Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ..........................................

 4-9

 

                  Christer se uită la fotografia lui Jesper din articol.

   Tatăl lui Agnes îi zâmbea din ecran rece, cu părul rar pieptănat pe spate și sacou albastru pus în evidență de o eșarfă roșie la gât. Părea că tocmai ieșise cu iahtul pe mare.
   Jesper era în conducerea municipalității din Arvika, iar în articol era vorba despre ce schimbări locale vedea posibile în anul următor. Christer își putea imagina lejer că Jesper ar fi împărțit cu plăcere banderole dacă ar fi avut voie.
   Nu avu putere să citească mai mult. În loc de asta, tastă numărul municipalității din Arvika și vorbi cu cineva de la centrală. După 3 încercări i se dădu legătura corect. Jesper răspunse după primul bip.
   - Termină odată, țipă el în urechea lui Christer. Ți-am zis să nu mă suni aici, nu e OK.
   - Eh, bună ziua, Christer Bengtsson, de la Poliția Stockholm.
   - Vai, scuze, zise Jesper pe un cu totul alt ton. Îmi cer mii de scuze. Credeam că e soția mea.
   - Nu, e Christer Bengtsson, cum spuneam. Am mai vorbit o dată, mai demult, când...
   - Îmi amintesc, îl întrerupse Jesper. Nu a fost o discuție care poate fi uitată prea curând.
   La început, Christer fu uimit că Jesper nu vorbea în dialectul de Varmland, deși mai vorbise cu el înainte și ar fi trebuit să-și amintească asta. În plus, tocmai citise în articol că Jesper era născut în Halmstad. Memoria era scurtă uneori. Vocea din urechea lui avea un dialect clar de Halland. „Nu a fost o discuție care poate fi uitată prea curând.“ Chiar că. Christer ar fi putut să jure că un bărbat ca Jesper tocmai cu asta se ocupase de atunci.
   - Îmi cer scuze că sun din nou, spuse el. Dar au apărut informații noi legate de sinuciderea lui Agnes. Chestiunea e că nu mai suntem siguri că a fost o sinucidere. S-a redeschis ancheta.
   De data asta fu rândul lui Jesper să amuțească.
   - Ce tot încerci să spui acolo? întrebă el într-un final, pe un ton mult mai firav ca înainte.
   - Credem că e posibil ca fiicei tale să i se fi luat viața, zise Christer. Trebuie să întreb dacă știi ceva despre prietenii lui Agnes, despre dușmanii ei, dacă avea datorii la cineva, dacă era implicată în activități criminale...
   - Cum îndrăznești să susții că fata mea era criminală, urlă Jesper în urechea lui Christer. Încă un cuvânt neîntemeiat și te dau în judecată, și pe tine, și toată poliția din Stockholm, pentru calomnie! Scandal! Știai că au găsit-o într-un parc? În fața unui teatru blestemat? De parcă ar fi fost un spectacol! Eu n-am crezut niciodată că a fost sinucidere.
   Era ceva fals în vocea lui Jesper. Christer se lovi cu receptorul de frunte, de frustrare. Îl sunase pe Jesper la biroul de la municipalitate. În cazul în care cineva le auzea discuția, Jesper avea nevoie să aibă spatele liber. Ar fi dat rău dacă politicianul de la Sveriges Framtid avea un copil care întrecuse măsura. Christer nu crezu nicio secundă că lui Jesper îi păsa atât de mult precum suna la telefon. El țipa doar pentru cazul în care ar auzi colegii.
   - N-am vrut să fiu insensibil, spuse Christer răbdător. Înțeleg că n-ai avut control asupra traiului pe care-l ducea în Stockholm, luând în calcul distanța și perioada cât nu v-ați mai văzut. Văd că ești foarte ocupat cu cariera în Arvika. Și apropo, felicitări pentru noua familie. Agnes era, până la urmă, o femeie adultă cu viața ei.
   - Atenție la insinuări, zise Jesper rece ca gheața.
   Dialectul moale de Halland era în contrast puternic cu tonul rece. Ceva se mișca în subconștientul lui Christer. Ceva care-i solicita atenția, un tipar pe care ar trebui să-l vadă. Dar se strecură afară imediat ce încercă să-l prindă.
   Îi răspunse lui Jesper la obiect.
   - Nu insinuez nimic. Scopul meu principal a fost doar să informez asupra anchetei care s-a redeschis.
   Jesper tăcu un moment. Părea că se mișcă, poate spre altă încăpere.
   - Acel... terorist, zise Jesper cu voce joasă. Dacă aș fi în locul tău aș începe cu el.
   Brusc, toată cafeaua pe care Christer o băuse în cursul zilei se scurse dintr-odată în vezica urinară.
   - Despre cine vorbim acum? întrebă Christer plin de zel.
   - Cel cu care locuia. Din Iran sau Siria sau ce era. Care trăiește de azi pe mâine. Nici n-ar fi avut acoperiș deasupra capului dacă lui Agnes nu i s-ar fi făcut milă de el. Cred că-și dorea al dracu’ de mult să pună mâna pe apartament, să fie doar al lui.
   - De ce crezi că e terorist?
   Christer căută febril un pix cu care să noteze.
   - Nu el personal, poate. Dar soiul lui. Ei fac orice ca să iasă în avantaj. Ai dracu’ vânzători de covoare. Să-i ia viața fetei mele.
   - Eu aveam impresia că erau prieteni buni, zise Christer și încetă să mai caute.
   Nu era sigur că avea rost să noteze discuția.
   - Agnes, prietenă cu așa ceva? zise Jesper. Niciodată. Tocmai genul ăsta de atitudine naivă a făcut să avem astăzi țara pe care-o avem. Nereglementată. Nesupravegheată. Credeam că dacă cineva pricepe asta, atunci poliția o face. Dar tu n-ai ieșit afară, în Suedia reală, așa pare. Nu ți-ar fi rușine. Să mă anunțați când îl prindeți.
   Jesper închise. Christer oftă și se uită din nou la poza din ziarul de Arvika.
   În mod obișnuit, n-ar recomanda ca un tată să-și abandoneze fiica în ziua în care aceasta împlinește 18 ani. Dar fusese poate cel mai mare serviciu pe care Jesper i-l făcuse fiicei sale. Măcar fusese scutită de câțiva ani în care să asculte zilnic ce spune.
   Și pe urmă murise.
   Daniel Bargabriel fusese deja audiat în acest context și eliberat. Nu părea să fie vinovat. Dar Mina spusese că el fugise de la cafenea și că acum era dispărut. Nu arăta bine. Nici pe departe. Iar bunicii Tuvei povestiseră că Tuva credea că Daniel îi va face rău. La naiba.
   Se așeză pe scaun și se frecă la ochi. Fusese o zi lungă. Și nu una dintre cele mai bune. Nu voia să minimalizeze destinul oribil pe care-l avuseseră Agnes și Tuva, dar toți oamenii aveau să moară, mai devreme sau mai târziu. N-aveai de unde ști niciodată cine era la rând sau când se va întâmpla. Asta era, pur și simplu. Uneori Christer își închipuia că o nălucă neagră cu coasă îi apărea în deschizătura ușii. Nu pentru că el voia neapărat să moară. Era foarte sigur că nu vrea asta. Dar ar fi frumos să existe puțină variație. Moartea. Viața. La dracu’.
   Porni oftând filmarea camerei de supraveghere pe computerul din fața sa.
   Nu pentru că avea de gând să se uite din nou. Dar dacă rula pe ecran părea că muncește. Își împreună mâinile pe burtă, se dădu pe spate și închise ochii. Christer nu voia să fie Daniel, nu voia să-i dea lui Jesper apă la moară. Dar pentru moment, totul indica în acea direcție. Christer oftă. Chiar și un rasist putea să aibă dreptate uneori.

   În Srebrenița fusese tâmplar. Crease cu mâinile sale. Moștenise meseria de la tatăl și bunicul său și era de parcă toate cunoștințele lor cumulate se înnobilaseră în el. Asta era în orice caz ceea ce bunica lui zicea mereu.
   Putea să se uite la o bucată de lemn și să vadă ce sălășluia în ea, ce voia, în ce ar fi trebuit modelată. Crease atâtea lucruri frumoase cu mâinile sale. Nu ieșise niciodată din acele mâini ceva care să nu fie exact ceea ce trebuia să fie.
   Acum nu mai crea. Războiul îi luase cheful de a mai crea. Moartea îi întunecase viziunea pentru frumusețe. Acolo unde odinioară sălășluia bucuria, acum se găsea doar o aglomerare întunecată, apăsătoare, produsă de amintirea războiului. Toate relele acestuia se aflau înăuntrul lui. Toată durerea se adunase în încheieturile lui, îi făcea mâinile să înțepenească doar la gândul de a crea ceva.
   Dar războiul îl lăsase cu un alt talent. Acela de a săpa. De a îngropa morții.
   Pierduse socoteala câți îngropase. Acum săpa gropile pentru sicrie. Oameni care erau îngropați unu câte unu. Sub tutela bisericii.
   Atunci.
   Atunci ei doar aruncaseră în pământ om peste om. Cei mai mulți, bărbați. Și băieți. Morminte adânci, cu oameni care erau rostogoliți în gropi ca niște animale. Sunetul de carne care ateriza pe carne. Cadavre jefuite de lucrurile de valoare, dacă existase așa ceva. Cei mai mulți nu aveau nimic care merita furat. Erau săraci. Neînsemnați.
   Uneori se întreba dacă Mladic auzea zgomotul surd și greu de cadavre, de acolo din celula în care stătea acum. Probabil că nu. Sunetul a opt mii de musulmani bosniaci aruncați în gropi ar trebui să facă ecou între pereții celulei, dar probabil el stătea acolo confortabil, cu mâncare, căldură, tv. E necesară o formă specială de monstruozitate pentru a ucide opt mii de oameni.
   - Salut. Ove. Eu sunt cel cu excavatorul. Instruiți-mă cum să sap.
   Nikola dădu mâna cu el. Bărbatul avea vreo 50 de ani. Scund, chel, cu tatuaje care acopereau scalpul. Oves minilast, scria pe cupa mică a excavatorului. Nikola se uită bănuitor la el. În Serbia, tatuajele ar fi indicat faptul că e criminal. Și că a stat minimum 10 ani în pușcărie. Era nesigur ce însemna aici, dar se hotărî să nu stea cu spatele la acel bărbat nici măcar o secundă.
   - Începi să sapi stratul de la suprafață, zise Nikola. Cu grijă. Și preluăm eu și Emil când începem să ne apropiem de sicriu. De obicei sunt la o adâncime de 2-3 metri, deci nu te du mai adânc de 1 metru jumate, ca să fim siguri.
   Bărbatul cu scalpul tatuat aprobă din cap și se duse la excavator. Nikola îl urmări, în continuare bănuitor, cu privirea.
   Un bărbat și o femeie se apropiară și chiar în spatele lor erau încă o femeie și un bărbat. Cei din spate erau îmbrăcați în haine de protecție.
   - Mina Dabiri, de la poliție, zise prima femeie și întinse mâna. El este Vincent Walder.
   - Eu l-am adus pe Ove, zise bărbatul de lângă polițistă. E bun. Și e vecinul meu. Sau mă rog, stă în cea mai apropiată casă. Bănuiesc că v-a sunat, nu?
   - E criminal? întrebă Nikola.
   Era foarte bine să fie clar. Trebuie să știi cu ce oameni ai de-a face.
   Bărbatul se holbă la el.
   - Criminal? Sunt foarte sigur că nu. De ce... cum așa...?
   Nikola dădu scurt din cap, ca răspuns.
   - Bun, spuse el. Pare priceput.
   - Avem și tehnicieni, continuă Mina și dădu din cap spre cei doi din spate, care vor prelua sicriul imediat ce e scos.
   Nikola încuviință din nou. Nu prea avea chef de vorbă, era acolo doar să-și facă treaba. Suedezii erau mult prea vorbăreți uneori. Dădeau impresia că nu suportă tăcerea și că țin mereu s-o umple. Lui unul îi plăcea tăcerea.
   Nikola și Emil făcură câțiva pași în spate ca să nu stea în calea excavatorului. Nu trebuiau să vorbească unul cu celălalt. Erau frați. Nu de sânge, dar de pe vremea în care făcuseră gropi în Srebrenița nu se dezlipiseră unul de celălalt. Amândoi pierduseră tot. Familiile lor erau undeva în mormintele comune anonime. Niciodată găsiți. Niciodată identificați.
   Veniseră împreună în Suedia și împărțeau un apartament mic de două camere în Rinkeby. Nikola făcea mâncare. Emil spăla vasele. Existau. Ar fi prea mult să spunem că trăiau.
   Bărbatul cu scalpul tatuat manevra cu dibăcie cupa excavatorului și primul strat de pământ fu îndepărtat cu grijă. Nikola se uita cu coada ochiului la bărbatul care venise cu polițista și la cât de atent studia procesul de excavare. Într-un fel, bărbatul îi amintea lui Nikola de fratele lui adevărat.
   Nermin fusese cel inteligent dintre ei doi. Când el crea cu mâinile, Nermin crea cu creierul.
   Înainte de război, fratele lui fusese profesor de matematică la universitate.
   Lui Nikola îi era adesea dor de el. Nu înțelegea de ce el fusese cruțat, iar Nermin, de niște decenii deja, era doar oseminte.
   - Ce le-ai spus tehnicienilor despre mine? o întrebă bărbatul pe femeie.
   Parcă uitase că Nikola e acolo.
   - Nimic, răspunse ea. Probabil că ei nu cunosc contextul exact din grupul Juliei. Așa că azi ești unul din echipă. Nu trebuie decât să intri în joc.
   Nikola dădu din cap. Toți aveau secrete, chiar și aici. Prea multe secrete nu erau bune. Tocmai atunci când oamenii nu aveau încredere unul în celălalt se putea prăbuși totul. Cupa excavatorului dădu înapoi și se opri. Se deschise ușa cabinei.
   - E bine așa? Sau intru mai adânc?
   Nikola luă lopata în mână și se apropie de groapă. Emil îl urmă. Se uitară în jos. Aprecie distanța dintre suprafața solului și cât de adânc fusese săpat.
   Se uită la Emil, care aprobă dând din cap.
   - Preluăm noi acum, spuse el.
   Săriră în groapă și începură să sape cu lopețile. În pieptul lui se treziră amintirile unui alt pământ, unui alt mort. De acum multă vreme.
   Dar în același timp, de acum.
   Mereu acum.

