Răzbunarea lordului, Barbara Cartland

 .................................................

2-3

            Cea mai mare dorință a lui sir Harvey era să-l cunoască pe Frumosul Brummell pentru ca apoi să se poată făli cu asta.

   Îl văzuse, bineînțeles, destul de des și nu putea decât să admire un bărbat care punea în practică el însuși regulile și recomandările pe care le făcuse pentru a fi respectate de alții.

   Sir Harvey nu uitase niciodată scrisoarea pe care o primise mama sa de la o prietenă, încă de la prima apariție a lui George Brummell în societatea mondenă.

   Această doamnă scria:

   „Natura s-a arătat mai mult decât generoasă față de acest fermecător bărbat. Are câte puțin din tot ce-i trebuie, statura lui Apolo, iar armonia proporțiilor sale este admirabilă! Are un cap deosebit de frumos, fața este mai curând prelungă, tenul luminos, fruntea de o înălțime puțin obișnuită.

   Ținuta sa arată că se bucură de o mare inteligență și gura denotă o predispoziție către un umor caustic. Vocea lui este foarte plăcută.”

   Cea care îi scrisese lui lady Wychbold nu exagerase, această descriere a Frumosului Brummell era reală. Și numeroase persoane îl considerau amabil și bun.

   Era cunoscută neclintita sa loialitate față de cei pe care îi numea prietenii lui.

   La drept vorbind, pe sir Harvey nu-l interesa caracterul Frumosului Brummell, decât în măsura în care putea scoate de aici un avantaj.

   Atât de mult și-ar fi dorit să-l cunoască, încât ar fi fost în stare să se și roage pentru asta. Și iată că ocazia de a reuși acest lucru apăruse într-un mod total neașteptat!

   - Voi veni să vă iau, spuse lordul Windover când îl lăsă pe sir Harvey în Curzon Street.

   Încă o favoare!

   Într-adevăr, lordul Windover știa cu siguranță că sir Harvey are o caleașcă.

   Imediat ce intrase în casa lui, sir Harvey își chemă valetul personal și urcă în grabă, blestemându-și servitorul care nu venise destul de repede.

   Se întreba cu nervozitate cum să se îmbrace.

   Din fericire, cheltuise o avere pentru a-și pune garderoba la punct și singura problemă pe care o avea, era să se hotărască în care frac va arăta mai bine și în ce stil va trebui să-și înnoade  cravata de muselină.

   Sir Harvey își aminti că Frumosul Brummell dezaproba ostentația vulgară a tinerilor eleganți, prefăcătoria celor generoși și lipsa de subtilitate a tinerilor la modă.

   El era adeptul unui bun-gust moderat și declarase:

   „Cea mai mare umilire pe care o poate îndura un gentleman este să atragă atenția pe stradă prin îmbrăcămintea sa.”

   Valetul lui sir Harvey îl scoase din meditațiile sale.

   - Veți purta un ac de cravată, domnule?

   - Nu, bineînțeles că nu, idiotule! Unul dintre invitați este Brummell.

   Sir Harvey nu putuse, nici chiar în fața valetului său, să se abțină să nu se laude cu persoana pe care o va întâlni.

   - Atunci, nu veți avea nevoie de ceasul dumneavoastră de buzunar, domnule.

   - Evident că nu! spuse cu asprime sir Harvey, care în timp ce vorbea, făcea să dispară inelul cu sigiliu pe care îl purta pe deget.

   Când fu îmbrăcat, se examină cu satisfacție. Cravata, înnodată în stilul lansat de însuși Frumosul Brummell, era un model de strălucire.

   Ciorapii de mătase nu făceau nicio cută, iar costumul era făcut de croitorul Frumosului Brummell și al prințului de Wales.

   - Sunteți extrem de elegant, domnule! îl asigură valetul pe un ton lingușitor, foarte potrivit.

   Sir Harvey zâmbi imaginii sale din oglindă.

   - Voi comanda un alt costum mâine, declară el. Schweitzer m-a servit bine și-i voi oferi privilegiul să croiască și altul.

   - Sunt sigur că va fi onorat, domnule, șopti valetul.

   Sir Harvey scoase un suspin de satisfacție. După această seară, vor urma multe altele în care va cina cu „cel ce dădea tonul”.

   Începu să-și repete în minte toate anecdotele amuzante pe care le va povesti și calambururile care voi putea să cucerească până și aprobarea lui Brummell.

   Exact la ora 7 și 25, cabrioleta de care lordul Windover se folosea la Londra se opri în fața ușii și sir Harvey se abținu cu greu să nu se repeadă pe peron în jos, înainte chiar ca soneria să răsune.

   Instalându-se în trăsură lângă lordul Windover, îi spuse:

   - Sunt musafirul nepoftit al acestei seri. Nu știu casa familiei Garson. Credeam că vicontele are o locuință personală.

   - Într-adevăr, are una când tatăl său stă un timp aici, replică lordul Windover, dar la drept vorbind, contele este un bătrân care vine rareori la Londra în ultimul timp. Cred că este bolnav.

   - Și în mod firesc, o locuință mare înlesnește petrecerile, comentă sir Harvey.

   În acest moment, hotărî că propria sa locuință din Curzon Street nu era destul de mare. Se va muta pe Berkeley Square sau se va instala chiar în Park Lane, de ce nu? Doar banii nu-i lipseau!

   Cu o excitare crescândă, se văzu primindu-i la cină pe noii săi prieteni și, deși poate spera prea mult, Frumosul Brummell era printre ei.

   Ajunseră repede la vastul și impozantul palat al tatălui vicontelui, așezat într-un loc retras din Park Lane, înconjurat de o grădină.

   Când lordul Windover trecu pragul intrării de onoare, sir Harvey care îl urma își dublă atenția, căci voia să afle cât mai multe despre modul în care își va aranja apoi, fără greșeală, noua sa casă.

   Constată că nu erau decât șase valeți în picioare, în așteptare, fără a pune la socoteală majordomul și că livrelele lor erau mult mai impunătoare decât cele ale propriilor lui valeți.

   Voi avea multe de schimbat, se gândi el.

   Apoi majordomul îi anunță cu voce de tenor: „Lord Windover... Sir Harvey Wychbold!”

   Aproximativ paisprezece bărbați erau deja în salon. Toți întoarseră capul către el și sir Harvey se gândi cu satisfacție că-i cunoștea pe unii dintre ei.

   Lordul Charles Manners și fratele său, lordul Robert Manners, fiul ducelui de Rutland, fură primii pe care îi remarcă.

   Reuși apoi cu greu să-și desprindă privirea de pe Frumosul Brummell. Acesta afișa un aer distant și disprețuitor, dar această expresie era aproape obișnuită la el.

   El își aplecă totuși urechea la ceea ce-i spunea un bărbat mai în vârstă al cărui aspect și ținută aminteau de cele militare.

   Lordul Windover străbătu sala în toată lungimea ei pentru a saluta gazda, care se afla în cealaltă extremitate.

   În loc să-i strângă mâna, vicontele se mulțumi să spună:

   - Acum, că sunteți aici, Windover, cred că putem începe.

   În timp ce vorbea, ridică brațele și, ca și când acesta ar fi fost un semn, se făcu liniște.

   - V-am convocat în această seară, reluă vicontele cu o voce puternică și clară, pentru că toți, cu excepția unuia, avem ceva în comun și anume: am servit o perioadă sau alta în Regimentul 10 de Dragoni Ușori, sub comanda generalului Shaldon.

   Un murmur ușor se ridică din grupul de auditori și vicontele continuă:

   - Sir Alexander era un om mare și un bărbat drept și dacă am avut deseori motive să ne temem de el, cred că în adâncul sufletului nostru l-am admirat și l-am respectat întotdeauna.

   Din nou se ridică un murmur de aprobare.

   - Iată de ce am crezut că v-ar face plăcere să fiți prezenți în această seară pentru a asista la căsătoria fiicei generalului, domnișoara Caryl Shaldon și a lui sir Harvey Wychbold!

   Sir Harvey lăsă să-i scape o exclamație înăbușită. Parcă se preschimbase în piatră.

   Punctul de atracție al tuturor ochilor, el avu un moment impresia că nu auzise bine și că probabil se înșelase.

   Apoi înțelese că a fost prins foarte abil în capcană și că nu avea niciun mijloc - absolut niciunul - să iasă din ea.

   Abia avu timp să se gândească că fusese păcălit. O altă ușă a sălii se deschise și Caryl intră la brațul lordului Ravenscar.

   Purta un voal lung din dantelă albă care, în loc să-i acopere fața, cădea până la pământ, peste rochie și ținea un buchet de flori albe enorm, care îi ascundea silueta.

   Ținea ochii în jos, iar genele formau o linie întunecată pe obrajii palizi. Era încântătoare cu părul ei blond înconjurat de flori de portocal și numai mâna încleștată pe brațul lordului Ravenscar îi trăda nervozitatea.

   Se îndreptară spre viconte, iar sir Harvey se afla în mod automat bine așezat, pentru că era alături de viconte când acesta luase cuvântul.

   În spatele miresei și a cavalerului ei, înainta un pastor în veșmânt bisericesc alb, ale cărui medalii arătau că era capelanul regimentului.

   Vicontele se îndepărtă. Se lăsă o tăcere absolută, care îi păru lui sir Harvey sinistră și amenințătoare.

   Ceremonia începu și el fu obligat să accepte inevitabilul. Inima îi bătea nebunește și un văl roșu i se lăsă peste vedere.

   Datorită instinctului de conservase mai mult decât a orgoliului, reuși să articuleze cu fermitate și distinct cuvintele cerute.

   Vocea lui Caryl era șoptită și tremurătoare.

   O verighetă apăru ca prin farmec și sir Harvey o puse pe degetul lui Caryl, mâinile li se uniră de către capelan și ultimele enunțuri ale căsătoriei fură pronunțate.

   Îndată ce vocea preotului nu se mai auzi, lordul Ravenscar îi oferi brațul lui Caryl, iar ea se agăță din nou de el, în timp ce era condusă spre ușa pe care intrase.

   Când dispărură, sir Harvey aruncă o privire în jurul său și constată că invitații se aliniaseră pe două rânduri, lăsând între ele un spațiu de trecere.

   Nu era nevoie de nicio explicație. Intenția era clară și știu ce se aștepta de la el.

   Cu fruntea sus, fără să privească la dreapta sau la stânga, străbătu încăperea și ieși.

   În vestibul, majordomul îi prezentă pălăria, un valet îi puse mantoul pe umeri și afară un alt servitor îl ajută să se urce într-o birjă.

   Era ultimă insultă și plecând, sir Harvey înțelese nu numai că fusese învins, dar că toate ambițiile sale mărețe de a deveni un personaj din înalta societate se spulberaseră în întregime și pentru totdeauna.

 

   În încăperea vecină cu sala unde se celebrase căsătorie, Caryl se prăbuși pe un scaun și își ascunse fața în mâini.

   Romara o îmbrățișă.

   - Gata, draga mea. S-a terminat. Ești căsătorită, dar nu ești obligată să-l revezi!

   - Nu... nu mă va ierta niciodată, spuse Caryl cu o voce tremurătoare.

   - El este cel care nu va obține iertarea mea!

   Lordul Ravenscar veni spre ele cu o cupă de șampanie în mână.

   - Cred că ar trebui să bea ceva înainte s-o duceți acasă, îi spuse el Romarei.

   Ea luă cupa care i se întindea și o apropie de buzele lui Caryl.

   - Nu! Asta îmi amintește prea mult de Harvey.

