate interesul. Ea se hotărî să-l lase să aștepte. Avea nevoie să-l facă să se implice cu adevărat.
   - Am văzut că ai făcut chestia cu semnătura la sfârșitul show-ului, spuse ea zâmbind pe cât de amabil cu putință. Aparent, un artist își semnează în continuare operele.
   El păru surprins și apoi râse scurt.
   - Te referi la cui? Știu, e incredibil de clișeizat. Dar ce pot să spun? Publicul se așteaptă să semnez, de când cu emisiunea de la televizor. Iar eu nu vreau să-l dezamăgesc. Totuși, ei au plătit seara, cu timp și cu bani.
   Umerii lui Vincent erau mai coborâți când era relaxat. Dacă a ținut garda sus, acum renunțase. Pentru moment.
   - Aveai dreptate adineauri, spuse ea. Nu aș fi aici dacă n-ar fi important. Avem un caz pe care nu-l înțeleg. Am reușit până acum să-l ținem departe de presă, dar e probabil doar o chestiune de timp până o să citești despre el.
   Vincent tăie o bucată din hamburger. Mina se bucură nespus că el folosea furculiță și cuțit. Dacă ar fi luat hamburgerul unsuros cu mâna, s-ar fi ridicat și-ar fi plecat.
   - Scuze, spuse el fluturând cu o bucată de hamburger în furculiță, dar ce legătură are asta cu mine?
   În loc să răspundă, Mina luă un plic bej dintr-un dosar și scoase fotografiile din el. Răsfoi până găsi una care nu arăta trupul schilodit, ci doar lada în care fusese găsit, împreună cu săbiile. Puse poza deasupra și fixă teancul cu o agrafă. Vincent chiar nu trebuia să vadă celelalte fotografii.
   - Știi ce e asta? întrebă ea arătând cu degetul la poză.
   Vincent se opri cu furculița la un centimetru de gura deschisă.
   - Sword casket, spuse el. Numită uneori și Sword box. Dar ce... cum... nu înțeleg.
   Bucata de hamburger intră în gură.
   - Nici eu. Sau, mai exact, avem un ucigaș pe care eu nu-l înțeleg. Dar mă gândesc că tu poate îl înțelegi. Ținând cont de... Da, de ce știi tu. Așa că vreau să-ți cer ajutorul. Hai să spunem așa: lada nu era goală când am găsit-o. A durat să o desprindem dintre săbii.
   Vincent se opri din mestecat și păli vizibil.
   - Nu am ajuns nicăieri cu victima, continuă Mina. Cred că singurul mod de a-l găsi pe cel care a făcut asta e să știm cum funcționează mintea lui sau a ei. Mi-aș dori să pot spune că trupurile mutilate sunt descoperiri neobișnuite, dar din păcate nu e așa. Cel puțin nu atât de neobișnuite cum am vrea. Dar într-o ladă de magie? Asta e nou. Cui i-ar trece măcar prin minte așa ceva? Și de ce? Aici intri tu în peisaj. Ți-am văzut show-ul. Tu știi cum gândesc oamenii. Mai mult decât o face majoritatea. Așa că ajută-mă să înțeleg cine e.
   Vincent se dădu pe spate și se încruntă.
   - Dar voi aveți psihologi criminaliști pentru așa ceva, nu? Ce crezi că aș putea să ofer eu și ei nu pot? Să fac profil de infractori nu e chiar la ordinea zilei pentru mine.
   Băgă câțiva cartofi prăjiți în maioneză înainte de a-i mânca.
   - Cum spuneam, tu cunoști și psihicul, și magia. Ceea ce nu e cazul pentru psihologul nostru criminalist. Și în plus...
   Ea se uită în jur înainte de a continua cu voce joasă.
   - În plus, ultimul profil făcut de psihologul nostru criminalist a fost „un bărbat grec de vârstă mijlocie din înalta societate“. Făptașul s-a arătat a fi o tânără femeie suedeză care lucra într-un depozit...
   Vincent apucă să-și pună un șervețel la gură ca să nu scuipe, de atâta râs, cartofii prăjiți.
   - Tot sună a aranjament ciudat, spuse el. Din câte știu eu, poliția de obicei nu privește cu ochi buni amestecul civil. Iar eu n-am studii în domeniul profilurilor. Am învățat multe despre cum funcționează oamenii, dar eu îmi bazez concluziile doar pe psihologie primară, observații proprii și probabilități statistice generale.
   - Și tu ce crezi că fac psihologii criminaliști?
   - Dar eu sunt om de divertisment. Nimeni nu pățește nimic rău dacă fac ceva greșit într-un spectacol.
   - În afară de tine însuți, spuse ea. Tu te încrezi suficient de mult în capacitatea ta de a-i citi pe alții pentru a risca să-ți intre un ditamai cuiul în mână.
   El zâmbi vag.
   - Ceea ce chiar n-ar trebui să fac, spuse el. Dar OK. Deși nu înțeleg rolul meu în asta și de ce veniți la mine.
   - Noi...
   Mina ezită.
   - Grupul nostru are o poziție puțin neobișnuită în cadrul poliției. Noi ne situăm în afara organigramei obișnuite.
   - De ce?
   - Păi, șefa noastră, Julia, e fiica șefului poliției și...
   - Nepotism? întrebă Vincent ridicând amuzat o sprânceană.
   Ea se enervă și observă că el a remarcat asta.
   - Absolut deloc! Julia e extrem de competentă, un lider înnăscut și nu m-ar mira să ajungă chiar ea șefa poliției, la cum se arată lucrurile. Dar și ea e la fel de frustrată ca noi, toți ceilalți, din cauza organizării rigide și greoaie. Și e mai degrabă că, deși e fiica șefului poliției, a reușit să convingă conducerea să instituie un grup mai... independent, pe care-l conduce chiar ea și în cadrul căruia e și operativă.
   - Cu cei mai buni dintre cei mai buni?
   - Mda, spuse Mina sec. Ar însemna să exagerăm. Beggars can’t be choosers.
   - Un grup special fără competențe speciale? spuse Vincent mirat.
   Mina îl înțelegea, dar nu știa cum ar putea să explice exact. Făcu o încercare.
   - Toți au aptitudinile lor. Dar oamenii sunt oameni și există mii de motive ca o unitate de poliție să împrumute de bună voie pe cineva în altă parte.
   - Și tu de ce ești împrumutată în altă parte? întrebă Vincent cu un zâmbet slab în colțul gurii.
   - De fapt nu știu. Știu care sunt resursele mele, ca polițist. Sunt încăpățânată, hotărâtă și am curaj să am mintea deschisă, să gândesc și altfel.
   - Dar? spuse Vincent întinzându-se după încă un cartof prăjit.
   - Dar, aparent, grupului în care am lucrat i-a fost greu cu mine. Habar n-am de ce. Eu n-am avut nicio problemă cu ei. Eu n-am nicio problemă cu grupurile. Grupurile au probleme cu mine.
   Ea își drese glasul și continuă.
   - Oricum, șefa mea a aprobat să luăm în grup un consultant extern pentru acest caz. Poți primi doar un onorariu modest. Dar participi la ceva care poate schimba totul.
   - Spre deosebire de a sta pe scenă, vrei să spui, zise el și împinse fotografiile înapoi spre ea. Probabil că ai confundat The Master Mentalist cu realitatea. Îmi pare rău că ai venit până aici de pomană. Dar trebuie să înțelegi un lucru. Așa cum spuneam, eu sunt om de divertisment. Eu distrez oamenii. „Maestrul Mentalist“ e un personaj, nimic altceva. Ce fac eu pe scenă, asta... rămâne acolo. Nu e pe bune. Probabil pare că am capacități unice sau speciale, dar adevărul este că oricine poate învăța asta. Vorbeai despre făcut profiluri psihologice. Mai mult, ale unor criminali. Nu știu nimic despre criminali. Încă o dată, există oameni care au meseria asta. Persoane care, oare cum spuneai? Care pot schimba totul.
   El nu o privi în ochi. Asta ea nu luase în calcul. Nu crezuse că el va spune că nu are timp sau că are lucruri mai importante de făcut. Se pregătise să fie nevoită să-i mângâie egoul. Dar n-ar fi crezut că o va minți.
   - Înțeleg, spuse ea și se ridică.
   Era momentul pentru o nouă strategie.
   - Atunci m-am înșelat. Tu ești foarte convingător doar pe scenă. Îmi cer scuze. A fost o idee de moment. Mă duc să plătesc nota și nu mai vorbim despre asta. Cred că am uitat-o pe tejgheaua barului, lângă cei din Scania.
   - Helsingborg, spuse el obosit și începu să meșterească din nou la hamburger. Sunt din Helsingborg. Au venit aici la conferința despre siguranța electricității. Se vede pe sigla de pe ecusoanele lor. Și nu i-aș deranja dacă aș fi în locul tău. Femeia înaltă, cea care stă cu spatele la noi, tocmai a început să discute cu un bărbat, prima conversație din seara asta în care nu trebuie să-și îndoaie spatele ca să pară mai mică doar pentru ca el să aibă curaj să rămână cu ea. Păcat doar că el e căsătorit. Nu înțeleg cum bărbații cred că par single doar fiindcă-și scot verigheta. De parcă nu s-ar vedea oricum de la distanță de zeci de kilometri că sunt căsătoriți. Mă rog. Cei doi nu prea vor să fie prinși și ea pare că are nevoie de asta.
   Mina se strădui să nu i se vadă zâmbetul. Vincent nu părea conștient de ceea ce tocmai spusese.
   - Și nu e nevoie să plătești nota, încheie el. Am plătit eu deja.
   - Câte trepte sunt de pe scenă până în green room la Teatrul din Gavle? întrebă ea rapid.
   Vincent își ridică privirea și păru năucit.
   - Opt, spuse el. Dar de ce întrebi?
   - Sunt șapte. Dacă nu faci un pas în plus ca să termini cu număr par.
   Vincent rămase cu gura căscată. Femeia din fața lui îi câștigase atenția.
   Probabil nu era obișnuit ca alții să-i observe ciudățeniile. Ea se așeză la loc și zâmbi larg de data aceasta.
   - Cum spuneam, zise împingând din nou fotografiile către el. Vreo idee?
   - OK, bine, spuse Vincent. Ai câștigat. Pentru moment.
   Poza de deasupra alunecase într-o parte și dezvăluia o bucățică din fotografia de sub ea. Ea nu fu suficient de rapidă pentru a-l împiedica pe Vincent să scoată poza.
   - Oh, la naiba, spuse el strâmbându-se.
   - Da. E o reacție foarte corectă.
   Vincent miji ochii la poză, vrând parcă să se obișnuiască gradual cu lucrurile oribile pe care le înfățișa.
   - Ce e aia? întrebă el, părând că indică cu degetul la un obiect dintr-o pungă de plastic amplasată lângă corp.