   La început nu auzi că sună telefonul. Nu până nu-i trase Maria un picior.
   - N-ai de gând să răspunzi? zise ea.
   El era profund absorbit de o carte despre tipare comportamentale și crize de viață legate de vârstă. Autorul relata ce opinii, valori și acțiuni erau cele mai uzuale în diferite faze ale vieții. Oamenii nu erau atât de diferiți precum credeau ei. La început cumpărase cartea pentru a-și înțelege familia. Nu voia să facă greșeala să creadă că un om de 9 ani, unul de 15, unul de 19 și unul de 40 gândeau la fel. Dar începuse să suspecteze că materialul pe care se baza cartea nu includea și familia lui.
   De data aceasta, citea pentru a încerca să-l înțeleagă pe criminal. Prin acțiunile pe care le cunoșteau putea încerca să tragă concluzii legate de vârstă, sex și background. Dar se împotmolise când văzuse că acțiunile criminalului se contraziceau.
   - Vincent? spuse Maria din nou, pe un ton iritat. Îți sună telefonul! Sau n-ai curaj să răspunzi fiindcă stau eu aici și pot auzi?
   El închise cartea și se uită la mobilul care se afla pe măsuța din fața canapelei.
   Numele Minei lumina pe ecran. Îl luă ca să răspundă, în timp ce Maria dădu ostentativ mai tare volumul televizorului.
   - Distracție plăcută cu amanta ta, zise ea. Doar să nu-l trezești pe Aston. A avut o zi grea la școală.
   El intră în camera de lucru. Ori asta, ori să concureze cu sunetul de la Let’s Dance pe TV4 Play.
   - Bună, Mina, zise el și trase ușa puțin.
   - Christer a vorbit cu bunicii Tuvei, tocmai am citit raportul, spuse ea.
   - Aha, și mașina merge bine?
   Ce noroc că nu era un apel video. Era sigur că s-ar fi văzut pe el cât de mulțumit era de acel comentariu.
   - Foarte tare. Eu mă străduiesc aici să încerc să comunic la nivelul tău.
   - Promit să tac.
   El se așeză la birou și se învârti încet cu scaunul. După cum suna, Mina vorbea cu căștile pe urechi. Evident. Sigur nu ar fi apăsat pe difuzorul telefonului pus pe o masă și nici nu l-ar fi luat din buzunar să-l pună la ureche. Nu fără să-l spele meticulos mai întâi. Întrebarea era cât țineau căștile, fiindcă și pe ele le spălase cu siguranță. Dacă i-ar cumpăra vreodată un cadou de Crăciun, atunci ar fi o pereche de airpod-uri, ca să aibă de rezervă.
   - Christer a vorbit și cu Jesper, tatăl lui Agnes, continuă Mina. Ghici pe cine menționează toți 3?
   - Daniel Bargabriel.
   Își încercase norocul, dar era singurul nume pe care-l avea.
   - Foarte bine, mentalistule. Sigur că sunt doar indicii vagi. Marta și Gunnar ziceau că Tuva nu îndrăznea să vorbească despre el de teamă ca el să nu-i facă rău. Jesper a susținut că Daniel voia apartamentul lui Agnes. Sigur că a zis asta din rasism, dar...
   - Dar Daniel a fugit de la cafenea dintr-un motiv.
   Mina amuți. Se auzeau voci pe fundal. Erau din ce în ce mai puternice, apoi slabe din nou. Ea era bineînțeles la serviciu și nimeni nu știa că-l sunase pe el. Așteptă ca ea să spună ceva. Îi plăcea să o asculte.
   - Deci profilul tău ce spune? întrebă ea după ce se îndepărtară vocile de pe fundal. Are dreptate Ruben? Poate fi el?
   El se gândea la ce văzuse când îl observase pe Daniel în timpul primei lor vizite la Fab Fika. Prin peretele sufrageriei, Tony Irving se auzea zicând ceva despre un slowfox perfect. Maria trebuie că dăduse sunetul și mai tare când văzuse că nu se mai întoarce. Probabil va fi decapitat sau cel puțin asurzit când se va întoarce înapoi la ea. Dar asta era o posibilă problemă viitoare.
   - Când ne-am întâlnit cu Daniel, el a dat semne de nervozitate, dar și că ar ascunde ceva, spuse el. Dar nimic mai mult. E posibil să devină violent dacă e presat mai tare. Dar nu am văzut niciun semn de furie reprimată. În cazul acesta, ar fi fost mai sarcastic sau cinic, ar fi marcat cu oftaturi în discuție, n-ar fi activat orbicularis oculi...
   - Orbi... ce? îl întrerupse Mina.
   - N-ar fi dat așa din ochi. Și stresul la care l-am supus noi ar fi trebuit să ducă la un fel de tic nervos al mâinilor și al feței. Nimic din astea nu s-a întâmplat. În același timp, e periculos să generalizăm de la o singură întâlnire. Doar fiindcă Daniel n-a fost agresiv cu noi nu înseamnă că nu poate fi în alte situații. Dar eu am spus și că pare a avea două fețe. Criminalul nostru. Una explozivă și agresivă, da, dar și una care planifică cu calm. Rămâne de văzut dacă Daniel le are pe ambele.
   Mina înjură.
   - Pare că prioritatea noastră e să-l aducem pe Daniel la poliție imediat, spuse ea. Ori e vinovat de crime. Ori e nevinovat și atunci poate avea nevoie de protecție împotriva susținătorilor partidului Sveriges Framtid. Tatăl lui Agnes are o funcție înaltă în partid și e foarte furios. El e o persoană prea publică, nu ar face ceva care să se întoarcă împotriva lui. Dar e simplu să roage pe altcineva să pună numele și poza lui Daniel pe pagina de Facebook a partidului, cu îndemnul de „a face singurul lucru corect“. S-a mai întâmplat până acum.
   Vincent gemu și se mai învârti o tură cu scaunul.
   - Sveriges Framtid, ce clovni, zise el. Acum o să trebuiască să avem de-a face și cu ei?
   - Clovni? zise Mina. Zilele tale de naștere trebuie că au fost foarte ciudate. Ne vedem curând.
   Ea închise.
   El mai rămase o clipă cu telefonul în mână, în timp ce-și aduna forțele să se ducă la Maria. Let’s Dance părea că se apropie de final, îi auzea pe prezentatori făcând rezumatul serii. Se uită la ecranul mobilului, încercă să-l facă din nou să lumineze cu numele Minei pe el. Dar rămase negru. Trase adânc aer în piept, deschise ușa și intră în sufragerie.
   - Stau aici și pot s-aud tot, izbucni Maria. Iar voi faceți sex la telefon în camera de alături. Ce scârbos! Nu ți-ar fi rușine!
   El se uită la soția lui. Sute de răspunsuri tăioase i se învolburau în creier, unul mai bine formulat ca altul. Unul mai rău pentru relația lor ca altul. Într-un final nu spuse absolut nimic. Dar simțea o tristețe enormă pentru unde ajunseseră.

   Daniel stătuse cât de mult posibil fără să părăsească locuința din Marsta, dar acum nu mai mergea. 
   Trebuia să cumpere mâncare. Hârtie igienică. Și să stea afară măcar puțin. Se studie în oglinda din baie. Fusese înzestrat cu niște petice jalnice de barbă, răsărite din loc în loc, și de aceea încerca mereu să fie proaspăt ras. Nicio umbră sexy în stilul Zac Efron n-ar fi putut vreodată să-i acopere obrajii. Deja vârfurile se rășchirau sălbatic. Părul, care-i stătea de obicei într-o frizură aparent spontană, dar aranjată de fapt cu mare atenție, era nespălat cam de o săptămână și-i stătea lipit de cap, ca o căciulă. Îi crescuse și se vedea la rădăcini că e șaten. Arăta ca dracu’, sincer vorbind.
   Ce noroc că Evelyn nu era acolo, i-ar fi zis că arată ca un om al străzii bolnav de cancer. Ea avea talentul de a spune oamenilor tocmai acel lucru care în orice situație îi călca cel mai mult pe bătătură. Îi era dor de ea mai mult ca oricând. Dar ea probabil că ar fi terminat-o cu el cât ai clipi dacă l-ar fi văzut cum arată acum. Nu l-ar mira să și miroasă urât. Întrebarea era dacă ei știau. Dacă poliția era la curent unde se afla el. Nu fusese deloc precaut. Și fusese nevoit să mintă referitor la Tuva. Sau nu să mintă neapărat, dar firește că nu spusese tot. Ceea ce se putea întoarce împotriva lui. Fusese de două ori la mustață. Nu-și permitea mai multe erori.
   Daniel se uită în oglindă din nou. Pentru început, ar trebui să aibă pe el mai multe haine în afară de tricoul și chiloții pe care-i purtase în ultima vreme și pe urmă să iasă odată pe ușă. Înainte ca situația să scape total de sub control. Dar nu putea înlătura convingerea că poliția se va arunca asupra lui imediat ce va păși afară din locuință. Îi vor da o mamă de bătaie. Sau cineva o să-l vadă și-o să sune la 114 14 pentru a da indicii despre unde se află. Chipul lui va fi cu siguranță pe afișele acelea cu „Dat în urmărire“, puse pe fiecare stâlp de iluminat de la locuință până la ICA. Și asta nu fără motiv.
   - Vino-ți în fire, își spuse el cu voce tare. Ei mai au și altele pe cap în afară de tine.
   Dar un fapt era cert. Indiferent dacă-și făcuse asta cu mâna lui sau nu, îi era frică să iasă afară. Și îi va fi din ce în ce mai frică, pe măsură ce va trece timpul. Se privi în oglindă pentru a treia oară. Își trecu mâna peste barba rășchirată. Își privi tricoul pătat. O să-l sune pe Samir. Samir sigur poate să treacă pe la el cu haine și mâncare. Dar odată cu Samir vor veni și o grămadă de alte probleme. El va considera că e super să aibă unde să-și vândă pliculețele. Iar Josef, care avea apartamentul, sigur n-o să fie încântat. Nu, Samir nu era, în continuare, o alternativă.
   Daniel nu mai vorbise cu Evelyn de când fugise. Dar nu voia s-o piardă, pentru nimic în lume.
   Evelyn era cea care lua hotărâri.
   Nu mai putea fi cel vânat, trebuia să fie cel care ataca. Singurul mod de-a se elibera de monstru era să-l ucidă. Pentru a păstra controlul, va contacta singur poliția, înainte ca ei să-l găsească. Și trebuia să fie atât de convingător, încât ei să-l uite o bună bucată de vreme de-aici înainte. Pentru că „mereu“ nu suna ca o perioadă bună. Dădu jos cartea de vizită care era prinsă de oglindă, luă telefonul și formă numărul de pe cartea de vizită.
   Cineva răspunse de la celălalt capăt, dar nu auzi exact ce spuse. Vuietul din capul lui era prea puternic, din cauza nervozității.
   - Bună, spuse el. Ai trecut pe la mine pe la serviciu. Voiai să vorbim. E vorba despre Tuva. Tuva Bengtsson.

   Kvibille 1982

   El despături desenul pe podeaua din grajd care fusese măturată cu atenție, ca să nu se murdărească desenul.
   Îi luase mai multe zile să deseneze, să măsoare, să schimbe, s-o ia de la capăt, dar acum era în sfârșit gata. Se așeză pe jos lângă desen și se uită atent la fiecare detaliu, pentru a verifica dacă făcuse vreo greșeală. De multă vreme nu mai fuseseră animale în grajd, dar tot mirosea a vacă și bălegar când se întinse pe podeaua de lemn.
   Lui Jane mirosul i se părea foarte scârbos și refuza să pună piciorul în grajd. Dar pe el, mirosul îl făcea să se simtă în siguranță.
   Era locul lui și al nimănui altcuiva. Probabil că petrecuse mai mult timp acolo, cu construcțiile lui, decât în casă.
   Cineva ciocăni și se deschise ușa. Jane apăru în cadru, cu mâna pe clanță.
   - Pot să intru? întrebă ea.
   - Da, dar ție nu-ți place aici...? răspunse el și se ridică în fund.
   - Știu, dar mi-am dat seama că nu sunt decât molecule de miros. Exersez să le interpretez. Am citit că poți face asta. Și voiam să te întreb cum a mers cu puzzle-ul cu numere. Am uitat de tot de el.
   El scoase rama de plastic cu cifrele din buzunarul de la spate, se ridică și se duse la sora lui. Încercase timp de mai multe zile să rezolve provocarea ei.
   - Nu înțeleg, spuse el și-i întinse puzzle-ul. Pare că... nu e posibil?
   - Bingo, spuse ea. Nu poate fi dezlegat.
   El se încruntă. Cum putea să fie posibilă o ordine a cifrelor și nu alta? Părea că n-are sens.
   - Așa, spuse ea. Toate cifrele trebuie să fie la locul lor obișnuit, în afară de 14 și 15 care trebuie să-și schimbe locul. Dacă începem cu una dintre celelalte cifre: care e cel mai mic număr de mișcări posibil pe care le poți face pentru a termina în același loc din care ai început, dacă trebuie să faci cel puțin una?
   - Două mișcări. Mai întâi o mișcare într-o direcție, oricare, și pe urmă iar înapoi.
   - Bun. Un număr par de mișcări. Asta înseamnă că oricâte mișcări faci, trebuie mereu să se încheie într-un număr par pentru ca o cifră să se poată întoarce în același loc. Nu te uita așa la mine, e logică matematică. Dar de câte mișcări e nevoie pentru ca 14 să ajungă pe locul lui 15?
   - Una, spuse el. Aha. Un număr impar de mișcări.
   - Ai priceput. Bine lucrat, deși ești atât de mic. Întotdeauna va fi necesar un număr impar de mișcări pentru ca 14 și 15 să-și schimbe locul. Dar e nevoie de un număr par pentru a le păstra pe celelalte pe locurile lor. Și nu poți avea impar și par în același timp. Prin urmare nu poate fi rezolvată.
   El dădu din cap. Nu înțelegea tot ce spune ea. Dar într-un fel suna corect.
   - Mie-mi place par, spuse el. Nu există vreo asociație pentru cei ca tine?
   - Pentru cei extra inteligenți, vrei să spui?
   - Nuuu, pentru surori mai mari enervante.
   După care adăugă, lent:
   - Auzi, moleculele acelea pe care-ți antrenezi tu nasul, tu știi că sunt molecule de caca, nu?
   Jane se înverzi la față.
   - Câh! țipă ea. Oo, ce scârbos ești!
   Ieși în fugă din grajd, în timp ce el se schimonosea de râs. Râse și mai tare când o văzu cum încearcă să-și sufle nasul în mâneca puloverului, căutând să scoată chestiile invizibile care puteau fi în nas.
   Pe urmă se întoarse la desen și scutură câteva paie care ajunseseră pe el. Nu era primul lui desen. Pe pereți erau proiecte mari și mici, iar el le construise pe toate. Trucurile lui de magie. O parte funcționau, altele nu. Allan, proprietarul depozitului de cherestea, știa de marele lui interes și era impresionat de cât de priceput devenise la construit și schițat. Așa că existau mereu o placă fibrolemnoasă, scânduri și o bucată de material la îndemână, când avea nevoie. Și când nu existau, folosea carton de la cutiile vechi de cereale.
   Cea mai recentă schiță era totuși altceva. Iluzia care stătea sprijinită de perete o inventase singur, după ce văzuse magicieni la televizor și încercase să-și dea seama cum fac. Nu știa deloc dacă a ghicit corect. Dar schița de pe podea, aceea era pe bune.
   Cu ajutorul mamei comandase niște cărți despre iluziile scenice, de la biblioteca din Kvibille. Durase peste o lună să le primească. Cărțile se dovediseră a fi în principal bibliografii cu poze ale unor magicieni îmbrăcați în paiete din cap până-n picioare, din diferite show-uri din Las Vegas. El sperase că va găsi informații despre cum își construiau ei iluziile scenice. Dar niciunul nu era aparent pregătit să dezvăluie asta. Până când găsise o carte cu titlul mai mult decât trist: Seria Hobby 12: Construiește-ți propriul număr de magie! Aproape că nici nu voise s-o comande. Dar mare parte a cărții se dovedi a consta din schițe de construcție pentru cele mai cunoscute iluzii. Nu-i venea să creadă că există o asemenea carte. O carte cu toate secretele.
   Era neglijent făcută, instrucțiunile nu erau scrise special pentru carte, ci erau niște schițe fotografiate. Probabil erau americane, autorul schimbase măsurile de la țol la centimetru, pe marginea fiecărei fotografii. Dar nu conta. Cartea conținea explicații pentru numărul său favorit de iluzionism: The Substitution Trunk.
   Celelalte iluzii pe care le văzuse constau în mare parte din momentul în care magicianul își băga asistenta într-o ladă și pe urmă făcea ceva cu lada respectivă. O tăia în două, îi dădea foc, băga săbii prin ea. Pe urmă asistenta ieșea de acolo, cu hainele schimbate. Mereu i se păruse puțin ciudat. Un truc de magie care constă în a face rău cuiva. Timp în care acel cineva se schimbă de haine. Probabil era o chestie pentru adulți.
   Ceea ce deosebea The Substitution Trunk de toate celelalte iluzii era că magicianul și asistenta trebuiau să treacă prin același lucru. Amândoi erau magicieni. Amândoi erau asistenți. Magicianul devenea asistent. El putea schimba locul cu altcineva. Putea deveni altcineva. Era o poveste mai interesantă.
   Trase cu coada ochiului la poza din cartea deschisă, care se afla pe podea, lângă desen. Două persoane zâmbeau și primeau aplauze.
   Trebuia să-și găsească o asistentă. De Jane putea să uite. Dar cu noile măsuri pe care le luase în calcul în schiță, mama ar încăpea foarte bine în cutie. Ar fi atât de surprinsă, atât de mândră de el. În sfârșit ar putea să facă magie singură. El verifică măsurile încă o dată, pentru mai multă siguranță.
   Avea să fie cel mai bun truc al lui făcut vreodată.

