.......................................
4.
- Ești supărat? întrebă Camilla, venind pe urmele lui.
- Nu, firește că nu.
- Mă bucur să te aud spunând asta, zise ea. Presupun că ai trântit portiera doar așa, ca să-ți antrenezi mușchii.
- N-am trântit-o, spuse Pat pe un ton cât mai neutru cu putință. Dar portiera asta are nevoie de un brânci ca lumea, ca să stea închisă.
Deschise portbagajul și apucă toate cele patru valize. Pe cele mai mici le puse sub braț, iar pe cele două mai mari le ținu în mână.
- Pot să duc și eu ceva, protestă Camilla.
- Asta-i slujba mea.
Era timpul să revină la realitate.
Se grăbi la ușa din față. Probabil că Dusty se strâmba în urma lui, dar genul ăsta de prostii copilărești erau apanajul ei. În definitiv, ea deținea finanțele în momentul de față.
Deodată se întoarse brusc, simțind, mai mult decât auzind, respirația precipitată și icnetul Camillei. Ea privea spre stânga, în locul unde trei bărbați voinici, purtând culorile cine știe cărei bande, ieșiseră de după clădire în strada întunecoasă. Se îndreptau spre ei.
- Hei, Paddy, strigă cel mai înalt dintre ei. Ce mai faci?
- Bună seara, domnilor, spuse Pat, înclinându-și capul.
- `nă seara, doamnă, zise purtătorul de cuvânt al grupului, ridicând mâna la șapcă.
Ceilalți doi doar dădură din cap și ridicară două degete la șapcă.
- Salut, spuse ea.
Vocea ei era doar o idee mai înaltă decât de obicei.
- Pe mai târziu, Paddy, strigă liderul înapoi, peste umăr.
- Prin „mai târziu” sper că înțelegi „pe mâine seară”, spuse Pat, pe un ton hotărât. La 8 fix. La sala de sport Sf. Sebastian.
Camilla privi în urma lor, mult după ce băieții dispăruseră în întuneric.
- Niște prieteni de-ai tăi? întrebă ea.
- Încercăm să fim.
El colaborase cu asociația din cartier, aproape din prima zi când se mutase aici, dar n-avusese niciun motiv să-i relateze Camillei despre asta. Nu-i răpea chiar așa de mult timp, și, în definitiv, nu era treaba ei. La urma urmelor, coloniile britanice aboliseră sclavia cu multă vreme în urmă. El nu era, și nici n-ar fi putut fi, proprietatea ei.
Urcară în apartament în tăcere.
Pat dădu drumul valizei lui burdușite în fața ușii sale și apoi duse gențile Camillei în dormitorul ei. Le deschise și începu să despacheteze, așezând lucrurile murdare într-o grămadă ordonată, înșirând pantofii într-un șir drept pe podea și ducându-i cosmeticele în baie.
Camilla intră în cameră.
- Puteam să fac eu asta.
- E meseria mea.
- Aveam de gând s-o fac mai târziu, spuse ea. Hai acum să ne odihnim mai bine. Poate e vreun film bun la televizor, sau măcar și unul prost. Nu-mi pasă. Doar să stăm puțin liniștiți. Împreună.
El n-avea chef să se odihnească împreună cu ea. Nu voia să se odihnească, uite așa! Doar asta făcuseră întregul weekend; acum el se întorsese la lucru.
- Îndatorirea mea de valet este să fac ordine în urma ta. Nu este prevăzută nicăieri obligația de a privi la televizor și a mă relaxa.
- Ce-i cu tine astă seară?
Pat clătină din cap cu tristețe, în timp ce așeza pantofii în debara.
- Ce-o să se aleagă de țara asta? Încerc pur și simplu să-mi fac meseria corect și iată că dintr-odată asta înseamnă că e ceva cu mine.
- Hei, dar ești într-o formă nemaipomenită! Probabil că ai înghițit o pilulă care să te facă un ursuz, o alta martir și o a treia valet!
Se trânti pe pat, își scoase pantofii și îi aruncă într-un colț. El se îndreptă într-acolo ca să-i ridice.
- Lasă-i acolo! strigă ea.
- Dar e treaba mea să...
- Nu vreau să fiu ordonată, țipă ea.
Aruncă pernele în colțurile opuse ale camerei, îngrămădi cuverturile în mijlocul patului și se trânti peste toată harababura.
- Așa, acum mi-e bine!
- Cum dorești, doamnă, spuse el, înclinându-se ușor.
- Nu-mi mai servi tot rahatul ăsta de formule de politețe, Paddy, scumpule. Îmi aduc aminte de câteva situații când nu ți-a fost prea greu să-ți lași deoparte zeul mistuitor de a face ordine...
Fața lui ardea, fiind ațâțat de sentimente pe care încă mai simțea nevoia să le examineze, din motive pe care nu era dispus să le privească în față.
- Mă duc mai bine să spăl astea, spuse el, adunând maldărul de rufe de pe podea.
- Pat!
În sfârșit, îl chema la ordine, ca pe un servitor ce ea. Privi către ea, dar ochii ei se schimbaseră. Acolo unde înainte scânteiaseră fulgere, acum atârnau nori grei, gata să dea drumul unui potop. Flăcările lui se potoliră ca prin farmec.
- Iartă-mă, doamnă.
Plecă în grabă spre spălătoria de la subsol, cu maldărul de rufe sub braț și le îndesă în mașina de spălat.
- La dracu`!
Trânti hubloul mașinii de spălat și porni programul, blestemându-și strămoșii în timp ce lovea cu pumnul în capacul mașinii, pentru mai mult dramatism.
- La dracu`! La dracu`! La dracu`!
Se îndrăgostise de Camilla.
Strămoșii fugiră din calea mâniei lui, lăsând în urmă ecourile cicălelii lor. Ia-o! Cucerește-o! Ăsta fusese sfatul lor duminică dimineața. Era în joc mândria neamului Mahoney, pretindeau ei. Și acum, îl bodogăneau că fusese un prost și căzuse în capcana ei.
Lungul drum spre casă îi obosise ochii și Pat și-i frecă pentru a potoli senzația de arsură.
Ce era el? Prostul sau seducătorul? Răspunsul veni sub forma unei micuțe doamne, gata să se reverse într-un potop de lacrimi.
Un bărbat - un bărbat adevărat - nu lua pur și simplu. Dădea în același timp, fără să țină socoteala, fără să se uite la preț. Ocrotea. Întreținea. Și dacă nu putea face toate astea așa cum se cuvine, atunci nu lua. Nici măcar zâmbetul unei femei.
Mașina de spălat se umplu cu apă și începu să lucreze bâzâind.
Pat își dădu drumul pe pardoseala subsolului și privi la pereții de beton vopsiți verde deschis. Ce caricatură de bărbat mai era și el! Nu-și putea permite să-i poarte de grijă unei femei, și totuși lua de la ea.
Când ea îi deschisese prima oară ușa și o văzuse cât era de frumoasă, ar fi trebuit să fugă. Dar el, nimic. Nu-i stătuse gândul decât la slujba asta. Așa că, ce dacă ea leșinase la scurtă vreme după ce intrase el în casă? Nu mai avusese niciun motiv să rămână, de îndată ce ea își revenise.
Toate acțiunile lui n-aveau nicio justificare. Își dorise slujba. Îi asigura casă și masă, câțiva dolari și o mulțime de timp pentru el însuși. Avea timp să gonească după visul lui de a deveni nabab.
Ba mai rău decât atât. Nu era numai ambiția aceea care-l îndemnase să ia această slujbă. Chiar de la început, simțise că e ceva deosebit în Camilla. Și, cu toate că știa prea bine că n-are ce-i oferi altceva decât visuri, rămăsese să guste iubirea ei. Pentru că n-avusese puterea să se smulgă de acolo.
Weekendul fusese așa cum ar fi trebuit să fie lucrurile între ei, așa cum ar fi putut fi, dar acum se întorseseră la realitate. Adevărul era acolo, privindu-l în ochi, provocându-l să-l înfrunte. O iubea și totuși trăia de pe urma ei. Era un profitor, un ticălos.
Tăcerea care se lăsă brusc îl trezi din gândurile lui.
El stătea acolo visând și plângându-și singur de milă și uitase că hainele Camillei erau gata spălate. Se smulse cu hotărâre din starea în care se afla și puse rufele la uscat.
Ajunge cu autocompătimirea, băiete! își spuse el, în timp ce trântea ușa spălătoriei. Ai făcut o greșeală, dar nu e prea târziu să devii iarăși un adevărat bărbat.
Dusty puse aparatul de ras electric, pieptenul și peria lui Pat pe marginea chiuvetei.
Era limpede, după felul cum își ținea aranjat dulăpiorul de medicamente, că fiecare lucru avea un loc al său, anume, așa că mai bine îl lăsa pe el să-și pună singur obiectele la loc. Se întoarse și ieși din baie, tristă că nu se pricepuse să facă mai mult. De acum încolo, avea să se implice în fiecare pas și cotitură a vieții lui.
Îi scoase cămășile din valiză și observă un petic de hârtie în buzunarul uneia din ele. Era chitanța de la pensiune.
Luă un creion de pe noptieră și se așeză pe pat. Îi era datoare nu numai pentru cazare. Mai erau și taxele de autostradă, mesele luate la restaurant, chiria pentru biciclete. Făcu o pauză. Și benzina. Deși ea avea o carte de credit, el insistase să plătească cu bani gheață.
- Ce faci aici?
Absorbită de cifrele din fața ei, Dusty nu-l auzise pe Pat intrând în cameră și tresări speriată.
- M-ai speriat groaznic, izbucni ea în râs.
- Iartă-mă.
Fața lui era rece și solemnă.
- Dar tot nu înțeleg ce faci.
- Îți făceam la rândul meu un serviciu, spuse ea, arătând cu mâna către valiză și către obiectele de pe pat. Tu mi-ai despachetat lucrurile, le-am despachetat și eu pe ale tale.
- Eu nu-ți făceam ție niciun fel de serviciu, îi aminti el. Asta e slujba mea și mă plătești pentru ea.
Un fior rece atinse inima ei și-i curmă respirația pentru o clipă. Probabil că luase o doză dublă de pilula-valet sau poate că avea o versiune nouă, cu efect întârziat.
- Îmi pare rău că-ți dau atâta bătaie de cap.
Cuvintele avea în ele o anume răceală. Dusty lăsă să-i scape un oftat discret, apoi respiră adânc și se forță să zâmbească, în speranța de a atenua conflictul.
- Încercam numai să-mi fac o idee cam cât îți datorez.
Fața lui deveni și mai aspră și ea simți o senzație de leșin în stomac.
