La prima vedere, Danielle Steel

 ..............................................

2-4

               Vorbea cu mult realism.

    Își acceptase trecutul, cu toate regretele şi durerile. Şi, în ciuda lui, continuase să asigure pentru ea şi pentru cei din jurul ei un trai decent. Iar faptul că se răsfăţa din când în când cu bărbaţi ca Zack nu făcea nici un rău nimănui, ci doar o ajuta să împiedice demonii trecutului s-o hăituiască.
   Jean-Charles îşi dădu seama că era o femeie cu adevărat remarcabilă şi că o subestimase prima oară. Ea însemna mult mai mult decât se vedea dintr-o privire. Avea puterea a o sută de oameni şi inima a mii. În timp ce se priveau în salonul de spital, Timmie observă pentru prima dată că îl ţinea iarăşi de mână. Nu era o poveste care să poată fi spusă fără sprijin, sau altcuiva decât unui prieten, iar acum el era unul, atât în ochii lui, cât şi în ai ei. Intrase doar pentru scurt timp în viaţa ei, pentru a o face să depăşească o perioadă mai grea, dar acum, când avea să plece, o să ia cu ea o bucată din el, cum se întâmpla mereu când cineva îşi împărtăşea cu altcineva o parte din sine. Îşi deschisese cele mai secrete lăcaşuri pentru el şi-i arătase inima ei, rănită şi chinuită cum era. Spusese deseori că inima ei era ca un vas chinezesc smălţuit, plin de crăpături, dar vechi şi rezistent. Şi el credea acelaşi lucru acum, după ce auzise tot ce i se întâmplase.
   Niciodată nu respectase pe cineva mai mult. Era cea mai grozavă femeie pe care-o întâlnise vreodată, şi o respecta pentru tot curajul său şi pentru lipsa de resentimente cu care privea înspre trecut. Părea să vadă totul ca pe un dar, indiferent de cât de mari fuseseră pierderile sau cicatricile. Avea ceva foarte frumos în ea - şi foarte mândru. Până şi cicatricele ei îl emoţionau acum profund. Nu era nimic neplăcut la ea.
   - Păcat că nu te-ai recăsătorit niciodată şi n-ai mai avut copii, spuse el cu tristeţe.
   Era profund mişcat şi conştient de pierderile ei. De fapt, pierduse pe toată lumea la care ţinuse vreodată. Părinţi, fiu, soţ. Şi supravieţuise, chiar dacă rămăsese cu sechele. Avea doar 36 de ani când murise fiul ei şi un an mai mult când divorţase. Ar mai fi avut timp să înceapă o viaţă nouă, dar alesese să nu facă asta, pentru toate motivele pe care i le împărtăşise în ultimele două ore. Jean-Charles se întrebă dacă ei i se părea pur şi simplu prea riscant să iubească iarăşi pe cineva. Şi poate chiar era, pentru ea. Timpul zburase şi atârna în spaţiu acum, când ei continuau să se ţină de mână. Se simţea apropiat de ea, mai apropiat decât ar fi crezut vreodată că ar putea fi, şi totuşi nu avea planuri în ceea ce o privea. Nu exista nimic romantic între ei. Tot ce simţea era o legătură puternică, de la o fiinţă umană la alta, exact ceea ce simţea şi ea faţă de el.
   - Nu mai vreau alţi copii sau un soţ, spuse ea. N-am vrut nicio clipă după moartea lui Mark şi plecarea lui Derek. El dorea altă relaţie, nu eu. Eu voiam doar să-mi ling rănile în singurătate. Şi am făcut asta pentru mult timp. Afacerea m-a păstrat în viaţă. Restul a fost pur şi simplu prea greu.
   - Şi acum? întrebă Jean-Charles curios.
    Îi spusese atâtea, încât nu se temea s-o întrebe mai multe.
    - Nu ai pe nimeni în viaţa ta?
   Ea ridică din umeri şi clătină din cap, zâmbind, amintindu-şi că Zack n-o sunase înapoi. Îi lăsase un mesaj în dimineaţa aceea şi-i spusese de operaţie, dar el nu o sunase. Nici măcar nu era sigură că-i păsa dacă sună sau nu. N-avea niciun rost să conteze pe Zack. Nu s-ar fi ridicat vreodată la înălţimea aşteptărilor. Era prea ocupat să îşi ia revanşa pentru certuri imaginare şi să aibă grijă de el însuşi. Nu avea strop de răutate în el, dar nici moralitate. Era acolo pentru distracţie, şi nu dăduse niciodată de înţeles altceva.
   - Nimeni important, îi răspunse ea. Oamenii vin şi pleacă din viaţa mea. Am făcut compromisuri cu care pot trăi, pentru perioade scurte de timp. N-am mai avut o relaţie serioasă de când m-am căsătorit. Nu mai vreau una. Preţul e prea mare, şi sunt prea bătrână pentru asta, spuse ea zâmbind timid, iar medicul râse.
   - La 48 de ani? Cu siguranţă nu eşti! Femei mult mai în vârstă ca tine se reîndrăgostesc şi se căsătoresc. Iubirea nu are vârstă. Propria mea mamă a rămas văduvă la 79 de ani şi s-a recăsătorit la 85. Au trecut 2 ani de când s-a întâmplat asta, şi îşi adoră soţul. Este la fel de fericită cu el precum a fost cu tatăl meu.
   Timmie surâse la ideea unei mirese de 85 de ani.
   Imaginea avea ceva delicios de dulce în ea.
   - Poate când voi avea 85 de ani, spuse ea râzând, ţinându-l încă de mână. Cred că aştept până atunci. Probabil sunt încă prea tânără să mai încerc. Cred că voi aştepta până fac Alzheimer, apoi n-am să-mi mai aduc aminte de ce îmi era teamă. Dar, în momentul acesta, memoria mea e prea bună. M-ar speria de moarte.
   Şi pe bună dreptate, în cazul ei. Pierduse prea mult în viaţă şi fusese rănită de prea multe ori, de prea mulţi oameni.
   - Ratezi ceva, spuse blând Jean-Charles. De fapt, ratezi multe. Ratezi dragostea în viaţa ta, Timmie, pentru că eşti speriată. Nu te învinovăţesc. Dar, dacă intuiesc eu corect, viaţa fără dragoste este grea şi singuratică.
   Şi ducea la genul de panică la care fusese martor în noaptea precedentă, când depinsese complet de un străin.
   - E greu, căzu ea de acord, dar e sigur. Nu am nimic de pierdut acum.
   Lui i se păru o afirmaţie tristă, mai ales din partea unei femei minunate ca ea.
   Amândoi îşi amintiră numele asistentei pe care ea îl scrisese pe formularul pentru rude apropiate. Nu avea rude sau fraţi. Când trebuia să menţioneze o rudă apropiată, mereu îşi amintea ce însemna de fapt viaţa ei, dar era o realitate pe care o acceptase de mult. Ştia că nu avea să se schimbe. Iar pronia cerească îi scotea în cale oamenii de care avea nevoie, aşa cum Jean-Charles fusese acolo pentru ea când i se rupsese apendicele.
   Acum deveneau prieteni. Era conştientă de faptul că el o admira mult, dar văzuse totodată o urmă de tristeţe în ochii lui. Nu era o consecinţă a ceva din viaţa lui sau a dezvăluirilor ei, dar nu dorea să întrebe. Confidenţele de genul celei pe care i-o făcuse ea trebuiau oferite. Nu le puteai smulge cu sila. Trebuiau să vină din suflet, şi putea observa că el nu era gata să facă asta cu privire la propria lui viaţă - şi poate n-avea să o facă niciodată. Ea alesese să-şi împartă povestea vieţii sale cu el, dar putea simţi că în amândoi rămânea o parte zăvorâtă.
   - Cum ai reuşit să nu devii plină de resentimente? întrebă el încet. Ai atâtea motive să fii.
   Şi totuşi, putea simţi că nu era urmă de ranchiună în ea împotriva nimănui. Renunţase cu ani în urmă. El suspecta că nu fusese niciodată înverşunată, ci doar devastată sau întristată. Dar nu purta pică nimănui, nici părinţilor pentru că muriseră, nici soţului ei pentru că plecase, nici doctorilor pentru că nu reuşiseră să-i salveze copilul. Era diferită de toţi cei pe care îi cunoscuse el până atunci, şi îşi dorea să îi semene mai mult. În cazul său, el era plin de resentimente şi de regrete. Şi trecutul îl întrista uneori nespus. Ea era o adevărată inspiraţie pentru el, şi ştia că avea să-şi amintească mult timp de această după-amiază petrecută împreună.
   Se lăsa întunericul când îi dădu în sfârşit drumul la mână. Stătuseră de vorbă ore întregi. Asistenta vârâse capul înăuntru să vadă cum se simţea, apoi se retrăsese discret. Era pe mâini bune, şi nu dorea să-i întrerupă. Văzuseră că purtau o conversaţie serioasă. Atât Timmie, cât şi medicul ei păreau absorbiţi de discuţie. El observă că ea părea obosită.
   - Te-am epuizat, spuse el pe un ton de scuză, simţindu-se vinovat că stătuse atât de mult.
   Dar era o femeie fascinantă, şi n-avea să uite vreodată ce învăţase despre ea. Ştia că o să-şi aducă mereu aminte de ea, cu profund respect şi admiraţie, ori de câte ori avea să-i audă numele. Şi spera s-o revadă când urma să vină iarăşi în Paris. Brusc, faptul că o întâlnise părea un mare dar ceresc. Dacă prietena ei din New York nu i-ar fi dat numele său, nu l-ar fi sunat niciodată şi ar fi trebuit să apeleze la medicul de la hotel, despre care nu ştia nimic.
   - Mi-a făcut bine să vorbesc cu tine, spuse ea cu un zâmbet discret, aşezându-şi la loc capul pe pernă, pentru prima dată după ceasuri întregi. Nu mai vorbesc despre lucrurile acelea.
   Mersese ani de zile la terapeuţi, după moartea fiului său, şi în final terapeutul hotărâse că procesul se încheiase. Mai bine de atât nu avea să fie. Trebuia să trăiască şi să se împace cu restul. Trecutul nu putea fi schimbat.
   - A însemnat mult pentru mine să-ţi spun despre lucrurile acestea. Uneori credem că ştim cine sunt oamenii şi cum au ajuns acolo, dar, de fapt, nu avem habar. Niciodată nu ştii prin ce au trecut unii sau cât de mult au progresat, spuse ea cu înţelepciune, în timp ce el aproba din cap.
   - Ai ajuns departe, Timmie, replică el cu seriozitate.
   Mai departe decât oricare dintre cunoştinţele sale. Noaptea trecută, când el fusese acolo pentru ea, se formase o legătură între ei doi. Era ceva ce nu avea nici ea să uite vreodată. El fusese acolo pentru ea, cum puţini oameni fuseseră vreodată. Iar ea simţise că era un om în care putea avea încredere.
   - Când mă laşi să plec acasă? întrebă ea în timp ce el se ridica.
    Nu avea pe nimeni pentru care să se grăbească acasă, dar nici în spital nu-i plăcea să stea.
   - Nu ştiu, dar deocamdată nu. Poate într-o săptămână. Te las să te întorci la hotel înainte de asta, şi vedem cum te simţi. De aici te duci direct la Los Angeles?
   Ea clătină din cap.
   - Trebuia să merg la New York. Am întâlniri de afaceri acolo săptămâna viitoare şi una programată pentru vinerea aceasta.
   - Nu sunt sigur că vei fi în stare. E posibil să poţi călători cam într-o săptămână, dar, în locul tău, aş merge acasă şi m-aş odihni, măcar încă o săptămână. La urma urmei, ai suferit o intervenţie chirurgicală.
   Ea aprobă din cap. Se gândise să le spună lui Jade şi lui David să ţină şedinţele fără ea. Puteau s-o pună la curent când ajungea acasă. Cel mai important lucru fusese spectacolul din Paris, şi asta se rezolvase. Restul nu mai părea să conteze prea mult pentru ea acum, iar el putea observa asta în ochii ei. Nu se lupta cu el ca să plece mai repede, cum se aşteptase el. Se dovedise diferită de cum o crezuse la început. Şi-o imaginase alintată, dificilă, plină de pretenţii şi arogantă, având ca martor succesul său. De fapt, era oricum numai aşa nu. Era caldă, bună, puternică, inteligentă, rezonabilă, plină de compasiune şi de blândeţe. Nu părea să aibă o fărâmă de răutate în ea. Iar lui îi plăcea mult.
   - Ai nevoie de ceva înainte să plec? Mai multe analgezice? întrebă el, dar ea refuză clătinând din cap.
   - Rareori iau. Nu-i aşa dureros, am îndurat eu altele mai rele.
   După dezvăluirile din acea după-amiază, ştia că avusese de îndurat şi lucruri mai rele. Nu luase medicamente nici când murise Mark. Nu era genul ei să se ascundă de realitate şi de propriile trăiri. Privea lucrurile în faţă. Mereu făcea aşa.
   - Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, îi reaminti el, iar ea zâmbi.
   El o bătu pe umăr şi ea îi surâse iar înainte ca el să plece. După ce plecă, rămase întinsă în pat şi se gândi mult timp la el. Nu vorbise aşa nimănui de ani de zile şi niciodată cu atâta sinceritate. Se simţea pe deplin confortabil în prezenţa lui şi avea încredere în el cât nu avusese în nimeni ani de zile. Criza avută cu o noapte în urmă dărâmase barierele dintre ei, care altfel poate n-ar fi dispărut niciodată.
   Şi, în timp ce părăsea spitalul, Jean-Charles se gândea cam la acelaşi lucru. Era una dintre acele femei rare căreia îi putea spune orice, îi putea face orice mărturisire, şi cu care i-ar plăcea să-şi împărtăşească şi el secretele. Pentru moment, ea şi le oferise pe ale ei, iar el se întreba dacă avea să vină o zi în care să-i poată vorbi şi el la fel de sincer. Ea îşi pusese sufletul pe tavă în faţa lui în acea după-amiază şi îi spusese povestea vieţii ei, oricât era de dureroasă. Era evident că durerea persista în ea - şi probabil nu avea să dispară niciodată. Se simţea de parcă întâlnise o fiinţă cum rar îi era dat să cunoască. Iar ea se simţea la fel, uimită de toate confidenţele pe care i le făcuse, cu o naturaleţe care o surprinsese.
   Nu regreta nimic din ce îi împărtăşise. După ce el plecă, îi trecu prin minte că la un moment dat în trecut i-ar fi plăcut să aibă un bărbat ca el cu care să-şi împartă viaţa. Nu avusese niciodată aşa ceva. Ea şi Derek împărţiseră un interes comun în afacere şi un copil - şi mai nimic altceva.
   Nu avuseseră niciodată multe în comun, cu excepţia muncii. Înţelesese ulterior cât de puţin îl cunoştea şi cât de puţin o cunoştea şi el pe ea.
   Cineva ca Jean-Cbarles Vernier părea mai degrabă un partener egal, un oponent de seamă, un aliat şi un om pe care putea conta. Dar ca întotdeauna în cazul unor astfel de bărbaţi, îşi aminti Timmie, era căsătorit.
   După cum spusese Jade, toţi cei buni erau. Se gândi la asta, în vreme ce se lăsa furată de somn în acel salon de la American Hospital, şi îşi aminti că tot nu primise vreun semn de la Zack. Era dezamăgitor, ca întotdeauna când era vorba despre el, dar nu era o surpriză. Cu oameni ca el, dezamăgirea era un stil de viaţă. Timmie se obişnuise de-a lungul anilor.
   Trecuse prin atâtea, încât dezamăgirea părea un lucru minor. Supravieţuise unor lucruri mult mai rele. La celălalt capăt al spectrului erau bărbaţii ca Jean-Charles. Extraordinari, admirabili, demni de respect şi de încredere.
   Şi, dintr-un motiv sau altul, inaccesibili şi de neatins. În majoritatea cazurilor, erau ai altcuiva. Dar fusese recunoscătoare să-i poată vorbi lui Jean-Charles în acea după-amiază. Simţise că-i era suflet pereche. Acest lucru în sine era atât de rar, încât simplul fapt că-i vorbise era de ajuns. Nu-i trebuia mai mult.