   - Ați stat până târziu la petrecerea de 70 de ani?
   Tonul lui Vincent era delicat. Trăia cu speranța că ea va trece peste asta. Nu fiindcă ar fi avut șanse. Adevărul e că dacă s-ar întâmpla, aceasta ar fi ziua în care ar ieși să-și cumpere primul său loz instant.
   Exista o șansă la 250 000 să câștige un milion, dar șanse mult mai bune, de una la cinci, de a câștiga ceva răzuind un loz. La loto, șansa de a ghici cele șase numere și de-a deveni milionar era de doar una la 490 860. Și una la cincizeci pentru orice tip de câștig. Deci loz răzuibil va fi. Pe de altă parte, cu Bingolotto șansa era de unu la aproximativ 166 000 de a ajunge ori la Superșansă, ori la Cinci Colorate, iar pentru câștig, în mare, șansa era de unu la 7,7 lozuri, așa că el poate ar trebui...
   - Vincent! Tu măcar asculți când vorbesc? șuieră Maria cu fața vânătă de furie.
   El clipi des și se întoarse la realitate. Maria era mereu teribil de nervoasă după ce se întorcea de la o întâlnire cu familia ei. Plină de otrava amară pe care frații, surorile și părinții ei continuau să i-o picure în urechi.
   Cu toate astea, inima i se făcu mică în piept când realiză că astăzi n-o să fie zi de loz răzuibil. Din contră. O să fie managementul conflictelor prin mila Domnului. Se ridică, puse cafea în Cuculconfetti și se așeză în fața ei.
   Soarele trimitea o rază aurie pe masă, ca și cum exersa înaintea verii.
   - Tuturor li s-a părut foarte dubios că n-ai fost la petrecere, spuse Maria. Le-am explicat că ai un spectacol în aceeași seară, dar și mama, și tata s-au simțit lezați.
   - Ce neplăcut, spuse el și observă în aceeași secundă din limbajul trupului Mariei că răspunsul era complet greșit.
   El putea să citească un public de 800 de oameni, dispozițiile și nuanțele lor cele mai mărunte, și să-i dirijeze ca pe o orchestră. Dar dintr-un motiv anume, nu făcea față în comunicarea cu câmpul minat viu care era soția lui.
   Mai ales după ce minele fuseseră montate de părinții ei. Și de Ulrika.
   - Neplăcut?
   Vocea Mariei urcă în falset. Avea pe masă cana favorită cu Pizda-Glamour, iar el se gândi încă o dată cât de prost se potrivea acel epitet. Erau multe cuvinte care o descriau mai bine pe soția lui. Majoritatea celorlalte cuvinte, de fapt.
   - Bineînțeles că n-am vrut să spun...
   Bătea ritmul cu piciorul pe sub masă, dar își impuse să înceteze. Dacă părea nervos, ea doar se va enerva și mai tare. Uneori se întreba ce văzuse ea de fapt la el. De ce se îndrăgostise de el. El era genul total greșit pentru ea. Sau dacă era să fie spus invers, poate că ea era genul complet greșit pentru el.
   Cum priveai asta depindea de cine alesese pe cine. Și care dintre ei doi inițiase ceea ce în continuare se considera a fi o trădare la adresa familiei, de o asemenea magnitudine încât relațiile de familie încă își lingeau rănile.
   El susținea că ea fusese cea care făcuse primul pas. Ea susținea că el. Poate că adevărul se afla undeva la mijloc. Maria concurase dintotdeauna cu Ulrika, ceea ce nu fusese chiar ușor, de vreme ce Ulrika avea un prost obicei enervant, acela de a face totul perfect. Maria era sora mai mică și ei nu-i ieșea niciodată. În același timp, poate că tocmai perfecțiunea Ulrikăi făcuse ca el să se simtă atras de Maria. Era epuizant să încerci să te ridici la standardele Ulrikăi. Maria nu avea niciun standard. Oricum, nu în felul acela. Ea era acolo, în prezent. Deschisă. Spontană. Cel puțin așa crezuse el atunci. Se dovedise, bineînțeles, că imaginea pe care Maria o afișase se afla foarte departe de cum era ea de fapt. Dar când descoperise asta, deja era prea târziu. Atunci trădarea lor era deja publică și stăteau împreună pe câmpul de luptă, înconjurați de pustiul pe care ei înșiși îl creaseră. Și, sincer vorbind, nici el nu se ridicase la așteptările pe care le avusese ea de la el.
   Totuși, Maria fusese cea care luase inițiativa să treacă granița interzisă. El susținea asta cu fermitate. Chiar dacă Maria nu era de acord.
   Starea de spirit dintre ei se crease pe parcursul unor luni întregi. Priviri.
   Mișcări. Corpuri care se atingeau ușor când treceau unul pe lângă celălalt.
   Se întâmplase în casa de vară a părinților Mariei și Ulrikăi. Ceilalți erau plecați la scăldat. Vincent rămăsese cu scuza că are de lucru. Cu ce scuză venise Maria, asta nu știa. Dar acolo, în bucătăria veche și ponosită de casă de la țară o făcuseră prima oară. Maria se apropiase de el. Îl luase în brațe, îl sărutase și pe urmă, fără ocolișuri, îi băgase mâna în pantalonii scurți și-i apucase sexul tare. El o ridicase, o dusese în brațe în camera de oaspeți, unde el și Ulrika obișnuiau să stea când veneau în vizită. Pe urmă o pătrunsese.
   Amândoi știuseră că atunci și acolo aleseseră un drum fără întoarcere. O decizie pe care și-au asumat-o chiar cu demnitate, spre groaza familiei. O săptămână mai târziu, el deja cerea divorțul de Ulrika.
   Făcuseră sex ca nebunii în acel prim an, mai mult la inițiativa Mariei. Părea că vrea să-i cucerească trupul, să-l asedieze ca pe o fortăreață în care sora ei fusese comandant. Iar el nu avusese nimic împotrivă. Îi plăcea să se culce cu Maria. Cu Ulrika fusese vorba mai mult de prestație. Cu Maria se simțea sexul mai... autentic.
   Dar orice fusese, se retrăsese rapid. În ultimii ani era ceva neobișnuit și o dată pe lună. Acum abia dacă-și amintea când îl atinsese Maria ultima dată.
   Și când îi permitea să se apropie de ea era cu acea pudicitate nou inventată și solicitarea de a stinge veioza. Acum i se părea o fantezie îndepărtată faptul că Maria odată voise să-l privească în ochi atunci când era în ea.
   - Dar Doamne, alooooo, unde ești? Ai putea măcar să te prefaci că te interesează cât de cât ce spun! șuieră ea.
   El nu înțelegea de ce îi era atât de greu să se concentreze la ce spune ea.
   Poate că din cauză că deseori el știa dinainte ce-o să spună și uneori spunea replicile ei încet, ca pentru sine, în același timp în care ea le spunea cu voce tare.
   - Tocmai ți-am spus că trebuie să-i suni pe mama și pe tata ca să-ți ceri scuze, spuse ea. O aniversare de 70 de ani nu e o aniversare obișnuită. Când ai de fapt de gând să începi să dai prioritate familiei tale? Îmi dau seama că e minunat să vii și să pleci după bunul plac, dar noi, ceilalți, noi cei de aici, din realitate, noi nu ne prea permitem acest lux!
   - Nu vin și plec cum vreau, spuse el obosit, am un job care face să fiu plecat mult seara și în weekend. Dar e job.
   - Și-atunci asta nouă, asta cu care ești așa de-al dracu’ de secretos? Cu ea, cu polițista? Și asta e tot job?
   El știa că nu contează ce spune. Maria n-avea un dialog cu el, era ca de obicei doar un monolog. Dar se săturase să acționeze doar ca spectator, limitat la a scoate sunete potrivite pentru a arăta că ascultă cu atenție. Nu de data aceasta.
   - Tu ce crezi de fapt? continuă el. Doar fiindcă am un reflector pe mine când lucrez, asta înseamnă gagici, droguri și petreceri în fiecare seară? Știi, chiar ai dreptate. Exact așa arată viața mea. Dacă ai ști câte televizoare am aruncat pe ferestrele hotelurilor în timp ce trăgeam liniuțe de pe abdomene goale de fotomodele. Mai ales în Vara și în Kalmar, știi, în localitățile mai mici, acolo se trage pe nas al dracu’ de tare! Bingo Rimer mi-a dat lista lui de contacte, abia apuc să fac față tuturor gagicilor de 22 de ani care se aruncă la picioarele mele.
   Maria se holba la el.
   - Acum te prostești, spuse ea.
   - Știai ce implică jobul meu când m-ai ales, zise el. E solicitant, călătoresc mult și da, m-a făcut și persoană publică. Dar să spui că nu dau prioritate familiei! Când nu sunt în turneu, stau de fapt cu familia mai mult ca majoritatea. Care dintre noi e cel care-l lasă, dar îl și ia pe Aston 4 zile din 5? Cine e cel care i-a condus acasă pe Rebecka și Benjamin de la școală în fiecare zi, 2 ore înaintea celorlalți copii? Și sunt aici, Maria. Tu când ai meșterit ultima oară la mașina cu telecomandă a lui Aston? Când ai avut o discuție reală cu Rebecka? Să stai cu cana de cafea în față și să scrolezi pe Facebook nu înseamnă să fii cu familia. Să te afli sub același acoperiș nu înseamnă că ești prezentă. Și apropo, tu cine crezi că plătește pentru cănile tale artizanale de ceai, cu texte „amuzante“?
   El își trase sufletul. Nu intenționase să meargă atât de departe, dar în același timp... Tot ce spusese era adevărat.
   Maria se ridică cu cana Pizda-Glamour în mână.
   - Vreau să mergem la terapie, zise ea. În plus, habar n-ai cât de multe fac cu Aston. Tu de ce crezi că nu vrea să-și facă temele cu tine?
   Măcar o dată reușise și ea să-l surprindă.
   - Terapie, zise el precaut. Și ce ramură?
   Se afla pe nisipuri mișcătoare. Nu-și putea imagina ceva mai lipsit de sens decât să bage bani și timp în a sta în cabinetul cuiva care probabil deținea semnificativ mai puține cunoștințe despre psihicul uman decât el însuși.
   Era ca și cum un neurochirurg s-ar duce la un ginecolog să-i dea sfaturi înainte de următoarea lui operație. O nebunie. Dar știa că poate nu asta trebuia să transmită Mariei chiar în acest moment.
   - Alege tu, pufni Maria și ieși pe hol. Am întârziat la yoga.
   Vincent așteptă să plece. Pe urmă luă telefonul care-i vibrase în buzunar în ultimele trei minute. Două apeluri pierdute de la Mina. Și un mesaj.

   Poți să vii la Palatul Poliției acum? Daniel e în drum spre noi. Vreau să participi și tu la interogatoriu.

   Îl conduseră într-o cameră mică din Palatul Poliției. El bănui că e o cameră de interogatoriu, fiindcă arăta ca în toate filmele pe care le văzuse. O masă cu două scaune, unul pe fiecare parte. Câteva scaune la perete. În rest, gol.
   Singura diferență era că masa era din lemn bej și arăta a mobilier de birou din anii 90. Lipseau și buclele pentru fixarea cătușelor. Daniel nu fusese niciodată într-o cameră de interogatoriu în Siria, dar avea o bănuială că acolo nu aveau mobilă de la Ikea.
   Ușa se deschise și intră polițista drăguță care-l vizitase la cafenea. Mina.
   Era cu același bărbat ca data trecută.
   - Scuze că a trebuit să aștepți, spuse ea. Nu eram amândoi în clădire când ai sosit.
   Bărbatul dădu din cap spre el și se așeză pe unul dintre scaunele de la perete. Oare cum îl chema? Ville sau ceva de genul. I se păruse cunoscut deja de data trecută, iar acum sentimentul era și mai puternic. Dar nu știa de unde.
   - E posibil să mă fi văzut la televizor, zise bărbatul ca răspuns la întrebarea pe care Daniel o pusese doar în gând. Și mă cheamă Vincent.
   Aparent putea fi citit ca o carte deschisă. Acest interogatoriu poate nu fusese totuși o idee bună.
   - Vincent Walder ne ajută cu ancheta, spuse Mina. Nu e polițist, dar știe... alte lucruri.
   Daniel se întreba dacă Mina știa că zâmbește când vorbea despre Vincent.
   - Astăzi doar va sta cu noi și va asculta, continuă ea. Nu știu dacă-ți amintești, dar pe mine pe cheamă Mina Dabiri.
   Îi întinse mâna. Era uscată și puțin cojită când dădu mâna cu ea. Mirosea vag a dezinfectant.
   - Ba da, scria pe cartea de vizită, spuse el.
   - Voiai să vorbești cu noi.
   Mina se așeză vizavi de el și deschise un laptop.
   - Vrei să-ți scoți geaca?
   El repetase ce trebuia să spună și mai ales cum trebuia să sune. Dacă părea prea bine pregătit, va suna nesincer. Dar dacă părea mult prea nervos, va suna vinovat. Trucul era să se situeze exact la mijloc. Să facă suficient de multe pauze, dar nu prea multe. Ca din când în când să se oprească în mijlocul unui cuvânt, ca și cum nu ar ști exact ce să spună. Dar fără a fi inconsecvent din acest motiv. De aceea își repetase discursul cu atenție. Dar Vincent ăla se uita de parcă era posibil să vadă drept prin el. Nu îndrăznea să-și țină discursul. Trebuia să găsească altceva.
   - Scuze că am fugit de la cafenea, zis el. Dar m-am panicat. Și geaca e subțire, e cald afară. Prefer s-o țin pe mine.
   - De ce te-ai panicat? întrebă Mina. S-a întâmplat ceva ce-ar trebui să știm?
   - Cine nu s-ar panica dacă ar ciocăni poliția brusc la ușă? spuse el și încercă un zâmbet, pe care-l șterse repede, după ce se uită spre Vincent.
   - Ultima dată când am avut de-a face cu voi, ați vrut să mă acuzați de crimă, zise el. Știți că locuiam cu Agnes Ceci. De aceea am reacționat... puternic... când ați venit.
   - Și acum? zise Mina. Acum de ce vrem să te acuzăm?
   Era deșteaptă. Îl lăsa pe el să conducă toată discuția. Daniel dădu din umeri, sperând că arată natural. Băgă mâinile în buzunarele gecii. Geaca era o bună protecție, spera că nu e la fel de ușor să fie citit cu geaca pe el.
   Simțea că parcă se observă pe el însuși prin ochii lui Vincent. Tot ce făcea ar putea părea dubios. La fel, tot ce nu făcea. Nervozitatea îl cuprinse pe nesimțite. Clipi repede din ochi de câteva ori. Căcat și pișat. Să clipești din ochi era sigur un semn rău.
   - Bănuiesc că Tuva e în continuare dispărută, spuse el. Altfel n-ați mai fi fost interesați să vorbiți cu mine. Dar adevărul e că nu știu nimic. Abia o cunoșteam. Agnes și Tuva, în schimb, se cunoșteau.
   Mina deveni rigidă în tot corpul și chiar și Vincent, care era mai încolo, la perete, păru să reacționeze.
   - Se cunoșteau? zise Mina. Asta e ceva nou pentru noi. N-am auzit nimic despre asta nici când am vorbit cu cei care o cunoșteau pe Agnes, nici de la bunicii Tuvei. Știam că tu ai fost un factor comun, dar exista așadar o legătură între ele? Asta spui?
   El se fâstâci. El doar presupusese că ei știu. Dacă Vincent ăla ar înceta să se mai holbeze la el.
   - Deci, se cunoșteau, mă rog, zise el, poate că e cuvântul greșit. Mai degrabă se cunoșteau din vedere. Agnes a lucrat la cafenea înaintea Tuvei. Așa mi-am găsit și eu jobul, Agnes mi-a făcut rost de numărul de telefon al Tuvei. Dar eu am făcut singur restul.
   - Și amândouă te cunoșteau, zise Mina care scria intensiv la laptop.
   Pe urmă își ridică privirea, se aplecă peste laptop și-l privi în ochi.
   - Mai întâi moare cea cu care locuiești, zise ea. Împușcată în față. Și la o lună și-un pic... dispare... colega ta de serviciu. Înțelegi cum arată toate astea pentru tine? Dacă ai ceva de spus, fă-o acum. Ca să nu fie mai rău.
   Lui Daniel i se uscă gura. Acum ori niciodată. Dacă scotea din el următoarele cuvinte greșit, era terminat. Ei îl vor mânca de viu.
   - Înțeleg cum arată, zise el. Înțeleg foarte bine.
   Avu grijă să sune îngrijorat, dar nu neliniștit.
   - Dar ce să spun? continuă el. Stockholmul nu e foarte mare. Așa cum am explicat deja, motivul pentru care lucram cu Tuva era doar că locuiam cu Agnes.
   - Și asta îți șterge implicarea în ce fel?
   Ea nu-l slăbea din ochi.
   - Dar privești din direcția greșită! zise el, ceva mai disperat. Nu eu sunt numitorul comun pentru Agnes și Tuva, Agnes e numitorul comun. Dacă altcineva ar fi locuit cu Agnes, atunci altcineva ar fi lucrat cu Tuva. E doar o întâmplare că tocmai eu mă aflu aici. N-am nimic de-a face cu asta. Înțelegi, nu?
   - De ce spun bunicii Tuvei că ea nu voia să vorbească despre tine, că îi era teamă că o să-i faci rău? De ce tatăl lui Agnes te indică pe tine ca suspect?
   Pentru asta nu era pregătit. Înghiți în sec. Și-ar fi dorit să nu trebuiască să povestească, Evelyn ar înnebuni dacă ar afla. Dar nu avea de ales.
   - Tatăl lui Agnes e rasist, dacă nu știați. E suspicios față de toți cei care nu vin din adâncul pădurilor suedeze. Legat de Tuva... Tuva nu voia să vorbească despre mine fiindcă aveam o chestie.
   - O chestie?
   - Am fost împreună, spuse el și se foi. O vreme. Dar eu eram și cu Evelyn. Tuva știa că n-o s-o las pe Evelyn pentru ea. La asta se referea când zicea că o să-i fac rău. Emoțional. Nu fizic. N-aș putea niciodată...
   - Daniel, zise Vincent care tăcuse până acum. Descrie-mi un double lift.
   - Un double... ce? E un... o, nu nu nu, n-am avut niciodată un triunghi amoros cu Tuva și Evelyn, n-ar fi funcționat niciodată.
   Vincent se uita la el cu o privire care nu putea fi interpretată. Daniel era disperat să glumească despre ceva, dar realiză că cel mai bine era să-și țină gura.
   - O să ne jucăm un mic joc, zise Vincent. Încearcă să răspunzi fără să te gândești. Care e primul lucru la care te gândești când auzi cuvântul... iluzionism?
   - Eh, Harry Potter?
   - Tipar? continuă Vincent.
   - Cămașă.
   - Violență?
   - Au.
   - Cod?
   El roși și se uită în jos.
   - Evelyn, zise el.
   Pe urmă văzu privirea uimită a lui Vincent.
   - Scuze, n-ai zis cot?
   Vincent zâmbi pieziș. Pe urmă dădu din cap scurt către Mina. Despre orice o fi fost vorba acolo, se terminase chipurile. Expresia de pe chipul Minei deveni ceva mai relaxată ca înainte. Ea se lăsă pe spate pe scaun.
   - Deci tu ești doar o victimă a circumstanțelor? zise ea. OK atunci. O lăsăm așa pentru moment. E posibil să fi fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. E ceva ce vrei să adaugi la interogatoriul tău anterior referitor la Agnes? Vreun gând legat de cine i-ar fi putut pune capăt zilelor?
   - Pune capăt? zise Daniel uimit.
   - Ucis, clarifică Mina.
   El negă, dând din cap.
   - Știi în cazul ăsta pe cineva care ar vrea să-i facă rău Tuvei? S-a comportat cineva amenințător la cafenea? Cineva care venea acolo regulat și vorbea cu ea?
   El respiră și se sili să nu inspire prea repede. Poate că va merge totuși bine.
   Dar adrenalina îi gonea în continuare prin corp.
   - Se întâmplă tot timpul să intre oameni prăjiți sau doar ciudați, zise el. Și sigur că avem clienții casei printre ei. Dar mare parte din cei care vin regulat folosesc cafeneaua ca pe biroul sau sufrageria lor.
   - Cum adică? întrebă Mina.
   - Cei care lucrează în media au mereu la ei laptopuri și căști de Iphone. Un client de-ai casei stătea mereu și se uita la niște desene dintr-o mapă. Am avut și niște tipe tinere care tricotau pulovere. Seara veneau cei care joacă table. Dar nu-mi aduc aminte de cineva care să se fi comportat ciudat tocmai cu Tuva, nici printre cei normali, nici printre cei... puțin ciudați.
   - Gândește-te mai bine, zise Mina și dădu din cap îngândurată. Vezi ce-ți vine în minte. Gândește-te și dacă vreunul dintre clienții... mai... originali a încetat brusc să mai vină la cafenea. Și mai gândește-te o tură la Agnes.
   Ea întoarse laptopul spre el.
   - Vreau să completezi aici unde te putem găsi, zise ea și arătă cu degetul la un formular de pe ecran. În afară de locul de muncă. O adresă și un număr de telefon. Dacă mai avem întrebări. Până pleci, o să verificăm dacă sunt corecte informațiile.
   Îi luă câteva secunde să înțeleagă ce înseamnă.
   - Suntem gata, deci? zise el și completă formularul rapid.
   Se simți brusc mult mai ușor, aproape chicotea. Nu aveau nimic pentru care să-l rețină. Chiar dacă ar fi vrut. Poliția suedeză poate că totuși era OK.
   - Aproape gata, zise Mina și se întoarse spre Vincent care stătea la perete. Vincent, tu ce spui? Ai ceva de adăugat?
   Vincent se scărpină pe gât.
   - Daniel, fă-mi un serviciu, zise el. Descrie 5 obiecte care se află în locuința ta, dar unul dintre ele inventează-l.
   - Ce? zise Daniel și realiză că avea nevoie urgentă la toaletă. Dar eu... OK. Există, eh, jaluzele, un fierbător de apă, oglindă în baie, un ventilator în tavan și un birou. De ce?
   - Eram doar curios, zise Vincent.
   Mina tuși tare.
   - OK, am terminat, zise ea și se ridică. Poți să pleci. Mulțumesc că ai venit. Îți dau un semn când mai avem ceva.
   Își strânseră mâinile din nou, iar el dădu din cap spre Vincent.
   - Dacă aveți nevoie de mine, mă găsiți la prietena mea, Evelyn, zise el. Am trecut și numărul ei de telefon. Trebuie să-i dau niște explicații.