- Nu-mi datorezi nimic.
- Excursia a fost ideea mea, insistă ea. Și o să-mi plătesc drumul. Nu sunt o profitoare.
- Și te pomenești că eu oi fi?
Frica o lovi în stomac și îi goli plămânii de aer. Nu văzuse niciodată piatra topindu-se, dar expresie împietrită a lui Pat se topi într-o expresie de durere. Inspiră adânc.
- Iartă-mă. N-am vrut să înțelegi așa, se apără ea. Atâta doar că sunt obișnuită să plătesc eu întotdeauna și...
- Știu că tu plătești întotdeauna, îi aruncă el. Crezi că nu sunt conștient de asta? Crezi că eu n-am niciun fel de afurisite de sentimente? Sunt și eu bărbat, să știi!
Ea păși în față și-i atinse brațul.
- Niciodată nu m-am îndoit de lucrul ăsta, spuse ea aproape în șoaptă.
El se trase de lângă ea.
- Vreau să spun că sunt un bărbat adevărat, Camilla. Un om de onoare, nu un gigolo.
Furia lui se învolbură în jurul lor ca fulgii spulberați de vânt. Ea nu înțelegea ce se află în miezul acestei mânii, ce anume îi provoca atâta durere. Trebuia să-i risipească furia într-un fel. Trebuia s-o alunge din preajma lor și să limpezească aerul.
- OK, spuse ea. Poți să plătești tu excursia. Nu-i chiar așa mare lucru. N-are importanță.
Cuvintele rămaseră agățate în aer, absorbind toată culoarea și mânia de pe chipul lui Pat. Ochii lui se transformaseră în izvoare ale durerii.
- Darul meu nu înseamnă mare lucru, spuse el. Nu-i destul de scump ca să conteze.
- Vrei să încetezi să mai răstălmăcești tot ce-ți spun? strigă ea, înghițindu-și lacrimile.
Îi venea să-l lovească pentru atâta încăpățânare, dar se mulțumi să strige:
- Am vrut să spun că nimic nu-i atât de important ca să fie motiv de ceartă între noi doi.
Pat o privi în tăcere.
O spaimă copleșitoare, ucigătoare, o făcu să dea drumul și altor cuvinte.
- Iubesc tot ce mi-ai dăruit tu, Pat. Totul. Zâmbetul tău. Atingerea ta. Glumele tale. Pe tine.
- Tot? întrebă el, continuând s-o privească lung. Dar durerea, Camilla?
- Ce durere?
- Nu te preface. Știu că te-am rănit. Ți-am înșelat așteptările.
Ea n-avea nici cea mai vagă idee ce vrea el să spună; tot ce știa era că teama creștea în ea, devorând totul, până când abia mai putu să respire, până când ochii ei abia mai vedeau.
El o privi iarăși lung, cu ochii plini de ceva ce ea n-ar fi știut să spună ce este. Durere? Teamă? Regret? Apoi se întoarse și se apucă să-și pună lucrurile la loc în geamantan.
- E așa de important pentru tine să-ți despachetezi singur lucrurile? întrebă ea, încercând să glumească, sperând să mai reducă astfel tensiunea care-i încleșta fălcile.
El vorbi fără s-o privească.
- Există în viața ta un nor negru, apăsător. O să-l îndepărtez. Este tot ce pot să fac pentru binele tău.
- Ce tot vorbești?
- Să nu accepți niciodată durerea, continuă el. N-ai făcut nimic ca s-o meriți.
- Vrei să încetezi să mai citezi din Keats și din Shelley și să vorbești ca un om normal?
- Ei erau englezi, spuse Pat. Eu sunt irlandez.
Mânia lui Dusty dădu pe dinafară. O durea prea tare, ca să mai încerce să se controleze.
- La naiba! țipă ea. Nu te mai juca cu mine și vorbește pe înțeles!
- Plec, spuse el, fără să-și ridice privirea.
Se duse în baie și reveni cu articolele de toaletă. Le puse în geantă și o închise.
- E singurul lucru care mi-a mai rămas și pe care ți-l pot dărui. Nu-mi pot imagina nimic altceva care să mai poată aduce soarele în viața ta.
Nu-și putea imagina nimic altceva! Unde fusese oare în ultimele câteva săptămâni?
- Dă-mi voie să-ți fac eu o sugestie, deșteptule!
Vocea ei suna aspru și tare și lacrimi îi șiroiau pe față, dar nu-i mai păsa.
- Te vreau pe tine. Nu vreau bani, nu vreau pietre scumpe, nu vreau blănuri. Numai pe tine și brațele tale puternice în jurul meu.
El ridică geamantanul și rămase o clipă pe loc.
- Meriți ceva mai bun.
- Nu există nimeni mai bun.
El porni încet spre ușă și disperarea din ea îi dădu energia și forța să lupte, o furie destul de puternică, încât să sfărâme zidul încăpățânării lui.
Fugi după el, lovindu-l peste umeri și pe spate cu pumnii, încercând să-l facă să se întoarcă, s-o privească, s-o privească de-adevăratelea.
- Am spus că nu e nimeni mai bun decât tine. Lua-te-ar naiba, Pat Mahoney! N-ai dreptul să hotărăști tu cine e bune pentru mine și cine nu.
El continuă să meargă spre ieșire.
- Mă auzi? N-ai dreptul.
Ajunseră la ușa din față și pe Dusty o părăsiră puterile și îndârjirea. Vâlvătaia furiei se consumase tot atât de brusc, precum se aprinsese. Nu putea nici să strige, nici să lovească, nu putea face nimic decât să se sprijine de zid.
Se întinse să-i atingă brațul.
- Pat!
Toată iubirea ei, toată dorința, teama și disperarea se adunaseră în acel singur cuvânt.
Totuși, el nu se uită la ea. Privirea lui era pironită pe ușă.
- Adio, Camilla, spuse el încetișor.
Ea privi spre el, nevenindu-i să creadă că toate astea se întâmplau cu adevărat, că mâna lui chiar apuca mânerul.
- Nici măcar nu mă săruți? Sau măcar să mă cuprinzi puțin în brațe?
- Ți-am făcut deja destul rău.
Deschise ușa și dispăru.
Dusty se lăsă să alunece pe podea, cu fața spălată de lacrimi tăcute.
Se simțea golită pe dinăuntru și epuizată. Toate sentimentele ei fuseseră smulse din sufletul ei, viața însăși i se scursese din trup.
De vreun ceas încoace, alternase între furie și lacrimi. Acum era complet stoarsă, nu mai avea nimic de dat.
În numai câteva scurte săptămâni, Pat devenise însăși viața ei, iar acum el plecase. Cum avea să trăiască fără el? Va continua să existe. O să respire și o să mănânce și-o să se ducă la lucru, dar zâmbetul îi va fi pierit. Veselia și frumusețea și strălucirea soarelui nu mai aveau acum niciun înțeles.
Apelul soneriei o făcu să sară de la masa din bucătărie, unde rămăsese cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Speranța se zbătu în sufletul ei când dădu fuga la ușă.
- Da?
O voce familiară răsună în interfon.
- Camilla? E tata.
Oare ce se întâmplase? Îi dădu repede drumul înăuntru și îi deschise ușa.
- Tată! strigă ea din capătul scărilor. Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine aici?
El se opri la jumătatea scărilor și ridică privirea spre ea.
- Nu știu. Tu trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat.
- Tată!
Lăsă un oftat lung să-i alunece încet printre buze.
- Am avut un weekend lung și nu prea îmi arde de glumă. Spune-mi, te rog, ce te-a făcut să vii să-mi faci o vizită la - privi repede la ceas - 12 și 20, duminică noaptea? Ba nu, cred că e luni dimineață.
- Pat mi-a spus să vin.
- Ce-a făcut?
Energia îi năvăli din nou în trup și dădu o nouă forță vocii sale.
- Mda, răspunse taică-său. M-a sunat și mi-a spus că ești singură și că ar fi bine să vin să am grijă de tine.
- Să ai grijă de mine?
Crezuse că e golită complet, dar un rest de furie izbucni.
- Sunt o femeie adultă, competentă, și n-am nevoie de nimeni care să-mi poarte de grijă. N-aveți decât să vă duceți dracului, toți bărbații.
Intră repede în apartament, învăluită în furia ei ca într-o flacără.
- Mă dai afară?
Se întoarse și observă expresia îngrijorată de pe chipul lui. Ținea în mână un geamantan din care atârna mâneca unei cămăși. Gulerul pijamalei i se ivea de sub gulerul cămășii cu care era îmbrăcat.
Furia se topi repede și afecțiunea îi potoli nervii încordați. Tatăl ei se trezise din somn și dăduse fuga aici ca să fie alături de ea. Cum putea să se răstească la el?
Își îngropă fața în umărul lui și îl lăsă s-o strângă până ce abia mai putu să respire. Apoi, el îi dădu drumul încetișor și îi studie atent fața.
- E mai bine?
Ea încuviință din cap și așteptă în tăcere să i se topească nodul din gât. Când fu în stare să vorbească, îl întrebă:
- Vrei un ceai?
El scutură din cap, în timp ce intră în casă și închise ușa.
- Nervii mei bătrâni nu se împacă prea bine cu cofeina la ora asta din noapte.
- E ceai de plante, se grăbi ea să-l asigure. Fără cofeină.
- Bine, atunci am să încerc.
- De care vrei?
Era cât pe-aci să spună că Pat cumpărase o mare varietate de sortimente, dar nu putu să-i rostească numele. Nu încă.
- Am de toate felurile. De merișoare, de căpșuni, de lămâie.
Pe fața tatălui ei se așternu o expresie bănuitoare.
- Dă-mi de lămâie. Sună mai inofensiv.
O urmă pe Dusty în bucătărie și așteptă în tăcere până ce ea pregăti ceaiul. Dusty nu scoase niciun cuvânt, până nu se așezată în fața ceștilor aburinde.
- Pat m-a părăsit, spuse ea.
Tatăl ei nu păru surprins.
- Mda. Mi-a spus că a trebuit să plece.
- Nu a trebuit deloc, protestă ea, simțind cum furia urcă din nou. Asta sună ca și cum l-aș fi dat eu afară. A plecat, pentru că așa a vrut el.
- Câteodată nu-i vorba de ce vrea să facă un bărbat, e vorba de ceea ce trebuie să facă un bărbat.
Ea încercă să-și calmeze iritarea, sorbind încet din ceai, dar nu-i folosi la nimic. Lichidul fierbinte nu făcea decât să-i agraveze durerea și ea ridică ziduri și mai groase de furie, ca să ascundă această durere.