   - Îți va face bine, insistă sora ei. Bea o înghițitură și când ne vom întoarce, ai să mănânci ceva.

   Caryl scutură din cap, apoi întrebă cu o voce tremurând de frică.

   - Unde mă duci?

   - Vii cu mine, acasă la lordul Ravenscar.

   - Este casa vecină cu a lui, șopti Caryl. Și dacă mă vede Harvey? Este capabil să mă bată pentru ce i-am făcut.

   - Nu veți rămâne acolo decât în această seară, îi explică lordul Ravenscar. Mâine, vă voi conduce, împreună cu sora dumneavoastră la casa mea de la țară. Vă garantez că acolo veți fi în siguranță.

   Vocea profundă și calmă cu care vorbise păru că înlătură pentru moment teama care o sufoca pe Caryl.

   - Voi fi încântată, reuși ea să spună în timp ce Romara o ajuta să se ridice.

   Încadrată de o parte de sora ei și de cealaltă de lordul Ravenscar, Caryl ieși din încăpere și porni pe un culoar ce ducea spre o altă ușă decât cea pe care plecase sir Harvey.

   O birjă închisă aștepta și, când cele două surori fură instalate, lordul Ravenscar rămase un moment în loc privind birja care se îndepărta.

   Apoi își trecu o mână peste frunte.

   Faptul că totul se desfășurase după cum fusese plănuit îl făcu să simtă o ușurare mai mare decât și-ar fi închipuit.

   Pusese lucrurile la punct în cele mai mici amănunte cu Anthony Garson, dar nu putuseră să nu se gândească la riscul ca sir Harvey să refuze categoric s-o ia de soție pe Caryl, sau că, printr-o întâmplare neprevăzută, n-ar fi putut accepta invitația lor la cină.

   Acum, se gândi lordul Ravenscar, cel puțin o problemă își găsise rezolvarea. Copilul pe care v-a naște Caryl va avea un nume și Wychbold fusese tratat așa cum merita.

   Mai rămânea, se gândi el întorcându-se pe culoar, să înfrunte propriile lui probleme.

   Trebuise să facă un efort s-o privească pe femeia care de acum înainte era soția lui. Nu zărise totuși mare lucru din chipul ei. Bănuia că își păstrase pansamentul pentru a nu se vedea echimozele galbene și vinete din jurul ochiului.

   Tăietura de la gură era aproape vindecată și buzele i se dezumflaseră, dar ținuse tot timpul capul în jos și lordul Ravenscar își dădu seama că nu știa absolut deloc cum arată.

   Nu putea decât să spere că fusese probabil la fel de drăguță ca sora ei, înainte ca purtarea crudă și nedemnă a lui Wychbold s-o transforme.

   Ajungând la capătul culoarului, lordul Ravenscar auzi zumzăitul conversațiilor și râsetele invitaților vicontelui și își spuse că avea totuși o consolare: Romara avea o voce frumoasă.

   Le detestase întotdeauna pe femeile cu voce răgușită, dură sau stridentă și timbrul Romarei avea ceva melodios. Când i se adresase surorii ei, vocea îi era marcată de dragoste și milă.

   „Voi avea întotdeauna posibilitatea să închid ochii și s-o ascult”, își spuse lordul Ravenscar, cu resemnare.

   Apoi deschise ușa și se alătură prietenilor lui.

 

   După ce se întoarseră în Curzon Street, doamna Fellows o ajută pe Caryl să urce la etaj și o conduse într-o cameră vecină cu cea a Romarei.

   - V-am pregătit patul, milady, îi spuse. O noapte de somn bun, iată ce vă trebuie, și mâine vi se va părea că totul merge mai bine.

   În birjă, Caryl continuase să plângă pe tot parcursul drumului; era nefericită și prea abătută pentru a răspunde.

   - Nu te îngrijora, draga mea, acum totul s-a aranjat, îi declară sora ei. Voi avea grijă de tine și vom trăi liniștite împreună.

   În timp ce vorbea se întreba dacă era adevărat, căci ea nu discutase cu lordul Ravenscar.

   Poate că el nu va dori s-o aibă permanent pe Caryl cu ei; își închipui însă, că va dori și mai mult să nu rămână singur cu soția lui.

   Trebuia să recunoască totuși că fusese extrem de serviabil.

   Când îi explicase, în ultimul moment, ceea ce plănuise și spusese că se va duce s-o ia pe Caryl din casa vecină imediat ce trăsura care îl ducea pe sir Harvey nu se va mai vedea, ea exclamase:

   - Cât este de ingenios! Cum v-a venit o asemenea idee fantastică?

   Date fiind împrejurările, ar fi fost aproape imposibil ca sir Harvey să facă o scenă care s-o deprime pe Caryl și să o hotărască, poate, să nu mai ia în căsătorie un bărbat atât de nehotărât.

   - Trebuie doar s-o îmbrăcați pe sora dumneavoastră într-un mod cât mai seducător cu putință, încheiase lordul Ravenscar. Va vrea, în mod firesc, ca nimeni din cei prezenți să nu bănuiască starea în care se află.

   Romara roși, apoi întrebă în șoaptă:

   - Nu... nu este necesar ca eu să asist, nu-i așa? Ar fi jenant... mai mult pentru dumneavoastră decât pentru mine.

   - Cum doriți. Nimic mai ușor decât să stați cu sora dumneavoastră până în ultimul moment. Eu o voi conduce în salon unde o va aștepta vicontele.

   - Mulțumesc. Mulțumesc din toată inima pentru tot.

   Lordul Ravenscar sesizase lacrimile din vocea ei, în această izbucnire sinceră și se grăbi să spună:

   - Sunt sincer când spun că nu pot suporta ca una din fiicele bătrânului meu comandant să fie tratată cu o asemenea mojicie. Noi toți suntem extrem de mândri că am servit într-un regiment așa de renumit.

   - Știu că tatăl meu, dacă trăia, v-ar fi fost foarte recunoscător, adăugă Romara în șoaptă. Ar fi fost dezgustat să aibă ca ginere un asemenea bărbat, dar era realist. Ar fi înțeles că, acum, această căsătorie este în interesul lui Caryl.

   - Sunt sigur de asta, răspunse lordul Ravenscar. Și mâine vă voi conduce pe amândouă la reședința mea de la țară și voi da toate dispozițiile necesare pentru ca sora dumneavoastră să nască acolo.

   Romara nu putu decât să-i mulțumească din nou din tot sufletul. Apoi se ocupă de organizarea introducerii clandestine în casa vecină a unei toalete de nuntă pentru sora ei.

   Camerista lui Caryl fusese destul de bine plătită pentru a fi gata să facă orice. Mai mult chiar, Romara se convinsese că aceasta ținea în mod sincer la stăpâna sa.

   Imediat ce sir Harvey plecă în compania lordului Windover, birja în care lordul Ravenscar și Romara așteptau puțin mai departe pe stradă, înaintase până la ușa lui sir Harvey.

   Caryl fu ajutată să coboare peronul și să ia loc alături de ei, în birjă.

   Ea scoase o ușoară exclamație de bucurie când își văzu sora, apoi îl privi pe lordul Ravenscar cu îngrijorare.

   - Să nu vă fie teamă, o liniști acesta. Totul este prevăzut și nu vom întâmpina nicio greutate.

   - Sunteți într-adevăr sigur? Harvey a plecat la o recepție foarte importantă. Camerista mea mi-a spus că ar fi prezent acolo și domnul Brummell.

   - Domnul Burmmell a servit timp de 2 ani în regimentul tatălui dumneavoastră. N-avea decât 16 ani când prințul de Wales i-a dat un brevet de sublocotenent de cavalerie.

   - Nu știam, murmură Caryl.

   - Tot ce doresc, reluă lordul Ravenscar când ajunseră în apropierea locuinței vicontelui, este să vă sprijiniți cu nădejde de mine și să nu vă fie frică.

   - Voi... voi încerca, promise Caryl.

   Totuși, când auzi vocile bărbaților care vorbeau în sala alăturată, devenise atât de palidă, încât Romara crezu că va leșina.

   Cu siguranță că lordul Ravenscar reprezenta pentru ea un sprijin prețios, Romara o știa, căci Caryl avusese întotdeauna mai multă încredere în bărbați decât în femei.

   - Și acum, spuse el când ușa locuinței se deschise, gândiți-vă la tatăl dumneavoastră și imaginați-vă că plecați la luptă cu el.

   Nicio altă încurajare n-ar fi putut s-o stimuleze mai bine pe Caryl, se gândise Romara, dar, până la urmă, efortul se dovedise epuizant și, acum, când se culcase, Caryl plângea în hohote, disperată, cu capul ascuns în perne.

   Doamna Fellows o trase pe Romara într-o parte.

   - Mă duc să-i aduc Înălțimii Sale un pahar cu lapte cald cu flori de izmă, care s-o facă să doarmă, șopti ea. În starea sa, nu este bine să fie atât de nervoasă.

   Romara acceptă cu un semn din caă și, la puțin timp după ce bău laptele Caryl căzu într-un somn adânc.

   Murea de curiozitate să afle ce se mai întâmplase după plecarea lor și ce spusese sir Harvey.

   Aruncase cu blesteme asupra celor care îl obligaseră să se căsătorească? Sau rămăsese tăcut?

   Lordul Ravenscar nu se întorsese de la recepție și își spuse că i-ar face plăcere să-l aștepte, dar își dădu seama că era imposibil.

   Nu-i fu greu să-și imagineze cât l-ar fi dezgustat acest gest. Ultimul lucru pe care și-l dorea, probabil, era genul de soție care nu se culcă așteptându-și soțul și care voia să stea la taclale cu acesta când el era obosit!

   În timp ce se dezbrăca, Romara se întreba cu neliniște ce se va întâmpla cu ea și cu sora ei.

   Cine și-ar fi închipuit că întâmplări atât de neplăcute, atât de spectaculoase le va schimba brusc, în mod radical, viața?

   Se privi în oglindă pentru a examina echimoza portocalie și violet închis care se întindea peste ochi și jumătate din obraz.

   Era convinsă că lordul Ravenscar, cu talentul său de a născoci planuri și a le duce la bun sfârșit, probabil se gândea deja la un mijloc de a se descotorosi de ea!

 

   Ziua promitea să fie însorită și caldă, dar ei plecaseră devreme. Caryl și Romara speraseră că sir Harvey dormea și nu știa ce se întâmplă alături de casa lui.

   Lordul Ravenscar le propusese să călătorească în berlina lui, ceea ce le-ar fi permis să meargă mai repede și cu mai puține zdruncinături pentru Caryl, decât într-o cabrioletă.

   Trebuia să fie urmați de un landou, în care se aflau doamna Fellows, care le însoțea la țară, valetul personal al lordului Ravenscar și bagajele lor.

   Încă o dată, câteva monede de aur făcuseră posibil ca toate hainele lui Caryl să fie împachetate și aduse din locuința vecină. Ele se găseau acum în landou.

   O noapte în care dormise bine o reînsuflețise pe Caryl, care era seducătoare cu pălăria ei cu boruri înalte înnodată sub bărbi cu panglici albastre.

   Romara nu avea nimic altceva să poarte decât sinistra pălărie neagră cu care venise la Londra, dar Caryl insistase să caute într-una din cutiile ei de pălării.

   Scoase pentru Romara o pălărie acoperită cu un voal din dantelă, astfel încât îi acopere chipul.

   - Nu te va mai stânjeni acest pansament care îți dă un aer sinistru! exclamase Caryl. Pudrează-ți vânătaia din abundență și, cu acest voal, nimeni nu va vedea ce este dedesubt.

