Răzbunarea lordului, Barbara Cartland

 1-3
Capitolul 1

   1807
   Când birja închiriată se opri în fața locuinței impunătoare din Curzon Street, Romara Shaldon văzu cu ușurare că ferestrele acesteia erau luminate.

   Îi fusese teamă să nu ajungă prea târziu pentru a fi primită. O serie de nepotriviri supărătoare întârziaseră cu câteva ore sosirea diligenței la Londra.

   După care, obținerea unei birje la popasul „Lebăda cu două capete”, în Islington, se dovedise o problemă dintre cele mai dificile. Vizitiii care mai așteptau clienți nu țineau s-o transporte pe această femeie singură, a cărei valiză mică, evident, nu era un semn de bogăție.

   După nenumărate tregiversări, Romara reușise să fie condusă până în fața casei surorii sale.

   Era neliniștită, ca să nu spună speriată, de când primise scrisoarea lui Caryl, care o implora să vină imediat.

   Totuși, această groază nu i se potrivea lui Caryl. Chiar și scrisul avea o deformare nervoasă. Scrisoarea nu dădea nicio explicație, se limita s-o implore pe Romara să vină la Londra și nimic n-o mai împiedica pe tânără să răspundă acestei chemări.

   Cu două luni în urmă, n-ar fi putut face la fel.

   Tatăl ei i-ar fi ordonat să nu țină seama de ceea ce o speria pe Caryl. De fapt, declarase că numele acesteia nu mai trebuia pronunțat în casă.

   Romara se gândise deseori că opoziția categorică și intransigentă a tatălui lor față de admirația exagerată a lui Caryl pentru Harvey Wychbold o aruncase pe sora ei mai mică în brațele acestuia din urmă.

   Întâlnirile secrete, când sunt categoric interzise, reprezintă ceva impresionant, iar Romara, care nu-l simpatizase niciodată pe sir Harvey, înțelegea atracția irezistibilă pe care acest bărbat din lumea sofisticată o exercitase asupra surorii ei, în ciuda marii diferențe de vârstă dintre ei.

   Caryl era încântătoare, dar nu cunoștea nimic despre viață. Nu ieșise niciodată din micul sat în care locuiau în comitatul Huntingdon și nu întâlnise niciun alt bărbat în afară de fiul castelanului și de camarazii pe care acesta îi aducea cu el de la Oxford în perioada vacanțelor.

   Deși nu era decât cu 1 an mai mare, Romara călătorise deja.

   Fusese plecată cu bunica ei care făcuse o lungă cură de ape pentru a-și îngriji reumatismul, iar în alt an, locuise cu ea la Harrogate.

   De aceea, considera că, în unele domenii, este mult mai matură și mai informată decât Caryl. Cu toate acestea, ea fusese cea care avusese curajul să treacă peste interdicțiile tatălui lor și să fugă cu sir Harvey Wychbold.

   Generalul Shaldon - sir Alexander Shaldon - își tratase întotdeauna fiicele ca pe „albaștrii” din subordinea lui.

   Nu-i trecuse niciodată prin minte că ele ar putea să nesocotească ordinele pe care le dădea cu voce fermă. Romara știa că atunci când Caryl plecase, lăsând un bilet prin care își explica purtarea, tatăl ei fusese mai întâi stupefiat de această îndrăzneală.

   Apoi declarase pe un ton hotărât:

   - Caryl nu mai există. Nu vei mai ține legătura cu ea. Nu va mai pune niciodată piciorul în această casă.

   - Dar... tată, indiferent ce a făcut, este totuși fiica ta! protestase Romara.

   - Am o fată, doar una, iar aceea ești tu, îi replicase generalul.

   Dar acum, tatăl lor era mort, în urma unor răni căpătate în cursul diverselor campanii la care participase.

   Așa că, primind scrisoarea lui Caryl, Romara fusese fericită că poate răspunde la ceea ce continua să o considere o chemare în ajutor.

   „Oare ce se întâmplase?”

   Această întrebare o obsedase în permanență în timp ce diligența mergea târâș-grăbiș pe drumurile pline de praf.

   Ca de obicei, vehiculul era supraîncărcat cu bagaje și călători, iar caii înaintau greu.

   Caryl era probabil deja căsătorită și, după cum se făcuse luntre și punte să facă posibil acest lucru, cum să creadă că ceva mergea prost? Romara încerca să se convingă că își face griji fără motiv.

   Coborî din birja închiriată, gândindu-se că în câteva minute va afla adevărul și va descoperi cum să-și ajute sora.

   Vizitiul își părăsise deja scaunul pentru a se duce să bată cu ciocănelul în ușa de la intrare. Se întoarse apoi să ia valiza Romarei.

   O asemenea atenție nu se putea datora decât impresiei pe care i-o produsese casa și care lăsase să se vadă perspectiva unui bacșiș generos.

   Din fericire, Romara avea destui bani de care se putea lipsi astfel și când ușa fu deschisă de un servitor în livrea, ea îi mulțumi vizitiului care îi dusese valiza înăuntru, punându-i în mână câteva monede.

   Apoi se întoarse spre lacheu și observă că acesta o privea fix, cu o expresie surprinsă.

   - Sunt domnișoara Shaldon, îl anunță ea, ceea ce nu schimbă cu nimic expresia bărbatului. Ei bine, aici locuiește sir Harvey Wychbold?

   - Da, domnișoară.

   - Atunci, lady Wychbold mă așteaptă. Vreți s-o anunțați că am sosit?

   Lacheul întoarse capul spre scară, ca și când se întreba ce să facă.

   În același moment, Romara auzi o exclamație și Caryl apăru în fugă în vestibul.

   - Romara! Romara! Ai venit! Domnul fie lăudat!

   Își aruncă brațele în jurul gâtului surorii sale și o strânse lângă ea într-un gest nervos, iar Romara înțelese din această manifestare că situația era gravă.

   - Iată-mă, scumpo, spuse ea cu blândețe. Sunt dezolată că am ajuns atât de târziu, dar diligența înainta în pas de broască țestoasă.

   Se străduia să folosească un ton degajat pentru a destinde atmosfera, dar Caryl o prinse de mână și o trase în altă parte a vestibulului, către o ușă rămasă deschisă.

   - Ești aici, ăsta e principalul și în cele din urmă, mai bine că ai sosit mai târziu, căci acum... Harvey a ieșit.

   Romara avu impresia că vocea surorii sale tremurase când pronunțase numele soțului ei. Se aflau într-un mic salon, frumos mobilat și Caryl trânti ușa după ele.

   - Oh, Romara, ești aici! Îmi era atât de teamă că n-ai să vii, murmură ea, cu ochii plini de lacrimi.

   Romara își dezbrăcă mantoul de călătorie, îl așeză pe un scaun și începu să-și dezlege bridele pălăriei înainte de a întreba:

   - Ce se întâmplă? Am înțeles din scrisoarea ta că erai neliniștită.

   - Neliniștită? repetă Caryl, pe ai cărei obraji șiroiau lacrimile.

   Romara își puse pălăria și poșeta peste mantou, se apropie de sora ei și o luă după umeri.

   - Despre ce este vorba? întrebă ea. Mi-am închipuit întotdeauna că ești fericită.

   - Cum... aș putea... să fiu?

   - De ce nu ne așezăm să stăm de vorbă? propuse Romara cu o voce calmă. Și, dacă se poate, aș bea cu plăcere ceva. Nu-mi este foame, dar mor de sete.

   - Da, bineînțeles. Este niște șampanie aici. Îți convine?

   - Șampanie? se miră Romara.

   Caryl se îndreptă către o masă ce se afla într-un colț al încăperii și pe care o sticlă de șampanie se scălda într-o frapieră.

   Se afla acolo, de asemenea, și o farfurie cu sandvișuri și, deși spusese că nu-i era foame, Romara nu mâncase nimic de mult timp.

   Ca și când i-ar fi ghicit gândurile, Caryl îi replică:

   - Sandvișurile sunt pentru Harvey... dar sunt sigură că nu va observa dacă... vei lua câteva.

   - Nu va observa? repetă Romara surprinsă. Vrei să spui că sir Harvey nu știe că vin în vizită?

   Caryl îi întinse o cupă cu șampanie și Romara, care o privea insistent, își dădu seama cât de mult se schimbase sora ei.

   Era tot frumoasă, dar era mult mai trasă la față decât atunci când părăsise casa și ochii îi erau încercănați, cum nu-i văzuse niciodată.

   Înarmată cu un sandviș și paharul ei de șampanie, Romara se îndreptă cu un mers nehotărât spre canapea și se așeză.

   - Sunt atât de surprinsă, draga mea, spuse ea cu vocea sa muzicală. Ar trebui s-o iei de la început și să-mi explici clar de ce ești nefericită și de ce voiai să vin lângă tine.

   Bău o înghițitură de șampanie, obișnuindu-se cu ideea că aceasta îi va da puteri pentru a suporta ceea ce urma să afle.

   Caryl i se alătură pe canapea. Purta un neglijeu elegant, împodobit cu valuri de dantelă scumpă, dar ochii nu răspândeau aceeași strălucire, colțurile gurii se lăsaseră și obrajii palizi erau udați de lacrimi.

   - Povestește-mi ce s-a întâmplat, insistă blând Romara.

   - Voi... avea un copil și... nu sunt căsătorită.

   Romara rămase nemișcată un moment, ca paralizată; apoi puse cupa pe masa de lângă ea și izbucni:

   - Te-am auzit bine, Caryl? Nu ești căsătorită? Dar sir Harvey te-a cerut fără încetare de soție!

   - Da, știu, dar când am sosit la Londra și după ce am fost a lui, a găsit mereu tot felul de pretexte, până când am înțeles, în cele din urmă, că n-avea nicio intenție să se căsătorească.

   - N-am auzit niciodată așa ceva! Cum s-a putut purta într-un mod atât de josnic?

   - Și asta nu este tot, adăugă Caryl cu voce slabă și necăjită. Este nemulțumit că aștept un copil și... cred că a început... să se plictisească de mine.

   Romara își îmbrățișă sora.

   - Nu pot să cred că este adevărat, draga mea. Trebuie să te ia în căsătorie! Trebuie să se însoare cu tine! Am să stau de vorbă cu el.

   - Nu te va asculta și cred că va fi furios că ți-am cerut să vii. Nu mă lasă să mă întâlnesc cu niciunul din prietenii mei și nu merg niciodată nicăieri.

   - Cum asta? Stai singură aici, toată ziua?

   - Era altfel la început, când am fugit cu el. Am mers să vedem opere la Coven Garden și la Sadles Wells. Am vizitat grădinile de la Vauxhall. Era cu adevărat fantastic! Nu m-am plictisit nici un minut... Îl... iubeam pe acel Harvey... adăugă ea suspinând.

   - O știu, draga mea. De aceea am înțeles când ai fugit, chiar dacă asta l-a înfuriat pe tata.

   Caryl își ascunse fața în mâini.

   - Cum am putut oare, să fac ceva atât de stupid? De ce nu v-am ascultat, pe tata și pe tine?

   Vocea i se frânse și pradă unei crize de suspine nestăpânite, se ghemui lângă umărul Romarei, care se întreba cu disperare ce trebuie să facă.

   Era prea târziu pentru regrete. Caryl ar fi trebuit să știe cel puțin că tatăl ei era un bun judecător în privința caracterelor.

   El nu avusese decât antipatie și dispreț pentru sir Harvey Wychbold și asta încă de când Caryl îl cunoscuse la o vânătoare cu câini.

   Sir Harvey se stabilise pentru un timp în vecinătate și nu avusese liniște până când gazda sa nu-l prezentă lui Caryl. Apoi o urmărise neobosit cu insistențele sale, îi trimitea bilete și flori, venea s-o vadă în fiecare zi, până când generalul îi interzisese să mai vină în casă. Atunci, el o dusese cu vorba pe Caryl, convingând-o să se întâlnească pe ascuns.