   - A FOST interesant, zise Vincent.
   Se simțea uimitor de entuziasmat de experiența de a fi participat la interogarea lui Daniel. Nu era foarte diferit de ceea ce făcea el pe scenă cu oamenii, de ceea ce făcuse de mii de ori. Dar sentimentul de a fi pe bune era amețitor.
   - Nu putem să luăm liftul? Sunt cam multe etaje de mers.
   El arătă cu degetul la ușa de oțel a liftului și simți repulsia Minei lovindu-l puternic și vădit. Ca un mormânt în mișcare. Dar el măcar încerca să lucreze la claustrofobia lui, pentru ca lumea să nu fie mult prea limitată. Nu era sigur dacă Mina măcar exersa. Și dacă cineva avea nevoie de o lume mai mare, atunci ea era aceea.
   - Apropo, cum se face că mi s-a permis să particip la interogatoriu? zise el și-i distrase atenția înainte ca anxietatea cauzată de cutia cu bacterii, cum o auzise pe ea numind liftul, să devină prea puternică.
   - I-am povestit Juliei ce mi-ai zis la telefon despre Daniel, zise ea, întorcându-se spre el. Mai întâi a fost puțin surprinsă că ținem în continuare legătura, fiindcă n-a mai auzit nimic despre profilul pe care te-a rugat să-l faci. Dar a fost interesată de analiza ta și ți-a aprobat prezența când am întrebat dacă e OK.
   Cifrele de pe displayul de pe peretele din spatele Minei marcau faptul că liftul ajunsese. Trebuia doar să nu forțeze. Să nu apese prea tare. Doar ghionturi mici, mici, în direcția corectă, pentru ca ea, bucată cu bucată, să-și recucerească spațiul vital. Până acum mersese bine. Nu se îndrepta spre scări, în orice caz.
   - Mulțumesc, zise el când se deschise ușa liftului. Iar profilul o să vină, dacă-l vrea în continuare. Dar credeam că Jan acela v-a dat deja tot ce aveți nevoie.
   El dădu din cap întrebător spre ușa deschisă a liftului. Mina ezită. Pe urmă dădu din umeri cu nonșalanță prefăcută.
   - OK, atunci, zise ea. Ca să nu mai fii nevoit să alergi iar în fața mea la etajul greșit. Iar Jan sigur o să ne dea o grămadă de chestii. Din care cele mai multe probabil vor fi greșite.
   El intră primul și ținu ușa cu brațul. Reticentă și cu picioarele grele, Mina păși înăuntru. Se uită în jur dezgustată și rămase exact în mijlocul liftului, pentru a nu atinge ceva din greșeală.
   - Pot să întreb un lucru despre interogatoriu? zise Mina. Ce-a fost cu întrebările alea de la final?
   - Am vrut doar să verific schimbarea lui comportamentală când minte. N-are niciun ventilator de tavan.
   Vincent apăsă pe butonul marcat cu „P“, iar ușa se închise. Liftul începu să se miște în sus, iar el își concentra gândurile asupra discuției, ca să nu-l năpădească senzația de asfixiere.
   - În cazul ăsta n-ar fi fost mai bine să pui acele întrebări la început? zise ea. Pentru ca apoi să poți vedea dacă minte restul interviului.
   - Despre asta pot oricum să trag concluzii și după. Dacă aș fi pus întrebările la început ar fi putut să devină suspicios și mai studiat cu propriul comportament, ceea ce ar fi distrus posibilitatea de a-i observa tiparul comportamental natural.
   Mina părea că nu mai ascultă la ce zice el. Avea mâinile strânse atât de tare pe lângă corp, încât i se albiseră articulațiile. Se uita fix la o pată de grăsime de pe oglindă. Cineva care folosise din belșug produse pentru păr trebuie că se sprijinise cu capul de ea.
   - Eu..., începu el.
   Liftul se opri brusc cu o smucitură. Dar ușa nu se deschise. Nu era la un etaj. El încercă să apese pe buton pentru a deschide ușa. Dar nu se întâmplă nimic. Apăsă din nou și din nou și din nou. În zadar.
   - Trebuie că s-a blocat, zise Mina.
   El continuă să apese febril pe buton. Poate nu se făcea bine contactul. Asta era, probabil. Încercă să-și controleze respirația, dar era greu, oprirea îl luase prin surprindere. Nu putea începe hiperventilarea, avea nevoie să controleze transportul de oxigen către creier. Se uită în jur după ceva care să-i distragă atenția, dar nu găsi nimic. Era închis înăuntru.
   - Auzi, nu cred că ajută la nimic, zise ea.
   El auzi vocea, dar abia dacă era conștient că ea e acolo. Ușa nu s-a deschis.
   Erau blocați într-o cutie de tablă și nu puteau ieși.
   Pereții începeau ușor să se miște spre ei.
   I se uscă gâtul, iar aerul deveni prea greu pentru a fi respirat. Se dădu în spate, înspre ușă, timp în care câmpul vizual i se micșoră, până când văzu doar ca printr-un tunel îngust, înconjurat de un întuneric negru. Pereții veneau în continuare mai aproape. Aproape că vedea cum oxigenul e supt din lift.
   Aer.
   Nu exista aer.
   Tot felul de steluțe și modele îi dansau în dreptul ochilor. Mina era ca un punct mic, departe, în tunel. Vocea ei suna înfundat, iar el nu se putea concentra asupra ei. Nu când pereții erau pe cale să se prăbușească peste el.
   Punctul cel mic deveni brusc mai mare. Mâinile cuiva erau pe umerii lui.
   - Vincent. Ascultă-mă.
   Atingerea îl stabiliză, îl sili să se concentreze.
   - Ai un atac de panică.
   Cuvintele începură să pătrundă ușor, ușor, în haosul din creierul său.
   - Ceea ce simți acum e oribil, dar nu e real, zise vocea. Sunt hormoni, adrenalină și cortizol care-ți gonesc prin corp și te fac să te simți așa cum te simți.
   El încercă să respire adânc. Nu merse. Își puse mâinile peste cele de pe umerii lui. Inspiră din nou. Merse mai bine.
   - N-o să mori, zise Mina. Nu e niciun pericol. Sunt doar reacții chimice care au pus stăpânire pe creierul tău. Orice gândești acum, nu e realitatea.
   În continuare nu putea să răspundă, se concentra la mâinile ei care se aflau sub mâinile lui. La pielea ei caldă. Înțelegea ce efort făcea ea pentru a rămâne acolo, înțelegea că ea nu luase în calcul că el o va atinge. Dar nu-și retrăsese mâinile.
   - O să ieșim imediat de aici, am apăsat pe butonul de alarmă, zise ea. Liftul ăsta se blochează uneori, este unul din motivele pentru care prefer s-o iau pe scări. Dar opririle nu țin niciodată mult. Așa că respiră cu mine acum. Adânc, calm. Respirăm împreună, Vincent... Respiră.
   El se dădu pe spate, spre ea, și făcu așa cum îi spusese. Căldura corpului ei se răspândea ca un val liniștitor prin el. Pereții existau și erau în continuare mult prea aproape, dar nu se mai mișcau spre interior. Mina îi făcuse să se oprească. Îl făcuse pe el să se simtă în siguranță. De mult nu-l mai făcuse cineva să se simtă așa. De foarte, foarte multă vreme.
   Liftul se clătină brusc și ușa se deschise. El își umplu plămânii cu aer, aer proaspăt, care era mai mult decât binevenit. Mina era acum lângă el. El se întoarse spre ea.
   - Iartă-mă. Chestia aia a fost... nedemnă.
   Mina dădu din umeri.
   - Data viitoare o luăm pe scări, nu? Poți să exersezi terapia comportamentală pe mine în alte locuri decât în liftul de rahat din Palatul Poliției. OK?
   Vincent respiră adânc. Pe urmă zâmbi vag.
   - M-ai ghicit, deci. OK. Deal.

   Vincent se uita la fiica lui. Ca de obicei, ea nu se atinsese de micul dejun.
   El nu înțelegea cum supraviețuiește. Lui îi era mereu o foame de lup dimineața, o particularitate pe care și Benjamin, și Aston o moșteniseră.
   Mama Rebeckăi, Ulrika, era mai pedantă și uneori el se întreba dacă asta i-ar fi putut cauza Rebeckăi tulburări de alimentație. Dar în apărarea Ulrikăi ar trebui spus că ea de fapt considera că e foarte important să mănânci. Doar că nu orice și nu oricând. Fitnessul și silueta fuseseră mantra ei. O mantra pe care Rebecka probabil o auzise de câteva ori prea mult în copilăria ei.
   Fiica avea telefonul alături și-i clipea în permanență cu update-uri de pe Whatsapp și Snapchat. Gașca de prieteni ai Rebeckăi simțea aparent nevoia de a se afla în permanentă legătură unul cu celălalt, chiar și atunci când luau micul dejun. Vincent oftă. Nu va înțelege niciodată chestia asta. Ca intenționat să nu-ți dai niciodată timp ție însuți să gândești un gând al tău, să-ți dezvolți o gândire personală. Ca doar să-ți fondezi opiniile pe ceea ce alții deja au considerat în ultimele zece secunde. Dar și el fusese cu siguranță la fel când avusese vârsta ei. Sau nu, de fapt. Era mai degrabă foarte sigur că nu fusese chiar așa. Dar atunci erau alte vremuri. Și alte împrejurări.
   - Aston, ai haine curate în baie, strigă Maria la fiul său. Să zici dacă ai nevoie de ajutor cu ciorapii.
   - Mamă, am de fapt 9 ani, zise Aston și ieși din baie. Pot să mă îmbrac singur.
   În ziua aceea, își pusese pe el pantaloni de trening gri și tricoul cu o pisică ce se dădea cu scuterul. I-l cumpărase Maria și devenise instant bluza lui favorită.
   - Dar ești în continuare desculț, observă Maria.
   Aston îi dădu jenat ciorapii și întinse un picior. Vincent nu-și putea aminti dacă Aston îl rugase vreodată să-l ajute cu hainele. Când termină, îi dădu lui Aston două felii de pâine și untul, ca să-l întindă singur. Renunțaseră de comun acord la bucățile de măr, acum câteva săptămâni.
   - Apropo de haine, nu ți-e puțin cald în chestia aia? zise Maria trăgând de mâneca puloverului Rebeckăi. E sfârșitul lui aprilie și tu porți în continuare mânecă lungă.
   Rebecka își smuci mâna.
   - Lasă-mă în pace! șuieră ea printre dinți și se ridică. Port ce vreau!
   Rebecka înhăță telefonul de pe masă și intră furtunos în camera ei.
   - Și eu am mânecă lungă, zise Benjamin, ridicându-și privirea din castronul cu iaurt. Nici eu n-am voie sau cum?
   Maria roși.
   Vincent înțelegea exact cum gândește. Benjamin nu avusese niciodată stimă de sine socială, iar faptul că voia să-și ascundă corpul când toți ceilalți alergau în costume de baie pe lângă el nu era ciudat. El personifica clișeul adolescentului palid, îmbrăcat în negru, care stă la umbra unui copac - sau mai degrabă în camera lui, cu jaluzelele lăsate - citind o carte, cât timp ce ceilalți jucau volei pe plajă. Dar Rebecka era un profesionist social și deseori cea care dădea tonul în gașca ei.
   - Poate că există un motiv pentru care nu vrea să-și arate brațele, mormăi Benjamin și duse castronul în mașina de spălat vase, unde îl înghesui printre paharele de vin de ieri. Poate întrebați și voi odată.
   Vincent își umplu cana cu cafea și se duse la ușa închisă a Rebeckăi.
   - N-am vrut să zic acum, zise Benjamin în drum spre baie. Fii subtil.
   Vincent ciocăni la ușă și intră. Fiica lui stătea pe pat, concentrată asupra telefonului mobil.
   - Rebecka, mă întreb dacă mă poți ajuta, zise el.
   - N-o să mănânc nimic, dacă la asta te referi, zise ea rapid, fără să-și ridice privirea din telefon.
   El dădu din cap și se așeză lângă ea pe marginea patului. Rebecka puse rapid telefonul pe genunchi, cu ecranul în jos, și se uita la el cu sprâncenele ridicate.
   - Știi că ajut poliția la o anchetă. Ieri a fost audiat un suspect principal. Am nevoie de ajutorul tău ca să interpretez.
   - Eu? Nu tu ești cel cu dacă-se-uită-sus-în-stânga-minte?
   - În primul rând, chestia aia e un mit. Nu există nicio mișcare a ochilor care să însemne automat minciună. Ce vreau să faci e să asculți.
   Își scoase mobilul.
   - Tu ai o rețea socială mult mai mare ca a mea, continuă el și începu să caute înregistrarea în telefon. Și ești la o vârstă la care ești acut pornită să descoperi mici variațiuni în comunicarea voastră. Fiindcă un pas social greșit, la vârsta ta poate fi egal cu ostracizarea pentru restul anului.
   Rebecka se holba la el.
   - Deci tu de pe ce planetă vii de fapt?
   Se uită la fiica sa. Despre care odată știa totul. Acum nici măcar nu știa care e înghețata ei preferată. Asta în cazul în care îi plăcea înghețata. Dar știa ceea ce se vedea clar pe chipul ei îngrijorat.
   - Știu că nu e ușor, zise el. Dacă semeni cu mine câtuși de puțin, atunci mergi în vârful picioarelor când ești la școală, fiindcă reacțiile celorlalți sunt imprevizibile. Nu trebuie să răspunzi, știu că din afară ești un geniu social. Dar îmi amintesc cum era cu prietenii pentru mine. Sper doar că ai tăi sunt puțin mai buni. În același timp, nu m-aș mira dacă totuși nu sunt cine știe ce.
   Rebecka rămase tăcută câteva clipe bune. În cel mai rău caz el tocmai întrecuse măsura în mod magistral și se afla la câteva secunde de-a fi aruncat pe brânci din camera ei.
   - Deci interogatoriul, zise ea dând din cap spre telefon. Ai voie să mi-l pui să ascult?
   El interpretă asta prin faptul că a fost iertat.
   - Probabil că nu. De fapt sunt uimit că m-au chemat și pe mine. Dar ascultă aici. Durează doar zece minute. Și spune-mi după aia ce crezi despre el.
   Vincent apăsă pe play și o lăsă pe Rebecka să asculte tot interogatoriul.
   După care închise și șterse documentul.
   - Sigur pot fi chemat în fața procurorului pentru asta. Dar trebuie să știu. Ce părere ai?
   Rebecka se uita în podea și părea concentrată.
   - După voce părea speriat, spuse ea. Nervos. Dar, oricum, știu cum sună prietenii mei când mint legat de ceva pentru care ar putea să și-o ia. La el n-am auzit asta. Poate că ascunde ceva, dar părțile acelea pe care le povestește cred că sunt adevărate.
   - De fapt și eu cred la fel, spuse Vincent dând din cap afirmativ.
   Pe urmă o înghionti ușor pe Rebecka.
   - Deși se uita în sus în stânga tot timpul.
   Ar fi vrut s-o cuprindă cu brațul, dar se abținu. Niciunul dintre ei nu s-ar fi simțit comod cu asta. Și existau alte căi de a-i arăta copilului său iubirea. Primi totuși un zâmbet în loc de răspuns, ca recompensă.
   - Dar, tată, zise Rebecka. Polițista aceea care a condus interogatoriul. Cu ea lucrezi? Cum e?
   - Te referi la Mina.
   - Whatever. Știi că e interesată, nu? S-a auzit super clar. Cea mai mieroasă voce imediat ce vorbea despre tine.
   Vincent simți cum îi ard obrajii. Înțelese că roșea ca un școlar.
   - Nu e nimic între noi, spuse el repede.
   - Știu. Tu n-ai înțelege că o femeie flirtează cu tine nici dacă ar scrie asta pe un panou mare și ți l-ar ține în față. Deși e așaaaa de evident aici. Dar nu-i spun nimic mătușii Maria.
   - Nu-i nimic de spus.
   - Păi da, exact. Acum trebuie să mă duc la școală.
   Rebecka îl lăsă singur pe pat. El rămase acolo, așteptând să-i treacă roșeața din obraji.

