La prima vedere, Danielle Steel

 ............................................................

3-4

                 David căzu pe gânduri în timp ce medita la întrebare.

    Erau complet de acord în privinţa a ceea ce merita ea, dar Timmie nu avusese noroc nici cu soţul ei, nici cu fiul. Era norocoasă în afaceri şi la bani, dar atât.
   - Poate ar trebui să renunţe la tipii ca Zack, ca să le facă loc celor potriviţi, spuse David îngândurat. Poate tipii ca el ocupă teren preţios în viaţa ei. Poate cel potrivit nu are loc să aterizeze.
   Amândoi credeau că, dacă ar apărea omul potrivit, l-ar părăsi pe Zack imediat. Dar, între timp, ea continua să se agaţe de acea relaţie, indiferent de cât de nepotrivit pentru ea se arăta Zack. Ameninţarea singurătăţii, mai ales de sărbători, era mai gravă în ochii lui Timmie. Ştia că, dacă s-ar trezi singură de Crăciun, ar fi serios deprimată şi era dispusă să facă eforturi mari ca să evite asta, chiar dacă asta însemna să-l ducă pe Zack în Hawaii.
   Timmie şi Zack plecară către Hawaii pe 23 decembrie dimineaţa. Zborul fu scurt şi lin. Sosiră în Kona 4 ore şi jumătate mai târziu. Jade aranjase să vină un şofer să-i ducă la hotel. Apartamentul era minunat. Avea spaţii mari, deschise, vedere la ocean şi o terasă numită lanai. Ea şi Zack priviră apusul de soare în prima zi, iar aerul era răcoros.
   Era mai frig decât se aşteptase Timmie, dar confortabil, romantic şi relaxant. Sugeră să servească cina în cameră în seara aceea, dar Zack voia să meargă la restaurant, să vadă cine mai venise acolo. Lui Timmie nu-i păsa. Nu mersese în Hawaii să vadă lumea, ci doar să se relaxeze şi să fie cu el. Dar îi făcu pe plac şi ieşiră să cineze.
   Purta o rochie creaţie proprie, de un albastru electric, cu un şal de caşmir asortat şi sandale aurii, cercei lungi de aur cu diamante, părul lăsat pe spate şi o gardenie la ureche. Era frumoasă şi în ton cu atmosfera tropicală. Zack purta o cămaşă roşie hawaiiană, şlapi şi blugi albi şi arăta mai sexy ca niciodată. Era un bărbat izbitor de frumos şi avea să arate chiar şi mai bine după vreo două zile, cu un bronz accentuat.
    Seara fu plăcută, şi amândoi merseră devreme la culcare. Zack era dezamăgit că nu văzuse pe nimeni important la restaurant, dar ea îl îmbună spunând că probabil aveau să apară mai mulţi oameni după Crăciun sau Anul Nou.
   A doua zi fu minunat de însorită şi cu un vânt surprinzător de puternic. Îngrijitorii de la piscină nu putuseră ridica umbrelele din cauza lui, iar Timmie îşi împleti părul ca să nu-i mai zboare în toate direcţiile.
   Luară prânzul la restaurantul de lângă golf, iar lui Zack i se păru că vede un producător renumit de filme, dar acesta dispăru înainte ca ei să-şi termine prânzul. Se retraseră în cameră să se odihnească. Era Ajunul Crăciunului, şi, după cina din seara aceea, Timmie îi oferi cadourile, îi oferi mai multe articole din colecţia ei sport de îmbrăcăminte masculină şi două costume superbe, potrivit de groase, pe care le putea purta pe tot parcursul anului în L.A. Şi ceasul Cartier pentru scufundări, după care era înnebunit. El îi mulţumi pentru generozitatea ei, apoi îi înmână o cutiuţă.
   Era o brăţară din aur minunată, simplă, pe care i-o luase de la Maxfield.
   Era genul de obiect pe care îl putea purta oricând. Îşi urară unul altuia „Crăciun fericit”, apoi şezură pe lanai, priviră răsăritul de lună de peste ocean şi băură şampanie.
   - E perfect, spuse Zack fericit. Îţi mulţumesc că m-ai adus aici, adăugă el, sunând sincer.
   - Şi mie îmi place să-mi petrec astfel Crăciunul, spuse ea, zâmbindu-i.
   Era uşor să călătorească cu el, părea recunoscător pentru lucrurile pe care ea le făcea pentru el şi îi plăcea compania lui. Ştia că acasă ar fi fost nefericită, copleşită de amintiri, singură şi deprimată zile întregi. Fusese o idee perfectă să vină în Hawaii.
   Îşi petrecură ziua de Crăciun la piscină şi merseră la Waimea, sus pe munte, să cineze în acea seară la Men riman. Şi discutară să meargă la plajă la Mauna Kea a doua zi, dacă valurile nu erau prea mari. Vântul bătea cu putere de două zile. Când se treziră a doua zi, fură dezamăgiţi să vadă cerul cenuşiu, iar pe după-amiază începu să plouă. Plouă mult în următoarele 3 zile. Rămaseră în cameră, discutară, se uitară la televizor, comandară mâncare. Timmie nu avea chef să meargă la restaurant. Se simţeau bine la ei în cameră.
   În ajunul anului nou, cerul se lumină în sfârşit, iar oceanul se domoli.
   Luară un taxi până la hotelul Mauna Kea şi făcură plajă. La restaurant, la ora prânzului, Timmie văzu trei vedete de film pe care le ştia. Le salută relaxată, le făcu cunoştinţă cu Zack, apoi reveniră la şezlongurile lor de pe plajă. Când se aşezară din nou, observă că el era supărat. Habar nu avea de ce devenise dintr-odată prost dispus.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă ea.
   Clar avea ceva. Spumega de furie.
   - De ce n-ai vrut să luăm prânzul cu ei? Ne-au invitat să luăm loc, spuse Zack, arătând bosumflat şi iritat.
   Timmie păru surprinsă de tonul lui şi de expresia feţei sale.
   - Am mâncat deja. Şi n-am vrut să-i deranjez. Erau doar politicoşi. Şi nu-i cunosc atât de bine.
   - S-au purtat de parcă eraţi prieteni vechi. Te-au sărutat toţi, pentru numele lui Dumnezeu. Şi unul dintre ei e producătorul unui film. A spus asta când l-ai întrebat ce mai face.
   - Mă sărută o mulţime de oameni şi ştiu mulţi oameni care produc filme. Ceea ce nu înseamnă că vreau să iau prânzul cu ei. Sunt în concediu, Zack. Amândoi suntem. Aş prefera să fiu cu tine decât să tândălesc două ore uitându-mă la ei cum beau mai tais, când am putea să stăm întinşi pe plajă.
   - Aş fi preferat să iau prânzul cu ei. Poate pentru tine nu e mare chestie, dar pentru mine este.
   Părea furios, de parcă ea îi răpise o şansă nemaipomenită. Nu vorbi cu ea tot restul după-amiezii şi merse singur să înoate, fără să o întrebe dacă voia să intre şi ea în apă. Apoi merse tot singur să facă scufundări.
   Rămase rece faţă de ea în după-amiaza aceea, când se întoarseră la hotel.
   Nu era prima dată, dar spunea multe despre ceea ce conta cu adevărat pentru el. Să întâlnească oameni importanţi, să se dea în spectacol şi să fie văzut. Niciunul dintre aceste aspecte nu avea vreo importanţă pentru ea.
   Dar nu era ca şi cum ar fi aflat ceva nou despre el.
   - Uite, Zack, îmi pare rău, abordă ea în final subiectul. Îmi place să evit aglomeraţiile în concedii. N-am nevoie să văd mulţi oameni, mi-e de ajuns să fiu cu tine.
   El nu păru impresionat. Faptul că prefera compania lui în defavoarea altor oameni pe care-i cunoştea era un compliment la adresa lui.
   - De-asta n-ai vrut să mergem în St. Bart? întrebă el furios. Pentru că acolo se duc toţi oamenii care contează. Oamenii care vor să vadă şi să fie văzuţi. Locul ăsta e o cocină, izbucni el. Nu-s pe aici decât grăsani din suburbii şi copiii lor.
   Timmie păru şocată şi în mod evident enervată, întindea coarda. Era dispusă să accepte că aveau vieţi separate şi că le plăceau lucruri diferite, dar nu intenţiona să-i tolereze neobrăzarea făţişă.
   - Eşti aici să te relaxezi sau cauţi să te remarce careva la piscină? întrebă ea.
   Vocea ei avea o duritate care lui nu-i scăpă şi care-l scoase şi mai tare din sărite.
   - Poate amândouă, spuse el cinstit. Ce-i rău în asta? Tu ai o mulţime de şanse să cunoşti oameni, spre deosebire de mine. Eu trebuie să mă folosesc de fiecare şansă pe care o primesc. Este foarte important pentru mine să-mi fac relaţii. Dacă luam prânzul cu tipii ăia trei astăzi, poate avea să se întâmple ceva semnificativ.
   Ea nu-i spuse că, dacă era să se întâmple ceva semnificativ, s-ar fi întâmplat cu mulţi, mulţi ani în urmă. Era deja prea bătrân. La 41 de ani, n-avea să fie descoperit, şi nu voia ca el să-şi facă relaţii folosindu-le pe ale ei, la plajă. Comportamentul lui o forţa să deschidă bine ochii şi să vadă adevăratele sale motive. Nu avea cum să-i ignore vorbele şi felul lui de-a fi.
   - Zack, nu s-ar fi întâmplat nimic, îl asigură ea. Sunt în concediu, la fel ca noi. Jumătate de univers încearcă să profite de oamenii ca ei. Nu vor să fie bătuţi la cap, la fel cum nici eu nu vreau. Detest când lumea se poartă aşa cu mine.
   - Ah, da, e un club special, nu-i aşa? Cum am putut să uit? O societate secretă de oameni celebri care se protejează reciproc şi se feresc de scursuri ca mine. Ei bine, scuzaţi-mă!
   Ţipa, iar Timmie părea supărată. Nu-i plăceau vorbele lui. Nu arăta respect, nici măcar politeţe. Îl adusese cu ea în concediu, iar el se folosea de asta. Măcar atât îi era şi ei evident. Mai făcuse acelaşi lucru şi înainte, pe o scală mai redusă, deşi niciodată atât de făţiş.
   - Ai spus un lucru teribil, Zack. Aici nu e nici un club special. Uneori, oamenii de succes sau faimoşi vin aici şi nu vor să fie folosiţi. Nimeni nu vrea, spuse ea, adăugând încet: Nici eu nu vreau.
   Ochii lui o fulgerară.
   - Asta crezi că fac eu aici? Că mă folosesc de tine? Fir-ar al dracului, dacă profit de tine, clar nu mă aleg cu mare brânză, nu? Exceptând câteva zile la plajă şi faptul că mă bronzez. Pentru numele lui Dumnezeu, dacă n-ai fi aşa o epavă nenorocită şi retrasă şi nu ţi-ar fi aşa frică să fii cine eşti, am fi putut merge în St. Bart, să ne distrăm mult mai bine.
   Ea fu şocată de vorbele lui. Era ca o palmă puternică peste faţă, dar poate era mai bine să ştie ce credea despre ea. Se pare că nu avea o părere prea bună.
   - La ce te-ai aşteptat de la vacanţa asta? îl întrebă ea direct. În afară de bronzat? Pentru că, sincer, eu doar asta am avut în gând. Nu te-am invitat aici ca să fii remarcat sau să-ţi faci relaţii pe plajă. Te-am invitat să petreci ceva timp cu mine, să ne relaxăm şi să ne distrăm puţin. Sau e prea plictisitor pentru tine, din moment ce crezi, se pare, că sunt o epavă?
   Era profund jignită. Ştia că el nu era îndrăgostit de ea, nu-şi făcea asemenea iluzii, nici ea nu-l iubea. Dar tot ce-i spusese demonstra o lipsă ostentativă de bunătate, afecţiune şi respect.
   - Pe toţi dracii, Timmie, aproape că eşti o epavă. Niciodată nu te duci nicăieri unde eşti invitată. Refuzi practic fiecare premieră de film, în afara cazului în care crezi că ar trebui să mergi pentru că Timmie O. a făcut costumaţiile. Nu mergi niciodată la petreceri. Crezi că eşti prea bătrână să ieşi în cluburi, ceea ce e o tâmpenie. Sunt cam de-o seamă cu tine, şi mă duc în club tot timpul. Nu faci decât să stai ascunsă în casele tale şi să munceşti de-ţi ies ochii. Şi acum vrei să stai în camera ta şi să te ascunzi şi aici, în loc să ieşi, să vedem cine mai e pe-aici şi să socializăm.
   - Nu vreau să socializez, Zack, îi aduse ea aminte. Eu sunt unul dintre oamenii care sunt adesea asaltaţi şi exact de asta nu ies prea des. Nu mă interesează să mă dau în spectacol sau să apar prin presă. Am făcut astea deja. Nu-i nimic nou pentru mine. Am oameni angajaţi care să-mi promoveze compania în presă. N-am nevoie să apar eu însămi. De ce? Ce rost are? Nu fac decât să scrie despre mine tot felul de rahaturi. Dacă vrei să atragi atenţia asupra ta, poate ar trebui să fii cu altcineva. Sau să-ţi plăteşti singur drumul până la St. Bart.
   Ştia că ultima replică fusese o lovitură sub centură, dar se săturase.
   Suna de parcă trebuia să facă să merite şederea lui aici, altfel n-avea de ce să se deranjeze să fie cu ea. Ura tot ce-i spusese Zack. Nu înţelesese deloc cine era şi cum trăia. Sau poate înţelesese. De fapt, prinsese destul de bine unele aspecte, dar i le aruncase în faţă cu răutate. Se simţea de parcă fusese pălmuită şi-i venea să răspundă la fel.
   - Uite ce e, a fost drăguţ din partea ta să mă aduci aici, spuse el, calmându-se puţin. Apreciez asta. Doar că nu mă reprezintă locul ăsta. Poate pe tine da, dar mie mi se pare că e ca un cimitir. Şi ai refuzat să luăm prânzul cu singurii trei oameni pe care i-am întâlnit şi cu care voiam să vorbesc. Ai făcut asta ca să-mi pui piedică în carieră sau să-mi arăţi ce puternică eşti sau chiar nu ţi-ai dat seama ce ar putea însemna un astfel de prânz pentru cariera mea?
   - Care carieră? întrebă ea enervată. Faci reclame şi eşti model. Ai 41 de ani, indiferent de cât de bine arăţi. E prea târziu, Zack. Nu te face nimeni vreo mare vedetă.
   - N-ai de unde să ştii, spuse el, chiar mai furios ca până atunci.
   Nu voia să audă adevărul de la ea. În ochii lui, el era încă un puştan.
   - Ba da, am, spuse Timmie cu fermitate. Cunosc Hollywoodul mult mai bine ca tine.
   - Ştii pe dracu`, îi răspunse el mânios. Eşti aşa moartă şi-ngropată, că n-ai şti ce fac ăia de la Hollywood nici dacă te-ar muşca de cur.
   - De ajuns, spuse ea cu vocea tremurând şi părăsi terasa lanai pentru a intra în cameră.
   Jumătate de oră mai târziu, intră şi el înapoi agale şi o găsi cu bagajele făcute. I le împachetase şi pe ale lui. Sunase deja la recepţie.
   Aveau rezervare pentru un zbor târziu în noaptea aceea, care pleca spre Honolulu. N-avea de gând să mai stea cu el după tot ce spusese despre ea, despre modul ei de viaţă şi despre motivele lui de a fi acolo. În sfârşit auzise de-ajuns. Nu mai putea pretinde nici măcar că-i era prieten. Nu-i era. Ştia că n-o iubea. Dar se dovedise că nici măcar n-o plăcea. Se folosea de ea, şi ăsta părea singurul lui motiv pentru care stătea cu ea, şi era furios că ea nu-l ajutase prea mult. Se gândi că ultimele 6 luni trebuie să fi fost nu doar plictisitoare, ci şi frustrante pentru el.
   - Ce faci? întrebă el, privind-o surprins. Încă avea pe el costumul de baie ud şi un prosop.
    Ea îi lăsase afară din bagaj blugii, o cămaşă, lenjerie şi şlapi.
   - Plecăm în seara asta, spuse ea, îndreptându-se către baie, să se îmbrace.
   - De ce? întrebă Zack, şocat.
   - Glumeşti? Crezi că am de gând să stau aici şi să-ţi ascult porcăriile? Mâine-dimineaţă o să fii înapoi în L.A. Mai poţi să prinzi un zbor către St. Bart.
   - Ştii că nu mă duc în St. Bart.
   Amândoi ştiau că nu-şi permitea biletul. Făcuse gălăgie pe banii ei.
   Şi fusese crud şi neobrăzat. Şi lipsit de respect. N-avea niciun chef să stea cu el acolo. Relaţia lor fusese limitată şi niciodată un vis împlinit pentru nici unul dintre ei, dar nu recunoscuse până atunci deschis că se folosea de ea exclusiv pentru a-şi face relaţii şi pentru a fi văzut, în speranţa de-a obţine de muncă. Fusese mult prea străveziu de data asta. Se terminase. Nu îşi mai făcea vreo iluzie asupra motivelor pentru care o voia aproape.
   - E problema ta dacă te duci sau nu la St. Bart. Eu mă duc acasă, şi tu la fel.
   - Nu face aşa o dramă din asta, spuse el, încercând s-o liniştească.
   În mod clar nu voia să scurteze concediul, dar era prea târziu pentru asta. Şi erau multe lucruri care-i plăceau la ea. El primea din relaţia asta mai multe decât ea. Aşa fusese mereu.
   - Poate pentru tine nu e mare chestie, dar pentru mine da. Nu trebuie să te prefaci că eşti îndrăgostit lulea de mine ca să fii parte din viaţa mea. Dar trebuie măcar să mă placi, nu doar să profiţi de mine. Şi nu cred că ţi-a plăcut vreodată de mine. Iar acum sunt cu atât mai puţin sigură că-mi place de tine. De fapt, chiar în clipa asta nu-mi placi deloc. Te-ai purtat ca un copil răzgâiat când nu te-am luat în Europa, ceea ce nu-ţi datoram, apropo. Ne întâlneam de exact 4 luni şi nu-ţi eram datoare să te car prin jumătate dintre hotelurile dichisite din Europa, în timp ce eu munceam de-mi săreau ochii. Nu m-ai sunat când am fost bolnavă, în Paris. Şi, când te-am sunat eu, mi-ai spus că te bucuri că mi-e rău, că aşa-mi trebuie dacă nu te-am luat cu mine. Ai spus că nu eşti în oraş când m-am întors, doar aşa, ca să-mi demonstrezi tu mie. Şi acum eşti nervos că te-am adus în Hawaii şi oamenii de aici nu-s suficient de interesanţi pentru tine, iar eu nu te ajut să devii centrul atenţiei. Ei bine, ştii ce? N-am să te ajut să faci asta. Şi sincer prefer să fiu acasă, singură. Tu eşti antidotul meu la singurătate, pentru că sunt prea al dracului de speriată şi de izolată să-mi petrec singură sfârşiturile de săptămână. Ducă-se dracului, prefer să fiu singură decât să fiu folosită. Aşa că, dragul meu, mergem acasă. Poţi să baţi pe altcineva la cap la anul să te ducă în St. Bart. Sincer, nu mă interesează. În jumătate de oră plecăm de la hotel.
   Acestea fiind spuse, intră în camera ei de baie şi trânti uşa. Mai era una în apartament pe care o putea folosi el. Nu mai fusese de mult timp atât de furioasă şi de data asta, ca niciodată, temperamentul se potrivea culorii părului ei. Zack se dovedise a fi exact cum spusese Jade. Chiar era un rahat mic şi manipulator care încercase să profite de ea. Fusese mereu conştientă de inegalităţile din relaţia lor şi alesese să nu le ia în seamă. Dar acum, în Hawaii, el o forţase să vadă ceea ce era deja evident. Dacă l-ar fi iubit, poate ar fi fost mai iertătoare. Dar nu-l iubea. Relaţia fusese nesolicitantă şi confortabilă pentru amândoi, dar nimic mai mult. Şi nu avea de gând să se lase folosită atât de evident pe cât tocmai încercase el. Pentru ea, era capăt de drum.
   Vestea bună era că singurele lucruri cu care se alesese el de la ea erau un ceas Cartier şi o excursie în Hawaii. Nu era mare lucru, doar că se simţea exploatată şi cu sentimentele rănite. Asta era mereu problema cu bărbaţii ca Zack. În final, întindeau prea tare coarda, iar el tocmai făcuse asta. Era doar o chestiune de timp până se alegea praful de tot.
   Douăzeci de minute mai târziu, ieşi din baie în blugi, un tricou, o geacă din denim şi un şal. Purta sandale şi avea părul ud. Tocmai ieşise de sub duş.
    Zack stătea mohorât pe un scaun, în cămaşa lui hawaiiană şi-n blugii pe care i-i lăsase afară din bagaj. O urmă afară din cameră fără să scoată o vorbă. Era perfect conştient că întrecuse măsura şi nu voia să înrăutăţească lucrurile. În timp ce mergeau spre hol, o întrebă dacă sigur nu voia să mai rămână. Nu spuse că-i părea rău, dar era evident că se simţea nervos şi stânjenit. Tocmai dăduse cu piciorul şansei de-a mai petrece încă 4 zile în Hawaii, oricât de plictisitor ar fi fost locul. Tot era un concediu gratuit în Hawaii, iar ea tot Timmie O. era.
   - Sunt absolut sigură că nu vreau să rămân, spuse ea în timp ce ajungeau la recepţie.
   Ce nu înţelegea el, şi n-avea probabil să înţeleagă niciodată, era că nu se simţea furioasă pe cât era de rănită. Nimeni, mai ales cineva în postura ei, nu voia să se simtă ca o vacă de muls bătrână şi patetică, şi aparent asta fusese dintotdeauna intenţia lui. Iar el se plângea că laptele nu era îndeajuns de dulce sau suficient de mult pentru el, în loc să se bucure de ce primea.
   Un taxi îi duse la aeroport. Nu-şi spuseră un singur cuvânt pe drum.
   Nu mai era nimic de zis. Şi el, şi ea spuseseră tot. Iar el ştia că acum nu mai putea repara lucrurile. Şansa fusese irosită. Zburară spre Honolulu cu Aloha Airlines şi acolo avură o escală de două ore.
    Zack se îndepărtă de ea şi vorbi la mobil, iar ea se plimbă fără ţintă prin magazinele din aeroport, încercând să-l evite şi întrebându-se dacă nu fusese prea dură. Nu credea că fusese. Ura tot ce-i spusese el, şi, chiar dacă zisese asta la mânie, vorbele lui sunaseră dureros de adevărat, iar ea bănuia că Zack credea tot ce-i spusese. Era furios că ea nu-i acordase mai multe şanse să-şi facă relaţii pe cheltuiala ei. Poate n-o fi fost Făt-Frumos pentru ea, dar clar se dovedise acum a fi Făt-Căcăcios. Până să ajungă la poarta de îmbarcare, ştia că luase decizia corectă.
   Se îmbarcară pentru zbor, iar ea fu uşurată să constate că li se dăduseră locuri îndepărtate unul de celălalt, la clasa întâi. N-avea niciun chef să stea lângă el. Erau aşezaţi pe rânduri diferite, în părţi diferite ale avionului. Nu se străduiră să îşi rearanjeze locurile sau să facă schimb cu cineva. Felul în care erau aranjate locurile îi convenea de minune. Încercă din răsputeri să doarmă pe parcursul zborului, dar fără prea mare succes.
   Omul de lângă ea adormi imediat după decolare şi sforăi zgomotos tot zborul. Aerul condiţionat era rece ca gheaţa. Şi era prea supărată ca să mai poată dormi. Nu-l putea vedea pe Zack de unde era aşezată şi nu-l mai văzu până când aterizară în L.A. El veni să-i vorbească, în timp ce îşi aşteptau bagajele. Spre uşurarea ei, ale lor erau printre primele. Măcar nu trebuiau să stea să le aştepte. Era puţin peste ora şase dimineaţa, după fusul orar din L.A.
   - Îmi pare rău de cum au ieşit lucrurile, mormăi el fără să o privească în ochi, deşi ea îl privea drept în faţă, întrebându-se cine fusese de fapt.
   Aparent, o persoană nu prea plăcută. Niciodată nu-l crezuse vreun erou şi mereu ştiuse că se bucura de avantajele pe care i le oferea ea, dar niciodată nu crezuse că intenţiile sale erau atât de evidente. Avusese destule de răbdat în Hawaii şi se hotărâse în timpul zborului spre casă că aşa era mai bine. Îi făcuse o favoare arătându-şi adevărata faţă. Era şi timpul, oricum, îşi reaminti ea. Tipii ca Zack nu rezistau mai mult de 6 luni în viaţa ei. Îi expirase timpul. Şi poate acesta era cel din urmă Zack de care avea parte. Nu voia să mai facă asta. Ce rost avea? Era o totală pierdere de vreme, şi nu putea spune că avusese parte de cine ştie ce distracţie sau măcar de sex de calitate. Poate chiar era mai bine să nu aibă nimic dacă nu exista dragoste. Se săturase să fie cu bărbatul nepotrivit, unul de care nici nu-i păsa şi căruia nu-i păsa deloc de ea. Poate epoca celor ca Zack se terminase. Simţea că ar cam fi cazul. La urma urmelor, poate nu era atât de rău să fie singură. Îi trebuiseră 11 ani de la divorţ ca să ajungă în acest punct. Era gata să înfrunte viaţa de una singură, fără un bărbat alături.
   - Şi mie îmi pare rău, spuse ea, ridicându-şi geanta. Baftă, adăugă ea, iar el nu-i răspunse, în timp ce ea păşi pe trotuar să ia un taxi.
   Zări unul şi urcă în el. Nu se întoarse să se uite la Zack şi nici nu se oferi să-l ia cu ea. Obţinuse de la ea tot ce se putea. Îi spuse şoferului adresa ei din Bel Air şi porni spre casă, în sfârşit liberă.