Capitolul 4

   Pe parcursul următoarelor două zile, Timmie continuă să se refacă.
   Arăta şi se simţea mai tot bine, iar Jean-Charles veni de două ori pe zi să vadă ce făcea. De obicei, înainte şi după orele de serviciu. Vineri, o vizită a treia oară, în drum spre casă de la un dineu despre care spuse că era groaznic de plicticos. Îşi iţi capul în camera ei, purtând un costum închis la culoare cu dungi subţiri, şi fu fericit să o găsească trează. Arăta la fel de bine şi de elegant ca prima dată când îl întâlnise.
   Ea citea o revistă englezească pe care o găsise o asistentă pentru ea, şi, deşi nu-i pomeni despre asta lui Jean-Charles, tocmai vorbise cu Zack.
   Fusese predictibil de lipsit de compătimire şi mai degrabă o tachinase, de parcă ar fi fost vreo glumă proastă pe care o făcuse ea. Nu îi stătea în fire să poarte cuiva de grijă şi trata până şi problemele serioase ca pe o glumă.
   Spusese râzând că aşa-i trebuia dacă nu îl luase cu ea, ceea ce ei i se păru o obrăznicie. Nici nu-i trecuse prin cap că poate fusese supărată sau speriată.
   Era de neconceput pentru el ca o persoană atât de puternică precum Timmie să se teamă de ceva, cu atât mai puţin de ceva ce el considera o intervenţie minoră. Lui i se părea că ea era chiar bine, iar ea nu-l contrazise. Îi făcu jocul. Şi se simţea, de altfel, mai bine acum.
   Vorbise şi cu Jade şi cu David de câteva ori în cursul acelei zile. Întâlnirile din New York decurseseră bine şi se descurcau fără ea. Jade se oferise să zboare înapoi la Paris, şi amândoi îşi făceau griji pentru ea, dar ea insistase că se simţea bine. Oricum nu aveau cu ce s-o ajute. Trebuia doar să se odihnească, să ia antibiotice şi să-şi recapete puterile. Se plimbase pe holuri în sus şi în jos, deşi încet şi prudent şi uşor îndoită de mijloc, de câteva ori în cursul acelei zile. Doar Jean-Charles ştia cât de speriată fusese. În faţa celorlalţi părea la fel de puternică şi de stăpână pe ea ca oricând. Nu-i plăcea să pară vulnerabilă în ochii nimănui. Se simţea prea expusă.
   Când Jean-Charles îşi băgă capul pe uşă, Timmie privi în sus şi zâmbi. Arăta minunat, uşor pus pe şotii, şi avea un aer aproape adolescentin când intră cu paşi mari în cameră. Observă că arăta mai puţin palidă ca după-amiază, iar ea îi spuse că se plimbase pe hol.
   - Ce cauţi aici, la ora asta? întrebă ea, cum ar fi întrebat mai degrabă un prieten decât un medic.
   Dar doctorii nu-şi vizitau pacienţii la 11 noaptea. Ajunseseră să aibă o legătură specială şi se simţeau bine unul în compania celuilalt.
   Schimbară un zâmbet cald în timp ce el se apropia de patul ei.
   - Eram în drum spre casă, şi am zis să trec să văd ce faci, spuse el relaxat. La urma urmei, eşti o persoană foarte importantă.
   O tachina, iar ea râse. Tachinările n-o deranjau dacă veneau din partea lui.
   - Sunt o persoană foarte plictisită, spuse Timmie, lăsând jos revista, bucuroasă să-l vadă. Cred că îmi revin, continuă ea, surâzându-i. Încep să mă simt ca la închisoare. Când mă laşi să plec?
   - Hai să vedem cum te simţi mâine. Presupun că te-aş putea trimite înapoi la hotel cu o asistentă, spuse el, căzut pe gânduri.
    Avea să-i fie dor de conversaţiile lor de după-amiază. Cât timp era în spital, putea s-o viziteze oricând.
   Rareori se bucurase atât de interacţiunea cu o pacientă, şi-i plăcea să audă ce are de zis despre tot felul de subiecte familiare ei. Descoperiseră că erau amândoi pasionaţi de artă şi aveau aceeaşi afinitate pentru Chagall.
   Avea un tablou de-al lui în casa din Bel Air. Iar el începuse să-i dezvăluie unele dintre detaliile propriei sale poveşti de viaţă. În ziua precedentă, îi spusese că alesese medicina din cauza morţii surorii sale ca urmare a unei hemoragii craniene, când el avea 17 ani, iar ea, d21.
   Moartea ei subită reprezentase un punct de cotitură în viaţa sa.
   - N-am nevoie de asistentă, se plânse Timmie în timp ce el se aşeza pe scaunul de lângă patul său, iar ea îi admira în tăcere costumul şi se întreba cine îl făcuse.
   Era minunat croit şi avea linii precise, masculine, elegante. Se întrebă deodată dacă l-ar ofensa să-i trimită unul de-al ei. Era mereu îmbrăcat impecabil. Îi plăcea însă cum arăta şi îmbrăcat în haine de zi.
   Apăruse în dimineaţa aceea purtând pantaloni kaki, o cămaşă albastră cu dungi, un sacou sport şi mocasini din piele întoarsă maro. Îi stătea bine, iar stilul său vestimentar era mai degrabă englezesc decât franţuzesc. Totul arăta bine pe el, pentru că era înalt şi subţire.
   - Ba ai nevoie de asistentă, o asigură el. Am o puternică bănuială că, dacă nu ai una, o să începi să alergi de colo-colo sau o să ieşi în oraş.
   Îi spusese deja că dorea ca ea să rămână la pat tot restul săptămânii, ceea ce ei începea să i se pară o pedeapsă prea crudă. Se simţea suficient de bine încât să se ridice şi să se mişte puţin.
   - Nu fugeam pe hol în seara asta după cină, îl asigură ea.
    Iar el îi întoarse zâmbetul.
   Îşi spălase părul în dimineaţa aceea, iar coama ei cârlionţată arămie îi cădea în cascadă peste umerii halatului de spital. El observă că primise un buchet imens de flori de la Plaza Athenee. David şi Jade îi trimiseseră un alt buchet enorm, pe care îl comandaseră telefonic din New York. Camera mirosea ca o grădină.
   - Cum a fost dineul? întrebă ea, arătând ca un copil care a fost lăsat acasă cu dădaca şi acum vrea să afle totul.
   - Foarte plicticos, spuse el rânjind. A fost foarte searbăd, mâncarea n-a fost bună şi am auzit că şi vinul era îngrozitor. Abia aşteptam să plec.
   Ea nu dori să îl descoasă, dar se întrebă de ce nu plecase acasă cu soţia. Avusese de câteva ori impresia că nu avea o căsnicie strălucită, dar el nu făcuse niciodată vreun comentariu despre asta. Avea două fiice, Julianne şi Sophie, de 17, respectiv 15 ani, şi un fiu, Xavier, care era student în primul an la medicină şi dorea să devină chirurg, ceea ce, evident, îl făcea foarte mândru pe tatăl său. Îi menţionase în convorbirile cu ea de câteva ori. Fetele erau aproape de vârsta pe care ar fi avut-o fiul ei, iar el se întrebase de mai multe ori dacă nu cumva o întrista când le aducea în discuţie. Dar, cum ea îl întrebase de ele, îşi permise să le pomenească uneori, când se ivea ocazia.
   - Nici eu nu prea mă dau în vânt după dineuri, recunoscu Timmie, cuibărită confortabil în patul ei.
    Era distractiv să fie vizitată la acea oră, mai ales că acum se simţea mai bine. Nici măcar nu simţea perfuzia din braţ.
    - Prefer să-mi petrec timpul la casa mea de pe plajă sau într-un bistrou mic, cu prietenii. De obicei petrecerile reprezintă o bătaie de cap prea mare.
   Lucra prea mult ca să mai aibă timp pentru viaţa socială, deşi uneori era silită să meargă la evenimente importante de la Hollywood. Cu atât mai mult cu cât compania ei furniza frecvent haine pentru filme şi îmbrăca o serie de vedete de la Hollywood.
   - Unde este casa ta de pe plajă? întrebă el curios.
   Era o parteneră de discuţie mai distractivă decât majoritatea oamenilor cu care cinase în acea seară.
   - În Malibu, spuse ea cu lejeritate, şi-i povesti despre ea şi despre plimbările lungi pe care adora să le facă pe plajă.
   Nu pomeni despre faptul că obişnuia să îşi petreacă timpul acolo cu Zack. Nu părea să merite să-l menţioneze şi evitase să vorbească despre el.
   Era unul dintre compromisurile pe care le făcuse.
   - De foarte mult timp am vrut să ajung în Malibu, spuse Jean-Charles, căzut pe gânduri. Fotografiile de acolo sunt minunate. Casa ta este în districtul Colony? întrebă el, arătându-şi cunoştinţele despre zonă, iar ea zâmbi şi aprobă din cap.
   - Da, este. Ar trebui să vii să o vezi cândva.
   Rămaseră amândoi tăcuţi preţ de câteva clipe, întrebându-se dacă aveau să se mai vadă vreodată. Nu era niciun motiv real, în afara cazului în care ea revenea în Paris şi se îmbolnăvea iar. Sau poate, după toate câte împărtăşiseră de când era aici, aveau să devină cu adevărat prieteni.
   - N-am mai fost de mulţi ani în Los Angeles. Am participat la o conferinţă foarte interesantă şi am ţinut o prelegere la şcoala de medicină de la UCLA, spuse Jean-Charles ridicându-se din nou.
   Se făcea târziu, şi ea era pacienta lui şi avea nevoie de somn. Îi spuse că ar trebui să se odihnească, iar ea clătină din cap. Era obosită, dar îi făcuse plăcere să discute cu el.
   - Am să vin mâine să te văd, îi promise el, şi vom decide împreună când te poţi duce la hotel. Poate duminică, dacă promiţi să te porţi frumos. 
    - Când crezi că mă pot întoarce în L.A.?
   Era plecată de săptămâni de zile.
   - Vom vedea. Poate la sfârşitul săptămânii viitoare sau chiar mai devreme, dacă te recuperezi bine.
   Jade se oferise să se întoarcă şi să o însoţească pe drumul către casă, dar Timmie insistase că nu era necesar, deşi până şi căratul genţii ei voluminoase de călătorie i se părea acum o sarcină dificilă. Dar era hotărâtă să revină singură în L.A. şi s-o lase pe Jade să zboare înapoi cu David din New York. Aşa era cel mai logic.
   - Somn uşor, Timmie, spuse el, oprindu-se pentru o ultimă clipă în cadrul uşii, iar ea îi surâse din pat.
   - Mulţumesc pentru vizită, doctore, îl tachină ea, în timp ce el îi zâmbi, apoi plecă.
   Adormi gândindu-se la el şi întrebându-se cum era soţia lui, dacă era sofisticată şi elegantă ca el şi la fel de deschisă şi plină de candoare. El era un amestec interesant de căldură şi detaşare. Îi arătase fotografii cu copiii lui, toţi trei foarte frumoşi, iar Timmie trăsese concluzia că soţia lui era la rându-i frumoasă. Timmie nu şi-l putea imagina cu cineva nu prea arătos, deşi observase că spusese foarte puţine despre ea, în afara faptului că studiase dreptul când era mai tânără, dar nu practicase niciodată, şi că erau căsătoriţi de aproape treizeci de ani. Părea un timp îndelungat pentru Timmie şi suna impresionant, dar era greu să-şi dea seama din puţinele informaţii despre căsnicia lui dacă era fericit cu ea sau nu.
   Având în vedere durata mariajului, Timmie presupuse că era, dar el părea reticent când venea vorba despre asta şi nu făcea niciun fel de comentarii despre soţia sa. Părea foarte neutru, de câte ori venea vorba.
   Acest lucru în sine o făcea pe Timmie să se întrebe ce fel de căsnicie aveau. Remarcase că nu o aducea în discuţie. Vorbea fie despre copiii lor, fie despre el, dar aproape niciodată despre ea.
   Unul dintre numeroasele lucruri pe care Timmie le admira la el era că, în ciuda conversaţiilor lor numeroase şi deseori filosofice, cu multe puncte de vedere în comun, nu avusese niciodată impresia că flirta cu ea.
   Era mereu atent, interesat şi respectuos şi niciodată nu întrecea măsura.
   Faptul că nu flirta deschis cu ea o făcea să suspecteze că-şi iubea soţia, ceea ce ei i se părea admirabil. Era un om uşor de admirat, pentru priceperea sa, dedicarea, cunoştinţele, mintea sa ascuţită, cultura, simţul umorului şi grija faţă de pacienţi. Nu mai fusese atât de bine îngrijită niciodată, şi se hotărâse deja să-i cumpere un cadou înainte să plece. Dar nu putea face nimic până când el nu o externa.
   Iar când el reveni în dimineaţa următoare să o vadă, în haine de weekend, pantaloni reiaţi de catifea şi un pulover de caşmir cenuşiu, ea aduse iar vorba de plecarea din spital.
   - Bine, bine, replică el, văd că ai de gând să mă cicăleşti până când te trimit înapoi la Piaza.
   Trebuia să-şi continue tratamentul cu antibiotice, dar el spuse că avea să îi prescrie restul sub formă de pastile. Era foarte prudent ca medic, descoperise ea, şi extrem de responsabil.
   - Am să te trimit mâine înapoi la hotel, atâta timp cât îmi promiţi că nu vei face nimic şi vei continua să te odihneşti. Presupun că ţi-e mai confortabil acolo.
   Aşa era, dar nu avea nimic de reproşat ca urmare a şederii ei de 4 zile în spital. În plus, el continuase să o viziteze de câteva ori pe zi. Era atent şi practica medicina cu grijă, acordând atenţie fiecărui detaliu.
   Înainte să plece, el îi spuse că avea să-şi petreacă seara cu copiii săi.
   Asociatul său urma să-i ţină locul. Îi aminti că avea numărul lui, aşa că să îl sune fără ezitare dacă apărea vreo problemă. Asta îi reaminti ei de acea seară de marţi îngrozitoare, când îl sunase în plină criză. Părea să se fi petrecut cu secole în urmă, după zilele astea în care vorbiseră atâta.
   - Am să vin să te văd mâine, la Piaza Athenee, o asigură el, iar ea ştiu că aşa avea să se întâmple.
   Se ţinea întotdeauna de cuvânt. Era un bărbat pe care se putea conta.
   Totul la el emana putere şi încredere.
   - Am să fiu în Perigord în seara aceasta, în casa fratelui meu. Mie şi copiilor mei ne place foarte mult acolo.
   Timmie observase că nu o menţionase pe soţia sa, ceea ce i se părea bizar. Poate nu-i plăcea la Perigord pe cât le plăcea lor sau poate nu se înţelegea bine cu fratele lui. După ani lungi de căsnicie, orice era posibil.
   Oamenii aveau tabieturi şi făceau concesii sau trasau limite legate de prietenii sau rudele care le displăceau. Jean-Charles nu oferise niciun indiciu, iar lui Timmie i se păruse oarecum nepotrivit să întrebe, deşi îşi împărtăşiseră păreri profund personale despre multe lucruri, de la politică la artă, de la avort la creşterea copiilor, un subiect despre care ea nu ştia multe, din moment ce experienţa ei ca mamă fusese mult prea scurtă. Îşi dădu seama că îl invidia pentru weekendul cu copiii lui. Se gândea că erau norocoşi să aibă un tată ca el.
   Noaptea era liniştită în lipsa lui, şi Timmie se uită la CNN la televizorul din rezerva ei. Nu era niciun eveniment şocant la ştiri. Iar rapoartele trimise de Jade şi de David din New York erau bune. Mai aveau două zile de întâlniri programate săptămâna viitoare, şi se gândea cu groază la mormanul de hârtii ce se strânseseră pe birou în absenţa ei, îndeosebi cât fusese bolnavă.
    Era încă epuizată după intervenţia chirurgicală şi, când se îmbrăcă duminică pentru a părăsi spitalul, descoperi că efortul o epuizase şi îi păru aproape rău că nu acceptase sugestia lui Jean-Charles de a lua cu ea o asistentă. Insistase că avea să primească toată grija necesară de la personalul hotelului. Gilles venise să o ia şi să o ducă Ia hotel. Spusese că se simţea uşurat să vadă că arată atât de bine şi-i adusese un buchet imens de trandafiri roşii. Se simţea ca un star de cinema sau ca o divă de operă când părăsi spitalul, încă nesigură pe picioare şi cu braţele pline de flori. Fu surprinsă să constate cât de bine era să revină la Piaza Athenee. Se simţea de parcă revenise acasă, când păşi în luxul camerei sale obişnuite, şi una din cameriste îi sări în ajutor.
   Timmie făcu un duş, din moment ce Jean-Charles îi spusese că avea voie, comandă prânzul la room-service, îşi verifică mesajele, citi câteva faxuri pe care i le trimiseseră Jade şi David, niciunul de speriat, doar informative. Iar apoi Timmie se băgă fericită în pat, între aşternuturile bine călcate. I se părea culmea luxului să fie din nou acolo. Deşi totul la spital fusese eficient, confortabil şi plăcut, nu era loc de pe pământ la fel de minunat ca Piaza Athenee, după părerea ei.
   Mai târziu în acea după-amiază, stătea culcuşită în pat, mâncându-şi ciocolata favorită şi sorbind ceai, când fu anunţată de la recepţie că doctorul Vernier venise să o vadă. El apăru câteva minute mai târziu. Părea relaxat şi fericit să o vadă. Intră în cameră cu paşi mari şi-i spuse că deja arăta mai bine.
   - Trebuie să fie de la ciocolată, spuse ea în timp ce-i oferea o bucată, însă el refuză, cu mai multă stăpânire de sine decât se simţea ea capabilă. Cum a fost la Perigord cu copiii? întrebă ea, fără să adauge că-i fusese dor de el, deşi era surprinsă să constate că aşa era.
   Nu avusese pe nimeni interesant cu care să stea de vorbă de dimineaţa trecută, de când trecuse el să o vadă la spital.
   - Excelent, comentă el. Dar tu cum te simţi acum că ai revenit aici? La fel de bine cum te simţeai ieri în spital sau te-ai epuizat deja?
   Părea aproape sever când îi punea întrebările, iar ea râse, ceea ce-l făcu să zâmbească. Râsul ei era mereu contagios, şi era mulţumit să vadă că-şi recăpătase privirea ştrengărească. I se părea că arăta foarte bine şi era mulţumit.
   - N-am ridicat un deget. Tot ce-am făcut de când m-am întors azi-dimineaţă a fost să stau în pat şi să mănânc.
   - Fix asta şi trebuie.
   Îi spusese deja de câteva ori că o considera prea slabă, deşi asta nu-l surprindea în totalitate, având în vedere industria în care lucra. Toţi oamenii de modă americani i se păreau anorexici, deşi înfăţişarea lui Timmie nu era chiar atât de extremă. Dar observase că slăbise săptămâna asta, ceea ce era de aşteptat după operaţie. Putea vedea cu uşurinţă că ea era încântată să reyină la hotel, la camera, patul şi halatul ei confortabile.
   Îşi pusese până şi o pereche de cercei cu diamante şi îşi făcuse unghiile în după-amiaza aceea. Era din nou înapoi în mijlocul luxului şi se simţea mult mai în largul său decât la spitalul din Neuilly. Acum, imediat ce avea să-i dea permisiunea, urma să se facă nevăzută. Detesta să admită asta faţă de sine, dar ştia că avea să-i fie dor de ea. Era o companie excelentă şi un partener de discuţie minunat. Temerile care fuseseră stârnite în noaptea operaţiei dispăruseră şi era din nou încrezătoare şi surâzătoare. Redevenise o femeie puternică, în elementul ei. Opulenţa elegantă i se potrivea ca o mănuşă, fără îndoială, după douăzeci şi trei de ani de realizări remarcabile.
   O tachină pe tema aceasta, în timp ce ea îi oferea o cupă de şampanie, iar el râse, scuturând din cap.
   - Nu beau decât rareori, spuse el cu detaşare.
    Sticla de Cristal pe care i-o întinsese ea nu-i făcea deloc cu ochiul.
    - Şi sunt de gardă în noaptea asta.
   - Nu bei?
   Ea păru surprinsă. Era un bărbat cu obiceiuri sănătoase, o minte ascuţită şi o inimă bună, devotat soţiei şi copiilor. Nimeni nu putea cere mai mult. Nu se putu abţine să nu-şi spună din nou că soţia lui era o femeie norocoasă. Bărbaţii ca Jean-Charles Vernier erau rari. Cel puţin din câte ştia ea. Aproape mereu îşi vedeau de căsnicie. Nici măcar nu şi-l putea imagina pe Jean-Charles singur sau într-o relaţie cu una dintre tinerele cu care umblau bărbaţii pe care-i cunoştea ea. Majoritatea lor erau starlete, modele sau femei uşuratice. Numai gândul ăsta o făcea să râdă. N-ar fi rezistat cu o femeie ca acelea nici zece minute. Standardele lui erau mult mai înalte şi erau cu adevărat un om cumsecade.
   Îi oferi o ceaşcă de ceai, pe care el o refuză de asemenea. Nu se aştepta ca ea să-l trateze cu ceva. Nu era musafir, ci medicul ei, după cum îi atrase atenţia zâmbind.
   - Am crezut că suntem şi prieteni, spuse ea, părând dezamăgită în timp ce el râse.
   - E adevărat. Cred că suntem. Îmi place foarte mult să stăm de vorbă, admise el, şi o surprinse prin ce îi spuse apoi: Ai să-mi lipseşti când vei pleca.
   Îi plăceau discuţiile lor filosofice despre natura umană, sensibilităţile şi predilecţiile acesteia, politicile ţărilor lor şi fusese profund mişcat de destăinuirile pe care ea i le făcuse despre trecutul ei, despre copilăria petrecută la orfelinat şi în familiile în care era dată în plasament - lucruri care i-ar fi distrus pe majoritatea oamenilor, dar care pe ea o făcuseră doar mai puternică. Şi era profund întristat pentru fiul ei. Având în vedere dragostea pe care o purta propriilor săi copii, nu-şi putea imagina ceva mai rău decât să piardă unul. Şi totuşi, ea reuşise să supravieţuiască şi acestei încercări, şi trădării soţului său. Trecuse prin atâtea şi rămăsese întreagă. Îi câştigase pe deplin respectul în zilele de după operaţie, în ciuda începutului ciudat. Acum li se părea firesc amândurora. Nu obişnuia să devină prieten cu pacienţii lui. Dar era ceva cald şi neobişnuit la ea, care-l atrăgea şi-l făcea să dorească să-i împărtăşească gândurile. Se simţea confortabil să stea cu ea în sufrageria apartamentului ei şi să pălăvrăgească.
    Ea se ridicase din pat ca să i se alăture, printre nenumăratele flori care-i fuseseră trimise de cunoştinţele din lumea modei care auziseră de operaţie. Cu Jade şi David aflaţi în New York, vestea se răspândise ca fulgerul.
   - Deci ce planuri ai? o întrebă el, părând relaxat şi mai fericit decât fusese înainte de weekendul scurt petrecut cu copiii în Perigord.
   - Tu să-mi spui mie, doctore. Cât de curând pot să zbor acasă?
   - Te grăbeşti tare?
   - Nu, răspunse ea cu sinceritate, dar ar trebui să mă întorc. Am o afacere de condus, îi reaminti ea, deşi el era conştient de asta şi de cât de ocupată era şi urma să fie la întoarcere.
   - Ce zici de joi? Te mulţumeşte?
   Nu dorea să-i grăbească plecarea, dar ştia că n-o putea ţine la nesfârşit la Piaza Athenee.
   - Sună foarte bine.
   Şi le oferea lui David şi Jade o zi să organizeze lucrurile pentru ea, după ce se întorceau.
   - Pot să ies puţin din hotel? Măcar pentru o plimbare scurtă.
   Avea în minte ceva ce el nu bănuia.
   - Cred că poţi. Nu merge prea mult sau prea departe. Nu căra nimic greu. Fii grijulie şi va fi totul în regulă.
   - E un sfat bun pentru oricând, spuse ea şi zâmbi. Mereu sunt grijulie, din păcate. Sunt prea bătrână să fiu altfel.
   Ceea ce nu era întru totul adevărat.
    - Vârsta nu are nimic de-a face cu asta. Şi eşti suficient de tânără să fii nesăbuită, dacă vrei. Nu ar strica, din când în când.
   Îşi putea imagina la ce presiune era supusă şi cât de stresant putea fi când nu mergea ceva bine. Moda era o afacere dură, iar el bănuia că ea trebuia să muncească şi să lupte din greu ca să se menţină în top, loc în care se afla de 23 de ani. Chiar în vârf, mereu încercând să se autodepăşească. Nu era o sarcină uşoară.
   Ea observă, sau aşa i se păru, că el se codea să plece în acea după-amiază, deşi începea să se însereze. Iar apoi se decise să-l întrebe ceva poate prea personal. Dar îşi zise că, dacă el nu dorea să răspundă, n-avea să o facă. Era băiat mare, se putea apăra singur, iar ea era curioasă.
   - A mers şi soţia ta la Perigord cu tine şi cu copiii? întrebă ea din senin, iar el păru să tresară şi să se simtă brusc stânjenit.
   - Ce te-a făcut să întrebi asta?
   Era intrigat de intuiţia ei. Părea să ştie multe lucruri şi ghicise cu acurateţe restul. Se încrezuse mai mult decât orice în instinctele ei.
   - Nu ştiu, răspunse ea sincer. N-ai pomenit-o. Asta e cam ciudat.
   - Nu, n-a venit. Ea şi fratele meu nu se înţeleg.
   Ceea ce era puţin spus. De fapt se certau de ani de zile pe o casă pe care el şi Jean-Charles o moşteniseră şi pe care până la urmă fuseseră nevoiţi să o vândă, pentru că nici unul dintre ei nu puteau cădea de acord cine şi când să o folosească. Soţia lui Jean-Charles nu mai vorbise de atunci cu cumnatul ei şi refuza să se alăture soţului când acesta mergea să-i viziteze pe el şi soţia acestuia, la Perigord.
   - M-am gândit eu că e ceva de genul ăsta, replică Timmie.
   Presupunerea ei fusese corectă. Exista un soi de neînţelegere în familie.
   - Nu mergem mereu împreună peste tot, adăugă Jean-Charles, şi un muşchi al maxilarului i se încordă aproape imperceptibil.
    Era ceva ce nu spunea, iar Timmie îi privi ochii, încercând să simtă despre ce anume era vorba.
   - Amândoi suntem oameni foarte independenţi, cu interese divergente. De câte ori duc copiii acolo, ea rămâne acasă.
   - Ieri-noapte ai mers singur la dineul de la Neuilly?
   Era de-a dreptul băgăcioasă acum, şi conştientă că nu avea niciun drept să ştie. Se întrebă ce o să-i răspundă după ce-şi revenea din surpriză.
   Era încă o dată impresionat de perspicacitatea ei.
   - Chiar am fost, da. Nu-i plac nici oamenii aceia. Mergem rareori împreună undeva sau ne bucurăm rareori de aceiaşi prieteni. Ce te-a făcut să întrebi?
   - Am avut doar o bănuială. Nu e treaba mea. Îmi pare rău că am întrebat, spuse ea politicos, complet intrigată de aranjamentul pe care-l aveau.
   În anumite aspecte, era tipic franţuzesc. Oamenii din Franţa păreau să rămână căsătoriţi pe veci şi îşi rezolvau problemele ducând vieţi separate, mai degrabă decât să divorţeze atât de des ca oamenii din State.
   - Ba nu-ţi pare rău deloc, o tachină el. Voiai să ştii. Acum ştii.
   - Nu e greu să aveţi vieţi sociale şi planuri de weekend separate?
   Se întreba dacă avea vreo amantă sau dacă se vedea cu alte femei, dar n-ar fi îndrăznit vreodată să-l întrebe. Nu părea genul care să alerge după fuste. Şi fusese circumspect faţă de ea. Clar nu era genul care să flirteze, nu cu pacientele, cel puţin.
   - Dacă o căsnicie este dificilă şi doi oameni sunt foarte diferiţi, vieţile separate pot menţine mariajul în viaţă. După aproape 30 de ani, nu te mai poţi aştepta să rămână lucrurile cum au fost, explică el calm.
   Era evident că se împăcase cu stilul său de viaţă şi că îi convenea.
   - Presupun că nu, spuse Timmie. N-am ajuns niciodată atât de departe, nu am de unde să ştiu.
   - Cinci ani e o perioadă respectabilă. Cred că este păcat că oamenii renunţă pur şi simplu fără să încerce să repare lucrurile, spuse Jean-Charles, apoi continuă: Cred că soţii ar trebui să rămână împreună, de dragul copiilor. Le-o datorează, indiferent de cât de neplăcute ajung lucrurile.
   - Nu ştiu ce să zic, spuse Timmie cu sinceritate, n-am fost niciodată convinsă că doi oameni care nu se înţeleg şi stau împreună îşi fac chiar aşa fericiţi copiii. Ajung mereu să-şi învinovăţească odraslele pentru sacrificiile făcute. Cred că până la urmă acest lucru dăunează. Şi de ce să-ţi petreci restul vieţii cu cineva pe care nu-l placi sau nu-l suporţi ori cu care nu te înţelegi? Nu-mi imaginez cu ce se aleg copiii din asta, exceptând ocazia de a prelua din stresul părinţilor, ceea ce nu mi se pare corect faţă de ei.
   - Nu primim întotdeauna ce vrem în viaţă, spuse Jean-Charles enigmatic. Sau ce am crezut că vom primi. Dar asta nu e o scuză să fugi. Oamenii îşi datorează unul altuia mai mult decât atât - şi copiilor lor cu siguranţă.
   - Mie îmi sună a viaţă grea. Cred în eforturi susţinute, dar nu în nefericire pentru tot restul vieţii. Uneori e mai bine să recunoşti că ai făcut o greşeală sau că lucrurile s-au schimbat. Acum cred că îmi respect fostul soţ pentru că a făcut asta, deşi a fost greu pentru mine. Dacă n-ar fi făcut-o, am fi trăit pe veci în minciună. Prefer să fiu singură decât să fac asta.
   Jean-Charles nu era de acord cu ea, evident. Îşi apăra un mod de viaţă şi alegerile pe care le făcuse, bune sau rele. În ultimii ani, mai mult rele.
   - Uneori trebuie să te resemnezi, spuse el, servindu-se cu o bomboană de ciocolată, în timp ce Timmie îi privea cu interes ochii.
   Simţise că mai erau multe pe care nu i le spusese.
   - Nu sunt de acord cu tine, spuse Timmie încet. Resemnarea e un mod de viaţă groaznic.
   Ar fi detestat să rămână căsătorită cu Derek după ce aflase că el e încurcat cu un bărbat. Până la urmă, oricât de dureros fusese, Derek făcuse ce era corect părăsind-o. Fusese mai bine aşa, deşi la momentul acela i se păruse devastator. Şi îl respecta acum pentru asta.
   - Există o anume nobleţe a sacrificiului, spuse el pe un ton meditativ, în timp ce ea cugeta la vorbele lui.
   - Nu se dau premii pentru aşa ceva, spuse Timmie cu fermitate. Doar devii înainte de vreme bătrân şi trist, şi obosit, în timp ce-ţi priveşti visurile cum mor. Şi de ce să faci asta? Ar trebui să te poţi bucura de viaţă.
   El nu-i răspunse, părând gânditor. Ea îi pusese multe întrebări interesante în acea săptămână şi îl făcuse să mediteze în repetate rânduri. În ciuda a tot ce i se întâmplase, era o femeie care credea că dragostea este posibilă, dacă nu pentru ea, măcar pentru alţii. Ea se resemnase şi nu mai credea în visuri. Dar îi plăcea teoria, mai ales aplicată altora. Realitatea era, de fapt, similară pentru amândoi, deşi el era căsătorit şi ea nu. Amândoi se împăcaseră cu ce nu aveau în viaţă şi trăiau cât puteau de bine, umplându-şi timpul muncind din greu. El îi avea pe copii alături, iar ea îşi umplea ocazional nopţile cu bărbaţi ca Zack.
   Mai discutară o vreme, şi, în final, el se ridică să plece, fără prea mare tragere de inimă. Se simţea bine la Piaza, vorbind cu ea, şi ar fi continuat bucuros să stea ore întregi acolo. Dar mai avea şi altele de făcut.
   Înainte să plece, promise că o s-o viziteze în după-amiaza următoare. Mai avea 3 zile de stat în Paris.