   Era în continuare lumină afară. Era mai ușor să privești înăuntru, pe fereastră, în lunile de toamnă și iarnă, atunci putea vedea toată bucătăria și camera de zi. Era și mai ușor să nu fie văzută când se întuneca devreme.
   Acum trebuia să fie mai precaută.
   Asta chiar dacă știa că poate nici măcar n-ar fi recunoscută. Trecuseră atâția ani. Mina nu mai era același om. Era un alt timp. O altă viață.
   Fata pe care o așteptase răbdătoare apăru în sfârșit în dreptul ferestrei.
   Părul negru îi căzu pe față când se aplecă peste ceva la masa din bucătărie.
   O veioză o lumina din spate și Mina o vedea distinct prin fereastră, deși era la etajul al patrulea. Fata purta același hanorac gri cu care Mina o văzuse des. Trebuie să fie o piesă vestimentară favorită. Mina o văzu cum își mestecă distrasă un șiret de la glugă, dar fata era prea departe ca să i se poată vedea expresia feței.
   Un câine începu să latre exact lângă Mina și ea tresări. Câinele era un chihuahua mic și furios, purtat în lesă de o femeie într-un pardesiu care părea scump și mocasini cu sigla Gucci.
   - Stai în drum! șuieră femeia printre dinți și se înghesui brusc pe lângă ea.
   Mina se abținu să răspundă. În cartierul Ostermalm nici nu se aștepta la altceva. Câinele continua cearta stăpânei sale, rămăsese pe loc și chelălăia și o lătra, în timp ce femeia trăgea de lesă.
   - Hai, Chloe!
   Într-un final, câinele o urmă reticent, dar nu fără încă câteva priviri răutăcioase către Mina, care rămăsese pe trotuarul de pe Linnegatan.
   Își ridică din nou privirea spre apartament. Fata nu se mai zărea, iar Mina simți, ca întotdeauna, cum ceva îi împungea inima. Dor. Vină. Tristețe. Nu știa exact. Probabil un amestec din toate astea și încă ceva. Nu clarificase niciodată asta. Și nici nu avea vreo intenție s-o facă vreodată. O cutie a Pandorei nu era menită să fie deschisă.
   Se întreba cum arată apartamentul, camera fetei. Nu fusese niciodată acolo, evident. Dar își amintea un alt apartament. O altă cameră. Mult mai mici.
   Un apartament de două camere în cartierul Vasastan, la etajul al treilea. La ieșirea de la stradă se afla un restaurant grecesc. Cel mai bun din oraș. Dar nu putuse niciodată să se mobilizeze să mai meargă din nou la acel restaurant. Amintirile puteau face atâta rău. Rău fizic.
   Fata reapăru brusc, de data aceasta în camera de zi. Gesticula. Vorbea cu cineva. Se mișca înainte și înapoi. Părea o ceartă, dar era greu de stabilit.
   Dacă Vincent ar fi fost acolo, sigur ar fi putut să interpreteze limbajul corpului mai în detaliu. Mina se surprinse ridicată pe vârfuri. De parcă ar fi făcut vreo diferență când încerca să vadă la etajul patru. Cu toate astea, se întindea în continuare.
   După câteva momente, nu mai văzu hanoracul gri la fereastră. Mina coborî ușor călcâiele pe pământ și porni încet înapoi spre mașină.

   Deși mai erau câteva zile până la Noaptea Valpurgiei, vremea părea că-și închipuie că e miezul verii. 
   Vincent n-avea nimic împotriva căldurii de vară, surprinzătoare, ținând cont că plimbarea lui putea dura ceva. Se gândise unde ar putea să vorbească la telefon fără ca oamenii din apropiere să fie prea curioși. Cel mai simplu ar fi fost să sune de acasă, dar nu-l țineau puterile să-i dea explicații Mariei de câte ori vorbea cu Mina.
   La început se gândise să stea pur și simplu în mașină, dar avea nevoie să se miște pentru a putea gândi cum trebuie. Și voia să capteze impresii. Multe impresii. Creierul avea nevoie de tot sângele și serotonina pe care el i le putea da. Într-un final, se hotărî pentru o plimbare prin Sodermalm. Chiar dacă oamenii de pe stradă îl puteau auzi, nimeni n-ar fi putut prinde din zbor mai mult decât fragmente scurte din ce spunea el.
   Își băgă căștile în urechi și activă noise cancelling pentru a omorî sunetul traficului de pe Gotgatan, capătul dinspre Skanstull. Pe urmă sună la centrala Palatului Poliției și ceru să vorbească cu Mina. Ea răspunse după două bipuri. Așa cum ghicise el că va face. Așa era ea. Conștiincioasă.
   - M-am gândit mult la profilul psihologic al criminalului, spuse el. Mai ales după interogatoriul cu Daniel. Ai timp?
   Lângă el, pe trecerea de pietoni, era un bărbat la 60 de ani cu părul prins în coadă și cu țăcălie. Bărbatul făcu ochii mari pentru o fracțiune de secundă când îl văzu pe Vincent, apoi își reveni. Vincent văzuse acea reacție de sute de ori. Cineva care-l recunoștea de la televizor sau de pe scenă, dar care nu avea de gând să arate asta.
   - Sunt numai a ta, spuse Mina.
   El simți cum roșește.
   - Stai, să pun pe înregistrare, dacă e OK, spuse ea și făcu ceva la computer. Dacă te cunosc bine, o să fie mult prea mult ca să apuc să notez cu creionul. Sau cu cinci creioane.
   - OK. Fii atentă acum, spuse el. Așa cum știi, am fost uimit de cum poate fi criminalul și atât de calculat, și atât de agresiv emoțional, așa cum am văzut. De aceea, m-am gândit că voi căutați pe cineva cu o tulburare de personalitate narcisistă. Adică atunci când te crezi superior celorlalți oameni. Când ceilalți nu au pur și simplu nicio valoare. Ei devin unelte pe care le poți trata cum vrei.
   Lumina semaforului se schimbă în verde. Bărbatul cu coadă de cal trecu pe lângă Vincent și probabil se decisese să îndrăznească să lase garda jos, pentru că ridică degetul mare când trecu pe lângă Vincent. Vincent zâmbi un mulțumesc când li se întâlniră privirile. Lauda costa atât de puțin. Era de ajuns un deget mare. Cu toate astea, oamenii nu erau deloc buni la asta. Își reaminti sieși că și el avea nevoie să devină mai bun.
   - O asemenea tulburare narcisistă poate explica planificarea studiată a crimelor, continuă el. Construirea iluziilor, răpirea victimelor, numerotarea corpurilor, plantarea ceasurilor sparte plus abandonarea victimelor în locuri specifice. Un narcisist n-ar avea nicio problemă cu asta, deoarece crimele nu au fost făcute asupra unor „oameni cu drepturi depline“, în lumea narcisistului există, așa cum spuneam, doar un asemenea om, acela fiind el însuși.
   Vincent își puse ochelarii de soare când ajunse pe cealaltă parte a străzii, unde lumina era mai puternică, și trebui să se ferească de o femeie de vârstă mijlocie pe un skateboard cu motor.
   Oamenii. Să se spună orice despre ei, dar ar fi chiar plictisitor fără ei.
   Începu să meargă pe Gotgatan în direcția pieței Medborgarplatsen.
   - Acea explicație chiar poate fi de ajuns? întrebă Mina.
   - Putem să adăugăm și o verosimilă tulburare de empatie, spuse el, poate creată de un defect fiziologic al creierului, precum un corpus amygdaloideum atrofiat sau o conexiune deteriorată între cortex și hipocamp, ceea ce ar face și mai ușoară comiterea de fapte de violență. În plus, e posibil ca făptașul să fi creat o realitate proprie în jurul crimelor. Shoko Asahara, cel care a dat cu gaz sarin la metroul din Tokyo și a omorât o grămadă de oameni, a susținut că atunci când lua viața cuiva îi prelua păcatele și-i conducea spre iluminare. Deci conform concepției sale asupra lumii, el nu comitea nicio crimă, el ajuta oamenii. Și atunci firește că e mai ușor să ucizi.
   Mina tăcu câteva momente bune.
   - Sună de-a dreptul extrem, spuse ea apoi.
   El ajunsese la stația de metrou Medborgarplatsen și se gândea dacă să schimbe direcția spre Danvikstull sau să continue spre Slussen. Poate să intre în vreun magazin de viniluri din Mosebacke. Maria ar ofta adânc dacă s-ar întoarce acasă cu și mai multe viniluri, dar el avea nevoie de o contrapondere la canalele radio comerciale care se auzeau mai tot timpul la ei acasă. În plus, tocmai plătise un canal tv care părea să arate doar Real Housewives of New Jersey și emisiuni de genul ăsta, pentru că așa voia ea. Alese Slussen.
   - Ai perfectă dreptate, spuse el. Nu e obișnuit. Bine observat. Ești inteligentă, ca de obicei.
   El, ce spusese, spusese din inimă, altfel n-ar fi spus-o. Dar lauda își făcu efectul scontat, auzi prin telefon cum Mina zâmbea. Atât de simplu era.
   Totuși, bărbatul care mergea alături de el, pe trotuar, cu doi copii de șase ani după el, nu zâmbea. Unul dintre copii părea îngrijorat, iar celălalt plângea. Vincent își dădu seama că mersese lângă ei și vorbise câteva minute.
   - Tată, nu vreau să merg cu metroul acasă, protestă copilul care plângea. E gaz „savarin“ acolo.
   Bărbatul părea că nu mai are mult și-i trage una lui Vincent, care mări rapid pasul.
   - O asemenea personalitate tot nu explică acea componentă emoțională despre care eu cred că există acolo, spuse el cu voce mai joasă, timp în care se uită să vadă dacă mai sunt copii prin preajmă. Dacă acesta ar fi fost un film, criminalul ar fi avut o dedublare a personalității. Dar e neverosimil în realitate. Oricum, pe undeva pe-acolo mă aflu acum.
   - OK, a fost... mult, spuse Mina. Vrei să zici, așadar, că Daniel nu se încadrează aici?
   Se opri brusc pe trotuar. Un cuplu care ieșise dintr-o librărie aproape că se ciocni de el. Vincent făcu o față jenată către ei, în semn de scuze, iar ei zâmbiră.
   - Cam așa. Este exact pe dos, spuse el. Doar l-ai văzut. Daniel n-a arătat niciun asemenea semn, nici când ne-am întâlnit la cafenea, nici în Palatul Poliției. Gradul de narcisism ar avea influență, de exemplu, în perspectiva folosită atunci când vorbește. Iar Daniel a folosit cuvântul „noi“ mult mai des decât „eu“. Sigur că e egocentric, dar Doamne, tipul are 20 de ani. Cine nu e egocentric la vârsta aia?
   Aproape ajunsese la primul magazin de discuri. O parte din creierul lui începu să reflecteze dacă lipsea ceva din colecția de acasă și ajunse la concluzia că nu. N-avea decât să se dedice shoppingului impulsiv.
   - Dar ai menționat și tulburarea de empatie, zise Mina. Ca la psihopați. Ei se pricep să mimeze empatia, nu?
   - E posibil să simulezi omenia dacă știi că trebuie, zise el și încuviință fără să se gândească că nu se vedeau la telefon, iar Daniel a fost foarte atent la ce a spus și cum s-a comportat. Dar acea mărire de pupilă care s-a petrecut când am vorbit despre iubita lui nu poate fi controlată cu intenție. În plus, în cazul în care comportamentul lui de până acum e ceva pe care se poate merge, eu nu cred că poate face planuri mai avansate decât să se gândească ce va mânca la cină.
   - Deci tu nu ești de acord cu Ruben. Tu nu crezi că Daniel e ucigașul.
   - Să fac profilul unor infractori nu e competența mea de vârf, știi asta. Și grupul știe asta. Mă pot înșela întru totul. Dar, după mine, Daniel e un criminal neverosimil.
   El puse mâna pe clanța ușii magazinului și se opri puțin pe scară.
   - E ceva ce-l apasă pe Daniel, spuse el. Se controlează extrem de atent și nu-i place contactul cu poliția. Aș vrea foarte mult să știu de ce.
   - Știi, și eu vreau. Și mulțumesc pentru profil. O să am grijă să i-l dau Juliei cât mai curând.
   El trase cu coada ochiului la discurile de vinil din vitrină.
   - Mina? zise el. Ție ce fel de muzică îți place?
   - Eh... muzică? De ce întrebi?
   - Fără motiv. Doar am gândit cu voce tare. Ne auzim mai târziu.
   Închise telefonul și intră în butic. Ce noroc că Rebecka nu era acolo ca să audă ultima chestie. S-ar fi prăpădit de râs.