   Sfatul era bun și Romara îl urmase.

   Nu-i plăcea că punea atât de repede capăt doliului după tatăl ei, dar preferase să n-o deprime pe Caryl.

   - Totul este bine, continuă ea cu vioiciune, că vei putea îmbrăca toate hainele pe care Harvey mi le-a cumpărat înainte de... a deveni atât de rău și de a se plictisi de mine.

   - Mulțumesc mult, draga mea, răspunse Romara, gândindu-se că sora ei reușise în cele din urmă să vorbească despre Harvey, fără să izbucnească în lacrimi. Nu am adus de acasă decât haine de doliu și dacă cer să mi se trimită rochiile mele colorate, aș risca să dau naștere la o mulțime de comentarii.

   - Tu ai spus-o, acceptă Caryl. Iar noile mele toalete sunt infinit mai elegante decât cele pe care le aveam noi.

   Suspină încet.

   - La început, am crezut că Harvey voia... să facă paradă. Îi făcea plăcere ca necunoscuții să vadă că era însoțit de o femeie frumoasă.

   Romara era convinsă de asta. Nici nu-și închipuise că sir Harvey căutase să-i placă lui Caryl doar din altruism. Generozitatea sa avea fără îndoială un motiv egoist.

   Deși obligată să-și ascundă fața, Romara se simțea puțin mai sigură pe ea, de când eliminase acel pansament supărător care îi ținea cald.

   Știa totuși că nu este plăcută la vedere și nu-și dorea în niciun caz ca lordul Ravenscar să o privească de aproape.

   De fapt, el nici nu părea să aibă această intenție, iar Romara era convinsă că era aproape la fel de stânjenit ca și ea de aspectul său.

   Simți din nou o mare ușurare când, de cum ieșiră din Londra îl auzi spunând:

   - După ce vă voi instala la Raven House, sper că nu mă vei condamna dacă mă întorc imediat la Londra. Am promis de mult timp că particip la o cină pe care o oferă prințul unor personalități politice, la Carlton House și cred că ar fi extrem de nemulțumit dacă aș renunța în ultimul moment.

   - Nu vreau în niciun caz să fiu motivul unui asemenea deranj, spuse Caryl în timp ce Romara exclamă:

   - Bineînțeles că trebuie să vă duceți! Este foarte bine că prințul se ocupă în mod serios de politică, chiar și ziarele o spun.

   - Alteța Sa Regală este încântat că prietenii său au ajuns la putere, reluă lordul Ravenscar, iar prințul începe să exercite cu adevărat o oarecare influență.

   - Este adevărat, întrebă Romara, că noua conducere este poreclită „Guvernul talentaților”?

   - Asta pentru că membrilor lui le place să gândească singuri, replică lordul Ravenscar zâmbind, dar le mai rămâne, după cum știți, să demonstreze acest fapt țării.

   Prietenii prințului aveau convingerea că situația se îmbunătățise nu doar pe plan politic, ci și în ceea ce-l privea chiar pe prinț. Acesta din urmă fusese mult timp extrem de nepopular și neînțeles. Acum avea o șansă de a dovedi competența și inteligența sa și - pentru a-l cita pe Thomas Chevening, care se considera conducătorul partidului whing - de a deveni un „mare om politic”.

   O duzină de întrebări îi veniră în minte Romarei care fusese mereu interesată de politică. Ar fi vrut să i le pună lordului Ravenscar, dar se temu să nu-l plictisească.

   Tatăl ei spunea: „Bărbaților nu le place să vorbească când conduc”, așa că își ținu gura.

   Asta n-o împiedica să se bucure că mergeau cu viteză, de perfecțiunea atelajului compus din roibi ce se potriveau bine și de frumusețea peisajului pitoresc.

   Comitatul Huntingdon, în care ele își petrecuseră toată viața, era neted și destul de monoton, în timp ce în comitatul Buckingham, unde se afla casa lordului Ravenscar, se aflau din belșug păduri, dealuri, râuri și câmpuri de grâu auriu.

   Când ajunseră la Raven House și intrară pe lunga alee de onoare, Romara privi cu atenție prin voalul său locuința pe care o avea lordul Ravenscar.

   Cu porticul impozant de la fațadă și aripile elegante, era mult mai frumoasă decât se așteptase Romara, iar fundalul de pomi verzi pe care se profila și locul care se întindea în față, făceau din ea exact genul de conac pe care Romara îl visase întotdeauna.

   Când se apropiară, un stol alb le tăie calea. Porumbeii se așezară pe peluzele ce păreau din catifea verde și care coborau în pantă lină la lac. Soarele care se reflecta în geamurile locuinței, îi dădea un aer cald și primitor.

   O mulțime de valeți se grăbiră în jurul lor să-i ajute să coboare din trăsură și când intrară în vestibul, un majordom în livrea de culoare roșu-aprins înaintă pentru a spune:

   - Bine ați venit, milord. Permiteți-mi ca în numele întregului personal s-o felicit pe Înălțimea Voastră pentru căsătoria sa și să ne prezentăm dumneavoastră și Înălțimii Sale urările noastre de fericire cele mai călduroase.

   - Mulțumesc, Matthews, răspunse lordul Ravenscar. După cum v-am anunțat prin lacheul pe care l-am trimis, sora Înălții Sale, lady Wychbold este bolnavă și cred că va dori să meargă imediat în camera sa.

   - Desigur, milord. Iar prânzul va fi servit când va dori Înălțimea Voastră.

   Romara îi fu recunoscătoare lordului Ravenscar că observase starea de slăbiciune a lui Caryl.

   Spre sfârșitul drumului, ea ținuse ochii închiși și veselia de care dăduse dovadă la începutul călătoriei dispăruse.

   Acum arăta cu adevărat bolnavă.

   O guvernantă veni imediat s-o ajute pe Romara s-o susțină pe Caryl până sus, pe scara largă și sculptată.

   Romara fu fericită când văzu că aveau camere la primul etaj.

   Ea trebuia să doarmă într-o anumită cameră care fusese a castelanelor de mai multe secole. Caryl avea camera vecină.

   Când fu culcată, Caryl spuse cu o voce slabă:

   - Mă... doare!

   Romara o privi întrebător pe doamna Fellows care li se alăturase și aceasta spuse în șoaptă:

   - Cred, milady, că ar trebui să căutăm un medic.

   - Atunci, vreți s-o rugați pe Înălțimea Sa să se ocupe de asta? întrebă Romara.

   Știa că această sarcină îi revenea ei, dar nu avea curajul să dea ochii cu lordul Ravenscar.

   Nu ținea să-i arate fața și se simțea jenată să apeleze din nou la el, după tot ceea ce făcuse deja pentru ele.

   Foarte repede, toată lumea înțelese că bebelușul lui Caryl nu va întârzia să se nască.

 

Capitolul 4

 

   - Vei cina cu mine, mâine seară? întrebă vicontele.

   - Mâine, răspunse lordul Ravenscar, cred vă ca trebui să mă întorc la Raven House. Sunt deja 3 săptămâni de când n-am mai fost acolo, iar prințul va lipsi câteva zile.

   - Într-adevăr, datoria te cheamă la țară, spuse vicontele, zâmbind.

   Simțind că prietenul lui nu dorea să insiste asupra acestui subiect, vorbi despre altceva.

   Lordul Ravenscar avea cu adevărat remușcări că găsise o duzină de pretexte excelente ca să nu se întoarcă la Raven House. Plecase de acolo când Caryl tocmai năștea.

   Prin intendentul său, domnul Arkwright, care îl ținea permanent la curent cu tot ceea ce se întâmpla pe moșie, aflase că adusese pe lume un băiat.

   Se întrebase dacă sir Harvey ar fi fericit să știe că avea un moștenitor, dar n-avea intenția să-l anunțe chiar el. Era mai mult decât sigur că sir Harvey va afla într-un fel sau altul.

   În ceea ce o privea pe Caryl, societatea mondenă nu trebuia să știe că tânăra femeie avusese un copil atât de repede după căsătorie.

   Lordul Ravenscar trimisese el însuși anunțul la „Gazeta Londrei”, prin care făceau cunoscut că această căsătorie fusese celebrată într-un mod care îi asigura statutul legal.

   După care, în sens metaforic vorbind, se spălase pe mâini de această afacere, cu speranța că nu-l va mai vedea niciodată pe sir Harvey.

   Fusese foarte ocupat pe lângă prințul de Wales, care se plânsese că fusese prea puțin consultat când se formase noul guvern, dar în prezent se observa că influența sa era considerabilă, căci un mare număr de posturi fuseseră atribuite prietenilor săi.

   Dorea să fie mereu la curent în cele mai mici amănunte, cu ce se întâmpla în Camera Comunelor și în Camera Lorzilor și se baza pe lordul Ravenscar să-l informeze, când acesta din urmă participa la conferințele lungi de la Carlton House, aproape în fiecare dimineață.

   Când prințul nu vorbea despre politică, se preocupa de comportarea soției sale.

   Prințesa Caroline se aliase cu adversarii politici ai soțului ei.

   La Montagne House, ea îl primea pe lordul Elwon care fusese demis din funcția de Mare Cancelar, pe vicontele Castlereagh, care fusese ministru de război în cabinetul Pitt și pe Spencer Percival care își dăduse demisia din funcția de procuror general.

   Lordul Ravenscar aflase că prințesa Caroline - celebră mai ales pentru certurile cu soțul său, care tulburau viața politică a Angliei - îi reunise pe toți la cină pentru a stabili reclamațiile prin care îi dădea în judecată pe miniștrii care întreprinseseră în numele prințului o „anchetă discretă” asupra comportării sale.

   Lordul Ravenscar îl sfătuise pe prinț să nu riposteze public, căci ar putea avea ca efect formarea de grupuri.

   El știa că viața conjugală a prințului era ținta caricaturiștilor și a ziariștilor și nu se putea împiedica să nu se gândească dacă nu risca și el să se afle în aceeași situație.

   Dacă propria lui soție va sfida conveniențele, ca prințesa Caroline? Dacă i se va opune în toate, dornică să-l ridiculizeze în public?

   Se consolă cu ideea că fiica generalului său nu putea fi decât discretă și bine educată.

   Totuși, situația prințului îi demonstrase în ce încurcătură s-ar fi putut afla în urma faptei nebunești care-i fusese inspirată de dorința de răzbunare pe Atalie.

   „Trebuie să vorbesc cu Romara și să pun lucrurile la punct între noi”, își spuse el.

   Oare, dacă i-ar da o sumă suficientă, ar vrea să trăiască alături de el? Totuși, aceasta ar fi o situație mai incomodă pentru el decât pentru ea.

   Va veni o zi în care va avea nevoie de o soție și avea presimțirea că i se vor oferi diverse posturi atât la Londra cât și în provincie, imediat ce va fi considerat „așezat”.

   Pentru prima dată în viața sa, lordul Ravenscar se simțea nehotărât și neputincios în a-și domina destinul.

   Știuse întotdeauna ce vrea și făcuse în așa fel încât să obțină. Atalie fusese primul lui eșec serios.

   Doar faptul că se gândise la ea îl făcu să încerce o mânie intensă, ca cea pe care o resimțise în clipa în care fusese concediat.

   Aflase de la prietenii intimi ai lui Atalie că rămăsese mută de stupefacție când citise anunțul căsătoriei lui în „Gazeta”.

   Cu siguranță, nu-și imaginase niciodată că i s-ar putea întâmpla ei un asemenea lucru.

   Își anunțase imediat logodna, dar asta nu le împiedicase pe cunoștințele lor comune să facă ipoteze asupra a ceea ce s-a întâmplat.