- Pat și cu mine eram mai mult decât un angajat și un patron.
Tatăl ei înclină afirmativ din cap.
- Credeam că am fost foarte discreți.
- E ca și cum ai încerca să ascunzi primăvara.
Un zâmbet îi îndulci trăsăturile.
Dusty își coborî privirea în ceașcă.
Cât de potrivit o spusese. Pat îi adusese, într-adevăr, primăvara. Se simțise renăscută, simțise că revine la viață și înflorește. Dar soarta îi răpea vara și toamna și o arunca direct în brațele aspre și înghețate ale iernii.
- E atât de capricios. Se spune despre femei că au toane. Eu cred că nici toate femeile din lume n-ar reuși să acopere evantaiul de stări prin care poate trece Pat Mahoney în 5 minute.
- Situația n-a fost ușoară pentru el, scumpo.
- Am încercat să fiu cât se poate de înțelegătoare.
- Mă îndoiesc că ai reușit. Când ești un bărbat tânăr, ai vrea să-i dăruiești iubitei soarele, luna și stelele. Descoperi destul de curând că nu poți și înveți să te rezumi la lucruri mai prozaice, ca hrana sau plata electricității. Atunci când nu faci nici măcar asta...
Dădu din umeri.
- În fine, bănuiesc că Pat nu s-a putut împăca cu sentimentul de vinovăție, cu senzația că nu e la înălțimea așteptărilor tale.
- Dar e firesc ca și o femeie să poată să ofere.
Vacanțe. Mese la restaurante șic. Haina cea nou, sport, din păr de cămilă, care aștepta în debaraua ei să înlocuiască jacheta uzată de tweed a lui Pat, săptămâna viitoare, când avea să fie ziua lui.
- O femeie trebuie să dăruiască numai dragostea ei. Asta e tot ce-și dorește un bărbat.
Dusty făcea eforturi ca să-și păstreze calmul. Furia ei era gata să explodeze din nou.
- Asta e tot ce-și dorește o femeie de la un bărbat. Asta era tot ce aveam nevoie de la Pat.
- Adevărat, dar el simțea nevoia să-ți ofere mai mult.
- Mda, știu, spuse ea cu amărăciune. Soarele, luna și stelele.
- Așa a fost dintotdeauna, fetițo.
- Vorbe! pufni Dusty. Nu așa trebuie să fie.
- Știu, știu.
Tatăl ei se ridică în picioare și duse ceștile la chiuvetă.
- Ce-ar fi să băgăm nasu-n pernă? Razele dimineții aruncă întotdeauna o altă lumină asupra lucrurilor, iar tu arăți ca și cum ai avea nevoie de somn.
Fără prea multă tragere de inimă, ea se smulse de lângă masă. Brațele lui o învăluiră într-o îmbrățișare uriașă, ca de urs, apoi o conduse în camera ei.
- Ai ceva programat devreme, de dimineață? întrebă el.
Ea clătină din cap.
- Prima întâlnire e fixată la ora prânzului.
- Atunci pun ceasul să sune la 10, spuse el pe un ton care nu admitea replică.
La dracu`! Pentru asta aveau bărbații nevoie de femei? Ca să aibă cui să dea ordine? Dar era prea obosită ca să-l mai contrazică, așa că încuviință dând din cap și se băgă în pat.
În definitiv, nu era tocmai rea ideea de a se scula la 10.
Unsprezece
- Bună, Camilla! strigă o doamnă în vârstă, ridicându-și privirea de pe treptele pe care tocmai le freca.
- Bună dimineața, doamnă Rosonova, îi răspunse Dusty.
O femeie tânără, cu trăsături orientale, ducând în cărucior o fetiță cu ochi migdalați și cu un aer solemn, le zâmbi lui Dusty și tatăl ei când trecură pe trotuar.
- Ia te uită! Dintr-odată ai devenit prietenă cu vecinii, spuse tatăl lui Dusty. Ce s-a întâmplat? Ai lăsat baltă rasa șoarecilor de corporație pentru a te alătura rasei umane?
- Foarte nostim!
Se urcă în scaunul pentru pasageri al mașinii lui și așteptă ca el să se așeze la volan. Niciodată n-am fost neprietenoasă.
- Ai fost întotdeauna pur și simplu prea ocupată ca să-i observi pe oamenii din jurul tău.
Porni mașina, dădu colțul și conduse în tăcere o bună bucată de vreme.
- Până acum câtva timp, adăugă el.
Dusty se uită pe fereastră, știind bine că tatăl ei atribuia schimbarea ei de atitudine plecării lui Pat, survenită cu câteva săptămâni în urmă, dar asta era o prostie. Într-adevăr, Pat îi deschisese ochii asupra minunatei diversități a cartierului și a rațiunilor pentru care această varietate trebuia prețuită, dar asta n-avea nimic de-a face cu felul ei de a fi de acum.
Luna mai fusese întotdeauna printre cele mai frumoase perioade din an și ea nu făcuse decât să profite din plin de ea, plantând câteva flori în fața casei, de-a lungul trotuarului, făcându-și cumpărăturile în magazinele din cartier, plimbându-se. Era absolut firesc ca, în asemenea împrejurări, să-și cunoască mai bine vecinii.
Își încleștă mâna pe mânerul genții diplomat pe care o ținea în poală și-și puse mintea din nou în mișcare.
- Vor fi toți partenerii tăi prezenți la expunerea mea? își întrebă ea tatăl.
- Mda, spuse el, cu privirea ațintită la drum. Absolut toți.
Încetini la un stop și apoi opri.
- Eu nu sunt decât un acționar mărunt și la fel e Lisa, care se ocupă cu recrutarea comercianților. Arhitectul nostru și cel care se ocupă de restaurante au băgat fiecare câte 100 de mii. Au mizat mult pe succesul acestui centru comercial.
- Nu văd niciun motiv pentru care să mă tem că nu m-aș descurca, mai ales dacă le pot face rost de amplasamentul acela.
Fusese surprinsă, atunci când tatăl ei venise la ea, cu o săptămână în urmă, și îi spusese despre afacerea la care devenise partener și despre decizia lor de a angaja un agent imobiliar.
Entuziasmul ei pentru proiecte noi era mai scăzut decât de obicei, dar consimțise să facă o prezentare pentru acest grup. Tatăl ei era atât de încântat de faptul că reușise să obțină contractul în favoarea ei, încât n-o lăsase inima să-l refuze.
- În momentul de față, avem sediul în subsolul locuinței arhitectului, spuse el.
- Trebuie să începi de undeva, remarcă Dusty.
Dacă-și dădea osteneala să pară veselă, poate că, în 20-30 de ani, reușea să transforma asta într-un obicei.
Complexul modern de locuințe-tip lângă care se opriseră se îmbina bine cu vechile clădiri de cărămidă brună din josul străzii.
Intrară în complex până la o casă mai retrasă din spate și coborâră un șir de scări, până la ceva care fusese gândit să fie un soi de încăpere pentru relaxare. Acum, servea drept birou pentru un grup de oameni ocupați care ar fi avut nevoie de un spațiu cel puțin dublu.
- Salut, băieți! strigă tatăl ei. Asta e fetița mea. A venit pregătită să ne explice tuturor cum ar putea să ne dea o mână de ajutor.
Dusty se strădui să-și înfrângă pornirea de a-i da un bobârnac pentru că o făcuse fetiță și zâmbi către oamenii care-i ieșiseră în întâmpinare ca s-o salute. Ken Barton, arhitectul cu ochelari bifocali, i-o prezentă pe nevasta lui cea roșcată, Jan, care era șefa biroului și pe o femeie înaltă, mai în vârstă, care se ocupa cu repartizarea magazinelor de vânzare cu amănuntul.
- Unde-i Pat? Trebuia să fie și el aici, spuse Lisa și privi în jurul ei, înainte de a se întoarce din nou spre Dusty. El e cel care se ocupă cu găsirea restaurantelor care vor să se mute în centrul nostru.
Pat? Pat al ei? Dar cel despre care era vorba aici era un acționar cu pondere mare, cu 100 de mii investite, nu un hoinar lipsit de ambiții.
Un torent de emoții învălmășite îi răsuciră stomacul. Îi zâmbi vag avocatului cărunt, al cărui nume îi scăpase complet și se uită după tatăl ei. Acesta era ocupat cu așezatul scaunelor pentru prezentarea pe care urma s-o facă ea și era prea atent la detaliile practice, ca să mai aibă ochi și pentru ea.
Respiră adânc și nedumerirea ei furioasă se mai calmă.
Ce-i păsa ei dacă Pat era în realitate om de afaceri și nu valet? Dimpotrivă, putea înțelege chiar foarte bine de ce-și luase slujba aceea la ea. Ore de lucru nobile, casă și masă, o zonă convenabilă. Ceea ce nu înțelegea și ceea ce o durea atât de tare era motivul pentru care el nu-i spusese adevărul. Nu, asta sigur nu fusese tocmai corect. Nu putea fi decât un singur motiv: el nu ținea la ea atât de mult pe cât ținea ea la el.
Începu să-și monteze planșeta portabilă pe care urma să expună planșele, vorbind în timpul ăsta cu ceilalți. Era o bună profesionistă și era capabilă să lase deoparte durerile personale, ca să-și facă meseria cât se poate de bine. Prezența lui Pat n-ar fi afectat-o câtuși de puțin.
Încăperea mică răsuna de râsete și de vorbe și părea că ea e singura care sesizase pașii care se auziră deodată coborând scările. Sonori ca tunetul, păreau să acopere toate celelalte zgomote. Totuși râsetele și conversația continuară.
Mâinile ei se încordată în timp ce își frunzărea notițele pentru a treia oară.
Iubire. Furie. Teamă. Dorință. Toate hărțuind-o, trăgând de ea ca niște lupi flămânzi de stârvul unui cerb.
De ce consimțise să facă asta? De ce nu bănuise oare că se ascunde ceva în spatele zâmbetului tatălui ei? Nu era pregătită să-l revadă pe Pat. Trebuise prea multă vreme. Ba nu, nu trecuse suficientă vreme. Doamne, nici măcar nu mai putea gândi logic. Fir-ar să fie, cum își mai vâra nasul și taică-său!
- Bună, Camilla!
Purtarea ei rece, profesională, de om de afaceri, oscila undeva, pe muchia prăpastiei. Dusty se agăță de ea și o trase cu disperare pe loc mai sigur. Printr-un imens efort de voință și strângând din dinți, reuși să oprească în loc femeia profesionistă aflată pe punctul de a se prăbuși.
- Bună, Pat.