   - Ceasul victimei. Cadranul s-a spart cu arătătoarele la ora 3 și pare să coincidă cu momentul morții. Trei după-amiaza, așadar.
   - Nu, nu ceasul. Chestia aia.
   El arătă cu degetul la liniile încrustate pe una dintre coapsele femeii, exact sub gaura pe unde intrase sabia. Două linii mai lungi care erau unite de 3 linii mai scurte, distribuite la distanță egală. Minei i se păruse că semăna cu o scară.
   - Semnele de la tăieturi, spuse ea. Un cuțit sau ceva asemănător. Probabil pentru a teroriza victima. Un preambul, ceva care să anticipeze ce va urma.
   - E foarte minuțios realizat și total diferit față de cât de violent este găurit corpul în rest. Nu cred că e tortură. Cred că „scara“ aceea e un simbol.
   - Pentru ce?
   - Păi, mai multe religii au scări, în Biblie există scara lui Iacob care duce sus în ceruri. Freud era de părere că scara are legătură cu actul sexual în sine. Nu mă întreba de ce. Dar cred că aici e ceva mai simplu.
   Suci poza cu 90 de grade și arătă din nou cu degetul la scara scrijelită, care acum era la orizontală.
   Mina realiză că nu se mai uită la o scară.
   Se uita la cifra romană pentru 3.
   Rămaseră amândoi tăcuți momente bune. Murmurul scanienilor de la bar îi acoperea gândurile.
   - Nu vreau de fapt să întreb, dar..., spuse Vincent după o clipă.
   Mina încuviință.
   - Știu ce gândești, spuse ea. Dacă ăsta e un 3. Unde sunt atunci 1 și 2?

   Lui Vincent îi era mereu greu să se orienteze dimineața.
   Acele secunde dintre somn și vigilență, când singurul lucru pe care-l percepea era senzația de cearșaf pe piele, o rază de soare orbitoare, gustul fad rămas în gură de la somnifer. Niciun spațiu, niciun loc, nicio înțelegere a timpului sau a locului din univers în care se afla. Un vacuum binecuvântat de câteva secunde, unde exista și atât.
   După care realitatea începea să-l înconjoare încet din toate părțile. Sunetul de porțelan care zăngănea. O pasăre care sfida iarna și ciripea la hrănitoarea pentru păsări construită de Maria. Vocea fiului său, Aston, care se ridica și cobora, trecând de la bucurie la furie la intervale de doar câteva secunde.
   Vincent se ridică în fund și dădu pătura la o parte. Puse picioarele pe podea.
   Piciorul stâng mai întâi. Își puse pantalonii și cămașa de ieri, o folosise doar seara și oricum avea de gând s-o arunce la rufe murdare pe urmă.
   Ignoră nasturele de sus ca și cum n-ar fi existat și se încheie la ceilalți 6.
   Așa cum trebuia să fie. Nu înțelegea de ce toate cămășile erau croite cu 7 nasturi. Designerii lor trebuie că sunt psihopați.
   Când se duse la bucătărie, toți erau la masă. Toți în afară de Rebecka.
   - Du-te și spune-i adolescentei de fiică-ta că luăm micul dejun, spuse Maria fără să-l privească.
   Vincent încercă să-și amintească o vreme când cuvintele dintre ei nu erau pline de intenții nespuse și sensuri ascunse. Nu reuși. Viața, cotidianul, certurile și lipsa de încredere erodaseră încet și discret ceea ce fusese odată.
   Era imposibil să fixeze cu exactitate momentul când se întâmplase asta.
   Maria tăia bucăți de măr pentru Aston, care amesteca de zor cu lingura în iaurt. Ceaiul verde din cana de lângă ea se răcise probabil de mult.
   Benjamin își curăța încet și minuțios cele două ouă, în timp ce făcea tot ce-i stătea în putință să pară în continuare somnoros. O farfurioară pentru coji și una pentru ouă. Vincent se duse și ciocăni la ușa Rebeckăi.
   - Rebecka? Vino să mănânci! strigă el la ușă.
   Știa deja care va fi răspunsul.
   - Nu mi-e foame! se auzi vocea Rebeckăi de cealaltă parte.
   - Trebuie să mănânci. Ieși acum.
   El se întoarse fără să aștepte răspuns. Când se așeză la masa din bucătărie auzi ușa deschizându-se în spatele lui. Și apoi trântindu-se. Benjamin se uită enervat în direcția Rebeckăi, dar nu spuse nimic.
   - Mamăăăă! țipă Aston brusc. Bucățile sunt prea mari! Ai tăiat bucăți prea mari!
   Aston împinse castronul spre Maria atât de impetuos, încât se prelinse pe masă niște iaurt.
   - Nu-i adevărat, scumpule, sunt la fel de mari ca de obicei. Vezi și singur.
   Maria ridică una din bucăți cu vârfurile degetelor lipicioase de la iaurt.
   Părea enervată, dar Aston izbucni în râs.
   - Mamă, iaurtul nu se mănâncă cu degetele! spuse el. Durează 100 de ani!
   - Sunt de fapt puțin cam mari, spuse Vincent și se întinse după castron.
   Luă un cuțit și începu să taie mai mici bucățile de măr lipicioase. Vincent se uită cu coada ochiului la soția sa. Părea în continuare enervată când își lingea degetele. Cântărea, pro și contra, dacă să spună ceva. Cu Maria, totul depindea dacă era receptivă acolo și atunci. Dacă avea transmițătorul sau receptorul cablate. Uneori, el nimerea corect. Alteori, nu.
   - Alege-ți luptele, îi spuse el într-un final. Ți se răcește ceaiul.
   Primi o privire nimicitoare drept răspuns. Ghicise greșit.
   - Vreau să taie mama, spuse Aston bătând cu palma în masă. Ea face bucățile mai frumoase.
   - Ești destul de mare să-ți tai mărul singur, îi spuse el lui Aston. Atunci iese cum îl vrei. Dacă tăiem noi, iese cum îl vrem noi.
   - Dar e treaba voastră să faceți micul dejun, spuse Aston.
   - Ce plod ești, pufni Rebecka către fratele ei mai mic.
   Ea se așeză la masă cu brațele încrucișate în mod ostentativ.
   - Tu ești! țipă Aston, cu fața vânătă de furie. Tu ești plod!
   - Eu am 15 ani, am aproape dublul vârstei tale. Deci tu ești plod.
   - Nuuu!
   Aston se ridică pe jumătate, dar Maria îi puse mâna pe umăr.
   - Rebecka e de fapt mai mare decât tine, spuse ea. Dar asta nu înseamnă decât că-și poate tăia bucățile de măr singură. De fapt, ea poate face totul singură. Pe când tu ești scutit.
   Aston zâmbi larg când Maria i-a făcut cu ochiul. Vincent știa că fiul său își adora mama și nimic nu-l bucura mai mult pe Aston decât sentimentul că erau el și Maria împotriva fraților mai mari.
   - Și apoi, cine mănâncă măr la micul dejun? zise Rebecka. E de-a dreptul bolnav.
   Vincent se uită cu atenție la măr. Nouăsprezece bucăți, asta însemna 38 de bucăți de măr dacă le tăia pe toate în jumătăți. Imparul devine par.
   O liniște îl cuprinse. Îi plăcea simbolistica. Că imparul avea de fapt șansa să devină uniform. Exista speranță. Își iubea familia, dar îi era greu să facă față haosului pe care aceasta îl crea. Lui îi plăcea ordinea. Structura.
   Numerele pare.
   - Uite aici, nărăvașule.
   Vincent împinse castronul spre Aston, care pentru un moment părea că se gândește bine dacă mai are ceva de spus despre bucățile de măr. Dar nu părea foarte sigur ce însemnă nărăvaș, așa că începu să mănânce, aruncându-i o privire îndărătnică tatălui său.
   - Ia un sendviș, o imploră Maria pe Rebecka. Sau iaurt. Sau orice. Dar mănâncă ceva.
   - La mama acasă nu trebuie să mănânc micul dejun, spuse Rebecka, în continuare cu brațele încrucișate. Ea nu mănâncă nimic până la ora douăsprezece. Post intermitent. E bine pentru corp să-și odihnească digestia, corpurile noastre nu sunt construite ca să primească mâncare tot timpul, mâncăm prea des. În epoca de piatră oamenii mâncau doar din când în când, treceau și zile întregi fără să mănânce.
   - Astea nu sunt cuvintele tale, sunt ale mamei tale. Și acum noi nu mai trăim în epoca de piatră. Vincent, zi-i și tu fiicei tale.
   - De fapt are dreptate, spuse Vincent și-și turnă cafea. Corpurile noastre nu sunt adaptate la alimentația modernă și studiile noi au arătat că...
   Maria se ridică înverșunată și își puse deoparte farfurioara cu o jumătate de sendviș cu avocado pe pâine de secară. Ca întotdeauna, cu acei fulgi de cocos ecologici pe deasupra. Prețul unui kilogram, la fel ca al aurului, dar au proprietăți antiinflamatoare, ceea ce Maria considera a fi izvorul vieții veșnice.
   - Doamne, Dumnezeule, nu poți și tu să ajuți măcar din când în când, spuse ea. E clar că Rebecka trebuie să mănânce! E o adolescentă în creștere, multe chestii trebuie să se dezvolte în corpul ei, fetelor e posibil să nu le mai vină ciclul dacă nu mănâncă...
   - Ce dracu’, întrerupse Benjamin. Trebuie să vorbiți despre ciclu? Mănânc acum.
   - Ai 19 ani, Benjamin, spuse Vincent. Doar nu mai ești sensibil la fluidele corporale.
   Benjamin se holbă la tatăl său. Pe urmă se ridică cu ultimul ou în mână și se duse în camera lui, dând din cap.
   - Tată, ești al naibii de autist, constată Rebecka sec.
   - Nu se vorbește așa, Rebecka, spuse Vincent mustrător. Cred că se spune TSA mai nou.
   Maria îi ignora în continuare, ținând-o pe a ei.
   - Și nu trebuie să auzim tot timpul cum face mama ta, spuse ea. Rebecka, tu trebuie să înțelegi că în casa asta și în familia asta, noi avem regulile noastre și rutina noastră. Cum faceți voi acasă la Ulrika nu are absolut nicio relevanță în familia noastră.
   - Sigur, mătușă Maria.
   Rebecka se ridică și ea și luă o felie din coșul cu pâine. O flutură ostentativ prin fața Mariei, după care intră în camera ei și trânti ușa după ea.
   - Am terminat! Mulțumesc, mamă! Acum mă duc să hrănesc umbrelele.
   Aston împinse repede scaunul de la masă și alergă la acvariul din sufragerie.
   - Umbridele, strigă Vincent după el. Sunt umbride americane.