   Pentru o tânără care nu avusese niciodată atâtea bucurii, era amețitor să se vadă astfel curtată de către un bărbat expert în arta seducției. Romara o înțelesese foarte bine, dar rămăsese complet năucită că sir Harvey, bărbat de familie bună, revenise asupra promisiunii de a se căsători cu Caryl, aducând-o într-o asemenea stare.

   Tatăl lor era mort și de acum înainte îi revenea ei datoria de a încerca să stabilească responsabilitățile lui sir Harvey. La această idee, inima i se opri în loc.

   - Nu plânge, draga mea, îi spuse ea lui Caryl. După părerea ta, când se va întoarce sir Harvey?

   - Nu... am nici cea mai mică idee. Uneori lipsește până în zori și... cred că este cu o femeie care îi place... mai mult decât mine.

   Această mărturisire declanșă o nouă furtună de lacrimi și Romara nu găsi altceva de făcut decât să-și strângă cu putere sora în brațe, regretând mai mult ca niciodată moartea tatălui lor.

   - Nu știam ce să fac, spuse Caryl când reuși să vorbească din nou coerent, în afară de a-ți cere să mă ajuți. Aș fi putut să mă întorc acasă... dar nu, n-am bani.

   - N-ai bani! izbucni Romara.

   - Harvey nu mi-a dat niciodată și nu-mi permite să ies la cumpărături fără el.

   Romara se gândi că sora ei era oarecum prizonieră, iar în schimbul acestui lucru, trăia în mod evident, într-un cadru luxos.

   Dacă sora ei se întorcea acasă, ar fi fost greu să explice că era însărcinată, fără să fie căsătorită.

   Romara semăna cu tatăl ei și jură că-l va obliga pe sir Harvey să-și respecte obligațiile, întrebându-se totuși cum o va putea face.

   Căror rude li s-ar fi putut adresa Caryl ca să obțină sprijin?

   Bunica lor murise, iar generalul era unicul său fiu; cât despre familia mamei lor, toți membrii ei trăiau în Northumberland.

   - Peste cât timp se va naște bebelușul tău?

   - Cred că peste aproximativ... 2 luni.

   Romara păru surprinsă și Caryl îi explică:

   - Nu este prea vizibil și Harvey mi-a cumpărat rochii a căror formă îmi ascunde silueta.

   Iată de ce nu observase de când sosise, schimbarea survenită la sora ei. Neglijeul era amplu și flutura în jurul ei.

   Examinându-și cu atenție sora, Romara văzu că nu mai era atât de zveltă și suplă ca atunci când fugise de acasă. Acest amănunt nu le-ar scăpa oamenilor avizați sau curioși.

   - Îmi fac griji pentru bebeluș, reluă Caryl în șoaptă. Harvey nu mi-a permis să cumpăr nici măcar o hăinuță pentru el, nici măcar un scutec. Mă gândesc fără încetare dacă mă va lăsa să-l nasc în această casă, pentru că până și ideea îi displace.

   - Și atunci, unde are de gând să-l aduci pe lume?

   - Nu știu. Nu-i plac copiii.

   Izbucni din nou în lacrimi și Romara își spuse cu disperare că situația surorii ei părea să se agraveze din ce în ce.

   - Nu plânge, Caryl dragă, o rugă ea.

   - L-am iubit pe Harvey și acum, c.... când el nu mă mai iubește, nu știu ce să fac.

   Un asemenea monstru n-ar trebui să fie iubit de nimeni, se gândi Romara, dar avu prudența să nu-și spună cu voce tare părerea. Se mulțumi să-și ia batista ca să șteargă obrajii lui Caryl și insistă să bea puțină șampanie.

   - Urăsc șampania! exclamă Caryl enervată. Când am venit aici cu Harvey am băut destul de multă; pentru că îmi plăcea, dar acum, îmi face rău.

   - Atunci să sun să cer cafea? Sau lapte cald? Adu-ți aminte că asta ni se dădea să bem întotdeauna când eram agitate.

   - Nu, nu! protestă Caryl. Servitorilor li s-ar părea ciudat. Nu vreau ca ei să bănuiască starea în care mă aflu.

   - Nu crezi că au ghicit deja? se revoltă Romara.

   - Numai camerista mea știe. Este o femeie fermecătoare și cred că îmi este devotată.

   Cu siguranță, camerista nu păstrase în secret un eveniment atât de senzațional, se gândi Romara, care avea o oarecare experiență cu servitorii.

   Totuși, văzând-o pe Caryl că se teme de tot și de toată lumea, înțelese că nu era cel mai bun moment să încerce să-i insufle puțină siguranță tinerei, care fusese mereu foarte ușor influențabilă, dovedind că nu are câtuși de puțin propria ei voință.

   Hotărârea de a fugi, neținând cont de tatăl său, nu venise de la ea, fără îndoială. Ea doar nu reușise să reziste lingușirilor prin care sir Harvey o făcuse să acționeze cum dorea el.

   Ce să fac? Ce sunt eu în măsură să fac? se întreba Romara.

   Ea nu-l întâlnise prea des pe sir Harvey căci, după ce generalul îi interzisese intrarea în casă, Caryl se ducea singură la întâlnirile lor ascunse.

   Și-l amintea ca pe un bărbat frumos, roșcovan, îmbrăcat într-un mod foarte rafinat. Își amintea de asemenea de ochii lui și de expresia lor îndrăzneață care te făcea să te simți stingher.

   Tatăl lor nu precizase de ce îl displăcea atât de sir Harvey, încât să-i interzică s-o antureze pe Caryl, dar citit scrisoarea lăsată de fugară, exclamase cu cel mai profund dispreț: „Acest ușuratic! Acest destrăbălat!”

   Apoi aruncase scrisoarea și declarase: „Caryl nu mai este fiica mea”.

   Fără îndoială că el cunoștea defectele lui sir Harvey dacă adoptase o asemenea atitudine, iar Romara nu putea decât să recunoască că avusese dreptate.

   Caryl părea epuizată de atâta plâns, iar Romara luă inițiativa și se ridică.

   - Este foarte târziu, draga mea, spuse ea, și pentru că nu știi la ce oră se întoarce sir Harvey, propun să mergem la culcare. Îi voi anunța sosirea mea mâine dimineață.

   - Te previn, Romara, va... va fi supărat. Va fi foarte supărat.

   - Nu mi-e teamă, replică Romara pe un ton ferm.

   Dar nu era pe deplin adevărat.

   Întinse mâna ca s-o ajute pe sora ei să se ridice și în acel moment, în vestibul răsunară voci. Caryl scoase un strigăt de groază.

   - Este Harvey, șopti ea cu o voce ce aproape nu se auzea. S-a... s-a întors!

   - Ei bine, asta simplifică lucrurile, declară Romara calmă. Mă duc să-l văd imediat și să-i explic de ce sunt aici.

   Resimți o ușoară crispare interioară. Nu era chiar teamă, ci mai curând o senzație de indispoziție, căci prevestea cât de grea și neplăcută urma să fie întrevederea.

   Ușa salonului se deschise cu brutalitate și sir Harvey intră, impecabil în ținuta sa de seară, cu chipul stacojiu ieșind dintr-o cravată înaltă și ochii strălucind de mânie.

   Rămase un moment nemișcat, într-o atitudine teatrală, privindu-le cu insistență pe cele două femei care stăteau în picioare una lângă alta.

   Caryl scoase un strigăt copilăresc și spuse cu o voce tremurată:

   - T-te-ai întors, Harvey!

   - Așa se pare! replică el pe un ton sec, înainte de a i se adresa Romarei. Ce dracu` faceți dumneavoastră aici?

   - Am venit să-mi văd sora, răspunse cu grijă tânăra femeie. Date fiind împrejurările, nu este nimic surprinzător.

   - Care împrejurări?

   Harvey nu era beat, dar băuse destul și, evident, alcoolul nu se mulțumise să-i aprindă doar fața, ci îi ațâțase de asemenea și mânie.

   Se apropie încet, dar când ajunse lângă cele două surori, i se adresă lui Caryl:

   - Ți-am repetat de sute de ori să nu vorbești cu nimeni fără permisiunea mea și în niciun caz să nu le spui oamenilor despre starea ta dezgustătoare.

   - Oh, Harvey... nu este vina mea!

   - Dar atunci, a cui vină? Când vei învăța să-ți ții gura, mică imbecilă smiorcăită?

   Ridică mâna și o pălmui pe Caryl cu o asemenea violență, încât tânăra femeie fu aruncată înapoi pe canapeaua de pe care tocmai se ridicase.

   - Cum îndrăzniți? exclamă Romara, atrăgând asupra ei atenția lui sir Harvey. Cum îndrăzniți să-mi loviți sora?

   - Fac ce-mi place, replică el. Și nu-l văd bine pe cel care îmi va sta în cale!

   - Eu sunt aceea! Și am intenția să vă oblig să vă căsătoriți cu sora mea, așa cum ați promis.

   - Cum ați spus? întrebă sir Harvey pe un ton amenințător.

   - În caz că n-o veți lua de soție, voi avea grijă ca purtarea dumneavoastră să fie cunoscută de toți prietenii pe care-i aveți și de toate notabilitățile Londrei. Dacă este necesar, voi face plângere la regină, în numele lui Caryl.

   Romara vorbea cu vehemență, dar într-un mod foarte clar. Era palidă și ochii îi străluceau de mânie, dar se ținea dreaptă și vocea îi răsuna ca un sunet de trompetă.

   - Cum îți poți imagina, mică zgripțuroaică ce ești, că te poți amesteca în viața mea? tună sir Harvey. Dacă spui măcar un singur cuvânt în public împotriva mea, te voi omorî! Mă auzi? Te voi omorî!

   Își legănă brațul, iar pumnul strâns o lovi pe Romara în plină față.

   Tânăra femeie se clătină, căzu în genunchi și Caryl începu să urle. Exasperat de strigătele ei, sir Harvey își pierdu complet controlul.

   O apucă pe Romara, o ridică, o lovi din nou, o prinse de un braț și o târî de-a lungul încăperii.

   Ajungând lângă ușă, zări pălăria, mantoul și poșeta vizitatoarei și le adună cu mâna rămasă liberă.

   Apoi, se îndreptă spre ușa de la intrare, trăgând-o după el pe Romara, care era amețită, aproape orbită și se împiedica la fiecare pas.

   Aici se afla în așteptare un valet, care își privea cu groază stăpânul.

   - Deschide ușa, Thomas! ordonă sir Harvey.

   Servitorul se grăbi să asculte. O dată ușa deschisă, sir Harvey o aruncă pe Romara afară, cu toată puterea. Tânăra căzu de-a latul scărilor și se rostogoli pe trotuar, unde rămase nemișcată, fără vlagă.

   Sir Harvey îi aruncă și lucrurile și văzu cu satisfacție că poșeta o izbi în cap.

   - Iată o lecție pe care n-o vei uita prea curând! strigă el, înainte de a se întoarce în casă și a trânti ușa.

   Valetul o zăvorî și o asigură cu un drug.

 

   Romara zăcea inconștientă de câteva minute, când niște bărbați îmbrăcați elegant coborâră cu oarecare prudență peronul casei vecine.

   Era evident că doi dintre ei își păstrau cu greutate echilibrul.

   - De unde să înșepem să căutăm? întrebă unul dintre acești domni.

   - Șe propuneți? replică un altul, care dovedea la fel ca și complicele său, unele dificultăți de dicție.

   - Trebuie să ne grăbim, spuse un al treilea. Dacă T-trent își schimbă părerea, se strică totul.

   - A ș-șurat că o va face, spuse un altul. Și T-trent este om de cuvânt. Vă spun... om de cuvânt!

   - Ei bine, să mergem. Ce așteptăm?