Capitolul 9

   După ce dormi câteva ore, Timmie conduse spre Malibu în ajunul Anului Nou.
    Nu sunase pe nimeni să anunţe că se întorsese. Era sigură că toţi prietenii ei îşi făcuseră deja planuri. Şi ştia că David şi Jade aveau amândoi întâlniri. Nu voia să fie cu ei. Tot ce îşi dorea acum era să stea singură. Nici măcar nu trebuia să-şi lingă rănile. Nu avea. Se simţea mai liberă şi mai plină de viaţă decât fusese de ani de zile. Nu regreta deloc că rupsese relaţia cu Zack. Tot ce simţea era uşurare şi libertate - şi o conştientizare a propriei puteri. Primise o lovitură serioasă de la Zack, dar poate fix de asta avea nevoie, îşi spuse ea, în timp ce conducea spre plajă.
   La urma urmelor, îi făcuse o favoare şi o scutise să piardă vremea luni de zile, lăsându-l să încerce să profite de ea, furios că nu reuşeşte. Chiar se gândise să-l ia la spectacolele de modă din primăvară, doar pentru a mai lungi relaţia câteva luni. Ar fi fost incredibil de prostesc, dar se gândise că astfel evita o nouă scenă şi ştia ce trebuia să facă pentru a-l ţine lângă ea, dacă asta dorea. În orice caz, el rezolvase problema în Hawaii. Nu mai trebuia să-şi facă griji în această privinţă.
    Se simţea lecuită pe veci de bărbaţi de genul lui - sau poate chiar de bărbaţi în general. Simţea că era pe cale să intre într-una dintre lungile ei perioade de celibat şi nu regreta deloc. Era bucuroasă că nu rămăsese cu el în Hawaii şi că avusese curajul să pună capăt relaţiei şi să vină acasă.
   Petrecu noaptea Anului Nou de una singură, în faţa şemineului din sufrageria ei din Malibu. Cerul era îngheţat şi senin, iar ea stătea pe punte în întuneric şi privea spre lună, recunoscătoare pentru viaţa ei, şi dintr-odată nu se mai temu să fie singură. Aşa era totul mult mai simplu, viaţa alături de bărbaţi ca Zack doar o împovăra. Era dintr-odată convinsă că avea să fie mai fericită singură. Pentru prima dată, se simţi complet independentă şi puternică.
   Se trezi la ora 9 în ziua de Anul Nou şi făcu o plimbare lungă pe plajă. Era o zi de iarnă minunată, şi îşi petrecu restul sfârşitului de săptămână în linişte şi izolare, bucurându-se de casa ei din Malibu. Se simţi surprinzător de bine şi pe deplin împăcată.
    Zack nu sunase deloc, şi nu credea că avea să mai sune vreodată. Mai trecuse prin asta. Bărbaţii ca el dispăreau ca măgarul în ceaţă când li se termina plimbarea. Mulţumesc, pa, a fost drăguţ sau nu chiar aşa drăguţ, şi pe-aici le era drumul. Uneori rămâneau prieteni, dar de cele mai multe ori nu. Bărbaţii ca Zack erau incapabili de prietenie reală cu oricine, şi sigur nu cu ea.
   Rămase la mare până duminică dimineaţă, apoi se opri în drum spre casă la Sfânta Cecilia, să le ureze un an nou fericit celor de acolo. Luă prânzul cu călugăriţele şi cu copiii, apoi reveni în Bel Air, unde lucră până merse la culcare. A doua zi dimineaţă, la ora 8, era la birou.
    Jade se sperie când intră şi o văzu acolo. Timmie era aranjată, părea ocupată şi deja telefonase la New York. Îi întinse lui Jade un teanc de dosare şi zâmbi.
   Jade observă imediat că Timmie arăta fericită şi relaxată.
   - Un an nou fericit, îi ură Timmie, zâmbind.
   - Cum a fost în Hawaii?
   Jade putea zări ceva în ochii lui Timmie, dar nu era sigură ce. Orice ar fi fost, arăta mai fericită decât fusese de multă vreme.
   - Scurt, îi răspunse Timmie criptic.
    Dar Jade înţelesese mesajul din singurul cuvânt adresat.
   - Te-ai întors mai devreme?
   Timmie aprobă din cap.
   - Când?
   - Pe 31 dimineaţa. Am luat zborul de noapte către Honolulu.
   Timmie nu părea supărată. Pentru prima dată, era bucuroasă că pusese capăt unei relaţii.
   - Vai! Ce s-a întâmplat?
   Aproape că se temea să întrebe, dar Timmie arăta bine. De fapt, de mult nu mai arătase atât de bine.
   - Se pare că Zack nu primea, la pachet cu mine, şansele la socializare pe care credea că le merită şi de care avea nevoie. Aşa că i-am oferit şansa de a merge mai departe.
    O privi pe Jade şi zâmbi.
    - Gata. Cred că a fost ultimul de genul ăsta. Cred că prefer să mă retrag la o mănăstire decât să mai fiu cu unul ca el. M-am simţit ca o proastă când mi-a spus cât de plictisitoare sunt. Presupun că are dreptate. Dar n-am de gând să merg la fiecare premieră la care sunt invitată doar ca să-i fac pe plac sau să încep să ies prin cluburi şi baruri cu prietenii lui slinoşi de 20 de ani.
   Jade rânji în timp ce o asculta. Indiferent de ceea ce urma să facă Timmie de acum, Jade se bucura că tipul dispăruse. N-o meritase niciodată.
   David îşi vârî capul pe uşă în timp ce ele discutau şi observă fervoarea cu care Timmie îi povestea lui Jade ce se întâmplase.
   - Ce s-a întâmplat? Ceva la New York?
   Jade clătină din cap, iar Timmie îl privi surâzând.
   - Am scăpat de Zack. Ne-am despărţit în Hawaii.
   - Sper că tu de el şi nu invers, spuse David îngrijorat, iar Timmie râse.
   - Presupun că ai putea spune şi aşa. El a scăpat o bombă, şi eu una şi mai mare. Înainte de asta am avut o săptămână frumoasă, deci a fost bine. I se terminase timpul oricum, spuse ea. Îi expirase viza de 6 luni.
   - Sper că i-ai luat paşaportul când a părăsit regatul fermecat, replică David rânjind.
   - Cine ştie? Presupun că-şi va găsi pe altcineva ca mine care va face paradă cu el de colo-colo şi-i va da ce vrea. Când s-a terminat, nu am simţit decât că am fost fraieră. A fost o pierdere de timp, spuse ea cu sinceritate.
   Nu îi era niciodată teamă să îşi admită greşelile sau punctele slabe faţă de ei, iar ăsta era unul dintre lucrurile pe care amândoi le admirau la ea. Lui Timmie nu-i era niciodată frică să greşească sau să se arate umilă.
   - Mai bine fraieră decât tristă sau deprimată, spuse David cu delicateţe, apoi aruncă o privire curioasă spre Jade. Cum a fost de Anul Nou?
   - Fierbinte, spuse Jade strălucind.
   Ieşise iar cu arhitectul. În ultimele câteva săptămâni, mai avuseseră câteva întâlniri, iar el îi făcuse cadou de Crăciun o geantă Gucci superbă.
   Ea îi dăduse un pulover de caşmir din linia de top Timmie O. Amândoi fuseseră încântaţi de cadourile primite, şi lucrurile începeau să se încingă între ei. Atât David, cât şi Timmie o avertizară că era cam devreme, dar ea părea fericită şi declara că la fel era şi arhitectul. În weekendul Anului Nou merseseră împreună la schi, iar David avusese o întâlnire cu o altă fată.
   Deci totul era bine în lumea lor, iar în viaţa lui Timmie măcar era pace.
   Mai mult decât orice, se simţea uşurată.
   Pentru restul zilei şi al săptămânii, cei trei lucrară din greu. Aveau multe de făcut în legătură cu colecţiile de primăvară-vară. În februarie îşi prezentau colecţia la spectacolele de modă din New York şi imediat după aveau să revină la Milano şi la Paris. Şi, de data asta, ei erau cei care ofereau o petrecere fastuoasă la Piaza Athenee. Nu se mai puteau fofila.

   La începutul lunii ianuarie, Jade şi Timmie parcurgeau detaliile petrecerii, iar Jade îi întinse lista de invitaţi, să vadă dacă trebuia cineva şters sau adăugat.
    Toată presa locală de modă era pe listă, alături de câţiva editori de la Vogue, achizitori majori, nişte oameni de seamă din industria textilelor şi câţiva clienţi importanţi. Dintr-odată, aparent fără motiv, Timmie se încruntă.
   - S-a întâmplat ceva? Am uitat pe cineva?
   Jade părea preocupată. Nu era un dezastru, atâta timp cât remediau la timp greşeala. Odată îl uitaseră pe cel mai important editor de modă din presa franceză.
   - Mă gândeam doar, spuse Timmie, rozând capătul pixului ei, apoi îl înlocui cu una dintre acadelele care-i plăceau şi-i dădeau energie când era obosită.
   - Vrei să scoţi pe cineva sau să adaugi?
   Jade părea nedumerită de expresia ei. Era cufundată în gânduri.
   - Nu sunt sigură. Nu prea se potriveşte, dar ar fi drăguţ, ca gest. Mă gândesc şi-ţi spun.
   Jade aprobă din cap, şi cele două continuară să-şi parcurgă lista de detalii. Timmie nu făcu nimic până săptămâna viitoare. Îi lăsă un bileţel lui Jade, apoi se răzgândi şi-l rupse. Încă nu era sigură, dar decise să sune chiar ea. Părea oarecum insultător sau cel puţin impersonal să-şi pună secretara să facă asta. În afara cazului în care făceau parte din industria modei, europenii nu înţelegeau aşa ceva, iar acesta nu era din branşă.
    Se plimbă încoace şi încolo şi până la urmă se hotărî să sune de acasă, duminică noaptea. Era luni dimineaţa la Paris, un moment numai bun. Nu voise să sune în weekend şi încă nu era convinsă că era bine să dea acest telefon. Stătu o jumătate de oră în biroul ei de acasă, încercând să se decidă ce să facă, apoi scoase o bucăţică de hârtie din agenda ei, înhăţă telefonul şi sună.
   Telefonul sună de câteva ori, şi era pe cale să o lase baltă şi să închidă, când auzi că răspunse cineva la celălalt capăt al firului. Era Jean-Charles Vernier, medicul francez din Paris.
   - Alo! spuse el, părând ocupat şi oficial în ton.
   - Bonjour, zise ea, simţindu-se cam ridicol.
    Ştia că avea un accent groaznic. Deşi fusese la Paris şi stătuse la Piaza Athenee de nenumărate ori şi făcea afaceri cu fabricile franţuzeşti de textile, abia învăţase câteva cuvinte. Mereu vorbeau cu ea în engleză.
   - Da?
   El identificase accentul american, dar nu recunoscuse vocea. Şi de ce ar fi trebuit s-o recunoască? O cunoscuse doar pentru 10 zile şi nu mai vorbise cu ea de două luni şi jumătate.
   - Bună ziua, doctore. Sunt Timmie O`Neill.
   - Ce surpriză plăcută, spuse el, părând sincer încântat. Eşti în Paris? Te-ai îmbolnăvit?
   - Nu, la ambele întrebări.
   Surâse în timp ce stătea în biroul ei de acasă, în halat. Era trecut de miezul nopţii în L.A. şi puţin peste ora 9 dimineaţa pentru el.
   - Sunt în L.A., dar vin iarăşi luna viitoare în oraş pentru spectacolele de modă şi mă întrebam... nu ştiu dacă ţi-ar face plăcere sau nu... dar m-am gândit că... oferim un dineu pentru presă şi clienţi, la Piaza Athenee.
   Trase adânc aer în piept, simţindu-se brusc stânjenită că-l sunase.
   - Mă întrebam dacă ţie şi soţiei tale v-ar face plăcere să veniţi. E o cină de afaceri, dar e un grup eclectic, şi ar putea fi distractiv.
   - Ce drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine, spuse el, părând sincer încântat, ceea ce o făcu să se simtă mai puţin prost că-l sunase.
   Pentru un minut, se temuse că avea s-o considere realmente nebună sau să-şi imagineze că se dădea la el, ceea ce nu era cazul.
   Habar nu avea dacă urmau să vină sau nu, dar se gândise că ar fi frumos să-l revadă, după toate discuţiile lor lungi din octombrie. Era o scuză bună să-l vadă fără să se îmbolnăvească. Spera să reuşească să rămână sănătoasă de data asta. În ultimele două săptămâni de când o terminase cu Zack, ajunsese la concluzia că era mai fericită singură. Intrase într-una din fazele ei de regină a gheţurilor, cum le spunea Jade. Jurase să nu se mai încurce vreodată cu un bărbat. De fapt, chiar îi plăcea la nebunie să petreacă timp de una singură pe plajă, iar Zack nu mai sunase deloc.
   Sfârşiturile de săptămână petrecute în singurătate n-o mai speriau deloc.
   Relaţia cu Zack se sfârşise în mod categoric, iar Timmie jurase să nu mai fie vreodată cu alt Zack sau cu oricine altcineva. Cu câteva zile în urmă anunţase victorioasă că a terminat-o cu bărbaţii. Invitaţia ei către doctorul Vernier şi soţia acestuia era o chestiune pur socială, fără niciun motiv ascuns. Îşi sublinie în minte că aşa stăteau lucrurile.
   - Mă tem că există o problemă, explică el prudent, deşi ea încă nu-i spusese data, doar faptul că venea la Paris în februarie.
   El nu putea şti dacă planificase ceva din moment ce nu-i spusese data, în afara cazului în care avea o regulă nescrisă de a nu accepta invitaţii la cină de la fostele paciente.
   - Problema mea este că presupun că se vrea prezenţa unui cuplu, din moment ce ai fost atât de amabilă să ne invitaţi pe mine şi pe soţia mea la dineu. Dar mă tem că drumurile noastre s-au despărţit, cum spuneţi voi, americanii. O răscruce de drumuri. Sau un final al relaţiilor diplomatice, mai bine zis.
   Uitase cât de protocolar putea fi uneori în vorbire, dar îl ascultă încruntată, nefiind sigură că înţelegea ce-i spunea.
   - Căsătoria noastră e pe butuci, cum spuneţi voi în America. Nu mai ieşim împreună. Ne vindem apartamentul. Şi îmi imaginez că ar fi ciudat să ai drept invitat la dineu un bărbat singur. Aşa că, dacă doreai un cuplu, mă tem că mă văd silit să refuz. Dar, dacă nu te deranjează un bărbat singur, aş fi încântat să vin. Însă, te rog, nu te simţi obligată să mă chemi.
   Ea rumegă informaţiile şi le găsi interesante. Foarte interesante. Nu voia asta, dar îi stârniseră o oarecare emoţie, ridicolă, după cum ţinu ea să-şi reamintească. O terminase pentru totdeauna cu bărbaţii, iar el era încă însurat, dar ar fi fost un musafir la dineu foarte simpatic şi se bucura să audă că voia să vină.
   - Este foarte bine şi dacă vii singur, îl asigură ea. De fapt, nu vin cupluri. Sper să nu fie prea plictisitor pentru tine, e toată lumea din modă acolo şi mai sunt câţiva din diverse domenii. Dar uneori dineurile de genul acesta pot fi foarte distractive. M-aş bucura mult să vii. E pe 13 februarie. Sper că nu eşti superstiţios.
   - Nu tot timpul, replică el amuzat, iar ea îşi notă asta mental. Aş fi încântat. La ce oră?
   - La 8 jumătate. La Piaza, într-o sală de recepţii privată.
   - Nu e cu ţinută de seară, nu? întrebă el politicos.
   - Oh, Doamne, nu! Timmie râse la sugestia lui. Presa va veni în blugi. S-ar putea să avem vreo două modele care vor fi, probabil, pe jumătate dezbrăcate. Achizitorii şi clienţii vor purta costume închise la culoare. Poţi purta orice doreşti, pantaloni şi sacou sau costum. Oamenii care dictează tendinţele în modă nu sunt aproape niciodată decent îmbrăcaţi, spuse ea, mulţumită că-i promisese să vină şi dorindu-şi să-l liniştească.
   - Cu excepţia ta, doamnă O`Neill, spuse el politicos, iar ea nu fu sigură dacă o lua peste picior.
   - Ce s-a întâmplat cu „Timmie “? îmi plăcea mult mai mult.
   Îşi aminti apoi că şi în scrisoarea lui de mulţumire i se adresase cu doamna O`Neill. În timpul discuţiilor lor lungi de la hotel şi de la spital, îi spusese Timmie. Îi lipsea intimitatea acelui apelativ acum.
   - N-am vrut să fiu obraznic. Atunci îmi erai pacientă, iar acum eşti o femeie foarte importantă.
   - Nu sunt, spuse ea indignată, apoi râse. Bine, poate sunt. Şi ce dacă? Am crezut că suntem prieteni - sau cel puţin asta mi-am imaginat în octombrie. Mulţumesc pentru mesajul tău frumos, apropo.
   Îşi amintea perfect apusul de soare de pe cartea poştală, la fel ca el.
   - Mulţumesc pentru ceasul extravagant, doamnă... Timmie..., spuse el prudent, părând intimidat pentru o clipă. Am fost foarte jenat când l-am văzut. Nu era nevoie să faci asta.
   - Ai fost foarte bun cu mine când mi-am scos apendicele. Iar eu eram foarte speriată, spuse ea, cu sinceritate.
   - Îmi aduc aminte. Acum eşti bine?
   Părea prudent şi uşor timorat.
   - Sunt bine. Deşi probabil nu voi mai fi când ajung la Paris. Spectacolele astea sunt epuizante.
   - Îmi amintesc şi asta. Ai refuzat să mergi la spital până nu s-a terminat spectacolul.
   - Da, şi ai avut dreptate când ai spus că-mi va exploda apendicele. E greu să te opreşti din ce ai de făcut când eşti prins în mijlocul unui spectacol de genul acela.
   - Trebuie să ai grijă de sănătatea ta, spuse el încet.
   - Îmi pare rău să aud de căsătoria ta, spuse ea cu îndrăzneală, nefiind sigură cum avea să primească el comentariul.
   - Se mai întâmplă, replică el cu seriozitate. Îţi mulţumesc că îmi permiţi să particip singur. Apreciez invitaţia. Când ajungi la Paris?
   I se păru interesant că o întrebase. Faptul că ştia că divorţează schimba oarecum lucrurile între ei acum.
   - Sosim pe 8. Cu 5 zile înainte de spectacol. Şi stau la Piaza, ca de obicei.
   Imediat ce spuse asta, se simţi prost. Parcă îl ademenea, şi nu dorea să pară aşa în ochii lui. Abia se cunoşteau, exceptând relaţia lor de medic-pacient. Şi, în mod evident, îşi avea propriile probleme de rezolvat. Nu voia să pară o americancă disperată după bărbaţi, care-l hărţuia.
    În definitiv, lansase invitaţia către el şi soţia lui, deci el nu avea cum să-şi imagineze că îl sunase ca să îi facă avansuri. Şi de ce ar crede aşa ceva? Se simţi dintr-odată jenată că îi telefonase, dar se bucura că o făcuse. La urma urmelor, de ce nu? Acum, în timp ce vorbea cu el, se simţea ca o copilă. El părea atât de serios şi de matur, şi aşa şi era, din câte îşi amintea, deşi avea şi simţul umorului. Se simţiseră ciudat de în largul lor unul cu celălalt cu trei luni în urmă.
   - Ei bine, am să te văd atunci pe 13, la Piaza Athenee, spuse el solemn.
   Fusese extrem de respectuos pe tot parcursul conversaţiei. Nu cald, ci foarte corect, aşa cum fusese şi când se cunoscuseră.
   - Ne vedem pe 13, confirmă ea.
   - Mulţumesc de telefon, spuse el politicos, apoi închiseră amândoi, iar ea rămase privind în gol în biroul ei minuscul.
   Îi făcuse plăcere să-l audă din nou. Rămase apoi câteva minute gândindu-se la convorbire şi la aceste veşti surprinzătoare, care chiar o uimiseră, având în vedere convingerile sale cam arhaice şi foarte catolic-europene despre căsătorie.
   Fusese frumos din partea lui să se ofere să nu vină dacă ea nu dorea să primească bărbaţi singuri. Dar era foarte bine şi aşa, deşi ar fi fost curioasă să-i întâlnească soţia. Evident, asta nu urma să se întâmple, şi spera că el avea să se distreze cu gaşca pestriţă care lua parte la acel tip de evenimente. Dar, în orice caz, o să îi facă plăcere să-l revadă. Căscă, se ridică, traversă holul spre camera ei şi merse la culcare.
   Se strădui să nu se gândească la Jean-Charles Vernier sau chiar la discuţiile lor anterioare din Paris. Se reasigură că nici asta, nici vestea divorţului nu însemnau nimic pentru ea. Era un bărbat cumsecade şi cel mai probabil un prieten. Dar nimic mai mult. Acum era sigură de asta.