   - Știu, răspunde Aston în timp ce acoperea suprafața apei din acvariu cu hrană pentru pești. Uau, ce umbre faceți!
   Pe urmă se întoarse la bucătărie, își luă Ipad-ul, care stătuse la încărcat pe blatul din bucătărie, și alergă în camera lui.
   - Cinci minute, Aston! strigă Vincent după el. Pe urmă trebuie să ne îmbrăcăm și să mergem la școală. Cinci minute!
   Maria se sprijini de blatul de lângă chiuvetă și încrucișă brațele, părea o copie inconștientă a Rebeckăi.
   - Chestia aia cu „mătușă Maria“ o zice doar să mă enerveze.
   Vincent se uită la soția lui, mirat.
   - Dar tu ești mătușa ei, spuse el. Voi sunteți surori, tu și mama ei. Cum te poți enerva că a semnalat asta? Nu așa e?
   Nu putea înțelege de ce ea investea energie în a pune sub semnul întrebării evidența. Se întinse după o felie de pâine de secară și începu să distribuie minuțios și egal untul pe o parte a feliei. Fără denivelări, până la capete.
   - Sigur că nu despre asta e vorba, continuă Maria. Tu chiar vorbești serios că nu pricepi? Doamne sfinte, cu ce robot m-am măritat? Zice așa doar să mă scoată din sărite.
   El se încruntă. Chiar voia să înțeleagă. Dar logica din reacția Mariei era de neînțeles. Faptele certe erau fapte certe. Reacțiile emoționale la ele erau altceva. Dar faptul în sine nu putea fi trecut cu vederea.
   - Apropo, pe cine ai invitat la cină alaltăieri? întrebă ea pe un cu totul alt ton. Pe Ulrika?
   Vincent își ridică privirea mirat. Tocmai luase o îmbucătură din sendviș și trebui să mestece tot înainte de a răspunde. De 10 ori. Era cât pe ce să fie 11, dar se abținu în ultima secundă.
   - De ce-aș lua cina cu fosta mea soție? spuse el.
   - Am văzut suma de la restaurant în mobile banking. Și atunci am verificat chitanța, era în portmoneul tău. Ai invitat pe cineva la cină în Gavle. A înnoptat pe urmă la hotel? V-ați tras-o?
   Vocea Mariei trecuse în falset. Vincent înjură în sinea lui. Ar fi trebuit să știe că se va întâmpla asta. Era un dans pe care-l dansaseră de multe ori până acum. Gelozia nefondată a Mariei putea lovi oricând - și o făcea tot mai des în ultima vreme. Era unul din multele lucruri care dizolvau încet așa-numita lor căsnicie.
   - Era cineva de la poliție care m-a căutat, spuse el. Voia să discutăm despre un caz la care lucrează, o omucidere.
   - Ha! spuse Maria și scoase un râset înalt, forțat. Cineva de la poliție? Și taman o polițistă, ce noroc... Dragă Vincent, tu cât de proastă mă crezi? Nu poți găsi ceva mai bun decât cineva de la poliție? Care vrea să vorbească cu tine despre un caz? De ce te-ar căuta pe tine cineva de la poliție în legătură cu o crimă?
   - Fiindcă asta are...
   Maria îl întrerupse ridicând o mână.
   - Poți să recunoști ce s-a întâmplat de fapt mai târziu, acum trebuie să-l duci pe Aston la școală.
   - Dar...
   Se opri din vorbit când văzu că Maria era deja în drum spre camera lui Aston.
   - Aston! strigă ea. Grăbește-te! Lasă tableta aia! Plecați în 5 secunde.
   Pe urmă se îndreptă spre dormitor.

   Vincent se uită la sendvișul său.
   Polițista. Mina. Ea rămăsese în gândurile lui de când se văzuseră. O parte din el spera ca ea să dea un semn din nou.
   Dinții formaseră pe marginile mușcăturii un mic zid de unt. Luă cuțitul special, nivelă untul și mai luă o mușcătură, mare cât o șesime din sendviș.
   Șase părți, era bine. Deși acum mai rămăseseră 5. Mai puțin bine.
   În orele în care discutaseră, Mina avusese o capacitate aproape sinistră să privească drept prin el. El încercase ca întotdeauna să joace rolul Artistului Versat. Era o mască bine exersată, o protecție bună atunci când întâlnea jurnaliști sau alți oameni curioși. De cele mai multe ori, ei erau mulțumiți cu asta. Era exact persoana pe care credeau că o vor întâlni și de aceea nu mai puneau și alte întrebări. Dar ea îl văzuse numărând treptele scării. Ea observase și aranjase la loc etichetele sticlelor la garderoba actorilor. Și-l păcălise să-i analizeze pe clienții de la bar.
   Era probabil mai mult decât înțeleseseră vreodată despre el Maria sau Ulrika și trăise și cu una, și cu cealaltă.
   Mâncă restul sendvișului, timp în care numără fiecare parte din el. Partea a treia o mâncă mult mai repede.
   Mina trebuie să fie o polițistă foarte bună. Dar nu numai despre atenția ei era vorba, chiar dacă era și flatant, și îngrijorător că ea vedea atât de ușor lucruri pe care el credea că le ascunde bine. Era vorba și despre faptul că el o înțelesese pe ea. Ceea ce nu era la ordinea zilei, Maria ar trebui să se așeze mai întâi la coadă ca să fie pe lista aia. Să citești și să controlezi oamenii pe scenă era un lucru. În acel mediu el controla toți parametrii. Dar în viața reală, oamenii erau în continuare un mister. Uneori se simțea ca la școală, ca într-o zi în care se predaseră instrumentele pentru flexibilitate socială, iar el se nimerise să fie bolnav chiar atunci. De aceea juca rolul Artistului Versat cât de des posibil. Artistul știa cum să facă cu alții. Despre el însuși habar nu avea.
   - Aston! strigă el.
   Fiul ieși din camera sa cu o privire ușor confuză, cu Ipad-ul în mână. Părea că uitase că merge la școală.
   - Hai, plecăm acum. Pune-ți geaca și încalță-te.
   Vincent își puse pe el un hanorac croșetat, verde-deschis, în timp ce Aston îi dădea mamei sale, care venise în grabă pe hol cu rucsacul lui în mână, o îmbrățișare și primea în schimb un pupic.
   Dar Mina nu fusese un mister. Cel puțin nu la fel de mare ca alți oameni. El îi văzuse ritualurile. Cum își îndrepta mereu părul de pe față cu mâna dreaptă. Cum evita să accelereze pe alte suprafețe decât pe cele unde era absolut necesar. Și zărise un cub Rubik în buzunarul jachetei ei. Și nu oricare, ci un speedcube. Care se manevrează rapid și care se poate unge.
   Așa că, da, ar fi interesant s-o întâlnească din nou. În același timp, spera ca ea să nu dea niciun semn. Nu avea foarte tare chef să fie băgat în ceva care în mod garantat i-ar fi dat coșmaruri. Lumea lui era suficient de fragilă așa cum era. Nu avea nevoie s-o populeze și cu trupuri schilodite.

   Jeturile dușului erau ca întotdeauna atât de fierbinți, că aproape descojeau pielea. Trupul Minei reacționa arzând într-o nuanță de roșu-furios, dar o făcea să se simtă curată și neatinsă. Apa fierbinte îi dădea senzația că omoară toate microorganismele. Ea se transforma într-un canafas neted, fără impurități, fără mizerie. Era minunat.
   Sub duș, se simțea puternică. În zilele în care era liberă, putea să stea acolo ore întregi, până când pielea era ca o stafidă stacojie. Dar astăzi nu avu stare mai mult de zece minute. Gândurile refuzau să se liniștească.
   Vincent Walder. Mina nu știa în continuare dacă are nevoie de cunoștințele lui, dacă era mai bun decât psihologul lor criminalist. Era o hazardare, ceva neobișnuit pentru felul ei de a fi, și nu era sigură dacă n-ar fi doar o cheltuială inutilă de timp și resurse ale poliției. Plus, eventual, declararea ei ca idioată din partea celorlalți din grup. Dar ce era făcut era făcut și timpul avea să dovedească dacă el va fi de vreun folos. Vincent era în plus o nucă de spart, pentru că înțelesese că acel Vincent pe care-l întâlnise nu era el pe de-a-ntregul.
   Era mai mult acolo, în spatele aparențelor. Un lucru era cert: nu avea nevoie de atitudinea lui arogantă. El îi observase paiul pentru suc. Întrebarea era ce altceva mai observase. Pe de altă parte, el nu spusese nimic de fapt, ea nu putea presupune că știe cum gândește el. Dar dacă el începea s-o compătimească sau să arate compasiune, exact ca toți ceilalți, atunci nu-i voia ajutorul. În cazul ăsta, să-și găsească Julia pe cineva mai potrivit.
   Mina închise robinetul, ieși cu grijă din cadă și se șterse meticulos cu un prosop curat. Prosopul era spălat la 90 de grade, și cu detergent, și cu înălbitor, și mirosea la fel de curat ca pielea ei. Dar ea știa că sentimentul de curat era provizoriu. Dacă rămânea în apartament, sentimentul se menținea până la douăzeci și patru de ore, dar imediat ce pășea peste pragul ușii, aerul de afară o învelea în pătura lui murdară.
   Își luă pe ea hainele pe care le pregătise înainte de-a intra la duș. Chiloți, sutien sport alb, tricou alb, jeanși și ciorapi negri. Chiloții erau noi-nouți, cei pe care-i avusese pe ea îi aruncase deja. Nu era o idee bună nici măcar să încerce să spele chiloții, niciun înălbitor din lume n-ar putea s-o facă să se simtă fresh purtând o pereche de chiloți folosiți. Dar găsise un loc de unde putea să cumpere seturi mari de chiloți din bumbac, simpli, cu doar zece coroane setul, considerând asta drept o cheltuială necesară și accesibilă.
   Se trezise devreme și avea o oră întreagă la dispoziție până să trebuiască să pornească spre serviciu. Îi chiorăiau mațele. Trase un sertar din bucătărie și se uită la cutia cu mănuși de unică folosință care era acolo. Știa că nu are nevoie de ele. Nimeni nu s-a îmbolnăvit mortal că a pus mâna pe un ambalaj de iaurt. Ea știa asta. Dar numai gândul de a deschide frigiderul fără absolut nicio protecție între ea și alimente o făcea să i se pună un nod în gât.
   Cu un oftat, Mina luă o pereche de mănuși, și le trase pe mâini, cu grijă, ca să nu se taie. Colegii polițiști obișnuiau să râdă de ceea ce ei considerau a fi nebuniile ei. Dar când au luat cu toții norovirusul, de Crăciun, ea a fost singura care a scăpat neinfectată. Atunci n-a mai râs nimeni.