   Toți cei care avuseseră destulă îndrăzneală ca s-o facă, îl întrebaseră pe lordul Ranvescar despre soția sa. Descoperise cea mai bună manevră pentru a explica absența Romarei. Anunțase că este în mare doliu.

   - Nu pot să nu mă gândesc, îi mărturisi vicontele într-o seară când cinau împreună, că generalul ar fi fost mulțumit să știe că tu ești ginerele lui.

   - Cu siguranță că ar fi avut o cu totul altă reacție pentru Wychbold, comentase sec Trent.

   - Bineînțeles, dar tu ai fost mereu printre favoriții lui, reluă vicontele pe un ton gânditor.

   - Nu mi-a arătat-o niciodată când eram la regiment. Îmi amintesc că mi-a tras niște săpuneli în diferite ocazii, care n-au fost deloc plăcute!

   - Ah, da! Îi ținea din scurt pe toți! confirmă râzând vicontele. Dar asta nu-i împiedica pe soldați să fie gata să moară pentru el... ca și noi de altfel.

   La sfârșitul serii când se culcă, lordul Ravenscar se surprinse bombănind:

   - Ea este fiica generalului. Atunci, de ce mă îngrijorează viitorul?

   Recunoștea că îi era frică de două lucruri: ca Romara să nu fie atât de urâtă ca atunci când o luase în căsătorie și să nu se poarte ca prințesa Caroline.

   Deși nu voise niciodată să admită, era totuși o posibilitate. Poate pentru că, fiind singur la părinți, fusese obligat să-și folosească imaginația mai mult decât copiii care aveau în frații și surorile lui tovarăși de joacă.

   Sau poate din cauza inteligenței și culturii sale.

   Aceasta îl făcea să se gândească profund la consecințele lucrurilor și în timpul drumului de la Londra la domeniul său de la țară, fu absorbit în gândurile lui.

   Se abținuse cu bună știință să-l anunțe pe intendentul său când va sosi, căci nu voia să fie obligat să părăsească Londra la oră fixă. Se gândise că poate trebuia să-l vadă în ultimul moment pe Charles Grey, un prieten apropiat care devenise în luna aprilie vicontele Howick și fusese numit primul lord al Amiralității.

   Însă Charles îi trimisese un mesaj prin care îl anunța că va fi reținut toată dimineața la o ședință de cabinet și atunci lordul Ravenscar porni la drum spre Raven House, mai devreme decât se așteptase.

   Conducea un atelaj nou pe care îl cumpărase cu o săptămână în urmă de la Tattersall. Doi cai care se potriveau perfect, negri ca smoala și cu o stea albă în frunte.

   Erau atât de formidabili, încât toți bărbații se opreau să-i privească trecând pe stradă, în timp ce femeile nu aveau ochi decât pentru cel ce-i conducea.

   Lordul Ravenscar nu-și dădu seama de admirația pe care o stârnea. Își mâna atelajul mai repede decât de obicei, ca și când se grăbea să ajungă la destinație.

   De fapt, era nerăbdător să înfrunte acea problemă care lâncezea, ca un șarpe adormit, de prea mult timp în sufletul lui și nu voia să mai întârzie niciun moment să-i găsească rezolvare.

   După atmosfera înăbușitoare de la Londra, la țară era răcoare și minunat, iar lordul Ravenscar se întrebă de ce nu petrecea mai mult timp în locuința lui strămoșească.

   Voi organiza o vânătoare la toamnă, hotărî el - dar o întrebare îi veni în minte: va dori soția lui să joace rolul de gazdă față de prietenii lui?

   Această idee îl înfioră și se gândi că n-ar trebui să facă planuri înainte de a o vedea pe Romara și a lămuri situația.

   Ajunse la Raven House către prânz și își spuse că locuința era mai frumoasă ca de obicei.

   Grădina era o explozie de culori și își aminti că mama lui adora terenul său plantat cu trandafiri. Nu apreciase cu adevărat decât după moartea ei numeroasele îmbunătățiri pe care le adusese grădinii și casei.

   Raven House i se păruse îngrozitor de goală când ea nu mai fu acolo și pentru că absența ei îl făcea să sufere cumplit, preferase să trăiască aproape tot timpul în palatul din Curzon Street.

   Intrând în vestibul, se simți nervos, iar când majordomul se grăbi să-i iasă înainte scuzându-se într-una că nu-l primise în prag, îi spuse:

   - Am ajuns mai devreme decât credeam. Unde este Înălțimea Sa?

   - Cred că Înălțimea Sa este în salonul albastru, milord. Mă duc s-o anunț?

   - Nu, voi merge eu însumi.

   Răspunsese pe un ton sec. Străbătu vestibulul și deschise ușa salonului albastru, care fusese încăperea preferată a mamei lui și care dădea spre grădina cu trandafiri.

   În primul moment crezu că încăperea este goală, apoi zări o femeie îmbrăcată în alb, în picioare în fața ferestrei.

   Era întoarsă cu spatele și când se apropie, constată că ținea în brațe un copil.

   Se gândi că era probabil Caryl și își aminti că datorită generozității lui și ea era „Înălțimea Sa”.

   Ajungând lângă tânără, se pregătea s-o salute, când ea întoarse capul, auzindu-i probabil pașii.

   Și lordul Ravenscar se află în fața unui chip pe care nu-l mai văzuse niciodată.

   De formă ovală, cu o bărbie triunghiulară, dominat de doi ochi mari, între care se vedea un nas mic și drept.

   Pentru o clipă, se întrebă cine putea fi oare această încântătoare necunoscută, apoi pentru că ochii se luminară și cele două buze roșii, seducător curbate, se întredeschiseră într-un zâmbet, înțelese că aceasta era soția lui!

   - Milord! exclamă Romara. Nu vă așteptam până după-amiază! Domnul Arkwright era sigur că veți fi reținut de prietenii dumneavoastră politici.

   - Nimeni nu avea nevoie de mine și am plecat devreme.

   Răspunsese automat, fără să-și poată desprinde ochii de la Romara.

   Caryl era drăguță, cu părul ei blond și ochii albaștri, dar sora ei avea o distincție cu totul personală și pentru moment nu reuși să-și dea seama ce anume făcea frumusețea ei atât de deosebită.

   Pentru că acest examen prelungit o intimidă puțin, Romara lăsă ochii asupra bebelușului adormit în brațele sale.

   - Permiteți-mi să vi-l prezint pe ultimul dumneavoastră invitat. Se numește Alexandre, dar mă îndoiesc mult că îl vom striga altfel decât Alex.

   Lordul Ravenscar făcu un efort să privească bebelușul pe care ea îl strângea în brațe.

   - Este foarte micuț, remarcă el, simțind că se aștepta un comentariu din partea lui.

   - S-a grăbit puțin să sosească, dar face progrese. Crește pe zi ce trece!

   O notă de mândrie vibră în voce și ea adăugă:

   - Mama lui este nebună după el și se simte mult mai bine decât îndrăzneam să sper.

   - Așa mi-a spus și Arkwright. De fapt, în scrisorile sale îl elogiază atâta pe copil încât presupun că regretă numeroșii săi ani de celibat.

   Romara râse.

   - Va trebui să-i găsim pe cineva cu care să se căsătorească.

   - Dacă o veți face, voi fi foarte supărat! izbucni lordul Ravenscar. Arkwright îmi este indispensabil ca intendent, administrator, secretar, factotum și în cele din urmă ca prieten.

   - Și credeți că o femeie ar da totul peste cap?

   Se lăsă o tăcere pe care lordul Ravenscar o rupse pe un ton total diferit.

   - Chiar după ce o văzusem pe Caryl, nu mă așteptam să fiți atât de drăguță... frumoasă este mai curând cuvântul potrivit!

   Văzu obrajii Romarei îmbujorându-se și fu cucerit de modul în care, brusc intimidată, își îndepărtă privirea de el.

   Fusese obișnuit cu femei care primeau complimentele ca pe un drept, cu priviri îndrăznețe, provocatoare în dorința lui nu numai de a-l fermeca, ci chiar de a-l acapara.

   - Echimozele au dispărut, spuse Romara în șoaptă, dar din nefericire... mai am încă o cicatrice pe obraz.

   - Nici n-am observat-o, răspunse lordul Ravenscar cu convingere.

   - Asta datorită în exclusivitate doamnei Fellows. Știți, mi-a povestit că în regiunea în care s-a născut, oamenii cred că uleiul extras din grâu estompează cicatricile.

   Zâmbi și o mică gropiță îi apăru pe obraz când adăugă:

   - Mi-e teamă că am distrus și am pisat o cantitate serioasă din cerealele Înălțimii Voastre, pentru a obține ulei destul, dar se pare că a avut efect.

   - Poate că ar trebui să considerăm această cicatrice ca rezultatul unei răni glorioase primită în luptă.

   Copilul făcu un mic zgomot și Romara adăugă:

   - Trebuie să-l duc pe Alex mamei lui. Am stat un timp în grădină, dar acum Caryl a urcat să se întindă. Medicul i-a recomandat multă odihnă.

   - Are dreptate, dar spre că veți putea mânca de prânz cu mine, spuse lordul Ravenscar.

   - Voi fi încântată.

   - Ea zâmbi și părăsi salonul cu grație.

   Trent avu impresia că nu mai poate respira și ieși pe terasă pentru a contempla grădina cu trandafiri.

   Cum ar fi putut visa să aibă un asemenea noroc? Luând de soție o femeie pe care o credea cea mai urâtă din Londra, avusese șansa extraordinară să descopere că nu era o prostituată, cum s-ar fi putut foarte ușor întâmpla în acest caz, ci fiica generalului său.

   În al doilea rând, și acest lucru era poate și mai important, era foarte frumoasă, de o frumusețe puțin obișnuită, dacă nu chiar unică.

   Euforia lui atinse culmea în timpul mesei de prânz. Discutară mai ales despre politică, subiect asupra căruia observă că Romara este uimitor de bine informată.

   Ea îi explică faptul că tatăl său fusese întotdeauna interesat de politică și că atunci când era bolnav îi citise toate dările de seamă ale dezbaterilor parlamentare publicate în ziare.

   Îi plăcea apoi să comenteze diverse aspecte și aștepta de la ea o evaluare personală, chiar dacă nu corespundea părerii lui.

   Lordul Ravenscar începu, deci, să povestească ce se petrecea în Parlament și în numeroasele conferințe la care participase.

   Îi vorbi despre o serie de lucruri care îi fuseseră aduse la cunoștință în mod confidențial de prietenii lui - chiar și de contele Spencer, care devenise ministru de interne.

   Romara asculta tot ce i se povestea cu un interes sincer și-i punea întrebări atât de inteligente, încât fu surprins să descopere cât de mult se prelungise masa.

   Ridicându-se, ea se scuză:

   - Mi-e teamă că v-am reținut și v-am împiedicat astfel să faceți ceea ce fără îndoială v-ați propus. Sunt dezolată, dar este atât de pasionant să vorbesc cu cineva care mă poate învăța ceea ce mi-am dorit întotdeauna să știu.

   Gândul că Atalie nu fusese niciodată interesată de politică și, ca să spună adevărul, de nimic în afara propriei persoane, îi trecu prin minte lordului Ravenscar.

   - Cum intenționați să vă petreceți după-amiaza? întrebă el.

   - Îmi propusesem să mă duc la ferma familiei Weston.

   Lordul Ravenscar păru surprins și ea îi explică repede:

   - Domnul Arkwright m-a anunțat că doamna Weston este bolnavă, deci voiam să-i duc niște supă și câteva flori pe care le-am cules de dimineață.