Capitolul 10

   În ziua următoare, Timmie îi zise lui Jade să-l treacă pe Jean-Charles Vernier pe lista de oaspeţi a dineului de la Paris şi o puse să îi trimită un fax de confirmare.
    În săptămâna următoare, viaţa lor intră într-un ritm nebunesc la birou, aşa că Timmie uită complet de el. Vineri noaptea merse la Malibu şi se opri pe drum la Sfânta Cecilia, ca să ia cina. Cei mici erau în toane bune, şi apăruseră doi copii noi, dintre care o fată care trecuse prin douăsprezece familii de plasament şi fusese abuzată de un frate în ultima dintre ele. Era tăcută şi retrasă şi avea 14 ani.
   Călugăriţele îi explicară în detaliu situaţia ei lui Timmie după cină, fiind puţin îngrijorate să afle că fusese agresivă cu unii dintre copii de când sosise. Nu era deloc surprinzător, ţinând cont prin câte trecuse, iar ceilalţi copii se arătau răbdători cu ea, deşi două dintre fete se luaseră la harţă cu ea în dimineaţa aceea, susţinând că ea le furase periuţele şi pieptenii. Aduna sub pat tot ce îi cădea în mână, şi una dintre călugăriţe era îngrijorată că ar putea plănui să fugă. Ştiau, aşa cum ştia şi Timmie, că acomodarea la noul mediu avea să mai dureze, poate chiar mult în cazul ei. Fusese bătută crunt de mama naturală acasă, violată de un unchi şi de câţiva dintre iubiţii mamei. Tatăl ei era în închisoare, la fel ca al multora dintre copii. Avea un trecut de coşmar.
   Cel de-al doilea rezident nou de la Sfânta Cecilia venise cu doar două zile în urmă. Una dintre călugăriţe îl menţionase în trecere în timp ce mergeau la cină, astfel încât să nu fie surprinsă dacă acesta se comporta într-un mod neobişnuit. Până acum stătuse mai mult sub masă şi nu vorbise cu nimeni. Agentul social le spusese că în casa părintească îl hrăniseră cu resturi pe podea, ca pe un câine. Avea părul roşu aprins, de aceeaşi culoare ca al lui Timmie, şi doar 6 ani.
    Timmie îl observă imediat în timp ce îi urma pe copii la cină şi îl văzu strecurându-se în tăcere sub masă, exact cum fusese prevenită că avea să facă. Trăise într-un mic apartament din Hollywood împreună cu mama sa, care tocmai fusese închisă pentru trafic de droguri. Ea pretindea că nu ştia cine era tatăl. Numele băiatului era Blake, iar mama susţinea că nu vorbise niciodată. Fusese testat pentru autism, dar nu îndeplinise criteriile. Din evaluarea psihiatrică de la casa de corecţie, făcută atunci când poliţia îl dusese acolo, reieşea că de vină putea fi faptul că fusese traumatizat la un moment dat şi încetase să vorbească din această cauză. Înţelegea tot ce i se spunea, dar nu răspundea în vreun fel. Avea ochii mari şi strălucitori. Psihiatrul de la casa de corecţie suspecta atât abuzul fizic, cât şi pe cel sexual. Mama sa avea 22 de ani. Îl născuse în timp ce era dependentă atât de metadonă, cât şi de cocaină.
   Adăugase de atunci heroina la amestec şi era de aşteptat să stea mult în închisoare. Condamnarea actuală era a patra, şi procurorul dorea să o închidă.
   Nu i se cunoştea vreo rudă şi nu avea alt loc unde să meargă. Cei de la Sfânta Cecilia fuseseră sunaţi de îndată ce i se terminase evaluarea. Se considera că acesta era locul perfect pentru el, căci nu era pregătit pentru a fi dat în plasament, nu avea ce căuta într-o casă de corecţie şi era genul de copil pe care călugăriţele de la Sfânta Cecilia îl primeau cu braţele deschise.
   Timmie îl îndrăgi din clipa când îl văzu, şi până şi călugăriţele observară cât de mult îi semăna. Ar fi putut să-i fie fiu, şi pentru o clipă ea îşi dori să fi fost aşa. Mama refuzase să îl ofere spre adopţie şi spusese că dorea să îl ia înapoi atunci când avea să iasă din închisoare, ceea ce probabil urma să se întâmple peste mult timp. Poate chiar 10 ani. Foarte probabil, în momentul când ea avea să iasă, el urma să fie deja major, poate chiar dependent de droguri la rândul lui. Călugăriţele doreau să facă tot ce era posibil pentru a-i schimba cursul vieţii. Şi, dacă se luau ca exemplu celelalte cazuri aproape imposibile pe care le rezolvaseră cu succes, aveau şanse serioase să îl ajute pe Blake.
   Timmie putea să-i simtă corpul mic încolăcit lângă picioarele ei sub masă, dar nu dădea vreun semn că ar fi observat în timp ce vorbea cu copiii care râdeau şi sporovăiau în jurul ei. Le plăcea mult când ea li se alătura pentru cină. Marea majoritate a copiilor o numeau Mătuşa Timmie. Erau pe la jumătatea mesei ce consta din hamburgeri cu macaroane şi brânză când îl simţi pe Blake lipindu-se de ea şi odihnindu-şi capul pe picioarele ei.
   Fără să se gândească, îşi puse mâna sub masă şi îl mângâie pe părul mătăsos, sub privirile uneia dintre călugăriţe. Ar fi dorit să explice ce seîntâmpla, dar nu îndrăznea. Imediat după aceea îi strecură băiatului pe tăcute o bucată de hamburger învelită într-un şervet de hârtie. El o luă fără să scoată un sunet. Îi dădu altă bucăţică imediat după aceea şi continuă să facă asta până când băiatul mâncă aproape un hamburger întreg.
    Nu se uită deloc la el sub masă, şi, când se termină mâncarea, el o trase de rochie şi îi înmână şerveţelele. Ea le luă, cu lacrimi în ochi. Era ceva extrem de chinuitor de vulnerabil în el. Îi dădu o acadea ca desert, şi el o mâncă pe toată. Nu ieşi de sub masă până când ceilalţi nu plecară de acolo.
   Timmie continuă să stea jos în timp ce călugăriţele şi copiii dispăreau şi în cele din urmă ieşi şi o privi cu ochii săi mari. Ea îi oferi un pahar cu lapte şi o prăjiturică, iar el le devoră pe amândouă, după care puse frumos paharul pe masă în faţa ei.
   - Ţi-ai mâncat frumos cina, Blake, îi spuse ea încetişor, lăudându-1, fără să primească un răspuns de la el.
   I se păru că îl văzuse înclinând aproape imperceptibil capul, dar nu era sigură.
   - Ce păcat că nu ai prins macaroanele cu brânză. Ai vrea să guşti din ele?
   El ezită, după care încuviinţă, şi Timmie se duse în bucătărie să îi aducă un castron cu macaroanele rămase şi îl puse în faţa lui pe masă. El luă castronul şi îl puse pe podea, după care se aşeză lângă şi începu să mănânce cu degetele. Timmie nu zise nimic în timp ce una dintre călugăriţe trecu pe lângă ei, încuviinţă din cap şi zâmbi. Se descurca bine cu el. Simţea o legătură ciudată cu acest băiat, poate pentru că semăna cu ea. El era prins într-o închisoare a tăcerii, şi motivele pentru care ajunsese astfel o făcea să îşi simtă inima îndurerată. Doar Dumnezeu ştia ce se întâmplase cu adevărat cu el pe când trăia cu mama lui - din cauza ei sau a prietenilor ei. El era cea mai afectată victimă a stilului ei de viaţă, poate chiar mai afectat decât ea însăşi.
   Era greu de imaginat. El se născuse în San Francisco, în timp ce ea bătea la 16 ani străzile din Haight-Ashbury. Ea se afla deja de 2 ani pe stradă la vremea respectivă şi se mutase în L.A. puţin după aceea, începându-şi lungul şir de arestări. El fusese dat în plasament pentru prima dată la 6 luni. Înainte de asta, ea îl lăsa cu prietenii - ba chiar cu furnizorul ei de droguri, ultima dată când ajunsese la închisoare. Blake avea deja un parcurs dubios şi o viaţă dezastruoasă, la cei doar şase ani ai lui. Termină de mâncat toate macaroanele puse de Timmie în castron, se uită la ea şi zâmbi.
   - Ei bine, nu o să îţi mai fie foame după asta, spuse Timmie, zâmbindu-i la rându-i. Mai vrei?
   El scutură din cap şi îi zâmbi înapoi. Era un zâmbet firav, dar totuşi un zâmbet. Ea se întinse să îi atingă mâna, iar el se trase înapoi.
   - Îmi pare rău. Nu am vrut să te sperii, spuse ea, ca şi când ar fi purtat o conversaţie cu el, ceea ce într-un fel chiar făcea. Numele meu este Timmie. Şi ştiu că tu eşti Blake.
   Privirea lui nu dădea de înţeles că ar fi băgat-o în seamă; o fixă cu privirea şi se dădu îndărăt. Ea nu voia să îl grăbească. Avusese parte de îndeajuns contact pentru o seară, şi se părea că îi era greu să îndure mai mult. Se duse să stea într-un colţ al sălii de mese, pe podea, şi continuă să o privească. Una dintre călugăriţe veni din bucătărie să şteargă cu un burete masa. Timmie sporovăi cu ea pentru câteva momente, după care se întoarse din nou spre Blake.
   - Vrei să vii sus şi să asculţi o poveste? îl invită Timmie.
   Voia să ajungă la Malibu, dar nu se putea rupe de aici. Se simţi dintr-odată ancorată de el, mai mult decât de oricare copil care fusese adăpostit în acea casă. Era ceva extrem de dureros pentru ea la acest băiat. Nu era sigură de ce, dar, pentru moment, ea simţi că destinul îi adusese împreună.
   Se întreba dacă de acolo din rai fiul ei Mark avea ceva de-a face cu asta. Ar fi fost minunat să fie aşa. Ea simţise un gol dureros în inimă în cei 12 ani de când îşi pierduse copilul. Nu se aştepta să îl umple cineva vreodată, în mod cert nu acest băiat, dar, deocamdată, durerea din sufletul ei avea legătură numai şi numai cu Blake. Ea îl întrebă dacă voia să asculte povestea, iar el scutură din cap, continuând să stea în tăcere într-un colţ, privindu-le înfricoşat. Dar cel puţin primise o masă decentă. Era subnutrit şi slab, la fel cum fuseseră mulţi dintre copii când veniseră, suferind de neglijare şi de malnutriţie, în special cei care ajunseseră aici din casele părinteşti.
    Cei veniţi din plasament arătau mult mai bine, fiind, de obicei, bine hrăniţi. Blake în mod clar fusese hămesit, căci devorase tot ce îi dăduse Timmie. Mâncase mai mult decât ea. Se întoarse şi îi zâmbi din nou.
   - O să plec în curând, Blake. Vrei să te duc sus în camera ta?
   Se apropia ora de culcare pentru ei, după povestea de seară şi duş.
   I-ar fi plăcut să îi facă o baie caldă cu spumă, aşa cum îi făcea lui Mark atunci când era mic, dar băile în cadă nu erau practice aici, fiind mulţi copii care trebuiau îmbăiaţi. Aşa că soluţia era să li se facă duş. El scutură din cap ca răspuns la întrebarea ei şi nu făcu nici o altă încercare de apropiere.
   Timmie se uită la el şi îi zâmbi, apoi plecă din cameră împreună cu călugăriţele. Ele spuseră în şoaptă că băiatul avea să le urmeze pe scări în curând. O făcuse după fiecare masă. El păstra distanţa faţă de ele, şi aşa procedase şi cu Timmie, cu excepţia clipelor în care îşi odihnise capul pe picioarele ei şi îi permisese să îi mângâie părul. Era singura atingere fizică pe care o tolerase până acum, dar cel puţin ştiau că suporta să fie atins, ceea ce nu se putea spune despre toţi cei de acolo. Ea sublinie asta după ce părăsiră camera, şi le urmă la etaj în camera de joacă, unde copiii se jucau, făceau puzzle şi se uitau la TV înainte de a merge la duş.
   - Cred că e vremea să plec, spuse ea cu regret.
   Ura faptul că trebuia să plece. Timpul petrecut împreună cu ei însemna atât de mult pentru ea, în special seara aceasta cu Blake.
   - Ai făcut treabă bună cu el. N-a mâncat prea mult de când a fost adus aici.
   - Credeţi că va vorbi vreodată? întrebă Timmie îngrijorată.
   Îi mai văzuse şi pe alţii sosind în stare şi mai proastă, dar ceva la el o făcea să se gândească la probleme chiar mai serioase decât se puteau vedea. Simţea asta în suflet. Tot ce voia era să îşi pună braţele în jurul lui, să îl cuprindă strâns şi să îndrepte totul pentru el. Nu se bucurase de nimic bun în viaţă, din câte auzise ea.
   - Probabil, în timp, răspunse sora Anne. Să ştii că am mai văzut copii ca el, la fel cum ai făcut-o şi tu, zise ea înţelept. Mulţi au fost chiar mai rău. E nevoie de timp. Într-o bună zi ajung să se simtă confortabil şi încep să se deschidă. Ai făcut un progres remarcabil cu el în seara asta. Vino şi vizitează-l din nou. Vă va face bine amândurora.
   Zâmbi. Se gândi că Timmie arăta bine zilele astea, deşi muncea prea mult, după părerea tuturor. Ochii îi trădau o linişte interioară, ca şi când ar fi scăpat de o povară. Timmie nu conştientiza, sau poate doar nu îşi dădea seama că era vizibil, dar terminarea relaţiei cu Zack îi făcea bine. Arăta mai tânără şi mai fericită decât fusese de o bună bucată de vreme. Ceea ce începuse ca un plus pentru ea ajunsese o povară la sfârşit. Zack luase mai mult decât dăduse. Trecuse doar o săptămână de când o terminase cu el, dar atât Jade, cât şi David observaseră că arăta tot mai bine pe zi ce trecea.
   - Poate o să trec pe aici duminică, când mă întorc de la plajă, spuse Timmie, şi o clipă mai târziu îl văzură pe Blake furişându-se prin faţa uşii sufrageriei şi luând-o la fugă pe scări.
   Timmie se uită după el, dar nu îl urmă. Era clar că dorea să fie singur şi că încă era speriat. Avea totuşi doar 6 ani, şi o mulţime de lucruri înfricoşătoare i se întâmplaseră în ultimele zile. Sfânta Cecilia era un loc nou pentru el, şi nu se convinsese deocamdată că era în siguranţă. Nu fusese niciodată în siguranţă până atunci.
   Ea plecă peste câteva minute, după ce le ură noapte bună copiilor şi călugăriţelor, şi peste o oră stătea pe terasa ei de pe plajă, înfăşurată într-o pătură de caşmir, privind apa şi luna. Era o noapte minunată, plină de stele, şi ea se simţea împăcată şi plină de viaţă. Singurul lucru la care se putea gândi în timp ce stătea acolo ascultând valurile era Blake. Se simţea de parcă ar fi fost lovită de tren. Tânjea deja să se ducă înapoi şi să îl vadă.
   Ceva se întâmplase între ei în acea seară - sau cel puţin ei i se întâmplase ceva. Era primul copil pe care dorea cu disperare să îl ia acasă. Tânjea să îl ţină în braţe.
   Se întoarse la Sfânta Cecilia duminică după-amiază, după un sfârşit de săptămână relaxant la plajă. Nu reuşise să şi-l scoată din minte pe Blake, cu ochii săi verzi, mari şi înfricoşaţi şi feţişoara lui frumoasă. Arăta ca un copil dintr-o poveste cu zâne, şi ea îşi dădu acum seama că semăna mult cu Mark. Se întrebă dacă Dumnezeu rânduise lucrurile în felul acesta sau pur şi simplu soarta.
   Ea îi zise sorei Anne când se întoarse că voia să îl ia acasă, şi bătrâna călugăriţă o privi cu interes.
   - De ce, Timmie? De ce el? Pentru că seamănă cu tine?
   Ea părea să se îndoiască de motivele lui Timmie, ceea ce nu era un lucru rău. Şi ea se îndoise de ele în acel weekend. Era doar un fel de narcisism care o atrăgea spre el, fiindcă semăna cu ea şi cu Mark? Sau era ceva mai mult? Era vorba aici despre Blake însuşi sau despre ea? Sau poate despre umplerea unui gol din viaţa ei vechi de o veşnicie şi care nu fusese umplut niciodată. Nu avea nici cea mai vagă idee.
   - Nu ştiu. Ceva în legătură cu el îmi face inima să tresalte şi nu îmi dă pace. M-am gândit la el tot weekendul. Crezi că aş putea să îl iau acasă uneori? Doar pentru o masă sau o baie, sau peste noapte? Aş putea să îl iau la plajă. S-ar distra.
   Ea căuta idei, un mod în care să îşi împlinească o nevoie, o nevoie de el, de cineva pe care să îl iubească. Această iubire era mult mai bună decât cea pentru un bărbat, iar ea putea fi binefăcătoarea lui, îi putea oferi o viaţă mai bună. Nu putea să creadă că se gândea aşa. Sora Anne nu părea surprinsă.
   - Ce va fi după aceea, Timmie? întrebă ea încetişor. Unde vrei să ajungi cu asta?
   - Nu ştiu... nu sunt sigură...
   Ea părea îngrijorată, torturată de aceleaşi întrebări pe care şi le repetase tot weekendul şi nu avea încă un răspuns pentru ele. Nu se aşteptase la asta când venise în vizită vineri seară. Fusese bântuită de atunci de acest băieţel mic, roşcat, tăcut şi plin de necazuri. Ar avea mult de tras cu el, dacă s-ar înhăma la aşa ceva. Şi apoi? Nu putea să îl adopte, căci mama sa nu renunţase la el şi spusese că nici nu voia să o facă. Chiar dorea un copil în plasament? Întotdeauna susţinuse că plasamentul era o reţetă sigură pentru a-ţi frânge inima, să iubeşti nişte copii ca şi când ar fi ai tăi şi să rişti să îi pierzi în orice moment. Era ultimul lucru de care avea nevoie, dat fiind trecutul ei plin de pierderi şi de abandon.
    Şi totuşi, iat-o gândindu-se exact la asta. De ce? Nu ştiau nici ea, nici sora Anne.
   - E bine că vii să îl vizitezi, spuse sora Anne încetişor. Dar, dacă îl vei lua acasă pentru o zi sau pentru o noapte, ce se va întâmpla pe urmă? Îl aduci înapoi, locuieşte în continuare aici şi se simte abandonat, exact cum te-ai simţit tu când erai copil. Mai are încă mult până să se adapteze. Traumele emoţionale de orice fel l-ar face să regreseze. Şi asta nu ţi-ar face bine nici ţie, spuse ea blând. Ţi-ar aduce la suprafaţă o mulţime de amintiri vechi.
   Ea ştia câte ceva despre trecutul lui Timmie, deşi nu tot, motiv pentru care Timmie se hotărâse să înfiinţeze orfelinatul. Ea nu dorea să perpetueze pentru Blake agonia pe care o resimţise în repetate rânduri ea însăşi pe când era copil, aceea de a fi întotdeauna trimisă înapoi. Chiar şi dacă în acest caz intenţiile erau bune. Risca să facă mai mult rău decât bine, amândurora.
   Era ceva la care trebuia să se gândească. Nu putea lua o decizie pripită. Blake nu pleca niciunde. Abia sosise. Şi totuşi, Timmie simţea o urgenţă, ca şi când ar fi vrut să îl ia sub aripa ei imediat şi să îl facă să se simtă în siguranţă cât de repede posibil. Ura să ştie cât de înfricoşat se simţea acum. Voia să îmbunătăţească totul pentru el într-o clipită, ceea ce în realitate era imposibil. Era o chestiune de durată, indiferent de ceea ce avea să se întâmple.
   - De ce nu îl vizitezi aici o vreme şi vezi cum merge? întrebă cu tact sora Anne. Vezi cum te face să te simţi. El nu va fi trimis în plasament, nu în viitorul apropiat. Rămâne aici. E oricum copilul-model pentru ce facem noi aici, mulţumită ţie.
   Îi zâmbi lui Timmie şi o îmbrăţişă călduros.
   Tot restul după-amiezii şi al serii Timmie stătu lângă Blake, zâmbindu-i din când în când şi jucându-se cu ceilalţi copii. El se întinse din nou la picioarele ei în timpul cinei, iar ea îl hrăni cu pui, piure şi morcovi dintr-un castron pe care îl pusese sub masă. El mâncă tot. Ea lăsase un scaun gol pentru el lângă ea, pentru eventualitatea în care ar fi vrut să li se alăture la masă, dar el nu îşi părăsi locul de lângă picioarele ei. Şi din nou ea îl mângâie pe păr, în timp ce el se sprijinea pe ea şi îşi odihnea capul pe genunchii ei.
    I se părea că era mai liniştit de data asta decât cu două zile înainte şi îi zâmbi larg la sfârşitul mesei, când ea îi dădu un castron de îngheţată şi o prăjiturică. Ceilalţi copii îşi făceau sendvişuri de biscuiţi cu bezea, dar el refuză să se apropie de ei ori să li se alăture şi nici nu vru să guste. Era în continuare foarte precaut când trebuia să se apropie de ceilalţi copii şi părea înfricoşat. Fiindcă el refuza să le vorbească, ceilalţi copii îl ignorau. Chiar şi călugăriţele îi lăsau mult spaţiu. Timmie era singura care îi vorbea direct, şi el se uită de câteva ori în ochii ei înainte ca ea să plece duminică seara. Ea ar fi dorit mult să îl îmbrăţişeze, dar nu îndrăzni.
   La fel ca vineri noaptea şi în tot restul weekendului, fu bântuită din nou de el duminică. Stătu trează toată noaptea, gândindu-se la el, şi luni dimineaţa înainte să plece la lucru o sună pe sora Anne la Sfânta Cecilia.
   Timmie aştepta cu răsuflarea tăiată să răspundă cineva.
   - Vreau să îl adopt, spuse ea fără introducere.
   Ştia că trebuia să o facă, era singurul lucru la care se putea gândi şi tot ce îşi dorea. Voia să poată schimba ceva pentru Blake, şi era sigură că îi fusese adus în viaţă cu un scop anume. Pentru un moment, vocea sorei Anne sună uşor alarmată. Simţise că Timmie se îndrepta în direcţia aceasta, dar crezuse că avea să-i ia mai mult timp să ajungă aici. Timmie sosise deja.
   - Nu e disponibil pentru adopţie, Timmie. Ştii asta. Mama nu vrea să renunţe la el.
   - Dar nu îşi pierde drepturile de părinte dacă merge la închisoare pentru o perioadă lungă?
   - Ar putea, dar nu este un proces uşor sau de scurtă durată. Ar putea să se tărăgăneze mult pe la tribunale ori pe la serviciile sociale, în funcţie de ce recomandări se vor face. Şi nu suntem siguri că nu are vreo rudă în viaţă. Ştiu că se fac investigaţii în direcţia asta acum. În cel mai bun caz, va deveni eligibil pentru plasament în clipa când începe să fie într-o formă mai bună decât e acum. Dar şi pentru asta e nevoie de timp. Ceea ce ar putea fi un lucru bun, spuse ea încet. Îţi va da timp să te hotărăşti cu adevărat.
   Nu o văzuse vreodată pe Timmie să se comporte impulsiv, iar decizia pe care o luase în noaptea dinainte era cel puţin neobişnuită pentru ea. Timmie văzuse mulţi copii sosind la Sfânta Cecilia de-a lungul vremii, mulţi dintre ei într-o stare mai gravă ca a lui Blake, şi unii dintre ei atât de adorabili, încât nu te puteai stăpâni să nu te îndrăgosteşti de ei. Era însă prima dată când îşi pierduse capul după un copil de când îi murise fiul, şi ea simţi dintr-odată că destinul ei era cumva împletit cu al lui Blake. Ştia că făcea ceea ce trebuia şi simţea că începea să îl iubească pe acest băiat roşcat şi tăcut de 6 ani.
   - Cred că m-am hotărât, spuse Timmie, sigură pe ea, iar sora Anne fu impresionată, deşi rămase prudentă.
   - Hai să aşteptăm puţin, să vedem cum vă înţelegeţi voi doi. Ar fi bine să înceapă din nou să vorbească, şi vedem cum se simte atunci.
    Nu părea un copil ostil sau agresiv, doar unul care, la fel ca atâţia alţii văzuţi de ele, fusese neglijat, abuzat şi rănit în multe feluri.
   - Nu e nicio grabă, Timmie. Nu pleacă niciunde.
   - Dar dacă apar nişte rude în viaţă de pe undeva? Ar putea să fie la fel de rele ca mama lui, şi să îl ia. Ce facem atunci?
   - Să vedem ce se mai întâmplă. Este nevoie de timp. Sigur ai avea câştig de cauză în faţa unui tată aflat pe undeva în închisoare sau a unor bunici care fac trafic de droguri.
   Ei fiind de obicei cei care apăreau când erau căutate rudele şi nevrând oricum să fie împovăraţi cu vreun copil sau nepot. Vieţile lor erau şi aşa destul de complicate. Puţini dintre copiii văzuţi de ele plecaseră să trăiască cu rudele lor, ei fiind de obicei daţi spre adopţie sau trimişi în centre ori în familii de plasament. Timmie nu ar fi avut vreo problemă să intre în competiţie cu aşa ceva.
   - De ce nu vii să îl vizitezi cât de des poţi? S-ar putea să îl faci să vorbească într-una din zilele astea. Şi, luând în consideraţie ce ai de gând, ai putea să îl iei acasă o zi-două după ce se adaptează aici.
   Timmie ştia că avea să facă tot ce îi stătea în putere ca să ajute.
   Călugăriţa care administra Sfânta Cecilia nu era doar pricepută la ce făcea, ci îi devenise şi prietenă. Şi era impresionată de ce auzea de la Timmie acum. Întotdeauna se întrebase dacă Timmie avea să ajungă să ia acasă cu ea într-o bună zi unul dintre copii. Nu era prea surprinsă, luând în consideraţie trecutul ei şi tot ce o motivase să fondeze Sfânta Cecilia. Dar era clar prima dată când Timmie se îndrăgostise până peste cap de un copil.
   Mai mult decât atât, părea să simtă că era de datoria ei. Şi, dacă aşa era dat să se întâmple, sora Anne se simţea sigură de faptul că avea să se întâmple la momentul potrivit.
   Timmie strălucea de-a dreptul când ajunse la lucru în ziua respectivă.
   David o observă de cum intră, iar Jade păru îngrijorată când Timmie îi zâmbi în extaz.
   - Hopa, fu primul comentariu din partea lui David, în timp ce ea îşi puse geanta pe biroul lui şi îi zâmbi. Nu-mi spune. Eşti îndrăgostită.
   - De unde ai ştiut? întrebă ea, cu un zâmbet de patru mii de waţi.
   - Glumeşti? Se vede de la 50 de kilometri. Ce s-a întâmplat?
   Faza de regină a gheţii se terminase rapid de această dată. Nici el, nici Jade nu o văzuseră vreodată arătând aşa.
   - Cine e? întrebă Jade, părând panicată.
    Ura să o vadă pe Timmie îndrăgostindu-se din nou de un tip nepotrivit. Iar de data asta arăta îndrăgostită nebuneşte. Ceea ce era adevărat. Îl iubea pe Blake.
   - Numele lui e Blake, se jucă pentru câteva momente Timmie cu ei. E absolut minunat, are părul roşcat şi ochii verzi. E mai tânăr decât mine, dar asta nu a fost o problemă până acum.
   Jade simţi o apăsare în stomac. Acelaşi gen, din nou. O altă sosie a lui Zack. Dar cel puţin ea nu se ascundea, întotdeauna le spunea până la urmă.
   - Cât e de tânăr? întrebă David prudent, la fel de îngrijorat ca Jade în privinţa ei.
   Era una dintre cele mai inteligente femei pe care le cunoştea, şi totuşi avea o parte vulnerabilă care o lăsa uneori expusă unor bărbaţi nepotriviţi.
   Ura să vadă asta întâmplându-se din nou.
   - Foarte tânăr de data asta, spuse ea, cu o expresie ştrengărească, în timp ce ambii ei asistenţi încercau să îşi înăbuşe un geamăt.
    Ea aşteptă un timp interminabil de lung până să răspundă, şi în final zâmbi şi spuse cu un oftat:
    - Şase.
   - Şase ce? întrebă David confuz.
   - El are 6.
   Zâmbetul ei deveni şi mai larg.
   - Ani? Adică el are 6 ani?
   - Mi-e teamă că da. Blake are 6 ani. Ne-am întâlnit vineri noapte la Sfânta Cecilia. Mama lui va merge la închisoare pentru următoarea sută de ani, sper. Cred că Mark a fost cel care l-a trimis la mine. A fost dragoste la prima vedere.
   David se lăsă pe spate în scaun, cu un zâmbet larg, şi începu să râdă.
   - Ei, să fiu al naibii. În cazul acesta, sunt de acord. Când o să pot să îl cunosc?
   Era fericit pentru ea şi, la fel ca sora Anne, deloc surprins. Se aşteptase ca aşa ceva să se întâmple şi era surprins că durase atâta.
   - Îl vei adopta? Jade părea şocată.
   Nu dădea impresia că ar fi la fel de entuziasmată ca David. Ştia cât de ocupată era Timmie, nu putea să şi-o imagineze având grijă şi de un copil pe deasupra, deşi lui David i se părea o idee grozavă.
   - Nu încă, răspunse Timmie la întrebarea lui Jade. Nu este adoptabil deocamdată. Mama nu vrea să îl lase, cel puţin nu încă. O să vedem ce se mai întâmplă. Se caută celelalte rude acum. După cum arată lucrurile, nu prea sunt şanse să apară cineva. Cel puţin nimeni din cauza căruia să merite să mă îngrijorez. Mama copilului pare să fi fost un adevărat dezastru. L-a făcut pe când vagabonda la 16 ani pe străzile din San Francisco, şi el a fost aruncat în dreapta şi-n stânga de atunci, în timp ce ea a dus o viaţă de drogată.
    Ochii ei se umplură de tristeţe în timp ce se gândi la el şi adăugă:
    - Momentan nu vorbeşte.
   - E cam mult de furcă pentru tine, spuse Jade, părând îngrijorată. Dacă este prea vătămat şi ajunge să fie un ucigaş sau un drogat la fel ca maică-sa? Nu poţi să ştii ce fel de gene are.
   Timmie se întristă când îi auzi cuvintele.
   - Ştiu ce văd în ochii lui. Nu vreau să ducă o viaţă la fel cu cea pe care am dus-o eu, trăind într-un orfelinat toată viaţa. Eram cu un an mai mică decât el atunci când părinţii mei au murit. Cel mai mărunt lucru pe care îl pot face pentru el, sau poate cel mai mare, este să îl scutesc de aşa ceva. Ce altceva aş putea face cu restul vieţii mele?
   Ea spuse asta ca şi când concluzia evidentă era ca ea să îşi dedice restul vieţii lui Blake. Nici măcar nu îi trecu prin minte să nu o facă. Din punctul ei de vedere, el era deja al ei.
   - Pot să mă gândesc la câteva lucruri care să te ţină ocupată pentru următorii câţiva ani, spuse David cu un zâmbet prudent.
   Îi plăcea expresia ochilor ei plină de iubire şi de bucurie, dar era îngrijorat pentru ea.
   - Dacă mama nu renunţă la el?
   Nu voia ca ea să aibă inima frântă dacă ceva nu mergea cum trebuia şi mama ieşea din închisoare şi îl lua înapoi. Lucruri de genul ăsta se puteau întâmpla, iar ea îşi oferise deja inima acestui copil. Se vedea pe ea - Timmie nu ascundea ce simţea. Ea pierduse deja un copil, iar el nu voia ca ea să mai treacă prin suferinţa de a mai pierde încă unul, chiar dacă din motive diferite. Când îşi dăruia inima, ea o dădea cu totul, iar el putea vedea că o făcuse deja, în doar două zile. Exista o legătură între ea şi băieţel care se formase din momentul în care ea îl văzuse prima dată, o legătură ce devenea cu fiecare oră tot mai puternică. Abia aştepta să îl ia acasă, şi decisese deja în drum spre lucru ce cameră să pregătească pentru momentul când avea să vină în vizită şi pentru atunci când o să se mute la ea de tot. Era un dormitor de oaspeţi pe care îl folosea ca birou, chiar lângă dormitorul ei.
   - Sunt foarte fericit pentru tine, spuse David cu căldură, dacă asta este ceea ce îţi doreşti.
   În ce îl privea, i se părea mai bine aşa decât dacă ar fi fost vorba despre un bărbat care ar profita de ea o vreme şi apoi ar dispărea din viaţa ei, aşa cum o făcuseră toţi ceilalţi. Aşa cel puţin viaţa altcuiva ar fi schimbată în bine, odată cu a ei. Era un mod incredibil de a se arăta recunoscătoare pentru toate lucrurile bune care i se întâmplaseră. Şi era caracteristic pentru Timmie să facă aşa ceva, fără rezerve sau frică. Nu avea nici o îndoială în legătură cu ce făcea. După părerea lui David, Blake era un copil norocos.
   - Sper că o să fie bine, murmură Jade îngrijorată.
   Ea juca întotdeauna rolul avocatului diavolului, vocea fricii şi a damnării. Era greu însă să negi iubirea şi încântarea de pe faţa lui Timmie.
   Timmie se duse să îl viziteze din nou în seara aceea. Îl hrăni iar la masă şi stătu în sufragerie cu el mult, după ce toţi ceilalţi plecaseră. În timp ce el se uita la ea îngrijorat, retras iarăşi într-un colţ, Timmie îi mărturisi că şi ea a crescut tot într-un loc ca acesta şi că dorea să devină prietena lui. Nu îndrăznea să spună că dorea să îi devină mamă. Asta l-ar fi speriat. Nu conta cât de rea fusese mama lui cu el, măcar îi era familiară, pe când Timmie îl cunoştea doar de câteva zile. El fugi de lângă ea sus, în camera lui. Ea merse după el, se opri în uşă şi îi trimise un sărut înainte de a pleca.
   El nu zise nimic, doar zâmbi sfios şi se întoarse. Progresa, încet, dar sigur.
   Avu mult prea mult de lucru la birou marţi ca să poată ajunge la Sfânta Cecilia din nou. Erau ocupaţi cu pregătirea prezentărilor de modă din februarie, şi mai erau doar câteva săptămâni până atunci. Ea se duse să îl viziteze din nou miercuri seară, şi de data aceasta el ieşi de sub masă la sfârşitul cinei şi stătu lângă scaunul ei. Ea nu zise nimic, nici nu încercă să îl atingă. Nu voia să îl înfricoşeze, dar avea lacrimi pe obraji când îi zâmbi sorei Anne şi îşi înăbuşi un oftat când, pentru o clipită, simţi nişte degeţele ca nişte fluturaşi pe braţ, înainte ca el să fugă de acolo.
    Sora Anne încuviinţă din cap, iar după aceea Blake o urmă pe Timmie sus. De data aceasta, când ea îşi luă rămas-bun de la el din cadrul uşii, ochii lui îi întâlniră pe ai ei, şi el îi făcu cu mâna.
   Joi, inima ei îi aparţinea deja lui ca şi când ar fi fost în viaţa ei de ani întregi. Semăna cu naşterea unui copil, fără de care dintr-odată nu îţi mai puteai imagina viaţa. Din senin, toate planurile pe care şi le făcea Timmie îl aveau pe Blake în centru. Era îngrijorată în legătură cu călătoria pe care urma s-o facă în curând, întrebându-se cum avea să se simtă el dacă ea dispărea. Devenise o prezenţă cotidiană în viaţa lui, şi petrecu câteva ore cu el vineri după-amiază, înainte de a pleca la plajă.
    Tocmai îi citea o poveste, când sora Anne intră în cameră şi îi făcu semn lui Timmie să vină cu ea. După ce termină de citit cartea şi promise să se întoarcă la el în câteva minute, Timmie ieşi şi se îndreptă spre birou.
   - E totul în regulă? întrebă Timmie îngrijorată.
   Nu îi plăcea deloc expresia de pe faţa călugăriţei vârstnice.
   - Probabil, răspunse ea enigmatic. Am primit un telefon de la serviciile sociale acum câteva minute. Bunicii lui Blake au luat legătura cu ei. Se pare că îl caută de săptămâni întregi. Vor veni cu un avion din Chicago la sfârşitul săptămânii. Au cerut o audiere luni după-amiază.
   Era tot ce aflase, dar lui Timmie nu îi suna deloc bine.
   - Ce fel de audiere?
   Simţi cum panica îi urcă şi îi coborî pe spinare.
   - Pentru custodia temporară şi permisiunea de a-l scoate în afara statului. Ei trăiesc într-o suburbie din Chicago şi se pare că încearcă să îi obţină custodia de ani întregi. De fiecare dată, fiica lor s-a lăsat pentru câteva săptămâni de droguri, iar judecătorul nu le-a permis să îl ia pe Blake de lângă ea. Sunt destul de neînduplecaţi când vine vorba despre traiul alături de părinţii naturali, chiar şi în circumstanţe care pe noi, ceilalţi, ne îngrozesc. Ştii cum e. Nu ştiu dacă judecătorul are să-i permită să plece din stat. Trebuie să recunoaştem însă că mama lui va lipsi mult timp. I-am spus asistentului social despre tine.
   Totul se întâmplase atât de rapid, încât Timmie nu făcuse încă niciun demers oficial. Crezuse că avea timp, iar acum afla de o audiere stabilită pentru luni, pentru nişte oameni pe care nu îi cunoştea, dar care erau rudele de sânge ale lui Blake.
   - Pot să vin şi eu la audiere?
   - Mă gândeam că ai vrea, aşa că am întrebat-o pe asistenta socială despre asta, şi mi-a zis că este în regulă. Nu m-am aşteptat să fie o bătălie pentru custodia lui, acesta este un lucru destul de neobişnuit la copiii noştri.
   De obicei nu îi voia nimeni, iar în cazul lui erau două familii, două tabere, bătându-se pentru el. Însă Timmie nu intenţiona să piardă.
   - Pot să aduc un avocat cu mine?
   - Poate ar trebui să o faci, nu sunt sigură că judecătorul te va lăsa să vorbeşti. Audierea se referă la ei şi la petiţia pe care doresc să o depună. I-am spus însă asistentei sociale cine eşti şi că ai intenţii serioase în privinţa lui. Mi-e teamă că a trebuit să îi spun că tu ai înfiinţat Sfânta Cecilia. Am vrut să te prezint ca pe o persoană cu greutate, spuse ea, scuzându-se, iar Timmie păru uşurată.
   - Mă bucur că ai făcut-o.
   Era totuşi o femeie singură, mai în vârstă decât marea majoritate a părinţilor de plasament sau adoptivi, deşi avea clar mijloacele materiale necesare pentru a-i asigura o viaţă minunată.
   - Ştii ceva despre bunici? întrebă Timmie, părând îngrozită.
   Se simţea ca şi când cineva ar fi încercat să îi ia propriul copil. El ajunsese la acest statut în cursul săptămânii trecute.
   - El este doctor într-o suburbie din Chicago, iar ea este casnică. Mai au trei copii, toţi la facultate, un băiat, cred, şi o pereche de gemene. El are 46 de ani, iar ea 42. Par cetăţeni respectabili, mama lui Blake fiind oaia neagră a familiei. Asta e tot ce ştiu. Asistenta socială a spus că restul copiilor merg toţi la universităţi de elită. Mi se pare că băiatul e la Harvard, iar gemenele la Stanford şi, respectiv, la Yale.
   - Copii inteligenţi, remarcă Timmie, mai înfricoşată decât înainte de a afla aceasta.
   - S-ar putea să fie o luptă dură, spuse blând sora Anne, dorindu-şi să o fi putut scuti de toate astea.
   Trebuiau să spere însă la ce era mai bun pentru Blake, orice ar fi însemnat aceasta. Bunicii lui nu păreau să fie oameni uşor de dat deoparte.
   Era îngrijorată pentru Timmie.

   Sfârşitul de săptămână trecu asemenea unui vârtej pentru ea.
    Îşi petrecu după-amiaza şi seara de duminică cu Blake. Nu îndrăzni să se urce pe scaun, dar scoase de câteva ori capul de sub masă şi îi zâmbi. Ea îl hrăni cu ravioli şi cu chiftele dintr-un castron, iar el continuă să mai ceară. Ea stătu cu el până veni ora de culcare şi îl băgă în pat, vorbindu-i blând. Sora Anne trecu pe lângă ei şi îi privi preţ de un minut. Părea îngrijorată. Nu numai că Timmie se ataşase de copil, dar şi el devenea tot mai apropiat de ea. Dacă bunicilor li se aproba petiţia, el avea să sufere o nouă traumă.
   Sora Anne spera să nu se întâmple aşa ceva, fiind convinsă că Timmie ar fi o mamă minunată pentru el. Vedea acum o latură a ei pe care nu o observase niciodată. Timmie îl iubea deja pe Blake, aproape ca şi când ar fi fost al ei. Şi asta o îngrijora. O să fie o lovitură teribilă pentru ea dacă bunicii lui Blake aveau să-l ia. Ea ştia că Timmie pierduse deja un fiu.
   Aceasta era o situaţie diferită, dar, dacă lucrurile nu mergeau bine la audierea de luni după-amiază, urma să fie foarte greu, atât pentru Timmie, cât şi pentru Blake. Tot ce putea să facă era să se roage.
   Timmie nu putu să doarmă din cauza aceasta duminică noaptea.
   Gândurile îi reveneau încontinuu la îngrijorarea legată de ce se putea întâmpla la tribunal în ziua următoare. În final, nu se duse luni la lucru şi nici nu îl vizită. Ştia că nu era în stare până nu afla cum se rezolvaseră lucrurile. Era deja atât de ataşată de el, încât nu putea concepe să îl piardă, deşi ştia că exista posibilitatea asta.
    Încercă să nu se gândească la acest lucru în timp ce se îmbrăca pentru tribunal într-un costum negru şi cu pantofi cu toc. Îşi prinse părul roşu în coadă. Audierea era programată pentru ora două. Ea îşi sunase avocatul peste weekend şi îi explicase cum stăteau lucrurile. Nu puteau face prea multe. Nu era ca şi cum ar fi avut de luptat împotriva bunicilor, ci mai degrabă trebuia să vadă dacă urma să fie sau nu aprobată de către judecător petiţia lor pentru custodie, chiar şi temporară. Dacă nu era aprobată, Timmie avea cale liberă. Dar ei aveau prioritate, şi trebuia să se stabilească înainte de toate dacă erau sau nu potriviţi. După aceea, Timmie era liberă să ceară darea în plasament a lui Blake. Nu strica însă să i se dea de ştire judecătorului că Timmie aştepta pe margine şi că îi păsa îndeajuns de mult încât să fie acolo.
   Se întâlni cu avocatul pe treptele tribunalului la două fără un sfert şi luară loc tăcuţi în sala de judecată. Bunicii lui Blake erau deja acolo.
   Păreau nişte oameni drăguţi, de treabă, de încredere şi respectabili. Bunica purta o fustă şi o bluză pe care Timmie le recunoscu ca fiind dintr-una dintre colecţiile ei, iar bunicul arăta ca un doctor cu jachetă, cravată, pantaloni şi pantofi bine lustruiţi. Amândoi păreau curaţi, îngrijiţi şi mai tineri decât erau de fapt. Timmie îşi dădu seama că erau chiar mai tineri decât ea, şi căsătoriţi. Într-un fel, erau candidaţi mai potriviţi decât ea - şi îi erau şi rude de sânge. Ea avea de oferit dragoste, pe ea însăşi şi o viaţă probabil mult mai bună decât ce îşi puteau ei permite. Păreau însă să se descurce foarte bine.
   Judecătorul intră punctual la două, iar dosarul lui Blake îl aştepta la pupitru. Se uitase peste el în dimineaţa aceea şi citise petiţia bunicilor şi cererile acestora. Totul era în ordine, şi existau o mulţime de recomandări şi mărturii de la membrii cu greutate ai comunităţii de care aparţineau. Nu exista mai nimic de obiectat în ce îi privea. Asistenta socială îi trimisese, de asemenea, o scrisoare explicând interesul lui Timmie în ceea ce îl privea pe copil şi cine era ea. Fusese în special impresionat de asocierea ei cu Sfânta Cecilia, de care ştia şi unde trimisese mulţi copii de-a lungul ultimilor ani. Considera interesul ei pentru aşezământ admirabil, asemenea celui pentru copil.
   Judecătorul vorbi cu ambii bunici ceva vreme. Bunica lui Blake plânse când povesti despre problemele fiicei ei cu drogurile şi cu legea, apărute încă din primii ani ai adolescenţei. Era un coşmar să o asculţi. În contrast, toţi ceilalţi copii ai ei erau adevărate vedete şi se descurcau foarte bine. Vorbi cu bunicul după aceasta, dar, înainte de asta, remarcă prezenţa lui Timmie în sală.
    I se adresă cu un zâmbet cald, pe care Timmie i-l întoarse, deşi avea un nod în stomac de dimensiunea capului ei, iar palmele îi erau ude leoarcă. Îi mulţumi judecătorului pentru vorbele frumoase atunci când el lăudă Sfânta Cecilia şi implicarea ei. Apoi îşi îndreptă atenţia spre bunicul lui Blake, care arăta profund impresionant. Era un om liniştit, simţit, de încredere, care vorbea corect, un cetăţean de excepţie în toate sensurile, şi amândoi erau cât se poate de implicaţi în familia, comunitatea şi biserica lor. Nu era nimic în neregulă nici cu ei, nici cu Timmie. Problema era că ea nici măcar nu era în cursă, iar judecătorul nu avea nici o îndoială în legătură cu locul unde trebuia să ajungă băiatul la sfârşitul audierii. El trebuia să fie reunit cu familia sa, să crească împreună cu bunicii, mătuşile şi unchiul său, iar ei îl puteau reînsănătoşi fizic şi psihic.
   Judecătorul privi din nou spre Timmie la sfârşitul audierii şi spuse că era sigur că Timmie avea să înţeleagă. Deşi interesul ei pentru băiat era admirabil şi profund mişcător, el era sigur că şi ea ar dori să îl vadă reîntors în familia căreia îi aparţinea şi care era hotărâtă să îi ofere căminul pe care nu îl avusese niciodată.
    Timmie încuviinţă din cap, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji. Se simţea de parcă ar fi fost împuşcată. Era limpede ce trebuia să se întâmple, dar durea incredibil de tare. Încercă să se poarte politicos cu bunicii la sfârşitul audierii, iar bunica lui Blake o îmbrăţişă, în timp ce lacrimile curgeau şi pe obrajii ei. Toţi plângeau, bunicii, avocatul lui Timmie, până şi judecătorul avea ochii umezi. Fusese mişcat de starea în care se afla Blake, în special de faptul că el nu vorbea. Spera ca, având parte de îngrijirea potrivită şi de iubire din partea familiei sale, Blake să înceapă să vorbească în curând. Băiatul fusese traumatizat de viaţa dusă alături de mama sa.
   Ieşiră din sala de judecată împreună, cu asistentul social alături de ei, şi plecară la Sfânta Cecilia în trei maşini separate. Avocatul lui Timmie rămăsese la tribunal şi îi spusese cât de rău îi părea. Se simţea teribil, dar nu avea ce să facă. Avea mâinile legate, şi până şi el considera că locul copilului era cu bunicii lui, deşi vedea cât o afecta asta pe Timmie. Se îndrăgostise complet şi iremediabil de copil încă din clipa în care îl cunoscuse. Porţile inimii ei se deschiseseră pentru a-l lăsa să intre. Acum trebuia să facă faţă agoniei de a-i da drumul.
    Se duse împreună cu ei la Sfânta Cecilia pentru a-şi lua rămas-bun. Judecătorul semnase ordinul în sala de judecată, iar bunicii urmau să zboare cu el spre Chicago în noaptea aceea. Misiunea lor fusese îndeplinită. Un ordin permanent de dare în custodie avea să fie confirmat pentru ei în următoarele şase luni. Era puţin probabil ca Timmie să îl mai vadă vreodată. Ea nu intenţiona să îl urmeze în noua lui viaţă, i-ar fi pricinuit mult prea multă confuzie. Ea era doar o persoană iubitoare care fusese acolo pentru el câteva zile, înainte ca el să îşi înceapă noua viaţă. Dar ea dorea să îl vadă pentru ultima dată.
   Ochii lui se luminară când o observă, şi se uită suspicios la bunicii lui. Nu îi văzuse niciodată până atunci, erau complet străini pentru el.
   Asistenta socială îi spuse sorei Anne ce se întâmplase, de ce erau acolo, şi ea se uită imediat la Timmie cu compasiune şi îşi puse braţele în jurul ei.
   Ştia ce lovitură urma să fie pentru ea să îl vadă pe Blake plecând. Ar fi dorit să o scutească pe Timmie de acest chin, dar nu avea cum să o facă.
   Timmie trebuia să trăiască de-acum cu gândul că pierduse încă o persoană pe care o iubise. Pur şi simplu nu exista cale de ieşire. Blake deveni brusc îngrijorat în timp ce o văzu pe una dintre călugăriţe făcându-i bagajele.
   Ochii săi se îndreptară spre ai lui Timmie, ca şi când ar fi cerut o explicaţie, iar ea îi vorbi aşa cum i-ar fi vorbit oricărui copil şi îi explică faptul că aceştia erau bunicii lui, care veniseră să îl ia acasă. El scutură din cap, în timp ce ochii i se umplură de lacrimi, şi zbură în braţele lui Timmie.
   Era prima dată când o făcea, şi asta îngreună şi mai mult lucrurile pentru Timmie. Aproape că începu să suspine, în timp ce îl ţinea, dar trebuia să se abţină de dragul lui. Îi spuse că avea să meargă cu un avion mare împreună cu ei şi că îl aştepta o viaţă minunată în Chicago. Amândoi bunicii plângeau deja, încercând să vorbească cu el, să îl îmbărbăteze. Înţeleseră că nu avea să fie uşor, cu atât mai puţin pentru copil. Se simţeau ca nişte monştri pentru că îl luau atât de brusc de lângă Timmie, dar doreau să îl ducă acasă. Timmie ştia că judecătorul avea dreptate; păreau oameni drăguţi, dar ea se simţea cumplit în timp ce Blake stătea agăţat de ea, plângând. Ea îl strânse în braţe, încercând să îl consoleze cât putea ea de bine.
   Momentul înfiorător veni în cele din urmă, şi el trebui să plece cu ei la aeroport. Plângea în hohote şi, în timp ce ei se pregăteau să iasă din Sfânta Cecilia, iar el se agăţa de mâna lui Timmie, se întoarse deodată spre toţi cei de acolo şi strigă „Nu! “Era primul cuvânt pe care îl spunea de când se afla aici. Timmie îl strânse lângă ea în timp ce plângeau amândoi şi îngenunche ca să se uite la el, încercând să îl încurajeze.
   - Este în regulă, Blake. Totul va fi bine. Vei fi fericit acolo. Îţi promit. Ei te iubesc, şi o să se poarte bine cu tine. Şi eu te iubesc, dar trebuie să te duci cu ei. Îţi va plăcea.
   El spuse încă o duzină de „Nu! “, plângând incontrolabil, şi în cele din urmă bunicul său îl ridică în braţe şi ieşi pe uşă, privind cu regret spre Timmie.
   - Îmi pare rău, murmură el.
   - Te iubesc, Blake, spuse Timmie, ştiind că el avea să uite în anii ce urmau.
    Nu conta. El o să aibă o viaţă bună, iar femeia care îl iubise pentru câteva zile nu era nevoie să fie ţinută minte. Ea ştia că nu avea să-l uite niciodată, nici agonia acelui moment.
   Stătu la Sfânta Cecilia cu sora Anne pentru câteva ore, suspinându-i în braţe, tânjind după copilul care aproape că fusese al ei, dar care nu avea să fie vreodată. Cel pe care crezuse că i-l trimisese Mark. Îi alunecase printre degete şi din inimă la fel cum o făcuse Mark cu ani în urmă. Se pare că soarta ei nu era să fie mama lui Blake, sau a oricui. Se simţea ca şi când Mark murise din nou când ajunse acasă în noaptea aceea. Nu putea să îşi aducă aminte vreo durere mai chinuitoare ca aceasta. Pierderea insuportabilă a unui copil, fie că era al ei sau nu. Şi, doar pentru un minut, ea îl iubise.
   Merse acasă singură în noaptea aceea, aducându-şi aminte faţa micuţă, atât de asemănătoare cu a ei şi cu a lui Mark. Se rugă pentru fericirea şi siguranţa lui, şi pentru fiul ei pierdut, aşa cum o mai făcea din când în când. Simţea că o parte din ea murise în noaptea aceea când îl duseseră afară pe Blake, şi el se întorsese să se uite la ea cu ochii aceia mari şi verzi care o implorau să îl salveze, iar ea nu fusese în stare. Stătu în pat şi plânse până aproape de dimineaţă.
    Trecură două zile până când fu în stare să se reîntoarcă la birou.
   Avocatul le spusese lui David şi lui Jade ce se întâmplase, iar ei tăcură în mod înţelept când o văzură. Îi era greu să îndure. Tot ce putea ea să facă acum era să îşi trăiască restul vieţii fără el.

Capitolul 11

   În următoarea săptămână, Timmie fusese dureros de tăcută, în mijlocul pregătirilor finale pentru călătorie, şi arătase absolut groaznic.
   Jade şi David erau îngrijoraţi pentru ea, dar continuau să nu vorbească despre cele întâmplate. Sora Anne o sunase de câteva ori pe Jade să vadă cum mai era şpnu fusese surprinsă să afle că Timmie era devastată. Îşi deschisese complet sufletul pentru a primi acel copil şi să-l scoată acum de acolo era ca şi cum şi-ar fi smuls un glonţ din suflet. Încă mai sângera puternic, dar în tăcere. Faptul că mai pierduse o persoană din viaţa ei era o lovitură mult prea puternică. Pentru tot restul săptămânii, până plecară, nu se apropie de Sfânta Cecilia. Nu putea, deocamdată. Sora Anne înţelese asta.
   La o săptămână după audierea lui Blake, plecară la New York. Era uşurată să lipsească o vreme din oraş. Spectacolul de la New York merse bine, la fel şi călătoria la Milano de după aceea. Ajunseră conform orarului la Paris, şi, pentru prima dată de săptămâni în şir, Timmie arăta puţin mai bine. Jade şi David erau uşuraţi să yadă asta.
   În timp ce aterizau pe Charles de Gaulle, Timmie i-l pomeni lui Jade în treacăt pe Jean-Charles Vernier. Se gândise la el în timpul zborului. Se simţi ridicol să aducă vorba despre el. Totul i se părea acum lipsit de importanţă, comparativ cu pierderea lui Blake. Avea să-i ia timp să se refacă.
   - Ţi-l mai aminteşti pe medicul de pe listă? întrebă Timmie privind în gol pe fereastră, în timp ce trenul de aterizare cobora.
   - Cel care a avut grijă de tine când ai avut apendicită?
   Timmie încuviinţă din cap.
   - Ce-i cu el? A anulat? Să-l scot de pe listă?
   Jade avea de ţinut minte o mie de detalii, şi, ca de obicei, până să ajungă la Paris, erau stresaţi şi epuizaţi cu toţii, dar la Milano mersese totul bine, la fel ca la New York.
   - Nu, vine.
    Ezită un moment, apoi continuă:
    - O să divorţeze.
   Nu mai spuse nimic, iar Jade se holbă la ea.
   - Încerci să-mi spui ceva?
    Jade era nedumerită.
    - Îţi place de el?
   - A fost bun cu mine când am fost bolnavă. Şi da, îmi place de el. Dar nu în felul acela. Sunt perfect fericită de una singură. Probabil va fi oricum confuz o vreme.
   Cum fusese şi ea după ce-l pierduse pe Blake. Se simţea ca un rănit care se ţâra pe picioare. Se tot întreba cum era el.
   - Mie mi se pare că-ţi place de doctorul ăsta, Timmie, zise Jade zâmbind, întrebându-se cât avea să dureze faza de regină de gheaţă.
   Timmie era capabilă să se ţină pe poziţii vreme îndelungată, şi de multe ori făcuse asta, fiind convinsă că nu avea să mai iasă vreodată cu vreun bărbat. Iar acum chiar credea asta cu tărie. Dar asta urma să se schimbe la un moment dat.
   - I-am spus că venim astăzi la Paris. El m-a întrebat. Sunt curioasă dacă dă vreun semn.
   O privi prudent pe Jade în timp ce rostea aceste cuvinte, iar secretara ei se arătă intrigată. Era ceva în felul în care vorbea despre el care-i trimitea lui Jade semnale de alarmă. Era bine s-o audă vorbind despre scopuri normale decât să plângă după copil.
   - Mai ştii, spuse Jade vag, apoi se decise s-o avertizeze. Fereşte-te de bărbaţii însuraţi, Timmie. Chiar dacă zice că divorţează, ar putea să dureze ani de zile.
   După propria ei experienţă amară cu fostul ei iubit însurat, Jade era foarte sensibilă la acest subiect şi oarecum paranoică. Timmie doar clătină din cap. Nu-şi făcea griji în privinţa lui Jean-Charles. Şi-aşa nu era nimic între ei. Şi n-avea chef de romantisme.
   - Nu ies cu el. Doar vine la dineu, spuse Timmie vag, hotărându-se în sinea ei că, dacă avea s-o sune, urma să considere că ar putea fi interesat.
   Şi, dacă nu o suna înainte de dineu, evident că nu era. Era curioasă să afle. Nu flirtaseră nicio clipă în timpul convalescenţei ei, dar îi plăcuse să stea de vorbă cu el. Avea ceva care-o făcea să se încreadă în el şi să se simtă în siguranţă oricând era aproape.
   Apoi avionul ateriză, iar ea nu mai aduse vorba despre el. Era prea ocupată să se mai gândească la el, dar, în ziua spectacolului şi a dineului, îşi dădu seama că nu sunase. Mesajul era clar. Nu era interesat. Eh, asta era. Nu era mare pierdere. Partea bună era că, fiind atât de ocupată, avea mai puţin timp să se gândească la Blake, deşi, de câte ori o făcea, o durea inima.
   Fuseseră la fel de ocupaţi şi agitaţi ca întotdeauna şi înainte, şi după spectacol, dar totul mersese excelent. Presa adorase spectacolul, achizitorii deja plasau comenzi, iar după-amiaza târziu, înainte de cină, Timmie se simţea de parcă stătea de ani de zile în picioare. Era epuizată, dar îmbătată de succes, ca întotdeauna după un spectacol, şi îşi dorea să se poată întinde pentru câteva minute, să tragă un pui de somn. Dar jade programase două interviuri unul după altul, înainte de cină.
    Timmie abia avu timp să se schimbe şi apoi să alerge în sala privată de recepţii şi să-şi întâmpine oaspeţii. Ca de obicei, presa întârzia, achizitorii veneau toţi grămadă, doi dintre clienţii lor importanţi tocmai intraseră, şi, chiar în spatele lor, îl văzu pe Jean-Charles aşteptând politicos să intre. Timmie stătea de vorbă cu unul dintre clienţi, dar se întrerupse şi merse către el să-l întâmpine.
    La fel cum se întâmplase în câteva ocazii când venise s-o viziteze direct de la dineuri, purta un costum bine croit, bleumarin, era chiar mai înalt decât şi-l amintea, iar ochii lui păreau de un albastru şi mai intens. Ea purta o rochie neagră şi tocuri, cu părul dat pe spate şi cercei cu diamante în urechi. Era îmbrăcată simplu, dar elegant, însă rochia era mai scurtă decât ar fi fost pe gustul ei; cu toate astea, îi dădea un aspect tineresc, sexy, care-i plăcea. Era una dintre rochiile din colecţiile ei din acel sezon şi se bucura de mare succes.
   - Bună seara, spuse politicos doctorul, dar ochii i se aprinseră când o văzu.
   În ciuda căldurii din ochii lui, părea puţin cam ţeapăn printre invitaţii necunoscuţi lui.
   - Îţi mulţumesc atât de mult că ai venit, spuse ea, cu un surâs cald.
   Era foarte dezamăgită că n-o sunase în timpul săptămânii, dar n-avea niciun motiv s-o facă. Iar în acea seară nu venise la întâlnire, era doar un simplu invitat la dineu.
   - Am auzit că spectacolul s-a bucurat de succes, o complimentă el, iar ea păru uimită.
   - De unde ai auzit?
   - Unul dintre invitaţi spunea asta la intrare. A zis că e cel mai bun spectacol al tău de până acum.
   Ea păru încântată să audă asta şi-i făcu cunoştinţă cu alţi câţiva invitaţi, înainte să-l lase iarăşi singur. Trebuia să se descurce. Mai avea treizeci de oameni de salutat.
   Nu-l mai văzu până când se pregăteau să se aşeze la masă. Habar nu avea unde îl plasase Jade. Ceruse să fie aşezaţi în jurul ei cei mai importanţi clienţi şi achizitori, iar Jade se ocupase de restul. Îl observă în celălalt capăt al mesei, şi privirile li se întâlniră chiar când se aşeza.
   El îi zâmbi, apoi continuă să discute cu femeia aflată lângă el, achizitor de la un magazin din New York. În fiecare capăt erau aşezaţi cei de la presă, editorii de la Vogue urmând să stea aproape de ea.
   Era o seară de muncă pentru Timmie, şi îi părea rău că nu-i putea vorbi, dar trebuia să fie ambasadoarea şi purtătoarea de cuvânt pentru Timmie O. Avea treburi de care să se ocupe, aşa că nu apucă să îi vorbească iarăşi decât în clipa în care el, pregătindu-se de plecare, veni să-i ureze noapte bună.
   - Ai fost foarte amabilă să mă inviţi, îi spuse el cu multă căldură.
   - Îmi pare rău că nu am apucat să vorbim, replică ea cu sinceritate. Serile de genul ăsta reprezintă mereu muncă pentru mine. Sper că te-ai simţit cât de cât bine.
   Mâncarea şi vinurile fuseseră delicioase, deşi Timmie ştia că el nu băuse mult. Dar măcar cina fusese excelentă, şi toată lumea părea mulţumită. Atmosfera salonului era elegantă şi intimă, iar pe masă fuseseră puse aranjamente de flori. Jean-Charles observă cât erau de frumoase.
   - Mă întrebam dacă... poate... Când pleci din Paris?
   - Poimâine, spuse ea, surprinsă că o întrebase, din moment ce nu primise niciun semn de la el toată săptămâna.
   - Ai vrea să ieşim să bem ceva mâine? Mă tem că la prânz şi cină sunt ocupat. Eşti liberă să bem un pahar? întrebă el, părând nervos şi timorat.
   Timmie era surprinsă. Nu se aşteptase să-l vadă din nou, după acea seară. Iar a doua zi era complet liberă, îşi rezervaseră o zi pentru împachetat. De data asta, nu mai avea câteva zile de petrecut de una singură în Paris, cum făcea mai mereu. Aveau întâlniri importante în New York, înainte să revină în L.A.
   - Mi-ar face mare plăcere, răspunse ea invitaţiei lui.
    Avea să fie plăcut să stea iar de vorbă cu el, fără atâţia oameni în jur. Pentru ea, fusese o noapte solicitantă.
    - La ce oră?
   - La 6? întrebă el, iar ea aprobă din cap.
   - La bar?
    Când el ezită, ea se gândi că s-ar putea să fie nervos din cauză că i se părea ciudat să fie văzut cu o femeie când căsnicia lui era pe ducă.
    - Poate preferi apartamentul meu?
   Mai fusese acolo, şi părea mai discret pentru el.
   - Sună foarte bine. Ne vedem mâine, spuse el, apoi îi scutură mâna şi plecă.
   Timmie nu-i menţionă nimic lui Jade despre invitaţia lui. Amândouă erau prea obosite să mai discute despre altceva în afară de succesul evident al petrecerii. Atât Jade, cât şi David trebuiau să se trezească dimineaţa devreme, să se asigure că totul era împachetat. Timmie plănuia să dea ultima serie de telefoane până în prânz.
   A doua zi după-amiază, când Jade o întrebă pe Timmie ce dorea să facă la cină, aceasta îi menţionă că avea să bea un pahar cu Jean-Charles Vernier.
   - Da?
   Jade părea aproape la fel de surprinsă pe cât fusese Timmie când o invitase el.
   - Mda, spuse Timmie cu lejeritate. Nu e mare chestie. A fost frumos din partea lui să mă întrebe.
   Jade nu-l mai văzuse până în noaptea precedentă, dar era gata să cadă de acord că era un bărbat arătos.
   - Vreţi să luăm cina în camera mea după aceea sau vreţi să ieşim?
   Timmie i-ar fi luat dacă ar fi vrut, dar atât David, cât şi Timmie păreau storşi de vlagă. Lucraseră ca nebunii ore întregi, şi chiar şi ea însăşi era obosită, după acea săptămână teribilă.
   - Te deranjează dacă o să comandăm la room-service? întrebă Jade pe un ton de scuză, şi cu o privire uşurată Timmie îi spuse că era în regulă.
   Îi părăsi ca să-şi perie părul, să-şi pună nişte pantofi mai potriviţi şi să se spele pe faţă, înainte de întâlnirea cu doctorul ei. Nu era sigură de ce o invitase. În mod evident, nu era interesat s-o curteze, din moment ce n-o sunase toată săptămâna şi fusese foarte circumspect la cină. Era convinsă că făcea asta din politeţe, ceea ce pentru ea era ok. Discuţiile lor de când fusese ea bolnavă se dovediseră întotdeauna plăcute. Îşi puse pantaloni negri şi un pulover, tocuri şi îşi pieptănă părul lung, roşu, prinzându-şi o agrafă de un verde aprins într-o parte. Arăta elegantă, dar sexy şi relaxată când auzi soneria şi merse să deschidă.
    El păru foarte serios pentru un moment, apoi zâmbi. Mereu i se luminau ochii când surâdea. Îşi amintea asta de acum 4 luni. Avea ochi blânzi, buni, calzi, albaştri. Purta o cămaşă albastră, un sacou, pantaloni şi o cravată neagră, sobră. Când intră, ea observă că avea pantofii proaspăt lustruiţi.
   - Bună seara, Timmie, spuse el prudent.
   Ei i se păru emoţionat, ceea ce era neobişnuit pentru el. Niciodată nu mai fusese astfel.
   - Ai avut mult de lucru astăzi? o întrebă el, în timp ce amândoi se aşezară, iar ea îl întrebă ce voia să bea.
   El ceru şampanie, din moment ce nu era în timpul programului. Ea îşi luă un pahar cu apă minerală şi se aşeză pe canapea în faţa lui.
   - Da, am avut, spuse ea zâmbind. Ziua de după spectacol este mereu încărcată. Îţi mulţumesc că ai venit aseară la dineu.
   Văzuse că stătuse între două femei inteligente şi spera să se fi simţit bine.
   - A fost foarte frumos. A fost drăguţ din partea ta să mă incluzi şi pe mine.
   El zâmbi călduros, şi ea zări o frântură din expresia lui prietenoasă, blândă, familiară, ce-i amintea de orele în care discutaseră la spital, cu 4 luni în urmă.
   Murea de curiozitate să-l întrebe despre stadiul în care era căsnicia lui, dar nu îndrăzni. În schimb, îl întrebă de copii, iar el spuse că erau bine.
   - Mulţumesc pentru cartea poştală din toamnă, spuse ea cu un surâs timid. Aproape ţi-am răspuns, apoi m-am gândit că e ridicol.
   El îşi suflecă atunci mâneca zâmbind larg, şi ea văzu ceasul.
   - A fost un dar foarte frumos. Ai fost rea să faci asta, o certă el.
   - Îmi place să fiu rea, replică ea. Tu ai fost foarte bun cu mine cât am fost bolnavă.
   Acum, întâmplarea părea la ore întregi distanţă. Bănuia că şi alţi pacienţi îi oferiseră cadouri similare înainte de ea, dar era mereu puţin riscant ca ea, o femeie singură, să dăruiască ceva unui bărbat, cu atât mai mult dacă acesta era căsătorit, ceea ce nu mai părea să fie cazul acum, având în vedere ce îi spusese la telefon când îl sunase să-l invite, cu câteva săptămâni în urmă.
   - Pleci mâine la New York? întrebă el, iar ea încuviinţă din cap. Pentru afaceri sau de plăcere? continuă el, şi ea râse din nou, în timp ce el începea să se relaxeze.
   Arăta minunat când râdea.
   - Am numai afaceri în viaţa mea, doctore. Nici pic de plăcere. Doar muncă. Cred că de la asta ne-am certat prima dată, înainte să-mi explodeze apendicele. Ţi-am spus că nu am timp să mă ocup de el decât după spectacol.
   Amândoi îşi aminteau perfect, şi ea îşi aduse aminte de enervarea lui şi de predica pe care i-o ţinuse, despre cum erau şi alte lucruri în viaţă mai importante ca munca, sănătatea, de exemplu. Şi, fireşte, nu-l ascultase.
   - A fost foarte nechibzuit din partea ta, o certă el, şi ai plătit un preţ mare pentru asta, mă tem.
   Ea clătină din cap, gândindu-se la asta, şi ochii li se întâlniră când el îşi puse jos paharul.
   - A fost totul în regulă de când nu ne-am mai văzut?
   O privea de parcă-i păsa, ceea ce o mişcă. Era un om bun. Îşi aminti cât de rău îi păruse că era căsătorit în clipa când îi văzuse prima dată verigheta. Se uită iarăşi şi observă surprinsă că tot acolo era. El îi observă privirea şi încuviinţă din cap.
   - E greu să renunţ la obiceiurile vechi. Nu sunt sigur că sunt gata să fiu perceput drept burlac.
   Recunoscuse sincer, şi era o schimbare mare pentru el, după douăzeci şi şapte de ani de căsătorie. Cu 4 luni în urmă, susţinea cu încăpăţânare că oamenii trebuie să rămână căsătoriţi, în ciuda drumurilor diferite, a intereselor separate şi a oricăror încercări la care-i supune viaţa, mai ales dacă aveau copii. Se întrebă ce se schimbase de-l făcuse să-şi schimbe părerea.
   - Şi eu mi-am purtat verigheta pentru mult timp, spuse ea cu delicateţe, apoi se decise să-l întrebe. Ce s-a întâmplat?
   El oftă şi o privi, de parcă se confrunta cu un mister de veacuri.
   - Să fiu sincer, Timmie, nu ştiu. Pur şi simplu, n-am mai rezistat. Aveam aceleaşi certuri ca întotdeauna, apoi m-am trezit într-o zi şi am ştiut că mor dacă o mai ţin aşa încă 1 an. Devenisem complet străini. O respect foarte mult, şi, la urma urmelor, e mama copiilor mei. Dar de ani de zile ducem vieţi separate. Nici măcar nu suntem amici. Începeam să ne urâm reciproc. Nu mai vreau să trăiesc aşa. Nu vreau să fiu un astfel de om. Mi-am dat seama că sunt mort pe dinăuntru. Sau cel puţin aşa am crezut că sunt. Pur şi simplu nu mai vreau să sufăr sau să mă mai simt aşa. Ştiam că trebuia să scap de toate astea.
   Timmie ştia că asta era ceea ce punea capăt majorităţii căsătoriilor, prăpastia vastă care se căsca uneori când oamenii erau prea diferiţi şi doar se adâncea dacă erau forţaţi să rămână împreună.
   - Căsătoria noastră a murit undeva pe drum, continuă Jean-Charles, foarte deschis cu ea, şi tot ce am simţit vreodată unul pentru celălalt a murit odată cu ea. Ştiam că trebuia s-o îngropăm odată şi-odată. Ar fi fost crud pentru noi şi chiar şi pentru copiii noştri să n-o facem. E groaznic să pui capăt unei căsnicii, dar poate e chiar mai rău să trăieşti aşa.
   Era cam ce-i spusese ea cu 4 luni în urmă. Pe atunci nu era pregătit să audă asta. Iar acum, ea era cea uimită de o asemenea mărturisire, având în vedere cât de retras, formal şi reticent era în mod normal când era vorba despre viaţa lui personală.
   - Cum au reacţionat copiii?
   Ştia că divorţul era mult mai rar în Franţa, spre deosebire de State, iar reacţia lor era probabil mai puternică şi diferită de cum s-ar fi aşteptat cineva de la copiii americani.
   - Le-am spus acum câteva săptămâni. A fost groaznic. Şi nu sunt pe deplin sigur că ne-au crezut. Soţia m-a rugat să rămân până la sfârşitul anului şcolar, şi am căzut de acord. Ne vindem apartamentul, ceea ce va fi iarăşi o mare schimbare pentru copii. Cel puţin pentru fiicele mele, amândouă fiind încă acasă. Fiul meu e la medicină, aşa că îl vedem rareori. Sunt vremuri grele pentru noi toţi.
   Timmie îşi putea da seama doar privindu-l că se simţea extrem de vinovat. Îşi alesese propria uşurare şi fericire în locul lor, iar ea ştia din tot ce-i spusese el înainte că asta era contrar tuturor convingerilor sale. Era ultima persoană la care s-ar fi aşteptat să divorţeze. Şi ştia că trebuia să fi simţit că era în joc supravieţuirea lui, altfel n-ar fi luat o asemenea decizie serioasă. Intuise corect că ultimele 4 luni fuseseră foarte dificile - sau pur şi simplu ultima picătură.
   - Sper că fiicele mele mă vor ierta în final. Fiul meu e mai mare şi puţin mai iertător. Situaţia aceasta a fost foarte grea pentru soţia şi pentru fiicele mele.
   Ea îşi aminti brusc de Jade şi de toată agonia prin care trecuse din cauza iubitului ei însurat.
   - Se vor adapta în timp. Copiii se adaptează mereu. Ele te iubesc. Sunt sigură că şi pentru tine e foarte greu. Este o schimbare mare pentru voi toţi. Când ai luat decizia?
   - Imediat după Crăciun. Sărbătorile au fost un coşmar. Am decis că pur şi simplu nu mai pot face asta. Aşa că, după ce m-am chinuit gândindu-mă la toate acestea, am decis să nu mai stau. A fost o hotărâre groaznic de greu de luat.
   Putea vedea din ochii lui că spunea adevărul. Era ceva foarte nou încă, pentru toţi. Trecuseră doar 7 săptămâni de la Crăciun. Probabil că el era frământat de cum să le spună copiilor când îl sunase ea luna trecută.
   Erau vremuri grele pentru el, pierdere, adaptare şi schimbare. O schimbare enormă pentru ei toţi.
   - Îmi pare atât de rău, spuse ea, privindu-l cu multă blândeţe.
   Putea vedea cât de greu îi era şi i se rupea inima pentru el. Privirile li se întâlniră şi rămaseră împreunate pentru o clipă lungă, în tăcere.
   - Căsătoria era moartă de ani de zile, spuse el cu voce răguşită.
   - Am simţit asta, replică ea cu prudenţă, când am discutat în octombrie. Dar atunci aveai puncte de vedere foarte diferite. N-am fost de acord cu tine că e bine ca un om să continue un mariaj care nu merge, dar fiecare trebuie să ajungă singur la aceste concluzii. Eu n-am avut şansa să aleg. Soţul meu doar mi-a trântit veştile în faţă şi-a plecat.
   Veştile însemnând că o părăsea, că era homosexual şi că avea un iubit de care era îndrăgostit nebuneşte. Şi toate astea la doar câteva luni după moartea lui Mark. Chiar şi acum, abia se putea gândi la trauma prin care trecuse fără să-i vină să plângă, şi putea zări lacrimi şi în ochii lui Jean-Charles. Fără să stea pe gânduri, se întinse şi-i luă mâna intr-a ei, aşa cum făcuse şi el pentru ea când fusese speriată.
   - Ştii, totul va fi bine. Copiii se vor obişnui. Soţia ta va fi în regulă. Vă veţi obişnui. Doar că treci printr-o perioadă foarte grea acum. Dar oamenii se adaptează la genul acesta de lucruri. Durerea şi spaima nu ţin la nesfârşit. În final, nu te vei mai simţi vinovat, spuse ea surâzându-i cu blândeţe, în timp ce el clătina din cap, recunoscător pentru bunătatea ei şi pentru atingerea caldă a mâinii ei, pe care o ţinea.
    Nu voia să-i dea drumul, şi nici Timmie nu voia asta. Îşi redescopereau legătura din urmă cu 4 luni, iar acum era în mod subtil diferită. Nu mai erau pacientă şi medic, ci bărbat şi femeie. Amândoi aveau acum roluri similare, dar nu mai purtau măştile în spatele cărora să se mai ascundă.
   - E greu de imaginat, spuse el încet. Mulţumesc.
   Jade intră în cameră să întrebe ceva, văzu că se ţineau de mână şi înţelese că era un moment total nepotrivit. Ieşi la fel de repede precum intrase, fără să spună nimic.
   - Îmi pare rău, spuse el pe un ton de scuză. Cred că eşti ocupată.
   - Deloc, spuse ea pe un ton liniştitor.
    Timmie fusese mereu o persoană ocrotitoare. Fiindcă îşi pierduse fiul cu 12 ani în urmă şi pentru că nu exista nici un bărbat important în viaţa ei, îşi împărţea cu generozitate timpul şi afecţiunea către angajaţii ei, care o iubeau cu atât mai mult pentru asta. Iar acum, ascultând toate lucrurile liniştitoare pe care i le spusese, el putea vedea complexitatea caracterului ei şi căldura dragostei ei, pe care nu le putuse remarca în octombrie, când ea însăşi fusese atât de înspăimântată. Acum, că îşi revenise, totul îi era mai limpede. Timmie nu era doar caldă şi generoasă, ci şi rezistentă ca o stâncă. Rareori lăsa să se vadă traumele trecutului, cu excepţia compasiunii pe care o arăta altora.
   - Am terminat totul astăzi. Asistenţii mei sunt obişnuiţi să mă caute la orice oră din zi şi din noapte, spuse ea, conştientă că Jade intrase fără să bată la uşă.
   - Sunt foarte norocoşi să se poată baza pe tine.
   Acum putea vedea ce forţă avea. Şi nu doar pe plan mondial, ci în inimă şi-n întreaga fiinţă. Trebuia să fie, având în vedere că supravieţuise tuturor încercărilor prin care trecuse, ororilor copilăriei ei de orfană. Îşi amintea în detaliu tot ce-i povestise şi o admira cu atât mai mult. Acum putea vedea unde ajunsese, într-un loc plin de blândeţe şi bunătate. Chiar dacă o plăcuse înainte, înţelegea că o subestimase. Era intr-adevăr o femeie remarcabilă, cu o inimă de aur.
   - Sunt foarte norocoasă să-i am, spuse Timmie referindu-se la angajaţii ei. Sunt ca o familie pentru mine. Petrecem enorm de mult timp împreună. Sunt nişte oameni minunaţi.
   - Ca tine, replică el încet. Am fost foarte impresionat de ce mi-ai povestit la spital, în octombrie. N-am uitat. Nu cunosc prea mulţi oameni care să fi trecut prin asemenea încercări teribile şi totuşi să aibă realizările tale.
   - Nu fi prea impresionat, zise ea. Aminteşte-ţi ce groaznică am fost când am făcut peritonită. Când mi se întâmplă asemenea lucruri, mă transform în 5 minute într-un copil de 5 ani, groaznic de speriat. Poate păţim cu toţii asta. Urăsc să recunosc, dar nu mai am rezistenţa de odinioară. Acum lucrurile care mă sperie mă lovesc mult mai tare. În final, loviturile pe care le-ai îndurat îşi iau obolul.
   - Şi eu mă simt aşa uneori, în legătură cu eroziunea timpului şi a vieţii. Cred că dezamăgirile căsătoriei noastre m-au ostenit mai mult decât am conştientizat. Eram atât de obosit să fiu mereu acuzat şi criticat... Eram obosit să simt că niciodată nu făceam de-ajuns. În ziua în care le-am spus copiilor mei că divorţăm, am crezut că mor când i-am văzut plângând. M-am simţit de parcă îi omorâsem. Le-am făcut ceva groaznic. Dar, în ciuda acestui fapt, nu pot să mai stau.
   Părea devastat în timp ce vorbea, iar Timmie îi susţinu privirea.
   - Nu i-ai omorât, îi spuse ea îndurerată. Doar că nu ştiu asta încă. Tot ce trebuie cu adevărat să ştie acum este că îi iubeşti. Asta nu se va schimba. După ce înţeleg asta, se vor linişti şi toată lumea se va simţi mai bine. Se vor obişnui în timp cu schimbarea. Îşi vor vedea de vieţile lor. Tu ai dreptul la propria viaţă.
   - Îmi tot fac griji că nu mă vor ierta niciodată, spuse el cu tristeţe.
   - Copiii mereu îşi iartă părinţii care-i iubesc.
    Ea surâse atunci, şi lumina din ochii ei îi pătrunse până în suflet.
    - I-am iertat până şi eu pe ai mei pentru că au murit.
   Agonia pe care i-o adusese moartea părinţilor ei îi transformase copilăria într-un coşmar şi-o condamnase la o viaţă petrecută printre străini. Dar în final o transformase într-o persoană mult mai complexă, mai afectuoasă şi-i conferise capacitatea de-a arăta compasiune pentru eşecurile, tragediile şi bolile altora, aşa cum simţea acum pentru necazurile lui.
   - Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Nu ştiu de ce, dar am ştiut că mă vei înţelege... Sau poate ştiu de ce. Eşti o femeie foarte puternică şi ai un suflet bun, spuse Jean-Charles încet, în timp ce continuară să se ţină de mână.
   - Nu sunt mai puternică decât tine, Jean-Charles. Toată istoria asta e foarte recentă. Ai luat o decizie foarte importantă şi toată viaţa ta e dată peste cap. Îţi promit, lucrurile se vor linişti din nou.
   Părea liniştitoare şi calmă, iar el simţi cum absoarbe consolarea a tot ce-i spusese. Zâmbi în vreme ce o privea cu ochii lui de un albastru vibrant, adânc. Ai ei erau verzi şi limpezi precum cristalul.
   - De ce oare te cred? Eşti o femeie foarte liniştitoare. Şi, în acelaşi timp, foarte convingătoare.
   Totul la Timmie emana putere.
   - Cred că, dincolo de teamă şi de vinovăţie, ştii că am dreptate.
   - Mereu spui adevărul? o întrebă el.
   Era o întrebare interesantă, care merita un răspuns sincer din partea ei.
   - Cât de des pot.
    Timmie zâmbi mai larg.
   - În majoritatea cazurilor, oamenii nu vor să-l audă.
    Îşi aminti ultima sa întâlnire cu Zack. Fusese cu 6 săptămâni în urmă, nu mai auzise de el de-atunci şi ştia că nici nu avea să mai audă. Spre surpriza ei, nu mai conta. Era de parcă n-ar fi existat niciodată în viaţa ei - şi, de fapt, nici nu existase. Fusese doar o iluzie şi ceva la îndemână.
    Jean-Charles era un om foarte iubitor, grijuliu. Putea vedea asta în ochii lui şi ştiuse acest lucru încă din octombrie. Îl văzuse altfel atunci. Aparţinea altcuiva. Acum părea să plutească prin spaţiu, încercând disperat să-şi găsească echilibrul. Nu era obişnuit cu asemenea nisipuri mişcătoare şi îi venea greu să trăiască aşa. Simplul fapt că vorbea cu Timmie îl ajuta mai mult decât se aşteptase vreodată. Când o invitase la un pahar, intenţionase doar să petreacă o oră sau două într-o companie foarte plăcută. Acum, spre uimirea lui, descoperea altceva. Nu ştia ce, dar ceva la ea îl mişca profund, şi simţea o atracţie puternică, inexplicabilă, aproape irezistibilă faţă de ea.
   - Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, spuse Jean-Charles, simţindu-se vulnerabil şi oarecum nechibzuit.
   Acum 4 luni de zile, el îi oferise putere şi sprijin, iar acum se întorsese roata, şi ea făcea acelaşi lucru pentru el. Era un schimb echitabil, mai mult decât şi-ar fi imaginat atunci.
    - Ce păcat că nu mai rămâi câteva zile! Dar presupun că nu e foarte amuzant pentru tine să stai aici şi să mă asculţi cum îţi spun despre necazurile mele.
   - Toţi trecem prin vremuri grele. Le-am avut şi eu pe ale mele. Tuturor ne vine rândul. Nu te simţi vinovat. Până la urmă, asta ne face oameni.
   Conştientiza din nou, privind-o, ce femeie excepţională era, că ajunsese atât de departe, îndurase atâtea şi tot îşi păstrase omenia şi compasiunea. În timp ce se gândea la asta, prin mintea ei treceau gânduri aproape identice despre el.
   - Îmi pare rău că nu mai stau câteva zile în plus în Paris. Nici măcar nu vorbesc franceza, dar a fost mereu oraşul meu de suflet. Ador să vin aici cu orice ocazie.
   - E un oraş frumos, spuse el zâmbind. Încă îl apreciez, chiar dacă am trăit aici toată viaţa.
   - Eşti originar din Paris?
   - Sunt, deşi familia mea a venit din Lyon. Încă mai am veri acolo şi în Dordogne. Şi aceea e o parte minunată a ţării. E ţinutul cailor pentru noi, spuse el, încercând să însenineze atmosfera după confesiunile pe care i le făcuse.
   Îşi dezgolise sufletul şi se simţea oarecum jenat.
   - Chiar am fost acolo, de fapt, în vizită la nişte prieteni, spuse Timmie.
   Apoi, fără niciun motiv anume, îi povesti despre Blake, despre cum se îndrăgostise de el imediat, cum voise să-l adopte, dar îl pierduse în câteva zile. Ascultând-o, fu din nou cuprins de un sentiment de milă. Încă o pierdere pentru Timmie.
   - Ce rău îmi pare că s-a întâmplat aşa, spuse el cu compasiune, cu ochii lui mari adânciţi intr-ai ei.
   - A meritat să-l iubesc, chiar şi pentru câteva zile. Era un băieţel adorabil.
   Jean-Charles o admiră iarăşi pentru sufletul ei minunat. Aruncă apoi o privire la ceas şi văzu cu tristeţe că era timpul să plece, ceea ce nu îl bucura deloc. Îi făcuse atât de bine să-i vorbească! Îi părea rău că nu locuiau în acelaşi oraş şi nu puteau fi prieteni. Mereu găseau atâtea să-şi spună.
   De parcă i-ar fi citit gândurile, ea îl privi surâzând în timp ce se ridica.
   - Ar trebui să treci odată prin California. Poate acum, că eşti liber, vei veni.
   Poate astfel îi oferea ceva la care să se gândească, schimbându-i puţin starea de spirit.
   - Poate. N-am mai fost de ceva vreme pe acolo. Mă duc mai mult la New York.
   - Nu-i nici pe departe atât de distractiv, replică ea şi merse spre el, apoi, de parcă fuseseră amândoi traversaţi de un curent electric, rămase uitându-se în sus spre el.
   Iar el nu spuse niciun cuvânt în timp ce privea în jos la ea. Ea avu un moment scurt de nebunie temporară şi aproape i se aruncă în braţe. Fu nevoită să se oprească şi să opună rezistenţă unei atracţii aproape irezistibile, şi se întrebă dacă şi el simţise acelaşi lucru.
    „Sigur că nu “, îşi spuse ea, în timp ce el făcu un pas înapoi şi o privi.
    Pentru câteva clipe lungi, nici unul nu ştiu ce să-şi spună. Apoi, simţindu-se prost, el îi mulţumi pentru şampanie.
   - Să ajungi cu bine înapoi în California, îi ură el, căutând ceva de zis în vreme ce se îndrepta spre ieşire.
   Vorbiseră atât de mult şi acum nu-şi mai găsea cuvintele potrivite.
   - De fapt, merg la New York pentru câteva zile. Nu revin în California decât săptămâna viitoare, spuse ea, ameţită.
   Amândoi umpleau aerul cu vorbe goale. Ceva mult mai amplu şi mai adânc se petrecuse între ei.
   Dacă ar fi crezut în aşa ceva, Timmie i-ar fi spus dragoste din senin, dar renunţase de mult la asemenea noţiuni romantice, şi el la fel. Trebuia să fie altceva. Poate o legătură adâncă, fără cuvinte, de admiraţie reciprocă, care poate într-o bună zi avea să evolueze într-o prietenie adevărată.
   Încercă să se convingă că asta era.
   - Ai grijă de tine, Jean-Charles, spuse ea, căutându-i iarăşi ochii, de parcă acolo îşi putea găsi răspunsul la întrebări.
   Dar tot ce văzu era propria ei confuzie oglindită într-a lui.
   - Şi tu la fel, spuse el. Sună-mă dacă pot face vreodată ceva pentru tine, dacă ai nevoie de un sfat medical.
   Era tot ce-i putea oferi acum. Dar era ceva complet diferit de situaţia anterioară. Era ceva mult mai profund şi mai intens. Avea forţa unui val la reflux.
   Ea îl urmă în drum spre uşă, şi, chiar înainte să plece, el îi dădu o carte de vizită cu toate numerele, adresele şi e-mailul său, „în caz că-i trebuiau”, şi i le ceru pe ale sale. Ea i le notă pe o bucată de hârtie, apoi îl îmbrăţişă de parcă erau prieteni vechi.
   - Au revoir, spuse ea, iar el zâmbi.
   - Merci, Timmie, replică el, cu accentul lui franţuzesc delicios.
   Apoi fără să-i mai spună nimic plecă, iar ea rămase uitându-se la uşa pe care o închisese cu delicateţe, în timp ce Jade intră în cameră şi rămase privind-o. Timmie se întoarse şi-o fixă cu ochii mari, uimiţi.
   - Eşti bine? întrebă Jade, privind-o şi nevenindu-i să creadă.
    În 12 ani, n-o văzuse niciodată pe Timmie arătând aşa. Nici Timmie nu mai simţise nici pe departe ceva asemănător. Nici măcar în octombrie, când se întâlniseră. Totul fusese diferit de data asta, la fel cum fuseseră şi ei.
   - Sunt bine, spuse Timmie prefăcându-se că face ordine.
   Trebuia să facă ceva ca să nu alerge după el. Orice se întâmplase, o bulversase complet. Era ameţitor. Se simţea de parcă tocmai îi căzuse tavanul în cap.
   Apoi Jade o privi din nou.
   - Doamne, te-a sărutat?
   Nu-i venea altă explicaţie în minte pentru felul în care arăta Timmie.
   - Fireşte că nu, spuse Timmie cu o voce clară şi puternică. Doar am vorbit.
   Simţea dorinţa de-a păstra pentru ea ceea ce discutaseră şi nu mai oferi altă explicaţie.
   - Despre ce? întrebă Jade, brusc bănuitoare, din moment ce practic vorbind era un om însurat.
   - Despre toate. Viaţă. Copii. Divorţul lui.
   - Doamne, îmi amintesc toate astea.
    Era atât de recunoscătoare acum că era cu un bărbat celibatar.
    - Nu s-a mutat încă?
   Ştia toate întrebările ce se puteau pune. David intră în cameră.
   - Cine să se mute? întrebă el confuz.
   - Medicul francez. Timmie tocmai a băut ceva cu el.
   - Pare de treabă.
   - O să fie şi mai de treabă după ce divorţează, spuse Jade cu asprime, dar Timmie nu zise nimic în timp ce asistenţii ei vorbeau, fără a-şi da seama că Timmie abia putea articula vreun cuvânt sau vreun gând.
   - Nu mai fi aşa paranoică, o certă David. Dă-i o şansă tipului.
   - Nu vreau să păţească Timmie ce am păţit eu, spuse Jade, aruncând o privire către şefa ei.
   Timmie stătea acolo, ca lovită de trăsnet.
   - Eşti bine? întrebă David, mult mai delicat ca Jade.
    Putea vedea că i se întâmplase ceva cutremurător.
   - Nu ştiu, răspunse Timmie cu sinceritate. Mi s-a întâmplat ceva ciudat.
   Sentimentul era atât de puternic, încât i se părea aproape înspăimântător.
   - Poate şi lui i s-a întâmplat, spuse David încurajator. Pare mensch. Eu îl aprob.
   Timmie zâmbi.
   - Nu aşa repede, adăugă Jade, iar David zâmbi larg.
   - Ştiţi ce zi e azi? le întrebă el, iar ele îl priviră fără să înţeleagă.
   - Joi? presupuse Timmie, părând confuză.
   - Corect. Dar, mai bine de-atât, este 14 februarie, Ziua îndrăgostiţilor. Poate te-a săgetat Cupidon.
    Timmie zâmbi şi clătină din cap.
   - Am trecut de toate astea. E doar un amic, insistă ea, apoi sunară la room-service şi luară cina împreună.
   Nu-l mai menţionă pe Jean-Charles, dar nu se putu opri să nu se întrebe dacă avea să o sune în acea noapte. N-o sună, şi deja se băgase în pat când auzi că a primit un e-mail. Nu rezistă şi se ridică să vadă de la cine era.
   Inima îi bătu cu putere când văzu că era de la el. Îl deschise şi se uită la ce îi scrisese, devorând fiecare cuvânt.

   Sunt foarte tulburat după ce te-am văzut astăzi.
   Am petrecut un timp minunat, şi acum nu mi te mai pot scoate din minte. Arătai extraordinar. Îţi mulţumesc că ai stat de vorbă cu mine. Eşti atât de înţeleaptă şi de bună. Am înnebunit eu, sau şi tu eşti la fel de tulburată?
    J-C.

   Se aşeză imediat să scrie, cu mâinile tremurătoare, întrebându-se cât de mult ar trebui să mărturisească. Se decise să fie la fel de cinstită cu el pe cât îi spusese că era de obicei. Toate avertismentele lui Jade nu însemnau nimic pentru ea.

   Da, şi eu sunt tulburată. Şi mie mi-a plăcut foarte mult să te văd.
   Parcă a căzut cerul pe mine. Habar nu am ce înseamnă. Tu ce crezi.
   Nebunia e contagioasă:7
   Am nevoie de sfaturi medicalei Dacă da, te rog, răspunde-mi imediat. Mă gândesc la tine.
    T.

   Era, de fapt, mai mult decât avusese de gând să-i spună, dar trimise e-mailul înainte să se poată opri sau să schimbe ceva. El îi răspunse imediat.

   Nebunia este contagioasă. Este o stare patologică foarte primejdioasă. Ai grijă. Poate ne-am îmbolnăvit amândoi. Orice ar fi, este un caz foarte serios, clar. Când te întorci? J-C.

   Nu ştiu. La mulţi ani de Ziua Îndrăgostiţilor. T.

   Oh, Doamne... Asta explică totul. Să fie Cupidon la mijloc? Am să te sun la New York. Bon voyage.
   Je t-embrasse. J-C.

   Ştia că Je t-embrasse înseamnă „te sărut “. Deci Jade avea dreptate, la urma urmelor. O sărutase... Inima ei bătu mai tare când se gândi că avea să o sune la New York. Voia să reziste, ştia că trebuia. Era nebunie curată. Ea locuia în Los Angeles, iar el aici. Nici măcar nu divorţase încă. Iar adulţii întregi la minte nu se îndrăgosteau aşa din senin. Pur şi simplu aşa ceva nu se putea întâmpla. N-avea să permită asta. Dar, chiar când gândea aceste lucruri, îşi dădu seama că nu fusese niciodată atât de nebună după cineva.
   Sămânţa fusese plantată cu luni înainte. Poate cartea lui poştală cu apusul de soare chiar fusese un mesaj ascuns. Iar acum, de Ziua îndrăgostiţilor, căzuse cerul peste ei amândoi. Şi cel mai ciudat lucru era că li se întâmplase în acelaşi timp. Tot ce putea face acum era să spere că o s-o sune, cum promisese. Şi apoi ce urma? Habar nu avea.

Capitolul 12

   Zborul până la New York i se păru nesfârşit.
    Timmie abia vorbi cu David şi cu Jade, şi de data asta nu mai reuşi să doarmă, cum făcea de obicei. Nici măcar nu putea să muncească sau să citească.
   Se gândea doar la Jean-Charles. Tot nu înţelegea ce li se întâmplase noaptea trecută. Era foarte drăguţ să pretindă că era opera lui „Cupidon “, dar ce Dumnezeu îi lovise şi de ce? Nu se putu abţine să nu se întrebe dacă de fapt se întâmplase asta cu 4 luni în urmă. Nici măcar nu ştia despre ce era vorba. Dar fusese evident pentru amândoi că se întâmplase ceva.
   Orice ar fi fost.
   La controlul vamal din New York ea declară cele câteva lucruri pe care le cumpărase. David ieşi să caute limuzina, în timp ce Jade se uita după un hamal. Din obişnuinţă, Timmie îşi deschise mobilul în timp ce-l urma pe David afară, ca să fumeze. În clipa următoare, telefonul sună. Era Jean-Charles.
   - Alo?
    Abia trecuse de uşă, iar David îi făcea semn.
   Găsise maşina. Îi făcu din mână şi intră, în timp ce David se duse înapoi înăuntru după bagajele lor.
   - Cum a fost călătoria?
   Suna foarte franţuzeşte şi foarte sexy la telefon. Zâmbi doar cât îl auzi.
   - Foarte lungă, recunoscu ea. Mă gândeam la tine.
   - Şi eu. Unde eşti acum, la hotel?
   - Nu, tocmai am ieşit din aeroport. Te-ai sincronizat perfect. Abia mi-am deschis telefonul şi iată-te.
   - Toată ziua m-am gândit la tine, îi mărturisi el.
    Era 9 seara pentru el şi avusese o zi foarte lungă. Tocmai terminase cu ultimul pacient de la spital, îi spuse el, şi era în maşină, în drum spre casă.
    - Timmie, ce s-a întâmplat ieri?
    Părea la fel de lovit de fulger ca ea şi la fel de confuz.
   - Nu ştiu, spuse ea încetişor. A fost Ziua îndrăgostiţilor. Poate asta explică tot.
   Nu-i venea să creadă ce-i spunea. Îşi protejase ani de zile inima şi-şi promisese să rămână celibatară şi acum se îndrăgostea de el şi vorbea despre Ziua îndrăgostiţilor. Poate chiar înnebunise. Dar, dacă aşa era, şi el părea la fel de nebun, iar ei îi plăcea la nebunie că o sunase. O făcea să se simtă iar ca o puştoaică. Apoi se gândi la ceva ce voise să-l întrebe.
   - Era vreun mesaj ascuns în cartea poştală pe care mi-ai trimis-o toamna trecută? Aceea cu apusul de soare în Normandia?
   Murea de curiozitate.
   - Atunci nu mi s-a părut. Dar poate era. Acum mă gândesc că trebuie să fi fost. Am cumpărat pentru tine acea carte poştală şi m-am gândit mult ce să-ţi scriu. Înainte de toate, nu voiam să fac greşeli în engleză.
   Ea surâse când îl auzi recunoscând. Totul la el o sensibiliza acum. Adora combinaţia de putere şi sensibilitate din el, compasiunea şi inima lui bună, grija pentru copiii săi, faptul că era atât de nedumerit de ce li se întâmpla, asemenea ei. Nu era absolut nimic la el care să-i displacă.
   - Dar am fost foarte atent la ce ţi-am spus. Nu voiam să spun prea mult sau prea puţin. Am fost mişcat de ceasul minunat pe care mi l-ai dăruit. Am mai primit cadouri de la pacienţi, dar nici unul atât de frumos. Şi a însemnat tare mult pentru mine, pentru că era de la tine. A fost foarte frumos din partea ta.
   Vorbele lui îi topiră inima. El purta ceasul mereu la mână, şi îi spuse asta un minut mai târziu, apoi Jade şi David apărură cu bagajele şi se îndreptară spre maşină. Nu voia să vorbească de faţă cu ei, aşa că îl întrebă dacă îl putea suna peste o oră, de la hotel. El îi spuse să-l sune pe mobil şi că avea să aştepte. Închiseră, şi în drum spre oraş discută cu David şi cu Jade. Lor li se păru neobişnuit de vioaie, dar habar nu aveau ce se petrecea.
   Nici ea. Tot ce ştia era că era incredibil de atrasă de el, complet zăpăcită şi brusc obsedată de el. I se părea că-şi pierdea minţile, dar, chiar dacă era aşa, avea o senzaţie foarte plăcută şi nu dorea deloc s-o oprească. Tot ce voia era să vorbească din nou cu el.
   Îl sună imediat ce ajunse în camera de hotel, şi, spre imensa ei surpriză, el o întrebă dacă ar dori să-l aştepte săptămâna viitoare în New York. Dacă da, intenţiona să vină pentru câteva zile, să petreacă ceva timp cu ea, s-o scoată la cină. Părea disperat s-o vadă din nou, şi ea îşi dorea acelaşi lucru. Dar nu putea săptămâna viitoare. Tocmai acceptase să zboare în Taiwan, pentru câteva zile, ca să rezolve o situaţie de criză de la fabrica lor de acolo. El păru dezamăgit când îi spuse. Ea tot avea un imperiu de condus, chiar dacă li se întâmplase ceva remarcabil în ziua precedentă.
    - Munceşti foarte mult, Timmie, comentă el, iar ea nu negă.
   Nu putea. O cunoştea deja prea bine şi văzuse cu ochii lui. Şi oricum nu l-ar fi contrazis. Voia ca el să ştie cine era ea cu adevărat şi îşi dorea să afle mai multe despre el. Ce viaţă avusese în copilărie, unde mersese la şcoală, cum fusese familia lui, dacă avea fraţi sau surori, cum erau copiii lui, ce vise avea, ce temeri secrete şi ce voia de la ea. Voia să ştie tot. El deja cunoştea cele mai bine păstrate secrete ale ei şi cele mai importante lucruri despre ea.
   - Ce ne facem? îl întrebă Timmie, în timp ce stătea întinsă în pat, la hotel.
   Era 5 după-amiaza pentru ea şi 11 noaptea pentru el.
   Erau 5 mii de kilometri între ei, şi în curând urmau să fie de două ori pe-atât. Şi ştia că, dacă ar avea vreo scânteie de raţiune, ar asculta-o pe Jade şi ar aştepta ca el să divorţeze sau măcar să se mute din apartamentul lui, înainte să se implice prea mult. Dar ceva li se întâmpla amândurora, şi îşi pierdea minţile din cauza lui. Era atât de copleşită de sentimentele pentru el, încât durerea teribilă de a-l fi pierdut pe Blake se mai domolise.
   - Nu ştiu ce-o să ne facem, îi răspunse el cu sinceritate. Ne trebuie ceva timp să aflăm, adăugă el prudent. Totul este foarte nou pentru mine. Niciodată nu m-am mai simţit aşa.
   El avea 57 de ani, iar ea era cu 9 ani mai tânără, dar nu-şi putea nici ea aminti să se fi simţit aşa vreodată. Nici măcar când se îndrăgostise de Derek. Şi sigur cu nimeni altcineva de atunci. Era o experienţă unică în viaţa ei, şi aparent şi într-a lui.
   - Aş dori să petrec ceva timp cu tine, spuse el. Când te întorci din Taiwan?
   - Sper să stau acolo doar câteva zile. Plec miercuri şi ar trebui să revin la sfârşitul săptămânii.
   - Poate reuşesc să vin în California după asta, spuse el încetişor, în timp ce ea se cutremură de emoţie.
   Totul se întâmpla atât de repede. Habar nu avea ce părere să aibă sau cum să se protejeze de asta, sau dacă era cazul. Avea nevoie de timp să îşi dea seama, şi el la fel. Tocmai îi spusese că până în iunie nu se muta. Mai erau 4 luni până atunci. Şi, dacă se răzgândea şi nu se muta, cum făcuse prietenul lui Jade? Dacă doar stătea acolo pentru totdeauna, ţinând-o agăţată de el, odată ce avea să se ataşeze? Dar, în timp ce vorbea cu el, se putea auzi pe sine aruncând toate precauţiile pe fereastră. Voia să vină în California s-o vadă cât de curând putea. Amândoi trebuiau să înţeleagă ce li se întâmpla.
   - Căsătoria mea e moartă de ani de zile, îi zise el iarăşi.
   Dar ea înţelesese asta încă din octombrie, poate chiar mai mult ca el.
   Inima lui fusese slobodă pentru mult timp, doar că uitase unde era şi cum s-o folosească. Iar acum revenea la viaţă ca Rip Van Winkle, iar Timmie se înmuia toată drept răspuns. Nu era o pasiune oarecare, de asta era sigură.
   Li se întâmpla ceva enorm, ca un reflux care-i smulgea din ancorele lor, şi amândoi erau luaţi pe sus, în timp ce se ţineau unul de celălalt ca să-şi salveze viaţa. Şi, ce era mai grav, nici unul din ei nu avea vestă de salvare, şi ştiau amândoi asta. Era pe deplin conştientă de acest lucru, în timp ce discutau.
   Discutară timp de o oră, până după miezul nopţii pentru el, apoi ea se întinse în patul său de la hotel şi se gândi la el pentru mult timp. La 3 dimineaţa ora Parisului, când îl credea adormit, auzi că a primit un e-mail.
   Tocmai terminase de luat cina cu David şi cu Jade, iar aceştia se întorseseră în camerele lor. Era singură când primi e-mailul.

   Draga mea Timmie, mă gândesc la tine şi nu pot dormi. Mă gândesc la tot ce s-a întâmplat între noi în ultimele două zile. Nici eu nu ştiu ce e, dar, orice ar fi, e cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
   Deja ştiu asta din toată fiinţa mea. Eşti cea mai extraordinară femeie şi nu ştiu cum de am fost dintr-odată atât de norocos. Somn uşor. Te voi purta în visele mele. Je t-embrasse fort. J-C.

   Acum o săruta cu putere. Ştia că asta înseamnă fort. Iar restul o răvăşise. Se simţi mai ameţită ca oricând recitindu-i e-mailul iar şi iar. În viaţa ei nu citise ceva atât de romantic. Parcă erau doi copii care-şi trimiteau bileţele de amor în clasă. Îi răspunse imediat.

   Dragul meu J-C, mi-e dor de tine. Cum e posibil să-mi fie dor de cineva pe care abia îl cunosc? Dar îmi este. M-am gândit iar la tine tot timpul în seara asta. Vino curând în California, oricând poţi. Cred că avem multe să ne spunem. Je t-embrasse fort. T.

   Nu se putu abţine să nu se întrebe dacă avea să se culce cu el când avea să vină în California, dacă el o să se arate dornic. Se gândi că n-ar fi bine. Poate nu până nu-şi părăsea casa, în iunie. Aşa părea mai înţelept.
   Pentru că putea să-şi piardă uşor capul, cu un bărbat atât de incitant ca el.
   Şi, odată ce avea să se culce cu el, urma să devină a lui cu totul. Era sigură de asta. Oricât de topită era după el, era hotărâtă să-şi păstreze virtutea.
   Avea să-i spună asta înainte să vină.
   Până la urmă, i-o spuse într-un alt schimb de e-mailuri, mai târziu în acea noapte. Deja era dimineaţă pentru el, şi îi mărturisi că privise răsăritul de soare şi se gândise la ea. Totul devenea din ce în ce mai serios şi mai pasional, minut cu minut. Dar, în ciuda acestui fapt, el căzu de acord că n-ar trebui să facă dragoste când o să vină s-o vadă. O trata cu un respect profund. Şi asculta ce avea de spus. Nimeni nu mai făcuse asta pentru ea până acum. Chiar era un bărbat remarcabil. Nu putea înţelege cum de soţia sa era dispusă să-l lase să plece, nici cum de-şi permisese să-l piardă sau de ce dorea să se separe de el după toţi acei ani.
    Timmie nu se putu abţine să nu se gândească la faptul că, dacă ar fi fost măritată cu un bărbat ca el, nu i-ar fi dat drumul niciodată. Nici într-un milion de ani. Făcea bărbaţii ca Zack să pară jenant de inadecvaţi, iar scurtele ei relaţii cu el şi cu bărbaţii ca el i se păreau acum cu atât mai absurde.
   Se trezi obosită, dar tot merse la fabrica lor din New Jersey. Se întâlni cu directorul fabricii şi discutară despre toate problemele arzătoare.
   Avea o mulţime de făcut zilele acestea.
   Tot timpul cât rămase în New York, Jean-Charles o sună şi-i trimise e-mailuri, iar ea se simţea de parcă revenea în L.A. cu o comoară rară. Se dusese la Paris cu afaceri şi se îndrăgostise de un bărbat remarcabil.
   Discută despre asta cu Jade, pe drumul de întoarcere acasă. Jade era încă circumspectă în privinţa lui, din cauza propriei experienţe, şi recunoscu asta. Nu voia ca Timmie să fie rănită cum fusese ea şi îi reaminti că se putea întâmpla asta.
   - Încearcă să-ţi păstrezi capul pe umeri, o certă Jade, de parcă îi vorbea unei surori mai mici, nu unei femei cu 10 ani mai în vârstă, şi experimentată, deşi nu ieşise niciodată cu un bărbat însurat şi trebuia mereu să-şi aducă aminte s-o ia mai încet.
    Încet nu era cuvântul potrivit.
   Erau oricum, numai nu înceţi. Şi, când plecă în California, 4 zile mai târziu, el era mai îndrăgostit de ea ca înainte.

   Timmie dormi pe tot parcursul zborului spre California.
    Când intră în locuinţa din Bel Air, se simţi de parcă totul se schimbase. Un fulger îi cutremurase existenţa, sub numele lui Jean-Charles Vernier. Acum era mereu la telefon cu ea, o suna la orice oră, îi vorbea cu tandreţe despre sentimentele sale pentru ea. Niciunul din ei nu-şi putea da seama ce se întâmplase sau de ce, dar, orice-ar fi fost, le lumina viaţa, ca o făclie strălucind în întuneric. Vorbeau, râdeau, îşi făceau confidenţe, povesteau despre ceea ce făceau, despre oamenii la care ţineau, despre drumul lor spre maturizare.
    El era mai mare decât cei patru fraţi ai lui, avusese grijă de părinţii săi, se simţea responsabil pentru fraţii şi surorile lui, îi vedea cât putea de des şi părea să se simtă responsabil pentru toată lumea. Era tipic francez în gândire, oarecum de modă veche, şi suferea teribil din pricina vinei şi a jenei că al lui avea să fie primul divorţ din familie, de neconceput înainte şi inevitabil până la urmă. Cu atât mai mult acum, că Timmie făcea obiectul afecţiunii sale.
    Până să plece ea în Taiwan, discutau deja de câteva ori pe zi, recunoscând reciproc că se îndrăgosteau, dacă se luau după conversaţiile pe care le purtau, după e-mailurile pe care şi le tot trimiteau, după secretele împărtăşite şi după ce aflau unul despre celălalt. Timmie se simţea ameţită.
   - Nu ni se întâmplă aşa ceva, îi spuse ea, încercând să se agaţe de ultima frântură de raţiune, în noaptea în care plecă spre Taipei.
   - Ba se pare că da, răspunse Jean-Charles calm.
   În majoritatea timpului era la fel de dezorientat ca ea. Spuse că fusese cât pe ce să întrebe zilele trecute o pacientă ce-i făcea prostata, în timp ce răsfoia atent dosarul greşit. Avea de gând să-i dea trimitere la un oftalmolog, pentru o operaţie de cataractă. Şi niciunul din ei nu mai dormise sau mâncase bine de zile întregi. Ea nu era interesată de ce dezastre aveau loc în fabrica lor din Taipei. Era complet absentă, şi, de câte ori vorbeau cu David şi Jade, părea fericită şi cu capul în nori.
   - Cred că-mi pierd minţile, îi spuse ea îngrijorată lui Jean-Charles.
   De fapt, amândoi şi le pierduseră în acea zi la Piaza Athenee, în Paris, de Ziua îndrăgostiţilor.
    - Mereu am crezut că sunt nebuni oamenii care fac aşa ceva. Când îmi spunea cineva că s-a îndrăgostit din senin, mă gândeam că este nebun de legat. Şi acum mi se întâmplă mie.
   Amândoi erau recunoscători că prietena ei i-l recomandase pe el, ca doctor, dacă apărea vreo urgenţă cât se afla în Paris.
   - Doar ţi se întâmplă? întrebă el, părând dezamăgit. Eu deja m-am îndrăgostit de tine. Credeam că şi tu.
   - Ştii bine că aşa e, spuse ea încetişor.
   Cu doar o săptămână în urmă, fuseseră oameni întregi la minte, cu cariere care contau pentru ei şi de care se ocupau eficient. Erau stăpânii propriilor lumi. Acum el era iritat de povara de a-şi vedea pacienţii, iar pe ea o durea undeva de liniile următorului sezon de vară sau iarnă. Moda devenise brusc neinteresantă pentru ea - sau, oricum, mult mai puţin interesantă ca Jean-Charles. Iar el trebuia să se forţeze să fie atent la pacienţii săi, la programări, la vizite la domiciliu şi la treburile de la spital.
   Singura persoană cu care dorea să stea de vorbă era Timmie, iar ea nu-i mai era pacientă, cel puţin nu pentru moment. Îi spuse celui mai bun prieten al său din Paris, un radiolog care găsea amuzante frământările lui, că începea să creadă că Timmie era dragostea vieţii sale. Habar nu avea cum trăise fără ea până atunci, şi nici ea nu-şi putea imagina cum îi fusese viaţa înainte de fluxul constant de telefoane şi e-mailuri prin care-i mărturisea cât de captivat era de ea, cât de importantă era pentru el şi cât de minunată era. Era o avalanşă de emoţii pentru amândoi, care poleia totul cu frumuseţe şi minune şi le dăruia înapoi ce pierduseră de ani de zile: speranţa.
    Dintr-o dată, viaţa era nouă şi diferită. Nici măcar nu-şi putea imagina cum aveau să se descurce cu distanţa dintre ei, dacă urmau vreodată să poată combina două cariere solicitante. El avea trei copii în Paris, pe care-i iubea. Avea responsabilităţi şi îndatoriri, avea o familie mare de care era ataşat şi nici măcar nu divorţase. Niciunul dintre ei nu se îndoia că era absolut nebunesc, sau cel puţin solicitant.
   Dar Timmie recunoştea că era cea mai dulce nebunie căreia i se lăsase pradă vreodată. Înainte de-a se căsători cu Derek, lucraseră împreună timp de doi ani de zile, iar dragostea lor fusese o evoluţie lentă a prieteniei lor, la care se adăugase un interes comun în afacere. Acum fusese ca un fulger pe un cer de vară, un fulger care-i electrizase pe amândoi până în adâncul fiinţei lor. Tot ce avuseseră ca punct solid de referinţă în viaţă se schimbase brusc. El începuse chiar să aibă atacuri de panică când se gândea la siguranţa ei şi era îngrijorat ştiind-o călătorind atât de departe. Mersese la Taipei cu David, în timp ce Jade rămăsese la birou, să rezolve problemele de acolo. Şi, aşa cum făcuse şi în New York, şi-n Los Angeles, vorbi cu Jean-Charles de câteva ori pe zi.
   Zbură înapoi la Los Angeles sâmbătă, iar David abordă subiectul pe parcursul lungului zbor spre casă. Călătoria fusese un succes şi reuşiseră să rezolve majoritatea problemelor, să salveze integritatea fabricii şi să înlocuiască doi angajaţi-cheie, despre care erau convinşi că furau. Dar toate acestea păleau în mintea ei în comparaţie cu discuţiile ei cu Jean-Charles.
   - Se pare că e serios, nu glumă, cu medicul francez, o tachină David la cina din timpul zborului.
   Amândoi ştiau că Jade considera că Timmie nu ar trebui nici măcar să se gândească la el până la finalizarea divorţului. Dar David ştia bine că uneori nu mergea aşa în viaţa reală. Sincronizarea nu depindea de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Observase în timpul călătoriei că îi sunase continuu telefonul mobil, iar acum, în loc să pară iritată când răspundea, avea un zâmbet lăţit de la o ureche la alta şi se ducea deoparte să vorbească, chiar dacă era în toiul unei şedinţe sau al celor mai serioase discuţii.
   Doamna de fier de la conducerea imperiului Timmie O. arăta ca o şcolăriţă şi chicotea la telefon. Părea să fi înflorit în zilele ce trecuseră de la călătoria lor la Paris, şi de la întâlnirea ei cu Jean-Charles de la Piaza Athenee, de Ziua îndrăgostiţilor. Sentimentele lor creşteau exponenţial în fiecare zi.
   Lui David îi plăcea s-o vadă în această stare. Era exact genul de partener pe care spera să-l găsească Timmie într-o bună zi. Bun, inteligent, de încredere, responsabil, un om cu substanţă şi moralitate, respectat în lumea sa şi, spera el, capabil să se descurce intr-a ei, fără gelozii meschine sau scopuri ascunse, ca toţi nemernicii de dinaintea lui în braţele cărora Timmie îşi căutase un refugiu din calea singurătăţii.
   Singurul nod în papură pe care i-l găsea momentan David era nevasta de care nu divorţase încă, însă David simţea că, dacă acest bărbat zisese că urma să se elibereze din legăturile căsătoriei sale, aşa o să facă. Nu la fel stăteau lucrurile cu Jade, care nu avea încredere în nimeni aflat în situaţia de a fi încă însurat legal şi care era absolut convinsă că legătura asta o s-o zguduie serios pe Timmie, o să-i frângă inima şi s-o arunce cât colo.
   - Care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla? întrebă David filosofic, în timp ce îşi terminau cina din avion. Te-ai putea trezi părăsită, păcălită şi amărâtă. Şi ce dacă? Ai trecut prin situaţii mult mai rele. Merită să încerci. Din tot ce-ai povestit despre cum a avut grijă de tine în octombrie şi la cât de nebun e după tine acum, am încredere în tipul ăsta. Nu mă întreba de ce, pur şi simplu am. Instinctul îmi spune că vei fi OK.
   - Spune-i asta lui Jade, oftă Timmie.
   Încerca să-i spună cât mai puţin ei, de fapt oricui, în acest moment.
   Dar, cum călătorise cu David, pentru el fusese evident ce se întâmpla, şi, din moment ce era atât de entuziasmat, fusese relativ sinceră cu el în aceste ultime câteva zile.
   - Cred că mă sperie faptul că se întâmplă atât de repede. N-am avut niciodată încredere în lucrurile care se desfăşoară cu o asemenea viteză. Mereu am crezut că un lucru ca lumea se face pe îndelete.
   Dar nici în afacerea ei nu se întâmpla aşa mereu. Uneori lua cele mai bune decizii fulgerător, cum era şi neaşteptata ei aventură romantică din Paris. Amorul sosise în vieţile lor complet format şi ambalat. Nu avusese o fază incipientă.
   - Cred că uneori se întâmplă şi aşa, spuse David încetişor, privind-o cu un zâmbet cald. Sper să meargă. Cred că va merge. Mă bucur pentru tine, Timmie. Meriţi asta. Nimeni nu poate trage la nesfârşit de unul singur. Viaţa e prea grea aşa. De al dracului de prea mult timp împingi de una singură bolovani la deal. Nu ştiu cum reuşeşti. Şi faci să pară o nimica toată în majoritatea timpului. Cred că aş fi renunţat de mult în locul tău.
   Mai ales după loviturile puternice pe care le suferise, după ce-şi pierduse fiul şi apoi soţul într-o manieră atât de şocantă. Ar fi fost îndeajuns să dărâme oameni mai nevolnici, şi să le frângă sufletele. O zdrobiseră şi pe Timmie, dar ea continuase oricum, din încăpăţânare pură, cu genul de hotărâre şi putere care o făcuseră cine era. Muncise din greu pentru darurile vieţii sale.
   - Ştiu că e devreme, foarte devreme. Dar eu am încredere în chestia asta.
   - Ştiu că pare nebunesc, spuse ea încet, dar şi eu am. Dar e greu să explic oricui întreg la minte. Dacă aş spune oricui că m-am îndrăgostit din senin la Piaza Athenee, m-ar duce la balamuc. Şi, dacă mi-ar spune mie cineva asta, probabil şi eu aş crede că e nebun. Dar amândurora ni se pare benefic ce se întâmplă între noi. Şi nici măcar nu m-am sărutat cu bărbatul ăsta, şi nici nu m-am culcat cu el.
   - Ai la ce te gândi atunci, o tachină David.
   - Nici nu sunt sigură că o voi face. Nu pentru o vreme, oricum. Cred că vreau să aştept, să nu mă culc cu el până nu se mută, în iunie. Nu înainte de-a mă asigura că nu mai e pe teritoriul inamic.
   Era cel mai înţelept lucru de făcut, pe care i-l spusese la telefon noaptea trecută lui Jean-Charles, iar acesta fusese de acord. Voia să facă cum era mai bine pentru ea şi-i respecta dorinţele. Dar amândoi râseseră şi căzuseră de acord că aveau să fie lungi cele patru luni până în iunie.
   - Ştiu că, orice s-ar întâmpla, vei lua decizia corectă, o asigură David. Şi nu fi prea aspră cu tine dacă te răzgândeşti şi te trezeşti cu el în pat mai devreme de iunie. Sunt lucruri mai rele care s-ar putea întâmpla. Uneori e greu să încetineşti trenul acela. Poate nici nu e nevoie, dacă vă iubiţi cu adevărat.
   Îi respecta enorm puterea de judecată, înţelepciunea, integritatea ca fiinţă umană, iar faptul că-şi punea inima pe tavă pentru Jean-Charles îi spunea multe lui David despre acesta. Niciodată n-o văzuse făcând aşa ceva şi nici nu se aşteptase s-o vadă. N-ar fi făcut aşa ceva pentru oricine.
   Trebuia să fie un bărbat foarte special pentru ca Timmie să se simtă aşa.
   Timmie era convinsă că era special. N-avea nicio îndoială în ceea ce îl privea şi avea încredere oarbă în instinctele sale de această dată. Era sigură că nu se amăgea.

   Drumul spre casă era lung, şi adormi în final. Îl lăsă pe David la apartamentul lui, în drumul ei spre Bel Air, iar şoferul îi cără bagajele.
    Aproape imediat ce intră în casă, telefonul sună. Îl ridică, aşteptându-se să fie Jean-Charles, dar era Jade.
   - Cum a fost călătoria?
   - Lungă, spuse Timmie. Dar a ieşit cum trebuie.
   Se simţea bine să fie înapoi în casa şi în patul ei. Se simţea de parcă ar fi călătorit întruna, după săptămânile petrecute în Europa şi acum la Taipei. Îi spuse lui Jade despre problemele pe care ea şi David le rezolvaseră. Mersese mai bine decât speraseră.
   - Îmi pare rău să-ţi fac una ca asta, dar trebuie să te duci mâine la New York. Sindicatul a intrat în grevă la fabrica din New Jersey. Vor să mergi acolo pentru negocieri. Poate reuşeşti să rezolvi rapid, dar, dacă nu, o să ratăm toate comenzile pentru primăvară. Îmi pare al naibii de rău să-ţi spun asta. Le-am zis avocaţilor că nu poţi, dar au insistat.
   - Fir-ar, spuse Timmie şi se aşeză. N-au trecut nici 10 minute de când am ajuns. Când trebuie să plec?
   - Ţi-am rezervat un zbor pentru mâine la prânz. Poate se schimbă ceva de dimineaţă. Dar nu părea, din ce am văzut astă-seară. Am să-i sun de acasă. Poate nu trebuie să stai mai mult de o zi, două. Tocmai l-am sunat pe David, a spus că merge cu tine. Probabil te simţi ca o astronaută zilele astea. Am făcut tot posibilul să scapi de acest drum, dar pur şi simplu nu s-a putut.
   Ştia că Timmie era epuizată.
   Timmie închise şi se uită la valiza ei. N-avea niciun rost să despacheteze. O să ia aceleaşi lucruri la New York. În timp ce se gândea la zborul ce o aştepta, îi sună mobilul. Era Jean-Charles. Îi spuse despre călătoria la New York, iar el tăcu îndelung. Se gândea. Ei îi venea să plângă de obosită ce era. Şi detesta să aibă de-a face cu sindicatele. Erau mereu atât de-al naibii de nerezonabili, iar ea nu-şi putea permite să rateze toate livrările pentru primăvară. Era pur şi simplu nedrept.
   - Ce-ar fi dacă te-aş întâmpina acolo? întrebă el cu ezitare, căci nu voia să se bage peste afacerile ei.
   Dar ardea de dorinţa de-a o reîntâlni şi dintr-odată văzuse mâna providenţei oferindu-le un dar.
   - Vorbeşti serios?
    Ea zâmbi şi simţi ceva în stomacul ei făcând o tumbă, ca un gimnast minuscul care se dă peste cap.
   Voise să aibă un răgaz, să se gândească la ceea ce aveau să-şi spună şi să se asigure că totul era real. O să fie extrem de real să-l revadă atât de devreme în New York, şi poate mai mult decât putea duce acum. Nu era sigură. Dar dorinţa de a-l revedea şi de a înţelege ce li se întâmpla de fapt erau mai puternice decât teama.
   - Sunt. Dacă nu cumva crezi că te-aş deranja.
   - Probabil am nevoie de o zi sau două să stau de vorbă cu avocaţii sindicatului şi să văd cât de gravă este situaţia. Dar... aş vrea să te văd, spuse ea delicat, amintindu-şi că-l anunţase că nu intenţiona să se culce, nici măcar să stabilească vreo întâlnire cu el până nu se muta.
   Părea cea mai înţeleaptă alegere să-l aştepte să se mute înainte să înceapă o relaţie, chiar dacă erau îndrăgostiţi până peste cap unul de celălalt. Oamenii raţionali puteau să aştepte, şi, dacă ce se petrecea între ei era serios, aveau să aştepte. El fusese de acord.
   - Când pleci? o întrebă Jean-Charles prudent.
    Trebuia să-şi anuleze programările cu pacienţii săi şi să găsească pe cineva care să-i ţină locul, ceea ce nu era mereu uşor de făcut.
   - Mâine la prânz, spuse Timmie oftând.
   Avea timp doar să tragă un pui de somn înainte de-a pleca iar. Nu mai ştia pe ce fus orar era. Se simţea de parcă plutea în spaţiu. Dar, parţial, era şi din cauza lui Jean-Charles. Surescitarea o dezorientase, dar într-un mod plăcut.
   - Nici să respiri nu te lasă, nu? spuse el compătimitor. Chiar trebuie să faci toate astea singură? întrebă el, părând îngrijorat. Chiar nu e nimeni care să-ţi ia din povara de pe umeri?
   - Nu prea.
   Amândoi ştiau că ea era mult prea perfecţionistă pentru a ceda conducerea. Îi plăcea să supravegheze ea însăşi totul şi să-şi bage nasul peste tot. Era parte din legenda lui Timmie O. Făcea aproape totul singură, de la designul colecţiilor până la derularea întregului spectacol de prezentare. Era ca un magician, ca o acrobată pe sârmă care amuţea mulţimea, în cea mai mare parte a timpului fără nicio plasă de siguranţă sub ea, exceptând angajaţii credincioşi pe care şi-i ţinea aproape. Dar responsabilitatea de a face să meargă întreaga operaţiune rămânea pe umerii ei. Jean-Charles începea să înţeleagă asta după discuţiile purtate în vreme ce ea cutreiera prin lume.
   - Ce-ar fi să vin joi la New York? sugeră el. Asta ţi-ar da timp să rezolvi problemele din New Jersey. Poţi să-ţi iei câteva zile libere? Ţi-ar prinde bine.
   Nici lui nu i-ar strica.
   - Am să încerc, spuse ea, cu mintea preocupată de toate câte avea de făcut.
   I se părea că rămânea în urmă. Însă apoi trase brusc aer în piept şi conştientiza ce-i oferea el. Şansa de a iubi şi de a fi iubită, o frântură dintr-o lume complet nouă.
   - Nu, spuse ea, sunând puternică şi complet altfel.
    Priorităţile sale începuseră deja să se schimbe în ultimele două săptămâni.
    - Am să-mi iau.
   Îşi ţinu răsuflarea, gândindu-se la el. Totul era înspăimântător şi minunat, ceva la care nu se aşteptase niciodată, un vis despre care nu ar fi crezut nici într-un milion de ani că ar putea deveni realitate.
   - Chiar poţi să vii la New York?
   Se gândi că se simţea ca un copil care îşi dorea să vină Crăciunul.
   Acum i se părea greu să-l aştepte câteva zile. Soarta le oferise o şansă, şi nici unul din ei nu avea de gând s-o rateze. Era timpul să se-ntindă după premiul cuvenit, în timp ce caruselul vieţii lor continua să se învârtă.
   Perspectiva de a se lăsa învârtiţi în el era ameţitoare pentru amândoi.
   - Fireşte că pot veni, spuse Jean-Charles. Cum aş putea să nu vin, Timmie? spuse el, sunând atât de iubitor, încât ei îi veni să plângă. Fac asta atât pentru tine, cât şi pentru mine. Vreau să te văd.
   Amândoi doreau să vadă dacă ce li se petrecea acum era real, chiar dacă trebuiau să mai aştepte câteva luni până când el avea să fie eliberat fizic.
   - Vrei să stau la alt hotel? întrebă el raţional. Nu vreau să-ţi creez probleme sau să te fac de râs.
   - Cred că ne putem purta cuviincios, spuse ea, părând sigură pe sine. Ce-ar fi să stai şi tu la Four Seasons? Ar fi ridicol dacă nu ai sta.
    - Am să fac o rezervare pentru joi. Şi Timmie... Îţi mulţumesc că te întâlneşti cu mine... şi că mă laşi să vin...
   Părea la fel de emoţionat ca ea. Era atât de obosită, încât toate emoţiile ei erau gata să erupă, dar aşa fuseseră de două săptămâni - sau poate chiar de mai mult. Începea să creadă că totul mocnise de la operaţia ei din octombrie, fără ca vreunul dintre ei să fi ştiut sau să recunoască faţă de sine asta.
   - Îţi mulţumesc că vii la New York, spuse ea cu delicateţe.
    Abia aştepta să-l vadă, iar el părea la fel de nerăbdător ca ea.
   - Am să mă întorc duminică noaptea la Paris. Asta ne-ar da trei zile şi jumătate, aproape patru. Am să plec joi dimineaţă devreme, şi, cu diferenţa de fus orar, aş putea ajunge la hotel până la prânz.
   - Abia aştept, spuse ea încet, deşi acum era de-a dreptul speriată.
   Amândoi făceau un pas în viitor, care avea fie să-i aducă mai aproape de visurile lor, fie să le spulbere pentru totdeauna. Iar apoi se forţă să-şi aducă aminte că era doar un sfârşit de săptămână, câteva zile pe care să le petreacă alături de el şi să descopere cine era de fapt, în timp ce el făcea acelaşi lucru în ceea ce o privea. Era o misiune de explorare între doi oameni care fuseseră loviţi de trăsnet. Acum trebuiau să afle dacă să avanseze sau nu. Poate aveau să se vadă şi să îşi dea seama cât de ridicoli fuseseră în ultimele două săptămâni. Totul putea să fie doar o iluzie. Adevărat sau fals? Vis sau realitate? Tot ce ştiau era că aveau să afle în New York.
   - Ne vedem joi, la New York, spuse el cu blândeţe. Acum culcă-te. Vorbim mâine.
   Ea îi ură noapte bună şi conştientiza în timp ce închidea că aproape-i mărturisise că-l iubea. Cum putea să-l iubească pe bărbatul acesta pe care abia de-l cunoştea? Ce făceau? Da măcar aveau să afle unele răspunsuri în New York.
    Timmie rămase uitându-se pierdută prin dormitor, simţindu-se din nou ca lovită de trăsnet şi dintr-odată înspăimântată, în timp ce Jean-Charles stătea privind în zare pe fereastra biroului său din Paris, gândindu-se la ea şi surâzând. În viaţa lui nu fusese atât de fericit.

Capitolul 13

   Ca prin minune, după 10 ore pe zi petrecute la masa de negocieri, târguindu-se cu o armată de avocaţi alături de ea, Timmie reuşi să rezolve greva de la fabrica din New Jersey.
    Îi costase scump, dar merita. Fabrica se redeschise miercuri noaptea, cu noi costuri pentru orele suplimentare, noi pachete de beneficii şi un salariu mai mare pentru toţi muncitorii. Uneori trebuia să ştii când să fii dur şi când să cedezi. Timmie avea un instinct bun când venea vorba despre lucrurile necesare ca să-şi ţină afacerea pe picioare. Se simţi uşurată, dacă nu victorioasă, când sindicatul se retrase şi angajaţii reveniră la muncă. David îi strânse mâna cu o admiraţie făţişă şi rezervă un loc pentru ultimul zbor din Newark spre L.A., fiind surprins să afle că Timmie mai rămânea în New York.
   - Doamne, aş fi crezut că eşti la fel de nerăbdătoare ca mine să te întorci.
   De asta nu mai avusese o relaţie serioasă de aproape 2 ani de zile.
   Cine avea timp de aşa ceva, când zburau între Paris, New York, L.A., Taipei şi înapoi la New York? Era greu de crezut, dar Timmie nici măcar nu părea obosită. Se considera o persoană rezistentă din fire. Lui i se părea că era un soi de Superwoman.
   - Îmi iau câteva zile libere, spuse ea.
   - De ce aici? replică nedumerit.
   Era foarte frig şi ninsese de 3 ori în ultimele două zile. Tot ce voia era să plece cât mai repede spre L.A. Evident, ea nu se grăbea, iar el se gândi că poate voia doar să se deconecteze după atâtea călătorii şi negocieri complicate, şi n-o putea învinovăţi. Poate reuşea să facă asta mai uşor în New York, la 5 mii de kilometri distanţă de biroul ei, deşi afacerea ei şi treburile legate de aceasta o urmau oriunde, chiar şi aici.
   - Vreau s-o iau mai uşor, explică ea, în timp ce părăseau ultima rundă de negocieri, cu avocaţii pe urme şi felicitându-se reciproc. Vreau să dorm, să merg la nişte piese de teatru şi să fac cumpărături.
   Lui David nici nu-i trecea prin minte că se întâlnea cu Jean-Charles în New York, iar ea nu voia să spună nimănui. Voia să protejeze ca pe un nou-născut sentimentele lor proaspăt înfiripate. Măcar cu această ocazie, voia doar să dispară cu el şi să vadă ce avea să se întâmple. Deja căzuseră de acord asupra a ceea ce nu avea să se întâmple, iar restul rămânea de văzut, şi nu simţea nevoia să fie ţinută sub observaţie de nimeni.
   În acea noapte merse înapoi la hotel şi dormi ceasuri întregi. Era prea târziu să îl mai sune pe Jean-Charles. Şi urma să fie prea devreme pentru ea a doua zi dimineaţă, când el pleca din Paris. Din cauza diferenţei de fus orar, până când el sosea, avea să fie tăcere între ei. El îi spusese să nu îl întâmpine la aeroport. Voia să o întâlnească la hotel şi avea să o sune imediat ce ajungea, însă ea merse devreme la culcare şi se odihni foarte bine, trezindu-se puţin după ora 6 dimineaţa.
    Avea timp berechet să facă baie, să se îmbrace, să-şi ia micul dejun şi să-l întâmpine la aeroport. Ştia ce număr avea zborul lui, aşa că la şapte dimineaţa îşi sună şoferul. Îi spuse s-o aştepte jos la ora 9. Avionul lui Jean-Charles ateriza la 10. Spera doar să nu-l rateze când ieşea de la oficiile vamale, unde era mereu înghesuială.
   Stătea abătută în aeroport, gândindu-se la el şi la tot ce-şi spuseseră în ultimele două săptămâni. Amândoi îşi permiseseră să ajungă la limita raţiunii. Dacă în lumina limpede a zilei era totul un eşec? Amândoi erau conştienţi de acest risc. Abia aştepta să-l vadă şi să afle, deşi era îngrozită de moarte. Părea nebunesc să aibă pornirile acestea adolescentine la vârsta ei.
   Când avionul ateriză pe aeroportul Kennedy, Jean-Charles avea aceleaşi gânduri. Dacă fusese totul doar imaginaţia lui? Sau a ei? Un moft subit, o infatuare nebunească, care să se evapore instantaneu în momentul când se vor revedea? Urmau să afle. Era bucuros că avea timp să se adune cât făcea formalităţile necesare şi apoi pe lungul drum cu taxiul până în oraş. Voia să se bărbierească şi să facă un duş înainte să o vadă.
    Observă că ningea. Fulgi de zăpadă mari, graţioşi, cădeau încet din cer. Un strat de zăpadă se adăuga peste ce ninsese mai devreme în cursul săptămânii. Totul părea magic, în timp ce rulară pe pistă către terminal, se opriră, iar puntea de pasageri fu ataşată aparatului de zbor.
   Fu printre primii care coborâră din avion, cu trolerul pe care-l adusese cu el. N-avea bagaje de luat, tot ce-i trebuia era o ştampilă pe paşaport, la oficiul de imigrări, şi apoi îşi putea vedea de drum. Inima îi bătea puternic în vreme ce stătea la coadă, obţinu ştampila şi intră cu capul în jos în terminal, gândindu-se la ea şi la întâlnirea sortită, la zilele care aveau să urmeze de la Four Seasons, în New York.
   Timmie stătea lângă uşile de după zona în care se încheiau formalităţile vamale, rezemată de un stâlp şi privind atent oamenii care ieşeau. Se temea dintr-odată că avea să-l rateze, sau poate deja trecuse pe lângă ea. Dar semnalul intermitent îi dădea de înţeles că avionul aterizase de curând. Privea uşile şi îl zări dintr-odată ieşind, cu capul în jos, într-un palton bleumarin şi cu bagajul în mână. Zâmbi imediat ce-l observă şi simţi cum îi tresare inima când el înaintă spre ea, neştiind că era acolo. Era conştientă că-şi vedea destinul, sub forma acestui bărbat.
   El era la doar câţiva paşi de ea când privi instinctiv în sus şi o văzu. I se tăie răsuflarea şi se opri, zâmbind încet. Ea făcu doi paşi mari spre el, iar el dădu drumul bagajului şi o îmbrăţişă. Oamenii roiau în jurul lor, ca un curent de apă, în timp ce Jean-Charles o ţinea pe Timmie strâns în braţe şi, uitând de toate, o sărută, iar ea simţi cum tot sufletul i se dizolvă într-al lui.
   Rămaseră acolo parcă pentru o eternitate, în timp ce el o ţinea în braţe, şi se desprinseră cu greu unul de celălalt, iar el privi în jos către ea şi zâmbi.
   - Bonjour, doamnă O`Neill, îi spuse el delicat, în timp ce ea îi zâmbea.
   - Bonjour, docteur, îi şopti ea şi simţi un imbold copleşitor să-i spună că-l iubea.
    În schimb, îi surâse doar, şi toate sentimentele ei îi fură evidente în privire.
    - Mă bucur atât de mult să te văd.
   Fiecare fibră din ea vibra când îi spuse asta. În viaţa ei nu fusese atât de fericită să vadă pe cineva. În timp ce stătea şi-l privea, avu senzaţia că între ei se înfiripa o mare poveste de dragoste. Ieşiră încet din aeroport, fără a se dezlipi unul de altul, iar ea îşi găsi şoferul. Când urcară în maşină, Jean-Charles o sărută din nou, apoi vorbiră încet pe tot drumul către oraş. Ea îi spuse despre negocierile pe care le dusese cu sindicatul, în timp ce el o asculta fascinat. Discutară despre munca lui, despre pacienţi şi, mai presus de toate, despre cât de fericiţi erau să se revadă, ceea ce era evident dintr-o simplă privire.
   El se cază la hotel, iar ea îl urmă în camera lui. Amândoi erau cazaţi la etajul 48, cu o privelişte spectaculoasă asupra oraşului.
   Ajunşi în cameră, el îşi puse jos bagajul şi o luă în braţe, în timp ce amândoi înţelegeau că avea să fie mai complicat decât se aşteptau să se ţină de planul lor de abstinenţă. Timmie începea să se întrebe dacă nu cumva fuseseră cam optimişti în privinţa abilităţii lor de a-şi rezista unul altuia.
   Erau amândoi conştienţi acum că, după confidenţele din lunile trecute, telefoanele numeroase din ultimele săptămâni şi atracţia lor reciprocă irezistibilă, se simţeau perfect confortabil unul în prezenţa celuilalt, de parcă ar fi avut o relaţie existentă sau chiar una pe termen lung, nu o întâlnire între doi străini. Se simţeau ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, care se potriveau cu uşurinţă împreună. Rezultatul era un sentiment de armonie şi dragoste care-i uimea pe amândoi şi-i tăia răsuflarea lui Timmie, în timp ce el o ţinea în braţe şi o săruta. Chiar şi după puţinul timp pe care-l împărţiseră, n-avea nici un dubiu că îl iubea. Şi putea vedea în ochii lui că ceea ce ea simţea pentru el se oglindea în tot ce simţea el pentru ea.
   Se întoarseră în apartamentul ei ca să-şi poată verifica mesajele, apoi deciseră să facă o plimbare prin parc, să ia puţin aer. Se plimbară pe cărările acoperite de zăpadă din Central Park, cu troiene de fiecare parte, şi totul era învăluit intr-o frumuseţe neprihănită. Ea aruncă în el cu un bulgăre, care lăsa urme pudrate pe haina lui bleumarin, iar el aruncă delicat o mână de zăpadă pufoasă către părul ei de un roşu aprins. Îi venea să alerge cu el prin zăpadă, să fie din nou copil, să împartă toată bucuria pe care niciunul din ei n-o trăise vreodată înainte să se găsească unul pe celălalt.
   Feţele le erau îmbujorate de ger. Apoi, pradă unui impuls de moment, el angajă o sanie trasă de cai să-i plimbe prin parc, în ţinutul fermecat al iernii din jurul lor. Şezură în sanie, cu o pătură groasă pe ei, cuibăriţi unul lângă altul ca nişte copii fericiţi. După aceea merseră să ia prânzul la Pierre. Era deja după-a- miază, iar pe drumul de întoarcere intrară în mai multe magazine şi în sfârşit reveniră în apartamentul ei, părând fericiţi şi relaxaţi. Vorbiseră fără întrerupere toată după-amiaza şi se ţinuseră de mână ca doi iubiţi de liceu.
    Timmie se simţea iar de 15 ani, iar Jean-Charles spunea că se simţea ca la 20.
   Pentru ea, erau 15 ani mai fericiţi decât experimentase sau visase vreodată. În acest moment infinit de preţios, viaţa era perfectă cu el.
   - Unde ai vrea să luăm cina, draga mea? o întrebă el, în timp ce se relaxau în sufrageria apartamentului ei.
   El sugeră Cafe Boulud sau La Grenouille, singurele restaurante pe care le ştia bine în New York. Ea cunoştea mult mai multe localuri la modă în SoHo şi West Village. Până la urmă, aleseră un restaurant micuţ despre care ea ştia că era intim şi primitor. Aveau timp zilele astea să meargă şi în altă parte, să se etaleze, să se răsfeţe şi să se descopere.
   El se retrase în camera lui pentru a face un duş şi a se schimba. Când îi deschise din nou uşa, o oră mai târziu, ea radia de bucurie. El arăta impecabil şi elegant ca întotdeauna, şi fu uimit din nou de cât de frumoasă era, cu ochii ei mari şi verzi, părul lung, roşcat şi trupul tineresc şi mlădios.
   Strălucea. O sărută imediat ce o văzu şi o urmă încet în apartamentul ei.
   Când se opriră, ea era ameţită, şi vocea îi era catifelată de pasiune. Brusc, planurile lor de cină nu mai părură interesante nici unuia din ei, în timp ce el o săruta şi-o ţinea în braţe, incapabil să-i reziste.
   - Îmi pare rău... Nu mă pot abţine..., spuse el cu voce guturală, în timp ce ea îi zâmbea timid.
   Nici ea nu voia să se abţină, şi, fără să-i spună un cuvânt, îl sărută din nou şi-i dădu jos haina, apoi începu să-i desfacă nasturii de la cămaşă.
   Era un mesaj nu prea subtil, iar el se trase în spate s-o privească, cu o expresie întrebătoare. Nu voia să facă nimic din ce-ar fi putut regreta ea mai târziu şi ştia ce simţea ea în legătură cu faptul că el încă era căsătorit.
   - Timmie, ce faci? o întrebă el cu blândeţe.
   - Te iubesc, spuse ea încet.
   - Şi eu te iubesc, îi şopti el, apoi îi repetă în franceză, ceea ce îi venea mult mai natural şi i se părea mai real decât orice i-ar fi putut spune în engleză. Je t-aime... tellement... atât de mult...
   Ea putea vedea în ochii lui că spunea adevărul. Acum părea stupid să urmeze regulile şi planurile care avuseseră sens la început, dar care dintr-odată nu-şi mai aveau rostul. Graniţele dintre ei se topeau rapid.
   - Nu vreau să faci nimic din ce ai regreta mai târziu. Nu vreau să te rănesc.
   - Ai să mă răneşti, Jean-Charles? întrebă ea, privindu-l cu tristeţe.
   Îl întreba dacă intenţiona s-o trădeze, dacă n-avea să îşi părăsească niciodată soţia sau dacă urma s-o abandoneze. Promisiunile de genul acesta erau fragile ca aripile de fluture şi nu puteau fi întotdeauna ţinute.
   Amândoi ştiau că nu existau garanţii universale, doar speranţe, visuri şi intenţii bune. Amândoi erau oameni cinstiţi, integri şi bine intenţionaţi.
   Poate era cel mai bun lucru la care puteau spera.
   - Niciodată, sper, răspunse el sincer, iar ea văzu că vorbea serios şi aprobă din cap. Dar tu?
   - Te iubesc... Nu te voi trăda niciodată şi sper să nu te rănesc.
   Erau singurele jurăminte pe care le schimbară în acest punct al vieţii lor, promisiunea de a face tot ce le stătea în putinţă pentru a rămâne apropiaţi şi a se proteja. Era suficient pentru Timmie, şi pentru moment era de-ajuns şi pentru Jean-Charles. Nimeni nu putea prevedea viitorul şi prezice încercările sau durerile care aveau să vină. Singura întrebare era dacă erau dispuşi să rişte incertitudinile vieţii, ca să înfrunte împreună furtunile ce aveau să vină.
   Nu mai spuse nimic, ci doar îl conduse încet în dormitorul ei, unde-i desfăcu nasturii de la cămaşă, catarama curelei şi îi trase delicat pantalonii în jos; în câteva clipe, hainele lor zăceau morman pe jos, amestecate, apoi se strecurară sub aşternuturi, cu trupul ei neted de fildeş încolăcit pe lângă al lui, puternic, bărbătesc.
    Camera era întunecată, iar Timmie putea simţi forţa pasiunii lui pulsând lângă ea, şi tânji de dorinţa de a-l simţi înlăuntrul ei.
   - Timmie, je t-aime..., gemu el încet, iar ea aproape începu să toarcă de dorinţă şi-i spuse că şi ea îl iubea.
   Apoi brusc pasiunea îi copleşi, irezistibilă, dincolo de limite sau de raţiune, un taifun de dorinţă care-i smulse pe amândoi cu o forţă atât de mare, încât nici unul nu s-ar fi putut opri, nici nu şi-ar fi dorit. Timmie i se dărui complet, cu tot cu speranţe, visuri, inimă, trup, iar el o purtă cu el într-o călătorie atât de plină de dragoste şi pasiune, încât amândoi ştiau fără dubiu că, oriunde i-ar fi dus, acum nu aveau altă opţiune decât să fie împreună. Amândoi simţeau, în timp ce stăteau îmbrăţişaţi, că era mâna destinului.
   Şi, mai târziu, în timp ce stăteau agăţaţi unul de celălalt, două trupuri care păreau unul singur, adormiră senini şi uitară de planurile de cină. Era mult mai bine ce li se întâmplase. Trecuseră de la nesiguranţă spre certitudinea dragostei reciproce. Valurile pasiunii îi aduseseră aici, şi acum găseau unul în braţele celuilalt o dragoste care-i unea ireversibil. Şi, cu puţin noroc, şi binecuvântarea cerească, sperau că pe vecie.

Capitolul 14

   Zilele petrecute de Timmie şi Jean-Charles în New York erau magice.
    Făceau plimbări lungi prin parc, mergeau la galerii de artă şi se opreau în restaurante micuţe, pentru cafea sau pizza când erau morţi de foame. Se plimbau prin SoHo, bucurându-se de fiecare lucru mărunt, iar noaptea cădeau unul în braţele celuilalt cu o poftă insaţiabilă. Timmie nu făcuse niciodată dragoste atât de des, iar Jean-Charles îşi redescoperise puterile tinereşti pe care le credea de mult uitate. Făceau dragoste ore întregi. Amândoi erau uşor bulversaţi de diferenţele de fus orar, moţăiau, se trezeau să facă dragoste, aţipeau după-amiaza şi apelau la room-service pentru mic dejunuri enorme la 4 dimineaţa.
   Într-o noapte plecară de la hotel pe jos, deşi începuse iar să ningă, şi găsiră un birt pentru şoferii de camion pe West Side, unde mâncară friptură şi chiftele de cartofi, la ora 5 dimineaţa.
   Totul părea incredibil de ireal, ca într-un vis. Şi totuşi, iar şi iar, când se trezeau şi se vedeau, zâmbeau larg şi râdeau cu veselia pură a miracolului pe care îl împărţeam duminică, Timmie îşi făcu bagajele întristată, în timp ce el stătea întins în pat şi o privea.
   - Nu vreau să plec, spuse ea cu tristeţe.
   După ce trăise cu el 4 zile, nu-şi mai putea imagina viaţa fără el.
   Era un lucru primejdios, pripit, şi deveneau rapid dependenţi de el. El era la fel de înnebunit ca ea şi la fel de trist.
   - Nici eu, spuse el cu seriozitate. Nu vreau să mă întorc la Paris.
   Dar amândoi aveau vieţi la care trebuiau să revină.
   - Am să vin în California, să te văd.
   - Promiţi?
   Se simţea ca o copilă speriată. Dacă n-o să-l mai vadă vreodată? Dacă se răzgândea sau o abandona, cum avea să supravieţuiască? Pierduse înainte atâţia oameni pe care-i iubise, încât nu mai putea suporta gândul că i s-ar putea întâmpla din nou. Iar el înţelegea ceea ce vedea. Panica ei era aceeaşi cu a lui, aşa cum dragostea lor era o reflexie a ce simţeau unul pentru celălalt. Se potriveau perfect în pasiune, sentimente şi temeri.
   - Nici eu nu vreau să te pierd, spuse el blând, venind s-o îmbrăţişeze, în timp ce o trăgea încet înapoi în pat. Şi bineînţeles că voi veni în California. N-aş putea trăi prea mult departe de tine.
   Avea un uşor dramatism în el, pe care ea îl descoperea ca fiind o parte ascunsă a iubirii lui imense pentru ea şi care o încânta nespus.
   Iar apoi ea se întoarse spre el cu o întrebare neaşteptată, în timp ce-o ţinea în braţe.
   - Când te muţi din apartament?
   El păru deranjat. Detesta să se gândească acum la asta. Aceasta era singura viaţă pe care şi-o dorea. Trecutul său nu mai exista. Fusese mort ani de zile, iar cenuşa sa se dispersase încet pe măsură ce legătura lui cu Timmie devenea mai puternică. Ea nu-l despărţea de nimeni, doar îl primea în braţele ei, în sufletul ei şi în viaţa ei, aşa cum îl primise şi în trupul ei, cu dragoste copleşitoare şi pasiune delicată.
   - Ţi-am mai spus. În iunie. Le-am zis copiilor mei că rămân până la sfârşitul anului şcolar. Sper să vând până atunci apartamentul. Dar, dacă nu, am să mă mut oricum.
   Lui Timmie i se părea că mai era mult până atunci, dar abia intrase în viaţa lui şi nu i se părea corect să-l preseze. Dorea să fie corectă... dar, dacă nu se muta... dacă Jade avea dreptate sau prelungea situaţia ani de zile...
   - Te rog, nu fi îngrijorată, spuse el, strângând-o în braţe s-o liniştească.
   - Sunt, spuse ea sinceră, mă sperie.
   Ea nu ţinuse nimic departe de el, nici o parte din ea. Se deschisese complet, riscând să fie rănită dacă dintr-un motiv sau altul el alegea să nu i se alăture într-o călătorie pe tot parcursul vieţii. Ca de obicei, o îngrozea perspectiva de a fi abandonată pe mal, speriată şi singură.
   - Dacă n-o părăseşti niciodată?
   Părea panicată.
   - Ne-am părăsit reciproc acum ani de zile, spuse el simplu şi cinstit.
   După părerea lui, era o redare corectă a situaţiei.
    - Sunt acolo pentru fiicele mele, nu pentru ea. Le-am promis, spuse el, solemn. Datorez asta copiilor mei.
   Dar ei ce-i datora? Ştia că nu putea concura cu dragostea pentru copiii lui, nici nu dorea asta. Nu voia să-l sfâşie sau să-l îndepărteze cu forţa. Voia să vină cu ea de bunăvoie.
   - Dacă fetele tale te imploră să nu pleci? Dacă...
   Agoniile trecutului o bântuiau. Trecutul fusese mereu mult mai rău decât se aşteptase. Îi era greu să creadă că viitorul avea să fie diferit.
   - Vom rezolva atunci, spuse el calm, ceea ce n-o linişti complet.
   Nu spusese că avea să plece orice ar fi. Lăsa o portiţă, să vadă ce urma. Ar fi preferat o promisiune fermă, un jurământ semnat cu sânge, dar ştia că acum trebuia să aibă încredere în el. Îşi încercase norocul cu el, la bine şi la rău.
   - Te iubesc. Nu te voi răni sau abandona.
   Îi cunoştea trecutul, văzuse teroarea pură din ochii ei în noaptea operaţiei de apendicită. Ţinea cont de temerile ei şi voia s-o liniştească.
   - Te iubesc. Am nevoie de tine acum, exact cum ai şi tu de mine. N-am să mă îndepărtez de tine, Timmie. Îţi promit.
   Ea oftă la auzul cuvintelor sale reconfortante, în timp ce stătea cu spatele lipit de pieptul lui. El o ţinea strâns în braţe, iar ea se simţi în siguranţă şi protejată.
   - Sper că nu.
   Se întoarse să-l sărute, şi, deşi timpul rămas era scurt, făcură dragoste pentru ultima dată, apoi rămaseră împreună în cadă, aşa cum făcuseră de multe ori în decursul acelui weekend, vorbind, râzând, tachinându-se şi bucurându-se de ultimele lor clipe împreună.

..............................................................