   Când se ridică să se îmbrace în ziua următoare, Timmie se simţi mai slăbită decât voia să recunoască, chiar şi faţă de medicul ei.
    Se simţea mai bine, dar tot nu era în apele ei. Şi totuşi, se forţă să iasă. Îşi propusese să meargă măcar până la un magazin aflat la câţiva metri distanţă de hotel, pe Avenue Montaigne. Voia să-i cumpere un cadou lui Jean-Charles, înainte de plecare. Fusese excepţional de drăguţ cu ea şi îi purtase exemplar de grijă, iar ea dorea să-i ofere ceva în semn de mulţumire, deşi ştia că el nu aştepta aşa ceva. Era un gest de mulţumire şi prietenie pe care dorea să-l facă faţă de el.
   Timmie ieşi pe hol chiar înainte de prânz şi merse încet către magazinul de ceasuri de pe Avenue Montaigne, simţindu-se deranjant de bătrână. Se simţea de parcă îmbătrânise o sută de ani în ultima săptămână.
   Corpul încă i se resimţea de pe urma apendicitei, iar antibioticele pe care încă le lua îi dădeau o stare de rău. Dar, odată ajunsă în magazin, atenţia îi fu captată de produsele care îi fură prezentate, şi găsi exact ce-şi dorea pentru el. Era un ceas de platină minunat, simplu, cu ecran negru, care, spera ea, avea să-i placă. Vânzătorul care o ajută o asigură că, dacă nu-i plăcea, îl putea înlocui cu un alt ceas care i-ar fi pe plac.
   Era mulţumită cu ce cumpărase şi se întoarse încet spre hotel, uşurată să ajungă înapoi în apartamentul ei. Chiar şi după o plimbare scurtă şi o oră petrecută în afara camerei sale, era epuizată. Fusese prima ei ieşire de la operaţie. După ce mâncă de prânz şi trase un pui de somn, se simţi mai bine.
   Timmie era într-o formă mult mai bună când Jean-Charles veni pentru vizita lui obişnuită. Observă imediat că arăta mai plină de viaţă. Ea îi spuse că făcuse o mică plimbare pe Avenue Montaigne, fără să menţioneze mica ei aventură la cumpărături. Plănuia să-i dea ceasul în ultima ei zi petrecută la Paris, când avea s-o viziteze pentru ultima dată.
   Telefonul lui mobil sună de câteva ori în timpul vizitei sale, şi era evident că avea câţiva pacienţi grav bolnavi. Îi spuse că nu putea rămâne să stea de vorbă toată ziua. O sună în seara aceea să vadă cum se simţea. Ea îl asigură că era bine. Şi, în dimineaţa următoare, chiar se simţi mai bine. Starea i se îmbunătăţea vizibil. Chiar se plimbă în acea zi pe Avenue Montaigne şi apoi reveni la hotel să se odihnească iar. Mica ei ieşire îi prinsese tare bine. Chiar şi Jean-Charles era mulţumit când o văzu în acea după-amiază. Nici măcar nu o certă când află cât de departe se aventurase.
   - Dacă mergi puţin mai departe mâine, cred că te vei simţi suficient de puternică să zbori spre casă joi.
   În ciuda intervenţiei chirurgicale care o ţinuse acolo încă o săptămână, Timmie era cu adevărat tristă că avea să părăsească Parisul, deşi motivul pentru care îşi extinsese vizita nu fusese nicicum unul pe care l-ar fi dorit. Dar îi făcuse plăcere să-l cunoască mai bine pe doctor, şi era chiar intrigată de căsătoria lui.
    În mod evident, făcuse compromisuri în viaţă, pentru copii, compromisuri pe care le considera justificate. Era acum convinsă că nu se simţea fericit în căsnicie, având în vedere câteva comentarii din timpul vizitei sale de duminică, dar că intenţiona să rămână pe veci aşa. Se gândea că era prostesc din partea lui, dar nu mai rău decât ce făcea ea, mulţumindu-se din comoditate şi din teama de singurătate cu relaţii pasagere cu bărbaţi care clar nu o meritau.
   Tot chipul i se lumina când vorbea despre copiii lui, şi asta o mişca.
   Chiar foarte mult. În ciuda acestui aspect, nimic nepotrivit nu se întâmplase între ei, nici o ocheadă, nici o privire, nici măcar vreo insinuare.
   Nu încerca s-o agaţe sau s-o seducă. Era doar un medic muncitor, profund dedicat şi uneori singur. Timmie era convinsă că el n-o plăcea doar ca pe o pacientă, ci îi făcea plăcere să stea de vorbă despre tot felul de lucruri.
   Veni s-o vadă pentru ultima dată miercuri, la ora 5. Avea în mână geanta sa de medic şi purta pantaloni gri, un pulover şi o cravată Hermes foarte frumoasă. Arăta serios şi profesionist, şi o privi cu tristeţe. Timmie nu ştia dacă-l supărase ceva în ziua aceea sau dacă era întristat de plecarea ei - cum era şi ea fiindcă trebuia să-şi ia rămas-bun de la el şi să plece din Paris.
   - Când revii în Paris? întrebă el, în timp ce se aşezară pe canapeaua din apartamentul ei.
   Cadoul pentru el era pe masă, dar niciunul dintre ei nu aduse vorba de el. Era împachetat în hârtie simplă, albastru-închis, iar ambalajul era legat cu o panglică aurie ondulată.
   - Nu mai devreme de februarie, îi răspunse ea. Atunci ne întoarcem pentru spectacolele de modă cu îmbrăcăminte pret-a-porter. Dar atunci voi merge doar la Paris şi la Milano, şi, fireşte, la New York. Am să sar peste Londra. Reprezentanţii mei de acolo se pot descurca şi fără mine. Patru oraşe sunt pur şi simplu prea mult. Călătoria asta nenorocită aproape m-a omorât, chiar şi înainte să-mi pocnească apendicele.
   - Sper să ne reîntâlnim vreodată, spuse el pe un ton protocolar, iar ea se întristă.
   Era deja uşor diferit. Părea oarecum rigid, cumva stânjenit şi oarecum distras, de parcă avea altele în minte. Nu-l cunoştea suficient de bine cât să-şi permită să-l întrebe despre ce era vorba.
   Discutară amical vreme de o oră, până când el spuse că trebuia să plece. Avea un pacient care-l aştepta la cabinet şi deja întârziase. Detesta să-şi ia rămas-bun. Şi ştia că, atunci când o să-l revadă, lucrurile aveau să fie şi mai diferite între ei. Relaxarea cu care discutaseră fusese în mare parte rezultatul faptului că era bolnavă şi singură în Paris. Asta le oferise şansa să se cunoască şi chiar să se împrietenească.
   Îi plăcea să creadă că lasă în urmă un prieten, dar nu era complet sigură de asta. El era medicul ei, o îngrijise bine şi fusese bun cu ea. Iar ei i-ar fi plăcut să îl aibă drept prieten. Spera ca în februarie să poată relua legătura, dar nu avea habar dacă şi lui i-ar fi plăcut asta sau dacă fusese doar un moment trecător, ca de la medic la pacient, care n-avea să se mai repete vreodată.
   În timp ce el porni spre uşă, ea îi înmână cutia împachetată în albastru. El se opri contrariat şi îi aruncă o privire piezişă.
   - Ce-i asta?
   - În semn de mulţumire pentru că ai fost atât de bun cu mine, spuse ea cu delicateţe.
   Îi mărturisise lucruri pe care nu le mai împărtăşise nimănui până atunci. Ajunsese să aibă încredere în el, atât ca medic, cât şi ca prieten. Dar el nu se aşteptase la nimic din partea ei, în afara timpului pe care-l petrecuseră împreună. Faptul că-i vorbise fusese un dar suficient. Fu profund surprins de cutia pe care ea i-o întinse şi ezită o clipă înainte să o ia.
   - N-a fost bunătate, spuse el încet. Doar îmi făceam meseria.
   Dar, pentru Timmie, el făcuse mai mult decât atât. Fusese un sprijin enorm pentru ea, şi o oblojise discret în moduri pe care nimeni altcineva n-o făcuse. I se părea că emana o căldură şi o omenie copleşitoare şi dorea să-i mulţumească pentru asta, să-i ofere un cadou care să-i amintească de mărturisirile sincere şi profunde pe care şi le făcuseră.
   - Sunt foarte mişcat, spuse el, ţinând cadoul în aceeaşi mână cu care ţinea geanta de medic şi întinzând cealaltă mână s-o strângă pe a ei.
   - Mulţumesc, spuse Timmie cu blândeţe, pentru că m-ai ascultat şi pentru că ai fost acolo... pentru că m-ai ţinut de mână când am fost speriată.
   Trecuse prin atâtea lucruri mult mai rele, încât el nu-şi putea imagina ce diferenţă reală făcuse gestul său, deşi ei la momentul respectiv i se păruse extraordinar. Insă lui i se părea o nimica toată. Şi cu siguranţă nu merita un cadou pentru asta.
   - Ai grijă de tine, spuse el zâmbind. Odihneşte-te! Nu face prea mult efort când te întorci. Vei mai fi obosită pentru o vreme.
   Redevenea medicul ei şi atât, şi părea neliniştit. Nu-i plăceau despărţirile, iar cadoul ei îl bulversase. Chiar nu se aşteptase, deşi era un gest tipic din partea lui Timmie, însă el nu avea de unde să ştie.
   - Ai mare grijă de tine, spuse el, zâmbindu-i în sfârşit. Sună-mă dacă te pot ajuta vreodată cu ceva.
   - Poate mă îmbolnăvesc când vin aici în februarie, spuse ea cu speranţă în glas, apoi râse.
   - Sper că nu! replică el, apoi arătă spre cadou. Mulţumesc pentru el. Nu trebuia.
   - Am vrut să ţi-l ofer. Ai fost foarte bun.
   Îşi imagina că era vreun stilou de argint sau genul de lucruri pe care le primea de la pacienţi. Avea să fie surprins.
   Iar apoi, fără niciun avertisment, se aplecă şi-l îmbrăţişa. Îl sărută pe ambii obraji, iar el surâse.
   - Bon voyage, doamnă O`Neill, spuse el în timp ce o salută, apoi deschise uşa şi ieşi din apartament.
   Ea rămase în prag şi-l privi cum se îndreaptă către lift şi apasă pe buton. Liftul ajunse într-o clipă, şi el intră, în timp ce doi oaspeţi japonezi ieşeau. Îi făcu cu mâna şi dispăru, în timp ce Timmie intra înapoi în apartamentul său, cu un nod în gât. Mereu detestase despărţirile. Când îşi lua rămas-bun de la oamenii care îi plăceau şi-i vedea plecând, chiarji acum, după atâţia ani, se simţea mereu abandonată.
    În timp ce-l privea cum se îndepărta, simţise familiarul junghi al tristeţii, deşi ştia foarte bine că era prostesc. Era doar un medic francez, la urma urmei, nu iubitul ei. Şi, din experienţa ei, toate lucrurile bune, până şi prieteniile, se sfârşeau.