   Se întrerupse puțin stânjenită, apoi adăugă:

   - De fapt, cred că ea i-a spus domnului Arkwright că dorește foarte mult să mă vadă.

   Lordul Ravenscar râse.

   - Sunt absolut sigur că toți fermierii sunt morți de curiozitate în legătură cu dumneavoastră.

   - N-am putut vizita pe nimeni atâta timp cât fața nu mi s-a vindecat, dar sper să-i întâlnesc pe toți... numai dacă... sunteți de acord.

   Ea îi aruncă o privire neliniștită, ca și când se aștepta să-l audă replicând că nu-și dorește s-o vadă legând relații de prietenie cu fermierii săi, dar lordul Ravenscar răspunse cu calm:

   - Sunt sigur că pot avea încredere că veți face ceea ce se cuvine.

   I se păru că ochii Romarei se luminară.

   - Fermiera pe care am vizitat-o ieri a vorbit într-un mod fermecător despre mama dumneavoastră. A fost probabil o persoană minunată. Am aflat că toți oamenii de pe domeniu o iubeau.

   - Și ea îi iubea pe toți.

   Romara ieși din sufragerie și se îndreptă spre salon. Nu semăna cu niciuna dintre femeile pe care lordul Ravenscar le adusese la Raven House, ba chiar cu niciuna dintre femeile pe care le frecventase la Londra. Părea „în mediul ei”.

   Pe neașteptate, îi veni ideea: casa o acceptase. Cu voce tare, spuse:

   - De ce să duceți dumneavoastră supa? Ar putea s-o facă oricine și noi vom merge împreună, călare, la fermă. Voiam să-l întreb pe Weston ce recoltă prevede pentru anul viitor. George Spencer estimează că va trebui furnizată o cantitate mare de alimente dacă trebuie să facem față războiului mai mult timp.

   - Conflictul nu va dura mult timp, nu-i așa? îl întrebă Romara, care scoase un oftat ușor și adăugă: de fapt, cred că nimeni nu este destul de puternic pentru a-l învinge pe Napoleon.

   - Vom sfârși prin a-l bate, replică lordul Ravenscar, dar cu siguranță nu va fi ușor, iar victoria nu va fi imediată.

   - Mi se strânge inima la gândul că bărbații sunt omorâți și că este atâta suferință pe continent.

   - Războiul implică întotdeauna suferințe.

   Romara nu răspunse nimic. Apoi, pentru a încerca să alunge tristețea pe care o lăsaseră vorbele lordului, întrebă:

   - Să merg să mă schimb, dacă mergem călare?

   - Voi porunci ca într-o jumătate de oră caii să fie gata.

   - Nu-mi trebuie atât de mult timp! Dar mai întâi trebuie să-i spun lui Caryl că plecăm.

   După felul în care se avântă pe scară, lordul Ravenscar înțelese că făcea din plimbarea lor o sărbătoare.

   Când, o jumătate de oră mai târziu, traversau parcul în direcția fermei Weston, aflată la aproximativ 3 kilometri distanță, el ghici din ochii Romarei și din zâmbetul ei, că era mulțumită.

   - Călăriți minunat! îi spuse el când încetiniră pasul după ce galopaseră scurt timp.

   - N-ați fi putut să-mi faceți un compliment mai frumos.

   - Presupun că ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva, pentru că sunteți fiica generalului. A fost întotdeauna expert în materie de cai.

   - Se dovedea exigent față de caii pe care îi încăleca și am avut la dispoziție animale de rasă încă de când eram mică.

   Îi adresă lordului un zâmbet ușor și adăugă:

   - Erau frumoase, dar nu ca ale dumneavoastră. Sunt entuziasmată de tot ceea ce am văzut în grajduri.

   - Într-una din aceste zile vă voi duce să vedeți caii mei de curse, promise lordul Ravenscar. În acest moment, unii sunt la antrenament la Newmarket și alții la Epson.

   - Voi fi încântată. Câte curse importante ați câștigat?

   Continuară să vorbească despre cai cât dură drumul până la fermă.

   Lordul Ravenscar fu impresionat de modul amabil și familiar în care Romara discută cu fermierul și soția lui și de faptul că părea să se simtă foarte bine cu ei, exact ca mama lui.

   În momentul în care se pregăteau să plece, doamna Weston, care era țintuită la pat, incapabilă să se ridice, reținu între mâinile sale mâna lordului Ravenscar.

   - Vă urez Înălțimii Voastre numai fericire! spuse ea. Chiar dacă am înțeles că sunteți un noroc de când am văzut frumoasa doamnă pe care ați luat-o de soție! Este exact ca mama dumneavoastră. Nu te poți înșela asupra asemănării dintre ele, modul de a vorbi și lucrurile pe care le spune. Mi se încălzește sufletul când vă văd împreună!

   Lordul Ravenscar, care o cunoștea pe doamna Weston încă din fragedă copilărie, îi mulțumi.

   Pe drumul de întoarcere, nu putu să nu se întrebe dacă Atalie sa oricare dintre cunoștințele lui, le-ar fi cucerit inimile acestor bătrâni țărani într-un mod atât de încântător.

   După ce sosiră, domnul Arkwright veni să pună la punct nenumărate probleme legate de domeniu și Romara se retrase discret, lăsându-i singuri.

   Lordul Ravenscar n-o mai revăzu decât la cină. În timp ce se îmbrăca, își aminti că se hotărâse să vină la Raven House pentru că voia să discute cu Romara despre viitorul lor.

   Acum se întreba dacă mai era ceva de discutat.

   Ea se integrase la Raven House de o manieră la care nu se așteptase. Nu se mai grăbea să facă planuri, merita să lase lucrurile așa cum erau.

   În timp ce valetul său personal îl ajuta să se schimbe, își dădu seama că aștepta această seară cu nerăbdare și că voia să-și amintească unele anecdote interesante despre lumea politică, pe care le credea potrivite ca s-o facă pe Romara să râdă.

   Când coborî din camera lui, ea era deja în salon. Observă că era îmbrăcată într-o rochie foarte potrivită și cu siguranță foarte scumpă.

   Ea ghicise probabil la ce se gândea, căci spuse, roșind ușor:

   - Considerați poate ciudat că nu port doliu după tata, dar îmi este teamă ca asta să n-o deprime pe Caryl și de aceea mi-am pus una din rochiile sale. Îmi pare rău că n-am trimis după ale mele, acasă.

   - Găsesc că aceasta este foarte potrivită, dar trebuie să vă cumpărați tot ce vă trebuie. Este unul din lucrurile despre care aveam intenția să vă vorbesc în această seară.

   - Am bani, răspunse prompt Romara. Tata mi-a lăsat tot ce avea. Nu este o sumă colosală... după cum spunea el mereu: „Soldații nu pot pune bani deoparte”.

   Făcu o pauză.

   - Totuși, nu i-a lăsat nimic lui Caryl, pentru că era furios că fugise cu sir Harvey.

   Romara îl privi pe lordul Ravenscar cu puțină neliniște, temându-se că va fi contrariat de ceea ce voia să-i spună și continuă cu un efort vizibil:

   - Doresc... dacă sunteți de acord... să împart în mod egal ce mi-a lăsat tatăl meu moștenire, cu Caryl.

   Era evident că se temea de reacția lui.

   Știa că, din punct de vedere legal, pentru că erau căsătoriți, el dispunea de tot ce avea și ar fi trebuit să discute deja cu oamenii legii care se ocupau de succesiunea generalului.

   - Încă un lucru să fie foarte clar între noi, Romara, declară lordul Ravenscar. Indiferent de suma pe care v-a lăsat-o tatăl dumneavoastră, aceasta este proprietate personală și în ceea ce mă privește, puteți face cu ea ce vreți. Sunteți soția mea și, în consecință, vă voi da o alocație convenabilă pentru îmbrăcăminte și alte cheltuieli.

   - Nu, vă rog, nu trebuie, protestă imediat tânăra.

   - Și de ce nu?

   - Ați fost atât de bun, atât de înțelegător... nu pot accepta nimic în plus.

   - Ce argument ridicol! Bineînțeles că vă trebuie bani și aceasta este o problemă pe care este necesar s-o punem la punct împreună.

   Ea îl privea fix, ca și când ar fi căutat un motiv pentru generozitatea lui. Apoi adăugă:

   - Mă gândeam că poate, când Caryl va fi aproape refăcută, v-ar plăcea... să ne întoarcem în comitatul Huntingdon.

   - Nu-mi doresc în niciun caz să faceți un asemenea lucru! protestă lordul Ravenscar.

   Auzindu-se vorbind cu o asemenea energie, fu el însuși surprins.

   Cinară singuri, pentru că, după cum explicase Romara, Caryl urma instrucțiunile medicului și nu părăsea camera încă, pentru masa de seară.

   - Speram că sora mea ar vrea să vă revadă și că va face un efort, dar cred că de fapt este jenată.

   - Jenată? se miră lordul Ravenscar.

   - Este teribil de încurcată că a produs atât deranj și că a avut copilul atât de repede după sosirea noastră.

   - Pe mine, asta nu m-a deranjat.

   O spusese pe un asemenea ton încât Romara nu se putu abține să nu izbucnească în râs.

   - Caryl este stingherită că a pus în mișcare tot personalul imediat ce a intrat în casa dumneavoastră. De fapt, toată lumea este înnebunită după Alexandre și dacă mai rămâne mult timp aici, tare mi-e teamă să nu fie îngrozitor de răsfățat.

   - Poate rămâne aici atâta timp cât doriți dumneavoastră și este valabil și pentru mama lui.

   - Sunteți foarte amabil, nu știu ce să spun, murmură Romara.

   - De ce nu vreți să vă lăsați cu totul în grija mea? propuse el. Sunt sigur că, în casă la dumneavoastră, deciziile erau luate de general. Ei bine, mi-ar face plăcere să fac la fel, la mine acasă.

   - Vreți cu adevărat ca... noi să rămânem?

   Lordul Ravenscar remarcă pauza ușoară din fața cuvântului „noi” și înțelese că era pe punctul de a spune „eu”.

   - Când sezonul va lua sfârșit și prințul de Wales va fi la Brighton, unde are intenția să meargă, mă voi întoarce aici. Vom avea atunci timp să vorbim despre noi, Romara. Pentru moment, am constatat că sunteți amândouă fericite și sănătoase și trebuie să mă iertați că mâine voi pleca din nou spre Londra.

   - Bineînțeles, răspunse ea cu promptitudine.

   Abordară o mulțime de subiecte în timpul cinei. Romara îi povesti cât de singură se simțea mama sa când trebuia să rămână doar cu fetele în comitatul Huntingdon, în timp ce generalul era la război.

   - Nu-i plăcea să ne ia cu el. Chiar dacă regimentul se afla în Anglia și o iubea pe mama, iar mama îl adora.

   - Presupun, spuse gânditor lordul Ravenscar, că o astfel de căsătorie își dorea și pentru dumneavoastră.

   - Cu un soldat?

   - Cu un bărbat care să vă iubească.

   Ea întoarse capul, iar privirea îi rătăci prin încăpere.

   El îi contemplă profilul și își spuse că nasul ei mic și drept era încântător - noroc că pumnul lui sir Henry nu-l spărsese.

   - A se căsători cu cineva care să le iubească din tot sufletul este visul tuturor femeilor și își imaginează că așa se va întâmpla, spuse în sfârșit tânăra.

   - Și acesta este lucrul de care ați fost frustrată.

   Ca și când ar fi refuzat să insiste asupra propriilor sale neliniști, ea răspunse:

   - Este valabil și pentru dumneavoastră. Sunteți, în mod cert, responsabil de asta, dar cu siguranță nu doriți să rămâneți legat de o necunoscută, așa încât o să vă fie imposibil s-o luați în căsătorie pe femeia pe care... o iubiți cu adevărat.

   - Îmi spuneam chiar astăzi că am avut o șansă neașteptată. Necunoscuta ar fi putut fi total diferită de dumneavoastră și modul stupid în care m-am lăsat dominat de mânie, risca să-mi ruineze viața.

   Acest răspuns o puse pe Romara pe gânduri.

   Părăsind sufrageria, servitorii stinseseră lumânările de pe măsuța de servit și numai cele care ardeau în sfeșnicul de argint de pe masă mai dădeau încă puțină lumină.

   Romara și lordul Ravenscar se aflau parcă izolați, pe o mică insulă, înconjurați de o obscuritate care îi rupea de lume.

   Tânăra strălucea de frumusețe. În cele din urmă, după ce rămăsese tăcută un moment, ea ridică ochii.

   - Sunteți foarte amabil că spuneți așa ceva, declară ea. Totuși, sunt gata să fac orice doriți, să plec, să rămân, să încerc, dacă este posibil, să vă redau libertatea.

   - Nu există nicio posibilitate, replică lordul Ravenscar. Am fost căsătoriți legal și Josue Meeding a înregistrat căsătoria.

   - M-am întrebat dacă într-adevăr nu este nicio scăpare. Am impresia că trebuie să existe un mijloc.

   - Vă gândiți la dumneavoastră, sau la mine?

   - Mă gândeam la dumneavoastră, răspunse Romara și el simți că spunea adevărul. Aveți de oferit atât de multe soției dumneavoastră. Nu vorbesc doar despre strălucire sau bunuri materiale, ci mă gândesc la inteligența dumneavoastră...

   Ezită înainte de a continua.

   - Și la tot ceea ce face din dumneavoastră ceea ce sunteți.

   - Am impresia că mă flatați.

   - Nu, deloc, protestă tânăra. Tot așa cum ei voiam să mă căsătoresc cu cineva pe care să-l iubesc, cred că, deoarece sunteți foarte diferit de alți bărbați, dumneavoastră nu vă doriți o căsătorie de conveniență; o căsătorie bazată doar pe moșii și bani. Am impresia... și să n-o luați ca pe o impertinență din partea mea... că motivul pentru care nu sunteți căsătorit încă este că nu v-ați găsit niciodată idealul.

   Lordul Ravenscar își reaminti de ceea ce simțise față de Atalie. Ea fusese prima femeie cu care se gândise vreodată să se căsătorească.

   - Este adevărat, răspunse el, dar mi-am dat seama că aceste idealuri sunt copilărești și bune mai ales pentru oamenii visători.

   - Nu, nu trebuie să vorbiți astfel! Dacă deveniți trist și critic din cauza celor întâmplate, vă veți schimba.

   - N-are importanță.

   - Bineînțeles că are! izbucni ea cu însuflețire. Cum puteți lăsa să vi se ruineze viața de către cineva care, de fapt, nu este demn de dumneavoastră?

   - Nu este demn de mine? repetă lordul Ravenscar, cu o voce înăbușită. Ce știți dumneavoastră despre femeia pe care mi-o doream de soție?

   Romara roși.

   - Spuneți-mi! insistă el. Vreau să aflu.

   - Poate veți considera asta o lipsă de educație în ceea ce mă privește, răspunse Romara cu o voce surdă, dar doamna Fellows care vă cunoaște încă din copilărie, a stat la discuții cu mine și mi-a povestit o mulțime de lucruri.

   - Și despre Atalie Bray, se pare, completă lordul Ravenscar.

   Fără să știe de ce, dorea neapărat să afle de la Romara informațiile pe care le adunase despre femeia care fusese motivul căsătoriei lor.

   - Poate că n-ar fi trebuit să fiu curioasă în legătură cu acest subiect, remarcă Romara puțin încurcată, dar eram.

   - Aștept totuși să-mi povestiți ce știți.

   - Doamna Fellows mi-a povestit că această persoană era frumoasă, cea mai frumoasă pe care a văzut-o vreodată.

   - Asta e tot?

   - Restul, s-ar putea să nu vă placă.

   - Fie că îmi place sau nu, vreau să aud.

   - A... a spus că servitorii trăncănesc și a aflat despre domnișoara Bray lucruri care au făcut-o să creadă despre ea că nu ar fi genul de soție care v-ar trebui.

   Lordul Ravenscar rămase tăcut și Romara se grăbi să adauge:

   - Nu trebuie să-i purtați pică doamnei Fellows pentru asta. N-ar fi trebuit să vă aduc la cunoștință ce mi-a spus, dar vă adoră. Vă este pe deplin devotată și consideră că sunteți bărbatul cel mai minunat care a existat vreodată pe pământ!

   Lordul Ravenscar era uluit.

   - Cred că exagerați.

   Romara clătină din cap.

   - Toți servitorii de aici vă iubesc, pentru că v-au văzut crescând și consideră într-un anumit fel că dumneavoastră sunteți al lor cum sunt ei ai dumneavoastră. Iată motivul pentru care această casă este atât de plăcută.

   Lordul Ravenscar oftă.

   - Așa era pe vremea când trăia mama mea, dar acum...

   - Cred că această casă așteaptă numai să reveni să locuiți în ea și s-o încredințați mâinilor unei persoane care i se potrivește.

   - Se pare că doamna Fellows și restul personalului nu crede că Atalie Bray era „persoana care i se potrivește”?

   - Este de preferat să nu vă răspund la această întrebare.

   - Vreau să aud acest răspuns, ripostă lordul pe un ton ferm. Ați spus deja prea mult ca să vă opriți tocmai acum. Spuneți-mi adevărul, Romara și poate că el mă va ajuta să dovedesc mai mult bun-simț decât în trecut.

   Era în mod vizibil decis să obțină un răspuns și Romara încheie prin a-i explica aproape în șoaptă:

   - Doamna Fellows și servitorii care au fost în legătură cu ea, o consideră pe domnișoara Bray egoistă și spun, de asemenea, că tratează personalul cu lipsă de considerație când este singură cu ei. De fapt... dacă vreți adevărul, o detestă.

   Lordul Ravenscar era năucit.

   Își dădea seama că nu s-a gândit niciodată că servitorii, întotdeauna prezenți când este nevoie de ei, puteau avea sentimente atât de intense, mai ales față de el.

   Înțelese că dacă avea tot ce-i trebuia și era atât de bine servit de către oameni loiali și fideli, era pentru că îi „moștenise” pe servitorii aleși de mama lui și că aceștia continuaseră să respecte obiceiurile stabilite pe când trăia ea.

   Îi veni brusc ideea că dacă acești bătrâni servitori ar dispărea, îi va fi greu să găsească înlocuitori atât de competenți și devotați.

   - Sunt dezolată că ceea ce am spus ar putea părea... impertinent, reluă Romara, dar dumneavoastră m-ați obligat să vorbesc.

   - Ați fost sinceră cu mine, Romara, și sper că așa veți fi mereu. Dacă este un lucru care să-mi displacă în cel mai înalt grad, ei bine, acesta este să fiu mințit sau înșelat.

   - Este ușor de înțeles și nu vă voi minți niciodată, dar nu este întotdeauna necesar să dezvălui adevărul. După cum spunea doica mea: „Ceea ce nu se știe, nu provoacă suferință”.

   Lordul Ravenscar râse. Atunci îi veni în minte, pentru prima dată, o problemă și întrebă:

   - Arkwright a găsit în cele din urmă pe cineva care să se ocupe de copilașul surorii dumneavoastră?

   - N-a trebuit să caute prea departe, răspunse Romara, zâmbind. Sora mai mică a doamnei Fellows, care a fost mereu folosită ca doică în marile familii, a fost foarte mulțumită să revină aici.

   - Să revină? se miră lordul Ravenscar.

   - Era copil încă, atunci când dumneavoastră erați în leagăn.

   Izbucniră amândoi în râs și părăsiră sufrageria, întorcându-se împreună în salon.

   - Nu doriți un porto? întrebă Romara.

   - La capitolul băutură sunt foarte atent. Am pățit destule din cauza asta.

   - Foarte înțelept din partea dumneavoastră!

   În timp ce vorbea, îl privea cu un aer malițios, ca și când s-ar fi amuzat de grija pe care o avea pentru el însuși.

   Afară se înnoptase. Servitorii aprinseseră lumânările din sfeșnice, dar nu trăseseră perdelele din fața ușii cu geamuri care se deschidea spre terasă.

   Romara ieși pentru a contempla lumina roșie din spatele arbuștilor mari ai parcului. Ultimele raze ale apusului făceau să strălucească apa fântânii din mijlocul grădinii de trandafiri.

   - Cât este de frumos totul, murmură ea.

   - Sunt fericit că vă place această locuință, pentru că de acum înainte ea va fi a dumneavoastră.

   Lordul Ravenscar își dădu seama că nu spusese doar niște cuvinte politicoase. Acceptase ideea că Romara era soția lui. Nici nu se mai gândea să caute să desfacă această căsătorie sau ca ei să-și ducă viețile separat.

   Ca și când i-ar fi intuit gândul, ea îl privi cu seriozitate.

   - Linia de conduită pe care doresc s-o adoptați, reluă el, dumneavoastră deja o urmați. Să faceți cunoștință cu toți oamenii mei, cu fermierii, cu toți cei ce aparțin domeniului și când sora dumneavoastră se va restabili, vom face planuri referitoare la viitorul ei, dar este de la sine înțeles că va fi întotdeauna binevenită în casa mea.

   Romara schiță un gest din mână, ca și când ar fi vrut să-l atingă înainte de a-i mărturisi:

   - Uneori, noaptea, mă trezesc brusc, terorizată de ideea că după ceea ce mi-a făcut sir Harvey nu... nu sunt căsătorită cu dumneavoastră, ci cu un fel de monstru de genul lui sau mai rău încă.

   - Sunteți foarte sigură că nu s-a întâmplat chiar așa?

   Întrebarea lordului Ravenscar alungă seriozitatea care se întipărise pe chipul tinerei.

   - Cu siguranță, răspunse ea, mai pot încă să descopăr că în realitate sunteți Barbă Albastră deghizat și că ați ascuns în pivniță o duzină de femei decapitate, sau că dacă nu le-ați luat capul încă, sunt închise în podul casei!

   - Această anchetă vă va ajunge fără îndoială ca să vă ocupați timpul până la întoarcerea mea.

   - Mă faceți să-mi fie și mai greu să vă repet ceea ce mă pregătisem să vă spun, murmură ea.

   - Despre ce este vorba?

   - În primul rând, nenumărate mulțumiri și, de asemenea, că sunt gata să dispar din viața dumneavoastră... dacă doriți acest lucru.

   - Acum știți că nu doresc nimic de genul acesta, declară el pe un ton categoric. Și chiar dacă aș dori-o, a trăi pentru totdeauna în acest mod ar fi imposibil și pentru dumneavoastră, ca și pentru mine. Trebuie să fim realiști, Romara, și să facem amândoi haz de necaz... pentru ca totuși să nu devină o situație neplăcută.

   - Vă repet, sunt gata să fac tot ceea ce veți dori.

   - Mă întreb dacă o asemenea supunere va dura, declară lordul Ravenscar cu un aer sceptic.

   Ea știa că voia s-o tachineze și ochii îi luceau ironic atunci când răspunse:

   - Numai timpul va răspunde la această întrebare.

   - Foarte adevărat, comentă el zâmbind.

   - Vă voi spune bună seara, pentru că știu că domnul Arkwright v-a lăsat în bibliotecă un mare număr de scrisori pe care să le vedeți, dar sper că vă voi putea vedea la micul dejun, înainte să plecați la Londra.

   - Aș fi extrem de decepționat dacă nu mi-ai ura drum bun.

   - Atunci, noapte bună, milord.

   Romara făcu o plecăciune, iar lordul Ravenscar îi luă mâna și o duse la buze.

   Nu-i sărută mâna cu gestul superficial obișnuit; buzele sale întârziară un moment pe pielea mătăsoasă.

   Surprinsă, Romara își ținu respirația, apoi intră în salon pe ușa-fereastră. Rămânând singur ca să privească grădina de trandafiri, își aminti că atunci când se gândise s-o ia în căsătorie pe Atalie, avusese intenția s-o aducă aici.

   Se gândise că frumusețea ei ar fi atins apogeul în cadrul acestei case, printre trandafiri, arbori misterioși și lacul argintiu.

   Un scurt moment, ceva în interiorul lui plânse visul său destrămat.

   Apoi se gândi cât de dulce fusese pielea Romarei sub buzele sale.

 

Capitolul 5

 

   Lordul Ravenscar coborî la micul dejun devreme, dar Romara nu era acolo și când intră în încăpere, el terminase practic de mâncat.

   - Bună ziua, Romara, spuse el ridicându-se.

   Se pregătise s-o tachineze pentru întârziere, dar îi observă înfățișarea.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă el.

   Ea se apropie de masă și se așeză refuzând cu un gest felurile de mâncare pe care i le prezentară servitorii, apoi, când ei se retraseră, explică:

   - A sosit o scrisoare pentru Caryl în dimineața asta.

   - O scrisoare?

   - Din fericire, eram cu ea când i-a fost adusă. Alăpta copilul și nu a fost atentă.

   Romara îi întinse lordului Ravenscar un plic pe care îl ascunsese între cutele fustei și adăugă:

   - Cum această scrisoarea avea un aspect oficial, am deschis-o. Vedeți și dumneavoastră conținutul.

   Din mina și tonul tinerei, el înțelese că era vorba de un lucru important și luă scrisoarea. Era adresată lui Caryl și provenea de la un cabinet de avocați.

   Era scrisă în termeni succinți, în numele lui sir Harvey și era o somație de a se întoarce imediat la domiciliul conjugal cu Alexandre.

   Lordul Ravenscar se gândi că ar fi trebuit să se aștepte ca sir Harvey să aibă această reacție și își continuă lectura:

   „Dacă Înălțimea Voastră nu răspunde acestei reclamații în mod rezonabil într-un timp cât mai scurt, sir Harvey va cere instanțelor judecătorești tutela fiului său și va lua măsurile necesare pentru a dovedi că mama copilului nu este persoana potrivită și demnă de a se ocupa de el.”

   Când Romara văzu că privirea lordului Ravenscar a ajuns în josul foii, întrebă cu o voce care era mai mult un murmur:

   - O poate face?

   - Cu toată sinceritatea, trebuie să recunosc că nimic nu-l împiedică s-o facă.

   - Vreți să spuneți că va merge în fața instanțelor judecătorești să declare că deoarece Caryl a trăit atât de mult timp cu el înainte de a se căsători este... o destrăbălată?

   Pronunțase cu greu cuvântul, dar o făcuse.

   - Asta amenință că face, răspunse lordul Ravenscar în șoaptă.

   Fusese surprins că Romara înțelesese atât de repede situația care, el știa, era foarte gravă.

   Soția aparținea soțului său la fel ca și copiii săi, asupra cărora i se dădea puterea paternă.

   Deci sir Harvey avea, bineînțeles, dreptul să reclame întoarcerea soției sale, iar un refuz îl putea incita să recurgă la justiție, folosindu-se de argumentele pe care le menționase.

   Mai mult, lordul Ravenscar avea impresia neplăcută că dacă sir Harvey se hotăra să recurgă la acest mijloc nedemn, ar câștiga.

   Legea era total în favoarea bărbaților și dacă o femeie era acuzată că este o destrăbălată, era condamnată din oficiu încă de la deschiderea procedurii.

   Ca și când i-ar fi citit gândurile, Romara îl întrebă:

   - Cum ne putem apăra? Oh, vă rog, ajutați-ne! Sunt sigură că dumneavoastră veți găsi o soluție.

   Lordului Ravenscar i-ar fi plăcut să aibă tot atât de mare încredere ca ea în capacitățile sale de a descoperi un mijloc de a ieși din ceea ce părea un adevărat impas.

   Romara avea un aer atât de dezolat, încât pentru a o consola, îi răspunse:

   - Îți promit că îmi voi consulta avocații imediat ce ajung la Londra. Sunt considerați cei mai buni din Lincoln`s Inn.

   - Oh, mulțumesc. Sunt cu adevărat dezolată că vă deranjăm iar, dar dacă cineva ne poate scoate din această situație, acela sunteți numai dumneavoastră!

   Ea se aplecase spre el în timp ce vorbea.

   Văzând ochii îngrijorați care străluceau de lacrimi, chipul palid și buzele tremurânde, lordul Ravenscar simți brusc dorința de a o îmbrățișa.

   Acest impuls era atât de puternic, încât reuși cu greu să-și întoarcă privirea, răspunzându-i cu bruschețe.

   - Lasă-te în seama mea și încearcă să nu te neliniștești. Ai dreptate să nu vorbești despre această scrisoare cu Caryl.

   - Dacă îl va pierde pe Alexandre cred că va muri, murmură Romara.

   - Voi face tot ce stă în puterea mea ca acest lucru să nu se întâmple! promise lordul Ravenscar.

   În timp ce vorbeau, în sufragerie intră domnul Arkwright și pentru că nu dorea ca intendentul său să știe că au necazuri, lordul Ravenscar întrebă pe un ton diferit:

   - Ce ați plănuit pentru astăzi?

   - Cred că vom rămâne în grădină, dar voi regreta că nu mă pot plimba călare cu dumneavoastră.

   - Eu nu voi regreta mai puțin, o asigură lordul în timp ce întindea mâna spre Arkwright.

   - Dacă vreți să aveți amabilitatea, milord, să le transmiteți avocaților dumneavoastră, spuse acesta din urmă, ei le vor ștampila și înregistra.

   - Le voi duce chiar eu, hotărî lordul Ravenscar. Am de gând să trec pe la cabinetul lor, din alte motive.

   Presupunea că acest nou motiv de a se duce în Lincoln`s Inn îi făcuse plăcere Romarei, care avea astfel impresia că abuzează mai puțin de amabilitatea sa.

   Domnul Arkwright părăsi încăperea și lordul Ravenscar se ridică.

   - Cu cât voi ajunge mai repede la Londra, cu atât mai bine! Ai grijă de tine. Nu-mi place să te știu tristă.

   - Mă simt mult mai bine acum, că v-am pus la curent, spuse Romara cu sinceritate.

   Se duseră unul lângă altul în vestibul. În fața ușii aștepta un faeton cu noul său atelaj negru ca smoala.

   În josul peronului, lordul Ravenscar luă mâna Romarei și o duse la buze, fără însă s-o sărute în același fel ca seara trecută. Tânăra simți cum îi apasă degetele cu fermitate, ca pentru a o liniști.

   Apoi urcă pe scaunul vizitiului și când ridică pălăria, caii înaintaseră deja pe suprafața cu pietriș din fața casei.

   Romara îl privi îndepărtându-se; când nu se mai văzu, oftă ușor și urcă scara pentru a o întâlni pe Caryl la etaj.

   I se părea de necrezut că atâtea probleme și dificultăți se iviseră de la venirea ei la Londra. Se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă lordul Ravenscar n-ar fi apărut la timp ca să le ajute.

   În primul rând, Alexandre s-ar fi născut fără nume. Iar Caryl ar fi putut să moară, deoarece sir Harvey nu i-ar fi permis să facă nici cea mai mică pregătire pentru această naștere.

   Să se gândească la cineva într-un asemenea mod era înspăimântător, dar Romara era convinsă că sir Harvey era în stare de orice pentru a-și atinge scopurile.

   Iată de ce îi era atât de frică și de ce se aștepta să-l vadă folosindu-se de orice mijloace pentru a obține tutela fiului său.

   „Oh, Dumnezeul meu, te implor, fă ca lordul Ravenscar să ne ajute!”, se rugă în sinea ei.

   Silindu-se să zâmbească, intră în camera copilului, unde Caryl se afla împreună cu Alexandre.

 

   Trecuse o săptămână până când lordul Ravenscar se întoarse, atât de târziu, încât Romara era deja culcată.

   Plănuise să plece devreme, dar fusese reținut. Când părăsise Londra se înserase bine.

   Regretă cu nu poate vorbi cu Romara în aceeași seară, cum își dorise. Avea multe informații să-i comunice, toate, puțin plăcute.

   Avocații săi, oameni cu o experiență recunoscută, cei mai serioși din Londra, luaseră legătura cu consilierii lui sir Harvey, dar descoperiseră că „se izbeau de un zid”.

   „Am impresia, milord, că gentilomul în chestiune este foarte încăpățânat și foarte puțin dispus că negocieze, așa cum am sperat.”

   Lordul Ravenscar se așteptase la acest gen de raport, dar când îl auzi formulat atât de direct, fu pentru el o puternică lovitură. Atunci înțelese că închizându-i ușile înaltei societăți, renunțase la un atu de natură să-l înduplece pe sir Harvey.

   Banii nu erau un argument de valoare pentru un bărbat atât de bogat și umilința la care îl supuseseră vicontele și prietenii lui după căsătorie, îl făcuseră să piardă orice șansă de a-l face pe sir Harvey mai conciliant.

   Lordul Ravenscar nu putu să nu se gândească la faptul că sir Harvey, obligând-o pe Caryl să se supună voinței lui, căuta astfel să-i producă o neplăcere lui însuși. În mod sigur, sir Harvey știa cine organizase căsătoria lui și își dăduse seama probabil că relațiile fuseseră stabilite între oamenii lui și cei din casa vecinului său.

   Lordul Ravenscar își rugase avocații să facă un nou demers, apoi se hotărâse să-i aducă la cunoștință Romarei desfășurarea evenimentelor.

   Era conștient de neliniștea pe care aceasta trebuia s-o resimtă și nu reușea să-și alunge din minte încrederea care îi licărea în ochi când îl privise la micul dejun.

   „Trebuie să găsesc un mijloc de-a o ajuta”, își spuse el îmboldindu-și caii pentru a ajunge cât mai repede posibil la Raven House.

   Cu toate acestea, când ajunse, casa era cufundată în întuneric și află că Romara se dusese să se culce.

   Dezbrăcându-se, se gândi că deschizând ușa ce dădea spre camera vecină, ar fi fost lângă ea.

   În fond, erau căsătoriți și nu era nimic de condamnat dacă s-ar fi dus alături de ea.

   Se gândi însă, că ea ar putea fi șocată sau intimidată și că risca să compromită prietenia care se înnodase între ei. Era încă prea devreme pentru a-și asuma acest risc.

   Surprins să-și dea seama cât de mult îl chinuia dorința de a o vedea, își spuse că asta era doar pentru că îi displăcea ideea de a o ști îngrijorată și necăjită. Simțea încă că este mai mult de atât și că făcuse din preocupările Romarei propriile lui probleme.

   A doua zi de dimineață se trezi devreme, dar de data aceasta, când coborî la micul dejun, Romara i-o luase înainte.

   Era la masă și se ridică atunci când el intră în sufragerie, izbucnind într-un ușor acces de bucurie.

   - Mi s-a spus că v-ați întors, milord. Regret că n-am știut că veniți. V-aș fi așteptat.

   - N-am știut până în ultimul moment dacă voi putea pleca, iar când am sosit, era atât de târziu, încât n-am vrut să te deranjez.

   - N-ar fi fost nicio problemă.

   Se așezară amândoi și ea murmură:

   - Săptămâna a fost foarte lungă fără vești de la dumneavoastră.

   Tremurul din vocea ei nu-i scăpă lordului Ravenscar; după ce servitorii îi oferiră o farfurie, el spuse pentru a reduce tensiunea:

   - Arkwright mi-a spus că dumneata și Caryl sunteți sănătoase și că Alexandre devine un uriaș, așa că m-am gândit că totul merge cât se poate de bine.

   - Caryl este foarte fericită.

   - Sper că, de această dată, voi putea s-o văd.

   - Și ea intenționează acest lucru, căci vrea să vă mulțumească pentru tot ce ați făcut pentru ea.

   - Spune-i că mulțumirile mă stânjenesc, dar voi fi încântat să vă văd pe amândouă la cină.

   Romara păru surprinsă și el întrebă:

   - Arkwright nu ți-a spus nimic? Voia să mă întorc cât mai repede cu putință pentru a discuta despre înființarea unei nisipării la marginea domeniului.

   - Cred că mi-a spus ceva. Dar, ca să fiu sinceră, nu mă interesează prea mult nisipul.

   - Nici pe mine, dar comitatul are nevoie de așa ceva urgent și eu trebuie să țin seama de ce-i interesează pe oameni.

   Romara, se gândi cu regret că i-ar fi făcut plăcere să meargă cu el, călare, până la marginea de nord a domeniului, dar n-ar fi fost sigură că la această întâlnire erau doar bărbați și ea n-avea ce căuta.

   Nu dorea la lordul Ravenscar să știe cât de decepționată era să-l vadă petrecându-și toată ziua departe de casă, așa că spuse pe un ton degajat:

   - Caryl și cu mine am plănuit să facem un picnic pe malul lacului. Este așa de frumos acolo și m-am gândit că un servitor ne-ar putea aduce prânzul și mai târziu să ia coșul.

   - Excelentă idee. Îmi amintesc că la fel făceam și eu când eram copil.

   - Într-adevăr, mi-a spus doamna Fellows.

   - Și astfel devine tradiție, reluă el zâmbind. N-o putem lăsa să se piardă, nu-i așa?

   - Nu doresc așa ceva, răspunse blând Romara.

   Majordomul se opri în apropiere de scaunul lordului Ravenscar.

   - Domnul Arkwright poate să discute un moment cu dumneavoastră, milord?

   - Da, bineînțeles! Spune-i să vină.

   Domnul Arkwright intră în sufragerie.

   - Bună ziua, milady. Bună ziua, milord!

   Romara îi zâmbi și el i se adresă:

   - Se spune că vreți să luați astăzi masa de prânz pe malul lacului?

   - Da, tocmai i-am vorbit despre asta Înălțimii Sale.

   - Aș prefera să nu vă îndepărtați atât de mult de casă.

   - De ce?

   - Am aflat ieri de la unul din fermierii noștri că un câine mare atacă oile și cerbii lopătari din parc. Fermierii cred că a turbat din cauza căldurii. Au încercat să-l ucidă, dar până în prezent n-au reușit.

   - Nu vă faceți griji pentru noi. Dați-mi numai o armă.

   - O armă? repetă domnul Arkwright. Înălțimea Voastră știe să tragă?

   - În ceea ce mă privește, sunt o foarte bună trăgătoare, chiar dacă ar putea semăna a înfumurare să mă consider așa. Dar, cum noi trăiam într-un colț izolat al comitatului Huntingdon și cum tatăl meu lipsea deseori a pretins ca noi să știm să ne folosim de o pușcă sau de un pistol.

   Se întoarse spre lordul Ravenscar pentru a-i zâmbi și adăugă:

   - Într-o zi, când veți avea timp, vă voi propune un concurs de tir la țintă, de la distanța aleasă de dumneavoastră.

   - Nu mă pot abține să nu primesc provocarea, răspunse el râzând, dar premiul trebuie să fie astfel, încât jocul să merite osteneala.

   - În felul acesta va fi și mai interesant! exclamă ea.

   Privirea i se întâlni cu cea a lordului Ravenscar și, timp de o secundă, parcă și-ar fi comunicat lucruri de care domnul Arkwright era străin.

   Apoi, cu un efort, Romara se întoarse către acesta din urmă.

   - Cred că vă puteți încrede în mine că voi veghea asupra lui Caryl și a lui Alexandre. Mi-ar părea rău să renunțăm la picnic.

   Domnul Arkwright căuta din priviri aprobarea lordului Ravenscar, care spuse:

   - Dați-i Înălțimii Sale unul dintre pistoalele mele mici, pentru duel, Arkwright.

   - Bine, milord.

   Domnul Arkwright ieși și lordul Ravenscar întrebă:

   - Acum câtva timp mă gândeam că ar fi plăcut să organizez aici niște partide de vânătoare la toamnă. Vei vrea să le prezidezi?

   - Voi fi mândră s-o fac, știți bine.

   - Vom invita niște oameni amuzanți, spuse el ridicându-se. Presupun că Arkwright mă așteaptă, dar rămâi și termină-ți micul dejun.

   - Sper că vom avea timp să stăm de vorbă.

   - O vom face imediat ce mă întorc. Am o mulțime de lucruri să-ți povestesc, dar îmi este teamă că nu este exact ceea ce dorești să auzi.

   - Vești proaste?

   - Să spunem că nu sunt bune... până în prezent, în orice caz.

   Ea oftă greu.

   - Îmi era frică să nu vă aud spunând așa ceva.

   - Nu este niciun motiv să ne pierdem speranța. Știam că ești îngrijorată, altfel n-aș fi venit decât când aveam să-ți aduc la cunoștință lucruri mai încurajatoare.

   - Sunt cu adevărat bucuroasă că sunteți aici, spuse ea cu simplitate.

   Încă o dat privirile li se întâlniră și Romara avu impresia că lordul Ravenscar citea în ochii ei cu câtă patimă se rugase în fiecare seară ca el să găsească un mijloc de a o salva pe Caryl.

   Uneori se încurcase în rugăciunile ei și nu mai știa dacă erau adresate lui Dumnezeu sau lui.

   - Mă voi întoarce cât de repede pot, Romara. Caryl cred că se mai odihnește încă după-amiaza? Deci vom fi singuri și îți voi putea povesti tot ce am aflat.

   - Voi aștepta acest moment cu nerăbdare.

   - Și eu, de asemenea.

   Ea îl însoți în vestibul, unde îl întâlniră pe domnul Arkwright care venea de la armurărie.

   - Iată un pistol, Înălțimea Voastră, spuse el, dar să fiți atentă, este încărcat.

   - Vă jur că știu să mânuiesc o armă de foc, îl liniști tânăra femeie. Tatăl meu era furios când una dintre noi nu era, cum spunea el, „prudentă”.

   - În caz că vedeți câinele, fiți amabilă și ucideți-l, reluă domnul Arkwright. A făcut deja multe pagube și fermierii care au oi v-ar fi foarte recunoscători.

   - Nu este ceva care să mă încânte, dar înțeleg bine că este necesar.

   - De fapt, să știți că puneți capăt suferințelor lui, spuse domnul Arkwright.

   Apoi i se alătură lordului Ravenscar care încălecase deja pe calul adus pentru el în fața ușii.

   Romara agită mâna în semn de adio când ei se îndepărtară și lordul Ravenscar, aruncând o privire în urmă, se gândi că era într-adevăr grațioasă în rochia albă pe fundalul gri al pietrelor casei.

   Constată încă o dată că părea cu adevărat în mediul ei și că părea să facă parte din căminul lui de parcă acolo ar fi trăit întotdeauna.

   În seara aceea va trebuie să discute serios cu ea, despre Caryl, dar și despre ei înșiși.

 

   Ziua era arzătoare, dar la umbra arborilor de pe malul lacului era răcoare și libelulele irizate dădeau apei o culoare de argint, un aspect feeric.

   Niște valeți aduseseră un coș de picnic pregătit cu mâncare rece apetisantă pe o față de masă din pânză albă și niște perne pentru ca Romara și Caryl să se așeze și să se proptească de arbori.

   Caryl instală copilul pe o pernă, își scoase șalul și își ridică poalele rochiei brodată cu dantelă, pentru a-l putea legăna mai ușor pe picioare.

   - Nu va trece mult și va merge de-a bușilea, constată ea.

   - Oh, nu-l lăsa să crească prea repede, o rugă Romara. Este așa de drăguț cum este!

   - Este minunat și-l ador! exclamă Caryl cu entuziasm.

   Ea râse scurt, ca și cum și-ar fi bătut joc de sentimentele sale și adăugă cu veselie:

   - O să-i fac o ghirlandă de părăluțe. Îți amintești cum împleteam așa ceva când eram mici? Le puneam pe cap și aveam impresia că semănăm cu Zâna Zânelor.

   - Avem acasă toate poveștile pe care ni le-a citit mama. Sunt sigură că lui Alexandre îi vor plăcea când va fi mai mare.

   Acesta din urmă părea că apreciază picnicul. Trezit din somn, gângurea bucuros către frunzele însorite pe care arborii le întindeau deasupra capului său.

   Cele două surori vorbiră puțin despre copilăria lor, apoi Romara spuse:

   - Voi coborî pe malul lacului să văd dacă are pești.

   - Te însoțesc, răspunse Caryl după ce-l privi pe Alexandre și văzu că adormise.

   Ținându-se de mână, merseră de-a lungul malului lacului până într-un loc unde era posibil să se vadă apa dincolo de perdeaua stufoasă de stuf.

   - Da, are pești! exclamă Romara. Adică păstrăvi. Va trebui să punem problema domnului Arkwirght. Ar fi amuzant să-i prindem. Mă întreb dacă Înălțimea sa pescuiește.

   Câte lucruri i-ar fi plăcut să știe despre bărbatul cu care se căsătorise și care avea ceea ce considera a fi cea mai frumoasă locuință din Anglia!

   Bineînțeles că doamna Fellows era dispusă să vorbească la nesfârșit despre „master Trent”, cum îl numea deseori din amuzament; dar era mult mai pasionant să discute chiar cu lordul și să afle nu numai ce făcuse în viață ci și ceea ce gândea.

   Era foarte inteligent și Romara spera ca el să n-o găsească plictisitoare.

   Imaginea Ataliei Bray, „cea mai frumoasă femeie din Anglia”, femeia căreia lordul Ravenscar îi dăduse inima, obseda în permanență mintea Romarei.

   Indiferent de felul în care se purtase, de mânia pe care i-o provocase, Romara era convinsă că el continua s-o iubească.

   Se gândi că va trebui mult, mult timp, pentru ca lordul Ravenscar s-o uite pe Atalie, dacă o va uita vreodată.

   Pentru a alunga aceste gânduri deprimante, Romara se întoarse pentru a-i spune ceva lui Caryl.

   Făcând-o, privirea i se duse spre locul picnicului lor și observă cu stupefacție un necunoscut care pusese mâna pe Alexandre.
................................................