   Deschise frigiderul, scană rapid posibilitățile și se hotărî pentru brânza de vaci cu vanilie. Inspectă ambalajul să vadă dacă era intact capacul și-l deschise cu grijă. După ce îl puse pe masă, scoase o linguriță curată, o spălă, luă de pe blatul de lângă chiuvetă o sticlă de dezinfectant pentru mâini și pompă o picătură pe lingurița pe care o frecă minuțios pe fiecare milimetru. Vedea cum dezinfectantul omoară tot. Bacterii. Virusuri.
   Particule scârboase care și-ar putea găsi calea în corpul ei.
   Nu trebuie. E curată. Ai spălat-o adineauri.
   Probabil. Dar cum să știe ea că a înlăturat toate bacteriile, dacă nu dezinfecta? Totuși, urma să o bage în gură. Gândul o făcu să apuce iar dezinfectantul pentru mâini.
   Lasă sticla. Ești maniacă. Lingura. E. Curată. Dă. Drumul.
   Dar nu putu. Simți lacrimile în același timp în care deschise vârful mic din plastic și pompă încă o picătură. Nu voia. Dar trebuia. Frecă din nou lingura cu gelul cu alcool, de parcă încerca s-o găurească.

   După ce se așeză la masa din bucătărie se uită îndelung la recipientul din plastic plin cu brânză de vaci.
   Încercă să nu se gândească la toți oamenii care manevraseră ambalajul, care fuseseră în contact cu conținutul, cu recipientul de plastic, încerca să nu se gândească la miliardele de agenți patogeni care mișunaseră pe mâinile acelor oameni și încerca să se convingă pe ea însăși că fabrica fusese la fel de grijulie ca și ea cu igiena.
   Chiar dacă se îndoia de asta. Dar ceva trebuia să mănânce. Gata, ajungea acum.
   Se strâmbă scârbită după ce băgă lingura în brânză și o duse la gură. După câteva îmbucături, gustul de gel dispăru totuși și simți bine gustul de brânză de vaci. Se simți puternică după ce mâncă tot. Fiecare masă, fiecare îmbucătură era o victorie. După ce aruncă ambalajul și mănușile de plastic, puse de cafea. Aici merse mai bine. De ce, asta nu știa. Dar pulveriză cu spirt cana de cafea înainte de-a o folosi.
   Mai avea o jumătate de oră până trebuia să plece. Apucă să facă o tură de curățenie. Nu era manie, era doar minte sănătoasă. Nu mai făcuse curățenie de ieri. Din dulapul de sub blatul chiuvetei scoase o găleată zdravănă plină cu detergenți și accesorii. Era tot acolo. Soluție de spălat geamuri, săpun lichid, sodă caustică, detergent universal, detergent pentru bucătărie, detergent de vase, și mai mult gel dezinfectant cu alcool, soluție de WC, bureți de sârmă, lavete, șervete din microfibre, perii, alte feluri de bureți...
   Articolele de curățenie precum cârpele și periile le folosea evident doar o dată, pe urmă le arunca. Dar și pentru acestea găsise un loc de unde cumpăra baxuri la preț de angro. Avea un depozit de cutii de carton cu lucruri noi în cămăruța care de fapt era cameră de lucru, dar care funcționa ca debara.
   După ce termină de făcut curățenie se simți caldă și transpirată. Se mirosi la sub braț și își dori imediat să nu fi făcut asta.
   Cu 10 minute înainte de a trebui să plece, Julia o rugase să-l prezinte pe Vincent celorlalți din grup cât mai repede posibil. Se gândea să-i mai lase o zi la dispoziție. Dar el trebuia să se hotărască rapid dacă se alătură sau nu. Ea spera ca el să vrea s-o ajute.
   Să-i ajute. Mentalistul îi trezise curiozitatea, cu toată asprimea lui cu tot. Se uită la ceas. Mai era suficient timp pentru un duș rapid. Se schimbă în haine noi.

   - Pot să aleg ce vreau? întrebă Steffo Tornqvist arătând cu degetul la obiectele din fața lui.
   Vincent încuviință. Clipea repede de la reflectoarele puternice din studioul știrilor de dimineață de la TV4. Ar trebui să fie obișnuit cu ele de-acum, nici vorbă să fie prima oară când era acolo. Dar ele reușeau mereu să-i intre direct în ochi.
   Se sprijini de spătarul canapelei și se prefăcu relaxat. Încerca să uite pozele pe care polițista aceea, Mina, i le arătase cu o săptămână în urmă. Nu mai luaseră legătura de atunci. Poate că ea deja renunțase la el. El chiar făcuse totul pentru a o lămuri cât de nepotrivit era să-i ajute. Era o responsabilitate mult prea mare. În același timp, nu se putea abține să se întrebe ce metodă folosea ea ca să rezolve cubul.
   Concentrare, Vincent.
   Avea nevoie să fie aici. În prezent. Totuși, era o transmisiune în direct.
   - Ce vrei tu, spuse el, atâta vreme cât alegi fără să te gândești prea mult. Important e să simți că e OK.
   Steffo se uită la obiectele de pe masă. Acolo erau cheile de la mașină ale lui Jenny Strömstedt, o chiflă pe care Vincent o luase de pe masa cu micul dejun pregătit pentru invitații emisiunii, telefonul mobil al lui Steffo și un portmoneu de piele, cu o poză cu Che Guevara pe el. Ultimul obiect îl pusese chiar Vincent acolo.
   - Îl iau pe acesta, zise Steffo și luă portmoneul. Simt că... Din oarecare motiv mă face să simt bucurie.
   - Portmoneul, așadar, spuse Vincent. Ai zice că ai acționat din proprie voință?
   - Absolut, răspunse Steffo râzând. Aș fi putut lua orice.
   - Chifla aceea, de exemplu, arată super bine, interveni Jenny, clipind la cameră, spre telespectatori.
   - Orice, evident, spuse Vincent cu un zâmbet strâmb și arătă spre un bilețel de pe masă.
   I-l dăduse lui Steffo înainte de-a începe experimentul. Steffo despături bilețelul și se uită. Pe urmă se încruntă și-și drese glasul. Apucă moțul lavalierei cu mâna, încât acesta trosni când captă sunetul.
   - Citește cu voce tare, zise Jenny.
   Dar Steffo îi dădu ei bilețelul. Jenny citi mesajul cu cea mai bună dicție a ei de realizator tv.
   - Felul în care acționez va fi condiționat întotdeauna de două lucruri: propriile preferințe și valori plus influența altora. Acestea, combinate, vor duce la faptul că eu, cu o precizie de 90%, o să aleg portmoneul, chiar dacă nu știu de ce.
   Jenny trase cu coada ochiului la Steffo, care părea extrem de deranjat.
   Vincent luă o înghițitură de apă. Jenny se întoarse spre cameră, în spatele căreia un cameraman bulversat dădea din cap.
   - Pentru voi, cei care tocmai ați deschis televizorul, îl avem așadar aici, la Nyhetsmorgon, pe Vincent Walder, din nou, ca să ne povestească - sau poate mai mult să ne deruteze - despre creierul nostru.
   Vincent se văzu într-un monitor de lângă cameră. Sub el luceau cifre roșii care numărau invers. Arătau 04:14. Mai avea puțin peste patru minute să explice cum procedase ca să facă ce tocmai făcuse. 414. A patra, prima și a patra literă din alfabet formau DAD. Tată, în engleză. Ca tată, poate că n-ar fi trebuit să-l ia pe Aston cu el la emisiune, dar băiețelului de opt ani părea să-i priască printre baghetele și sucul de portocale din camera de protocol.
   Spera că nu vor întârzia prea mult la școală.
   - Dar... Deci tu vrei să spui că acțiunile noastre pot fi condiționate de ceva ce nu cunoaștem? întrebă Steffo. Cum să nu-mi cunosc propriile preferințe și valori?
   Tonul lui era la limita revoltei. Vincent trăi o secundă de confuzie, după care gândurile i se întoarseră în studio.
   - Nu știi neapărat toate valorile tale, explică el. De exemplu, se pot întâmpla lucruri traumatice în copilărie, care fac pe urmă ca oamenii, în mod inevitabil, să acționeze într-un anumit fel ca adulți. Ei nu știu dacă acționează după un tipar, dar de fapt acesta e complet previzibil, dacă sunt cunoscute circumstanțele.
   - Dar ce simplu e de fapt, interveni Jenny. Cad de pe bicicletă, deci o să urăsc mereu bicicletele, nu?
   - Mda, să sperăm, chicoti Steffo, dacă luăm în calcul cât de des te lovești tu de mobilierul de aici din studio. Și cum era cât pe ce să dai foc la studio.
   Jenny îi aruncă o privire rece. Steffo se referea, evident, la momentul acela când ea voise să călească în ulei niște pufuleți cu aromă de cașcaval, în emisiune, și aceștia luaseră foc. Clipul devenise viral în toată lumea.
   - Dar dacă cineva dă peste tine cu un Audi albastru, multă vreme vei avea atacuri de panică atunci când o să vezi mașini albastre, spuse Vincent. Sigur că nu trebuie să fie așa de dramatic, e suficient să fie implicate sentimente puternice.
   Un minut rămas. Trebuia să se grăbească.
   Concentrare.
   - Ca atunci când am fost la Let’s Dance, zise Steffo. Doamne, ce frumos a fost. Acelea au fost sentimente puternice. Mai ales numărul final. Mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri.
   - Nu din nou, zise Jenny dându-și ochii peste cap.
   Vincent realiză că l-a adus pe Steffo acolo unde voia.
   - Acum începem să ne apropiem de miezul problemei, zise el. Sentimente pozitive puternice, care sunt asociate cu detalii din amintirea experienței tale. Detalii care pot trezi în continuare sentimentele de bucurie și de aceea te fac să fii atras de ele. Steffo, îți aduci aminte cu ce erai îmbrăcat la acel număr de dans?
   - Bineînțeles, un tricou alb cu...
   Steffo amuți și făcu ochii mari.
   - Glumești.
   - Ce anume? zise Jenny. Ce se întâmplă?
   Ceasul de sub monitor arăta 00:10. Zece secunde rămase până la reclamă.
   Vincent încadrase totul perfect.
   - Un tricou alb imprimat cu Che Guevara, zise Steffo ridicând portmoneul, astfel încât camera, ca un ultim cadru, să poată da zoom pe sigla cu rebelul cubanez.
   - Dar așa ușor e? întrebă Jenny bulversată.
   Vincent zâmbi.
   - Uneori.
   Transmisiunea fu întreruptă de reclame, o secundă după ce el făcuse ochii mari la cameră. Să zică cine ce-o vrea, dar la televiziune se pricepea în orice caz.
   - Vă mulțumesc, spuse el cu un zâmbet și continuă, cu mâna pe brațul lui Steffo, poți păstra portmoneul.