   Cel care tocmai vorbise respiră adânc pentru a căpăta putere și porni pe Curzon Street. Atunci o zări pe Romara, care zăcea la picioarele lui.

   - Șe avem noi aiși? strigă el.

   - O f-femeie, se pare, răspunse vesel unul dintre prietenii lui.

   - Evident ește o femeie, idiotule! Dar de șe doarme aiși?

   - P`ate este afumată, sugeră un altul.

   - Șe pare că ș-a încăierat. Are șânge pe față.

   - Ce sperietoare! exclamă primul, după ce o privi mai de-aproape. Dumnezeule! Dar ește exact de căutăm!

   - Ce... ea?

   - Priviți-o! Ați văzut vreodată ceva mai urât?

   O exclamație izbucni din mijlocul grupului de bărbați.

   - Femeia cea mai urâtă din Londra, a spus el, iar noi am găsit-o!

   - I-o vom duce! Ridicați-o!

   Nu era deloc ușor pentru frumoșii domni s-o ridice pe Romara, căci abia de erau ei înșiși capabili să se țină pe picioare, dar reușiră.

   Ea deschise un ochi și părea că-și recăpătase cunoștința când, după ce urcară din nou cu ea, pe peronul casei pe care o părăsiseră cu puțin timp înainte, intrară în vestibul.

   - O-oare T-trent ește acolo unde l-am lășat? întrebă unul dintre ei.

   - Ch-red că da. Șă mergem.

   Și susținând cu brațele lor bustul Romarei, ale cărei picioare se târau pe covor, porniră pe un culoar lat care ducea către sufragerie.

   În capul mesei era așezat un tânăr, care își sprijinea capul pe o mână și ținea un pahar de coniac în cealaltă.

   Alături de el, un bărbat cu un aer nătâng și complet „afumat” îi umplea paharul de fiecare dată când îl golea. Îi trebui ceva timp să înțeleagă că prietenii săi, care abia părăsiseră masa, se întorseseră deja.

   - Ce aveți acolo? întrebă el în cele din urmă.

   - Femeia pe care o căutam, răspunse unul dintre cei care o ajutau pe Romara să se țină pe picioare. Din fericire, nu a trebuit să mergem prea departe; Dumnezeu sau poate unul dintre acei îngerași cu care tu, Josue, ne bați la cap, a lăsat-o la ușă!

   - Îngeri? Care îngeri? întrebă Josue cu o voce distrată.

   - Oh, să-l dezmeticească cineva! ordonă gentlemanul care o susținea pe Romara.

   - După părerea mea, este prea dus ca să-și amintească slujba, spuse unul dintre ei.

   - Sunt în stare de orice slujbă, protestă Josue pe un ton ofensat. Slujba pe care o v-vreți voi! Sunt paștor! Cine a spus că nu sunt paștor? 

   - De acord, bătrâne, știu că ești pastor, spuse primul interlocutor. Slujba care ne trebuie este cea de cununie. Îți amintești enunțurile?

   - Sigur că îmi amintesc enunțurile! Cine ește cel care spune că nu mi le amintesc?

   - Nimeni, nimeni, răspunseră toți în cor. Să începem! Spuneți-i lui Trent că logodnica lui este aici.

   Auzindu-și numele, bărbatul așezat în capul mesei își înălță capul.

   - Ce se întâmplă? Despre ce vorbiți?

   - Am găsit ceea ce doreai, Trent. Cea mai urâtă femeie din Londra! Ești gata s-o iei de nevastă, cum ai spus? Sau revii asupra cuvântului dat?

   - Trent este un om de cuvânt! strigă o voce ascuțită. Am mai spus-o... și o rep-repet... Trent este un om de cuvânt!

   - Nu retrag nimic din ceea ce am spus, replică Trent. Vreau să-i arăt acestei femei blestemate că eu nu sunt un oarecare pe seama căruia să se distreze și că mă voi căsători înaintea ei! Am spus-o și o voi face!

   - Atunci te poți căsători imediat. Iat-o pe logodnica ta. Privește-o bine. Nu vei găsi nicăieri o femeie mai urâtă!

   - Cu cât mai urâtă, cu atât va fi mai bine! exclamă Trent, a cărui voce bubui de mânie.

   - Haide, Josue! strigă cineva. Trebuie să te ridici. Îți vom da un scaun de care să te sprijini.

   Întoarseră unul dintre scaunele cu spătar înalt și doi dintre ei îl proptiră acolo pe Josue.

   - Vrei o carte de rugăciuni?

   - Știu șe trebuie șă șpun, replică Josue cu demnitate de bețiv. Care este numele logodnicei?

   După un moment de consternare, văzură că unul dintre ei ducea mantoul, pălăria și poșeta Romarei, pe care le luase de pe trotuar. Cineva deschise poșeta și o răsturnă pe masă unde conținutul ei se împrăștie.

   Se aflau acolo 3 monede de aur și mărunțiș, o batistă, o cheie și o scrisoare.

   Unul dintre tineri luă plicul și-l examină cu ochi încețoșați de alcool.

   - Ce ai descoperit?

   - E-este adresată... domnișoarei Romara Shaldon! descifră el cu greutate.

   - Atunci, acesta este numele ei! exclamă prietenul lui. N-ar fi avut asupra ei o șcrișoare adreșată altcuiva, ește evident!

   - Romara... N-am auzit niciodată un nume ca ăsta...

   - N-are nicio importanță! Josue, auzi? Josue... numele logodnicei este Romara.

   - Ro-ma-ra, repetă Josue cu încetineală.

   - Lăsați-l liniștit și se va descurca foarte bine, spuse unul dintre ei. Aduceți-l pe Trent lângă logodnică.

   Nu fără greutate, îi așezară în picioare, unul lângă altul.

   Lovitura de pumn a lui sir Harvey închisese unul din ochii Romarei. Celălalt privea fix, în gol.

   Sângele curgea din nasul tinerei până pe bărbie și de o parte a gurii, o crestătură lată sângera de asemenea. Inelul cu sigiliu al lui sir Harvey îi crestase obrazul, însemnându-i fața. Părul desfăcut îi cădea pe gât.

   Avea un aer grotesc și totuși, văzând expresia celor care o priveau, ea reprezenta exact ceea ce căutaseră.

   Încet și cu o precizie surprinzătoare, date fiind starea sa de ebrietate, Josue începu să oficieze cununia.

 

   Lordul Ravenscar se mișcă și gemu.

   Valetul său, care făcea ordine în cameră se apropie.

   - Să vă aduc ceva, milord?

   - Bineînțeles, idiotule! Cafea și o pungă cu gheață pentru capul meu.

   - Iat-o, milord!

   Valetul se îndreptă către masa de toaletă și se întoarse cu o pungă de gheață pe care o puse cu atenție pe fruntea stăpânului său.

   Apoi luă cafetiera de argint așezată pe o masă lângă pat și umplu cu cafea neagră ceașca mare.

   - Vreți să vă înalț capul, milord? întrebă el.

   Lord Ravenscar gemu din nou.

   - Mă descurc singur, spuse el îndreptându-se.

   Capul îl făcea să sufere îngrozitor, dar deși n-o ținuse decât puțin timp pe frunte, gheața îl mai ușurase.

   Își bău cafeaua dintr-o înghițitură, se culcă din nou și își acoperi capul cu punga de gheață.

   - Higuet, am impresia că eram puțin cam beat aseară, spuse el după câteva momente.

   - Nu „puțin” milord. Nu v-am văzut niciodată într-un asemenea hal!

   - De vină este coniacul. Era bun, era excelent coniacul acela... dar am băut prea mult.

   - Mult prea mult, milord, se învoi Higuet.

   Lordul Ravenscar rămase tăcut și Higuet se mișca de colo-colo ca să așeze pe un scaun hainele stăpânului său, punând alături o pereche de cizme a la Souvaroff.

   Cizmele erau lustruite și Higuet știa că strălucirea lor trezea invidia tuturor celorlalți „Frumoși” din frăția St. James.

   De fapt, mulți dintre prietenii lordului Ravenscar încercaseră să-l angajeze pe Higuet pentru a-l face să dea în vileag secretul pastei de lustruit pe care o inventase, dar el era credincios și foarte mândru de gentlemanul pe care îl servea.

   - Higuet!

   Lordul Ravenscar îl strigase din pat.

   Valetul se apropie.

   - Da, milord?

   - Am impresia că s-a întâmplat ceva aseară.

   - Într-adevăr, milord.

   - Despre ce este vorba?

   - Înălțimea Voastră n-are nicio idee?

   - Dacă aveam, nu te mai întrebam.

   - Nu, milord.

   - Sunt gata să aud ce este mai rău.

   - Sunteți... sunteți căsătorit, milord!

   Timp de o clipă, lordul Ravenscar rămase nemișcat ca o mumie, apoi șopti:

   - Mi s-a părut mie că asta era.

   Acum, îi revenea totul în memorie, începând cu momentul în care Atalie îl primise într-un salon al locuinței tatălui ei, pe Barkeley Square.

   Primise devreme o scrisoare și așteptase cu o nerăbdare febrilă ora 5 a după-amiezii, oră la care ea îi ceruse să vină în vizită.

   Își aminti cu ce grabă bucuroasă urcase scara care ducea în salon, la primul etaj. Tânăra era singură, mai frumoasă ca niciodată.

   Atalie Bray cucerise imediat Londra și inimile gentilomilor care se lăudau cu bunul lor gust.

   Chiar dacă se ținea seama de criteriile stabilite de alte femei frumoase cum era ducesa de Devonshire, lady Jersey și contesa de Bessborough, frumusețea Ataliei era senzațională.

   Aveai impresia că celelalte femei erau niște trandafiri rămași aproape fără petale, față de această orhidee albă atât de încântătoare, atât de fantastatică, încât chiar și bărbații cinici și blazați ca lordul Ravenscar erau orbiți.

   Într-adevăr, acesta din urmă se îndrăgostise pentru prima dată și, credea el, pentru ultima dată în viața lui.

   Niciodată nu vorbise despre căsătorie nimănui, în ciuda numeroaselor iubiri - ceea ce n-avea nimic surprinzător dată fiind averea și frumusețea sa. Era deci mai mult decât sigur că Atalie apreciase la justa ei valoare cererea lui în căsătorie.

   Ea îi mărturisise deschis că răspundea afecțiunii sale, dar îi ceruse să mai aștepte puțin ca să aibă timp să se cunoască mai bine.

   Vrăjit de frumusețea ei, era gata să fie de acord cu tot ceea ce ea își dorea, numai să-i devină în cele din urmă soție.

   În afară de frumusețea ei surprinzătoare, nimic altceva nu pleda în favoarea lui Atalie Bray.

   Tatăl ei nu era un aristocrat în adevăratul sens al cuvântului, deși fusese un gentilom de familie bună.

   Atalie nu fusese aclamată de către „Lumea frumoasă! și primită în anturajul prințului de Wales la Carlton House decât datorită fizicului ei.

   Lordul Ravenscar știa că dacă Atalie va deveni soția lui, ușile înaltei societăți vor fi întotdeauna deschise pentru ea și că Atalie își atrăsese invidia tuturor fetelor de măritat și a mamelor lor ambițioase.

   Sigur că obținea ceea ce își dorea și, gândindu-se la fericirea sa, pentru totdeauna asigurată, lordul Ravenscar crezu, când primi convocarea Ataliei, că aceasta se hotărâse în cele din urmă să anunțe logodna lor prietenilor și s-o publice în „Gazeta”.

   Când intră în salon, lordul Ravenscar ardea de dorința de a o săruta încât s-o facă să-și piardă respirația și se pregătea s-o implore din nou să se căsătorească imediat ce era posibil.

   Dar, când fu lângă ea, în clipa când voia s-o cuprindă în brațe, Atalie ridică una din mâinile ei fine pentru a-l opri.

   - Un moment, Trent. Vreau să-ți spun ceva.