Capitolul 5

   Timmie îşi făcu în acea seară bagajele şi-l sună pe Zack când se trezi a doua zi dimineaţă, să-i spună că ajungea acasă în după-amiaza aceea.
    Era încă miercuri seara pentru el şi joi dimineaţa pentru ea. Zborul înapoi la Los Angeles avea să dureze unsprezece ore, cu o diferenţă de fus orar de nouă ore în favoarea ei. Avea să ajungă acolo la începutul după-amiezii şi urma să plece la prânz din Paris.
   - Bună, spuse ea pe tonul obişnuit, când el răspunse, părând relaxat şi somnoros, deşi spusese că nu dormise. Mă întorc astăzi, m-am gândit să te sun să te întreb dacă vrei să vii la mine.
   Nu-l mai văzuse de 4 săptămâni, dar ţinuseră legătura cât de cât, deşi el nu se înghesuise s-o sune când fusese bolnavă. Îi telefonase de câteva ori, încercând să fie amuzant, şi spusese că abia aştepta s-o vadă. Îl cunoştea îndeajuns cât să nu se aştepte la mai mult din partea lui, deşi ar fi fost frumos dacă ar fi surprins-o şi s-ar fi arătat mai atent. Nu era genul.
   Relaţia lor nu fusese niciodată altfel decât superficială. Era, în mare parte, motivul pentru care era cu el şi pentru care de zece ani făcuse un obicei din a umbla cu oameni ca el. Îşi amintise de asta noaptea trecută, după ce-şi luase rămas-bun de la Jean-Charles. Zack era cu totul alt soi. Nu era profund, nici în gânduri, nici în intenţii şi nu se prefăcuse vreodată a fi. Nu voia decât distracţie, ceea ce de fapt era tot ce dorea Timmie de la el. Îşi impuse să nu uite asta acum. Şi mai veneau şi sărbătorile. Ar fi fost mult mai plăcut să le petreacă cu Zack decât singură.
   - Îmi pare rău, Timmie, nu pot să vin, spuse Zack drept răspuns la invitaţia ei.
   Răspunsul lui îi reaminti de vieţile lor separate, independente. Nu era un iubit devotat, disperat s-o vadă ajunsă acasă. Avea o viaţă a lui. Şi ea la fel.
   - Păcat, spuse Timmie calmă.
   Era obişnuită cu asemenea răspunsuri din partea lui. Se vedeau când aveau chef şi când erau liberi. Iar Zack fusese răsfăţat de femeile care se ţineau întruna după el. Rareori se deranja pentru cineva, deşi relaţia cu Timmie îi hrănea orgoliul. Îi plăcea să spună oamenilor că ieşea cu Timmie O`Neill.
   - Mă duc la San Francisco să mă văd cu un tip cu care am jucat acum câţiva ani într-o piesă, explică el. Tocmai m-a sunat. N-am ştiut că vii acasă.
   Nu-l sunase mai devreme pentru a-şi face planuri împreună. Avusese de gând să-l sune când ajungea acasă. Iar el nu se oferise să-şi anuleze călătoria la San Francisco pentru ea. Bănuia că era încă un mod de a se răzbuna pentru că nu îl luase cu ea în Europa. Trebuia să-şi sublinieze punctul de vedere.
   - Păcat. Se pare că ne vom rata unul pe altul. Poate te văd în aeroport, spuse ea pe un ton lejer.
   Nu-i lua respingerea în serios. Nu era nici ea disperată să-l vadă.
   Doar că ar fi fost drăguţ, după 4 săptămâni. În timp ce îl asculta, era conştientă de diferenţa dintre nivelul conversaţiilor avute cu el şi cele pe care le purtase recent cu Jean-Charles. Nu era doar un nivel de inteligenţă diferit, cât mai degrabă lipsa interesului mutual şi a lucrurilor în comun.
   Chiar şi după câteva luni în care se văzuse cu Zack şi se culcase cu el, nu exista vreo legătură puternică între ei şi probabil nici nu avea să fie. Se simţea deja mult mai legată de Jean-Charles, ceea ce i se părea bizar.
   - Te văd când mă întorc, spuse Zack degajat. Plec doar pentru două zile. Ce faci weekendul ăsta? Te duci în Malibu?
   - Poate. Depinde cum mă simt. Am ieşit doar de câteva zile din spital, îi reaminti ea. După o lună în care fusese plecată, parcă vorbea cu un străin, şi din multe puncte de vedere aşa şi era.
   - Sună-mă dacă te duci. Mă întorc sâmbătă. Mă găseşti pe mobil. Am să conduc înapoi din San Francisco. Să-mi spui ce planuri ai.
   Ştia că n-ar mai fi fost aşa entuziasmat s-o vadă dacă ar fi fost în Bel Air. Ştia totul despre el. Lui Zack îi plăceau weekendurile cu ea la plajă şi ştia că ea detesta să meargă singură acolo.
   - Să ajungi cu bine acasă, spuse el relaxat.
   - Şi tu, replică ea, simţindu-se tristă când închise.
   Uneori, în ciuda deciziei ei de a nu se implica, nu se putea abţine să nu-şi dorească, măcar ocazional, ca Zack să fi fost altfel. Ar fi fost frumos să meargă acasă la cineva care s-o iubească şi căruia să-i pese cu adevărat.
   Se îmbrăcă şi părăsi hotelul câteva minute mai târziu, sperând că Jean-Charles o s-o sune să-şi ia iarăşi rămas-bun, dar, desigur, asta nu se întâmplă. N-avea nici un motiv să facă acest lucru. Îi spusese la revedere noaptea trecută şi o externase ca pacientă. Se întrebă dacă deschisese cadoul până acum şi dacă-i plăcuse. Spera că da.
   Lăsă bacşişuri pe biroul de la recepţie, inclusiv uşierilor şi valeţilor, apoi Gilles conduse cu viteză prin traficul parizian de joi dimineaţa, către Charles de Gaulle. Îi înregistră bagajele când ajunseră la aeroport, ceva ce David făcea mereu pentru ea când călătoreau împreună, iar ea îşi luă un cărucior pentru geanta cea grea. După recenta internare în spital, mersul prin terminalul aeroportului părea neobişnuit de lung, dar n-o durea nimic.
   Era doar puţin mai obosită decât de obicei, iar un operator de la sol o însoţi până în avion, către locul ei de la clasa întâi. Totul mersese bine.
   Se aşeză pe scaun, scoase o carte să citească, acceptă câteva reviste de la stewardesă, îşi sprijini capul de spătarul scaunului şi închise ochii. Se simţea de parcă era plecată de ani de zile. Intervenţia chirurgicală neaşteptată îi prelungise cu doar câteva zile şederea, dar, de fapt, fusese în Paris pentru mai mult de două săptămâni. Oricât de mult îi plăcea acel oraş, când nu era bolnavă, se bucura să revină acasă. Era sigură că o aştepta o grămadă de treabă la birou. Avea un milion de decizii de luat cu privire la liniile vestimentare ale anului viitor. Discutau despre posibilitatea introducerii pe piaţă a unui nou parfum, şi mai avea alte câteva idei pentru linia de cosmetice. Mintea i se învârtea când avionul decolă, şi, jumătate de oră mai târziu, adormi şi dormi pentru primele 5 ore ale călătoriei.
   Când se trezi, îi fu servită cina şi se uită la un film, îşi extinse scaunul într-un pat, se cuibări sub cuvertură şi dormi tot restul drumului până la L.A. Comisarul de bord o trezi când erau pe cale să aterizeze.
   - Doamnă O`Neill?
   Îi atinse uşor umărul, şi, când ea auzi vocea bărbătească franţuzească, crezu pentru o secundă că era înapoi în spital, alături de Jean-Charles. Apoi văzu unde era. El o rugă să-şi aşeze scaunul în poziţie verticală, iar ea văzu pe geam că se apropiau de aeroportul din L.A.
   Merse la baie, se spălă pe dinţi şi pe faţă, se pieptănă şi se întoarse la locul ei la timp înainte de aterizare. Imediat ce ajunseră la poartă, fu printre primele persoane care coborâră din avion, cărându-şi geanta cea grea. Un agent de la serviciile VIP i-o luă din mână imediat ce păşi jos din avion.
   Trecu repede pe la oficiul de imigrare, fără să aibă nimic de declarat.
   Puţinele lucruri pe care le cumpărase merseseră cu Jade acasă sau fuseseră trimise direct la L.A. Ura să piardă timpul la vamă, aşa că rareori aducea ceva cu ea.
   Când trecu de biroul vamal, o văzu pe Jade aşteptând-o. Şoferul lui Timmie era afară. Jade luă de la agent geanta grea de aligator şi o conduse prin aeroport, explicându-i că ar fi venit şi David, dar avea prea mult de muncă.
   - N-am nevoie de voi doi ca să ajung acasă, zise Timmie şi-i zâmbi după ce o îmbrăţişă.
   - Cum te simţi?
   Jade observase că arăta puţin mai slabă şi foarte palidă. Brusc, pielea ei albă părea aproape translucidă, în contrast cu părul roşu.
   - Sunt chiar OK, răspunse Timmie, surprinsă de cât de bine se simţea şi cât de trează era, după lunga călătorie.
   Dar dormise o bună parte din drum. Mereu făcea aşa.
   - Mi-a părut atât de rău că te-ai îmbolnăvit. Chiar am vrut să mă întorc.
   - Nu era nevoie. A fost în regulă. Am avut un medic foarte bun, şi au avut toţi mare grijă de mine, acolo, la American Hospital. După şocul iniţial, a fost un moment de respiro bine-venit, deşi nu chiar ce avusesem în minte.
   Părea în apele ei acum, în timp ce înainta cu paşi mari prin aeroport cu asistenta lângă ea.
   - Ce curajoasă eşti! spuse Jade cu admiraţie. M-aş fi panicat complet să mă îmbolnăvesc într-o ţară străină. Parcă am 2 ani când mă îmbolnăvesc, spuse Jade, părând uşor jenată când Timmie râse.
   Se bucura s-o vadă iar pe Jade revenind în mediul şi la rutina ei. De fapt, avea să-i fie bine să doarmă iar în patul ei din Bel Air, în ciuda luxului de la Piaza Athenee. Aici era acasă, şi era minunat să fie înapoi.
   - Eu parcă am avut vreo 5, mărturisi Timmie. Nu cred că-i place nimănui să se îmbolnăvească departe de casă. Cu toate astea, a mers bine. Doctorul a fost minunat. M-a ţinut de mână, adăugă ea zâmbind.
   - Pe mine ar fi trebuit să mă sedeze zi de zi, spuse Jade, în timp ce se târau pe autostrada aglomerată.
   Traficul era aglomerat, dar asta nu reprezenta deloc o surpriză.
   - Aşa, deci ce-ai planificat? întrebă Timmie, iar Jade îi spuse despre întâlnirile pe care le programase pentru săptămâna viitoare.
   Încerca s-o ia uşor, având în vedere că Timmie fusese bolnavă. După standardele obişnuite, şi pentru muritorii de rând, programul pe care-l planificase ar fi părut exagerat. Pentru Timmie, era o nimica toată, cam ca de obicei. Când era în formă, avea energia a zece oameni, şi spera să reajungă curând acolo. Pentru ea, după fusul orar parizian, era trecut de miezul nopţii. Avea să-i ia câteva zile să treacă peste distanţă, operaţie şi călătorie. Dar se simţea surprinzător de bine. Plănuia să îşi petreacă la birou ziua următoare şi să meargă în weekend în Malibu, destul de probabil cu un teanc de hârţogăraie după ea.
   Sporovăiră tot restul drumului. În ultimul moment, Timmie se hotărî să se oprească mai întâi la birou şi abia apoi să meargă acasă. Nu o aştepta nimeni acolo, şi dorea să arunce o privire la biroul ei, să vadă cam ce o aştepta acolo.
   - Eşti sigură că e în regulă? întrebă Jade îngrijorată. N-ar trebui să te odihneşti?
   Dar era vorba despre Timmie aici. Nu despre vreun om obişnuit, care să vrea să meargă acasă, să facă un duş, să despacheteze şi să se culce la loc. Energica Timmie O`Neill, care o lăsase mai uşor preţ de 10 zile, era pe cale să se pună zdravăn pe treabă. Jade intui asta, în timp ce Timmie râse şi insistă că era bine. Aşa arăta, şi era în mod evident binedispusă.
   Complexul de birouri care găzduia sediul principal Timmie O, era în cartierul modei din centrul Los Angelesului şi includea 5 clădiri şi un depozit, unde verificau importurile înainte să trimită afară. Mai erau depozite la câteva blocuri distanţă, o fabrică în New Jersey şi fabrici de textile în străinătate pe care le cumpărase cu câţiva ani în urmă, majoritatea în Malaysia şi Taiwan. Era în negocieri să cumpere încă o uzină în India.
   Şi, când ajunseră în faţa clădirii în care se aflau birourile, Timmie privi radiind în jurul ei.
   Bine ai venit acasă, îşi spuse încet Timmie, fericită să revină la viaţa ei obişnuită.
   Aici se simţea puternică şi la locul ei. Ştia mereu ce avea de făcut, ţinea sub control toate detaliile legate de imperiul ei şi îi făcea plăcere să fie la conducere.
    În ultimii 12 ani, înlocuise totul în viaţa ei, şi ştia, fără îndoială, că acesta era lucrul la care se pricepea cel mai bine. Era reconfortant să ştie că se descurca de minune în ceea ce făcea. Nu se îngrozea niciodată de ceea ce presupune conducerea vastului conglomerat de linii, mărci şi companii, de fapt o făcea să se simtă în siguranţă. Restul vieţii sale era cel care-i provoca mereu durere. Dar munca, niciodată. Chiar de la început, Timmie se descoperise pe sine, capacităţile şi imensul ei talent... prin muncă. În ultimii ani, latura personală a vieţii sale avusese mereu lipsuri şi fusese mereu o sursă de durere. Nu-şi mai îngăduia să se gândească la ea. Atâta timp cât rămânea concentrată pe muncă, era bine.
   Jade aproape că o putea vedea revenind la viaţă când intră pe uşă, ca o floare care fusese udată. Părea să crească în timp ce luă liftul către al treilea etaj. Nu o aşteptau oficial, dar fuseseră avertizaţi. David le spusese că probabil o să se oprească în drum spre casă şi, ca de obicei, avusese dreptate.
   O clipă mai târziu, Timmie intră în birou cu un rânjet larg.
   - Ţi-a fost dor de mine? întrebă ea în timp ce îl îmbrăţişa cu căldură, iar el îi răspunse tot cu un zâmbet larg.
   Asemenea lui Jade, fusese îngrijorat pentru ea. Dar îi urmaseră ordinele şi rămăseseră să se ocupe de şedinţele din New York.
   - Sigur că da, răspunse el, apropiindu-se. Asta este ultima dată când te mai lăsăm undeva. Ne-ai îngrijorat teribil.
   - N-a fost mare lucru, spuse ea, încheind subiectul, şi dintr-odată Parisul părea la ani-lumină distanţă, la fel ca operaţia şi ca Jean-Charles Vernier.
   Nici măcar nu-i zburase gândul la el, deşi îl văzuse constant timp de nouă zile. Acum totul trecuse. Era înapoi în regatul magic al lui Timmie O., pe care-l conducea atât de bine şi pentru care trăia. Redevenise persoana pe care o cunoscuse el în primă fază, cu un stil de viaţă pe care el nu-l aproba şi care trăia doar pentru munca ei, fiind dispusă să sacrifice totul pentru ea, inclusiv propria sănătate. Asta era ea.
   - Nu mă lua aşa, o certă David. Apendicita este mare lucru. Puteai să mori.
   - N-ai tu norocul acesta, îl tachină ea. Sunt prea rea să fac aşa ceva. Aşadar, ce arde? Nu mi-am văzut biroul. Avertizează-mă, înainte să fac infarct când intru.
   - De fapt, nu mare lucru, o asigură el. Am rezolvat o grămadă de probleme arzătoare azi, dar şi alea mai degrabă mărunte. Avem o problemă la fabrica din Taiwan, ţi-am dat un raport despre asta, şi ar trebui să îl ai pe e-mail, dar nici aia nu e mare lucru. Cred că am rezolvat-o. Poţi să citeşti în seara asta. Toate materialele comandate din Beijing au sosit, precum şi tricotajele din Italia. Sunt deja în New Jersey. De fapt, chiar nu mă pot gândi la un lucru pentru care să-ţi fad griji, deşi ştiu că vei găsi tu ceva, zise el, fericit s-o revadă.
    Îi era ca o soră mai mare, un soi de mentor şi persoana pe care o admira cel mai mult din întreaga lume.
   Admira tot ce făcea şi ce făcuse în ultimii 6 ani, de când îl descoperise şi-l luase sub aripa ei. Îl învăţase tot ce ştia despre afacere. Era o perfecţionistă, meticuloasă cu fiecare detaliu, îşi băga nasul peste tot, era un geniu în marketing, îşi cunoştea pieţele-ţintă şi avea un talent la design care pur şi simplu nu pălea şi nici nu avea s-o facă. Nu era de mirare că era cea mai importantă femeie din industria modei. Munca era cea care conta cu adevărat pentru ea. Lumea lui Timmie O. era acum copilul ei, iar ea îl îngrijea, îl iubea, îl oblojea, îl certa, îl proteja şi îl ţinea aproape de inima ei.
   - Mă întorc într-un minut, spuse Timmie şi ieşi din biroul lui David, îndreptându-se spre al ei.
   Jade o aştepta acolo, cu o ceaşcă de ceai şi cu mesajele şi hârţogăria în teancuri ordonate. Erau dosare, broşuri, faxuri, cutii cu mostre şi o mie de alte lucruri pe biroul ei. Se aşeză şi începu să le sorteze, ca pe unul dintre puzzle-urile chinezeşti care o pasionau.
    La ora 7 seara, încă mai era acolo, cu Jade lângă ea. Aruncase un ochi pe o bună parte dintre hârtii, şi mai era un teanc imens pe care plănuia să îl ia cu ea acasă pentru a le citi în acea noapte. Timmie nu păruse niciodată mai fericită. Se simţea din nou în elementul ei. Munca era sportul ei favorit, iar ea era de talie olimpică.
   O oră mai târziu, Timmie era tot la birou, alături de cei doi asistenţi.
   - Nu vreau să fiu nepoliticoasă, zise Jade prudentă, la scurt timp după ora 8.
   Nu o deranja să lucreze până târziu, şi făcea asta aproape tot timpul, exceptând cine ştie ce ocazie specială, cum ar fi vreo întâlnire importantă, când Timmie o lăsa să plece. Dar Timmie pierdea aproape întotdeauna noţiunea timpului când se afla la birou.
    Se uită atunci în sus la Jade, revenind parcă încet pe pământ, în clipa când asistenta îi vorbi:
   - Pentru tine e aproape 5 dimineaţa. Poate ar trebui să mergi acasă.
   La urma urmelor, suferise o intervenţie chirurgicală, iar Jade era îngrijorată. Timmie se purta de parcă deja uitase, ceea ce se şi întâmplase pe parcursul ultimelor ore.
   - Da... sigur..., spuse ea, trăgând distrasă ceva dintr-un catalog cu mostre de materiale care-i atrăsese atenţia. Am dormit în avion.
   - Probabil eşti trează de aproape 24 de ore. Trebuie să mergi acasă şi să te odihneşti.
   Jade se purta deseori matern cu ea, în loc să fie invers, ceea ce o mişca pe Timmie.
   - Ştiu... ştiu... termin într-un minut. Vreau doar să mă mai uit într-un dosar.
   Era ca un copil care nu voia să renunţe la joacă şi să se lase târâtă la cină sau în pat, sau la baie. Munca ei crea dependenţă, şi mereu fusese aşa.
   Odată ce începea, nu se mai putea opri. Dar, la 8 şi jumătate puse în sfârşit ultimul dosar în teanc, le luă pe toate în braţe şi ieşi din clădire urmată de Jade. Şoferul lui Timmie încă o aştepta, stătea acolo de 5 ore.
   Era obişnuit cu asta, o însoţea adeseori, deşi era extrem de independentă şi de regulă conducea singură. Dar pentru drumuri la aeroport, petreceri mari şi evenimente mondene importante, folosea de obicei un şofer.
   Se opriră întâi să o lase pe Jade, deşi ea se oferise să rămână alături de Timmie. La 9 şi un sfert, Timmie era acasă, în locuinţa sa din Bel Air. Şoferul îi duse geanta sus, după ce ea dezactivă sistemul de alarmă.
   Aprinse luminile şi privi în jur. Se simţea de parcă fusese plecată foarte multă vreme, iar casa îi părea mai drăguţă decât şi-o amintea. Sufrageria ei era vopsită în bej, deschisă şi aerisită, cu picturi moderne frapante pe pereţi. Avea un de Kooning, un Pollock şi un Oliveira. Avea una dintre sculpturile cinetice timpurii ale lui Calder şi una de Louise Bourgeois, în colţ. Camera era simplă, elegantă şi foarte liniştitoare. Dormitorul ei era vopsit în alb, iar bucătăria, în galben şi albastru.
   Cumpărase casa când o părăsise Derek. Voise să lase trecutul în urmă şi în bună măsură chiar reuşise. Pe raft era o fotografie a fiului ei, şi niciodată nu oferea detalii oamenilor care veneau în casă şi nu o cunoşteau bine. Rareori întreba cineva de ea. Asistenţii ei ştiau că nu era cazul să întrebe, iar bărbaţii care intrau şi ieşeau din viaţa ei erau prea puţin interesaţi de fotografia unui copil de patru ani. Erau mai interesaţi de piscina ovală, de cadă şi de saună. Avea o sală întreagă de gimnastică aranjată într-un dormitor de la etaj, dar o folosea rareori. Îşi făcea mişcarea zilnică plimbându-se pe plajă în Malibu şi căutând scoici. Sala de gimnastică i se păruse mereu prea sterilă, dar alţii o foloseau. De exemplu Zack, ori de câte ori stătea cu ea. Şi avea şi o terasă mare în afara bucătăriei, unde îi plăcea să servească micul dejun. Pentru ea, era casa perfectă. Avea un birou, o sufragerie, un dormitor pentru oaspeţi, un sistem de sunet fabulos şi dulapuri imense.
    Merse către bucătărie, deschise frigiderul şi se uită îndelung în el. Menajera făcuse aprovizionarea când o sunase Jade. Timmie îşi dădu seama că era prea obosită să mai mănânce, închise uşa şi-şi turnă un pahar cu apă. Făcu un duş, îşi puse cămaşa de noapte, merse în pat şi stătu întinsă, trează. Era 8 dimineaţa în Paris, timpul pentru micul dejun. Şi, pentru prima dată de când plecase, se gândi la Jean-Charles şi se întrebă ce făcea, dacă-i plăcuse ceasul sau dacă avea să-l schimbe pe altceva.
   Rămase trează ore întregi, apoi începu să parcurgă dosarele şi rapoartele pe care le adusese acasă de la birou. La Paris era ora prânzului în momentul în care ea adormi. Terminase munca. Era ora 3 dimineaţa în L.A., iar patul ei părea dintr-odată enorm. Părea să fi crescut cât timp fusese plecată, în vreme ce stătea lungită în el, uitându-se fix în tavan, întrebându-se de ce plecase Zack la San Francisco în ziua în care revenise ea. Se întrebă dacă era chiar o coincidenţă sau dacă o făcuse intenţionat, încă furios că nu-l luase în Europa. În final, decise că nu conta şi se lăsă furată de somn, cu mintea golită de gânduri şi cu părul ei roşu împrăştiat pe pernă ca un evantai.
    Ochii i se închiseră, şi ultimul gând care-i rătăci prin cap fu legat de Jean-Charles Vernier. Şi, pentru o fracţiune de secundă, îi putu simţi mâna într-a ei. Era o senzaţie caldă, confortabilă să şi-l imagineze lângă ea în cameră, chiar şi aici, înapoi în L.A. Se întrebă dacă avea să-l revadă vreodată. Părea puţin probabil, acum că era înapoi acasă, în lumea ei.