   Îi lăsă pe prezentatori râzând. Spera doar ca Aston să fi lăsat măcar o jumătate de baghetă și pentru ceilalți invitați din emisiune. În drum spre camera de protocol, luă mobilul, care fusese pe silențios în timpul emisiunii, și-i dădu drumul. O notificare strălucea pe ecran. Trei apeluri nepreluate. Toate de la Mina.

   Ea coborî pe scara îngustă și ieși pe un culoar scurt.
   Pe unul dintre pereți erau oglinzi cu măsuțe mici de machiaj în fața lor. Culoarul dădea într-o cameră mai mare în care tronau două canapele în jurul unei mese cu fructe și castroane cu bomboane. Un frigider cu uși de sticlă era plin până la refuz cu sticle cu apă minerală.
   - Parcă ziceai data trecută că spațiul din spatele scenei e off limits, spuse ea.
   - Pentru oamenii pe care nu-i cunosc, da, spuse Vincent. Oamenii legii sunt altceva.
   Mina se uită prin cameră.
   - E plăcut aici. Eu credeam că la cabinele actorilor e mult mai ponosit, mă așteptam la mâzgălituri pe pereți și să miroasă a bere răsuflată.
   Adevărul era că mai întâi se gândise să refuze când Vincent îi propusese să se vadă la cabina actorilor de la Rival din Stockholm, unde avea un spectacol. Avea la ea și mănuși din plastic, și protecție pentru scaun, pregătite să fie scoase în orice moment.
   - Există și cabine din acelea, spuse el. Dar m-am gândit că asta o să-ți placă mai mult. Aceasta de la Rival este printre cele mai frumoase din oraș. Și fiindcă în principiu suntem sub scenă, nu există nicio șansă ca cineva să audă din greșeală ce vorbim.
   Avea dreptate. Cabina actorilor părea proaspăt renovată și foarte curată. Ea oftă ușurată și se așeză pe o canapea. Arcurile scoaseră la iveală că ea era printre primii care se așezaseră pe acea canapea. Nicio groupie nu se giugiulise încă cu toboșarul formației acolo. Nu avea nevoie de protecție de scaun.
   - Ce bine că ai avut timp să ne vedem, spuse ea. Te-ai hotărât dacă ne ajuți? Vreau să te prezint celorlalți din grup cât mai repede posibil, aș prefera chiar mâine. Mă gândeam că ai putea să povestești despre tăieturile de pe corp, pe care le consideri a fi un sistem de numerotare.
   Vincent se uită uimit la ea.
   - Dar asta ați descoperit și voi, nu?
   - Noi am... căutat alte lucruri. Înainte de toate, am încercat să identificăm victima, ca o cale de a găsi făptașul. Dar așa cum ți-am spus deja în Gavle, nu ajungem nicăieri cu asta. Că victima ar fi avut vreo urmă de... simbol pe ea, asta e un pic science-fiction pentru noi.
   Vincent oftă. O schimbare i se întrezări pe chip. Ca și cum s-ar fi închis.
   - Am spus că probabil nu am competențele potrivite, zise el. Science-fiction. Hm. Sigur ai dreptate. Atunci nu aveți nevoie de mine. Bomboane?
   El împinse spre ea unul dintre castroane. Ea observă că toate bomboanele erau învelite în hârtie. Chiar dacă mâinile neigienice ale unor străini cotrobăiseră prin castron, bomboana în sine era în continuare protejată. Se întreba dacă Vincent îi oferise acel fel de bomboană intenționat. Dacă el deja o analizase atât de bine. Dacă îi cunoștea maniile. Dacă el era ca majoritatea, putea număra minutele până să vină prima înțepătură. Oamenii păreau că nu se pot abține. Mina spera ca el să nu fie ca majoritatea. În același timp, ar fi trezit în ea un sentiment profund neplăcut dacă un străin ar putea s-o citească întocmai ca pe o carte deschisă.
   Pe fundul castronului era o caramea Dumle. Bomboana ei favorită. Dar era mult prea departe. Mâna ei ar trebui să atingă mult prea multe bomboane pe care mulți înaintea ei ar fi putut să pună mâna. Se uită cu poftă la Dumle.
   Pe urmă dădu din cap, refuzând invitația.
   - Eu nu cred că te înșeli în privința inciziilor, spuse ea. De aceea vreau să te întâlnești cu ceilalți. Pentru că eu cred că ai dreptate. Poate că ar fi trebuit să fi văzut și singuri cifrele. Dar n-am făcut-o. Avem nevoie de tine.
   El se uită la ea fără să spună nimic. Ea auzea murmurul publicului care începuse să umple sala de spectacole de deasupra lor. Peste 20 de minute cortina se va ridica. Atunci Vincent avea să farmece și să șocheze 800 de persoane, în calitate de The Master Mentalist. El avea să le manipuleze gândurile și să le controleze comportamentul, părând că deține controlul total. Era greu de crezut că bărbatul care stătea în fața ei era una și aceeași persoană. Acolo, pe canapea, el părea aproape emoționat.
   - Încerc să te ajut cu plăcere, dacă pot, spuse el într-un final. Dar eu nu funcționez foarte bine în grupuri. Doar ca să știi.
   Corect, cine făcea asta? Un grup de lucru era doar un număr de oameni străini care cred că te cunosc doar fiindcă lucrați în același loc. Mina nu înțelesese niciodată de ce oamenii se încăpățânau să povestească ce făcuseră în weekend sau câți dinți le ieșiseră copiilor lor. De parcă ar fi interesat pe cineva.
   - Întâlnirea e la nouă mâine-dimineață la Palatul Poliției, spuse ea și se ridică. Te iau de la intrarea principală. Acum te las publicului tău. Pare nerăbdător.
   Vincent trase cu coada ochiului în sus spre acoperiș, cu o expresie amuzată.
   Se văzu pe el că Maestrul Mentalist se întorsese.
   - O să-i disciplinez eu, spuse el. Apropo. Poftim.
   Luă ceva de pe frigider și-i întinse.
   O pungă cu caramele Dumle. Nedeschisă.
   - Ne vedem mâine, spuse el.

   Palatul poliției se afla în Kungsholmen, pe Polhemsgatan, și era evidențiat clar la intrare, cu panouri mari.
   Aerul era umed și rece, iar cerul era cenușiu, de parcă amenința cu precipitații. Zăpadă umedă care se va transforma în ploaie înainte de-a ajunge la sol. Martie nu era luna favorită a lui Vincent. În timp ce își cuprinsese corpul cu brațele ca să-și țină de cald, studia oamenii care intrau și ieșeau din clădire. Era dezamăgit de fiecare dată când cineva nu era Mina. Fluturii din stomac refuzau să stea locului.
   De fapt, nu știa cât de binevenit era în acel grup al poliției. Sau dacă pur și simplu era binevenit. Riscul de a fi exclus înainte de a fi inclus făcea fluturii să danseze aproape un fel de dans al războiului în părțile de jos ale corpului.
   Într-un final, Mina apăru printre ușile de sticlă. Astăzi cu un pulover pe gât roșu. Nu se putu abține să observe cât de bine o prindea acea culoare.
   Dramatic, totuși reținut într-un fel. Fără îndoială, înțelegea că o parte din ce simțea putea fi pus pe seama faptului că roșul declanșa în mod automat o secreție de adrenalină în el, la fel cum o făcea în om de sute de mii de ani.
   Pentru că sângele e roșu. Chipurile furioase sunt roșii. Iar mai multă adrenalină în corp făcea să fie mai simplu să poți fugi în asemenea situații.
   - Tocmai începusem să mă întreb unde ai dispărut, spuse ea. De ce stai aici? Ai de gând să fugi?
   - Printre altele.
   Ea îi aruncă o privire amuzată, ceea ce, după cum putu să observe și singur, îi cauză în corp cantități generoase atât de cortizol, hormonul stresului, cât și de dopamină, „substanța stare-de-bine“. Concomitent, spori și secreția de serotonină, prin urmare creierul începu să tureze la maximum și chiar să-i ridice concentrația de testosteron cu patruzeci la sută. Era un cocktail de hormoni care, atunci când era resimțit de două persoane în același timp, se numea chimie. Dacă oamenii măcar ar ști care e denumirea corectă...
   Niciun cercetător nu știa de ce se întâmplă asta, dar toți erau de acord că exista. El se întreba dacă și ea simte la fel. Pentru că adevărul era că fuga nu fusese niciodată o alternativă. Mina era o persoană mult prea interesantă pentru asta.
   - Ai stat, și-ai vorbit, în fața unor necunoscuți de mii de ori, spuse ea. Aici e exact același lucru. Vino.
   Vincent se uită curios în jur când Mina îl conduse pe culoarele Palatului Poliției. Arăta aproximativ așa cum se așteptase. Ca la stat. Spații mici de birou, cu o mulțime de hârtii și dosare unele peste altele, și genul acela de spațiu mare, deschis, cu mai multe compartimente de lucru despărțite de panouri, și căni cu Poliția pe ele, plasate din loc în loc pe mese.
   Când ajunseră la o ușă mare de sticlă cu draperie pe dinăuntru, ea se opri.
   Ezită.
   - Ce zici? Ești gata să intri în cușca leilor?
   Exact ca o prelegere. Niciun motiv de neliniște. Dacă va avea emoții, va da vina pe pulovărul Minei. Și pe producția ridicată de cortizol.
   Dintr-odată, Vincent văzu că și ea are emoții. Bănuia că din cauză că ea încă nu era sută la sută sigură de rolul pe care-l va juca el, sau de contribuția pe care ar putea-o avea, și de aceea nu era sigură cum va împărtăși asta colegilor săi. O neliniște foarte plauzibilă. Dar nu era necesar să aibă emoții amândoi. Căută cuvintele care s-o liniștească.
   - Ai dreptate că e același lucru cu a vorbi în fața oricărui grup, spuse el. De fapt, e vorba doar despre dinamica grupului. Grupurile consacrate reacționează întotdeauna când un element nou e introdus în grup. Freud a fost unul dintre cei care și-a dedicat mult timp pentru a studia termenul de grup. El a consacrat ceea ce el numea sufletul grupului, un fel de conștiință colectivă. Teoria e că un grup are tendința de a reacționa altfel decât ar face-o membrii săi, individual.
   Mina se holbă la el.
   - Și de ce-mi spui asta? întrebă ea.
   - Păi, chiar eu folosesc multă psihologie de grup când îmi fac show-urile, spuse el. Un public numeros reacționează altfel decât un singur spectator și ăsta e un factor pe care-l pot folosi pentru a duce publicul acolo unde vreau. În cea mai mare parte, mă sprijin pe teoria câmpurilor a lui Kurt Lewin. Se bazează pe 3 variabile-cheie. Energia, adică ceea ce cauzează acțiunile și le motivează. Tensiunea, adică diferența dintre obiectivele unei persoane și starea sa actuală. Și nevoia fizică, sau psihologică, ce trezește tensiunea interioară.