Cuvintele sunau încordate, dar important era că putea vorbi. Femeia din ea ar fi vrut să țipe, dar împrejurările nu-i permiteau.
- Arăți minunat, Camilla.
Ea nu-i răspunse.
Ochii lui erau umbriți de cearcăne, dar în rest arătau și ei foarte bine. Fără vioiciune, dar, în mod cert, fără o notă tragică. Părul șaten era tot dezordonat, iar trupul minunat dovedea că nu-i lipseau orele de antrenament și nici aparatele care încă mai erau depozitate la ea în apartament. Nici ea, punctă o voce insinuantă.
- Tocmai voiam să vă fac cunoștință, chicoti arhitectul. Dar nu pare să fie nevoie.
- Oh, bineînțeles că nu, se grăbi să-l asigure tatăl lui Dusty. Au locuit împreună.
Grozav de inspirat, tată! Ea încercă să zâmbească celor patru perechi de ochi care o priveau.
Își drese glasul.
- Domnul Mahoney a lucrat cândva pentru mine.
Tăcerea deveni și mai apăsătoare.
- L-am angajat ca valet, explică ea.
- Oh!
- Da, Pat ne-a spus despre asta.
Chiar așa?
- Buun, zise Dusty, sărind peste subiectul ăsta, despre care nu mai rămânea nimic de spus. Haideți să vorbim acum despre ceea ce sunteți nerăbdători să auziți. Despre proprietățile imobiliare și serviciile pe care vi le poate oferi firma noastră.
Dusty făcu abstracție de faptul că avea gura uscată și mâinile umede, lăsându-se din plin în conținutul prezentării. Le spuse câte ceva despre ceea ce făcea ea și domeniul de activitate al companiei, apoi le explică mai concret ce puteau face pentru ei.
Ochii ei continuau să dorească să se îndrepte spre Pat, să pândească strălucirea aceea din ochii lui, să smulgă un zâmbet buzelor lui îndărătnice, dar se ținu tare. La cârmă se afla rațiunea și nu ochii.
Supraviețuise întâlnirii cu el, supraviețuise descoperii faptului că ținuse partea cea mai importantă a vieții lui ascunsă de ea, așa că avea să continue să supraviețuiască și să prindă puteri.
Acum, că trecuse de examenul inițial, nu mai avea niciun motiv să se tot pună la încercare. N-avea nevoie de prezența lui ca să se autoconvingă de victorie. Triumfase asupra lui, își spuse ea cu hotărâre.
- Actualii proprietari nu vor să clintească deloc prețul pe care-l cer, sublinie tatăl ei.
- Da, am verificat acest lucru.
- Ne tot împuie capul despre cât de bună e starea clădirii, adăugă arhitectul.
- Ceea ce e absolut ridicol, spuse Dusty. Dacă ar fi stat la coadă vreo câteva firme de asamblat biciclete, ar fi avut un motiv. Dar așa cum stau lucrurile, oferta dumneavoastră e singura serioasă din câte au primit. Prețul se bazează pe cerere, iar ei nu au altă ofertă.
- Dar ce facem dacă nu cedează? întrebă Jan.
- Vor ceda. În primul rând, ne vom concentra asupra schimbării încadrării zonale a cartierului. N-o să fie nicio problemă, cu terenurile acelea de sport pe care le preconizați.
Ei intenționau să rezerve o parte însemnată din teren pentru un parc, cu terenuri de sport și alte facilități.
- Municipalitatea va fi încântată de zona de recreere publică pe care vreți s-o faceți voi. Va fi cu mult mai bine decât urâțenia în care s-a transformat acum clădirea. Odată ce se va schimba încadrarea zonală, se va modifica și structura impozitelor. Or să vândă.
- Dar cât va dura? întrebă Lisa. Eu am necazuri cu negustorii, ca să-i țin aproape, și sunt sigură că și Pat are aceleași probleme cu proprietarii de restaurante.
Toți se întoarseră spre Pat, care mormăi ceva ce se presupunea a fi un răspuns afirmativi.
- Cred că acest proiect va începe să se deruleze într-o lună, îi asigură Dusty. Ați avut o idee grozavă și, pe deasupra, originală. Singurul lucru de care mai am nevoie ca să urnesc lucrurile este o semnătură pe acest acord de exclusivitate și vom fi pe drumul cel bun.
Dusty scoase un contract din servieta diplomat.
Cu toții se uitară rapid peste hârtie, trecând-o din mână în mână, până la avocat. Acesta încuviință.
- Este un contract standard. Nu plătiți nimic, decât dacă ei rezolvă lucrurile. Cred că nu e nicio problemă.
Contractul fu semnat și se strânseră mâini de jur-împrejur. Sau aproape de jur-împrejur. Ea observă că Pat rămăsese în spate. Nu că i-ar fi păsat cine știe ce. Era unul din acționarii principali și ar fi putut să blocheze contractul prin veto, dacă ar fi vrut. Faptul că nu o făcuse era o aprobare suficientă pentru ea. N-avea nevoie să-i strângă mâna ca să se simtă mai sigură.
Își strânse hârtiile, își plie planșeta portabilă și se uită după tatăl ei.
- Vin într-o clipă, scumpo, strigă el de la o masă mai îndepărtată, unde vorbea ceva cu arhitectul.
Ea înclină din cap.
- Cum îți mai merge?
Inima i se opri, dar în clipa când se întoarse să dea ochii cu Pat un zâmbet i se citea pe față.
- Bine, răspunse ea. Dar ție?
El se mulțumi să ridice din umeri.
- Tatăl tău mai stă încă cu tine?
- Doar vreo câteva zile. E nerăbdător să se întoarcă la el acasă. Știi, nu-i place să lase casa goală.
Încruntarea lui Pat se accentuă.
- Nu-mi place să te știu acolo singură.
Fu ispitită să-l invite să vină înapoi. Sau să sublinieze că el fusese cel care plecase. Sau să-l trimită la dracu`. Nu făcu nimic din toate astea, totuși, ci privi spre tatăl ei, dorindu-și ca acesta să se grăbească.
- Tot grupul a fost încântat de ceea ce s-ar părea că poți face pentru noi.
Oare el nu era încântat deloc?
- Da. Acum lucrez eu pentru tine. Ar fi cazul să consideri amuzantă această întorsătură.
- Camilla.
- Zău, ar fi grozav. Ai putea să-mi dai ordine, să mă pui să fac lucrurile după dorința ta și să mă concediezi atunci când te-ai plictisit de mine. Ar trebui să fii entuziasmat. Majoritatea oamenilor nu se întâlnesc cu șansa de a se răzbuna, servită pe tavă.
El își trecu mâna prin păr și gestul îi sfâșie inima lui Dusty. Își aduse aminte de senzația pe care i-o dădeau degetele ei trecute prin părul lui, atunci când îi căuta căldura buzelor. Își aminti cum se simțea când mâinile lui aspre treceau prin părul ei, ridicându-i-l de pe ceafă, astfel încât gura lui să poată...
Alungă toate aceste gânduri și trânti ușa sufletului cât putu de tare, ca să nu le mai lase să intre.
- Niciodată nu mi-am dorit să mă răzbun, îi spuse el. Mi-a făcut plăcere să lucrez pentru tine.
- Zău?
- Era un serviciu ușor, îi explică el, corectându-se sub privirea ei batjocoritoare. N-ai fost nici pe departe atât de pretențioasă pe cât ți-ai fi putut permite.
Vocea lui scăzu, în timp ce ei începu să-i ardă fața.
Își aminti, chiar dacă el uitase, excursia lor la Galena. Felul în care el o tachinase cu privire la pretențiile ei față de serviciile lui sexuale.
- De ce nu mi-ai spus nimic despre proiectul ăsta al tău? întrebă ea deodată.
N-avusese intenția să-l întrebe, dar simțea nevoia să știe.
- Ce importanță are? Tot n-ar fi schimbat nimic.
Ba bineînțeles că ar fi avut importanță. N-ar mai fi suferit acum de durerea asta care o chinuia, bătându-și joc de credința ei de-atunci că fuseseră într-adevăr apropiați. Atâta doar că tot singură ar fi fost acum; asta, ce-i drept, nu s-ar fi schimbat.
- Tu erai veșnic preocupat de titluri, sublinie ea. M-aș fi putut gândi că îl preferi pe omul de afaceri în locul valetului.
- N-ar fi avut nicio importanță ce titlu îmi acordam eu însumi. Pe tine tot te-am dezamăgit.
Tatăl lui Dusty se apropie, în sfârșit, iar ei îi venea să-l strângă în brațe de bucurie, dacă n-ar fi fost atât de supărată că o păcălise.
- Da, știu, spuse ea cu amărăciune, aruncându-i o privire fugară lui Pat. Soarele, luna și stelele.
Pat o privi nedumerit. Ea își luă lucrurile și trecu pe lângă el ca să ajungă la scări.
- Vă urez o zi bună tuturor, strigă ea către întreg grupul, evitând să-l privească pe Pat. Ținem legătura.
Cu ei, nu cu el. Zilele când ei se atingeau se sfârșiseră.
- Ora mesei!
Pat ridică ochii de pe bilanțurile financiare pe care le studia. Nu-și dăduse seama că s-a făcut atât de târziu. Ziua era pe sfârșite și el abia dacă apucase să rezolve câte ceva. Întâlnirea cu Camilla, din dimineața aceea, îl scosese din ritm.
- Îmi pare sincer rău, Jan, spuse el, ridicându-se în picioare. Grozav musafir mai sunt. Am dat buzna peste voi în toiul nopții, cu câteva săptămâni în urmă, și acum nu sunt în stare nici măcar să ajut la pregătirea mesei.
Jan râse și îl bătu ușor pe obraz.
- Azi n-am vrut eu să mă ajuți, îl liniști ea. M-am simțit ca și când mi-aș fi pregătit propria sărbătorire.
- Sărbătorire? Dar ce sărbătorești?
- Glumești?
Ken îl urmă în sus, pe scări spre bucătărie.
- Faptul că ni s-au întors corăbiile. Că în curând vom înota în bani.
Pat se încruntă la entuziasmul lor neîntemeiat.
- Dacă vă referiți la faptul că am angajat-o pe domnișoara Ross, nu credeți că e puțin prematur să vă bucurați? N-a făcut încă nimic.
- Dar va face.
Vocea lui Ken suna extrem de încrezătoare.
- Va face.
Pat bombăni ceva ce nici el însuși n-ar fi putut înțelege și îl urmă pe Ken la masă. Lisa și avocatul lor, Frank, erau deja așezați; se părea că Jan invitase pe toată lumea să rămână la masa de sărbătoare.
Din păcate, nu toți cei prezenți erau într-o dispoziție sărbătorească.