   - Nu are importanță. Lasă-mă mai întâi să te sărut. Vom discuta după aceea.

   - Nu, este un lucru pe care trebuie să-l știi.

   Lordul Ravenscar nu era curios, dar pentru a-i face plăcere tinerei își amână gestul, cu zâmbetul pe buze, sorbind-o din ochii săi negri și gândindu-se că nicio femeie nu putea fi mai încântătoare.

   Se gândise deja și la bijuteriile pe care i le va oferi când va fi soția lui.

   Diamante, care scânteiau ca ochii săi, perle, pentru a scoate în evidență pielea sa transparentă, rubine, pentru a simboliza focul ce se aprindea în el de fiecare dată când o atingea.

   Și, în sfârșit, smaralde, pentru că privirea ei avea aceeași strălucire de nepătruns...

   - Mi-e teamă oarecum, că te vei supăra, Trent, spuse ea cu răceală, dar ieri, l-am acceptat pe Hugo Chester!

   El îl cunoștea pe marchizul de Chester - un tânăr amabil, dar destul de prost, care era de puțin timp membru al White`s Club.

   - Vreau să spun că mă voi căsători cu el, preciză Atalie.

   Lordul Ravenscar o privi fix, cu stupoare, având impresia că nu auzise bine.

   Era imposibil, absolut imposibil ca Atalie - Atalie a lui - să rostească o asemenea absurditate.

   Cuprinsă probabil de milă pentru ceea ce resimțea el, adăugă mai amabilă:

   - Sunt dezolată, Trent. Țin la dumneata și cred că ne-am fi înțeles foarte bine, dar Hugo va deveni duce într-o zi și îmi doresc la nebunie să fiu ducesă.

   S-o omoare. Ideea că asta va fi ușor, foarte ușor, îi trecu prin minte lordului Ravenscar, dar, fără o vorbă, se întoarse în loc și coborî încet treptele pe care tocmai le urcase cu atâta zel.

   Luându-și pălăria și bastonul pe care i le întinse în servitor, ieși și se îndepărtă pe jos de Berkeley Square.

   Nu-și mai amintea unde se dusese.

   Își amintea doar că, în cele din urmă, se întorsese acasă ca să descopere că uitase că invitase câțiva prieteni la cină.

   Ei îl așteptau și făcură ochii mari când intră în încăpere fără să-și schimbe ținuta. Expresia lui făcu să le moară pe buze orice reproș sau întrebare.

   Acela a fost momentul, se gândi lordul Ravenscar, când începuse să bea.

   Și continuând să bea, ascultase cuvintele de compătimire ale prietenilor, iar asta îi sporea furia.

   Cei din familia Ravenscar erau cunoscuți pentru temperamentul lor coleric, iar el se gândise adesea că tatăl lui dăduse dovadă de un umor caustic atunci când îi dăduse prenumele care însemna „iute”.

   „Iute ca nume și iute ca fire, acesta sunteți cu adevărat, master Trent”, îi spusese doica de sute de ori când se înfuria.

   Aceste crize se declanșau cu ușurință, dar se domoleau la fel de repede. Totuși, de data asta, mânia lordului Ravenscar durase destul de mult timp să-l facă să se comporte ca un imbecil.

   Își amintea că băuse pahar după pahar pe toată durata cinei, fără să înghită nicio bucățică din felurile preparate de bucătarul său.

   Apoi cineva - probabil Anthony Garson - îl întrebase ce va face.

   - M-am gândit la asta, replicase el cu o voce în care vibra mânia.

   - Și atunci? îl întrebaseră în cor, invitații.

   - Îi voi arăta Ataliei Bray că nu numai ea se poate căsători.

   - La ce te gândești? întrebase Anthony Garson.

   Lordul Ravenscar își aminti că își alesese cu multă grijă cuvintele pentru a răspunde:

   - Voi fi căsătorit înaintea ei, ba chiar înainte ca logodna ei să fie anunțată!

   - Pentru ca toată lumea să creadă că tu ești cel care a abandonat-o? concluzionă prietenul lui, Anthony, cu o perspicacitate uimitoare, date fiind împrejurările.

   - Întocmai. Și jur că mă voi căsători cu femeia cea mai urâtă pe care o voi găsi.

   Această declarație a fost salutată prin exclamații bune să zguduie pereții sufrageriei.

   Lordul Ravenscar ridicase paharul.

   - În sănătatea soției mele! În sănătatea celei mai urâte femei din Londra, pe care am preferat-o celei mai frumoase!

   Așa încețoșat de alcool cum îi era creierul, nu se gândise cu mai puțină satisfacție că răzbunarea sa va face deliciul caricaturiștilor și al redactorilor rubricilor de ecouri care își făceau serviciul al „Bune maniere”, foarte mulțumiți întotdeauna când puteau zeflemisi pe cineva.

   Ecoul o va răni pe Atalie așa cum ea îl rănise, ceea ce și urmărea.

   Vicontele Garson se grăbise să transpună cuvintele în fapte.

   - Ai dreptate, Trent, consimți el. Este exact ceea ce trebuie să faci. Trebuie să-i arăți Ataliei că un bărbat ca tine nu poate fi abandonat pentru un titlu nobiliar.

   El aruncase o privire în jur, asupra comesenilor cu chipurile congestionate și adăugă:

   - Ce mai așteptăm? Să mergem s-o căutăm pe femeia cea mai urâtă din Londra, pentru ca Trent să se căsătorească imediat, înainte ca oamenii să afle de logodna Ataliei cu Chester.

   - Desigur! exclamaseră mai mulți dintre asistenți.

   - Josue îi va căsători, reluase vicontele, indicându-l pe onorabilul Josue Meeding, unul dintre cei mai fideli admiratori ai lordului Ravenscar.

   Îl întâlneai la toate reuniunile mondene când se afla la White`s Club, dar era hirotonisit și era într-adevăr pastor.

   Mezinul familiei Meed fusese destinat bisericii pentru că așa era tradiția familiei. Fratele mai mare era în armată și cel de-al doilea în marină. Întâmplarea făcuse ca lordul Meed să moștenească în mod neașteptat o avere mare, ceea ce însemna că niciunul din fii săi nu mai avea nevoie să-și câștige existența și Josue devenise pastorul „petrecăreț” fără parohie.

   Partea proastă fusese că-l invitase în ajun la cină, se gândea acum lordul Ravenscar.

   Dacă Josue nu era acolo, ar fi avut și el timp să se dezmeticească. Și-ar fi dat atunci seama că dorința de răzbunare pe Atalie nu merita sacrificiul libertății sale, în niciun caz.

   Ca întotdeauna, accesul de mânie îi trecuse și rațiunea ieși la suprafață.

   Nu resimțea decât amărăciune, ceea ce îl făcea mai cinic încă față de femei, știa asta.

   Cum își putuse imagina chiar și un singur minut că Atalie, frumusețea sa mult visată, se deosebea de alte femei pe care le frecventa și care se dovediseră a fi, în timp, plictisitoare la culme și mincinoase?

   Lipsa lor de inteligență nu era niciodată compensată de farmecul lor fizic.

   „M-am purtat ca un imbecil afurisit”, concluzionă în sinea lui lordul Ravenscar, și spuse apoi cu voce tare:

   - Higuet!

   - Da, milord?

   - Unde este femeia pe care am luat-o de soție aseară?

   - Doamna Fellows se ocupă de ea milord. Se pare că doamna a avut un accident.

   Vocea lui Higuet avea acea intonație specială pe care lordul Ravenscar o cunoștea bine și care însemna că valetul lui avea încă multe de povestit.

   - Despre ce accident este vorba, Higuet?

   Înainte de a răspunde, valetul ezită puțin.

   - Eu nu știu, milord, decât ceea ce am aflat din întâmplare de la domnul Feltham, care este majordom la sir Harvey Wychbold, vecinul nostru.

   - Feltham? El este deci cel care a provocat acest accident?

   - Nu domnul Feltham, milord, sir Harvey!

   Lordul Ravenscar așteptă. Higuet era un vorbăreț incorigibil și informațiile pe care dorea cu ardoare să le furnizeze nu vor întârzia să-i scape.

   - Domnul Feltham mi-a povestit, milord, că tânăra care se află acum aici, a sosit ieri seară, târziu, la sir Harvey...

   - Să nu-mi spui, Higuet, că m-am însurat cu una dintre vechile amante ale lui Wychbold?

   - Nu, nu, milord! Ea n-are nicio legătură personală cu sir Harvey, mai bine spus, abia sosise, dar se pare că el a fost scandalizat de prezența sa.

   - Și ce s-a petrecut apoi?

   - Sir Harvey i-a tras un pumn în față, milord, și a aruncat-o de la înălțimea peronului în stradă. Asta explică faptul că doamna este încă inconștientă, după câte mi-a spus doamna Fellows.

   - Inconștientă? repetă lordul Ravenscar. Vrei să spui că Wychbold a lovit o femeie?

   - N-ar fi pentru prima dată, milord.

   Lordul Ravenscar se îndreptă spre pat.

   Își aminti că văzuse sânge în timpul ceremoniei de cununie. Acum i se părea că vede toate acestea ca prin ceață.

   Mai auzea încă vocea lui Josue pronunțând anunțul: „Îl iei pe acest bărbat de soț”, dar nu-și amintea dacă fata a răspuns.

   După încheierea ceremoniei, el o privise și își spusese că aceasta era cu adevărat femeia cea mai urâtă pe care o văzuse vreodată.

   Și apoi, trebuise să încerce s-o susțină, căci n-o țineau picioarele.

   „Soția mea! se gândi el. Soția... mea!”

   Se întrebă dacă în familia sa mai fuseseră, până atunci, cazuri de nebunie.

 

Capitolul 2

 

   Lordul Ravenscar terminase de luat micul dejun când, vicontele Garson intră în încăpere, cu un ziar în mână.

   - Bună ziua, Anthony! îi strigă lordul Ravenscar.

   - Iată „Gazeta”. Probabil că toți prietenii tăi se uită deja în ea cu atenție și cu ochii ieșiți din orbite.

   Lordul Ravenscar nu răspunse nimic. Își turnă cafea într-o ceașcă.

   - Presupun că ești totuși destul de îndrăzneț ca să înfrunți bîrfeșe și să faci o plimbare călare prin parc? întrebă vicontele luând loc la masă.

   Chipul lordului Ravenscar se întunecă și răspunse pe un ton aspru:

   - Am început această poveste și voi merge până la capăt, fie ce-o fi.

   - Regret doar că nu putem fi acolo, când Atalie va citi anunțul căsătoriei tale, spuse vicontele.

   Din nou, în loc să răspundă, lordul Ravenscar servi carne de vițel de pe farfuria pe care i-o prezentase unul dintre valeți.

   Vicontele îl privi scurt și-l întrebă:

   - Ea este încă inconștientă?

   - Așa cred. Sir William spune că este o comoție cerebrală foarte gravă.

   - Produsă probabil când s-a izbit de trotuar, comentă vicontele pe un ton gânditor. Peronul casei lui Wychbold este foarte abrupt și dacă, după cum ți s-a povestit, el a aruncat-o de sus pe trepte, căderea era periculoasă.

   - Periculoasă este puțin spus. Orice ar fi făcut această tânără, Wychbold s-a purtat ca un ticălos ce este.

   - Ai mai aflat ceva în plus în legătură cu acest subiect? îl întrebă vicontele.

   - Am citit o scrisoare care se afla în poșeta ei.

   - Ah, scrisoarea care ne-a lămurit asupra numelui ei!

   - Era scrisă de o oarecare Caryl, explică lordul Ravenscar. Ea o implora pe Romara să vină s-o întâlnească imediat. Dădea impresia că are nu știu ce necazuri.

   - Ceea ce este foarte probabil dacă Wychbold este amestecat în această treabă. Când această tânără își va recăpăta cunoștința, presupun că ne va putea da niște explicații.