   Mina se holbă în continuare la el și dădu din cap. Dar el observă că ea nu mai părea să aibă emoții. Să devieze atenția către altceva era cartea cea mai simplă pe care o putea juca. Dar funcționa cel mai adesea. Mai mult, funcționa în ambele direcții, așa observase. Nervozitatea proprie dispăruse și ea. Nu pe de-a întregul, dar suficient.
   - Ce posturi dețin cei din grup?
   - Nu e relevant, spuse Mina sec. Organigrama poliției e complicată și mi-ar lua mult timp să ți-o explic, iar un scop în sine al acestui grup e că ignoră ierarhiile convenționale. Julia decide, asta e tot ce trebuie să știi.
   Deschise ușa și intrară. Trei perechi de ochi se întoarseră spre ei. Ar fi trebuit să fie patru, dar una dintre persoanele din încăpere dormea.
   - Bună tuturor. El e Vincent Walder. Știu că Julia v-a spus că Vincent va fi consultant și va lucra cu noi pe anumite părți din anchetă.
   Tăcere compactă. Un sforăit ușor de la bărbatul care dormea. Vincent notă ca pe ceva ciudat să dormi în mijlocul unei ședințe la serviciu și trecu în revistă, prin minte, posibile explicații. Ar fi zis că bărbatul ori suferă de narcolepsie, ori tocmai a devenit tată. Cea de-a doua părea mai verosimilă.
   O pată de vomă pe umăr îi dădu punctul de reper final.
   - Bună, spuse Vincent tatonând terenul.
   Observă cu coada ochiului că Mina se mișca neliniștită de pe un picior pe celălalt. El unul se simțea foarte calm acum. Era într-un mediu de lucru.
   Acesta era domeniul său. Trebuia doar să găsească cheia pentru fiecare dintre cei care stăteau la masă și în același timp să-și definească locul în dinamica grupului. Atunci era totul rezolvat.
   - Mă numesc Vincent, așa cum a menționat Mina. Și sunt mentalist. Ceea ce înseamnă că am făcut un job din a afla cum se pot manipula psihicul și comportamentul oamenilor. Ceea ce se poate face, evident, doar dacă ai un control relativ bun asupra comportamentului uman. Totuși nu sunt psiholog sau terapeut, ci îmi folosesc cunoștințele în principal ca om de divertisment.
   Un bărbat cam prea bronzat, cu șuvițe discrete în păr, pufni. Arăta bine, dar în felul acela care făcea aluzie la o anumită disperare de a nu îmbătrâni.
   Combinată cu o părere mult prea bună despre sine. Un fapt confirmat și de o cămașă deschisă la un nasture în plus. Erupții roșii pe partea vizibilă a pieptului dezvăluiau o epilare recentă, cu ceară. Vincent ghici totuși că bărbatului îi era relativ ușor să-și confirme părerea prea bună despre sine, sprijinit fiind de... un număr mare de femei. Avea siguranța de sine a cuiva care nu are nevoie să ceară permisiunea pentru a obține ceea ce vrea. Și niște pectoralis major bine dezvoltați ajutau cu siguranță.
   Mușchiul mare al pieptului. De fapt era puțin amuzantă chestia asta. Că ambele sexe sunt atrase de pieptul mare al sexului opus. Dar din cu totul alte motive. Un piept generos la femei semnalează o capacitate bună de a hrăni progeniturile. Pieptul bine dezvoltat la bărbați semnalează putere și capacitate de a apăra. Asta, bineînțeles, dacă nu e vorba despre așa-numitele țâțe-chipsuri. Astea sunt cu totul altceva.
   - Scuze, spuse Mina și-i întrerupse gândurile. N-am prezentat pe toată lumea.
   Ea arătă cu mâna și începu cu bărbatul plin de el.
   - El e Ruben Hook. Pe urmă îl avem pe Christer Bengtsson, grand old man-ul nostru.
   - Așa bătrân nu sunt, mormăi Christer.
   Vincent ascunse un zâmbet. Pentru Christer, paharul era după toate aparențele pe jumătate gol. Nu știa ce dezamăgiri formaseră concepția asupra vieții pe care o avea bătrânul polițist, dar bănuia că fusese o profeție care se îndeplinise. Niciun inel pe deget. Probabil locuia singur. O măsură considerabilă a taliei și o respirație chinuită indicau mâncare nesănătoasă și puțină mișcare. Niciun animal de companie acasă, care să aibă nevoie să fie scos la plimbare, cu alte cuvinte. Negreală de tuș pe degete. Citea în continuare ziare pe hârtie în loc de edițiile digitale.
   Vincent putea să pună pariu pe bani că acasă la Christer exista în continuare un telefon neutilizabil, cu disc.
   - Și poate cineva să-l trezească pe Peder?
   Mina spuse asta fără nicio conotație negativă în glas. Peder era aparent un coleg iubit, ceea ce însemna și că probabil era o persoană simpatică.
   Altminteri, ei n-ar tolera ca el să doarmă la ședințe, oricâți copii ar fi avut acasă.
   - Peder! Trezește-te!
   Ruben îl zgâlțâi fără blândețe pe Peder, care se ridică buimac în scaun.
   - Ce? Cine?
   - Uite, zise Mina punându-i în față un Red Bull.
   Primi în schimb o privire recunoscătoare.
   - Și el e Peder Jensen.
   Mina nu putu să ascundă un zâmbet când arătă cu degetul la el.
   - Nu sunt danez, chiar dacă așa pare, spuse Peder cu o voce uimitor de vioaie. Tata e, dar eu am crescut în Bromma.
   Peder Jensen emana amabilitate și deschidere, fapt care confirma analiza lui Vincent. Dar cel mai mult emana oboseală.
   - Lui Peder și soției lui li s-au născut tripleți acum 3 luni, zise Mina.
   Vincent scoase un fluierat. Tripleți. Și te mai miri că omul dormea la serviciu.
   - Și mai sunt și eu, spuse femeia care stătea în capătul scurt al mesei. Julia Hammarsten. Sunt responsabilă de acest mic grup pestriț, în calitate de șef al anchetei, dar am și un rol activ în munca de teren. Aceștia suntem toți. Nu ținem la titluri aici.
   Julia gesticulă spre colegii ei.
   - Venim din diferite unități din cadrul poliției și acest grup e un fel de experiment, n-o să-ți ascund asta. Așa cum Mina probabil ți-a povestit, tatăl meu e șeful Poliției din Stockholm și a aprobat formarea acestui grup ca un mod de a veni în întâmpinarea nevoii de mai multă flexibilitate între diferitele unități. Acestea fiind spuse, sunt multe aflate în joc, dacă noi nu suntem performanți. Posibilitățile pe care le implică acest grup pot dispărea rapid. Aș zice chiar că experimentul se apropie curând de sfârșit dacă nu mergem mai departe cu această anchetă.
   Ultima parte o spuse cu un ton resemnat și își coborî privirea în podea. Un limbaj corporal bine studiat arăta ziduri înalte în jurul a ce era lăuntric, privat. Exista și o aură de tristețe în jurul întregii ei ființe. Ceva o apăsa, ceva ce-i ocupa gândurile în marea parte a timpului. El era destul de sigur că e ceva intim, care n-avea legătură cu acest experiment de grup.
   Majoritatea oamenilor nu se gândesc la partea de sus a feței atunci când încearcă să-și controleze mimica, de aceea e mereu cel mai simplu să găsești expresia unor sentimente autentice pe frunte, în mișcarea sprâncenelor și chiar a pleoapelor. Dar Julia își controla fața pe de-a întregul, ceea ce făcea dificil pentru el să găsească ceva mai mult decât un sentiment vag că Julia nu dădea nimănui drumul în viața ei.
   Realiză că se lăsase tăcerea și că ceilalți păreau să aștepte ca el să zică ceva. Își drese glasul.
   - Bănuiesc că aici intru eu în peisaj, spuse el. Din câte-am înțeles, cunoștințele mele speciale pot fi de ajutor pentru acest caz. Am fost nesigur la început, dar Mina și cu mine am făcut, împreună, anumite... observații.
   El schimbă o privire cu Mina, care încuviință.
   - Înainte de-a merge mai departe propun să facem o pauză foarte scurtă, spuse Julia. Vreau ca toată lumea să fie în priză. Peder, poți să bei încă un Red Bull.
   Încheieturile lui Christer trosniră tare când se ridică în picioare. Ruben începu să boxeze în gol pe coridor, ceva ce părea foarte ridicol, iar Peder înhăță doza de Red Bull prescrisă, pe care o deschise cu un fâs sonor. Teoria de teren a lui Kurt Lewin se adeverea surprinzător de bine. Dorința lui Vincent de a avea atenția Minei creă o încordare care îi dădea lui motivația acțiunii. Adevărul era că voia ca ea să-l placă.

   Scurta pauză se terminase, iar ei se așezară la locurile lor.
   Ruben bătea nerăbdător cu degetele în masă. Nu era cine știe ce impresionat de ultima grozăvie a Juliei. Un consultant extern care nici măcar nu avea o titulatură clară. Ridicol. Mai mult, acum acel mentalist va face un fel de dribling la comun cu Mina, scoasă la tablă. De parcă el ar fi unul de-ai lor.
   Conducerea avea dreptate. Poate că era foarte bine să se închidă acest experiment obligatoriu, ținând cont că ei deja se coborâseră până la hocus-pocus. Dar așa funcționează când lucrezi cu femei. Care e următorul lucru care se va întâmpla? Julia și Mina vor aduce aici un medium? Vreo Saida blestemată, să dea în tarot și să le spună cine e criminalul? Penibil.
   - Te-am văzut la televizor, îi zise Peder vesel lui Vincent. A fost impresionant ce ai făcut atunci.
   - Și eu am auzit de tine, zise Christer, dar pe un ton mult mai sumbru. Nu mi-o lua în nume de rău, dar tu nu ești magician? Și noi nu avem un psiholog criminalist al nostru?
   - Mentalist, îl corectă Vincent. Iar în ceea ce-l privește pe psiholog, parcă era ceva cu greci, nu?
   Julia tuși, iar Peder începu să râdă.
   - Da, Doamne Dumnezeule, la faza aia Jan a luat-o rău pe arătură..., spuse el dând din cap.
   - Vreau să subliniez faptul că nu sunt magician, întrerupse Vincent, chiar dacă lucrez cu iluzii. Bineînțeles, dețin în continuare anumite competențe, ținând cont că m-am ocupat cu magie obișnuită în tinerețea mea. Dar astăzi pot cel mult să măsluiesc un joc de cărți. Sunt interesat mai mult de ceea ce se întâmplă în capul oamenilor.