Faptul că o revăzuse pe Camilla răscolise în Pat sentimente pe care era mai bine să le ignore. Dorul lui de Camilla îl răscolea pe dinăuntru, dorința creștea și îl devora până ce nu se mai gândea la nimic altceva decât la ea, n-o mai vedea decât pe ea.
Își ocupă locul la masa modernă, cu design scandinav.
- Asta e vreuna din rețetele lui Pat? întrebă Frank în clipa când Jan aduse un platou pe masă.
- Nu! răspunse Jan. Este 100% Jan Barton.
Pat se sili să afișeze un zâmbet, în semn de mulțumire pentru compliment. Apoi, lăsând zâmbetul acolo, își părăsi comesenii și se cufundă în propria lui lume întunecată.
Cum o să poată să lucreze cu Camilla zi de zi? Fusese și-așa destul de greu, înainte de a ști că o iubește. Unde va putea găsi puterea să întoarcă spatele frumuseții ei? Unde va găsi curajul de a nega bătăile puternice ale inimii?
- Nu-ți place? întrebă Jan.
Pat încercă să se smulgă din abisul său personal.
- Oh, mâncarea e delicioasă, o asigură el. Absolut delicioasă. Numai că eu nu prea am poftă de mâncare în seara asta.
Luă paharul cu vin și sorbi lichidul rubiniu.
- Știi, aveam impresia că femeia asta a ta, Camilla, e mai bătrână, spuse Lisa.
Toate privirile erau ațintite asupra lui și el puse la loc paharul pe masă. În clanul Mahoney nu se nășteau lași.
- Nu cred că am pomenit vreodată vârsta ei. Și nici că mi-aș fi arogat dreptul de proprietate asupra ei...
- Într-adevăr, n-ai făcut-o, admise Lisa. Dar oamenii își formează anumite impresii bazându-se pe ceea ce aud, iar eu mi-am imaginat o femeie mai în vârstă, rece și poate puțin necruțătoare.
Camilla a lui, rece și necruțătoare?
- Ați face mai bine să ascultați mai atent ce spun oamenii, în loc să vă lăsați închipuirea să făurească imagini rupte de realitate, spuse el cam răstit.
- Aici trebuie să mă declar de acord cu Lisa, spuse Jan. Îmi imaginasem o Camilla cu totul diferită de aceea care ne-a vorbit azi.
- Îmi pare rău că aptitudinile mele descriptive sunt atât de palide, mormăi el.
Cornurile fură trecute din mână în mână în jurul mesei, apoi untul.
- Spune-mi, cum poate obține cineva o slujbă de valet la o astfel de păpușică? întrebă Frank.
- Domnișoara Ross nu-i o păpușică. Este o doamnă, o adevărată doamnă.
- Perfectă pentru valetul-care-asigură-servicii-complete, comentă Ken.
Într-o clipă, nori negri de furtună îl cuprinseră, tunetul îi bubui în urechi și valurile izbiră țărmul. Sări în picioare.
- Și, mă rog, ce-ar vrea să însemne asta?
Fețe inexpresive, nedumerite, se întoarseră spre el.
- Ușurel, Pat, spuse Ken calm. N-am vrut să spun nimic. Tu singur spui despre tine că ești un valet complet, desăvârșit.
Norii se împrăștiară, lăsând să treacă lumina, deși încă nu apăruse soarele. Doamne, oare n-avea să se elibereze niciodată de farmecul ei? Oare imaginea ei nu va înceta niciodată să-l cheme?
- Iertați-mă, spuse Pat. Starea mea emoțională e la cel mai scăzut nivel, dar îmi revin eu.
În ochii lor se citea ceva prea asemănător cu mila ca să fie pe placul lui, așa că se retrase de la masă.
- V-aș ruga frumos să mă scuzați, dar cred că am să ies să iau puțin aer.
Jan îl urmă până la ușă.
- Ești sigur că te simți bine, Pat? îl întrebă.
- N-am nimic, o liniști el. Noi, irlandezii, știm că nu te poți bucura de priveliștea de pe creste, până ce n-ai trăit în fundul văilor.
Înainte ca ea să apuce să zică ceva, el plecase deja în noapte.
Pașii lui iuți îl făcură să transpire și se simți parcă mai bine. Sau cel puțin nu mai avea pornirile acelea atât de ucigașe, deși nu era nicio îndoială că era complet stors.
Poeții îi avertizaseră pe toți că iubirea era o mare înșelătoare. Necazul era că fusese prins în vârtej, tocmai la mijloc, și că n-avea să mai ajungă niciodată la paradisul de pe celălalt țărm.
Primăvara începuse atât de frumos. O întâlnise pe Camilla. Ajunsese s-o cunoască. S-o iubească. Devenise o parte din el și acum, că nu mai era, era ca și când marea l-ar fi înhățat. Dragostea lui pentru Camilla decretase că ei doi trebuiau să fie împreună pentru totdeauna. Situația lui nega acest lucru.
Flacăra iritării făcu să-i crească temperatura cu câteva grade.
În curând, ea avea să-și găsească pe altcineva. Cel puțin așa spera, își spuse el, încercând să nu ia în seamă tulburarea dureroasă dinăuntrul său. Ei nu aveau niciun viitor împreună și o persoană atât de încântătoare precum Camilla nu trebuia să fie singură. Merita să aibă un bărbat bun, o familie în jurul ei și o viață fericită.
O văzu parcă în fața ochilor, o viziune fermecată, cu un copilaș în brațe și cu ochii plini de iubire pentru silueta cețoasă de lângă ea. Furia, disperarea, teama din el luptau să se elibereze.
Lucrul cel mai la îndemână, pe care furia lui îl întâlni în cale, fu o tricicletă roșie-albă-albastră, cu o roată mare în față. Șutul lui o trimise câțiva metri spre dreapta trotuarului, o a doua lovitură răsturnând-o pe o parte.
Furia nu i se potolise, ci doar se împleti cu rușinea. Era ca și cum ar fi lovit o ființă neajutorată. Nu-l făcea să se simtă cu nimic mai bărbat. Ridică tricicleta și își continuă drumul.
Trebuia să privească faptele în față. Nu se putea căsători cu Camilla, oricât de mult ar fi tânjit trupul lui după ea, oricând i-ar fi strigat inima lui că își aparțineau unul altuia.
În prezent, trăia din economii, care se topeau văzând cu ochii. Nu era nicio cale să-i poată oferi viața pe care ea o merita. Și când va fi în stare să-i ofere un cămin, ea va fi de mult măritată.
- Hei, Paddy!
Pat se opri și-i așteptă pe cei trei băieți care alergau să-l prindă din urmă. Parcursese cele câteva mile dintre casa lui Ken și cartierul Camillei fără măcar să observe.
- Bună seara, domnilor, spuse el.
- Hei, am auzit ceva despre un mare centru comercial în vechea fabrică de biciclete. Se spune că ai fi unul dintre barosani!
- Lucrez împreună cu câțiva oameni la acest proiect, recunoscu Pat.
- O să fie multe locuri de muncă, nu, ce zici, Paddy?
- O să mai dureze câtva timp până ce-om pune totul pe roate, le spuse Pat. Probabil c-o să mai dureze destul ca să apucați să terminați liceul.
Ei râseră nervos.
- Vorbesc serios, insistă el. Încercați numai să veniți pe-acolo fără diplome și am să vă arunc pe scări.
- E în regulă, Paddy.
- Daa! Eu nu mai am de făcut decât 1 an și pot să traversez timpul ăsta cu ochii închiși.
- Fă să iasă ceva din asta, mormăi Pat. Nu te mulțumi să treacă timpul.
Râsul lor prietenos și un rămas bun spus din toată inima îl urmări o vreme.
Relațiile lui cu băieții din cartier evoluau în salturi. Erau ca toți băieții din lumea largă, într-o permanentă nevoie disperată de a găsi o țintă pentru a-și descărca surplusul de energie.
Oare asta fusese Camilla pentru el, un debușeu pentru surplusul de energie? Nu, fusese mult mai mult decât atât. Era tot ce putea fi mai minunat pe lume. Toată dulceața și toată blândețea. Era viață și iubire și miracol, dar avea nevoie să fie apărată de durerea lumii. El și-ar fi dat jumătate din viață pentru a căpăta dreptul de a face asta, dar era cu neputință. Zeii batjocoritori îi răpiseră pânzele corăbiei, lăsându-l la cheremul valurilor răzvrătite.
Pat se opri la colțul următor și se sprijini de felinar.
Se înnoptase de-a binelea de când se plimba, dar cercul de lumină al felinarului nu reușea să limpezească în niciun fel problemele care îl frământau. Dacă măcar ar avea bani, lumea ar fi a lui.
Se îndreptă brusc de spate. Unde-i fusese mintea în toate aceste zile? Nu se putea căsători cu Camilla fără bani, așa că va face rost de bani. O să-și ia înapoi cei 100 de mii de dolari pe care îi investise în centrul comercial. Asta va face lucrurile puțin mai complicate pentru ceilalți, dar nu imposibile. Sosirea tatălui Camillei mai îmbunătățise întrucâtva situația, iar el însuși pusese la punct un excelent sistem de finanțare a proiectului.
La urma urmelor, el și Camilla puteau să ajungă până la acel paradis al iubirii.
Doisprezece
- Răspund eu, tată!
Dusty apucă receptorul.
- Alo! Ce doriți, vă rog?
- Bună seara, domnișoară Ross. Pat la telefon. Aș putea să vorbesc cu tatăl dumitale?
Inima ei ticăi la auzul accentului irlandez, puțin tărăgănat al vocii lui Pat, dar, din fericire, reuși să vorbească normal.
- Firește! spuse ea pe un ton rece și crispat. Numai o clipă.
Îi înmână receptorul tatălui ei și-și făcu de lucru pregătind o limonadă la plic.
Două măsuri de praf în cană. Părea să fie destul de ușor, chiar dacă atenția îi era distrasă de mormăitul aprobativ al tatălui ei. Măsură praful cu precizie și puse cana sub robinet. Nu-i păsa deloc dacă Pat îl suna pe tatăl ei. Putea să-l sune în fiecare seară, dacă avea chef. Ba chiar de două ori pe seară. Ea își vedea de viața ei.
Apa se revărsă peste marginile cănii curgând în chiuvetă cu tot cu praful de limonadă. Învârti robinetul, uitându-se urât către spatele tatălui ei. Nu putea vorbi decât în bucătărie, ca să-i distragă ei atenția?
Când a doua cană fu gata, termină și tatăl ei cu telefonul și veni să-și ia paharul.
- Era Pat.