   - Dată fiind situația, oare ce voi face mai departe? ripostă lordul Ravenscar ridicându-se. Nu condamn pe nimeni pentru ce s-a întâmplat, dar este foarte regretabil că niciunul dintre noi n-a fost în stare să gândească sănătos.

   - Ai dreptate, fu de acord prietenul lui. Perfectă dreptate, dar îmi amintesc cât de furios eram când am aflat că Atalie te-a tratat într-un mod atât de nedemn. Întotdeauna am avut impresia că este o aventurieră.

   Lordul Ravenscar, care stătea în picioare, cu spatele la șemineu, tresări surprins.

   - Așa credeai?

   - Căuta să facă să se vorbească despre ea cu orice preț. De acord, era destul de frumoasă pentru asta, dar nu mi-ar fi plăcut s-o văd pe sora mea îndrăgită în acest fel de toți bețivii buni de gură din St. James.

   - Asta ne include pe toți și pe mine în special! spuse lordul Ravenscar cu umor.

   - Nu ești primul care își pierde capul pentru a „neasemuită”, afirmă vicontele pentru a-l consola.

   - Și nu voi fi nici ultimul imbecil care își pierde mințile din cauza unei mutrișoare drăguțe, acceptă lordul Ravenscar cu amărăciune.

   Vicontele oftă.

   - Ei bine, dacă ești încă hotărât să te răzbuni pe Atalie, trebuie să mergem în parc. Poți fi sigur că toată lumea îți va cere amănunte despre soția ta și despre apariția ei neașteptată în viața ta.

   - În niciun caz nu pot spune adevărul, zise lordul Ravenscar cu o voce stinsă. Cred că, cel mai bine ar fi ca amândoi să pretindem că o cunoaștem pe Romara de mult timp. Ar putea fi o persoană pe care o iubesc din copilărie... o minciună de felul acesta. Va face lucrurile mai plauzibile.

   - Știam eu că vei găsi o soluție! exclamă vicontele, cu admirație.

   Se îndreptă spre ușă, se opri și spuse pe un ton diferit:

   - Sunt dezolat pentru toate astea, Trent. Dacă mi-ar fi rămas un grăunte de bun simț, te-aș fi împiedicat să faci această nebunie sau să fi insistat, măcar, să așteptăm până dimineața, în speranța că ne-am recăpătat mințile, toți.

   - Ieri, astăzi, mâine, mereu voi dori să mă răzbun pe Atalia, declară lordul Ravenscar cu vehemență. Și voi reuși, cu orice preț.

   - Tu ai spus-o! se învoi vicontele.

   Își urmă prietenul în vestibul și trecând peste pragul casei în fața căreia așteptau caii lor, se gândi că în orice caz, Trent scăpa de o femeie interesată, care se dovedise a fi doar o intrigantă.

   Acest raționament sever nu-i fusese sugerat de răceala tinerei în ceea ce-l privea. El dovedea o afecțiune sinceră pentru lordul Ravenscar și era fericit că nu apucase să facă o căsătorie care, știa el, ar fi fost dezastruoasă.

   După cum spune proverbul, dragostea este oarbă și lordul Ravenscar nu-și dăduse seama că, deși pretindea că-l iubește, Atalie flirta cu toți prietenii lui și căuta să-i seducă pe toți bărbații care-i treceau pragul.

   Vicontele le judeca pe acele femei care nu se mulțumeau cu un singur bărbat în viața lor și cărora le trebuia o duzină de admiratori în același timp, chiar dacă făceau pe cineva să sufere.

   Cu siguranță, salvarea lordului Ravenscar din ghearele Ataliei s-ar fi putut face altfel decât răspunzând la scrisoare prin care aceasta îl chema și făcându-l să ia de soție femeia cea mai urâtă din Londra.

   Gândindu-se la ceea ce se întâmplase, vicontele fusese îngrozit. Își chinuise creierul, fără să găsească mijlocul de a-l scoate pe prietenul său din această situație neplăcută.

   În ajun, de îndată ce reușise să se țină pe picioare, se repezise la Josue Meeding pentru a verifica dacă această ceremonie, atât de nebunește celebrată, era valabilă.

   Josue dormise după beția din noaptea precedentă, dar se afla încă într-o stare agresivă și fu ofensat să se vadă bănuit că făcuse o ilegalitate.

   - În mod firesc, trebuie ca această căsătorie să fie înregistrată astăzi la biroul stării civile. Dar eu am celebrat această ceremonie în deplină legalitate și doar un decret al parlamentului o poate anula.

   - Ești sigur de asta? ripostase vicontele.

   Și cum nu avea încredere absolută în Josue, se informase și din alte surse.

   Prin legea dată în 1754, orice căsătorie trebuia înregistrată la biroul stării civile după celebrarea sa, dar chiar și în lipsa acestei formalități, era considerată irevocabilă dacă fusese celebrată de un preot.

   Înfruntându-și soarta cu curaj și neputând să țină evenimentul ascuns, lordul Ravenscar se hotărî să dea dovadă de îndrăzneală.

   Publicase deci un anunț în „Gazeta Londrei” în care spunea că ceremonia avusese loc „în cerc restrâns din cauza unui doliu”.

   Această explicație fusese propusă de viconte, care își amintea că remarcase că Romara era îmbrăcată în întregime în negru și că aceeași culoare aveau atât mantoul cât și pălăria ei. Nimeni n-ar purta fără motiv o îmbrăcăminte atât de lugubră.

   Această explicație fusese binevenită căci, extrema discreție cu care se celebrase căsătoria ar fi stârnit o mulțime de comentarii, dacă n-ar fi existat un pretext plauzibil.

   Totuși, în timp ce se îndreptau spre parc, pe caii lor iuți, atât de invidiați în anturajul lor, vicontele își spuse că nimic nu va putea ușura cu adevărat încercările neplăcute care îl așteptau pe prietenul său.

 

   Romara se mișcă, încercă să deschidă ochii și observă că unul dintre ei este complet acoperit de un pansament.

   O femeie care cosea, așezată în apropierea ferestrei, o auzi mișcându-se și veni la capul patului.

   - V-ați trezit, milady? întrebă ea. Mă auziți?

   Romara avea impresia că buzele care o dureau erau din lemn, dar reuși să spună:

   - Unde... sunt?

   - Să nu vorbiți imediat, milady, o sfătui femeia, încercați mai întâi să înghițiți această poțiune pe care a lăsat-o medicul pentru dumneavoastră.

   Ea vărsă un lichid într-o lingură și o apropie cu precauție de buzele Romarei.

   Oricât de blând fusese gestul ei, când lingura atinse gura tinerei, aceasta se simți îngrozitor de rău și se strâmbă înainte de a înghiți substanța dulce și lipicioasă.

   Sub efectul acestei poțiuni, își simți gâtul relaxându-se.

   O privi pe femeia aplecată asupra ei și se gândi că n-o văzuse niciodată.

   - Unde sunt? reuși să întrebe din nou.

   - Înălțimea Voastră este în siguranță, răspunse necunoscuta pe un ton liniștitor. Dormiți, milady, și vă voi explica totul când vă veți trezi.

   Medicamentul pe care Romara îl înghițise era un calmant și ea se simțea extrem de obosită. Avea impresia că trebuia să rezolve o mulțime de probleme, dar nu va ști niciodată despre ce era vorba.

 

   Când se trezi, era deja noapte. Perdelele erau trase și pe o masă de la capul patului ardea o lumânare.
   Romara descoperi că era culcată într-o cameră mobilată foarte luxos și mult mai mare decât cea pe care o ocupa acasă.

   Dar, dacă nu era acasă, unde era?

   Observă că nu era singură: într-un fotoliu din fața șemineului era o tânără care purta o mică bonetă de cameristă pe care n-o cunoștea. Dormea adâncită în fotoliu și Romara fu mulțumită că nu trebuia să vorbească.

   Ce se întâmplase oare? Și de ce era rănită la față?

   Încetul cu încetul, ca și când memoria ieșea la suprafață dintr-o ceață deasă, își aminti...

   Își aminti că sosise la casa din Curson Street, o văzuse pe Caryl și aflase că va avea un copil.

   Apoi văzu fața roșie și mânioasă a lui sir Harvey și auzi din nou cum mâna bărbatului pocnește obrazul lui Caryl, în timp ce vocea lui o înjura.

   Atunci înțelese de ce avea capul bandajat. El o lovise! Era de necrezut, de neconceput, dar sir Harvey o lovise în plină față!

   După aceea, nu mai era decât întuneric și o suferință atroce, care părea că nu se va sfârși niciodată.

   Poate că era în aceeași casă cu sora sa?

   I-ar fi plăcut s-o vadă pe Caryl, dar avu o crispare de frică la ideea că sir Harvey ar fi putut-o lovi din nou.

   Buzele o dureau încă și după un moment de dezorientare, își desprinse mâna dintre cearșafuri și le pipăi.

   Gura îi era umflată și obrazul care o durea era acoperit cu un plasture.

   Brusc, o idee terifiantă îi trecu prin minte: dacă el îndrăznise să se poarte astfel cu ea, în ce stare trebuia să fie Caryl!

   Voia să-și întâlnească sora, s-o regăsească imediat pentru a o proteja, dar era incapabilă să se miște. Capul o durea îngrozitor și avea impresia că era moartă.

   „Trebuie să mă restabilesc repede”, își spuse ea și adormi din nou.

 

   - Dar trebuie să mă ridic... trebuie, insistă Romara.

   Sir William Knighton, medicul lui Ravenscar, o privea insistent, cu milă.

   - Este prea devreme, afirmă el. Mult prea devreme. Ați suferit o comoție gravă. Ați stat 3 zile fără cunoștință.

   - Trei zile! exclamă ea. Nu se poate!

   - V-ați izbit de ceva foarte dur cu capul, de trotuar, după câte am înțeles, îi explică el.

   - De trotuar?

   Romara era uluită. Sir William spuse în grabă:

   - Nu vă neliniștiți pentru asta acum. Rămâneți culcată, liniștiți-vă și încercați să dormiți. Mă voi întoarce mâine.

   Părăsi încăperea, dar Romara îl auzi vorbind în șoaptă pe culoar cu femeia între două vârste care o veghea cel mai des și se numea doamna Fellows.

   Când aceasta din urmă se întoarse în cameră, se apropie de Romara pentru a întreba:

   - Doriți ceva, milady? Sir William a recomandat să beți cât mai multe lichide și am limonadă proaspăt făcută.

   - Cu plăcere, acceptă Romara.

   Doamna Fellows îi înălță capul cu îndemânare și Romara bău cu înghițituri mici, conștientă de faptul că buzele o dureau mai puțin decât în ajun.

   Când fu din nou sprijinită de perne, întrebă:

   - Îmi spuneți tot timpul „milady”. Cred că este o greșeală. Numele meu este Shaldon... domnișoara Romara Shaldon.

   Doamna Fellows o surprinse când îi răspunse, după o ușoară ezitare:

   - Înălțimea Sa a spus că pot să-i explic Înălțimii Voastre, dacă veți întreba, că de fapt sunteți lady Ravenscar.

   Romara o privea fix, cu stupoare, cu singurul ei ochi și concluzionă că trebuia să fie o greșeală. Oamenii care o transportaseră aici o luaseră drept altcineva.

   - Numele meu este Romara Shaldon, repetă ea și n-am auzit niciodată vorbindu-se despre... lordul Ravenscar.

   Doamna Fellows trase un scaun lângă pat și se așeză.

   - Înălțimea Voastră se simte destul de bine ca să afle adevărul? întrebă ea.

   - Desigur. Mă simt mult mai bine. De altfel, vreau să mă ridic pentru că am... unele lucruri de mare importanță de făcut, dar medicul se opune...

   - Trebuie să ne conformăm ordinelor lui sir William, milady, răspunse doamna Fellows. Este medicul Alteței Sale Regale, prințul de Wales! Nu există medic mai competent în toată țara!

   Romara se gândi că, fără îndoială, va trebui să plătească foarte scump, dar se mulțumi să spună cu voce tare:

   - Tocmai îmi spuneați de ce sunt aici.

   - Da, milady. Iată ce s-a întâmplat... începu doamna Fellows.

   Cu câteva ezitări, ea povesti cum domnii care cinaseră cu Înălțimea Sa o descoperiseră pe trotuar, în fața casei vecine și o transportaseră aici. De fapt, pariaseră că vor aduce o logodnică pentru gazda lor, lordul Ravenscar, cu care o foarte frumoasă tânără care era vedeta de la St. James tocmai o rupsese.

   Doamna Fellows știa că tinerii se avântaseră sub conducerea vicontelui Garson, în căutarea cele mai urâte femei din Londra, dar se feri să-i spună Romarei.

   Se mulțumi să-i explice că, pentru a se răzbuna că a fost atât de rău tratat, Înălțimea Sa se hotărâse să se căsătorească înainte să fie anunțată logodna domnișoarei Bray cu marchizul de Chester.

   Romara o asculta îngrozită.

   - Vreți să-mi spuneți, reuși ea să întrebe cu o voce gâtuită, că sunt într-adevăr... căsătorită cu acest... domn?

   - Așa este, milady.

   Romara simțea că i se învârte capul și timp de un moment se gândi că delira probabil dacă își imagina că o asemenea poveste poate fi adevărată.

   Totuși, doamna Fellows vorbea pe un ton convingător. Cineva cu o înfățișare așa de respectabilă ar fi putut cu greu să inventeze o poveste atât de fantastică... dacă nu primise instrucțiuni în acest sens.

   - Lordul... Ravenscar v-a cerut să-mi povestiți asta? o întrebă ea după un timp.

   - Cred că Înălțimea Sa găsește stânjenitor să explice el însuși Înălțimii Voastre, îi confirmă doamna Fellows clătinând din cap. Înălțimea Sa a avut mereu reacții foarte iuți. N-a fost niciodată cel mai fermecător gentleman de pe pământ, dar când îl apucă una din furiile sale, nimic nu-l oprește.

   - Una din furiile sale? repetă Romara cu glas stins.

   - Este ereditar, milady. Blestemul familiei Ravenscar, ca să zicem așa. Toți sunt mușcați de mânie, pe moment. Dar, din câte știu, Înălțimea Sa n-a făcut încă, niciodată, un lucru atât de nechibzuit... niciodată!

   - Ce va urma? Ce pot să fac?

   Întrebările Romarei aveau ceva de copil speriat, ceea ce trezi instinctul matern al doamnei Fellows.

   - Haideți, nu vă necăjiți, milady. Situația se va rezolva de la sine când vă veți simți mai bine și puteți fi sigură că Înălțimea Sa va găsi o soluție.

   - Spuneți că... am fost căsătoriți... de un pastor adevărat?

   - Da, milady. Onorabilul Josue Meeding a fost hirotonisit cu mai mulți ani în urmă, dar n-are parohie și nu se poartă cum trebuie s-o facă un pastor. Bineînțeles că nu eu sunt cea care îl judecă astfel, recunosc.

   Romara avea impresia că trăiește un adevărat coșmar. Nu putea decât să se roage să se trezească și să descopere că totul a fost doar în închipuirea sa.

   Atunci, gândurile i se întoarseră la Caryl.

   Când sir Harvey, după ce o lovise, o aruncase din înaltul peron pe trotuar, ea cum ripostase?

   Și-o aminti imediat pe Caryl urlând. O auzise foarte clar înainte să-și piardă cunoștința din cauza durerii.

   Întinse mâna și se agăță de doamna Fellows.

   - Ați putea să... faceți ceva pentru mine? o întrebă ea.

   - Tot ce stă în puterea mea, milady.

   - Ei bine, vreți să întrebați, fără ca cineva să bănuiască faptul că o faceți în numele meu, dacă doamna de alături se simte bine?

   - Doamna de alături? repetă doamna Fellows.

   - Din casa lui sir Harvey Wychbold. Dar nu trebuie să spuneți nimănui cine întreabă și mai ales să nu afle sir Harvey că eu sunt aici.

   - Îi voi vorbi despre asta domnului Higuet, valetul personal al Înălțimii Sale, milady, promise doamna Fellows. El este prieten cu majordomul lui sir Harvey și nu-i va fi câtuși de puțin greu să afle ceea ce Înălțimea Voastră dorește să știe.

   - Atunci, vă rog, făceți-o. Făceți-o cât mai repede cu putință, o imploră Romara. Trebuie să știu cum se simte această doamnă.

   Îndată ce ea intră în cameră, cam peste două ore, Romara înțelese că doamna Fellows avea noutăți.

   - Domnul Higuet s-a informat, milady, îi spuse ea și nu aveți de ce să vă neliniștiți. Doamna se simte bine și nu a fost chemat niciun medic.

   Ceea ce nu însemna că sora ei nu era bolnavă, își spuse Romara în sinea ei, amintindu-și de modul în care sir Harvey o trata pe Caryl.

   Dar, pe de altă parte, era sigură că servitorii știau absolut totul despre Caryl.

   Dacă spuneau că se simte bine, însemna că purtarea lui Harvey n-o tulburase atât cât crezuse Romara. Ghici că doamna Fellows mai avea încă ceva să-i spună și o întrebă.

   - Domnul Higuet a aflat că doamna nu este prea fericită, milady. Plânge mult, mai ales când este singură și sir Harvey nu este acasă.

   - Trebuie să mă ridic, indiferent ce spune sir William, exclamă Romara. Dacă rămân culcată în continuare, voi deveni atât de lipsită de puteri încât îmi vor trebui multe zile ca să mă restabilesc.

   - Acestea sunt prescripțiile lui sir William, milady.

   - Nu-mi pasă. Vreau să mă ajuți să mă ridic în această după-masă, doamnă Fellows, pentru a fi destul de puternică mâine ca să-l conving să mă lase să mă îmbrac și să cobor.

   Împotriva voinței sale, dar pentru că Romara părea într-adevăr hotărâtă, doamna Fellows o ajută să se dea jos din pat și să stea în picioare.

   Romara nu se așteptase să se simtă atât de slăbită, dar știa că n-o va putea ajuta pe Caryl, dacă rămânea țintuită în pat.

   Susținută de doamna Fellows, reuși să meargă până în celălalt capăt al încăperii și să se așeze într-un fotoliu lângă fereastră.

   În trecere, își zări imaginea în oglinda de pe măsuța de toaletă și șocul o făcu să scoată o exclamație de groază.

   - Haideți, milady, nu vă speriați, o dojeni doamna Fellows. Fața dumneavoastră a fost plină de răni, dar sir William spune că ați avut noroc: nu v-ați pierdut dinții și nasul n-a fost spart.

   - Aveți o oglindă la îndemână?

   - Este întotdeauna pe măsuța de toaletă. Aparținea mamei Înălțimii Sale, care a murit. Cum dumneavoastră nu aveți nimic, milady, lucrurile sale ne sunt foarte folositoare.

   Romara își aminti că valiza ei se găsea în casa vecină.

   - Este foarte amabil din partea dumneavoastră, dar am o valiză cu lucrurile mele personale.

   - Atunci, voi trimite o birjă s-o caute, milady, spuse doamna Fellows.

   Romara ezită un moment, apoi explică:

   - De fapt, valiza se află la sir Harvey, dar n-aș vrea să afle că sunt aici.

   - Înțeleg, milady și sunt sigură că domnul Higuet se va ocupa de asta foarte discret.

   - Îi voi fi foarte îndatorată, răspunse Romara.

   Se gândi să-i trimită un bilet lui Caryl, dar acesta avea să cadă în mâinile lui sir Harvey și ca urmare, acesta din urmă ar putea începe s-o trateze pe sora ei cu și mai multă cruzime decât o făcuse până atunci.

   Ținea prea mult să păstreze secretul asupra lui Caryl, pentru a nu-și dori ca lordul Ravenscar să afle despre legătura ei cu ea.

   Dacă afla că Romara locuia în casa vecină și că, în plus, se căsătorise cu proprietarul și-ar fi vărsat în mod inevitabil furia asupra lui Caryl.

   „Trebuie să fac în așa fel încât să ies de aici!” își spuse Romara.

   Când doamna Fellows îi aduse oglinda, se întrebă dacă va mai îndrăzni vreodată să se arate în public.

   Ceea ce putea vedea era de nerecunoscut.

   Unul dintre ochi era aproape intact, dar totuși umflat, nasul își dublase volumul, iar în jurul ochiului bandajat, pielea era contuzionată și vânătă la culoare.

   Cât despre buze, erau atât de umflate că se asemînau cu cele ale negrilor și erau crăpate în centru.

   O parte din fața ei era ascunsă sub bandajul și plasturele care o acoperea - văzuse când doamna Fellows îi schimbase bandajul - avea o tăietură adâncă, făcută fără îndoială de un inel cu sigiliu.

   - Sunt oribilă! murmură Romara.

   Nu-i venea să creadă că își privea propria figură.

   - Toate astea vor dispărea, milady, replică doamna Fellows. Se vede deja un mare progres, iar umflăturile au dat mult înapoi.

   Romara lăsă oglinda cu un gest hotărât.

   Puțin îi păsa cum arăta. Ceea ce căuta, era s-o salveze pe Caryl.

   Ezită, dar până la urmă întrebă:

   - Credeți că i-aș putea vorbi lordului Ravenscar?

   - Bineînțeles, milady. Înălțimea Sa cere în fiecare zi vești despre dumneavoastră.

   - Dacă găsiți ceva cu care să mă îmbrac și mă pieptănați puțin, poate că ar accepta să discute un moment cu mine.

   În timp ce vorbea, se gândea că nu voia să-l vadă și că, fără îndoială, lordul Ravescar nu-și dorea mai mult decât ea această întâlnire.

   Totuși, sentimentele reciproce nu aveau nicio importanță, dar fiind că sora ei, peste două luni, va aduce pe lume un bastard.

   Poate chiar mai devreme, calculă ea, amintindu-și data la care Caryl fugise cu Harvey.

   Doamna Fellows îi aduse un neglijeu din catifea albastră decorat cu broderie venețiană. Romara nu purtase niciodată ceva atât de frumos.

   O învelitoare de hermină, care aparținuse răposatei lady Ravenscar îi acoperi genunchii, după ce doamna Fellows îi pieptănase părul ce depășea pansamentul.

   Din cauza mișcărilor repetate, imensa vânătaie pe care o avea în spatele capului, în locul în care se izbise de trotuar când căzuse, o durea teribil, dar doamna Fellows se purta cu multă blândețe.

   - Să mă duc acum să-l caut pe Înălțimea Sa, milady? o întrebă ea când fu gata.

   - Da, vă rog, răspunse Romara, care adăugă: puteți trage puțin perdelele? Lumina este atât de puternică încât mă dor ochii.

   Simplu pretext, de fapt, dar ea știa că este îngrozitoare și se temea că șocul va fi chiar mai puternic pentru „soțul” ei, decât pentru ea însăși.

   Dacă se îmbăta până când nu mai știa de el, probabil că nu valora mai mult decât sir Harvey.

   Fără îndoială, Romara cunoștea scandalurile iscate de jocurile desfrânate și chefurile monstruoase ale tinerilor la modă și ale altor „frumoși” încurajați de comportarea prințului de Wales.

   Întreaga Anglie știa că într-o seară, în timpul unuia din chefurile sale, prințul se îmbătase în așa hal, încât căzuse în focul din șemineu.

   Și întreaga Anglie era informată, atât prin intermediul caricaturiștilor, cât și prin bârfe, de comportamentul scandalos al prietenilor prințului de Wales, când erau băuți.

   Romara auzise povestindu-se despre curse cu obstacole la care toți participanții erau în cămăși, despre gărzi de noapte atacate, despre mii de lire sterline puse în joc în cadrul unor pariuri copilărești făcute de bărbați care nu găseau altceva mai bun de făcut cu banii lor decât să-i risipească astfel.

   Totuși, nu auzise niciodată vorbindu-se de cineva care s-ar fi căsătorit pentru a susține un rămășag, mai ales cineva care nu avea nevoie de bani.

   Judecând după ceea ce văzuse din casă și aflase de la doamna Fellows, despre numărul de servitori care compuneau personalul, își imaginase despre lordul Ravenscar că trebuie să fie un „petrecăreț”.

   Exact genul de bărbat despre care tatăl ei vorbea întotdeauna cu dispreț. Poate că generalul l-ar fi considerat chiar un desfrânat, cum o făcuse cu sir Harvey.

   Trebuia totuși să accepte situație, pentru a-l convinge s-o ajute pe Caryl. Nu avea pe nimeni altcineva. Se temea însă foarte tare să nu întâlnească un bărbat interesat doar de plăcerile sale.

   În tot cazul, la o oră atât de matinală, probabil nu va fi beat. Și dacă ar fi crezut-o pe doamna Fellows, trebuia să spere în egală măsură, că nu era prost dispus.

   I se părea că estimase situația cu calm și moderație, dar inima începu să-i bată speriată, gura i se uscă și mâinile îi tremurau când, după un timp ce i se păru o eternitate, auzi răsunând voci de cealaltă parte a ușii.

   O recunoscu pe cea a doamnei Fellows, căreia îi răspundea o voce bărbătească, gravă.

   Când ușa se deschise, Romara își ținu respirația.

   - Înălțimea Sa! anunță doamna Fellows.

   Și un bărbat intră în cameră.

   Romara nu se putuse opri să-și imagineze cum arăta lordul Ravenscar. Se gândise, pe bună dreptate, că are o figură de chefliu și poate un ten strălucitor, roșu, ca cel al lui sir Harvey. Sau mai rău, că se aseamănă cu acele caricaturi care îi zugrăveau pe prințul de Wales și pe apropiații săi ca fiind buhăiți și congestionați, cu cravatele boțite și burțile ca niște cozonaci.

   La prima vedere, observă că lordul Ravenscar nu semăna cu nimic din toate astea. Era înalt, lat în umeri și, fără îndoială, frumos.

   Era îmbrăcat după ultima modă, cu colțurile gulerului ridicate de ambele părți ale unei bărbii pătrate și cravata înaltă era de un alb imaculat.

   În afara unui ceas care strălucea în buzunarul de la vestă, era îmbrăcat tot atât de sobru pe cât de elegant, după criteriul impus de către Frumosul Brummell: hainele trebuie să-i pună în valoare pe bărbați și să rămână discrete.

   El străbătu încăperea.

   În ultima clipă, Romara nu putu să suporte ideea ca va fi uluit sau dezgustat privind-o și lăsă ochii în jos, având gâtul prea uscat pentru a scoate vreun sunet.

   - Mi-ați cerut să vă văd, spuse lordul Ravenscar.

   - Da.

   Reuși să spună cu greu chiar și un cuvânt atât de simplu.

   - Am întrebat zilnic dacă acest lucru este posibil, dar sir William l-a interzis.

   - Trebuia să vă văd. Vreau... să vă cer ceva.

   - Înțeleg și bineînțeles că doresc să vă prezint scuzele mele...

   - Nu... vă rog, îl întrerupse Romara ridicând mâna.

   Simți că era surprins, dar păstră tăcerea și ea continuă:

   - Nu vreau să vorbesc despre mine. O vom putea face mai târziu. Acum, am nevoie de ajutorul dumneavoastră... și asta de urgență.

   Lordul Ravenscar se așeză într-un fotoliu în fața Romarei.

   - Evident, vă voi ajuta dacă este posibil. Dar mi-e teamă că situația neplăcută...

   - Lăsați asta, îl întrerupse Romara din nou. Este vorba despre sora mea.

   Lordul Ravenscar înălță din sprâncene ca și când ar fi găsit ciudat faptul că se preocupa de sora sa și nu de ea însăși.

   - Sora dumneavoastră? întrebă el.

   - Da. Este în casa de alături, cu sir Harvey Wychbold.

   - Deci pe sora dumneavoastră ați venit s-o vedeți când v-a tratat în modul acest mârșav!

   - Era... furios... că m-a chemat. Nu l-a anunțat și m-a aruncat afară.

   - Am înțeles asta foarte bine.

   Accentul din vocea lui îi arăta clar Romarei că îl condamna cu asprime pe sir Harvey. Acest lucru o încurajă să-l întrebe pe un ton rugător:

   - Vă rog, vreți s-o ajutați pe Caryl, pentru că eu sunt incapabilă s-o fac, pentru moment?

   - Ce îmi sugerați să fac?

   - Aduceți-o aici. Sir Harvey o maltratează. A lovit-o în timp ce eram acolo.

   - Întotdeauna am crezut că este un bădăran! exclamă lordul Ravenscar. Purtarea lui față de dumneavoastră și ceea ce îmi spuneți despre soră, îmi confirmă părerea.

   Se gândi un moment, apoi reluă:

   - Sunteți sigură, totuși, că sora dumneavoastră dorește să plece de acolo?

   Romara își împreună mâinile ale căror degete le împletise. Apoi îi explică:

   - El a convins-o pe Caryl să fugă împreună după ce tatăl meu i-a interzis să mai intre în casa noastră.

   - Presupun că a promis s-o ia de soție.

   Romara voi să dea din cap, dar mișcarea îi produse durere și se strâmbă.

   - Da, i-a promis de sute de ori și Caryl... era îndrăgostită de el.

   Avu impresia că citește dispreț pe chipul lordului Ravenscar și se grăbi să adauge:

   - Ea nu întâlnise niciodată un bărbat ca el. De fapt, degeaba era frumoasă, nu era nimeni important care să i-o spună în comitatul Huntingdon.

   - Așadar, Wychbold i-a sucit mințile, comentă lordul Ravenscar cu dispreț. Cu siguranță nu este prima dată când se comportă în acest mod.

   - Tatăl meu mi-a interzis să comunic cu sora mea, dar eram convinsă că sir Harvey a luat-o de soție.

   - Nu vă puteați aștepta în niciun caz ca un astfel de filfizon să-și țină cuvântul. Dar dacă sora dumneavoastră dorește să-l părăsească, de ce n-o face?

   - S-ar putea spune că o ține prizonieră în casa lui și...

   Rămase un moment tăcută și lordul Ravenscar văzu cum se înroșește partea din figura ei care nu era acoperită de bandaje.

   - ...și așteaptă un copil, încheie Romara aproape în șoaptă.

   - Ar fi trebuit să bănuiesc.

   Avusese ceva cinic în felul cum spusese asta și Romara se gândi cu disperare că nu va interveni.

   - Vă rog, vă rog, ajutați-o, îl imploră ea. Nu am pe nimeni altcineva căruia să mă adresez. Tatăl meu ar fi reglat problema cum trebuie, dar este mort.

   - A fi obligat să pun această întrebare, pare destul de ciudat, cunoscând împrejurările, dar ați putea să-mi spuneți cine sunteți și cine a fost tatăl dumneavoastră?

   - Tatăl mei era generalul Shaldon, sir Alexander Shaldon, răspunse Romara care-l văzu pe lordul Ravenscar privind-o fix, cu stupoare.

   - Tatăl dumneavoastră comanda Regimentul 10 de Dragoni Ușori?

   - Da.

   - Bunule Dumnezeu! Am servit sub ordinele sale! Cum Dumnezeu a putut generalul să lase un bărbat ca Wychbold s-o frecventeze pe sora dumneavoastră sau chiar pe dumneavoastră?

   - Sir Harvey i-a fost prezentat lui Caryl de un vecin, iar când a venit s-o vadă, i-a trimis flori și i-a scris scrisori de dragoste, tata i-a interzis să mai vină în casă.

   - Evident.

   - Dar sir Harvey a convins-o pe Caryl să continue să-l vadă în taină.

   - Sunt sigur că a fost foarte convingător.

   Vocea lordului era sarcastică.

   - Înțelegeți-o, vă rog. Caryl n-a cunoscut niciodată pe nimeni care să-i semene. Cred că a fascinat-o.

   - Și acum poartă copilul lui. Dumnezeu știe ce ar fi gândit tatăl dumneavoastră în legătură cu acest lucru, dacă trăia.

   - Presupun că tata l-ar fi omorât pe sir Harvey, sau mai bine l-ar fi obligat s-o ia pe Caryl de soție, ca să dea un nume copilului.

   Lordul Ravenscar o privi cu un aer surprins.

   - Ea asta dorește?

   - Am impresia că este prea răvășită ca să știe ce vrea. N-am văzut-o decât câteva momente, dar mi-a spus că sir Harvey este furios că este însărcinată și că încearcă să țină în secret sarcina ei.

   - Nu mă miră.

   - Caryl crede, de asemenea, continuă Romara cu o voce înăbușită, că sir Harvey s-a plictisit de ea și este interesat de o altă femeie.

   Lordul Ravenscar își strânse buzele înainte de a spune:

   - Vreți să-mi încredințați această afacere? Vreau să discut cu unul din prietenii mei despre asta, dar vă promit că mă ocup.

   - Curând? întrebă Romara, îngrijorată.

   - Cât de curând posibil.

   - Îmi este atât de frică să n-o trateze pe Caryl cum a făcut cu mine.

   - Trebuie să vă răzbunați pentru asta. Ce ați făcut de l-ați înfuriat astfel?

   - I-am spus doar ceea ce credeam despre el.

   Lordul Ravenscar râse.

   - N-ar fi trebuit să mă îndoiesc, doar sunteți fiica tatălui dumneavoastră, dar în acest caz, era imprudent.

   - A pălmuit-o pe Caryl pentru că m-a chemat, îi explică tânăra. Apoi m-a lovit.

   Doar faptul de a-și aminti îi tăie respirația.

   - După aceea, nu-mi mai amintesc nimic.

   - Este ceea ce am presupus și eu, dar cred că doamna Fellows v-a povestit ce s-a petrecut.

   - Da.

   - După cum ați propus, continuă el grăbit, vom discuta despre asta mai târziu. Cred că, acum, pe primul pkan este situația surorii dumneavoastră.

   - Mulțumesc. Mulțumesc pentru promisiunea de a încerca s-o ajutați.

   - Când este așteptat copilul?

   Romara se îmbujoră din nou.

   Părea atât de puțin cuviincios, aproape indecent, să discute despre venirea pe lume a unui copil cu un necunoscut. Dar nu era momentul să se joace de-a fetițele pudice sau timide.

   - Caryl crede că va naște... peste două luni, dar s-ar putea să fie mai devreme.

   - Atunci, trebuie să acționăm neîntârziat, spuse lordul Ravenscar. Credeți sincer că cel mai bine pentru sora dumneavoastră este să devină soția acestui individ?

   Romara făcu un scurt gest cu mâna.

   - Oricum ar fi, este totuși tatăl copilului. Cum ar putea suporta rușinea de a avea un copil fără să fie căsătorită? Dacă aș duce-o acasă, admițând că sir Harvey mi-ar permite, ar trebui să le dăm niște explicații vecinilor noștri.

   - Da, înțeleg.

   Lordul Ravenscar ridică ochii spre Romara apoi se uită rapid în altă parte și ea se gândi că era din cauză că nu putea suporta vederea chipului ei.

   - Aveți încredere în mine, spuse el. Promit să mă gândesc serios și să încerc să găsesc o soluție.

   - Mulțumesc. Este într-adevăr foarte amabil din partea dumneavoastră. Mă temeam că nu veți înțelege cât de important este.

   - Da, înțeleg și asta poate pentru că bunăvoința este singurul meu punct bun. Nu mă pot aștepta doar ca să găsiți mai multe.

   Îi adresă un zâmbet echivoc și se îndreptă spre ușă.

   - Grăbiți-vă să vă vindecați, spuse el cu o voce uimitor de prietenoasă. Am impresia că veți avea nevoie de toate forțele dumneavoastră.

 

Capitolul 3

 

   Așezat lângă lordul Windover care își conducea trăsura trasă de o superbă pereche de cai murgi, sir Harvey Wychbold zâmbea satisfăcut.

   Îi venea greu să creadă în șansa lui. Cu o seară înainte, la Wattiers, lordul Windover îi vorbise despre un meci de box la Wimbledon și-i propusese să meargă împreună să-l vadă.

   De când sosise la Londra, sir Harvey visa să devină o personalitate în înalta societate, dar cei făceau parte din ea îl evitau și aproape că își pierduse speranța de a-și realiza ambiția.

   Bineînțeles că, datorită averii sale îi fusese ușor să câștige bunăvoința nobililor lipsiți de bani și a celor care își pierduseră averile la cărți, dar nu asta își dorea.

   Fusese crescut în Yorkshire și tatăl lui, un baronet fără niciun ban, care se vânduse cu titlu cu tot fiicei unui industriaș bogat din industria lânii, nu-l lăsase să plece de acasă.

   Decizie dezastruoasă căci Harvey Whycbold, în lipsa altei ocupații, sedusese toate femeile tinere pe o rază de 50 de kilometri.

   Dorea cu ardoare să-și exercite talentele personale pe un teren de vânătoare mai vast.

   Încă de la moartea tatălui său, părăsise Yorkshire pentru Londra, gata să se bucure de viața frivolă și veselă despre care auzise vorbindu-se atâta.

   La vremea aceea, noul baronet se apropia de 30 de ani. Era conștient de puterea pe care o exercita asupra femeilor și nu se așteptase ca bărbații pe care căuta să și-i facă prieteni să-l evite.

   Suferise primele eșecuri când dorise să intre în White`s Club și în Brook`s.

   Nu știa care îi erau dușmanii, dar cu siguranță, avea. În fiecare an încercase din nou să devină membru al acestor două cluburi - cele mai inaccesibile din St. James - și candidatura sa fusese respinsă în mod constant.

   Reușise totuși să facă parte din două cluburi mai puțin importante și, în mod firesc, sălile de jocuri ca cele de la Wattiers îl primeau cu ușile deschise.

   În urmă cu 1 an, se dusese în comitatul Huntington unde fusese primit, cu un grup de petrecăreți, în locuința unui tânăr nobil căruia îi împrumutase de-a lungul anilor o sumă de bani considerabilă.

   Sir Harvey se simțise atât de bine în acest sejur încât începuse să se întrebe dacă nu-și va realiza mai ușor ambițiile, atacând problema în mod diferit.

   Fusese sincer captivat de tinerețea, prospețimea și farmecul lui Caryl, dar ceea ce contase în mod special pentru el, era lumea căreia îi aparținea.

   Nu scăpase din vedere profundul respect cu care se vorbea despre generalul Alexander Shaldon și primirea călduroasă care i se rezervase în toate casele în care binevoia să meargă.

   Cu siguranța care-l caracteriza, sir Harvey începu atunci asediul asupra lui Caryl, pentru a-i cuceri inima.

   Era foarte înfumurat și nici nu se îndoia că, într-o bună zi, va deveni unul dintre apropiații prințului de Wales.

   Când generalul în închisese ușa casei sale, fusese surprins, dar era convins că bătrânul își adora fiica și că își va schimba atitudinea.

   O convinsese pe Caryl să fugă cu el și fu consternat să vadă că, după sosirea lor la Londra, scrisorile trimise de Caryl tatălui ei se întorceau nedesfăcute și că nu primea nicio veste de la sora ei.

   Înțelese atunci greșeala făcută și aceasta i se păru și mai importantă când descoperise că tânăra aștepta un copil.

   Să se vadă cu o soție fără loc în înalta societate și cu un copil al cărui bunic refuza să-i accepte existența, era cu adevărat ultimul lucru pe care și-l dorea.

   Mai mult încă, afecțiunea lui sir Harvey pentru Caryl, chiar dacă nu se sfârșise, se răcise.

   Cunoscuse o văduvă care i-ar fi fost mai de folos ca soție pe plan monden, decât oricare dintre femeile pe care le întâlnise, dar nu era oare prea târziu?

   Începu să caute un mijloc de a scăpa de Caryl.

   Problema era delicată și extrem de enervantă. În seara în care Romara, răspunzând scrisorii de ajutor a lui Caryl, sosise la Londra, sir Harvey tocmai suferise un eșec umilitor.

   Convins că nu trebuie să spună decât un cuvânt pentru a obține consimțământul văduvei, așteptase prea mult pentru a o asigura că intențiile sale erau cu adevărat onorabile.

   După o cină intimă, ea îi adusese la cunoștință cu un ton calm, dar ferm, că avea intenția să devină soția altcuiva.

   Sir Harvey aruncase în întregime asupra lui Caryl responsabilitatea acestui eșec. Dacă tânăra n-ar fi locuit în casa lui, și-ar fi formulat de mult timp cererea în căsătorie.

   La întoarcerea acasă, beat de furie și de coniac, o pălmuise pe Caryl, cum o mai făcuse deja de multe ori. Nu intenționase s-o lovească pe sora ei. Dar faptul că se afla acolo după ce Caryl o chemase pe ascuns, îl înfuriase în așa hal, încât pierduse controlul asupra faptelor sale.

   A doua zi de dimineață, se întrebase cu îngrijorare dacă Romara nu depusese plângere, dar ziua se scursese fără niciun incident și el se gândise cu aroganța obișnuită, că probabil se întorsese la țară.

   Când citi a treia zi în „Gazeta” că lordul Ravenscar se căsătorise cu Romara Shaldon, rămăsese pur și simplu cu gura căscată.

   Pe moment, nu-i veni să creadă. Această căsătorie părea imposibilă. După ce chibzuise, își spuse că poate acesta era motivul vizitei pe care i-o făcuse Romara lui Caryl.

   Vrând să evite o nouă scenă, ascunse „Gazeta” ca să n-o vadă Caryl și dădu ordin categoric să nu fie nimeni lăsat să intre în casa lui și mai ales vreun locuitor al casei vecine.

   Ceea ce sir Harvey nu știa - și care l-ar fi făcut să înnebunească de furie, dacă ar fi știut - era că servitorii săi fuseseră deja angajați să transporte la lordul Ravenscar valiza Romarei.

   Ca mulți dintre oamenii bogați, sir Harvey nu era un stăpân binevoitor, nici generos.

   Îi concedia pentru fleacuri, le plătea niște salarii de mizerie și era extrem de zgârcit cu hrana destinată personalului de serviciu.

   Moștenise această trăsătură de caracter de la bunicul său, care se născuse în Yorkshire - comitat cunoscut pe drept, sau pe nedrept, ca ținut al avarilor sau cel puțin al oamenilor „păstrători” - iar servitorii se purtau în consecință, îl slujeau fără zel, căci nu considerau că îi datorează devotament.

   Fără știrea lui sir Harvey, între cele două case avusese loc un schimb de bilete și cum cele care ieșeau din locuința lordului Ravenscar erau în mod constant însoțite de o monedă de aur, transferul se efectuase cu ușurință și în ascuns.

   Hotărât să facă orice pentru a se elibera din ghearele lui Caryl, sir Harvey nu vedea, pentru moment, prin ce mijloace va reuși.

   Cu toate acestea, în timp ce rula pe drumul spre Wimbledon, pregătit pentru orice lingușire care să-i facă plăcere lordului Windover, și-o îndepărtase pe Caryl din minte.

   Lordul Windover era un bărbat liniștit, a cărui singură plăcere, când venea la Londra, era să joace.

   Avea în permanență acces la Carlton House și prințul de Wales petrecuse deseori la Windover Park, în comitatul Berk.

   Pe drumul spre Wimbledon, conversația se orientase în principal asupra meciului de box la care se duceau să asiste.

   Tom Bard „Bombardierul”, protejatul vicontelui de Garson, trebuia să se măsoare cu Jeb Salt, campionul ținutului.

   - În ceea ce mă privește, Bard este favoritul meu, declară lordul Windover. Garson este un bun judecător în materie de pugiliști și presupun că, întotdeauna, campionii locali sunt prea siguri pe ei.

   - Aveți completă dreptate, răspunse sir Harvey, și eu voi paria pe Bard.

   Ajunseră la pajiștea comunală din Wimbledon, unde trebuia să aibă loc lupta și găsiră cercul obișnuit de șarete și legături de fân pregătite pentru spectatori.

   Se aflau acolo numeroși prieteni ai vicontelui, toți extrem de eleganți, care mizaseră sume importante pe Bard, chiar dacă spectatorii din regiune, nobili sau oameni obișnuiți, pariaseră pe Salt.

   Lordul Windover îi încredință hățurile valetului său de grajd și se grăbi, însoți de sir Harvey, să li se alături celoralți gentilomi, care erau așezați pe legăturile de fân cele mai apropiate.

   Lupta începu aproape imediat după sosirea lor și se observă că Bombardierul, în ciuda încrederii pe care lordul Windover i-o acordase, nu va avea o victorie ușoară.

   Meciul fu deci excelent și numai după ce trecu o oră, Bombardierul, sângerând din abundență și clătinându-se pe picioare, îl trimise pe Jeb Salt la pământ.

   Toată lumea exclamă: „Ce luptă frumoasă!”

   Vicontele îi dădu o pungă plină cu aur protejatului său. Cât despre Jeb Salt, deși învins, primi o oarecare sumă drept recompensă că s-a apărat atât de bine.

   - Vă felicit, Garson! spuse lordul Windover.

   - Mulțumesc. Trebuie să sărbătorim victoria. Cinați cu mine în această seară? Am invitat câțiva prieteni.

   - Voi fi încântat! răspunse lordul Windover.

   Apoi vicontele adăugă pe un ton indiferent, spre surprinderea amestecată cu satisfacție a lui sir Harvey:

   - Vreți să veniți și dumneavoastră, Wychbold... dacă nu aveți alte obligații?

   - Este o onoare pentru mine! acceptă prompt sir Harvey.

   Nicio altă obligație n-ar fi fost destul de importantă încât să-l împiedice să accepte o asemenea invitație.

   Niciodată până în acea zi vicontele și prietenii săi nu dăduseră impresia că au măcar idee de existența lui.

   Și iată că fusese invitat la o cină care, se gândea el cu entuziasm, ar putea marca o schimbare în viața sa.

   - Unde vom cina? întrebă lordul Windover.

   - La reședința familială din Park Lane. Tatăl meu este la țară și am la dispoziție toată casa.

   - La ora 7 și jumătate, presupun? reluă lordul Windover.

   - Da, 7 și jumătate. Să nu întârziați. Vine și Brummell și detestă să-și aștepte masa.

   Sir Harvey nu-și credea urechilor.

   Era o victorie să fie invitat la viconte la cina intimă cu prietenii săi.

   Dar că Frumosul Brummell face parte dintre comeseni, îi dădea impresia că ținta sa, care ieri i se părea atât de îndepărtată, era practic atinsă!

   Frumosul Brummell se impusese ca arbitru al eleganței. Și, în plus, era personalitatea cea mai importantă din înalta societate.

   Succesul sau eșecul unei recepții se baza în mare parte pe prezența lui.

   Faptul că era atât de intim legat de prințul de Wales, căruia îi făcea vizite în fiecare dimineață pentru a-l privi cum se îmbracă, stârnise invidia și reaua voință a celor pe care aroganța lui Brummell îi exaspera.

   Ocupa în societatea modernă un loc unic și a-l alunga de acolo ar fi fost ceva foarte anevoios.
.....................................