Capitolul 6

   În ciuda faptului că adormise târziu noaptea trecută, Timmie se trezi devreme.
    Îşi făcu pâine prăjită, mâncă jumătate de iaurt şi bău o ceaşcă de ceai înainte să facă un duş, să se îmbrace şi să fie luată de şoferul ei pentru a o duce la birou. Fusese iritată când Jean-Charles îi spusese că nu avea voie să conducă o lună după operaţie. Dar se descurca cum putea şi folosise timpul în care aşteptase şoferul pentru a da telefoane la New York şi a citi restul de corespondenţă. Ducea înapoi la birou toate dosarele, cu un teanc de notiţe pentru Jade. I le dădu când intră, în timp ce David se uită uimit la ea.
   - Le-ai terminat? Pe toate?
   Ea aprobă şi rânji, în timp ce el scutura din cap.
   - Cum de nu sunt surprins? Ai dormit vreun pic noaptea trecută?
   - Puţin, spuse ea, în timp ce arunca o privire spre calculatorul lui.
   Dormise 4 ore, ceea ce era de ajuns pentru ea. Rareori dormea mai mult de 5, şi era în stare de funcţionare şi după 3. Era ca o centrală electrică umană şi nu părea să rămână vreodată fără energie, deşi vineri după-amiază o prinsese din urmă oboseala de la diferenţa de fus orar, iar la ora patru era cât pe ce să adoarmă la birou. Uitase totul despre operaţia ei recentă şi despre convalescenţă. Lucra iarăşi la viteză maximă, dar pe la ora 5 decise să încheie ziua de muncă. Până la urmă, era sfârşit de săptămână. Nici măcar nu trebuia să-şi ia de lucru acasă, căci recuperase aproape tot, iar ce mai rămăsese putea să aştepte până luni. Se temea că ar putea fi nevoie să meargă în Taiwan, să rezolve problemele de acolo.
   Cu traficul de pe autostrada Santa Monica, ajunse acasă la 6 şi se decise să meargă în acea seară în Malibu. Zack nu o sunase de la San Francisco, şi nici ea nu-l căutase. Fusese prea ocupată şi ştia că o să dea el un semn când avea să revină în oraş. Puse şoferul să o ducă în Malibu la ora opt, după ce traficul se domolise, îl anunţă că avea să-l sune duminică, pentru a o aduce înapoi în Bel Air, dacă nu cumva avea să o aducă Zack.
   Înainte de ora 9 stătea deja pe terasa ei, privind oceanul şi inspirând aerul de mare, în timp ce briza i se strecura prin păr. Adora să fie acolo.
   Casa era zugrăvită în albastru şi alb, cu podele albite şi porţelanuri albe austere, chinezeşti. Avea o măsuţă din marmură pentru cafea şi mobilă albă supradimensionată. Tavanul era pictat în culoarea cerului. Totul la casa din Malibu reamintea de vară. Era un loc de care se bucurase mereu şi unul din puţinele unde se putea relaxa.
   De abia aştepta să se trezească de dimineaţă şi să facă o plimbare pe plajă. Tocmai se hotărâse că nu o deranja să fie singură acolo, când sună telefonul. Era Zack, aflat în drum spre casă, o zi mai devreme.
   - Eşti deja la plajă?
    Părea surprins.
    - N-am crezut că te duci până dimineaţă. Tocmai trec pe lângă Bakersfield, ar trebui să ajung înapoi în câteva ore. Vrei să vin acolo în seara asta?
   Ea ezită, apoi se decise că iar putea face plăcere. În timp ce-l asculta, îşi dădu seama că nu bar strica să-l vadă, deşi se aşteptase să-şi petreacă noaptea singură.
   - Sigur. Hai, de ce nu? spuse ea relaxată.
   Era unul dintre lucrurile care-i plăceau cel mai mult la el. Era un companion facil de weekend, şi niciodată nu trebuia să se dea peste cap pentru el. Venea şi pleca şi nu se aştepta ca ea să facă ceva special pentru el, ceea ce era plăcut, mai ales când era obosită sau avusese o săptămână grea. Îi plăcea doar să-i fie în preajmă şi să stea la plajă. Uneori nici măcar nu vorbeau ore întregi.
   - Ar trebui să ajung cam pe la miezul nopţii. Dacă eşti obosită, culcă-te şi lasă uşa deschisă.
   - S-ar putea, spuse ea căscând. Sunt frântă. Am muncit toată ziua şi sunt încă setată pe fusul orar de la Paris.
   Deşi detesta să îi aducă aminte de asta.
   - Am să intru singur.
   Părea în toane bune.
   Avea o baie în toaleta ei de granit alb imaculat, cu vedere la ocean direct din cadă. Îşi propuse să încerce să-l aştepte, dar lăsă uşa de la bucătărie deschisă, pentru orice eventualitate. Cu mult înainte de miezul nopţii, dormea tun în patul cu baldachin. Nu-l auzi când veni, şi, ca în multe alte dăţi, el se strecură tăcut în pat şi adormi lângă ea.
    Relaţia lor era mai mult de companie decât de natură sexuală. El reprezenta un trup cald pe care-l avea alături, doar la modul propriu uneori.
    Când se trezi în dimineaţa următoare, îl găsi întins lângă ea, cu părul lui lung şi blond ciufulit pe pernă, ca al unui copil. Arăta ca un băiat frumos şi mare când dormea, iar ea rămase întinsă şi-l privi pentru câteva minute, apoi zâmbi.
   Era un bărbat excepţional de chipeş. Nu era niciodată sigură ce anume simţea pentru el, dar nu conta. Nu era nimic de analizat la relaţia lor. Acum era aici, şi asta era tot ce conta. Nu avea nevoie şi nu se aştepta la mai mult de la el.
   Se dădu deci jos din pat având grijă să nu-l trezească şi merse desculţă în bucătărie, apoi pe terasă. Era o minunată zi de octombrie. De fapt, îşi dădu ea seama cu o tresărire, era Halloween. Briza bătea încet, şi era foarte cald pentru sezonul în care se aflau. Abia aştepta să îşi tragă blugii pe ea şi să meargă la plimbare pe plajă. Oceanul era plat şi calm, nisipul, neted şi imaculat. Părea mai degrabă primăvară decât toamnă.
   Îşi turnă o ceaşcă de ceai şi pregăti cafea pentru Zack, apoi se aşeză să admire soarele de octombrie. Era ora 9. Se aşeză pe un şezlong, şi, o oră mai târziu, apăru şi Zack, arătând frumos şi ciufulit. Când ieşi pe terasă în boxeri, arăta mai degrabă ca un star de cinema sau ca un tip dintr-o reclamă Calvin Klein, cu trupul lui splendid.
   - Bună, spuse Timmie, surâzându-i din şezlong, îmi pare rău că dormeam când ai ajuns aici. La ce oră ai venit?
   El nu schiţă vreun gest să o sărute, ci doar rămase pe terasă lângă ea, zâmbind somnoros şi întinzându-se leneş cu un căscat. Nu era o persoană foarte ahtiată după mângâieri, dar părea fericit să o vadă, iar ea constată că şi ei îi părea bine să-l revadă.
   - Nu ştiu, probabil pe la 1. M-am oprit să iau ceva de mâncare. M-am gândit că ai adormit. Arăţi bine, Tim. N-arăţi de parcă ai fi fost bolnavă.
   Parcă erau doi prieteni sau colegi de cameră care se reîntâlneau după mult timp, ciocnindu-se unul de altul întâmplător pe undeva. Nu era o persoană prea afectuoasă. Erau două fiinţe complet separate, pe traiectorii paralele, care din când în când se intersectau, dar rareori se atingeau. Dacă n-ar mai fi avut înainte relaţii de genul acesta, i s-ar fi părut foarte bizar.
   Zack nu era nici pasional, nici afectuos cu ea. Uneori simţea că erau mai degrabă amici. Era prietenos, dar niciodată cald cu adevărat, însă îi plăcea să-şi petreacă timpul cu ea. Şi uneori, când aveau amândoi chef, făceau dragoste. Dar Zack nu fusese niciodată înnebunit după sex. Privindu-1, te-ai fi aşteptat să fie fabulos în pat, dar nu era. Era foarte frumos, dar niciodată teribil de interesat de oricine altcineva în afară de propria persoană.
    Se aşeză pe şezlongul de lângă ea şi închise ochii în soarele dimineţii. Nu se aplecă s-o sărute. Nici nu-i trecu prin minte, deşi nu o văzuse o lună, dar era bucuros să fie acolo. Era exact cum arăta, un model masculin minunat, cu un trup superb, uneori doar un copil răsfăţat, după cum se dovedise când plecase ea în Europa, alteori era chiar distractiv. Era greu de prevăzut cum anume o să fie într-un moment sau altul. Depindea de ce toane avea. În dimineaţa aceasta părea somnoros şi relaxat - şi frumos ca întotdeauna. Se întoarse spre ea zâmbind şi deschise un ochi în soarele puternic.
   - Presupun că n-ai chef să-mi faci micul dejun? întrebă el, apoi se aplecă în sfârşit s-o sărute, o sărutare uşoară, cu buzele strâns lipite.
   - Aş putea, spuse ea zâmbindu-i. Mă bucur să te văd.
    Trecuse o lună de când plecase.
    - Poate ar trebui să-mi găteşti tu mie, îl tachină ea.
   Dacă depindeau de gătitul lui, ştia că ar muri amândoi de foame.
   - Mi-a fost dor de tine, spuse el, cu ochii lui mari şi albaştri privind în ochii ei verzi. Asemenea declaraţii erau o raritate. Păcat că te-ai îmbolnăvit. Cum te simţi?
   Întrebările despre starea ei de sănătate erau la fel de rare. Era într-o formă neobişnuit de bună. Se purta mai degrabă ca un bărbat de 25 de ani decât ca unul de 41. Toate reacţiile sale erau ale unui tânăr. Şi îşi petrecea majoritatea timpului cu oameni cu vârsta pe jumătate cât a lui.
   - Sunt bine. Mi-a fost rău o vreme în Paris. Acum sunt bine. Doar obosită după călătorie. Cum a fost la San Francisco?
   - Nu foarte interesant. De asta m-am şi întors.
   Era convinsă că aşa stăteau lucrurile. Dacă ar fi fost mai interesant, nu s-ar fi grăbit s-o vadă. Nu-şi făcea deloc iluzii cu privire la asta.
   - Am primit două reclame săptămâna asta. Importante. La posturi naţionale de televiziune.
   Părea mulţumit de sine şi-i plăcea să vorbească despre asta cu ea. Îi dăduse sfaturi bune legate de carieră.
   - Sună bine.
   Discutau deseori despre cariera lui şi rareori despre a ei. Dar aceasta era alegerea ei, nu a lui. Nu era genul de om cu care să-şi poată discuta problemele şi nu dorea să o facă. Era doar o companie agreabilă şi un om frumos de privit. Ea înţelegea prea bine că plătea un preţ mare pentru frumuseţea lui. Oamenii care arătau ca el erau rareori grijulii cu femeile lor. Se aşteptau ca femeile din cercul apropiat să le poarte de grijă, iar Timmie făcea asta, cât de cât.
   - Ce vrei să mănânci? întrebă ea, ridicându-se.
   Îi plăcea să-i prepare micul dejun la sfârşit de săptămână. O făcea să se simtă casnică. Rareori se vedeau în cursul săptămânii. Ea era prea ocupată, iar el, cu stilul lui lejer de viaţă, devenea o piedică, fie când se grăbea dimineaţa, fie când ajungea acasă noaptea epuizată. Lucrurile mergeau mult mai bine când se întâlneau la plajă, la sfârşit de săptămână.
   - Suc de portocale, două ouă ochi moi, şuncă, pâine prăjită, cafea. Ca de obicei.
   El se oferea rareori să-i facă micul dejun, dar ei nu-i păsa nici de asta. Era un bucătar groaznic, iar ei i se părea chiar distractiv să gătească pentru el, să petreacă împreună sfârşiturile de săptămână şi să se plimbe de mână pe plajă. Era prietenos, la îndemână şi cald. Singurele momente când nu-i plăcea compania lui era când se plângea că nu făcea destule pentru el, cum ar fi să-i facă rost de contracte de modelling sau să-l ducă la petreceri. Dar încă nu ajunseseră acolo. Ea abia se întorsese, iar el era pe jumătate adormit.
   Dispăru în bucătărie să pregătească micul dejun şi, 20 de minute mai târziu, reveni cu mâncarea pe tavă.
   - Dejunul pe terasă, înălţimea Ta, îl tachină ea, iar el se ridică rânjind şi îi luă tava.
   Pentru ea era distractiv să aibă pe cine alinta din când în când.
   Pusese totul pe farfurii albe cu scoici pe ele, cu un şervet de pânză şi un şerveţel pe tavă. Îi plăcea să facă pe casnica aici, era o parte a ei care ieşea doar rareori la iveală. Şi cu siguranţă nu în timpul săptămânii.
   Cât mâncară, el îi spuse despre nişte audiţii de modelling şi actorie la care mersese şi o puse la curent cu bârfele din lumea lui. Ea îi vorbi despre spectacolele de modă organizate în Europa, şi de data aceasta el nu mai comentă că nu îl luase şi pe el. Îi povesti câteva întâmplări amuzante, culeseră scoici şi se plimbară pe malul apei, apoi el alergă în jos de-a lungul ţărmului, în timp ce ea mergea la pas lejer. Dar chiar şi mersul îi făcea incizia recent vindecată să doară, aşa că se aşeză pe nisip, în timp ce el continua să alerge în apa puţin adâncă, sub soarele de octombrie. Era superb de privit, iar de la distanţă părea un puştan. O ajunse din urmă la întoarcere. Reveniră acasă şi se întinseră iar pe terasă. Ea se simţea obosită după plimbare.
   Era o zi uşoară, de leneveală. Moţăiră când şi când. Pregătiră prânzul împreună, iar el făcu spre seară fripturi la grătar pentru amândoi. Nu începură vreo discuţie serioasă, nu făcură nicio încercare să rezolve problemele lumii. El se uită la sport la televizor, iar ea adormi pe terasă în timp ce citea o carte. În acea seară se uitară la un film împreună şi, înainte de ora zece, erau amândoi în pat, dormind tun. El nu avu nici o tentativă de a face dragoste cu ea, dar adormi ţinând-o în braţe, ceea ce îi dădea un oarecare sentiment de confort şi căldură. Specificul relaţiei lor era tovărăşia. Deşi, când se treziră dimineaţă, el se arătă dornic să facă dragoste cu ea, însă ea îi spuse că nu putea încă. Trecuse prea puţin timp de la operaţie. El nu-i luă asta în nume de rău, glumi şi-i spuse să-i pregătească, în schimb, micul dejun, iar ea se conformă.
    Totul era uşor şi confortabil pentru amândoi. Îşi petrecură ziua pe terasă, deşi aerul se mai răcise, iar la ora şase el o duse înapoi în Bel Air. Zack stătu o vreme în sala de sport, apoi făcu o baie, în timp ce ea îşi verifica e-mailurile de la muncă.
   El nu rămase la cină; rareori stătea duminica seara. De obicei avea ceva planificat cu prietenii lui, iar Timmie stătea acasă şi muncea, pregătindu-se pentru săptămâna care o aştepta.
   - Ce faci săptămâna asta? o întrebă el într-o doară, înainte să plece.
   Îi plăcea să ştie dacă urma să meargă la vreun eveniment important.
   Mereu era la vânătoare de invitaţii la petreceri unde ar putea fi remarcat, dar Timmie mergea rareori. De obicei, lucra până târziu în fiecare noapte.
   Ratase ilustrul bal al Barbarei Davis cât fusese în Europa şi nu acordase mare atenţie invitaţiilor pe care i le lăsase Jade pe birou. Nu erau nici pe departe la fel de importante pentru Timmie pe cât erau pentru Zack.
    - Nu cred că mare lucru, spuse ea, privindu-l cum îşi punea echipamentul sport înapoi în rucsac. Am să verific. Am mult de lucru, după ce am fost plecată o lună.
   El nu înţelesese niciodată pe deplin cam cât de mult avea ea de muncă, nici presiunea la care era supusă zi de zi.
   - Păi, să-mi spui dacă e ceva, zise el, iar ea era conştientă că, dacă nu-l includea în invitaţiile ei sociale importante, avea să facă iar scandal.
   Era amiabil atâta timp cât simţea că nu-i lipsea nimic. Ea nu-i făcea mereu pe plac. Când ieşea, mergea neînsoţită la majoritatea evenimentelor. Nu-i plăcea să-şi trâmbiţeze relaţiile. Prefera să le ţină departe de ochii lumii, ceea ce lui Zack nu-i convenise niciodată. Nu prea reuşise s-o convingă să iasă în lume şi-i spunea mereu că munceşte prea mult, ceea ce ea admitea fără ezitare că era corect, dar nu intenţiona să schimbe acest lucru. Şi clar nu pentru Zack.
   Era o companie plăcută la plajă, dar altceva nu prea oferea. Limitele relaţiei lor îi erau cu atât mai evidente acum, după o lună de separare. Fu din nou surprinsă de cât de înşelătoare erau aparenţele. Oricine se uita la el ar fi presupus că era fabulos în pat. De fapt, era plictisitor şi egoist. Nu stârnea nici un foc, ci doar câteva scântei. Dar era ceva la felul în care arăta care o captiva. Principalul lui atu era frumuseţea fizică. Mai presus de toate, era superb de privit.
   - Am să te sun, promise Zack, dându-i încă un pupic pe gură în timp ce se pregătea să plece duminică seara. Mulţumesc pentru weekendul ăsta frumos.
   Şi chiar aşa fusese. Frumos şi liniştitor, deşi se simţi goală pe dinăuntru când el plecă.
   Nu fusese mofturos şi nu se certaseră. Şi îi plăcuse să doarmă lângă el, aproape de fiecare dată îi făcea plăcere. O păstra caldă, trup şi suflet.
   Era uimitor cât de mult contau lucrurile de genul acesta când rămânea singură. Sexul devenise pentru ea mai puţin important decât îmbrăţişările, contactul uman. Dacă nu şi-ar fi petrecut weekendurile alături de Zack, ar fi tânjit după căldură umană. Nu mai era nimeni altcineva în viaţa ei cu care să doarmă sau pe care să-l atingă. Uneori se gândea că şi-ar vinde sufletul pentru o îmbrăţişare. În ultimii ani, singurătatea devenise un element semnificativ în viaţa ei. Iar Zack era un antidot pentru asta.
   Uşa se închise uşor în urma lui, şi-l auzi demarând maşina lui uzată, un Porsche vechi de zece ani, în timp ce ea urca în biroul ei. Două nopţi cu el fuseseră de ajuns. Constată că se simţea mai deconectată de el decât înainte de plecare. Până la urmă, relaţiile ca a lor mureau de moarte bună.
   Răspundea unor e-mailuri, când o sună Jade, mai târziu în acea seară.
   - Cum a fost în weekend? întrebă ea calm.
   Voia să se asigure că Timmie se simţea bine. Suna deseori duminica seara.
   - A fost chiar plăcut, de fapt, răspunse Timmie. Relaxant şi lejer. Am mers la plajă, şi a venit şi Zack.
   - Şi cum a fost? Mai era supărat din cauza plecării tale în Europa?
   - N-am vorbit despre asta. Cred că i-a trecut, deşi aş zice că s-a dus la San Francisco doar ca să nu fie aici când mă întorc, ba ieşit. A venit vineri noaptea.
   Jade nu zise nimic, deşi îi spusese în alte ocazii dar şi-ar fi dorit ca Timmie să vrea mai mult de atât. Merita mult mai mult. Discutaseră pe tema asta de o sută de ori. Timmie spusese, şi credea cu adevărat, că femeile ca ea „nu se vindeau” pe piaţa curentă. Bărbaţii potriviţi voiau femei mai tinere. Cei buni erau căsătoriţi. Şi nici măcar ăia mai puţin buni nu erau uşor de găsit, la vârsta ei.
    Pe vremurile astea, până şi Jade găsea cu greu bărbaţi interesanţi cu care să-şi dea întâlnire. Încă mai ameninţa că avea să îşi caute online un partener, în ciuda avertismentelor lui Timmie de a fi prudentă. Dar pentru cineva ca Timmie era mult mai greu. Nu prea putea să-şi pună poza pe un site de matrimoniale. Ar fi ajuns imediat în tabloide. Aşa că se mulţumea cu Zack.
   - Am avut o întâlnire aseară, mărturisi Jade oftând, iar Timmie zâmbi.
   După ce îşi părăsise iubitul însurat, avusese o mulţime de întâlniri care nu merseseră, dar măcar încercase. Timmie trebuia să-i recunoască meritul măcar pentru asta.
   - Cum a fost? întrebă Timmie cu interes.
   Îi erau cu adevărat dragi asistenţii ei.
   - Naşpa. Ca întotdeauna. S-a comportat de parcă n-ar fi terminat vreodată colegiul. M-a dus într-un bar sportiv, s-a dat la chelneriţă, s-a îmbătat, şi am luat un taxi spre casă fără să-mi iau rămas-bun. David o să mă ajute săptămâna asta să fac chestia cu matrimonialele pe internet. N-are cum să fie mai rău de-atât.
   - Ah, ba da, ar putea, spuse Timmie, râzând. Într-una din zile, bărbatul potrivit va apărea, şi te vei trezi măritată şi locuind în Des Moines, cu şase copii.
   - M-aş mulţumi cu L.A. şi cu doi copii, ba chiar şi cu unul, spuse ea trist, apoi îi păru rău că adusese vorba despre asta.
   Uneori uita de Mark. Timmie nu vorbea niciodată despre el, dar Jade venise să muncească pentru ea imediat după moartea lui. Fusese o perioadă crâncenă în viaţa lui Timmie, iar faptul că Derek o părăsise 6 luni mai târziu îi intensificase durerea. Jade îşi reamintea prea bine acele zile şi agonia din ochii lui Timmie. Era încă acolo uneori, ceea ce o împiedica pe Jade să comenteze despre Zack. Ştia la fel de bine ca oricine altcineva că în viaţă faci ce trebuie ca să te descurci. Nu-i plăcea de el ca partener pentru Timmie, dar ştia de ce aceasta întreţinea relaţia. În cei 12 ani petrecuţi alături de Timmie, văzuse câţiva de-alde Zack.
   - Aşa o să fie, o asigură Timmie.
   Era mereu încurajatoare şi fusese plină de compasiune când Jade se despărţise de bărbatul ei însurat. Jade avusese inima frântă pentru aproape un an şi fusese nefericită cu mult timp înainte.
   Era greu de crezut, chiar şi acum, că Jade stătuse cu el timp de 10 ani. El continuase să-i promită până în ultimul moment că avea să-şi părăsească soţia. Dar mereu apărea vreun obstacol sau o problemă, un motiv pentru care nu putea să se mute. Copii bolnavi, maică-sa pe moarte, problemele de sănătate şi psihiatrice ale soţiei, grijile financiare, o afacere care se prăbuşea, un copil cu diabet juvenil care nu ar putea suporta şocul plecării sale, depresia soţiei. O ţinuse aşa 1 an, până când Jade cedase, în cele din urmă.
    Timmie ştia de la David că el tot o mai suna, dar Jade nu voia să-i răspundă. Fusese ca un drog pentru ea, dar reuşise în final să lase în urmă relaţia cu el. Îşi irosise 10 ani din viaţă şi se temea acum că pierduse şansa de a avea copii. Nu era încă prea târziu, dar nici nu mai era prea mult timp, iar lui Timmie îi părea rău pentru ea. Jade nu-şi putea permite să se joace cu bărbaţi ca Zack, avea nevoie de cineva real, care să vrea să se căsătorească şi să aibă copii.
   - Când te-aştepţi mai puţin, bărbatul potrivit va apărea. Vei vedea.
   - Da, sigur, spuse Jade cinic, apoi schimbă subiectul şi aduse în discuţie întâlnirile pe care le aveau programate săptămâna viitoare.
   Timmie revenea la ritmul obişnuit şi se simţea în stare de asta după un sfârşit de săptămână liniştit. Săptămâna ei de convalescenţă în Paris era istorie. Se simţea bine din nou şi peste weekend prinsese ceva culoare în obraji.
   Îşi urară reciproc noapte bună şi închiseră, iar Timmie se gândi la Zack când merse în pat în noaptea aceea. Patul i se părea mereu gol duminică seara, dar până lunea se reobişnuia cu el. Era o rutină familiară pentru ea.
   Iar luni dimineaţa era în picioare şi lucra în ritmul ei nebunesc. Avea un milion de telefoane, o mie de programări, interviuri, tot felul de întâlniri. Se văzu cu designerii, rezolvă nesfârşitele probleme cu linia de producţie, evită o serie de situaţii de criză, reuşi să rezolve problema de la fabrică fără să meargă în Taiwan şi, până la mijlocul săptămânii, era greu de crezut că suferise recent o intervenţie chirurgicală sau că fusese vreodată bolnavă. Arăta mai bine ca niciodată şi funcţiona, ca de obicei, cu doar câteva ore de somn.
    Zack o sunase marţi şi anunţase că intenţiona să treacă pe la ea în seara aceea, dar ea ajunsese acasă abia la miezul nopţii şi, când îl sunase, el dormea tun. Se gândea să-l sune joi, când Jade îi înmână corespondenţa şi observă o scrisoare cu timbre franţuzeşti pe plic. Observă că era de la Jean-Charles Vernier. Nu ştia de ce, dar aşteptă până când Jade ieşi din birou ca s-o deschidă. Mereu îşi deschidea singură corespondenţa personală.
    Rămase un minut privind fix plicul, îl rupse şi fu surprinsă de hârtia de scris pe care o folosise. Se aşteptase să găsească o scrisoare cu antetul lui profesional, dar, în loc de asta, văzu o carte poştală, cu apusul peste întinderea oceanului. Când întoarse vederea pe partea cealaltă, văzu că fotografia fusese făcută în Normandia. Citi mesajul scurt de pe ea.
   Folosise o formulă de salut formală, ceea ce o surprinse. Totul la scrisoare era surprinzător, şi nu ştia ce să creadă.
   Era plină de curtoazie şi succintă, dar totodată părea un soi de mesaj intr-o sticlă care-i fusese trimis de la Paris sau cine ştie de unde şi care îi dădea senzaţia că i-ar fi survenit accidental. Se simţi ciudat când o citi, gândindu-se la el. Scrisese cu caligrafia lui precisă, îngrijită.

   Stimată doamnă O`Neill,
   Am fost realmente surprins de cadoul dumneavoastră extravagant.
   Este un dar minunat, deşi nu îl merit deloc. Mă bucur foarte mult că operaţia dumneavoastră a decurs bine şi sper că aveţi parte de o convalescenţă fără probleme. Mă voi gândi la dumneavoastră când voi purta ceasul, pe care în mod sigur nu îl merit, dar de care totuşi mă voi bucura. Sper că sunteţi bine.
   Cu devotament, al dumneavoastră,
   Jean-Charles Vernier

   Părea atât de protocolar, însă ea era mulţumită că-i plăcuse ceasul.
   Nu-şi dădea seama dacă formalitatea era pur şi simplu o chestie de limbaj sau intenţionată. Scrisoarea era mult mai rigidă decât multe dintre conversaţiile pe care le avuseseră, când el şedea în camera ei de spital sau când trecea pe la ea după dineuri. Îşi aminti ce-i spusese despre căsătoria lui. Insistenţa cu care afirmase că întotdeauna lucrul corect era să te resemnezi cu „neînţelegerile” şi dezamăgirile. Voise să polemizeze cu el pe tema asta, dar nu îşi permisese. Nu-l cunoştea suficient de bine. Dar îl ştia mai bine de-atât. Îi spusese toată povestea vieţii ei, despre Mark, despre Derek şi despre anii sfâşietori în orfelinat, din copilărie. Nu că s-ar fi aşteptat ca el să facă referire la asta în scrisoare. Dar cartea aceasta poştală era oarecum diferită.
    Îi venea să citească printre rânduri, să ghicească la ce se gândise când o scrisese. Era ea oare doar o americancă bogată, care se îmbolnăvise şi suferise o intervenţie chirurgicală la Paris şi care-i dăduse un cadou scump ce nu însemna mare lucru pentru el? Sau mărturisirile făcuseră diferenţa? Se simţi prost fiindcă se gândise la asta şi pentru că era dezamăgită că tonul scrisorii nu era mai cald.
   La ce se aşteptase? Îşi reaminti că n-avea niciun drept să se aştepte la nimic din partea lui. Fusese medicul ei şi, în plus, era căsătorit. Se întrebă dintr-odată dacă-i dăduse ceasul ca să-l curteze sau ca să-i mulţumească. Nu mai avea încredere în sine sau în sentimentele ei pentru el. Poate motivele ei nu fuseseră atât de pure pe cât intenţionase. Dar, dacă era aşa, ştia că îşi făcea speranţe deşarte. Jean-Charles Vernier nu avea nici un interes amoros faţă de ea. Măcar asta îi era clar. Dar aşteptase sau dorise aşa ceva din partea lui? Devenea tot mai nesigură pe măsură ce îşi punea întrebări în sinea ei. Jean-Charles era arătos, îngrijit, elegant, inteligent şi căsătorit, ba mai avea şi trei copii, într-o ţară în care oamenii rareori divorţau, iar el chiar susţinuse că nu credea în despărţiri. Poate o ţinuse de mână înainte de operaţie şi în timpul ei şi-i ascultase povestea şi tristeţile vieţii, dar, la urma urmelor, era un medic francez însurat, care-i trimisese o carte poştală de mulţumire pe un ton formal, cu un apus de soare pe ea. Nu însemna nimic şi nici nu trebuia să însemne ceva.
   Îi fusese pacientă şi nimic mai mult. Doar că i se păruseră profunde şi neobişnuite confidenţele făcute. Dar, chiar şi aşa, Jean-Charles nu-şi pierduse capul. Îşi spuse în sinea ei că el trimisese scrisoarea în semn de mulţumire, atâta tot. N-avea habar de ce, dar voia să-i răspundă. Aşeză cartea poştală pe biroul ei şi se uită fix la ea, de parcă aceasta avea să-i spună ceva ce Jean-Charles n-ar fi îndrăznit. Exagera, îşi dădu ea seama.
   Era doar un mesaj de mulţumire. Atât. Era stânjenitor să constate că i se aprinseseră călcâiele după medicul francez, dacă intr-adevăr aşa stăteau lucrurile. Nu recunoscuse asta faţă de sine însăşi atunci când el venise s-o viziteze zilnic şi petrecuse ceasuri întregi vorbindu-i. Dar era dintr-odată conştientă de faptul că pentru ea fusese mai mult decât atât, şi n-ar fi trebuit să fie. Nu se întâmplase absolut nimic. O fantezie. O înamorare de fetişcană. Iar el îi mulţumise în mod corect pentru cadou. Singurul lucru care i se părea bizar era cartea poştală pe care o folosise. Un apus peste ocean, de parcă o ademenea, ceea ce ştia că era doar în imaginaţia ei. Asta trebuia să fie explicaţia. Pur şi simplu îşi dorea să se întâmple asta.
   Nu, nu avea să-i scrie, nici nu se cuvenea. Ar fi fost un gest jenant şi nelalocul lui să-i răspundă, iar el probabil ar fi crezut-o nebună. Ea îi oferise ceasul, el îi mulţumise. Cartea poştală era drăguţă. Şi ce dacă? Nu însemna nimic. Nu era un mesaj ascuns în ea. Era un mesaj politicos de mulţumire, din partea unui medic francez care avusese grijă de ea în Paris.
   Citi cartea poştală pentru ultima dată, nu întrezări nimic printre rânduri şi înţelese că nici nu trebuia să caute ceva. Apoi, aruncând o ultimă privire la apusul din fotografie, îşi spuse că reacţiona ridicol şi o aruncă la coşul de gunoi. I se mulţumise politicos. Orice ar fi simţit pentru el, chiar şi fără să fi ştiut, se vindecase la fel de bine ca operaţia. Aproape râse de cât de naivă fusese şi speră că el nu se gândise că flirta cu el. Şi dacă flirtase? Cât de stupid ar fi asta? Foarte, îşi dădu ea seama.
    Jade intră în birou şi-i văzu expresia confuză.
   - S-a întâmplat ceva?
   O cunoştea bine.
   - Nu, deloc, insistă Timmie, încercând să fie convingătoare atât pentru asistentă, cât şi pentru ea.
   - Ţi-a sosit următoarea programare. Oamenii de la marketing cu care l-ai rugat pe David să te pună în legătură. Au ajuns cu 5 minute mai devreme. Vrei să le spun să aştepte sau eşti gata să-i vezi?
   Timmie ezită, rezistând unui impuls copleşitor de a pescui cartea poştală cu apusul pe ea din coşul de gunoi. Se comporta ridicol şi era conştientă de asta. Nu-şi putea permite să se gândească la el, şi nu intenţiona s-o facă. Dar, pentru o clipă nebunească, simţi că i se strânge inima de cât de dor îi era de el şi de clipele petrecute împreună, stând de vorbă. Era nebunesc.
    Lăsă cartea poştală în coşul de gunoi şi se uită ţintă la Jade, cu o mină serioasă, încercând să se concentreze asupra a ceea ce spunea.
   - Trimite-i înăuntru, îi zise Timmie, iar Jade se răsuci pe călcâie şi ieşi.
   Timmie se gândi din nou la mesajul pe care i-l scrisese Jean-Charles.
   Era doar un semn de mulţumire, de la un medic francez. Asta-i tot ce fusese sau tot ce-ar fi putut fi. Şi, mai presus de toate, era absolut sigură că nu însemna nimic, nici pentru el, nici pentru ea.

Capitolul 7

   Timmie petrecu următoarele două weekenduri cu Zack şi se simţi surprinzător de bine.
    Merseră la un târg de artă şi la avanpremiera unui film pentru care cumpărase ea bilete şi unde Zack fu fotografiat alături de ea, fapt ce îl bucura de fiecare dată. Luară parte la deschiderea unui restaurant, petrecură ceva timp la plajă şi o dată în fiecare weekend făcură dragoste, ceea ce era mult pentru ei. Duminică noaptea, ca întotdeauna, reveniră la vieţile lor obişnuite. Se putea descurca singură cu toate celelalte aspecte ale vieţii de zi cu zi. Îi avea pe Jade şi pe David să o susţină în treburile legate de afacere, plus o mulţime de directori de departamente, consultanţi manageriali, consilieri şi avocaţi.
    Tot ce-i trebuia de la Zack era exact ce îi oferea acesta, un trup cald în patul ei la sfârşit de săptămână, cineva cu care să împartă floricelele de porumb la film şi un prieten care s-o facă să râdă. Nu avea pretenţii mari de la el, din punctul lui Jade de vedere. O iubea şi-o admira profund pe Timmie şi detesta s-o vadă că se mulţumea cu puţinul pe care-l oferea Zack. Îl considera egoist, oportunist şi răsfăţat. Jade îşi ţinea gura faţă de Timmie, dar era foarte directă cu David ori de câte ori apărea acest subiect de discuţie.
   - Mă înnebuneşte, spuse Jade cu sinceritate într-o după-amiază, în timp ce mâncau amândoi delicatese luate la pachet în biroul lui David, pe la ora 3.
   Nu avuseseră nici 5 minute de răgaz înainte de asta. Timmie ieşise în sfârşit din clădire, să se întâlnească cu avocaţii şi directorii lor financiari în centrul oraşului, pentru a discuta despre nişte schimbări care trebuiau făcute în fondul lor de pensii.
   - Detest faptul că se mulţumeşte cu un tip ca Zack, spuse Jade cu gura plină de sendvişul cu salată de ou, în timp ce David şi-l devora pe al lui, cu pastramă şi pâine de secară. Era mort de foame, dar nu avusese nici un minut să se oprească să mănânce. Timmie îi dăduse întruna câte ceva de făcut, dar asta iubea cel mai mult la munca sa. Ştia că învăţa lucruri noi şi primea şanse pe care nu le-ar fi avut niciodată altfel, chiar dacă trebuia să funcţioneze cu 200 de kilometri pe oră în majoritatea timpului, ca să ţină pasul cu Timmie, care mergea de două ori mai repede.
   - Tipul e un mare ticălos, o nulitate, continuă Jade lista nesfârşită de plângeri la adresa lui Zack.
   - Haide, Jadie! Nu fi atât de dură cu el. Nu-i un om rău, doar că nu e vreun geniu. Uite, e actor şi model, o faţă drăguţă şi un corp minunat. De asta îl place. La ce te aşteptai?
   - Aş vrea s-o văd cu un bărbat cu creier şi inimă - şi poate şi cu ouă. Are nevoie de un bărbat mensch, iar el nu e.
   David surâse la auzul expresiei idiş. Deşi Jade era de origine asiatică, prinsese multe expresii evreieşti când lucrase pe Seventh Avenue, în New York, unde o cunoscuse Timmie când o angajase. Îi plăcea să spună că se ocupau cu afaceri schmatta, comerţul cu cârpe. David spunea mereu că Jade ştia mai mult idiş decât bunica lui, care crescuse în Pasadena şi se măritase cu un cleric. Dar ştia ce voia să spună Jade prin mensch. Îşi dorea ca Timmie să fie cu un bărbat care să aibă coloană vertebrală, suflet, integritate şi iniţiativă. Zack nu se potrivea profilului, dar David se gândea că era inofensiv, iar Timmie nu îşi făcea iluzii legate de el.
    David şi Jade căzuseră de acord că Zack îşi vedea propriul interes. Voia publicitate şi oportunităţi profesionale şi sociale, şi mereu o pistona pe Timmie să fie văzută cu el în locuri unde asocierea cu ea, personală sau altfel, i-ar fi făcut bine. Din punctul acesta de vedere, ambiţiile lui erau destul de făţişe. Dar Timmie se păzea bine. Îi ştia bine pe cei ca el.
   - Măcar n-o tapează de bani şi nu încearcă s-o determine să-l bage în afacere.
    Amândoi ştiau că ultimul fix asta făcuse. Îşi dorise să-i finanţeze Timmie o galerie de artă, în care să-şi poată vinde propriile lucrări. Ea îl refuzase cu graţie şi petrecuse singură următorul an şi jumătate, până când apăruse Zack.
   La început, Zack se arătase amuzant, încântător, arătos şi îi adusese o grămadă de flori şi mici atenţii, până când ea fusese în sfârşit de acord să iasă cu el, iar acum, peste un weekend, împlineau cinci luni. Dacă relaţia aceasta urma tiparul celorlalte, David şi Jade ştiau că nu o să dureze mult. Mai devreme sau mai târziu, avea să întindă coarda, să devină prea evident în manipulările sale, să pună prea multă presiune pe ea sau să o înşele, iar ea urma să meargă discret mai departe. Nu aveau adeziunea reală a cuplurilor, respectul profund, înţelegerea, fundaţia solidă care să-i susţină la bine şi la rău. Ei doar se distrau împreună din când în când. Nu mai voia să conteze pe nimeni altcineva în afară de ea însăşi.
   - Nu ştiu de ce nu poate găsi un bărbat adevărat, pe cineva de vârsta ei, cu o viaţă aidoma ei şi care s-o merite.
   Nimeni din anturajul ei nu se gândea în termeni prea buni la Zack.
   - Haide, spuse David, terminând murăturile lui şi întinzându-se spre una de-a ei.
    Mereu îi mânca murăturile, în schimbul unor cartofi. Era trocul lor standard.
    - Toţi ne-am dori să găsim pe cineva aşa. Şi eu. Cine are timp? Muncim între 15 şi 20 de ore pe zi, înăbuşim în faşă unele situaţii periculoase, călătorim peste tot prin lume. La dracu, n-am mai avut o iubită de 2 ani de zile, şi, în clipa în care întâlnesc pe cineva, Timmie mă trimite în Malaysia pentru o lună sau mă trezesc în New York, rezolvând probleme pentru agenţia noastră de publicitate, apoi alerg de bezmetic prin Paris şi pe la Milano, fugărind fotomodele cu ţâţele pe-afară pe podium şi în afara lui, ajutându-le să-şi aranjeze părul. Şi sunt heterosexual, pentru numele lui Dumnezeu. Ce femeie egală cu mine s-ar împăca cu aşa ceva? M-ar vrea prin preajmă, să o scot la cină vineri seara şi să merg cu ea la schi la sfârşit de săptămână? N-am mai fost la schi din facultate, deşi am făcut de 6 ori rezervări anul trecut pentru Tagoe, pe care a trebuit să le anulez de fiecare dată. De 3 ani de zile n-am mai avut concediu. Şi Timmie lucrează de 10 ori mai mult ca oricare dintre noi. Ce tip o să se împace cu asta? Bărbaţii cu care ar trebui să fie au varianta feminină a lui Zack, din exact aceleaşi motive. Un chip drăgălaş, un corp minunat şi un weekend fără complicaţii, când au timp. Cred că pur şi simplu arată mai rău când e vorba despre un bărbat. Nu suntem şocaţi când vedem femei în situaţia asta. Dacă Timmie era bărbat şi Zack femeie, nu cred că te-ar fi deranjat.
   - Ba da, m-ar fi deranjat, insistă Jade. E mult mai bună de-atât. Ştii şi tu asta. Pur şi simplu nu-mi place ce are de oferit Zack şi faptul că nu face decât să-şi vadă interesul. N-am întrebat-o, dar pariez pe prima mea de Crăciun că nici măcar n-a sunat-o cât a fost bolnavă în Paris. N-a fost prin zonă când a revenit ea acasă. Îl doare undeva de oricine altcineva în afară de el.
   David nu o contrazise, în vreme ce o privea mâncându-i cartofii.
   - E în natura lucrurilor. Când lucrăm atât de mult, niciunul dintre noi n-are şanse să cunoască oameni de calitate. Oamenii adevăraţi vor mai mult decât putem noi să dăm. N-am nici timpul, nici energia necesare - şi am 32 de ani. Cam cât de mult crezi că poate oferi Timmie unui bărbat? Ştie foarte bine răspunsul la întrebarea asta, la fel cum îl ştim şi noi. Poate de asta te-ai mulţumit 10 ani de zile cu un tip căsătorit. Unul adevărat s-ar fi aşteptat să te vadă mai des de o dată pe săptămână.
   Atinsese un punct sensibil, şi Jade rămase tăcută preţ de un minut, gândindu-se la cele spuse, apoi clătină din cap.
   - Nu asta a fost între mine şi Stanley. L-am iubit. El m-a minţit. Mai rău, s-a minţit pe sine. Mi-a tot promis că pune capăt căsniciei. N-a făcut asta, apoi soţia lui s-a îmbolnăvit. Ambele lui fiice au devenit bulimice şi au ajuns pe antidepresive când el a spus că vrea să divorţeze. Tatăl lui a avut operaţie pe cord deschis, iar fiul lui a stat 1 an în clinica de dezintoxicare. Afacerea i s-a făcut pulbere. Totul a mers prost, şi încă mai merge. Una din fiicele lui e dependentă de droguri, iar acum soţia lui are cancer cervical şi a suferit o histerectomie. Au trăit cu toţii prin spitale în ultimii 10 ani, şi m-a tot rugat să aştept, criză după criză. Cum dracului mă puteam pune cu aşa ceva? Poate dacă ţineam morţiş... Nu ştiu.
   Încă i se umpleau ochii de lacrimi când vorbea despre asta. Aproape se sinucisese din cauza lui, ultima dată când îi spusese că nu-şi putea părăsi familia şi soţia. Ultimul ei psihiatru o ajutase în final să iasă din acea relaţie. Până şi ea ştia că acest lucru era necesar dacă voia să-şi salveze viaţa şi minţile. Zece ani fuseseră de-ajuns. Iar David era de acord. Deşi nu se îndoia că Stan o iubise, ştia că el n-ar fi pus punct acelei relaţii. Dar ştia şi la ce se putea aştepta el de la relaţia cu Jade, iar David suspecta că nu ar fi fost suficient pentru el. Ea spusese că voia un soţ şi copii, dar şi o carieră. Stanley îşi dorea o nevastă cu normă întreagă, şi rămăsese cu cea pe care o avea deja.
   - Deci... când te punem pe internet?
   David se lăsă pe spate în scaunul său şi rânji, schimbând subiectul.
   Jade fusese amărâtă din pricina lui Stanley şi era oricând gata să se lanseze într-o tiradă despre dezavantajele unei relaţii cu un bărbat însurat. Conform ei, doar o femeie dintr-un milion se alegea cu tipul la final, restul îşi iroseau vieţile şi ratau toate şansele de a întâlni bărbatul potrivit, în timp ce-şi pierdeau vremea cu unul care n-avea niciodată să-şi părăsească soţia.
   - Sunt gata când eşti şi tu, răspunse ea cu un zâmbet nervos, apoi se încruntă. De unde ştim că nu sunt însuraţi şi nu mint că sunt siguri?
   Acum nu mai avea încredere în nimeni, deşi Stanley nu o minţise niciodată în legătură cu asta. Nici măcar nu-i promisese vreodată că avea să pună capăt căsniciei. Spusese doar că încerca. Uitase partea aceea peste ani. Dar nu mai dorea să-şi asume acel risc, lucru pe care David îl considera înţelept din partea ei.
   - Trebuie doar să-i verifici şi să ai încredere în instinctul tău. Asta-i tot ce putem face, oricare dintre noi. Poţi să-l verifici mai târziu, dacă te face să te simţi mai bine. Poţi să angajezi un detectiv particular. Unii oameni fac asta. Dar măcar matrimonialele pe internet lărgesc aria de căutare.
   Ea se uită la ceas, ca răspuns la replica lui.
   - Bine. Arată-mi!
   Făcu semn spre calculatorul lui, cu un rânjet neastâmpărat. Era pregătită. Era timpul.
   - Acum? Vorbeşti serios?
   David părea puţin şocat.
   - Da, vorbesc serios. Timmie nu se întoarce până la ora 5, şi nu-i va păsa. I-am făcut ordine pe birou înainte să plece. Am 3 scrisori de făcut, dar abia pe mâine. Bun, maestre, introdu-mă în lumea întâlnirilor pe internet. Ce dracului, nu poate fi mai rău decât ce reuşesc de una singură. Dacă mi se mai aranjează vreo întâlnire cu încă o acritură, cred că vomit.
   El zâmbi întorcându-se spre calculator şi intră pe unul dintre cele mai cunoscute site-uri de servicii matrimoniale. Îl folosise şi el în trecut, deşi nu se sinchisise să mai intre pe el de vreun an, din toate motivele pe care le menţionase în timpul prânzului. Mai ales din lipsă de timp.
    De fapt, corespondase cu o femeie pe care o întâlnise prin rubrica de anunţuri a revistei absolvenţilor de la Harvard. Se întâlniseră o dată, dar, după spusele lui, era prea ecologistă şi implicată social pentru el, deşi era cea mai deşteaptă fată pe care o cunoscuse vreodată. Se mutase la scurt timp după asta la Berkeley, îi scrisese şi îi spusese că era într-o relaţie serioasă cu o femeie, în mod evident, nu-i fusese destinată lui. Îi răspunsese şi-i urase toate cele bune, fiind prea ocupat să se mai gândească la ea sau să caute pe altcineva. Nu se grăbea să-şi găsească perechea, deşi îşi dorea să se căsătorească şi să aibă copii. Prefera site-ul evreiesc de întâlniri pe internet, deoarece, în străfundul inimii sale, îşi dorea să cunoască o evreică cumsecade. Dar pentru Jade alesese un serviciu cu o bază mai mare de clienţi şi o pusese să răspundă la câteva întrebări specifice despre preferinţe de vârstă şi localizare geografică.
   - Ce vrei să spui?
    Părea confuză pe moment. Procesul părea incitant, dar totuşi o cam speria.
   - Adică din ce oraş?
   - Mai precis, spuse David, aşteptând să i se spună ce să scrie. Cât de aproape de unde stai? Pe ce rază? Acelaşi oraş, acelaşi cod poştal, la 10 kilometri de unde locuieşti, 5, 1? Acelaşi stat? Oriunde în ţară? Oraşe importante?
   - Ei rahat, nu ştiu. Ce-ar fi să pui zona extinsă a L.A.-ului? E prea largă?
   Posibilităţile păreau nelimitate. Era mai interesată de educaţia respectivilor şi de profesie. Recunoştea că era o snoabă când venea vorba despre carieră şi mersese ea însăşi la Universitatea Berkeley.
   - Cum vrei tu. Eu prefer acelaşi cod poştal, pentru că mi-e lene să stau blocat în trafic pe autostradă şi nu vreau să fac o oră pe drum până scot pe cineva la o întâlnire. Dar nu sunt nici prea concentrat pe proiectul ăsta. Fac asta doar ca să nu-mi ies din mână şi să uit cum e să te vezi cu cineva. Şi n-am mai făcut-o de ceva timp.
   - Hai să rămânem la aria extinsă a Los Angelesului, spuse ea, simţindu-se de parcă ar fi comandat mâncare la Groceries Express, cum făcea de obicei.
    Comanda telefonic de la birou şi îşi ruga portarul să i-o pună în frigider când sosea. Existau tot felul de aranjamente pentru oameni ocupaţi, care nu mai aveau timp de sarcini mărunte ale vieţii de zi cu zi, între joburi stresante, călătorii, proiecte de weekend şi puţinul timp liber ce le mai rămânea, pe care-l petreceau la sala de gimnastică.
   După ce completă informaţiile şi alese ca vârstă intervalul între 32 şi 52 de ani, pe ecran apăru o înşiruire de fotografii, aproape ca un meniu. David îi făcu semn să îşi apropie scaunul, ca să poată vedea. Erau coloane lungi de fotografii cu bărbaţi, unii caraghioşi, alţii arătoşi, alţii aşa şi-aşa, fiecare cu descrierea lui. Unele sunau jenant de prostesc, frizând absurditatea. „Tată sexy şi fierbinte” o făcu pe Jade să icnească de exasperare, în timp ce David îi explica faptul că unele răspunsuri şi descrieri erau rezultatul bifării unei căsuţe cu un răspuns prestabilit.
    Când îi plăcea vreuna dintre fotografii, se uitau la profilul detaliat care cuprindea informaţii despre preferinţele religioase, obiceiuri sexuale, trecutul marital, numărul de copii, sporturile practicate, numărul de tatuaje sau cercei şi ce anume căutau la o femeie. Unii voiau să aibă aceeaşi religie, alţii doreau performanţe atletice de nivel olimpic sau făceau referire la fantezii sexuale. Îşi menţionau profesiile, ba unii chiar îşi menţionaseră şi nivelul salarial, din nou selectat bifând o căsuţă, opţional, şi educaţia. La final se descriau într-un paragraf scurt, şi majoritatea o făceau pe Jade să se strâmbe de neplăcere.
    Dar erau şase care-i plăcuseră, din ce văzuse. Arătau bine, păreau întregi la minte, aveau educaţie şi locuri de muncă decente, doi erau divorţaţi cu copii mici, ceea ce nu o încânta, dar era acceptabil, şi toţi şase spuneau că ar căuta o femeie de carieră din grupa ei de vârstă, că le place să călătorească, caută relaţii serioase şi ar dori să se căsătorească şi să aibă copii. Unul spusese că prefera femeile asiatice, ceea ce ea considerase un semn moderat de alarmă, dar nu unul serios, în caz că îşi imagina că avea să găsească femei submisive. Unul chiar absolvise Berkeley în acelaşi an cu ea, dar nu i se părea cunoscut din fotografie, şi, cu un total de studenţi de aproape 40 de mii de la Universitatea Berkeley, nici nu era surprinzător. Era arhitect şi locuia în Beverly Hills.
   - Care-i problema cu toţi oamenii ăştia de nu-şi pot găsi un partener? îl întrebă Jade pe David, părând suspicioasă, iar el râse de ea.
   - Cine-a spus ceva de genul că, dacă un club te acceptă, atunci nu vrei să fii în el? Era ori Woody Allen, ori Mark Twain, cred. Uite ce e, toţi suntem în aceeaşi barcă. Muncim de ne ies ochii, n-avem timp, ne-am săturat de ciudaţii cu care ne combină prietenii noştri, n-avem rude care să ne mijlocească întâlniri cu fiicele sau fiii prietenilor lor, şi, dacă avem, am prefera să nu facă asta. De unde să ştiu? Chestia asta pare să meargă pentru mulţi oameni. Merită o încercare. Am întâlnit câteva acrituri, dar majoritatea femeilor pe care le-am cunoscut pe site-urile de matrimoniale erau chiar drăguţe. Poate una sau două să fi fost opţiuni serioase, dar pur şi simplu n-am avut timp sau chef să fiu serios. Dar timpul petrecut cu ele a fost plăcut. Urmezi regulile. Le contactezi prin serviciul lor de mesagerie de pe internet, nu le dai adresa de acasă sau numărul de telefon, nici măcar cel de la serviciu la început. Vă întâlniţi în locuri publice în primele dăţi, vezi cum sunt, îţi urmezi instinctul şi nu te pui în situaţii riscante sau care să te sperie. Şi vezi ce iese. Ce-ai de pierdut?
   - Nu prea multe, presupun, spuse Jade, încă nesigură dar clar intrigată - suficient cât să încerce.
   - Vrei să îi scrii vreunuia din cei şase ţipi? Poţi să faci asta de pe contul meu. Dar, dacă vrei să faci asta la modul serios, trebuie să-ţi pui propria poză şi să-ţi completezi profilul. Poţi să faci în aşa fel încât să fie protejat şi să fie vizibil doar pentru oamenii pe care-i alegi. Nu trebuie să-ţi pui poza pe listele principale. Deci vrei să îi scrii vreunuia din ţipi?
   Ea aprobă din cap, căzută pe gânduri. Până acum îi plăcuse cel mai mult de arhitect, din descrierea lui. Spunea că era divorţat, fusese căsătorit 6 ani şi nu avea copii. Locuia în Beverly Hills. Avea ca pasiuni literatura şi arta europeană, care fuseseră specializarea ei în facultate. Iar oraşele lui favorite erau Paris, Veneţia şi New York, adică două din trei şi de pe lista ei. În mod evident, restrângea aria de căutări. Mult mai bine decât reuşiseră s-o facă prietenii ei. Prefera să-şi petreacă weekendurile la schi, în excursii, la teatru, la film sau gătind cu femeia cu care ieşea, sau chiar pentru ea, dacă ea nu ştia să gătească, ceea ce Jade decise că era un lucru bun. Abilităţile ei culinare se limitau la supe şi tăieţei instant sau salate pe care le aducea acasă de la Safeway. Şi Hostess Twinkies când n-o vedea nimeni. Mereu păstra unul în sertarul biroului, pentru urgenţe, alături de o pungă de M&Ms, când nu avea timp să mănânce. Hrană sănătoasă, cum îi spunea ea.
    Toţi cei şase bărbaţi îi păreau interesanţi, aşa că îşi trase scaunul mai aproape de David şi îi răspunse fiecăruia dintre ei cu un mesaj scurt despre ea. Înţelesese că trebuia să-şi facă propriul cont ca să poată oferi un profil şi o poză, dar voia să vadă ce fel de răspunsuri avea să primească înainte să facă asta.
   Tocmai terminase de trimis ultimul e-mail şi era deopotrivă agitată şi surescitată, în timp ce David rânjea şi chicotea, când intră Timmie.
   - Ce puneţi voi la cale, copii? întrebă ea.
   Văzuse privirea pusă pe şotii de pe chipurile ambilor ei asistenţi. Era sigură însă că puneau la cale ceva cu totul inofensiv. Şi le făcea bine să ia o pauză din când în când, când ea era plecată. Nu erau situaţii majore de criză, şi părea şi ea relaxată. Întâlnirile ei cu reprezentanţii legali pentru a discuta despre fondul de pensii avuseseră caracter informativ şi decurseseră bine.
   - OK, mărturisiţi. Arătaţi ca două pisici care-au mâncat un canar, spuse ea, zâmbindu-le.
   - Nu un canar, ci şase, mărturisi Jade.
   Ştia că Timmie era circumspectă faţă de matrimoniale, fie pe internet, fie altfel, dar Jade nu ţinea secrete faţă de ea.
   - Explică-mi, spuse Timmie, dar apoi văzu ecranul calculatorului.
   Erau coloane de fotografii, cu bărbaţi cu descrieri de câteva rânduri.
   Se uită la amândoi cu o expresie maternă.
    - Să aveţi grijă, voi doi! Fără ucigaşi cu topoare, vă rog. Am nevoie de amândoi.
   Jade ar fi vrut să-i spună lui Timmie să încerce şi ea, dar ştia că nu se putea. Chiar dacă nu-şi dădea numele adevărat, chipul ei era cunoscut în toată lumea, şi avea nişte trăsături distincte. Părul lung şi roşu şi ochii verzi ar fi dat-o de gol oriunde, iar faţa ei apărea de ani de zile în articole şi-n reclame. Era o poveste de succes în şcolile de afaceri de pretutindeni şi o emblemă a lumii modei. Ar fi ajuns în revistele de scandal în vreo 10 minute, dacă şi-ar fi pus fotografia pe un asemenea site, sau chiar şi discret, prin intermediari, care deveneau o modă de asemenea.
   Era mireselor prin corespondenţă fusese modernizată şi revenise la putere, ceea ce nu făcea decât să demonstreze cât de greu era pentru oricine să întâlnească un partener în zilele noastre, indiferent cât de tânăr, arătos sau plin de succes erai. Bărbaţii cărora le scrisese Jade se potriveau acestei categorii şi cu toţii pretindeau că îşi căutau relaţii de lungă durată. Timmie nu era unică în inabilitatea ei de a-şi găsi un partener pe măsură, deşi limitările ei erau mai stricte, din cauza vârstei şi a faimei. Avea un handicap, şi trebuia să se mulţumească cu ce putea găsi singură, adică nu cine ştie ce, după cum demonstrau cei de teapa lui Zack şi bărbaţii dinaintea lui, din ultimii 11 ani. Iar Timmie refuza să meargă la întâlniri pe nevăzute de ani de zile. Spunea că erau prea umilitoare şi prea complicate.
   - Fii atentă doar, îi reaminti Timmie, apoi porni către biroul ei, iar Jade o urmă.
   David îi promisese lui Jade că o să-i spună dacă răspundea cineva.
   Zisese că avea să-şi verifice în weekend e-mailul. Jade rânji entuziasmată în timp ce mergea să parcurgă nişte notiţe cu Timmie, care părea şi ea în toane bune.
   Părăsi biroul la ora 6, ceea ce era devreme pentru ea, iar Zack apăru pe la 7. Era săptămâna de dinainte de Ziua Recunoştinţei, şi îşi planificaseră un sfârşit de săptămână relaxat. Ea avea planuri pentru următoarea zi, chiar dacă era sâmbătă, iar Zack nu părea să se fi supărat.
   Ştia că de vreo două ori pe lună ea avea angajamente care-o ţineau ocupată de sâmbătă dimineaţa până spre după-amiază. Timmie spunea că era legat de muncă, iar el avea şansa să meargă la sală sau să facă exerciţii la ea acasă şi să ia prânzul cu prietenii.
   În seara aceea, cinară la Little Door, unul dintre localurile ei favorite, iar apoi merseră la un film. Aleseră un thriller pe care îşi dorea Zack să îl vadă. Lui Timmie nu-i plăcu, şi la ieşire îl tachină că măcar floricelele de porumb fuseseră bune. N-o deranja că filmul nu fusese pe gustul ei; era distractiv să iasă cu el în oraş. Şi amândoi erau binedispuşi. Primise un rol mic săptămâna aceea şi aştepta să audă veşti despre o reclamă importantă, la nivel naţional, care ar fi putut deschide ceva uşi pentru el. Era mereu fericit când primea de muncă şi deprimat cât era trecut cu vederea. Era natura muncii sale. Avea noroc că arăta atât de tânăr, iar ea ştia că avusese şi ceva ajutor în această privinţă. Îşi aranjase zona ochilor cu câţiva ani în urmă şi îşi făcea regulat injecţii cu Botox. Făcuse, de asemenea, injecţii cu colagen şi-şi deschisese părul la culoare. Nu era chiar atât de blond pe cât părea – şi era mult mai vanitos ca ea. Ea nu-şi făcuse şi nici nu avea de gând să-şi facă nici unul dintre acele tratamente. Era dispusă să îmbătrânească cu graţie, iar munca ei nu depindea de cum arăta, spre deosebire de a lui.
   Sâmbătă dimineaţa, Timmie se trezi la 7. Se dezmorţi în sală timp de jumătate de oră, apoi făcu un duş şi-şi pregăti un mic dejun uşor, compus din iaurt, cereale şi ceai. Era pe cale să iasă din casă, când Zack coborî, cu un prosop în jurul mijlocului. O sărută uşor pe buze, luă ziarul şi se îndreptă spre bucătărie. Era o scenă casnică paşnică, care-i dădea iluzia intimităţii cu el, ceea ce era mai mult o fantezie decât o realitate.
   - Ţi-am lăsat un ibric de cafea, îi răspunse ea.
   - Mulţumesc. Pe la ce oră termini?
   - Ar trebui să revin pe la 3.
   - Ne întâlnim aici, răspunse el pe un ton relaxat.
   Ştia unde era cheia. Ea ieşi şi închise încet uşa din faţă în urma ei.
   Mereu o intriga faptul că el nu întreba niciodată ce făcea în dimineţile de sâmbătă pe care nu le petrecea cu el. Se gândea că era treaba ei. Nici el nu-i spunea ei tot ce făcea. Timpul în care era plecată nu i se păruse niciodată prea lung. Nu-l deranja faptul că ea era ocupată.
   Ieşise din casă în tenişi, blugi şi un pulover vechi, cu o geacă denim peste, şi părul prins la spate în coadă. Nu era machiată şi arăta surprinzător de bine având în vedere ora dimineţii. Rareori îşi făcea griji referitor la cum arăta, şi, drept urmare, arăta minunat şi autentică, în ciuda vârstei sale.
   Conduse spre Santa Monica, ascultând muzică şi zâmbind în sinea ei.
   Se simţea bine. Iubea dimineţile petrecute astfel şi abia le aştepta. N-avea prea mult timp să facă asta, dar îşi făcea cât de puţin, cu orice ocazie. Îi era hrană pentru suflet şi era ceva ce voia să dea înapoi lumii, deşi îi oferea şi ei la fel de mult, uneori chiar mai mult. Ştia că era ceva la care nu ar fi putut renunţa niciodată, pentru nimeni. O atingea adânc înlăuntrul sufletului.
   Douăzeci de minute mai târziu, parcă în faţa unei clădiri proaspăt zugrăvite. Era o casă frumoasă în stil victorian care fusese în mod evident renovată şi lărgită. Avea o verandă de modă veche spun stand în faţă plin de biciclete noi, strălucitoare. În spate exista o structură de căţărat frumoasă. În mod evident, era o casă locuită de copii, şi zâmbi când intră pe uşa neîncuiată. Două femei cu chipuri ofilite, ochi blânzi şi păr scurt discutau pe holul din faţă, iar o alta stătea la un birou.
   - Bună dimineaţa, măicuţelor, spuse Timmie cu lejeritate.
    Cele două femei care discutau între ele erau considerabil mai în vârstă decât ea, iar cea de la birou părea ea însăşi un copil. Toate trei erau călugăriţe, deşi nimic din îmbrăcămintea lor nu ar fi sugerat asta. Purtau bluze sport şi blugi. Când intră Timmie, priviră în sus surâzând larg.
   - Ce mai faceţi?
   - Ne-am gândit noi că treci azi pe aici, spuse cea mai vârstnică dintre cele trei femei.
    În tinereţe, aparţinuse ordinului carmelitelor, pe care-l părăsise pentru a se alătura dominicanilor şi a munci în Watts. Lucrase cu copii defavorizaţi din centrul oraşului vreme de 40 de ani, mai întâi în Chicago, apoi în Alabama şi-n Mississippi şi, în final, în L.A. Conducea casa pe care o numeau Sfânta Cecilia.
   Era o casă pentru copiii rămaşi orfani, dar care, din diverse motive, de sănătate sau de vârstă, nu erau eligibili pentru adopţie sau nu reuşiseră să fie adoptaţi în afara sistemului şi nici nu se descurcaseră bine în regim de plasament. Fusese ideea surorii Anne de la început, şi, auzind cu ani în urmă de înclinaţia lui Timmie către caritate şi de faptul că avea o slăbiciune pentru copii, ajunsese să-i prezinte visul ei. Niciodată nu se aşteptase la ceea ce avea să se întâmple ulterior.
    Fără un cuvânt sau vreun argument, Timmie scrisese un cec de un milion de dolari şi i-l întinsese peste birou, ca să cumpere casa, să angajeze personalul şi să conducă stabilimentul. Asta se întâmplase cu 10 ani în urmă, şi îl susţinuse financiar de atunci. Sfânta Cecilia existase doar prin bunăvoinţa lui Timmie O-Neill, deşi acest fapt fusese păstrat strict confidenţial. Doar David şi Jade ştiau de implicarea ei. Lui Timmie nu-i plăcea să primească recunoaştere publică pentru activităţile ei caritabile.
   Casa era condusă de şase călugăriţe şi locuită de un număr variabil de copii, între 18 şi 25. Pentru moment, erau douăzeci şi unu acolo, iar Timmie ştia că aveau să mai vină doi în următoarele săptămâni. Aveau între 5 şi 18 ani. Balanţa sexelor era destul de egală, asemenea celei rasiale. Unii copii fuseseră aici chiar şi de cinci ani de zile. Scopul lor era mereu să plaseze copiii în familii, pe cât posibil, dar, din cauza naturii situaţiilor în sine care-i aduseseră aici, majoritatea rămâneau câţiva ani la Sfânta Cecilia.
    Copilul care locuise cel mai mult timp aici fusese o fată oarbă, care stătuse cu ei timp de şapte ani şi absolvise şi fusese acceptată la USC cu o bursă, anul trecut, cu ajutorul lui Timmie. Fusese imposibil de plasat prin sistem, iar Sfânta Cecilia fusese un refugiu şi un dar de la Dumnezeu pentru ea, cum era şi pentru ceilalţi, de altfel. Trei dintre copii sufereau de diabet juvenil, ceea ce-i făcea la fel de dificil de plasat, şi încă unul avea probleme emoţionale, rezultat al abuzului din trecut. Câţiva avuseseră enurezis nocturn cronic când ajunseseră aici, dar în câteva luni nu mai făcuseră în pat. Unii pur şi simplu nu erau copii atractivi, alţii se opuseseră. Câţiva furaseră de la cei cărora le fuseseră daţi în plasament şi fuseseră trimişi la centrul de corecţie juvenilă. Unii erau doar extrem de timizi sau nu se înţelegeau cu copiii naturali ai familiilor care-i luaseră în plasament.
   Indiferent de motive, fuseseră respinşi iar şi iar şi trimişi înapoi ca nişte peşti aruncaţi într-o mlaştină de rebuturi, şi unul câte unul fuseseră pescuiţi cu dragoste de către călugăriţele care se ocupau de acest stabiliment. Ele le ofereau copiilor care locuiau acolo dragoste, siguranţă şi un cămin confortabil.
   Timmie adora să vină în vizită şi făcea asta cu fiecare ocazie, mai mereu sâmbăta dimineaţa. Copiii îi spuneau Timmie şi nici măcar nu aveau habar ce legătură avea ea cu casa, cu atât mai puţin că, de fapt, susţinea financiar bunăstarea lor.
   - Am auzit că ţi-ai scos apendicele la Paris, spuse sora Margaret, cu o privire îngrijorată.
   Era călugăriţa de 25 de ani de la recepţie. Intrase în viaţa monahală la vârsta de 18 ani, un fapt rar în zilele noastre, şi abia recent îşi depusese jurământul final. Sunase la biroul lui Timmie să discute cu Jade şi să afle când avea să revină din Europa, şi fuseseră îngrijoraţi şi speriaţi cu toţii să afle că se îmbolnăvise.
   - Cum te mai simţi?
   - Bine, spuse Timmie, cu un zâmbet larg. Ca nouă. Deşi la momentul acela a fost puţin cam înfricoşător. Acum sunt bine.
   Uitase complet de operaţie în ultimele două săptămâni. Era de parcă nu s-ar fi întâmplat vreodată.
   - A mai venit cineva nou? întrebă ea cu interes.
   Îi plăcea să ştie ce copii erau găzduiţi acolo şi de ce. Manifesta un interes profund personal faţă de fiecare caz. Sfânta Cecilia îi era foarte dragă, din motive necunoscute majorităţii oamenilor, deşi cu ani în urmă îi spusese propria poveste surorii Anne, în timp ce lucrau cot la cot la restaurarea casei. Îi ajutase să aranjeze locul, la doar doi ani după ce-i murise fiul şi un an după ce plecase Derek. Susţinea că asta-i salvase viaţa.
   - Încă aşteptăm doi copii noi să sosească, dar nu cred că vor veni până săptămâna viitoare. Sistemul a suferit nu ştiu ce întârziere tehnică. Încercăm să-i aducem aici înainte de Ziua Recunoştinţei.
   Mai erau doar 5 zile până la sărbătoare. Luptau din greu să scoată copiii din sistem şi să le ofere o casă care le putea schimba viaţa, şi de cele mai multe chiar o făceau. Câteodată era prea târziu, iar copiii care le erau trimişi erau prea înăspriţi, prea traumatizaţi sau prea bolnavi, şi trebuiau plasaţi în unităţi care ofereau tratament medical sau psihiatric, pe care ele nu-l aveau la îndemână.
    Sfânta Cecilia nu era o închisoare, un spital sau un ospiciu pentru copii, ci un cămin iubitor, oferit pentru ei de către Timmie, unde copiii care locuiau acolo puteau creşte şi se puteau bucura de şanse, atât emoţionale, cât şi educative, pe care altfel nu le-ar fi primit niciodată.
   Era ceea ce şi-ar fi dorit să fi avut şi ea cu 40 de ani în urmă şi care i-ar fi schimbat pe atunci cursul vieţii.
   Se plimbă toată dimineaţa prin casă, ca de obicei, se opri şi vorbi cu copiii care erau obişnuiţi cu ea şi încercă să se apropie de cei care sosiseră în ultimele două luni, pe care-i văzuse, dar cu care nu vorbise încă. Îi aborda pe toţi cu respect şi cu precauţie şi le permitea să aleagă dacă voiau să se deschidă faţă de ea sau nu.
    Când termină, stătu cu călugăriţele pe verandă şi privi copiii mai mici cum se jucau în grădina din spate, în timp ce aceia mai mari plecaseră să-şi viziteze prietenii sau să lucreze în weekend. Era exact ca şi cum ar fi avut douăzeci şi unu de copii, cu toată munca, răbdarea şi înţelegerea necesare. Plus dragostea.
   Chiar înainte de prânz, unul dintre copiii pe care-i ştia bine veni să-i vorbească. Era un băieţel afro-american de 9 ani, cu un singur braţ.
   Tatăl lui îl bătuse groaznic, apoi îi împuşcase pe el şi pe mama lui, iar băiatul îşi pierduse braţul. Mama murise, iar tatăl fusese băgat la închisoare pe viaţă. Jacob stătea aici de când avea cinci ani şi se descurca extrem de bine doar cu un braţ. Venise la ei direct de la spital, după atacul armat.
   Asistenţii sociali de la serviciile de plasament consideraseră că era inutil să încerce să-l plaseze în vreo familie. Nu era adoptabil, din moment ce tatăl refuzase să semneze actele de renunţare la drepturi, dar ar fi fost oricum aproape imposibil de plasat. Călugăriţele de la Sfânta Cecilia îl îmbrăţişaseră repede şi-l aduseseră acasă. Îi dădu lui Timmie un desen pe care-l făcuse, o pisică cu păr mov şi un zâmbet larg. Cei care stăteau de mult timp la Sfânta Cecilia erau, în mare parte, copii fericiţi. Puteai vedea cu uşurinţă care erau nou-veniţii, căci încă păreau speriaţi şi aveau ochii îndureraţi. Le lua timp să înţeleagă că erau în siguranţă, după groaznicele momente cărora le supravieţuiseră mulţi dintre ei.
   - Mulţumesc, Jacob, spuse Timmie, zâmbindu-i şi ţinând desenul. Pisica ta are un nume?
   - Harry, spuse Jacob, părând mulţumit. E o pisică fermecată. Vorbeşte franţuzeşte.
   - Chiar aşa? Tocmai am fost luna trecută în Franţa. La Paris. Mi-am scos apendicele, îl informă ea, iar el încuviinţă din cap cu o expresie serioasă.
   - Ştiu. Te-a durut când l-au scos?
   - Nu, m-au adormit. Iar apoi m-a durut doar câteva zile. Au fost foarte drăguţi cu mine în spital. Şi toată lumea vorbea engleză, aşa că a fost bine. Nu m-am speriat.
   Copilul clătină din cap, satisfăcut cu ce-i spusese, apoi plecă înapoi la joacă. Timmie rămase la prânz şi discută cu călugăriţele, de a căror companie se bucura de ani de zile. Unele se mutaseră de acolo, dar majoritatea rămăseseră. Una plecase cu un an în urmă în America de Sud, să lucreze cu copiii indieni din Peru, iar alta în Etiopia, la puţin timp după ce începuseră, dar, în afară de ele, călugăriţele de la Sfânta Cecilia erau acolo de ani de zile, şi iubeau munca şi copiii.
   Era ora două când plecă înapoi spre Bel Air. Se simţea fericită şi împăcată, ca întotdeauna când le vizita.
    Când ajunse acasă, Zack se uita la un film pe video. N-o întrebă unde fusese şi nici ea nu-i spuse. Era o bucurie pe care n-o împărtăşea niciodată. Nu voia niciun fel de publicitate pentru ea, atenţie, premii, recunoaştere, laude. Era doar ceva ce făcea şi care însemna enorm pentru ea.
   - Te-am sunat pe mobil. Au reduceri la Fred Segal. Voiam să ştiu dacă vrei să te întâlneşti acolo cu mine.
   - Mi-am închis telefonul, spuse ea, surâzându-i.
   Aşa făcea mereu când vizita copiii. Nu voia să fie întreruptă cât timp era acolo. Îi plăcea să le poată oferi atenţia deplină.
    - Îmi pare rău. Vrei să mergi acum sau ne ducem la plajă?
   Era a lui pentru tot restul sfârşitului de săptămână şi n-o interesa prea tare ce făceau. Era rece în oraş şi ştia că avea să fie vânt şi frig pe plajă.
   - Hai să mergem la reduceri, spuse el, părând mulţumit.
    Opri filmul în timp ce ea bea apă, şi 5 minute mai târziu erau în Mercedesul ei, îndreptându-se spre Fred Segal. Niciodată nu spusese, dar i se părea că Porsche-ul lui vechi era o capcană a morţii ambulantă, iar el n-o prea repara, din moment ce nu-şi putea permite. Îi plăcea să conducă maşina ei.
   Era modelul cel mai nou de maşină sport. Şi-o făcuse cadou în vara aceea.
   Era minunat s-o conducă, în timp ce se îndreptau spre Melrose. Când ajunseră acolo, Fred Segal era o adevărată grădină zoologică. Mereu se întâmpla asta la reduceri, dar Zack reuşise să găsească un morman de lucruri pe gustul lui. Timmie găsi şi ea câteva pulovere de caşmir cu glugă pentru plajă, o jachetă aurie Marni pe care o putea purta la birou cu blugi şi două perechi de pantofi. Amândoi păreau încântaţi, în vreme ce se îndreptau spre maşină cu prada lor. El plătise pentru majoritatea lucrurilor pe care şi le alesese, exceptând o geacă de piele de care se îndrăgostise şi pe care nu şi-o putea permite, aşa că i-o luase ea. Era încântat de cadou.
   Mai cumpărase şi nişte cărţi de ţinut pe măsuţa de cafea şi luaseră paste la pachet de la magazinul de delicatese, deci nu trebuiau să gătească cina în seara aceea. Fusese o după-amiază perfectă. Imediat ce ajunseră acasă, Zack se cuibări iar în faţa televizorului să-şi termine de văzut filmul, în timp ce Timmie citea câteva exemplare din Wall Street Journal pe care le păstrase toată săptămâna. Îi plăcea să se pună la curent cu presa la sfârşit de săptămână.
   Când se termină filmul, Zack se uită spre ea şi râse.
   - La dracu`, Timmie, te iubesc, dar chiar eşti ca un tip.
   Nu prea ieşise cum intenţiona el. Ea îl privi surprinsă. Nu suna ca un compliment în urechile ei.
   - Ce înseamnă asta?
   - Câte femei ştii care să citească Wall Street Journal?
   - Multe, de fapt, spuse ea, încercând să nu se strâmbe la sexismul comentariului.
   În plus, câte femei conduceau corporaţii atât de mari ca a ei? Din multe puncte de vedere, era unică. Iar dimineaţa pe care o petrecuse cu copiii de la Sfânta Cecilia o făcea şi mai specială, dar el habar nu avea de asta. Se întrebă după comentariul său oarecum insultător cum că el o vedea ca pe un tip era motivul pentru care făceau dragoste atât de rar. Brusc, se simţi nesigură pe sine.
   - De ce faptul că citesc Wall Street Journal mă face să par ca un bărbat?
   - Uite ce e, eşti un mogul al afacerilor. Ai în jur de un milion de angajaţi în nu ştiu câte ţări şi eşti un nume binecunoscut. Câte femei se apropie măcar de asta? Femeile stau acasă şi fac copii sau lucrează ca secretare sau îşi refac ţâţele. Femeile pur şi simplu nu gândesc ca tine, nu se poartă ca tine, nu muncesc ca tine. Nu mă înţelege greşit, mie îmi place. Dar i-ar băga în sperieţi pe majoritatea tipilor, spuse el cu sinceritate, în timp ce ea oftă, părând tristă.
   Ceea ce tocmai îi spusese îi confirma ce credea de ani de zile. Se părea că avea dreptate, îsi spuse ea întristată.
    - Presupun că nu îşi imaginează că poţi să ai succes şi să munceşti pe brânci într-o lume a bărbaţilor, dar să rămâi o femeie. Nu văd de ce trebuie să fie ori-ori.
   - Păi, nu poţi. Asta şi zic. Eşti un tip.
   Era deprimant să audă asta, deşi nu era ceva nou pentru ea. Era sigură că majoritatea bărbaţilor care o întâlneau simţeau la fel, deşi n-o spuneau cu voce tare, ca Zack.
   - Nu-i nimic, o linişti el, îmi placi aşa cum eşti.
   Dar n-o iubea. Ăsta era miezul problemei. Bărbaţii n-o iubiseră şi n-aveau s-o iubească vreodată. Soţul ei plecase cu alt bărbat, şi toţi bărbaţii pe care-i întâlnise de atunci fie încercaseră să profite de ea, fie o luaseră la sănătoasa. Sau simţeau ca Zack, că era simpatică, dar Zack avea tot atâtea şanse să se îndrăgostească de ea pe cât avea să-i crească aripi şi să zboare.
   Oricum nu-l voia, îşi reaminti ea. Şi, puţin mai târziu, puse pastele pe care le cumpăraseră în microunde. Remarca lui o supărase teribil şi-i rănise sentimentele, deşi nu lăsase să se vadă. Nu-i plăcea să-şi arate latura ei vulnerabilă. În schimb, îl întrebă ce făcea de Ziua Recunoştinţei, iar el o luă prin surprindere spunându-i că pleca din oraş. Nu-i venise în minte să-l întrebe mai înainte. Presupusese că o să fie prin zonă; ea n-avea unde să meargă.
   - Pleci? Nu mi-ai spus.
   Încercă să nu se arate rănită, dar era. Uita uneori cât de puţin erau legaţi unul de celălalt şi cât de limitată le era relaţia. Practic era doar o aventură de 5 luni şi două zile.
   - Nu m-ai întrebat. Zbor la Seattle şi voi petrece Ziua Recunoştinţei cu mătuşa mea. Merg acolo în fiecare an, în afara cazului în care am aici ceva de făcut. Nu mi-ai spus nimic, deci mi-am închipuit că ai planuri.
   Ea observă că el n-o invitase să îl însoţească la Seattle. Şi n-avea niciun plan. N-avea deloc familie, doar muncă şi prieteni.
   - Faci ceva special? întrebă el, cu o scânteie de interes în privire.
    Ar fi renunţat să-şi petreacă Ziua Recunoştinţei cu mătuşa lui în schimbul unei mese festive cu unul dintre prietenii ei celebri.
   - De fapt, nu, spuse ea simplu.
   Sărbătorile erau mereu dureroase pentru ea, din motive evidente, şi încerca să nu se gândească la ele până în ultimul moment, când trebuia să înfrunte inevitabilul. Anul acesta nu era cu nimic diferit, şi fusese prea ocupată în ultimele câteva săptămâni ca să se mai gândească la asta.
   Negarea era un lucru minunat. Cumva presupusese că, din moment ce aveau o relaţie de weekend, o să fie cu el de Ziua Recunoştinţei. Nu era pe deplin vina lui că îşi făcuse alte planuri, deşi ar fi fost drăguţ să-i fi spus şi ei despre asta. Petrecuseră împreună ultimele trei sfârşituri de săptămână, şi el nu-i zisese nimic.
   - De obicei nu fac nimic prea incitant de Ziua Recunoştinţei şi de Crăciun. Nu prea-mi mai plac sărbătorile.
   Nu intră mai mult în detalii, în acest caz era mai bine să nu spună prea multe. El nu făcuse parte din viaţa ei anul trecut, deci nu ştia ce obiceiuri avea.
   - Nici mie nu prea îmi plac, de asta mereu merg la mătuşa mea.
   N-o întrebase dacă avea unde să meargă, ci doar presupuse că da. Nu şi-o putea imagina bucurându-se de Ziua Recunoştinţei la mătuşa lui.
   Locuia într-o comunitate de pensionari în Bellevue, în afara oraşului Seattle, iar soţul ei era paznic la închisoare. Nu erau chiar capete alese, şi nu şi-o putea imagina pe Timmie participând la aşa ceva sau cum ar reacţiona ei s-o vadă. Era mai simplu să nu întrebe.
   - Probabil nu mă întorc până luni. Când sunt acolo, petrec timpul cu verii mei. Sper că-ţi găseşti ceva de făcut.
   - Mulţumesc, spuse ea, încercând să nu îşi trădeze iritarea.
    Era întristată şi uşor jignită. Nici măcar nu se oferise să vină înapoi la sfârşit de săptămână, după ce avea să-şi petreacă Ziua Recunoştinţei cu ei. Îi spunea multe despre ce însemna relaţia lor pentru el. Dar, dacă era să fie cinstită cu sine, nu însemna cu mult mai mult nici pentru ea. Era doar deprimant să rămână singură de Ziua Recunoştinţei. Nu era vina lui, nici măcar a ei.
   Ar fi trebuit să se gândească mai devreme şi să-şi facă alte planuri.
   Restul sfârşitului de săptămână fu lejer şi liniştit. El reveni la televizor în timp ce ea spălă vasele. Se culcară devreme în seara aceea, iar el plecă a doua zi dimineaţă, după micul dejun. Ieşea cu prietenii. Se întâmpla deseori aşa, când nu mergeau la plajă. De obicei pleca devreme şi îşi făcea planuri care nu o includeau. Era încă un lucru care să-i reamintească de cât de puţine aveau de împărţit. Majoritatea prietenilor lui aveau 20 şi 30 de ani, iar Timmie îşi dăduse din timp seama că nu avea nimic în comun cu ei. Zack era singurul lor element comun şi se simţea mult mai în largul lui în prezenţa lor. Nu era niciun secret că ei nu-i plăceau prietenii lui. Se drogau, beau, majoritatea erau modele sau actori, munceau ca barmani sau chelneri la Hollywood, aşteptându-şi marea şansă.
   Chiar şi Zack era prea bătrân să fie printre ei, deşi nu arăta mai în vârstă ca ei. Investea de mult timp o energie considerabilă pentru a rămâne unul dintre ei. Peter Pan cel veşnic tânăr. Timmie se simţea bătrână în preajma lor şi se plictisea până la lacrimi.
   O sună miercuri seară înainte să plece la Seattle, să-i ureze sărbători fericite, ceea ce era drăguţ din partea lui. Ea nu-i spuse că nu reuşise să-şi găsească ceva de făcut. Toate cunoştinţele ei erau ori ocupate, ori plecate.
   Avusese o săptămână extrem de haotică şi nu apucase să se gândească la asta sau să caute vreo soluţie. Nu le spusese nimic nici lui David şi Jade, pentru că ştia că-şi vizitau în fiecare an familiile şi nu voia să devină o povară pentru ei. Avea să fie unul dintre acei ani în care nu făcea nimic.
   Jade fusese foarte binedispusă la birou toată săptămâna. Primise răspuns de la patru din cei şase oameni cărora le scrisese pe internet.
   Ceilalţi doi nu-şi citiseră încă e-mailul. Dar patru îi răspunseseră, inclusiv cel pe care credea că l-ar fi plăcut cel mai mult, arhitectul care absolvise în acelaşi an cu ea la Berkeley. Stabiliseră să se întâlnească săptămâna care urma, pentru o cafea la Starbucks, să se cunoască, după cum îi sugerase David. Şi încă alţi doi bărbaţi îi cereau să ia prânzul cu ei. Pentru prima dată de ceva timp, se distra.
   În dimineaţa Zilei Recunoştinţei, Timmie zăcea în pat, cu ochii larg deschişi, fixând tavanul. Era ceva revelator în faptul că petrecea această sărbătoare singură. Îi reamintea unde ajunsese viaţa ei şi ce făcuse în ultima vreme. Îşi petrecuse timpul cu bărbaţi cărora nu le păsa de ea, care nu erau ataşaţi de ea mai mult decât ea de ei. Şi acum chiar nu avea unde merge. Nu voia să se ducă singură în Malibu.
   Se îmbrăcă şi-şi trase pe ea blugii şi o bluză, în timp ce încerca să-şi dea seama ce ar putea face. În final, îi veni în minte o soluţie simplă, în timp ce se uita la parada Macy, la televizor, singură în sufragerie, ceea ce până şi ei i se părea patetic.
    Se ferea să privească spre fotografia lui Mark de pe raftul ei de cărţi şi să-şi amintească faptul că ar fi avut acum 16 ani. Sărbătorile o îndurerau mereu, de-a dreptul cumplit, dar era hotărâtă să nu lase aşa ceva să i se întâmple sau să se complacă în compătimire. Îşi luă geanta şi geaca de denim şi ieşi pe uşă. Ştia exact unde să meargă, şi ar fi trebuit să se fi gândit mai devreme la asta.
   Sosi la Sfânta Cecilia chiar la timp pentru prânzul de Ziua Recunoştinţei. Călugăriţele părură surprinse s-o vadă, dar o primiră călduros. Niciodată nu mai petrecuse Ziua Recunoştinţei cu ele, dar erau foarte încântate s-o vadă - cum erau şi copiii.
    Merse acasă la ora 5, plină până la refuz de curcan, gem de merişoare şi cartofi dulci cu glazură de bezea. Fusese modul perfect de a-şi petrece sărbătorile. Încă mai era copleşită de căldură sufletească în clipa când ajunse acasă şi decise să-l sune pe Zack pe mobil şi să-i ureze sărbători fericite. El răspunse de la primul apel, iar pe fundal Timmie putea auzi oameni vorbind şi râzând. Îi spuse că erau la cină şi că avea s-o sune mai târziu în seara aceea. N-o sună nici atunci, nici tot restul sfârşitului de săptămână.
   Zack nu avea nimic răutăcios în el. Doar că nu prea îi păsa de ea.
   Nici ei de el. Ceea ce o făcu să se întrebe ce căuta cu el şi câţi ani avea să-şi mai piardă cu bărbaţi ca el.
   Îşi petrecu sfârşitul de săptămână făcând curăţenie prin dulapuri, citind The Wall Street Journal, parcurgând hârtiile pe care le adusese cu ea de la birou şi făcând schiţe pentru colecţia de vară. Toate activităţi meritorii, fără îndoială, şi aşa avea să-şi petreacă restul vieţii dacă nu intenţiona să facă nişte schimbări majore cât de curând. Întrebarea care-i tot trecea prin minte era cum. Nici măcar nu era sigură ce opţiuni avea - sau dacă avea vreuna. Se gândi mult la asta de-a lungul weekendului, în special când îşi dădu, din nou, sâmbătă noaptea seama că Zack nu sunase deloc.
   Tăcerea lui fusese elocventă şi asurzitoare de-a lungul zilelor de sărbătoare din weekend.

Capitolul 8

   Era joi, la o săptămână după Ziua Recunoştinţei, când sună Zack.
    Era un mesaj clar pentru Timmie. Erau, de fapt, mai multe. În primul rând îi spunea că el nu era aşa nebun după ea, ceea ce nu era cine ştie ce noutate, cu atât mai mult cu cât o asemănase cu un tip. Şi în al doilea mesaj îi dădea de înţeles că, dacă nu făcea ceva concret, Crăciunul avea să fie foarte similar cu Ziua Recunoştinţei. Intenţiona să facă tot ce-i stătea în putinţă să evite asta.
    Abordă subiectul cu Zack într-o după-amiază de sâmbătă în Malibu, unde îşi petreceau sfârşitul de săptămână. Niciunul din ei nu aduse vorba despre faptul că el nu o sunase înapoi de Ziua Recunoştinţei.
   De fapt, el nici nu se sinchisi s-o întrebe ce făcuse de sărbători. În mod evident, i se părea că nu era problema lui cum îşi petrece ea sărbătorile şi nici nu simţea dorinţa să o includă în ale lui. Pentru ea, acesta reprezenta un mesaj limpede.
   - Ce faci de Crăciun? îl întrebă Timmie, când începură să plănuiască cina.
   Ploua, deci nu puteau face grătar, iar ea se oferise să-i gătească paste, dar el refuzase. Era la dietă şi spusese că nu voia să mănânce carbohidraţi, aşa că el se oferise să facă o salată mare pentru amândoi, iar ea nu refuză.
   Oricum nu-i era foame.
   - Nu ştiu. Nu mi-am făcut încă planuri, îi răspunse el la întrebare. De ce? Ce-ai de gând?
   Făcea să sune de parcă era deschis celei mai bune oferte, dar pe ea nu prea o interesa cum vedea el lucrurile. N-avea niciun chef să-şi petreacă singură Crăciunul. Scopul relaţiei cu el era să evite singurătatea în momente cruciale, cum ar fi Crăciunul şi Ziua Recunoştinţei. Pe moment, planul ei nu funcţiona prea bine.
   - Mereu mi se face rău în Mexic, spuse ea, urmându-l în bucătărie, iar până în Caraibe e al naibii de mult de mers şi greu de ajuns. În perioada asta din an, vremea e capricioasă în Florida, deşi în South Beach e distractiv. Ce spui de Hawaii?
   - E o invitaţie?
   Se uită în sus la ea, încântat, în timp ce lua trei feluri de salate şi o sacoşă cu roşii din frigider.
   - Cred că este. Cum ţi se pare? Putem pleca pe 23, iar eu reîncep munca pe trei ianuarie. Asta ne dă unsprezece zile. Am putea să mergem la The Four Seasons pe Big Island, dacă reuşesc să rezerv o cameră. Sau poate la Mauna Kea. Camerele nu sunt atât de moderne, dar au o plajă superbă. De fapt, îmi place chiar mai mult acolo. Oricum tu nu stai niciodată în cameră. Ar fi frumos să evadăm puţin.
   - Sigur că da, spuse el, aplecându-se s-o sărute. Sigur n-ai rata ceva incitant pe-aici?
   - Nu ceva de care să ştiu, şi să-mi pese. Dar tu?
   - Liber ca pasărea cerului.
   Părea încântat, iar ea era mulţumită. Crăciunul avea să fie mult mai bun decât Ziua Recunoştinţei. Exact din acest motiv ieşea cu el. Nu era bărbatul visurilor sale, ci un antidot pentru singurătate. Iar pentru ea era important să nu fie singură de sărbători, având în vedere amintirile dureroase pe care încerca să le evite în fiecare an, ceea ce era istovitor, în cel mai bun caz.
   - Am să văd ce pot rezerva săptămâna asta.
   Plănuia să-i încredinţeze proiectul lui Jade.
   - Ştii ce, tocmai mi-a venit o idee, spuse el cu lejeritate, în timp ce punea salata verde întro sită, s-o spele. Ce zici de St. Bart, în Caraibe? Şi ce dacă ne ia două zile să ajungem acolo? Am auzit că e grozav, şi avem 11 zile. Ce crezi?
   - Prea departe, spuse ea, pragmatic. Am fost acolo. Ar trebui să petrecem o noapte în Miami şi la dus, şi la întors, şi detest avionul acela mititel pe care trebuie să-l iei. E singurul mod de a zbura în St. Bart, şi mă bagă în sperieţi. În perioada asta din an, nici vremea nu e prea bună în Caraibe. Votez pentru Hawaii.
    Nu-i aduse aminte că, din moment ce ea plătea şi el era doar invitat, singurul vot de luat în consideraţie era al ei.
   Cartea ei de credit, alegerea ei.
   - Poate ar trebui să iei în calcul varianta asta, insistă el, în timp ce scutura salata verde, s-o zvânte. Acolo se duce toată lumea importantă.
   Tot încerca s-o convingă să meargă în St. Bart. Timmie râse la replica lui, fără să îşi dea seama că el era foarte serios.
   - Ăsta pare un motiv minunat să nu merg acolo. Nu vreau să dau nas în nas cu toată lumea pe care o ştiu din L.A., adică exact ce s-a întâmplat ultima dată când am fost acolo. De fapt, e mult mai distractiv în St. Bart, mai ales dacă iei o ambarcaţiune şi evadezi.
   Dar n-avea în niciun caz de gând să închirieze un iaht şi să cheltuiască sume exorbitante doar pentru un scurt concediu cu el. Poate pentru o lună de miere, dar nu pentru 11 zile de concediu cu Zack, care nici măcar nu se sinchisise să o sune de Ziua Recunoştinţei. Nu-şi pierduse de tot minţile. Tot ce dorea era o vacanţă drăguţă, lejeră.
   - O să fie acolo vreunul dintre prietenii tăi, pe iahturi?
   În mod clar era serios interesat de St. Bart sau de oricine ar fi fost acolo. Timmie ştia că o mulţime de oameni importanţi din industria filmului mergeau la St. Bart. Era clar unul dintre locurile fierbinţi ale lumii bune.
   - Probabil, spuse ea încet. Dar nu am niciun chef să fiu captivă pe un iaht cu o grămadă de vedete de film din L.A. Nici nu mă pot gândi la ceva mai rău.
   Şi nici el nu se putea gândi la ceva mai bun. Dar nu îi venea în minte un mod de a o convinge să zboare în St. Bart în vacanţa de Crăciun, aşa că renunţă cu graţie când Timmie continuă să nu se arate încântată de idee.
   - Va fi minunat, îi spuse el, în timp ce-şi mâncau salata.
   Timmie de-abia aştepta concediul alături de el. Era simpatic dacă-l răsfăţai un pic şi dacă-i făceai pe plac. Iar el îi mulţumi în timp ce spălau vasele împreună şi făcu dragoste cu ea în seara aceea. În mod clar îi plăcea planul şi era impresionat de faptul că ea i-l sugerase.
   A doua zi, Timmie îi povesti lui Jade despre planurile de concediu şi o rugă să vadă ce putea rezerva la Four Seasons, pe Kona Coast. O oră mai târziu, Jade îi spuse că aveau rezervări pentru data de 23, cu zbor direct spre Kona şi un apartament la Four Seasons. Nu era cel mai bun apartament al lor, dar o asiguraseră că era foarte frumos, cu vedere la ocean.
   - Ai rezolvat rapid, observă Timmie mulţumită, şi-l sună pe Zack pe mobil, să-i spună. Suntem gata. Four Seasons. Hawaii. Unsprezece zile de soare, odihnă şi vreme minunată. Plecăm pe 23. Abia aştept.
   - Şi eu, spuse el, părând încântat, iar ea fu uşurată că nu aduse iar vorba despre St. Bart.
    N-avea niciun chef să meargă până acolo şi să mai şi zboare cu avionul acela mititel care-o băga în sperieţi. Hawaii era perfect. Vremea era minunată şi se ajungea uşor. Făcuse cea mai bună alegere. Plecau peste trei săptămâni şi putea să evite complet Crăciunul, ducându-se undeva unde nici măcar nu trebuia să se uite la pomi de Crăciun, deşi voia să-i ofere un cadou lui Zack, în afară de excursia în sine.
   Îi cumpărase un ceas pentru scufundări foarte frumos, din cauciuc şi oţel inoxidabil de la Cartier, care avea să fie minunat şi în excursie, şi după.
   - Ce norocos e, spuse Jade cu răceală după ce văzu ceasul.
   - Nu mai fi aşa o acritură. Este Crăciunul, spuse Timmie, tachinând-o. Apropo, cum a fost la întâlnire?
   Nu mai auzise ultimele veşti, de săptămâna trecută, întâlnirea la cafea la Starbucks cu arhitectul mersese bine şi la fel şi prânzul cu ceilalţi doi. Îl eliminase pe al patrulea pentru că suna bizar la telefon, iar ceilalţi doi dispăruseră - sau, mai bine zis, nu apăruseră deloc. David spunea că proporţia era corectă. Zicea că uneori trebuia să contactezi vreo cinci sau şase ca să găseşti unul pe placul tău. Până aici, toate bune.
   - A fost minunat, spuse Jade strălucind şi se abţinu să comenteze că nu credea că Zack merita ce făcea Timmie pentru el.
   La urma urmelor, era şefa ei. Măcar Timmie n-avea să fie singură de sărbători, ceea ce Jade ştia că ar fi fost greu de îndurat. Ea şi David discutară despre asta, după ce Timmie plecase de la birou în acea seară.
   - Uite cum stă treaba, este o dilemă dificilă pentru ea, spuse David plin de compasiune. Este ceva cu care ne confruntăm cu toţii la un moment dat. Tu stai acasă ca Fecioara Maria şi-l aştepţi pe Făt-Frumos să vină? Sau ieşi cu Făt-Nu-Foarte-Frumos, dar măcar ieşi din casă şi te distrezi, în timp ce-l aştepţi pe cel potrivit să apară?
   - Şi dacă nu apare niciodată? spuse Jade, părând îngrijorată pentru şefa lor.
   - De asta, draga mea, a creat Dumnezeu matrimonialele pe internet. Îţi îmbunătăţesc şansele considerabil. Cel puţin pe ale noastre. Timmie e într-o postură delicată. Tot ce poate face este să spere că într-o zi va da norocul peste ea şi-i va cădea din ceruri bărbatul potrivit.
   Dar niciunul din ei nu se aştepta ca aşa ceva să se întâmple - şi nici Timmie. Ea fusese singură prea mult timp. Şi aproape-i convinsese pe amândoi că Domnul Perfect nu avea să apară niciodată.
   - Nu merge aşa, spuse Jade tristă.
    Se temea de ani de zile că Timmie avea să rămână singură. Îşi făcea griji mai mult decât Timmie, care spunea că se resemnase cu gândul că avea să-şi ducă zilele în singurătate.
   - Nici măcar nu sunt sigură dacă-i mai pasă. Spune că nu. Dar detest să mă gândesc la ea aşa. Nimeni nu merită mai mult ca ea o persoană de treabă alături. Are grijă de tot restul lumii, de noi toţi, de toţi orfanii aceia pe care-i întreţine. De ce dracului nu poate un tip inteligent să vadă cine e şi să se îndrăgostească de ea? Ar fi un bărbat norocos.

...........................................