Dusty mormăi.
- Mi-a cerut permisiunea să vină să stea de vorbă cu tine.
- El ți-a cerut ție permisiunea să vină să vorbească cu mine?
Respiră adânc.
- I-am spus că e în regulă.
- În regulă?
Ea începu să se învârtă prin bucătărie.
- Omul ăsta nu e sănătos la minte. Vine de pe altă planetă. E un extraterestru.
- Irlanda e și ea o țară, Camilla. Ce naiba, nu vă învață nimic la școală?
Ea închise ochii strâns, încleștă pumnii și-și sprijini fruntea de dulăpioarele de pe perete. Nu voia să stea de vorbă cu Pat. Nu voia să-l vadă. El era încorsetat în lumea aceea îngustă a lui, unde nu era loc pentru amândoi.
- Ce vrea? întrebă ea.
Cât timp trebuia să pretindă că vederea lui nu-i provoacă durere?
- Nu știu.
Tatăl ei ridică din umeri.
- Vrea să vorbească cu tine.
- Atunci de ce a vorbit întâi cu tine?
El dădu tot atâta atenție întrebării ei ca și când ar fi fost complet surd.
- Știi, medită el cu glas tare, astăzi nu mai există băieți care să facă lucrul ăsta, să ceară permisiunea tatălui, adică. Cei mai mulți indivizi consideră că tatăl fetei nu mai prezintă nicio importanță. Pat e de modă veche, dar cred că tocmai asta îl face atât de agreabil.
Asta o fi fost reclamă plătită sau încă una din șmecheriile de care se ținea tatăl ei?
- Am de gând să țip, rosti ea încet, cu o voce hotărâtă.
Se auzi soneria și tatăl ei se ridică.
- Ar fi mai bine să te duci să-ți pui niște pantofi. Deschid eu ușa.
Ea nu se osteni să-l contrazică pentru astfel de lucruri mărunte, păstrându-și toată furia și necazul pentru ceea ce avea să urmeze.
- Ăsta e un vis, murmură ea pășind în dormitor. Un vis oribil. Un coșmar.
Își deschise debaraua. Pantofii cu toc nu se potriveau la șort. Oare să se schimbe în ceva mai oficial? Nu ea îl invitase pe Pat, așa că n-avea niciun motiv să se schimbe. În plus, el era în mod sigur îmbrăcat în obișnuiții lui pantaloni negri și o cămașă sport. Dacă ar fi pus ceva mai multe pe el, mușchii aceia superbi ar fi fost ascunși.
Își vârî picioarele în niște espadrile. Apoi le aruncă din picioare. La naiba cu toate astea. O să stea așa cum se simțea ea bine.
- Camilla, strigă tatăl ei. Ai un musafir.
- Vin! se răsti ea.
Își puse o pereche de sandale. Măcar picioarele să se simtă în largul lor, dacă ea n-avea nicio șansă.
Oprindu-se în fața oglinzii, respiră adânc, afișă expresia ei sobră pentru întâlnirile de afaceri și păși regește în living-room.
- Bună seara, Camilla, spuse Pat.
Oh, fir-ar să fie! Mii de draci! Pat era îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, cu cravată, cămașă albă, iar părul lui părea că fusese terorizat până consimțise să se supună. Pantofii străluceau, iar în mână ținea un buchet de trandafiri cu cozile lungi.
Picioarele goale ale lui Dusty încercau cu disperare să-și ascundă degetele sub baretele subțiri ale sandalelor.
- Spune-i bună seara musafirului, Camilla, o dojeni tatăl ei. Ai putea să-i oferi ceva de băut.
- Mă descurc eu, tată!
- Ar trebui să pui florile în apă.
- Ți-am spus că mă descurc singură, tată.
Luă florile din mâna lui Pat.
- Ce-aș putea să-ți aduc de băut?
- Ceva care să răcorească gâtlejul ar fi minunat.
Zâmbetul lui aproape că îi tăie respirația, dar era pregătită pentru asemenea șmecherii, așa că încetase să mai respire, din clipa în care îl văzuse.
- Ce-ar fi atunci să aduc pentru toată lumea niște limonadă? sugeră ea. Mă duc să pun florile în vază.
Aruncă o privire fugară spre tatăl ei și adăugă:
- Cu niște apă.
Aerul din bucătărie era mai potrivit pentru a fi respirat, așa că făcu o pauză de 1 minut ca să lase puțin oxigen să-i umple plămânii. Inima îi bătea într-un ritm ridicol de ridicat.
Dacă asta avea să fie reacția ei în fața lui Pat de fiecare dată când se întâlneau, avea să moară curând de un atac de cord. Sau asfixiată. L-o fi iubind ea, dar asta nu însemna ca trupul ei să se sfărâme în bucăți, ori de cât ori se afla el prin preajmă.
Respiră încă o dată adânc, expulză sentimentele din trup și se duse până la dulăpior să ia o vază.
Mâna i se opri suspendată în aer, la jumătatea drumului. Unde stăteau acum vazele? Avea măcar vreuna?
Era cât pe-aci să-l strige pe Pat, dar se opri la timp. El nu mai lucra pentru ea.
Luând-o sistematic, de la un capăt, începu să caute prin dulăpioare.
Pat era prea gentleman ca să-i fi cumpărat flori, dacă ar fi știut că nu are nicio vază. Oare chiar era? Pe măsură ce căuta, vehemența cu care trântea la loc ușile creștea. Probabil că afurisitul acela zâmbea acum, afectat, în salonul ei. Mintea întortocheată a lui Pat Mahoney era în stare să-i cumpere flori tocmai pentru că știa foarte bine că nu are nicio vază.
Găsi vazele în ultimul dulăpior și clătină capul în admirația geniului diabolic al individului. Trandafirii fură înfipți cu putere în vază, apoi le adăugă apă.
Acum, limonada. Cu cât o să le-o servească mai repede, cu atât va pleca și el mai repede. Și ea va putea trage un plâns sănătos.
Se întoarse repede să ia pahare, dar sandaua i se prinse cine știe cum de piciorul mesei. Sprijinindu-se cu o mână de masă, Dusty își ținu piciorul cu cealaltă mână și își mușcă buzele ca să nu țipe. Când durerea se mai potoli, aruncă furioasă sandalele.
Îi luă ceva timp până să găsească niște pahare mai frumoase, dar nu chiar atât cât îi trebuise pentru vază. Trebuie să fi fost pe undeva și o tavă, dar habar nu avea dacă Pat o pusese în bucătărie sau în sufragerie. În orice caz, n-avea deloc intenția să-și mai piardă vremea căutând toate prostiile.
Cuprinzând cu degetele toate cele 3 pahare, și le sprijini de piept și se duse repede în living-room.
- Apucă unul, până nu cad toate, îi porunci ea tatălui ei.
El clipi, surprins, dar apucă un pahar, destul de repede.
Apoi, afișând un zâmbet larg, se întoarse spre Pat.
- Domnule Mahoney, spuse ea mieros, întinzându-i un pahar.
Apoi se așeză și ea, puse picior peste picior, își legănă nonșalant în aer piciorul gol și zâmbi exuberant celor doi bărbați.
După o pauză lungă, tatăl ei rupse tăcerea.
- Pat și cu mine am avut o discuție foarte plăcută, scumpa mea.
Asta era minunat. Era bucuroasă că Pat avea discuții agreabile cu cineva, deși conversația nu fusese tocmai printre activitățile preferate în relația dintre ei doi. Era întrecută de râs, de îmbrățișări, de sărutări, de dragoste...
Luă paharul cu limonadă și îl dădu peste cap, fulgerându-l cu privirea pe tatăl ei. Dacă asta era cumva o altă șmecherie de-a lui, un altul din mici lui „accidente”, avea să-l dezmoștenească.
Tatăl ei se ridică la repezeală, de parcă ar fi citit amenințările din ochii ei.
- Pat a spus că are de vorbit cu tine. Eu am ceva de lucru.
Din ușă, se mai opri și strigă:
- Iau cu mine paharul de limonadă. Mă bucur că ți-ai găsit timp să treci pe-aici, Pat.
Tăcerea se așternu din nou, ocupând locul gol lăsat de tatăl ei.
- Ce-ai mai făcut, Camilla?
- Bine. Dar tu?
- Bine. Destul de bine.
Din nou tăcere.
- Ca să spun adevărul adevărat, Camilla, n-am făcut bine deloc.
- Oh!
- Dau târcoale întruna prin ungherele singurătății, în căutarea propriului meu suflet.
Vocea lui era calmă.
- În cele din urmă, ideea că acest suflet n-o să-mi mai aparțină niciodată a reușit să-mi străpungă țeasta asta groasă și să-mi intre în cap. L-am lăsat aici, cu tine.
Dusty îl cercetă cu atenție, încercând să înțeleagă ce voia el să spună, de fapt. Oare îi cerea să-l primească înapoi? Respirația părea să i se fi oprit, odată cu renașterea speranței în inima ei.
Pat veni și se așeză lângă ea pe canapea, iar țesătura aspră a pantalonilor lui i se lipi de piele. Era exclus să mai încerce să respire, uitase cu desăvârșire cum se face asta.
- A trebuit să plec, Camilla.
Mâna lui puse stăpânire pe a ei. Căldura atingerii lui readuse viața în membrele ei înghețate.
- N-am fost niciodată prea sigur că ai înțeles, continuă el. N-a fost din pricină că n-aș fi ținut la tine; a fost tocmai din cauză că țin prea mult.
Oare urechile ei auzeau cu adevărat aceste cuvinte sau era cine știe ce vis fantastic din dorința ei disperată și din singurătate?
- Mi-a explicat tata, spuse ea. Mi-a spus că un bărbat vrea să-i dăruiască femeii iubite soarele, luna și stelele, dar că se resemnează în cele din urmă să plătească chiria.
- Eu nu puteam face nici măcar asta, spuse Pat.
Ochii lui erau întunecați și tulburi, avizi de înțelegerea ei.
- Și lucrul ăsta mă rodea. Aveam nevoie de tine, dar în același timp simțeam nevoia să fiu bărbat.
Forța cu care el îi strângea mâna, încleștându-se de ea ca și când n-ar mai fi vrut să-i dea drumul niciodată, descătușă cuvintele:
- Atunci, de ce te-ai întors?
El se trase mai departe de ea, lipsind-o de prezența lui ocrotitoare, dar nu chiar atât de departe încât să îngăduie spaimelor și singurătății ei să revină.
Alunecă, pur și simplu, în genunchi, în fața ei. Ochii lui priviră adânc într-a ei. Lumina pe care ea o văzu licărind adânc în privirea lui părea să-i promită că va ucide singurătatea pentru totdeauna. Mâna lui continua s-o țină strâns pe a ei.