   Visa un vechi prieten. Făcea asta uneori. Îl visa pe Lasse. De ce, asta nu știa. Fusese un om care venise și plecase din viața lui. Acum multă vreme.
   Și alți oameni veniseră și plecaseră. Pe ei nu-i visa. N-o visa nici măcar pe mama lui. Dar asta probabil fiindcă ea era în continuare foarte prezentă.
   Toate lucrurile ei existau în continuare în jurul lui acasă. Îl privea din fotografiile de pe pereți. Nu exista loc pentru ea în visele lui.
   Lasse tocmai se pregătea să-i spună ceva în vis, când o altă voce îl făcu să se îndrepte pe scaun și să se uite buimac în jur.
   - Ce?
   Ruben stătea lângă el cu mâinile încrucișate și cu un rânjet larg.
   - Trăgeai un pui de somn?
   - Nu, nu, nu... Eu doar... Îmi odihneam ochii puțin. Mă ustură de la atâta privit la jegul ăla de film de pe camera de supraveghere, ore întregi.
   - Dormi, că și Peder doarme jumătate din timp...
   Ruben ridică o sprânceană, dar după aceea adoptă o mină serioasă.
   - Auzi, ai informat-o pe Julia despre cine mergea la cafenea?
   Ruben arătă cu degetul la filmul de pe camera de supraveghere care rula, iar Christer se uita derutat între ecran și Ruben.
   - Ce? Cine?
   Ruben se aplecă, luă mouse-ul și dădu click ca să deruleze filmul puțin mai înapoi. Apăsă pe play din nou și arătă cu degetul.
   - Acolo.
   Arătă cu degetul la bărbatul cu mers șchiopătat, iar Christer simți cum i se scufundă inima în piept. Știa că e ceva la bărbatul acela, o conexiune pe care ar fi trebuit s-o facă.
   - Nu trebuie să ai mustrări de conștiință, zise Ruben și-l bătu ușor pe umăr. Dar eu nu uit niciodată o față. Se ducea des acolo?
   - În fiecare zi. Câteva ore pe zi.
   Gândurile i se învârteau prin cap ca un șobolan stresat într-un labirint, goneau de colo-colo, căutau răspunsurile despre care el știa că există pe undeva. Și brusc șobolanul se opri. Creierul găsise în sfârșit ceea ce căuta.
   Știa cine e. Alb la față se întoarse către Ruben.
   - La dracu’.

   MAI

   Vedran își freacă mâinile ca să alunge frigul. Mănușile au rămas în mașină.
   Ce uituc! El știe că diminețile sunt mereu reci, chiar și în mai. Primele raze de soare tocmai și-au găsit drumul peste coamele de acoperiș ale Pavilionului pentru Grădini de la Halele de Comerț cu Ridicata, la sud de Stockholm. Ceasul digital de la mână arată 04:45. Exact atunci trebuie să răsară soarele, conform INMH. Un bun început al zilei.
   Pavilionul pentru Grădini deschide la ora cinci. Dar mătușa Jodranka l-a învățat deja de când era mic cât de important e să ajungi la timp. Și dacă lucrezi cu florile, ca Vedran, e decisiv. Vedran aleargă ușor pe loc, ca să-și pună sângele în mișcare. E o dimineață foarte rece, deși se promisese că mai târziu, în cursul zilei, va fi în continuare căldură de vară. Noroc că-și luase șosete groase. Florăria sa din Haninge nu avea așa mare concurență, dar cei care cumpărau de la el trebuiau să fie mulțumiți. Mai mult decât mulțumiți. Trebuiau să se întoarcă. De aceea așteaptă să fie primul care intră în Pavilionul pentru Grădini. Ca să aleagă ce e mai bun.
   Lucra cu flori de aproape 40 de ani, începuse înainte ca majoritatea celor care lucrau acum la Pavilionul pentru Grădini să se fi născut. În Belgrad, livrase flori chiar și pentru echipa de fotbal Crvena Zvezda, când aveau nevoie de buchete pentru câștigători. Înainte de încăierările de pe stadionul Maksimir, bineînțeles. Fusese o poveste rușinoasă. Dar când se întâmplase, el deja se mutase de acolo. O întâlnise pe Monica și iubirea fusese nemărginită. Fusese foarte evident că se va muta la ea, în Suedia.
   Vedran e în continuare singur acolo. Dă din cap. În cei 40 de ani n-a dormit dimineața nici măcar o singură dată. Asta s-o facă leneșii. Riscă și face câțiva pași pe lângă fațada clădirii, ca să mențină corpul în mișcare.
   Ceilalți, care sunt și ei matinali, îl cunosc. Când apare vreunul dintre ei, știe că el e primul la rând.
   Când ajunge în parcarea din fața laturii mici a clădirii, nu e chiar gol. Un dulap negru e în mijlocul parcării. E acolo de câteva zile, a apărut în aceeași noapte în care parcarea s-a închis pentru lucrări. O țeavă care trebuia montată. Se gândea la dulapul acela în fiecare dimineață în care-l vedea. Dar astăzi parcarea s-a redeschis. Băieții de la antrepriza solului trebuie că au terminat lucrările.
   Vedran traversează și se duce la dulap. Picături de umezeală strălucesc în soarele dimineții pe el. De neînțeles de ce l-ar fi lăsat acolo cineva. Probabil vreun milenial dintr-ăia care-au primit să-l transporte și să-l lase în primul loc care-i iese în cale. El nu și-ar lua niciodată un ajutor la florărie care să aibă sub treizeci de ani. Mucoși din ăia speriați de muncă, cu mobilul lipit permanent de mâna dreaptă. Ei nu găsesc niciodată flori bune.
   Se apropie de dulap și face o tură în jurul lui. E înalt aproape cât el și aproximativ la fel de lat. Ca o mică garderobă. E neglijent construit din placaj neșlefuit și vopsit la fel de neglijent. O ramă metalică încadrează marginile. Trece cu mâna peste lemn, cu grijă să nu se înțepe în așchii.
   Arată aproape de parcă cel care l-a construit era nervos. Lemnul e mai degrabă rupt decât tăiat cu fierăstrăul. Mai multe cuie ies pe jumătate în afară și sunt îndoite. Jenant. Se pare că nu mai există nimeni preocupat de meșteșugul de calitate. Suedia e o țară bună în multe feluri, dar permite mult prea multă neglijență. Dulapul ăsta n-ar fi fost acceptat acasă în Serbia.
   Când ajunge în partea din față vede că ușa dulapului e despărțită în 3.
   Ceea ce el crezuse a fi un dulap erau de fapt trei cutii mari stivuite una peste alta, într-un cadru metalic, fiecare cu ușa ei. Cutia de la mijloc pare că ar putea fi împinsă în lateral față de celelalte, prin intermediul unor șine care ies din cadru. Împinge cutia, dar aceasta rămâne pe loc.
   Dulapul poate nu va ajunge absolut nicăieri. Poate că e părăsit. Vreun idiot l-a abandonat pur și simplu acolo, în parcare. Probabil cineva căruia îi era rușine de construcția asta neglijentă. Dar nu poate rămâne acolo. O să încurce locul. Trage cu coada ochiului la încheietura mâinii. Ceasul digital arată 04:50. Are timp să tragă dulapul spre marginea parcării. Puțină muncă fizică nu-i face decât bine.
   În același timp ar fi o prostie să-și forțeze spatele. Dacă dulapul e plin cu lucruri, o să-l lase unde e. Există niște limite în cât de mult trebuie să se implice. Vedran bagă degetele sub marginea ușii din mijloc și trage. Ușa cedează cu un sunet cleios, dar nu se mișcă din loc. Știe exact ce cauzează sunetul ăla. Idiotul care a vopsit dulapul a lăsat culoarea să se usuce cu ușile închise. Mileniali, cum spuneam.
   La intrarea în Pavilionul pentru Grădini începuse să apară lume. Hala se deschide curând. Dar nu-l învinge pe el o ușă. Vedran trage mai tare de ușa dubei până când vopseaua cedează. Când ușa se deschide, îl lovește un miros înțepător de fier și putregai. Face automat un pas în spate, cu mâna la nas.
   Nu e numaidecât clar ce se află în dulap. Animalul a fost făcut bucăți ca să aibă loc în cutie, dar părțile sunt aruncate de-a valma. Cea mai mare bucată de carne arată a fi de la un porc. Ceva fără blană, în orice caz. Cele două părți mai mici pot fi de la picioarele porcului. E doar o bănuială. El lucrează cu flori. Habar n-are care e diferența dintre părțile unui animal și cum arată ele. Un lucru totuși e limpede. Nu de la vopsea era înțepenită ușa. Ci de la sânge. Atât bucățile de carne, cât și interiorul cutiei sunt acoperite de sânge.
   Roșeala lipicioasă e peste tot. Aproape de zici că a fost întinsă cu pensula.
   Cine face așa ceva? În plus, la Halele de Comerț cu Ridicata nu se vinde carne, din câte știe el. Doar pește și legume. Și florile lui.
   Trebuie să se întoarcă, vor deschide pavilionul în orice moment. Totuși face un pas în față spre dulap. În continuare, cu mâna la nas. Lângă leșul de animal, în balta de sânge, se află un obiect. Nu l-a văzut la început, dar cineva își lăsase în cutie, în mod total de neînțeles, ceasul stricat. Se uită mai atent la bucata mare de carne. Ceva nu e în regulă. Porcii nu au pielea așa netedă. Senzația de rău i se ridică în gât, dar trebuie să fie sigur. Chiar i-ar fi prins bine mănușile acum. Trage cu reticență ușa de sus, până se deschide cu același sunet hidos, de clei.
   Trebuie să știe.
   E la fel de mult sânge în cutia de sus, poate mai mult, însă Vedran abia dacă remarcă asta. Singurul lucru pe care-l vede sunt ochii care se uită fix la el.
   Doi ochi căprui-castanii și foarte umani.
   - Jodranka, ajutor, șoptește el și păși, împiedicat, în spate.
   Senzația de rău îi blochează capacitatea de a gândi.
   Părul băiatului e încâlcit cu sângele care-i acoperă și fața, și bustul gol.
   Corpul e retezat la nivelul sfârcurilor. Exact cât să încapă în cutie. Vedran își dă seama că ce a găsit în cutia de la mijloc sunt resturi de bust și brațe.
   Și mai există o cutie, cea de dedesubt.
   Îl cuprinde groaza.
   Vedran dă înapoi tot mai repede, incapabil să-și smulgă privirea de la ochii holbați, plini de reproș. Ochi care-l întreabă de ce. După care vraja se rupe. Vedran se întoarce și o ia la fugă spre Pavilionul pentru Grădini, mai repede decât alergase el vreodată. Chiar înainte de a ajunge acolo, începe să țipe.

   Soneria se auzi de patru ori, scurt. Doar o persoană suna atât de agresiv.
   Vincent deschise ușa și acolo era Ulrika, în carne și oase. Fosta lui soție. Sora Mariei. De parcă viața nu era oricum suficient de complicată. Dar trebuiau să vorbească.
   - Poftim, zise el făcându-i semn să intre.
   - Despre ce voiai să vorbim? întrebă Ulrika și-și scoase ochelarii de soare.
   Direct la obiect, ca întotdeauna. Fără vreme de formalități. Pentru Ulrika, rezultatul conta. Ca să fie și mai clar, era îmbrăcată în treningul ei obișnuit.
   La biroul de avocatură, avea întotdeauna haine scumpe, croite impecabil. Dar acum purta o bluză de trening roz și pantaloni scurți, completate de o centură de care erau prinse sticle mici cu apă. El nici măcar nu trebuia să se uite la pantofi ca să vadă că, desigur, erau o pereche de Philipp Plein. Totul părea nou și scump. Nu se schimbase deloc.
   - Cafea? întrebă el.
   Ulrika își desprinse elasticele din părul foarte blond, care i se revărsă pe umeri.
   - Știi că nu beau cafea.
   - Voiam doar să văd dacă s-a schimbat ceva, zise el.
   Ulrika îl ignoră și intră în bucătărie. El observă că era loc pentru 6 sticle de apă în centura de la brâu. Una lipsea. Era convins că ea o luase de acolo cu gândul la el. Un număr impar, ca să-l dezechilibreze. Îi va fi greu să se gândească la altceva în afară de gaura în care ar fi trebuit să stea a șasea sticlă. Era un gând complet paranoic, era conștient de asta. În același timp, el nu întâlnise niciodată pe cineva care să-i manipuleze cu atâta nerușinare pe alții, și care să fie și bun la asta, ca Ulrika. Iar ea îi știa toate butoanele.
   - Unde-i soră-mea? zise ea umplându-și un pahar cu apă de la robinet.
   Vincent merse după ea și o așteptă să bea.
   - Maria nu e acasă, spuse el. Consider că e mai bine ca tu și cu mine să vorbim singuri.
   Ea așeză paharul pe blatul de lângă chiuvetă și-l cercetă din priviri pe Vincent. Când se întâlneau așa era ușor să uite cât de toxică fusese relația lor odată. Timpul făcea majoritatea lucrurilor să nu mai pară atât de periculoase, când te aflai la o distanță de zece ani deja de ceea ce se întâmplase.
   Era ușor să consideri că totul fusese din vina ei, cu exigențele ei inaccesibile față de prestațiile copiilor, față de cât de bună trebuia să fie situația lor financiară, față de cât de strălucitor și proaspăt de curat trebuia să fie acasă, în cazul în care ar veni cineva în vizită, și cu cicălelile ei că niciodată nu era suficient de bine. Dar adevărul era că ei nu fuseseră buni unul pentru celălalt. El nu era bărbatul de care avea ea nevoie. Și invers.
   Totul luase o turnură abruptă când el o alesese pe Maria în locul ei. Prin asta, el devenise nemernicul. Dar adevărul era că el și Ulrika trăiseră într-o relație toxică mai mulți ani înainte de asta. Amândoi știau asta.
   - E vorba despre fiica ta, zise el. Fiica noastră. Cred că e posibil să aibă un comportament autodistructiv. Dar nu vrea să vorbească cu mine. Aș vrea s-o duc la CPCA.
   Ulrika se încruntă, părând că nu înțelege.
   - Clinica de Psihiatrie pentru Copii și Adolescenți, explică el.
   - Nici nu încape discuție, pufni ea și-și încrucișă brațele la piept. Vrei s-o stigmatizezi social pe fiica noastră?
   El ar fi trebuit să știe că asta va fi reacția ei. Totul se învârtea în jurul a ce vedeau și considerau alții. Ceea ce se întâmpla în interiorul unui om nu fusese niciodată interesant pentru fosta lui soție. Singurul lucru important era ce se vede din afară. Iar ea era foarte bună la asta. El începuse de multă vreme să se întrebe dacă nu cumva ea avea trăsături ușor psihopate. De un fel de tulburare empatică era vorba, în orice caz. O calitate bună, poate, la firma ei de avocatură și care sigur o ajutase să facă carieră. Dar era mai puțin bună pentru rolul de mamă.
   - Nu e vorba despre a stigmatiza, spuse el. E vorba despre a o ajuta să se simtă mai bine. Tu și cu mine nu mai suntem suficienți. Există profesioniști pentru așa ceva.
   - CPCA, zise Ulrika, parcă mestecând cuvântul. Tu îți dai seama cum ar arăta? Pentru ea? Pentru mine? Toți or să afle!
   - Da, sigur, ar fi îngrozitor dacă fiica ta n-ar fi perfectă, spuse el și se sprijini de masa din bucătărie. Probabil că ți se va cere să părăsești țara.
   Ceva din agitația Ulrikăi îl făcea să nu se poată relaxa și așeza jos. Ea îi respinse comentariul cu un gest rigid cu mâna. Unghii proaspăt date cu ojă, din câte văzu. Manichiură franțuzească. Niciodată ceva șocant, cum ar fi roșul. Sau negrul, culoarea pe care o prefera Rebecka pe unghiile ei.
   - Hai să nu mai vorbim despre asta, zise ea. Doar nu m-ai chemat aici doar să discutăm despre Rebecka?
   Ea își întinse brațele și folosi ambele mâini pentru a-și prinde iar părul în coadă.
   - Haide, zise ea când văzu că el pare că nu înțelege. Puteam să vin aici oricând, dar tu ai vrut să vin acum. Când nu sunt copiii aici. Când Maria nu e acasă. Apropo, tot scones cu dulceață mănâncă la micul dejun? Intercalate cu câte un sendviș cu avocado, doar ca să se păcălească pe ea însăși cât de sănătos mănâncă?
   Brațele ridicate îi făceau sânii să se încordeze vizibil în topul roz. Vincent înțelese că asta și fusese intenția și se blestemă că s-a uitat.
   - Soră-mea, completă ea când îi observă confuzia de moment, soția ta.
   Ulrika își curbă un colț al gurii în sus, într-un zâmbet microscopic, care o făcea să arate insuportabil de mulțumită.
   - Maria nu e chiar genul de persoană căreia să-i pese de cum arată, zise ea și făcu un pas spre el. Nu înțeleg ce-a fost în capul tău atunci.
   - Ne-am îndrăgostit, zise el, încercând să dea înapoi. Iar noi doi încetasem să mai fim așa de foarte multă vreme.
   - Poate. Dar noi aveam altele, care înclinau balanța spre mai mult decât bine, Vincent.
   Ea stătea mult prea aproape.
   - Doamne, Dumnezeule, au trecut 10 ani, Ulrika. Cât o să mai reîncălzim ciorba asta?
   Ulrika îi ignoră întrebarea, care oricum era retorică.
   - Vii și tu la o tură? întrebă ea.
   Respirația îi mirosea vag a dulce, ca de la o băutură energizantă.
   - Putem să încheiem acasă la mine. Dacă mai poți, evident.
   El se afla pe un câmp minat. Orice va spune, va fi greșit. Așa că tăcu.
   Ulrika îl apucă brusc de penis prin pantaloni.
   - Sau poate-ai îmbătrânit? continuă ea. Poate mai bine stai aici și mănânci pâine cu dulceață cu soția ta.
   Ea îl masa, iar el simțea cum se întărește în mâinile ei, fără a se putea apăra. Ar trebui să facă un pas și să se îndepărteze. Acum. Dar picioarele nu se mișcau. Ea îi luă mâna și o băgă între picioarele ei, pe sub marginea pantalonilor scurți. Când degetele lui atinseră pielea ei caldă, înțelese brusc, ca fulgerat de un șoc electric, ce era pe cale să se întâmple. Își smulse mâna și făcu un pas împiedicat în spate, drept în masă.
   - Exact cum credeam, pufni Ulrika și ieși valvârtej din bucătărie. Bătrân.

   Mina stătea în colțul patului ei. Cearșaful era nou, tocmai scos din husa de plastic. Durase 5 minute să-l netezească corect pe pat, ca să nu aibă cute. Întoarse cutiuța pe care-o ținea pe genunchi. Satisfyer Pro 2, scria pe partea din față. Și acolo mai era și o poză cu o femeie tânără, hotărâtă, care flutura un steag. The Next Sexual Revolution. Ceva despre Air Pulse Technology.
   O voce plăpândă în interiorul ei spunea că ideea asta nu era decât un eșec al abilității ei sociale. Că nu e sănătos să înlocuiești un om cu un obiect acționat de baterii. O altă voce spunea că acel prim gând e plin de prejudecăți. Erau vremuri noi acum. Femeia avea puterea asupra sexualității sale, ea știa asta și nu avea de ce să-i fie rușine. Nu avea nevoie de niciun bărbat. Tipa tânără de pe ambalaj o arăta foarte clar. Chiar că revoluție.
   Rupse sigiliul ambalajului. Obiectul din cutie era colorat cu galben și arăta mai mult a clanță de ușă din plastic, ușor de apucat. Cu încărcare USB.
   Nicio șansă ca acel plastic să o atingă fără a fi dezinfectat mai întâi. Se întinse după sticla cu spirt care se afla pe noptieră, în timp ce încerca să facă pe cearșaf cât mai puține cute posibil. După ce dădu cu spirt pe partea moale a Satisfyer Pro 2 trecu cu degetul mare peste el. Poate prea uscat. Se pregătise pentru asta și scoase uleiul de masaj, pe care-l comandase odată cu aparatul de masaj, și frecă cu ulei cauciucul. O picătură era de ajuns.
   Dacă era prea uleios, nu putea continua.
   Nu era vorba că nu reușise să facă niciun bărbat să fie interesat de ea. Era vorba că nu voia să-l aibă deasupra ei. Doar gândul de a trebui să se lupte cu un trup transpirat de bărbat, urât mirositor - ca să nu mai vorbim despre organ în sine... Ea se cutremură și înghionti imaginea afară din minte înainte de a deveni prea clară.
   Era OK să nu vrea asta? Cel puțin nu în felul în care fusese înainte? Se uită din nou la femeia de pe cutie și căută un fel de răspuns în ochii ei. Dar femeia era prea ocupată să fluture din steagul ei. Iar Mina realiză că femeia are dreptate. Un mâner auriu steril, drăguț, câștiga competiția șapte zile din șapte.
   Singurul lucru care-i lipsea era să privească pe cineva în ochi. Oamenii o înțelegeau greșit. Ei credeau că ea nu vrea apropiere, doar pentru că nu voia să fie atinsă de focarele acelea de bacterii care erau mâinile lor. Dar contactul vizual era cu mult mai intim decât orice atingere. Ce noroc că putea să privească pe oricine în ochi când închidea ochii. Închise sunetul mobilului, pe care-l puse pe noptieră. Pe urmă își scoase pantalonii și chiloții, se întinse pe pat și căută butonul care pornea clanța aurie.
   Air Pulse Technology. Da da. O jumătate de oră, atât aprecia că va întârzia la serviciu.
   Era totuși prima întâlnire.

   - Nu știam dacă o să te mai găsesc aici.
   - Am voie să lucrez în continuare la anchetă, spuse Milda. Slavă Domnului. Și-așa mă simt suficient de rău din cauza greșelii mele, dacă ar mai fi trebuit și să stau acasă și să mă gândesc numai la...
   Ea dădu din cap. Mina încuviință. Nu era treaba ei nici să acuze, nici să absolve medicul legist de vinovăție. Pentru asta exista ancheta. Oamenii greșeau. Oamenii nu erau perfecți. Era, apropo, unul din motivele pentru care Mina prefera să trăiască singură. Acesta, plus faptul că majoritatea părea să aibă o concepție extrem de defectuoasă asupra a ceea ce implica igiena.
   Observase că Julia o căutase de câteva ori și se gândise dacă s-o sune direct, dar se hotărî ca mai întâi să vorbească cu Milda. Își băgă telefonul în buzunar.
   - Am urmărit căutarea lui, spuse Milda.
   Îi închise ochii lui Robert, care până acum fuseseră deschiși, și își scoase mănușile de plastic.
   Se îndepărtă de masa lucioasă pe care se aflau părțile din corpul victimei.
   - Tu și toată Suedia, zise Mina și se apropie.
   Era ciudat să-i vadă chipul acum, aici, după ce-l văzuse pe reclamele la prima pagină a ziarelor, mai bine de o lună.
   - Dispar mii de oameni în fiecare an în Suedia. Robert e unul din acea statistică. Dar ceva la el a captat în plus interesul tuturor. Ca să nu mai vorbim despre presă.
   - Lipsa de apărare, spuse Mina aplecându-se peste chipul lui Robert.
   Cu ochii închiși, părea că doarme. Nimic de pe chip nu arăta ceva despre brutalitatea la care fusese supus restul trupului său.
   - Suntem mereu mai mișcați de cineva pe care-l simțim neajutorat, continuă ea. Robert avea 22 de ani, însă, mintal, era un copil.
   - Disperarea părinților ne-a ajuns drept la inimă, spuse Milda adunând instrumentele pe care le folosise.
   Medicul legist își luase o pereche nouă de mănuși de plastic. Mina dădu din cap întrebătoare spre cutie, iar Milda i-o întinse. Sentimentul plasticului subțire pe piele îi făcea pielea găină de atâta încântare. Dacă ar fi putut, ea ar fi purtat mănuși în permanență, dar o idioțenie mare precum convenția socială o ținea departe de acest obicei. Dacă s-ar fi născut în Japonia, ar fi putut merge nestingherită peste tot cu mască și mănuși, dar în Suedia așa ceva era considerat ciudat. Ei una i se părea singurul lucru care avea sens. Dar n-ar fi niciodată ceva acceptat la locul ei de muncă. Parcă auzea deja comentariile lui Ruben și ale lui Christer.
   - Părinții au fost înștiințați? întrebă Milda în timp ce primi cutia cu mănuși de la Mina și o așeză la locul ei pe banc.
   Totul era aranjat frumos în rânduri drepte aici. Milda păstra o disciplină militară în regatul ei steril.
   - Da.
   Mina răspunse scurt și nimic mai mult. Era acea parte a meseriei pe care o găsea cea mai grea. Faptul că fiecare victimă implica oameni care vor fi îndoliați. Și era treaba lor să le dea vestea.
   - E...? zise Mina arătând la unul dintre obiectele de lângă cadavrul de pe masă.
   - Da. Era în buzunarul lui din spate. Hainele au fost găsite în cutia de jos.
   Obiectul indicat de Milda era o praștie. Era uriașă, din lemn și cu o bandă de cauciuc. Fusese și ea descrisă când se vorbise despre Robert în edițiile de seară ale ziarelor, că el deseori era văzut cu o praștie, că o arăta cu plăcere străinilor pentru a le demonstra cât de bun era la tras cu ea. Aparent putea nimeri o carte poștală de la o distanță de zece metri.
   Mina își desprinse privirea de la obiect. Era ceva prea personal, care i se îngrămădea sub piele și ea nu voia să aibă ceva sau pe cineva acolo. Ea de obicei se pricepea să țină aspectele personale departe de ea, oamenii, destinele, tot ce era personal. Dar ceva legat de Robert Berger pătrunsese prin carapace. Chiar și acum, cu trupul ciopârțit, chipul lui era liniștit, amabil. Avea chiar urma unui surâs.
   În toate fotografiile din ziare apărea râzând, cu ochi licărind de bucurie și poftă de viață. Conform unui articol din Aftonbladet, părinții lui îi ziceau Bobu, iar ea ura să știe ce poreclă avusese cadavrul. Era prea aproape. Se forță să se concentreze la ce zice Milda. Munca de polițist. Să se concentreze doar la munca de polițist. Rutină. Reguli. Procese. Proceduri.
   Curat. Clinic.
   - Așa cum vezi, e secționat în trei părți principale, zise Milda. Ies mai multe, cu brațele și mâinile, bineînțeles. Suprafețele tăieturilor sunt curate și îngrijite, s-a folosit o lamă foarte ascuțită.
   - Trăia când a fost secționat?
   - Da, zise Milda și arătă cu degetul la locurile unde fusese tăiat corpul. A sângerat foarte mult. Inima îi bătea în continuare când lama a pătruns în el. Și pe urmă avem asta, evident. Motivul pentru care te-am sunat.
   Ridică părul de pe fruntea lui Robert. Acolo se zărea un doi roman clar, incizat în pielea netedă, care se ridicase în jurul tăieturilor adânci.
   - Ceasul era într-una din cutii, zise Milda, arătând către celălalt obiect de lângă corp. Așa cum vezi, e potrivit la ora 14. Bateriile sunt scoase, cu toate astea, cadranul a fost spart.
   Mina simți că se sufocă. Ceasul. Cifra doi pe frunte. Vincent avusese dreptate tot timpul. Era o numărătoare inversă. Ruben o să aibă un atac de apoplexie.
   - Ce crezi despre locul crimei? Primar sau secundar? întrebă Mina.
   - La asta cel mai bine pot răspunde tehnicienii care-au cercetat locul în care-a fost găsit. Dar dacă e acceptată o supoziție, atunci eu bănuiesc până una-alta că secundar, pornind de la ce-am văzut.
   - De ce? întrebă Mina.
   - Cutia nu pare să fi stat în cantitatea de sânge pe care Robert a pierdut-o. E prea curată pe dedesubt. Așa că probabil a fost mutată în locul unde-a fost găsită.
   Mina își luă avânt.
   - Examen toxicologic? zise ea sperând că Milda n-o va urî că a întrebat.
   - Se va face ca parte din autopsie. Se va preleva fiere, ținând cont de cât de puțin sânge a rămas în corp. Dar crede-mă. Acea eroare nu se va întâmpla din nou. Și i-am rugat să mute probele la prioritare. Și pe ale lui Robert, și pe ale lui Agnes.
   - E voie? întrebă Mina fără nicio nuanță în ton.
   - Nu. Dar am avut mici servicii de revendicat. Și măcar atât de puțin am putut să fac pentru a compensa.
   - Deci despre cât timp e vorba?
   Mina nu-și putea smulge privirea de la chipul liniștit al lui Robert.
   - Doar câteva zile, cu ceva noroc, chiar mai repede de atât. Dar nu pot promite nimic. Mai am și autopsia în sine. Doar ce mi l-au adus. Vrei să stai? Poți să rămâi și să observi, dacă vrei.
   Milda își puse o pereche nouă de mănuși și începu să pregătească instrumentele care stăteau frumos organizate pe masa de lângă cadavru.
   Chiar și un cântar era pregătit, iar Mina știa că acela va fi folosit pentru a cântări organele. Totul, de la inimă până la creier, chiar și conținutul stomacului va fi pus pe cântar. Ea mai fusese la autopsii înainte.
   - Nu, mulțumesc, spuse ea. Sar peste această distracție azi. În schimb, aș vrea să mă uit la cutie.
   - Sigur că da, e aici, afară, așteaptă să plece la CNEC.
   Trebuia să dea de Julia imediat. Și de Vincent.
   Milda încuviință, fără s-o privească, și începu să aleagă instrumente. Mina o lăsă să continue în liniște și se îndreptă spre ieșire. Când se întoarse din ușă văzu cum Milda îl mângâia pe Robert pe obraz. Era o mișcare tandră, dar și plină de durere.

   Ea prefera să lucreze singură și se simți ușurată când plecă Mina. Pe fundal, pusese acum muzica veselă a unei formații de muzică ușoară, la un nivel potrivit cât să nu-i acopere observațiile orale. 
   Milda știa că e un clișeu în cultura pop. Medicul legist care asculta un anumit gen de muzică pe durata autopsiilor. Cel mai adesea, operă. Dar toate clișeele aveau o bază reală. Muzica pe fundal dădea calm și concentrare. Simțea într-un fel și că e mai demn față de oamenii pe care-i avea în fața ei pe masă. În plus, ea prefera muzică veselă, șlagăre sau dance, pentru a contracara prezența apăsătoare a morții. Iar cei care pe urmă ascultau și documentau notițele ei vocale se obișnuiseră de mult cu zgomotul de pe fundal.
   Milda cânta Eloise cu trupa Arvingarna. Melodiile de la selecția națională pentru Eurovision aveau un loc special în inima ei, iar ea nu pierduse nicio ediție de când se făcuse suficient de mare cât să se uite la ele la televizor.
   - Îmi adun gândurile, înainte de a ieși în oraș, în singurătate, cântă ea cu empatie și pipăi cu grijă marginile tăieturilor.
   Curat. Drept. Fusese necesar un instrument ascuțit pentru a le realiza. Nu era loc de o lamă semiboantă aici, nu, nu. Dar retezarea putea totuși dezvălui ceva interesant. Desprinse bucățile de os din incizie și le duse pe o masă de lucru din oțel inoxidabil. Acolo, le scufundă într-o soluție preparată din apă, detergent de vase și Alconox. Dacă exista ADN de descoperit, soluția asta era cea mai bună pentru a nu-l deteriora.
   Termometrul arăta că apa avea 55 de grade. Perfect. Ea trebuia să îndepărteze țesutul moale înainte de a continua.
   - Când ți-am spus adio, am crezut că am dreptate.
   Se întoarse iar la Robert. Cu încăpățânare, îndepărta gândurile care o măcinau, când îl avea pe acel bărbat tânăr pe masa ei. Putea fi Conrad peste câțiva ani. Dacă nimic nu se schimba. Dacă ea nu reușea să schimbe nimic.
   Mângâie cu grijă obrazul lui Robert. Trebuia să se concentreze asupra lui.
   Era obligația ei. Datoria ei.
   - Mi-e dor de tine și iată-mă aici, la ușa ta.
   Mildei îi era în continuare rușine de greșeala pe care o făcuse cu examenul toxicologic al lui Agnes. Nu avea voie să facă greșeli. Asta însemna nu numai trădarea aparținătorilor, ci, înainte de toate, trădarea victimei. Ea avea o obligație. Obligația de a acționa perfect, de a nu pierde nimic, de a face toate evaluările corecte, de a parcurge toate etapele corect. Poate că nu putea face toate astea ca mamă, dar la serviciu nu exista niciun motiv să omită ceva. Reprimă imaginea că cel întins pe masă era Conrad și continuă.
   - Îmi deschizi când sun? Nu vrei să rămân?
   Versurile vesele făceau ecou în suprafețele goale. Ea nu avea cine știe ce voce, dar publicului său nu-i păsa. Nici acustica nu era de fapt prea rea și o ajuta puțin în acest context.
   - Ieși afară, vino la mine.
   Milda își îngădui să se oprească un moment. Erau proceduri de urmat, dar erau complicate puțin de faptul că trupul era împărțit în mai multe bucăți.
   Majoritatea cadavrelor pe care le primea pe masa ei erau întregi. Tranșarea nu era foarte des întâlnită.
   - Eloise! Suntem mai mult decât doar amici?
   Chiui refrenul în timp ce se întinse după secator. De obicei, avea alături un asistent care o ajuta, dar de data asta voise să facă totul singură. Oricum, în timp ce lucra la cadavru totul era documentat amănunțit cu cameră video, plus notițele ei orale.
   - Atunci arată ce simți. Și pe urmă, să aleagă sentimentele.
   Chiuitul ei se amesteca cu vocea lui Casper Janebrink și scrâșnitul secatorului care tăia prin cartilagiul moale din jurul toracelui lui Robert.
   Ea ridică cu grijă și îndepărtă toracele și expuse regiunea mediană a corpului. Avea colegi care preferau să taie un pic din coaste, dar ea n-avea niciun chef să riște să se taie în margini de os ascuțite. Erau suficiente bucăți de oase retezate în corpul lui Robert.
   - Eloise!
   Abia dacă mai rămăsese sânge în corp, iar ce mai rămăsese era coagulat.
   Cantitatea minimă de sânge indica faptul că ea avusese dreptate, Robert fusese secționat în timp ce încă era în viață. Lumea era aparent plină de monștri.
   Lipsa sângelui dăduse cadavrului o culoare gri-deschis și însemna că nu existau pete evidente pe cadavru, ceea ce făcea mai grea evaluarea orei la care murise. N-avea niciun rost să pună picături de ochi, conținutul de potasiu creștea în mod cert timp de câteva ore după survenirea morții și putea da un indiciu, dar Robert era mort de niște zile.
   - Chiar și vânturile în altă parte pot zbura. Pentru mine tu ești singura.
   Băgă mâinile în pieptul deschis al lui Robert. Observă situația măruntaielor și făcu câteva fotografii. Mai bine să documenteze prea mult decât prea puțin. Totul arăta normal, în afară de inima ușor mărită, care din păcate era atât de obișnuită în cazul oamenilor cu sindromul Down.
   - Și iubirea, ea e un paradis, Eloise.
   Ea bătea ușor ritmul din picior. O ajuta în mod destul de ciudat să-și stabilizeze mișcările mâinilor acum, când trebuia să desprindă organele cu grijă. Fiecare organ trebuia scos, măsurat și cântărit. Abia când era complet gata cu autopsia le va pune înapoi, pentru ca apoi să le coasă la loc, pe cât de frumos posibil, gata de livrat cuiva de la pompele funebre.
   - Nu e ușor când greșelile mi le număr.
   Cântări inima, rinichii, ficatul, plămânii. Totul normal. În afară de inimă.
   - Sunt ca o bilă într-un aparat de flipper.
   Stomacul necesita puțin mai multă muncă. Dar, cu puțin noroc, ultima masă a lui Robert putea da un indiciu despre locul unde își petrecuse ultimele ore din viață.
   - Mi-e dor de tine și iată-mă aici, la ușa ta.
   Melodia rulase pe repeat și nu fusese schimbată dintr-un motiv anume, iar ea o lăsase așa. Ea iubea Eloise. Fusese atât de îndrăgostită de Casper Janebrink atunci când apăruse melodia asta. Simțea în continuare puțină căldură în corp de fiecare dată când îl vedea pe cântăreț la televizor. În plus, omul acela părea că nu îmbătrânește. Poate că avea un portret al lui Dorian Gray în pivniță. De-ar ști unde se găsesc, și-ar cumpăra și ea unul. Poate pe Wish sau Ebay?
   Vărsă cu grijă conținutul stomacului într-un castron metalic. Mirosul era înțepător, neplăcut, dar așa ceva nu o mai afecta de mult. Ea nu era ca acei medici legiști care foloseau cremă mentolată sub nas pentru a face față mirosurilor asociate cu un cadavru. Exista un risc prea mare de a-ți scăpa ceva. De exemplu, otrăvirea cu arsenic e scoasă la iveală de un miros slab de migdale, când e deschis stomacul.
   - Îmi deschizi când sun? Nu vrei să rămân?
   Scormoni ușor cu degetul în conținutului stomacului. Totul va fi trimis la analize la CNEC în Linkoping. Ea știa că ei nu sunt foarte încântați când primesc conținut de stomac, dar nu avea ce să facă. Totuși, ea făcea mereu singură un inventar mai întâi, înainte de a-i lăsa pe tehnicienii criminaliști să se ocupe de asta. Milda ridică din sprâncene.
   - Ieși afară, vino la mine. Îmi e dor de tine.
   Ea șoptea încet versurile în timp ce pescui un ghemotoc de ceva închis la culoare din stomacul lui Robert.
   - Suntem mai mult decât amici? Atunci arată ce simți...
   După care amuți.
   Stomacul lui Robert era plin de păr.

   Ura faptul că avusese dreptate. Nu voia să aibă dreptate. Dacă ar fi greșit, Robert ar fi trăit în continuare. Era de parcă el provocase uciderea lui Robert insistând pe numărătoarea inversă.
   Gândul era greșit, știa asta, era doar așa-numitul efect de spotlight care își arăta mutra urâtă. El nu era motivul acțiunilor unor necunoscuți. Dar nu se putea abține, creierul voia să gândească așa și atunci așa făcea. Era o programare de multe mii de ani căreia el nu-i putea rezista. Exista acolo pentru că uneori îl ajuta pe om să supraviețuiască. Dar astăzi, pe Vincent îl făcea să-i fie rușine.
   Urca scările cu Mina.
   - Ce cutie a fost de data asta? întrebă când ea se opri la etajul corect pentru a deschide ușa.
   - Mai bine vezi singur.
   Știrea că Robert Berger fusese găsit îl întristase foarte tare. Din punct de vedere pur profesional, era fascinat de acea schimbare de cromozomi care se numea Trisomi 21. Că era suficient un cromozom în plus pentru a crea un cu totul alt tip de personalitate. El nu avea foarte mare experiență cu persoane cu sindromul Down, dar toate cele pe care le întâlnise aveau anumite trăsături de caracter comune. Prin faptul că abilitatea cognitivă era diminuată, corpus amygdaloideum predomina și îi făcea să fie incredibil de ghidați de sentimente. Dar, prin aceasta, și să fie mai sinceri decât mulți alții. Toate sentimentele erau mari. Și toate sentimentele erau importante.
   Exista ceva frumos, ceva neprefăcut în asta. Știa că romantizează la greu, totuși...
   Diminuarea, în cazul lui Vincent, era în cealaltă direcție. Lui pur și simplu îi era greu să exprime sentimente. Știa totuși un lucru: de cineva atât de deschis și de receptiv ca Robert ai grijă, ești inspirat. Nu-l distrugi. Cel care putea face așa ceva era pierdut.
   - Aici, spuse Mina și se opri în fața unui dulap înalt cât el.
   Văzu imediat ce e.
   - O, drace, zise el și își întoarse privirea.
   Ușile erau închise din fericire, dar el nu avea nicio problemă să-și închipuie ce fusese acolo. Trei uși. Două lame. Un dulap. Trei doi unu. Robert fusese o numărătoare inversă în sine.
   - Lamele găsite în cutie sunt aici, zise Mina.
   - Dă-mi o secundă să-mi revin, spuse el. În orice caz, e Zigzag lady, asta e sigur. Adică iluzia pe care trebuie s-o înfățișeze.
   El își trase respirația și scoase mobilul.
   - Trebuie să-i arăt asta lui Sains Bergander. Bănuiesc că nu pot face poze, nu?
   Mina dădu din umeri.
   - Fă câte vrei. Prin asta, ești oficial o parte din anchetă. Julia îți transmite salutări.
   - OK? Ruben ce zice?
   - Nu cred că l-am mai văzut așa înverșunat în viața mea.
   El începu să facă fotografii. Era mai simplu când vedea lucruri sinistre printr-un ecran. Atunci putea să se concentreze la detalii, în loc de ansamblu. Să aibă grijă să prindă tot ce credea că Sains trebuie să vadă. Era însă o problemă. Ar avea nevoie să fotografieze și interiorul.

   Vincent deschise mapa roz din plastic și împrăștie conținutul pe birou, cu siguranță pentru a zecea oară. Cugetase toată noaptea la cum ar fi putut cel mai bine să convingă grupul de la poliție. Și ce avea acum în față erau concluziile la care ajunsese.
   Nu mersese prea bine data trecută. Dar atunci el nu înțelesese că de fapt trebuie să-i convingă. Acum știa că puterea de concentrare nu era întotdeauna cea mai bună la toți cei din grup, așa că el se concentrase pe imagini colorate, clare, care totuși trezeau curiozitatea. Retoric, se gândea să folosească vechiul truc al lui Marcus Antonius, acela de a începe prin a fi de acord cu atitudinea lor față de el, pentru ca mai apoi să folosească asta ca pârghie pentru a răsturna acea opinie. Trebuia, de asemenea, să nu uite că situația de pornire era alta de data aceasta. El avusese dreptate. Iar ei știau asta.
   Băgă fotografiile la loc în mapă. Fusese nevoit să adauge câteva fotografii de familie ca să fie un număr par de zece poze. Trebuia doar să fie cu băgare de seamă să nu scoată poza greșită. Ar fi o atmosferă neplăcută dacă ar arăta poza din concediul din Las Vegas, când îl duruse stomacul tot timpul și Aston insistase să-l fotografieze.
   Las Vegas. L era a douăsprezecea literă din alfabetul suedez, V era a douăzeci și doua. 1222. 12:22 se numea oră-oglindă triplă în formele mai evoluate ale numerologiei creștine. Lui îi reamintea că uitase să mănânce prânzul cu o oră în urmă.
   Se uită la ceas. Nu era vreme pentru mâncat. Trebuia să plece dacă nu voia să întârzie.
   Zece fotografii în mapă însemnau 1 + 0, adică 1. O fotografie. O fotografie era cea mai importantă. Dar pe aceea trebuia să o creeze pentru ei, în capul lor.
   Julia îl aștepta la recepție, în Palatul Poliției.
   - Bună, Vincent, zise ea cu un zâmbet și-l lăsă să treacă de barieră.
   El o urmă la etajul al treilea, într-o sală de ședințe identică cu cea în care fusese prima dată. Dacă nu cumva era aceeași sală. Ceilalți erau deja acolo.
   Peder. Christer. Ruben. Și Mina. Își dădu seama că îl așteptau. Ruben nu se uită spre el.
   - Îmi pare rău că am întârziat, spuse Vincent. Am stat să-mi pregătesc prezentarea până în ultima clipă.
   Julia se așeză lângă un bărbat pe care Vincent nu-l mai văzuse până acum.
   Ochelari cu ramă de oțel, păr rărit spre tâmple, vestă tricotată, verde-mușchi, încheiată la toți nasturii, și o înfățișare gravă. Dacă ar exista un arhetip al înfățișării psihologilor, atunci acest bărbat ar îndeplini toate criteriile. Trebuie să fie acel realizator de profiluri pe care-l menționase Mina. Jan.
   - O să împărțim totul în două, zise Julia cu o față serioasă. Terminăm cu desenele lui Vincent. Dar mai întâi Christer și Jan. Mai exact, am avansat un pas în anchetă. Christer?
   Julia dădu din cap îndemnându-l, iar Vincent văzu cum Christer înghiți în sec înainte de a răspunde.
   - Păi, m-am uitat la filmările de pe camera de supraveghere. De la banca de vizavi de cafenea.
   El ezita. Julia dădu din cap spre el, încurajându-l. Christer scoase unul din oftaturile sale adânci, caracteristice, și continuă.
   - Mda, cum spuneam. M-am uitat pe filmările camerei de supraveghere. Și-au fost o grămadă de oameni care-au trecut pe acolo. Bărbați, femei, băieți, fete, bătrâni, tineri, câini, bebeluși, chiar și un tip cu un dihor. Dar la început n-am găsit nimic care să mi se pară că ar ieși în evidență, deși m-am uitat intens și atent, treaz și vigilent și...
   - Treci la subiect, spuse Julia nerăbdătoare.
   Christer oftă adânc din nou. Părea extrem de chinuit.
   - Da, o persoană mi s-a părut cunoscută. N-am putut să văd exact fețele oamenilor, dar el șchiopăta, și era ceva... era ceva care mi se părea cunoscut.
   - Și-atunci am venit eu și-am rezolvat chestiunea, zise Ruben, împreunându-și mâinile în spatele cefei.
   - Da, da, Ruben, știu, dar continuă, Christer.
   Julia se holbă furioasă la Ruben.
   - Da, nu puteam să-l plasez corect pe respectivul, dar așa cum Ruben a indicat foarte corect, el l-a recunoscut.
   Ruben se aplecă agitat în față. Răbdarea lui față de Christer se terminase.
   - Era Jonas Rask.
   - Ce dracu’ zici? Jonas Rask? E liber?
   Peder își îndreptă poziția pe scaun.
   - Cine e Jonas Rask? întrebă Vincent întorcându-se spre Mina.
   - Violator și ucigaș, răspunse Ruben. A stat închis la Skogome timp de, da, 20 de ani minus o lună. A ieșit în septembrie, toamna trecută. L-au considerat reabilitat.
   Ruben făcu în aer, cu degetele, un semn de ghilimele în jurul ultimului cuvânt.
   Vincent încuviință.
   - Da, exact, cei la Skogome lucrează pornind de la metoda RECO, zise el.
   Peder arăta de parcă Vincent ar fi vorbit în grecește.
   - RECO? zise Vincent uitându-se la ceilalți pentru a-l sprijini. Cineva? Nu? E acronimul pentru Relație și Conviețuire, un program opțional pentru bărbații condamnați pentru infracțiuni sexuale. Metoda constă în participarea atât în grupe de lucru, cât și la discuții private cu psihologi. Există la 5 penitenciare, printre care Skogome, și s-a arătat că aceia care au participat în RECO au un risc de recidivă mai scăzut. Diferența s-a dovedit a fi destul de mică, evident, opt procente față de zece. Pe de altă parte, materialul adunat nu e suficient de vast pentru a fi garantat statistic...
   Bărbatul în vestă croșetată îl întrerupse.
   - Bună ziua. Scuze. Mă numesc Jan Bergsvik, spuse el și întinse mâna. Dar acum am intrat pe domeniul meu. Sunt psiholog și am o experiență îndelungată în a ajuta poliția la anchete, cel mai adesea cu descrieri de făptași. Conducerea m-a rugat să vin aici să dau o mână de ajutor. Voi aveați, se pare, nevoie, de un specialist în profiluri. Ancheta a stagnat în această zonă, din câte înțeleg.
   Vincent trase cu coada ochiului la Mina și apoi dădu mâna cu el. Era ca un pește mort. Strângerea clasică de mâini a oamenilor care se considerau superiori celorlalți. Nici măcar nu se oboseau să salute cum trebuie.
   - Am lucrat de fapt la cazul Jonas Rask, continuă Jan. Sunt uimit că n-ai auzit de el. A trezit o mare atenție în media în anii 1990. Jonas era șofer de camion la una dintre cele mai mari companii de transport. Conducea prin toată Suedia, chiar și Norvegia.
   O amintire începu să iasă la suprafață în capul lui Vincent.
   - E cel care răpea și viola fete tinere care făceau autostopul? Pe două dintre ele parcă le-a și ucis, nu?
   - Tess Bergstrom și Nina Richter, mormăi Christer.
   - Le-a violat, le-a sugrumat, pe urmă le-a mai violat o dată, zise Jan. Toate cadavrele au fost abandonate de-a lungul șoselei în saci de gunoi. Bucăți. Le-a tăiat în bucăți în camionul lui. Nimeni n-a observat sângele. În avantajul lui, făcea transporturi pentru măcelării.
   - Dar asta e un no brainer, zise Ruben exaltat. Jonas fucking Rask a fost la aceeași cafenea la care lucra Tuva. Așa a găsit-o și pe Agnes. Clar, el e!
   - Hai să nu ne grăbim cu concluziile încă, spuse Julia pe un ton de avertisment.
   Vincent ridică cu grijă un deget.
   - Modus operandi-ul lui Jonas Rask nu pare că ar coincide, ce să spun, nu coincide deloc cu cel al făptașului nostru.
   Jan cel cu vesta croșetată scoase un râset ușor și clătină din cap, de parcă Vincent ar fi fost un copil care a spus ceva caraghios.
   - Scuze, tu cine spuneai că ești?
   - Vincent a fost de curând cooptat consilier, interveni Julia. De probă.
   Aparent nu voia să strice relația cu Jan intrând în detalii despre ce făcea Vincent acolo.
   - Atunci cel mai bine e să explic de la început cum funcționează oamenii, în mod specific infractorii, zise Jan și se uită la Vincent pe deasupra ochelarilor. Metoda tuturor infractorilor se dezvoltă în timp. Dar impulsul lor fundamental este același. Jonas Rask este un autor de mari violențe. Aveți 3 crime bestiale pe masă. Femei de aceeași vârstă cu cele pe care Rask le-a atacat anterior. Corpuri mutilate grav, exact cum făcea Rask. Și în plus aveți o pistă care duce la Jonas Rask în persoană. Probabilitatea ca el să nu fi fost implicat e microscopică.
   - Sigur că tu ești expertul, zise Vincent. Eu mă gândesc doar că Robert nu e femeie și că nimeni n-a fost abuzat sexual, ceea ce părea a fi semnătura lui Rask. În plus, doar Robert a fost ciopârțit. Ce părere ai despre asta?

...........................................