   - Vincent nu se pricepe numai la comportamentul uman, spuse Mina privindu-și colegii. El e bun și la observarea unor tipare.
   Își încrucișă brațele la piept, părând pregătită să iasă la luptă pentru acel Vincent și abilitățile lui. 
   Dintr-un motiv sau altul, chestia asta îl irita pe Ruben. Mina îl provoca dincolo de limita rațiunii în mai multe feluri. Era ceva la nonșalanța cu care părea complet imună la șarmul căruia celelalte femei îi cădeau victime. Nu mai întâlnise niciodată așa ceva. Super puterea lui era să atragă femei. Toate femeile îl iubeau, indiferent de vârstă, înfățișare, trecut, apartenență politică sau cultură. Nu exista o femeie în viața lui Ruben pe care să nu fi reușit s-o farmece. În afară de Mina. Nu e vorba că ea nu-l plăcea. Doar că era... indiferentă. Ceea ce în lumea lui era mult mai rău.
   La început, încercase să o seducă. S-o facă să se îndrăgostească de el, cu toate șiretlicurile pe care le avea la îndemână. Nu că ar fi fost câtuși de puțin atras de ea, nu era nici pe departe genul lui, ci doar ca să vadă dacă poate. Asta era forța motrice primară a lui Ruben. Vânătoarea. Pescuitul.
   Sexul în sine ajungea, de cele mai multe ori, să fie de-a dreptul neinteresant, el se plictisea repede și trecea mai departe, la următoarea pradă. Dacă ar fi fost să aleagă, ar fi preferat să se culce cu blondine superbe. Dar dacă prindea prada, ducea întotdeauna la îndeplinire procesul. Era o chestiune de onoare. Nu-i înțelegea pe pescarii care prindeau pește doar ca mai apoi să-i dea drumul înapoi în mare. Nu așa a gândit natura vânătoarea.
   Dar Mina fusese până acum complet imună la toate trucurile lui.
   Astăzi îl enervă din cale-afară. Chiar acum, ea stătea în față, la whiteboard, scria și prindea niște poze cu magneți. Avea jeanși bleumarin, pulover roșu pe gât, pe sub care nu se vedea nici cea mai mică urmă de sutien, părul pieptănat pe spate într-o coadă din care nici măcar un fir de păr nu se desprinsese și, ca de obicei, fața era curată, fără machiaj. Singurul lucru care nu era perfect la Mina erau mâinile, roșii și aspre, sigur de la atâta spălat cu litri de dezinfectant pe care-l ținea mereu pe birou.
   Ruben se gândea la ce avea ea sub acea coajă curată și ordonată. El era un maestru în a ghici lenjeria intimă a femeilor. Vedea clar ce gen era. Set de mătase scump, de culoarea perlei, de la La Perla? Sexy ieftin, pe roșu și dantelă, de la Victoria’s Secret, sau de vampă, ori cu tanga negri sau din ăia decupați la spate, comandați online de pe vreun site pornografic?
   Oftă. Mina avea cu siguranță chiloți practici, din bumbac.
   - Când i-am prezentat lui Vincent materialul, a făcut anumite observații, spuse ea. Amănunte pe care noi le-am omis.
   Mina tăcu și se întoarse spre Vincent, care făcu un pas în față.
   - Judecând după poze, spuse el, aș zice că inciziile care s-au găsit pe victimă nu sunt deloc așa de întâmplătoare cum s-ar putea crede. Bănuiesc că intenția a fost să reprezinte cifre romane. Cifra 3, mai exact.
   - Cifre? spuse Christer uimit.
   Ruben pufni. Mina se întoarse spre el.
   - Ruben? Tu ce crezi?
   Ton rece ca gheața și sprâncene ridicate. Ale dracu’ fițe de superioritate.
   Ruben se făcu că nu înțelege la ce se referă.
   - Despre ce?
   Tonul era o idee mai agresiv decât se gândise. Julia se uită cu reproș la el.
   Peder se aplecă în față, interesat, iar Christer mormăi ceva imperceptibil, în timp ce își scărpina pielea capului, care i se zărea printre firele răzlețe de păr alb.
   - Despre ceea ce tocmai a indicat Vincent, că tăieturile sunt intenționate, poate chiar reprezintă o cifră? Care este opinia ta profesională în această chestiune?
   El gesticulă cu mâinile. Asta era o porcărie de cinci stele. Oftă.
   - Pare exagerat, spuse el. Dacă auzim sunet de copite, ghicim că sunt cai. Nu zebre. Am mai văzut până acum ucigași care au avut așa un feeling și au cioplit un pic mai mult. Nu e nimic nou.
   Vincent se aplecă în față și își uni vârfurile degetelor. Ruben se întreba dacă e posibil să arăți mai mulțumit de tine. Îl mânca tot corpul de la enervare. Mina chiar cumpăra chestia asta? Femeile astea. Nu le înțelegea.
   - Tocmai asta e, zise Mina. Orice altceva e făcut cu mare precizie. Cineva s-a deranjat să construiască o copie a ceva ce un magician poate folosi. Și a înscenat în mod conștient un număr clasic de magie - mai puțin finalul fericit. Vorbim de timp. Planificare. Răbdare. Pare cineva care „a avut așa un feeling și a cioplit un pic mai mult“? 
   Ruben ridică din umeri.
   - Daa, nuu, poate nu...
   - Mie nu mi se pare că arată neglijent, spuse Julia, apoi se ridică și se duse la tablă.
   La Perla, albi, gândi Ruben. Dar în cazul acesta nu era bănuială. Știa cum îi arată lenjeria și ce era sub ea de la croaziera poliției de acum 5 ani, unde se servise bufet tradițional de Crăciun. Julia se îmbătase muci și și-o trăsese cu el ca un animal, în cabina lui. Asta era înainte ca ea să-l întâlnească pe insipidul ăla de bărba-su, pe Torkel. Acolo era garantat în vigoare doar poziția misionarului. În croazieră, ea fusese pe stop, drept care cabina arăta ca o măcelărie când se trezise în dimineața următoare și ea plecase deja. Da, da. La petreceri se întâmplau din astea. Că Julia era șefa lui ar fi putut fi motiv de îngrijorare. Dar ei nu aduseseră niciodată în discuție ce se întâmplase. Iar Torkel nu era în mod definitiv o amenințare.
   Nu pentru că pe Ruben nu-l interesa Julia câtuși de puțin, totuși. Era întotdeauna un sentiment frumos să știi că ai fost acolo.
   Mina se dădu la o parte pentru a-i face loc Juliei la tablă. Julia atinse din greșeală cotul Minei, iar Ruben văzu cum Mina tresări de parcă se curentase.
   - Inciziile sunt perfect simetrice, spuse Julia. Par în mod clar intenționate. În schimb, nu sunt neapărat o cifră. Nu există niciun context.
   Julia se întoarse către Peder și Christer. Peder părea iar obosit și începuse să dea din cap.
   - Ce știm despre locul în care a fost găsită? întrebă Julia.
   Tăcere. Ruben aruncă un creion care ateriză pe masă, exact în fața lui Peder, care tresări.
   - Ce? zise Peder și se uită buimac în jur.
   - Locul în care a fost găsit cadavrul, spuse Mina, repetând întrebarea Juliei. Ce știm despre el? Tehnicienii ce zic?
   Peder se scutură ca un câine ud, ca să se învioreze, și se întinse după hârtiile care se aflau pe masă, în dreptul lui.
   - A fost găsită la intrare, în față la Grona Lund. Dar e foarte probabil să fie un loc secundar al crimei. Prea puțin sânge ca să fi fost ucisă acolo. Cutia a fost transportată și amplasată acolo.
   - Martori? întrebă Vincent.
   - Nimeni nu locuiește chiar acolo. Dar am verificat cu cei care lucrează la Muzeul Abba și la restaurantul de lângă. Nimeni nici n-a văzut, nici n-a auzit nimic.
   - Și nu știți cine e victima?
   Christer dădu din cap abătut. Asta nu trebuia neapărat să însemne ceva.
   Christer făcea totul cu o mină mohorâtă.
   - Încă nu, spuse el. Tocmai verificăm lista cu femei date dispărute, care par să corespundă din punct de vedere al vârstei, dar până acum niciuna nu s-a potrivit cu semnalmentele. Dar există un risc ca ea să nu fi fost dată dispărută. Și acolo e problema. Dacă nimeni n-o dă dispărută, va fi în continuare aproape imposibil s-o identificăm. Femeie blondă, cam la 30 de ani. Sunt câteva din astea...
   - Oricum, căutăm în continuare, după părerea mea, spuse Julia fără să-și ascundă ironia. Nu folosește la nimic să renunțăm la speranța identificării, doar fiindcă ea nu are un neg distinctiv pe bărbie.
   Christer dădu din umeri resemnat, dar aprobând, iar Julia se întoarse către grup. Se mișcă în direcția Minei, iar Ruben observă că aceasta se dădu repede la o parte, ca Julia să n-o atingă din nou. Se întreba cum funcționa de fapt când Mina și-o trăgea cu cineva. Oare era una din alea care fac singure toată treaba, ca să fie scutite de implicarea altcuiva? Cu o chestie mică, cu baterii, sterilă? Sau îl obliga pe tip să se spele mai întâi cu sodă caustică? Poate că-l punea să-și ia pe el o salopetă din aia foșnitoare, din cap până-n picioare, din aia de spital, cu o ușiță mică în față, doar cât să-și scoată penisul... 
   Ruben chicoti sonor la acest gând și se alese cu o privire dură din partea Juliei. El își revizui imediat mimica, dar nu putu să alunge imaginea de pe retină, imaginea cu Mina încălecată de un bărbat în salopetă de plastic. Fără un motiv anume, bărbatul în salopetă căpătă chipul lui Vincent.
   - Christer, tu încerci în continuare să afli identitatea victimei. Peder, tu treci prin materialul tehnicienilor, cu lupa, cel mai mic detaliu poate fi important, da, doar știi.
   Julia se adresă către Vincent, explicându-i:
   - Peder este virtuozul nostru în ale analizei. Poate să treacă prin liste într-un timp mult mai scurt decât săptămâni întregi cât ne-ar lua nouă, muritorilor de rând, să le îngurgităm. Și asta fără să piardă vreun detaliu.
   Peder roși ușor, dar păru că se bucură de compliment.
   Julia continuă:
   - Ruben...
   El o întrerupse pe Julia.
   - Eu iau cutia, spuse el.
   - Exact. Vezi ce poți să găsești despre producător, material, construcție, orice ne poate duce la cel care a construit-o sau care a cumpărat-o. Verifică și de unde vin săbiile alea. Și nu te mai holba.
   Ruben își mișcă privirea în sus și zâmbi poznaș când o privi pe Julia în ochi. La Perla.
   - Mina, tu vorbești cu medicul legist și vezi ce poți să afli despre incizii și ce s-a mai descoperit pe-acolo. Eu am vorbit deja cu un tehnician criminalist să examineze spărturile din geamul ceasului. Și, Vincent, ar fi de folos dacă ai încerca să faci un profil.
   - A încerca e cuvântul. Așa cum am mai spus mai devreme, nu am studii în a face profiluri, eu am doar un alt fel de bază de cunoștințe, care îmi permit să fac observații destul de corecte despre oameni.
   - Aș aprecia dacă ți-ai da o șansă, în orice caz.
   Avea de gând la modul cel mai serios să-l pună la treabă pe mentalist. Să-i dea acces la și mai multă informație secretă a poliției. Asta umplu paharul.
   Ruben simți că nu se mai poate abține.
   - Gata, ajunge, spuse el. Tipul e entertainer. Un măscărici. Noi suntem polițiști. Doar nu aveți de gând pe bune să ascultați la el?
   Ceilalți ascultau și-l priveau pe Ruben. Puteai să tai cu cuțitul atmosfera apăsătoare.
   - Avem un mic avans înainte de a se scurge totul la presă și trebuie să ne folosim de el, spuse Julia înverșunată. În toate modurile posibile.
   Ruben începu să gesticuleze. Se lăsa păgubaș. Așa ieșea când aveau femeile putere de decizie.
   - Eu mă car la IML, spuse el. Dar mai întâi trebuie să comand un glob de cristal.

   Peder, Christer și Ruben părăsiră unul câte unul încăperea, iar Vincent trebui și el să plece.
   Julia mai rămase puțin cu Mina. Stăteau în fața whiteboard-ului cu fotografii. Mina se simțea murdară doar uitându-se la ele și își dorea să nu fi uitat pe birou sticluța cu dezinfectant.
   - Cum ți se pare c-a mers? întrebă Julia.
   - Nu știu, spuse Mina uitându-se la imagini. N-au fost chiar aplauze la scenă deschisă din partea grupului.
   Își frecă antebrațul ca să îndepărteze suprafața de piele moartă despre care știa că se află acolo la acest moment, târziu, al zilei.
   - Dar crezi că poate construi un profil? spuse Julia. Nici el nu părea convins.
   Mina dădu din umeri.
   - Eu cred că el știe lucruri pe care noi încă nu le-am văzut. Și nu e ca și cum am avea pe altcineva, dacă nu vrem să vânăm și alți greci. Eu aș vrea să lucrăm cu Vincent în continuare și să-i dăm o șansă. Avem nevoie doar de un pai ca să nu ne înecăm. El e paiul nostru.
   - Trebuie să fii foarte sigură tu însăți dacă e să mergem mai departe cu el, spuse Julia. Pentru că așa cum ai observat, aveți de convins o cameră plină de sceptici. Da, poate nu Peder. Dar Ruben și Christer nu sunt în trenul ăsta. Chestia e că Ruben nici măcar nu e pe peron, încă.
   Julia o lăsă singură. Mina oftă adânc. Întâlnirea fusese o catastrofă, nu putea fi văzută în alt mod. Sigur, Vincent primise sarcina de a face un profil, dar ea nu credea că lor le va păsa de ce o să aibă el de spus. Mina nu era pregătită să-i dea drumul la fel de ușor. Nu-i putea reproșa că fusese decent în timpul ședinței, chiar el spusese că era vorba despre dinamica grupului.
  Despre a încerca să te potrivești. Păcat că nu funcționase. Al dracu’ Ruben.
   Dacă tot vorbim despre păreri preconcepute. Ea știuse imediat după ce se văzuseră la Rival că vrea să colaboreze cu Vincent. Dar, aparent, asta trebuia să se petreacă dincolo de zidurile conservatoare ale Palatului Poliției.

   Privirea îi rămase ațintită asupra imaginilor de pe tablă.
   Cadavrul atârna plin de sânge între săbiile care străbăteau lada. Doar chiloți albi și un maiou. Nu voia să se uite. Dar era obligată. Una dintre săbii intrase în ochiul femeii și-i ieșise prin spatele capului. Un număr clasic de iluzionism. Probabil că doar oamenilor bolnavi le place magia.

   Kvibille 1982

   Jane își curăța noroiul de pe pantofi, răzuindu-i de o piatră.
   Ura chestia asta. O ura. Nu a ei fusese ideea să se mute la țară. Dar ea era cea care avea de suferit din cauza asta.
   - Jane, vino odată! strigă fratele ei mai mic de pe gazon. Nu putem să tăiem tortul până nu vii tu!
   Mama era deja acolo, ca de obicei îmbrăcată într-o rochie cusută de ea.
   Uneori, mama mai cumpăra haine, în loc să le facă ea la mașina de cusut.
   Oricum, se îmbrăcase cu cea mai drăguță, cea cu model de leopard. Cum găsise material cu imprimeu de leopard era un mister, dar când venea vorba de textile, mama avea o putere aproape supranaturală. Rochia o făcea să arate aproape sofisticată, chiar dacă era croită în casă. Dacă făceai abstracție că e în picioarele goale. În plus, în cinstea zilei sale de naștere, mama își pusese o coroniță de flori pe cap. Jane oftă și se făcu că nu-l aude pe fratele său.
   Curând va împlini 16 ani și locuise aici, la fermă, jumătate din viața ei. Ea și mama veniseră primele aici. În vara lui 1974, mama ei își dăduse demisia de la locul de muncă din Stockholm. Se mutaseră din apartamentul din oraș și de lângă toți prietenii lui Jane, pentru ca mama ei hippie să conviețuiască, împreună cu prietenii ei hippie, la o fermă de lângă Kvibille. Un sat din provincia Halland, atât de mic, că dacă n-ar fi fost fabrica de cașcaval, nimeni n-ar fi auzit de Kvibille. Cu cașcavalul începeau și se terminau cunoștințele oamenilor despre acel sat.
   Jane nici măcar nu locuia în Kvibille. Locuia la ieșirea din Kvibille. Acolo unde nu puteai să-ți pui niciodată ceva drăguț pe tine, fiindcă era noroi peste tot.
   Își inspectă pantofii. Tălpile albe nu vor putea fi salvate. Ura asta. Din nou.
   Jane se duse în casă, își scoase pantofii și, cu un oftat, își puse o pereche de cizme de cauciuc. Doar fiindcă mama alesese să rămână nu însemna că și ea trebuie să facă asta. Se duse pe gazon, unde așteptau mama și frățiorul ei.
   - Mamă, când ne mutăm? întrebă ea exact cum făcea mereu când se așeza pe pătură.
   - Bună și ție, spuse mama.
   - Dar Erik a putut, mormăi Jane. Noi de ce nu putem?
   Erik fusese singurul dintre prietenii mamei care venise aici de fapt. Dar nu rezistase decât o jumătate de an. Când mama rămăsese gravidă, se pare că n-a mai fost așa mișto să fii una cu natura. Așa că Erik a șters-o. Aflaseră pe căi ocolite că lucra la bancă și că-și luase liber câteva luni. Altă dată, auziseră că era vânzător ambulant la un magazin de articole sportive. Nu știau care din variante e adevărată. Mama nici măcar nu mai știa unde se află.
   - Doar știi, îi spuse mama. E greu să găsești de lucru aici, la țară. Măcar aici trăim ieftin. Și scumpa mea, tu ai locuit aici la fel de mult cât ai locuit în Stockholm. Cu siguranță nici măcar nu e cum ți-l amintești, tu ai creat o lume imaginară despre cum o duceam noi acolo. Nu era chiar așa bine. Ne e mai bine aici, mult mai bine. Dar hai să nu mai vorbim despre asta acum. Mâncăm tort, după ce fratele tău își face numărul de magie.
   Mama părea obosită. Era una din zilele acelea. N-avea niciun rost să continue cearta. Mai bine o lăsa să se bucure în continuare.
   - E cadoul de ziua ta de naștere, spuse frățiorul ca o explicație pentru reprezentația de magie care urma să aibă loc.
   Avea pe el o pelerină pe care i-o făcuse Jane de ziua lui, anul trecut. Începea deja să fie prea mică.
   - Și eu am un cadou, spuse Jane și-i întinse mamei un pachet mic. Dar ai voie să-l deschizi doar dacă poți să citești cartolina.
   Sub pachet atârna o hârtie, pe care ea desenase linii. Câteva întrerupte, altele trasate pe de-a întregul. Părți din litere se zăreau de asemenea din loc în loc, întrerupte de linii. Mama întoarse hârtia pe toate părțile.
   - Cum să...? mormăi ea uimită.
   Jane oftă. Era enervant când oamenii nici măcar nu încercau.
   - Gândește-te la origami, îi dădu ea un punct de reper.
   Mama se uită la ea, neînțelegând.
   - Doamne, Dumnezeule. Avion de hârtie.
   - Deci trebuie să împăturesc? zise mama râzând. Super!
   Împături hârtia urmând liniile, cu vârful limbii scos. Un băț de sub pătură o înțepă pe Jane în coapsă. Încercă să găsească un fel mai comod de a sta, fără să reușească. Grădina asta și cu ea chiar nu erau prietene.
   - Gata, zise mama pe un ton îngrijorat. Dar cred că e posibil să nu fi făcut corect.
   Ținea un ghem de hârtie mic și rășchirat, pe care se vedea o jumătate de F în partea de sus. Jane, frățiorul și mama începură să râdă în hohote, în același timp.
   - Doar o pisică ar împături așa, spuse frățiorul și trase cu subînțeles de materialul cu imprimeu de leopard din care era făcută rochia mamei.
   Jane râse și mai tare.
   - Dar a zis ca un avion de hârtie, spuse el. Liniile întrerupte le îndoi spre interior, pe cele întregi în afară.
   Mama desfăcu hârtia și o împături iar, după instrucțiunile frățiorului.
   Rezultatul fu un hexagon cu un mesaj vizibil în partea de sus.
   - La mulți ani de ziua ta, citi mama de pe hexagon. Ultima în Kvibille!
   - Speranța moare ultima, spuse Jane când mama se holbă furioasă la ea.
   - OK, soro, spuse băiatul. Acum e rândul meu.
   Scoase un pachet de cărți de joc și flutură dramatic cu el, de parcă ar fi fost o ființă vie.
   - Să țineți minte ziua aceasta, ora trei după-amiaza, pe 8 iulie, spuse el dramatic, fiindcă o să povestiți nepoților voștri despre ea.
   - Tu măcar știi cum se fac nepoții? zise Jane dându-și ochii peste cap și zâmbind fără să se poată abține.
   - Luați acest pachet de cărți, continuă el de parcă nu o auzise, deschideți, amestecați cărțile și luați una. Uitați-vă la ea, dar nu ne spuneți ce e. 

 ............................