- Mă aflu aici ca să-ți spun că te iubesc mai mult decât iubesc viața însăși și că nimic nu m-ar face mai fericit pe lumea asta decât dacă ai consimți să-mi fii soție.
O bucurie bruscă, extatică, o învălui, așa cum soarele se revarsă peste o floare.
- Pat!
- Nu, să nu spui nimic! zise el repede, înainte ca ea să-l cuprindă cu brațele. Lasă-mă întâi să-ți explic. Ascultă-mă întâi pe mine.
Ce mai putea fi explicat, dincolo de faptul că o iubea și voia să se căsătorească cu ea?
Inima ei ar fi vrut să strige de bucurie, buzele ei ar fi vrut să râdă și să cânte, își dorea să-și înfășoare trupul în jurul lui Pat și să sărbătorească iubirea lor. Totuși, nu făcu nimic din toate astea, își ridică numai încetișor o mână până la fața lui și îi atinse obrazul, ca să se convingă de faptul că nu era un vis.
- M-am gândit la toate, spus el. Și nu trebuie să-ți faci griji. Te gândești probabil că nu se cade ca o doamnă să se căsătorească cu valetul ei sau că nu sunt încă cine știe ce om de afaceri, dar să știi că voi fi în stare să am grijă de tine, așa cum cred eu că trebuie.
Un nor își așternu umbra pe fața ei și totodată peste bucuria ei.
- Să ai grijă de mine? Cum?
- Așa cum are un bărbat grijă de nevasta lui. Cumpără o casă, plătește facturile, o întreține pe ea și pe copii.
Vocea lui se precipită, părea hotărât s-o facă să înțeleagă.
- Am văzut-o pe propria mea mamă muncind până și-a dat duhul, prin fabrici și cu ziua, încercând să-l ajute pe tata să facă față cheltuielilor. Mi-am jurat că nu voi permite ca așa ceva să i se întâmple și soției mele.
Maxilarul lui se încleștase într-o expresie încăpățânată și, oricât ar fi dorit Dusty să se arunce în brațele lui și să uite de sine în îmbrățișarea lui, se abținu.
- Pat, ce s-a schimbat? Ai plecat de aici acum câteva săptămâni, fără a avea mijloace să întreții o familie. Ce-ai făcut de-atunci încoace? Ai jefuit o bancă? Toți banii tăi sunt blocați în proiectul centrului comercial.
- Nu pentru multă vreme.
Ea pricepu.
- Dar nu se poate să-i scoți, strigă ea.
Norul acela negru, de spaimă, veni mai aproape.
- Proiectul acela face parte din tine și din atașamentul tău pentru trecutul acestei zone. Cum îți poate trece măcar prin minte să te oprești acum?
- Nu mai contează chiar atât de mult pentru mine. Nu mai contează atât de mult, cât contezi tu. Dar proiectul nu va avea de suferit. Nu-mi retrag toți banii odată. Renunț la partea mea ca acționar acum, dar grupul îmi va returna banii treptat. O să-mi iau o slujbă de bucătar șef și, cu asta și cu economiile mele, voi putea avea grijă de tine cum se cuvine.
Lăsând-o pe ea să poarte povara viselor și speranțelor sale abandonate?
- Dar eu nu sunt neajutorată, accentuă ea. Pot să-mi port singură de grijă. Tot ce-mi doresc este dragostea ta.
Ochii lui erau necruțători și încăpățânați și ea nu știa cum să ajungă la sufletul lui.
Își strecură mâinile pe după gâtul lui și îl trase mai aproape. Ardea un foc adânc în privirea lui, dincolo de toată mândria, care răspundea foamei de care și ea era mistuită. Buzele ei le atinseră ușor pe ale lui, apoi se încleștară într-un lung moment de disperată sete.
- Tot ce-mi doresc este iubirea ta, șopti ea, depărtându-se ușurel. Iubește-mă numai, Pat. Nu vreau decât să mă iubești.
Focul lui interior țâșni în vâlvătăi, ochii i se aprinseră și ei i se păru că îi va mistui pe amândoi. Mâinile lui se întinseră spre ea, trăgând-o mai aproape, mai strâns, mai apăsat. O dorea. Avea nevoie de ea. Ea crezu pentru o clipă că a învins, dar încăpățânarea puse din nou stăpânire pe maxilarul lui și, de acolo, i se răspândi în toată ființa. O îndepărtă de el și se ridică în picioare.
- Am mai trecut o dată prin toate astea. Un bărbat are grijă de cei dragi.
Sări și ea în picioare.
- Prostii!
Furia luă locul încăpățânării care se citea pe fața lui. Ar fi fost nevoie de rațiune, nu de furie. Ea respiră adânc, se gândi la clipele frumoase pe care le trăiseră în strălucirea iubirii lor și chemă pacea să se instaleze în vocea ei.
- Pat, te rog, îl imploră ea. Nu mă pune pe un piedestal. Când mă urc prea sus, îmi curge sânge din nas!
Încercarea ei de a glumi îl înduioșă și în ochii lui se citi o undă de descumpănire.
- Nu m-am îndoit niciodată de faptul că ești un bărbat adevărat, spuse ea cu blândețe. Și, cu cât aflu mai multe despre tine, cu atât te găsesc mai fascinant. Îți asumi riscuri mari și încerci să pui pe roate o afacere și, în același timp, vrei să contribui la binele comunității. Ești un spirit întreprinzător, Pat. Femeile americane apreciază mult asta.
Buzele lui încă mai păstrau grimasa aceea înverșunată, iar ochii lui priveau bănuitori. Ea își mobiliză trupele pentru o ultimă șarjă.
- Afacerea asta este visul tău, Pat. Ce fel de femeie aș fi dacă te-aș lăsa să-l arunci la gunoi?
- Asta e hotărârea mea, insistă el.
- Ba nu, nu este.
Vocea ei se ridică din nou și trebui să lupte ca s-o mențină în limite normale.
- O căsnicie e o relație între parteneri, iar acest partener potențial votează împotriva propunerii ca Pat Mahoney să dea cu piciorul la visul său.
El se feri s-o privească, se întoarse și se uită pe fereastră.
Ea n-ar fi putut spune după încordarea umerilor săi lați dacă era gata să-i cedeze sau, dimpotrivă, dacă era hotărât s-o înfrângă. Of, dacă măcar ar fi lăsat ca dragostea să hotărască în locul lui! Dacă ar avea măcar parte de o noapte, ca să-l convingă!
- Un bărbat trebuie să aibă grijă de soția lui, repetă el cu încăpățânare.
- Atunci nu te căsători cu mine! strigă ea. Putem trăi împreună, până ce banii tăi vor începe să dea roade și pe urmă ne putem căsători.
- Un bărbat se căsătorește cu femeia pe care o iubește.
Ea suspină și se lăsă să cadă din nou pe canapea.
- Pat, așa nu ajungem nicăieri.
Oare de ce nu putea și el să asculte glasul rațiunii?
- Nu, n-ajungem nicăieri, aici ai dreptate. Presupun că, la urma urmelor, soarele n-a vrut să zâmbească iubirii noastre.
Înainte ca ea să apuce să strige sau să-l oprească, el plecă, iar ecoul pașilor lui se mai auzea încă pe scări, când ea fugi după el. În clipa când ea trase cu putere de ușa apartamentului, ușa de la intrare se închidea deja.
El plecase.
- Pat! strigă ea, mai mult de disperare, decât cu gândul că el ar putea s-o audă.
Trânti ușa. Căpcăun încăpățânat! Ar fi trebuit să-și închipuie că o să se-apuce să facă poezie în fața ei.
Traversă camera cu pași apăsați și se trânti într-un fotoliu.
Putea să-i înțeleagă mândria și să-i aprecieze purtările de modă veche. Dar nu putea și el să facă, măcar acum, câteva mici concesii? Era liber s-o întrețină cât va voi, mai târziu, dacă asta avea atâta importanță pentru el, dar nu putea lua acum puțin de la ea?
Măcar, recunoscuse că o iubește. Ăsta era un pas pe calea cea bună. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să-l facă să se răzgândească în cealaltă privință. Cât putea fi de greu acest lucru pentru o persoană care se luptase pentru fiecare lucru pe care-l dorise, vreme de 29 de ani?
Camilla îi conduse pe băieți în imobilul unde locuiau Jan și Ken și-i îndrumă în jos, pe scări, până la biroul improvizat.
- Puneți cutiile oriunde, le spuse ea și le îndesă în mână câteva bancnote de 1 dolar. Mulțumesc mult, băieți! strigă în urma lor.
Inima i se înălțase ca un zmeu, iar vocea îi suna și ea de parcă ar fi plutit în nori.
- Camilla?
Dusty se răsuci cu un zâmbet spre fața nedumerită a tatălui său.
Ea venise cu mult înaintea orei fixate pentru întrunire și adusese cu ea câteva sacoșe mari de plastic și mai multe cutii.
- Bună, tată.
Îl sărută pe obraz, își puse servieta-diplomat pe o masă și își netezi fusta taiorului de culoarea fildeșului. Era un gest care-i trăda nervozitatea și nici măcar n-o calma suficient, căci nu-i ocupă mâinile decât pentru puțină vreme.
Scutură o scamă de pe gulerul hainei tatălui ei.
- Știu că am ajuns prea devreme, dar speram să pot vorbi cu Pat câteva minute.
- A, bine.
Tatăl ei o spuse pe un ton de parcă asta se întâmpla în fiecare zi, dar expresia de pe fața lui arăta de parcă ar fi văzut-o sărind în ocean fără vestă de salvare. Ea îi adresă un zâmbet fugar, apoi își roti ochii prin încăpere, spre ceilalți.
Jan și Ken erau aici, la fel și Lisa. Avocatul nu era. Pat, știa chiar fără să-l vadă, era tocmai în biroul din capăt. Se ridică în picioare și păși șovăitor spre ea.
Păstrându-și zâmbetul conjunctural lipit pe față, Dusty își netezi părul cu mâna.
Oare se mai păstra așa cum îl aranjase cu atâta osteneală, în bucle moi? Oare îi mai rămăsese vreo urmă de ruj pe buze sau îl ștersese cu totul de cât își mușcase buzele, nervoasă?
Întreaga ei viață i se perindă prin față în decursul celor câtorva secunde cât îi trebui lui Pat ca să parcurgă toată lungimea camerei.
Devotamentul cu care muncise, străduința de care dăduse dovadă ca să-și ia diploma. Dorințele încețoșate și vagile insatisfacții ale trecutului. Sentimentul de împlinire pe care i-l adusese Pat. Aceasta era ultima ei lansă de a căpăta soarele, luna și stelele pe care i le făgăduia iubirea. Dacă rata această ocazie, era pierdută.
- Bună, Camilla.
Pat arăta mai minunat decât oricând. Știa că n-avea cum să fi crescut mai înalt sau mai lat în umeri, doar îl văzuse cu câteva zile în urmă, dar părea, totuși, mai mare. Ochii lui erau mai albaștri, iar buzele lui - mai ademenitoare decât și le amintea.
Ea îi zâmbi, un zâmbet a la Miss America, construit ca să încânte și să amețească, dacă nu pentru altceva, măcar ca să-și facă sieși puțin curaj.
- M-am gândit că, dacă tot fac drumul până aici, pentru întrunire, ar fi bine să-ți aduc câteva lucruri pe care le-ai lăsat când ai plecat.
- Lucruri pe care le-am lăsat la tine? Adică setul meu de greutăți? N-ar fi trebuit să le aduci tu, sunt prea grele!
Ea râse. În parte, pentru că el își închipuise că băiețandrii aceia ar fi putut căra greutățile lui și, în parte, pentru că atmosfera din încăpere avea nevoie de ceva care să mai reducă din tensiune. Cel puțin inima ei avea mare nevoie de asta.
- Nu, nu sunt greutățile tale.
Ea apucă sacul cel mai apropiat, își înghiți inima și îl desfăcu.
Nu fusese niciodată lașă și nu era tocmai ăsta momentul să fie, acum, când dragostea lui Pat era în joc.
Goli conținutului sacului. Sute, mii de sori umplură aerul, plutind până ce se adunară pe podea, într-un morman, la picioarele lui Pat. Erau sori decupați din hârtie galbenă, din hârtie de ziar, din hârtie igienică. Sori de carton, de staniol, ba chiar și unul din papier-mache. Mai mari, mai mici.
- Ce-i asta?
Pat era consternat și ea zâmbi din nou. Zâmbetele acelor mii de sori aduceau raze și în inima ei. Avea să reușească. Trebuia să reușească.
Sacul următor conținea luna, într-un număr de exemplare cu nimic mai prejos decât al sorilor și într-o mare varietate, cele mai multe decupate din hârtie. Lune pline, lune în primul pătrar, semiluni, toate plutiră în tăcere, amestecându-se cu sorii de pe podea. Lune din nopți de vară, ca pe vremea secerișului, lune pentru îndrăgostiți și lune primăvăratice. Omul din lună rânjea de pe marginea unui birou și ea îi întoarse zâmbetul.
- Ce-i asta? articulă Pat cu greu cuvintele.
- Soarele și luna, spuse ea și se întinse după o cutie.
Gheața din mâinile ei se topise. Ce mai avea de pierdut în lupta ei pentru dragostea lor?
Chicotul tatălui ei îi atrase privirea spre fundul încăperii. El îi făcu un semn cu degetul mare ridicat în sus și ea îi clipi, complice, apoi deschise altă cutie și îi împrăștie conținutul în cameră.
Steluțe porniră să danseze în aer. Unele mici, nu mai mari de 2-3 centimetri, altele uriașe, acoperite cu staniol, pe care le cumpărase dintr-un magazin specializat în materiale pentru decorat vitrine. Altele goase, din plastic, care fuseseră atârnate de antene. Unele catifelate, din acelea care se aplicau pe cămăși. Stele decupate din buert, flori în formă de stea. Chiar și niște paste făinoase în formă de steluțe.
Celelalte cutii conțineau, mai mult sau mai puțin, cam același lucru și ea le deschise cu un entuziasm care creștea direct proporțional cu tăcerea apăsătoare a oamenilor care o priveau uluiți.
Tatăl ei părea singurul care avea o cât de vagă idee despre ce era vorba, dar nici el nu era prea sigur.
Odată ce termină de golit totul, Dusty își scutură câteva steluțe de pe fustă. Mai multe se lipiseră de blugii lui Pat, dar nu făcu nicio mișcarea să le îndepărteze. La urma urmelor el era star-ul acestui spectacol.
Privirea uluită de pe fața lui îi dădu de știre că are la dispoziție câteva minute ca să-și pledeze cauza, înainte ca el să-și recapete glasul. Era momentul să se folosească de avantajul ei.
- S-ar părea că ai această idee cu totul eronată că nu mi-ai oferit niciodată nimic, începu ea.
Vocea îi era puțin șovăitoare, căci nu era tocmai sigură dacă era înțelept să-și descarce sufletul în fața tuturor acestor oameni. Își aținti privirea asupra lui Pat, de vreme ce inima ei era deja de mult acolo.
- Consideri că, așa cum stau lucrurile, nu ai nimic ca să-mi oferi.
Dădu un șut, stârnind un vârtej de sori, lune și stele care se ridicară în aer.
- Ai pierdut cumva din vedere că mi-ai dat tocmai ceea ce mi-am dorit dintotdeauna? Iubindu-mă, mi-ai dăruit deja soarele, luna și stelele. Nu mai e nevoie să te resemnezi cu lucruri atât de prozaice cum sunt chiria și hrana.
Ochii lui se îngustau, pe măsură ce începea să înțeleagă, așa că ea se grăbi, de teamă ca el să nu înceapă din nou vechea controversă:
- Necazul e că, după ce ai plecat, s-a șters strălucirea de pe toate astea.
Făcu o pauză pentru a arăta cu mâna spre galaxia de pe podea.
- Fără tine acolo, ca să păzești strălucirea soarelui și sclipirea stelelor, toate s-au prefăcut în hârtie și plastic.
Acum respiră și ea adânc și îndrăzni să se uite în jurul ei. Avea spectatori în spatele ei, oricum, în schimb n-avea niciun indiciu cu privire la sentimentele lui Pat.
- Așa că, ți le dau pe toate înapoi. Nimeni altul decât tine nu le poate face să strălucească și, de vreme ce tu nu vrei, eu n-am ce face cu ele...
Ridică privirea spre el, susținându-și cauza cu speranța care i se citea în ochi.
- Te iubesc, dar...
- Camilla... Dusty! se corectă el.
Vocea lui era răgușită, strangulată din cauza emoției sau pentru că se simțea încurcat. Ea își dădu seama că nu se prea gândise cum o să se simtă el, expus astfel în public.
Dar era prea târziu pentru o retragere. Înaintă cu un zâmbet și scutură din cap.
- Camilla, spuse ea. Dusty este tata.
El păru să nu observe concesia pe care i-o făcuse și îi cuprinse umerii cu mâinile lui mari, de parcă ar fi vrut s-o scuture ca s-o trezească la realitate. Dar o ținu numai, cu degetele mișcându-se ușurel, bucurându-se de atingerea ei. Totul nu era încă pierdut.
- Camilla, pur și simplu nu înțelegi.
- Ba înțeleg foarte bine. În sfârșit, înțeleg. În sfârșit, m-am lămurit.
Încordarea ei se revărsă într-un hohot de râs și nu mai putu rezista tentației. Se întinse și-și strecură mâinile sub vesta lui, îmbrățișându-l. Era atât de bun, atât de cald, atât de minunat.
- Ești puțin cam demodat, așa-i?
Ridică privirea spre el, dar fără cea mai mică intenție de a-i da drumul. Ar fi trebuit s-o sfâșie ca s-o desprindă de el.
El înclină din cap.
- Ei bine, am o perfectă soluție de modă veche pentru problema ta: zestrea mea este slujba mea.
- Zestrea ta?
Încăpățânarea din vocea lui cedă locul incertitudinii.
- Sigur, mireasa trebuie întotdeauna să aducă o zestre în căsnicie, așa că asta va fi zestrea mea. Pe urmă, când o să faci tu avere, peste câțiva ani, n-ai decât să mă întreții cât poftești.
Zâmbetul ei păli sub privirea lui încruntată.
- Este o soluție minunată, soluția perfectă, unica soluție, spuse ea. În afară de cazul în care nu mă iubești.
Brațele lui nu-i dădură drumul. Se strânseră tot atât de tare pe cât se destinseră ale ei.
- În afară de cazul în care nu te iubesc? Când eu mă topesc de dorul tău?
Ochii lui își recăpătară strălucirea, se simțea în ei căldura iubirii.
- Oh, Pat!
Vocea ei era o răsuflare, un suspin, era un nou început de primăvară.
Buzele lui coborâră ca să le întâlnească pe ale ei și s-o înalțe spre cer.
Sărutul lui nu era destul. Ea voia să audă cuvintele.
- Pat, te iubesc așa de mult! Spune-mi că totul o să fie bine.
El o trase înapoi pentru un nou sărut, mai rapid, dar tot atât de mistuitor. Genunchii ei abia o mai țineau. Un sentiment de ușurare și unul de dorință se amestecară și o prinseră în vârtejul lor, amețind-o până când nu se mai putu ține decât agățată strâns de el.
- Am să-ți ofer viața cea mai bună cu putință, îi promise el pe un ton solemn. Am prea mare nevoie de tine ca să-ți dau drumul acum, dar îți promit că de îndată ce vor începe să curgă banii, am să am grijă de tine, așa cum vreau eu.
- Bine. Numai că nu mă lăsa să aștept tot timpul ăsta departe de tine.
El râse și o îndepărtă de el ca s-o privească.
- Vai, domnișoară Ross, ce-i asta, îmi faci cumva avansuri? Ce-ar spune iubita mea mamă, fie iertată?
Obrajii Camillei se aprinseră, nu la gândul mamei lui, ci la toți oamenii care stăteau și priveau.
- O, Doamne, Pat! gemu ea. Ce-o să zică toată lumea de aici?
Își îngropă fața la pieptul lui, prea rușinată ca să privească în jur.
- Or să spună că sunt omul cel mai norocos din lume, zise el, îmbrățișând-o din nou.
Iubirea se simțea în mâinile și în vocea lui.
- Dar cred că s-ar cuveni să le spun că au pierdut ce era mai interesant din spectacol. Au șters-o cu toții, cam pe când îmi ofereai tu zestrea.
Ea ridică încet capul și privi pe după brațul lui.
- Slavă Domnului!
Se aplecă puțin pe spate și văzu în ce stare era camera. Peste tot erau risipite stele, pe mese și pe jos. Sorii se amestecaseră printre hârtii și scaune. Lunele se risipiseră prin toate locurile în care nu erau sori sau stele.
- Ce dezordine!
Îmbrățișarea lui Pat era caldă și ocrotitoare.
- Oh, n-aș spune asta, zise el. Mie mi se pare că arată ca și cum am privi din ceruri.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu