La prima vedere, Danielle Steel

 1-4
Capitolul 1

               Vocea pilotului de pe zborul Alitalia dinspre Milano către Paris o trezi pe Timmie din picoteală. Era epuizată după o săptămână în New York, apoi altele două în Europa, prima în Londra, următoarea în Milano.

   Era un pelerinaj pe care îl făcea de două ori pe an, în februarie şi-n octombrie, pentru faimoasele spectacole de modă pret-a-porter. Ea era fondatoarea, lumina călăuzitoare, principalul designer şi directoarea celor mai importante colecţii de îmbrăcăminte din Statele Unite, având companii subsidiare în Europa, motiv pentru care ajungea la evenimentele europene de modă de două ori pe an. Îşi expusese creaţiile alături de alţi designeri americani în New York în prima săptămână, apoi îşi prezentase colecţiile franţuzeşti la Paris. Şi, între aceste evenimente, participase la spectacolele de la Londra şi de la Milano. Şi participase şi la Săptămâna Modei Masculine de la Paris, cu colecţiile ei dedicate bărbaţilor.
   Timmie O’Neill îşi conducea singură afacerea de 23 de ani. Începuse totul pe când avea 20, iar acum, la 48 de ani, imperiul său era atât de vast, încât includea îmbrăcăminte pentru copii, mobilier şi decoraţiuni pentru casă, inclusiv tapet, lenjerii de pat şi prosoape. Cu 10 ani în urmă, adăugaseră cosmeticele, produse de îngrijire a pielii pentru femei şi bărbaţi şi o jumătate de duzină de parfumuri, care uimiseră pe toată lumea cu atracţia lor universală şi cu succesul aproape instantaneu pe care-l avuseseră în fiecare ţară în care fuseseră vândute.
    Timmie O’Neill era un nume recunoscut în întreaga lume şi asociat cu bunul gust, modă la preţuri ridicate şi succes răsunător.
   Lumea lui Timmie O’Neill era o victorie legendară de mai bine de două decenii, iar acum fondatoarea şi directoarea acestui imperiu se îndrepta către Paris, să supravegheze evenimentul de lansare a colecţiilor sale europene din luna octombrie. Restul designerilor americani îşi consumaseră energia în frenezia săptămânii modei de la New York, fără să mai ia în calcul nebunia pret-ă-porter din Europa. Doar Timmie le făcea faţă amândurora, cu energia şi succesul ei fără limite. Dar până şi ea era epuizată după Milano şi absolut secătuită când se gândea la spectacolul pe care-l avea de organizat în Paris. Hainele pe care le prezentaseră la New York fuseseră primite de către presă cu aclamaţii chiar mai intense ca de obicei.
   Pe parcursul întregii sale cariere, Timmie O’Neill părea să fi avut parte de atingerea lui Midas şi era fără cusur în ochii lumii modei. Chiar şi în ocazionalele sezoane când nu fusese pe deplin mulţumită de creaţii, sau când criticii fuseseră mai puţin îndrăgostiţi de ele, se descurcase fenomenal de bine. Tot ce făcea Timmie era fără cusur. Se arunca în toate proiectele cu perfecţionism, cu un stil şi o graţie imposibil de copiat. Forţa cu care se implica, mai profund decât oricine altcineva, şi aşteptările sale legate de propria persoană erau de nestăpânit. Avea capacitatea extraordinară de a prezice ce ar dori oamenii să poarte, cum ar dori să trăiască, ce ar dori să miroasă, înainte ca ei să apuce să se gândească măcar la asta. Alături de colecţiile vestimentare, parfumurile lor se numărau printre cele mai bine vândute din lume. Ea însăşi alesese aromele şi concepuse recipientele.
    Erau foarte puţine lucruri pe care Timmie O’Neill nu le făcea bine, de fapt nemaipomenit, exceptând poate gătitul. Şi să se îmbrace pe sine, cum îi plăcea să spună. Pe cât de ireproşabile şi de îndrăzneţe erau creaţiile sale vestimentare, pe atât se dovedea ea de indiferentă la ceea ce purta. Nu avea timp să se gândească la asta, deşi hainele pe care le crease o făcuseră faimoasă, mai ales linia de îmbrăcăminte sport, care reuşea să fie simultan comodă şi şic. În tot ceea ce crea se simţea o eleganţă simplă, autentică, şi, fără să încerce măcar sau să se gândească la asta, ea însăşi era întruchiparea a ceea ce înseamnă şic.
   În zborul dinspre Milano, purta jeanşi, un tricou, ambele marca proprie, o jachetă vintage de nurcă pe care o găsise cu ani în urmă pe străduţele ascunse din Milano şi balerini negri din colecţia sa de anul trecut. Avea o geantă Hermes neagră mare, din piele de aligator, care fusese precursoarea celei Birkin şi care atrăgea şi mai mult atenţia prin mărimea sa şi prin faptul că dovedea un stil aparte, arătând semne pronunţate de purtare, după atâţia ani în care o folosise în călătorii de acest fel.
   Pilotul anunţă coborârea către aeroportul Charles de Gaulle din Roissy, în imediata apropiere a Parisului, iar Timmie îşi întinse picioarele în faţă de pe unul dintre cele opt locuri de la clasa întâi. Moţăise aproape tot zborul, de altfel scurt, şi pe perioada servirii prânzului. Era extenuată de presiunea, munca şi petrecerile din Milano. Vizitase fabricile care le manufacturau împletituri, lenjerie de pat şi feţe de masă şi pe cele de pantofi. Evenimentele de modă din Europa erau deja renumite pentru petrecerile nesfârşite. Nimeni nu dormea vreodată până nu se terminau.
   Un preot stătea lângă ea în avion; nu-i spusese nimic pe tot parcursul zborului şi era probabil unul dintre puţinii oameni care n-aveau de unde să o recunoască şi nu purtau ceva creat de ea. Se salutaseră politicos din cap când se aşezase, şi, 10 minute mai târziu, după ce aruncase o privire pe The International Herald Tribune să vadă ce scriseseră despre colecţia pe care o văzuse în Milano şi despre cea din Londra, din săptămâna anterioară, adormise tun.
    În timp ce trenul de aterizare cobora, privi surâzând pe fereastră, gândindu-se la Paris, apoi se întoarse către cele două persoane care o însoţeau, aflate de partea cealaltă a culoarului de trecere, în dreptul ei. Preotul fusese bucuros să ia el locul de la geam, şi niciunul dintre tovarăşii de drum ai lui Timmie nu o deranjaseră în timpul somnului.
   Cu toţii avuseseră parte de 3 săptămâni extenuante, întâi la New York, apoi la Londra şi la Milano. La Paris era ultima lor oprire, spre uşurarea tuturor.
   Toate cele 4 evenimente erau importante, iar spectacolele pentru colecţiile de serie din Paris se desfăşurau mereu ritm în alert, puneau serios presiune şi generau stres de la început până la sfârşit. Milano era o Mecca importantă în lumea modei, dar succesul din Paris conta cel mai mult pentru ea. Mereu fusese aşa. Parisul era oraşul pe care-l iubea cel mai mult din întreaga lume şi cel care-i stârnise visurile.
    Timmie încă părea somnoroasă când întinse nişte notiţe celor doi asistenţi ai ei, David şi Jade.
   David fusese alături de ea în ultimii 6 ani, iar Jade - în ultimii 12. Îi erau profund devotaţi, datorită blândeţii şi corectitudinii ei, dar şi recunoscători pentru tot ce învăţaseră de la ea atât pe plan personal, cât şi profesional. Tot ce avea legătură cu Timmie era inspiraţional, de la genialitatea muncii sale până la modul grijuliu, plin de compasiune cu care trata oamenii. David spunea mereu că luminează din interior, ca o făclie care străluceşte în întuneric, arătându-le celorlalţi calea. Iar partea cea mai bună la ea era că nici măcar nu ştia cât de remarcabilă era. Modestia era ceva nemaiauzit în lumea modei, dar toţi cei care o cunoşteau căzuseră de acord că era uimitor de simplă şi de modestă.
   Avea un simţ înnăscut, instinctiv despre cum să-şi conducă afacerea, pentru cine să creeze şi ce avea să se poarte sezonul următor. Sesiza rapid ce ajustări se cereau făcute şi nu ezita niciodată să facă schimbările necesare într-o colecţie. Fuseseră multe de-a lungul anilor. Nu-i era niciodată teamă să încerce ceva nou, indiferent de cât de mari erau riscurile. Era lipsită de frică în tot ce făcea. Îşi trăia viaţa într-un ritm îndrăzneţ şi se dovedise o angajatoare şi o prietenă minunată de-a lungul anilor pentru David şi Jade. Timmie era de încredere, incredibil de muncitoare, genială, creativă, amuzantă, uşor obsesivă, o perfecţionistă în toate aspectele şi, mai presus de toate, fixase un standard foarte înalt pentru competenţă, eficienţă, creativitate şi integritate.
   David Gold venise la ea imediat ce absolvise cursurile la Parsons, ca designer aspirant, iar Timmie observase rapid că schiţele sale erau banale şi surprindeau mai degrabă stilul din trecut, care fusese solid şi fiabil, dar avea prea puţin din vizionarismul pe care ea îl dorea la asistenţii ei de design. Dar văzuse în el ceva mult mai diferit şi mai util. Avea un fler pentru idei ingenioase de marketing, era extrem de organizat şi atent la detalii şi avea abilitatea de a coordona un număr mare de oameni. ÎI scosese rapid din echipa de design şi îl desemnase să lucreze pentru ea ca asistent. El încă o însoţea la spectacole de două ori pe an, dar responsabilităţile sale crescuseră considerabil în cei 6 ani petrecuţi alături de ea. La 32 de ani, era vicepreşedintele departamentului de marketing, iar ea revizuia alături de el toate campaniile publicitare. Îşi lustruiseră împreună imaginea publică până când aceasta ajunsese să strălucească. Era nemaipomenit în ceea ce făcea.
   Ca întotdeauna, îi uşura ei misiunea la evenimentele europene şi la cele de la New York. Timmie obişnuia să spună că ar trebui să-şi scrie „magician” pe cărţile de vizită, în loc de specialist în marketing.
   Creativitatea care-i lipsea ca designer revenea însutită când era vorba despre idei de marketing, promovare şi coordonarea mulţimilor, în moduri despre care Timmie spunea că ei înseşi nu i-ar fi reuşit. Era mereu onestă şi nu se sfia să aprecieze realizările altora, fiind gata să ofere laude când era cazul. Îi era foarte drag şi îl îngrijise până se pusese pe picioare după un episod de hepatită, cu patru ani în urmă. De atunci rămăseseră prieteni apropiaţi, iar el o venera şi o considera mentorul său, spunând că de la ea învăţase tot ce ştia despre industria modei, în timp ce Timmie afirma că el îi depăşise de mult timp abilităţile. Eforturile lor în echipă se bucurau de un real succes, spre beneficiul incomensurabil al lui „Timmie 0. “, atât compania, cât şi femeia.
   Jade Chim fusese redactor la Vogue şi îi atrăsese atenţia lui Timmie la o şedinţă foto a revistei, la care Timmie asistase personal, asigurându-se că hainele erau fotografiate şi percepute corect. Jade era la fel de meticuloasă ca ea, avea aceeaşi manie a detaliilor şi nu clipea în faţa unei zile de lucru de optsprezece ore. Timmie o angajase după ce lucrase timp de cinci ani pentru Vogue, urcând pe aparent nesfârşita scară ierarhică, pentru a ajunge să se mulţumească mai apoi cu titlul de redactor pentru cine ştie ce rubrică a revistei, pe o leafă de mizerie, cu o mulţime de bonusuri stupide şi prea puţină recunoaştere a meritelor. În schimb, Timmie îi oferise un salariu care la momentul aţe la i se păruse uriaş şi un post de asistentă personală.
    În ciuda oportunităţilor care se iviseră de-a lungul anilor de a se transfera în cadrul corporaţiei Timmie O., Jade alesese să-i rămână asistentă personală lui Timmie în ultimii 12 ani. Îşi iubea munca şi tot ce ţinea de ea. Iar ea şi David formau o echipă bună. Ea şi Timmie se sincronizau perfect în muncă, şi mai avea şi un al şaselea simţ care venea în întâmpinarea nevoilor lui Timmie, aproape înainte ca angajatoarea ei să se gândească măcar la asta. Timmie spusese de ceva vreme că visul oricărei femei ar fi să o aibă pe Jade drept asistentă. Aceasta era, într-un fel, genul de soţie cum Timmie n-avea să devină niciodată. Se gândea la cele mai mărunte detalii şi purta până şi pliculeţele de ceai favorite ale lui Timmie la ea în poşetă, în timpul călătoriilor. Ceştile de ceai apăreau discret chiar când Timmie avea mai multă nevoie de ele, alături de prânz, cină, gustări, ba chiar şi hainele în care dorea să se schimbe înaintea unui interviu, plus o listă detaliată cu persoanele pe care trebuia să le sune, cu cele care o căutaseră, cele de care reuşise Jade să o descotorosească şi o listă cu programări, care se schimba necontenit.
   O menţinea pe Timmie mereu pe direcţia cea bună, fără să se abată, în timp ce rezolva în locul ei toate detaliile mărunte şi-i uşura constant viaţa.
   Ei trei formau o echipă remarcabilă. Jade şi David îi permiteau lui Timmie să evite toate detaliile iritante ale cotidianului şi să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut. După cum spunea ea, o făceau să arate bine şi să se simtă mai bine decât ar fi reuşit altfel. Jade o însoţise la Paris de vreo cincizeci de ori în ultimii doisprezece ani, iar David poate jumătate pe-atât. Parisul era oraşul favorit al lui Timmie, şi, deşi afacerea ei din America era fondată în Los Angeles, mergea la Paris ori de câte ori avea ocazia şi călătorea prin toată Europa pentru a fi la curent cu mersul lucrurilor din companiile sale subsidiare de acolo. Fusese mult mai curajoasă decât majoritatea designerilor americani în ceea ce priveşte fondarea de companii în Europa. Îndrăzneala îi prinsese bine. Călătoriile la Paris nu i se păruseră niciodată prea lungi şi profita de orice provocare sau scuză găsită pentru a mai face o vizită. Din moment ce asta era ultima escală din ceea ce ea numea Săptămâna de Iad, plănuia, ca de fiecare dată, să mai rămână încă două zile aici, singură, după terminarea spectacolului de modă, ca să se relaxeze. Apoi avea să li se alăture lui Jade şi lui David în New York, să discute cu oamenii de la producţie, să viziteze fabrica din New Jersey şi să stabilească o întâlnire cu cei de la agenţia de publicitate, pentru a discuta despre o nouă campanie.
   Timmie era una dintre puţinii oameni care refuzaseră să-şi mute sediul central al afacerilor din America în New York. Preferase să locuiască în Los Angeles şi alesese stilul de viaţă de acolo, împărţindu-şi timpul între casa ei de pe plajă din complexul Colony din Malibu şi locuinţa ei din oraş, în Bel Air. N-avea nici un chef să locuiască într-o casă cu terasă din New York, să îngheţe iarna de frig şi să se mute vara în Hampton. Îi plăcea viaţa ei aşa cum era şi insista că lucrurile mergeau bine pentru ea.
   Era greu să se opună succesului. Sărea într-un avion de câte ori era nevoie, cât ai clipi, ca să meargă la Paris sau la New York, ba uneori şi în Asia. David încercase să o convingă să-şi cumpere propriul avion, dar ea insistase că nu avea nevoie de unul, era foarte mulţumită să zboare cu o companie comercială, cum, de altfel, tocmai o făcuse, de la Paris către Milano şi, înainte de asta, de la Londra.
   La cât succes avea, Timmie era surprinzător de modestă. Nu-şi uitase niciodată originile simple, norocul care-o făcuse să pornească pe acest drum sau cafeneaua unde fusese chelneriţă, pe vremea când lucra la primele ei schiţe noaptea şi cumpăra materiale ieftine şi neobişnuite din bacşişuri. Concepea haine de 7 ani în momentul când se bucurase de prima ei mare reuşită, la 25 de ani, când o achizitoare de la Barney’s observase câteva dintre ţinutele pe care Timmie le vânduse colegelor sale, haine care erau la modă, simpatice, stilate şi bine croite.
   Cumpărase 6 dintre cele mai bune modele ale lui Timmie şi le dusese înapoi cu ea la vechiul magazin Barney’s de la numărul 17 de pe West Street, cu mult timp înainte de a se muta în centrul oraşului, iar hainele se bucuraseră imediat de succes. Următoarea ei comandă fusese pentru 25 de bucăţi, apoi, pentru 50. Când achizitoarea îi comandase în anul următor 100 de modele, Timmie îşi dăduse demisia de la cafenea, închiriase un depozit părăginit din districtul destinat modei din L.A. şi angajase o duzină de fete dintr-un centru pentru mame singure să o ajute la cusut. Le plătea o leafă decentă, ceea ce era şi pentru ele o binecuvântare. Apoi începuse să-i meargă tot mai bine.
   Până să împlinească 30 de ani, succesul său era recunoscut pe plan naţional, şi, în cei 18 ani de atunci încoace, fusese propulsată către stratosferă. Dar nu uitase niciodată cum şi unde începuse totul sau cât de norocoasă fusese să fie remarcată şi binecuvântată cu succes. Deşi avusese de înfruntat câteva încercări grele în viaţăvîncă se simţea norocoasă din multe puncte de vedere. Îndeosebi când venea vorba despre munca sa.
   Timmie se uită pe geam cu un zâmbet obosit, în timp ce avionul ateriză cu o zdruncinătură scurtă pe Charles de Gaulle şi se îndreptă agale către terminal, unde cineva de la serviciile VIP avea s-o aştepte.
   Ca de obicei, intenţiona să înceapă ziua în forţă, dar măcar nu urma să fie afectată de vreo schimbare de fus orar, din moment ce erau deja în Europa de două săptămâni. Avea programate interviuri cu jurnaliştii francezi pentru următoarele două zile şi plănuia să se întâlnească şi cu reprezentanţii fabricilor de textile, să aleagă materialele pentru viitoarea colecţie de iarnă.
   Deşi era octombrie, produsele de serie pe care le prezentau acum erau din colecţia primăvară-vară, dar se lucra deja la colecţiile de toamnă-iarnă.
   Îmbrăcămintea de plajă era deja în producţie şi avea să fie trimisă în curând în Europa. Lucra mereu pentru un an în avans, şi majoritatea schiţelor din anul următor fie aveau programările deja pe hârtie, fie prindeau contur în mintea ei.
   - Cu cine mă întâlnesc în după-amiaza aceasta? întrebă Timmie distrasă, în timp ce se uita afară la o zi însorită şi superbă de octombrie, o adevărată uşurare după cele cinci zile ploioase din Milano.
   Se pare că fronturile atmosferice reci nu loviseră Parisul încă, spre încântarea ei, deşi iubea Parisul chiar şi pe ploaie. Susţinea că fusese, probabil, franţuzoaică în vreo viaţă anterioară. Era oraşul său de suflet, deşi ajunsese aici prima dată când avea 27 de ani, la 2 ani după ce începuse să se bucure de succes.
    Prima dată călătorise aici pentru a-şi cumpăra materialele pentru schiţele ei, şi abia mulţi ani mai târziu, după ce-şi înfiinţase primele sedii europene, debutase pe scena spectacolelor de modă pret-a-porter europene, o mare onoare şi un răsfăţ rar pentru ea.
   Se îndrăgostise de Paris de la prima vedere. Iubea totul la oraşul acesta. Clima, arhitectura, oamenii, muzeele, arta, restaurantele, parcurile, străzile, bisericile, lumina, cerul. Fusese atât de copleşită prima dată când călătorise într-un taxi pe Champs-Elysees către Arcul de Triumf, încât izbucnise în plâns. Era noapte, şi un steag enorm flutura lent în aerul de vară, iluminat în întunericul nopţii, şi nu îşi pierduse niciodată acel sentiment de adoraţie plină de evlavie pentru acest oraş magic, nici măcar acum. De fiecare dată când sosea, inima îi bătea cu putere de emoţie. Nu se săturase niciodată, nu-i putuse ignora frumuseţea care-ţi tăia răsuflarea.
   Mereu spusese că dorea să-şi ia cândva un apartament aici, dar cumva niciodată nu apucase. Locuia în schimb în acelaşi apartament de la Piaza Athenee de fiecare dată când venea, şi personalul o răsfăţa ca pe un copil adorabil şi alintat. Iubea sentimentul şi, prin urmare, nu-şi cumpărase niciodată locuinţa ei.
   - Ai întâlnire cu jurnaliştii de modă de la The Washington Post şi The New York Times şi cu cei de la Le Figaro, după prânz, spuse Jade scurt, apoi o privi şi-i adresă un surâs.
   Timmie avea o expresie a feţei ce apărea pe chipul ei doar când erau în Paris. Indiferent de cât de obosită era sau cât de extenuante fuseseră oraşele precedente, Timmie căpăta un soi de strălucire când ajungeau în Paris. Avea un fel de relaţie specială de dragoste cu oraşul acesta, iar oamenii din jur o tachinau mereu cu privire la asta.
   - Iar ai expresia aceea, spuse Jade zâmbind, iar Timmie aprobă din cap, fericită să se afle acolo, indiferent de părerile compatrioţilor ei în această privinţă şi oricât de mult le-ar fi plăcut celorlalţi să se ia de francezi.
    Timmie le lua mereu apărarea cu loialitate. Iubea francezii şi tot ce ţinea de Paris. Uneori stătea pur şi simplu în camera ei de la Piaza Athenee, noaptea târziu, după ce se întorcea de la vreo cină de afaceri, şi privea pe geam la cerul cenuşiu-închis perlat al nopţii sau la răsăritul unei dimineţi de iarnă... de primăvară... de vară... Indiferent de anotimp, rămânea oraşul preferat al lui Timmie. Nimic altceva nu se putea compara cu el şi întotdeauna îi făcea inima să bată mai repede.
   Timmie îşi trecu absent o mână prin părul des şi lung şi-l prinse la spate cu un elastic. Nu se deranjă să se uite într-o oglindă sau să meargă la baie să-l aranjeze ori măcar să-l pieptene. Nu-i păsa. Foarte tar se sinchisea de cum arăta. Era frumoasă, dar nu şi vanitoasă. Era mult mai interesată de cum arătau lucrurile pe care le crea pentru alţii.
    Lipsa ei de narcisism era şarmantă şi plină de candoare. Când lucra şi era ocupată, arăta ca un copil înalt, cu picioare lungi, care s-a rătăcit pe scenă şi se joacă de-a oamenii mari. Avea prestanţă şi talent, dar şi un soi de inocenţă, de parcă nu conştientiza cine era şi câtă putere avea. Adevărata forţă a lui Timmie era dată de talentul pur, autentic, şi de incredibila-i determinare. Producea mai multă energie decât o centrală, şi Jade tocmai simţea asta pe propria piele.
   Timmie avea multe de făcut în Paris. Trebuiau să facă probele cu modelele, programate la ora şapte în dimineaţa următoare. Apoi avea de condus 3 ore în afara Parisului, să verifice materialele textile de la fabrică şi să vadă dacă doreau sau puteau să-i fabrice câteva mai speciale pe care le dorea. După aceea urmau mai multe interviuri, despre colecţiile pe care le prezenta pentru bărbaţi şi femei şi despre parfumul lansat în septembrie, care avusese mare succes pe segmentul de piaţă reprezentat de tineret.
   Tinerele femei din toată lumea erau înnebunite după el. Tot ce atingea Timmie se transforma în aur şi era binecuvântat cu aroma dulce a succesului. Pe plan profesional, fusese mereu aşa. În viaţa personală, încercările se dovediseră mult mai dificile. Dar, privind-o, oamenii vedeau o femeie frumoasă, cu o coamă de păr des, cârlionţat şi arămiu şi cu ochi mari, verzi, prea puţin conştientă de cât de remarcabilă era.
   Se ridicară, aşteptând să coboare din avion, iar David îi luă geanta de aligator şi gemu în glumă, cum făcea de fiecare dată când i-o ţinea.
   - Văd că iar ţi-ai adus bila de bowling, o tachină el, iar ea chicoti.
   Arăta ca un tânăr model masculin, iar Jade era meticulos îmbrăcată, în evident contrast cu Timmie. Ai fi putut crede că Jade era designerul, iar Timmie asistenta, deşi Timmie era capabilă să arate trăsnet când dorea. În majoritatea cazurilor, îşi purta propriile creaţii, combinate cu diverse piese vintage pe care le colecţionase de-a lungul anilor şi cu bijuterii fabuloase, antice sau indiene, pe care le cumpăra de obicei din New York, de la Fred Leighton sau de la câţiva bijutieri din Paris şi din Londra. Adora articolele neobişnuite, n-o deranja să amestece autenticul cu falsul, şi nimeni nu-şi putea da vreodată seama ce piesă sau de la ce costum era. Nu ezita niciodată să combine un colier de diamante cu un tricou sau un inel gigantic vintage Chanel, de la Coco Chanel sau din colecţia de bijuterii Diana Vreeland, cu o rochie de bal.
    Timmie O’Neill era superbă, într-un mod izbitor de natural, dar, mai presus de orice, avea stil, unul neprotocolar, un amestec reuşit, de vagaboandă, cum îi plăcea chiar şi ei să spună uneori. Bineînţeles că nu asta era, dar îi plăcea să gândească astfel.
   De fapt, nu-i plăcea să se gândească deloc la ea însăşi. Se trezea pur şi simplu dimineaţa şi se îmbrăca, lăsând lucrurile să se aşeze singure la locul lor. Asta funcţiona de fiecare dată, deşi Jade spunea adesea că, dacă ar fi încercat să o imite pe Timmie, probabil n-ar fi primită nici pe uşa din spate a hotelului. Dar lui Timmie îi stătea bine.
   Arăta superb, aşa îmbrăcată lejer cum era, când în sfârşit coborâră din avion, iar David o localiză pe femeia responsabilă de VIP, care urma să-i ajute. Fu fericit să poată pune geanta imensă din piele de aligator a lui Timmie pe un cărucior pentru bagaje. Era plină cu notiţe şi schiţe, o carte în caz că dorea să citească, o sticlă cu ultimul ei parfum şi o tonă de „gunoaie”, cum le numea Timmie, care pluteau mereu prin geanta ei. Chei, rujuri, brichete, o scrumieră pe care o furase de la Harry’s Bar, sau, mai bine zis, îi fusese oferită când încercase s-o fure un stilou nou de aur pe care i-l trimisese cineva şi o duzină de creioane de argint, toate cântărind o tonă, pe care le căra de colo-colo.
    David spunea mereu că ar putea utila un birou şi să pornească o afacere cu lucrurile pe care le purta Timmie în geantă. Îi dădea un sentiment de siguranţă să aibă la ea tot ce i-ar fi putut fi necesar. Nu dorea să se trezească în situaţia de-a fi nevoită să facă rost de un obiect esenţial când era plecată într-o călătorie. Aşa că le lua pe toate cu ea, de parcă nu s-ar mai fi întors vreodată acasă.
   O urmară pe doamna de la VIP către banda de unde se ridicau bagajele, unde Jade şi David aveau să aştepte muntele de genţi, Timmie împacheta mereu prea multe, iar acum aveau întreaga colecţie la ei, împachetată în cufere speciale. Compania aeriană fusese avertizată, iar valizele şi cutiile care conţineau colecţia de haine ajunseră primele. David aranjase să fie luate cu o camionetă şi duse la hotel. Se oferise să plece el cu camioneta, pentru ca Timmie să o poată lua înainte, dar ea spuse că prefera să aştepte. Dorea să se asigure că nu se pierdea nimic. Ar fi fost un dezastru să se întâmple aşa ceva. O lăsă pe Jade să discute cu David, în timp ce aşteptau bagajele.
    Timmie se îndepărtă, privind oamenii, şi-şi aprinse o ţigară. Se lăsase vreme de câţiva ani, dar se apucase din nou cu 11 ani în urmă, după divorţ.
   Stătea tăcută lângă un perete, privind oamenii cum treceau pe lângă ea, purtându-şi bagajele în drum spre punctul de control vamal. Fiind americani, cu o colecţie întreagă de haine după ei, trebuiau să treacă prin procedurile vamale şi prin cele pentru imigranţi. Aveau acte care-i scuteau de taxe şi impozite, deşi era puţin probabil să le deschidă careva bagajele.
   Plătiseră cinci mii de dolari pentru excesul de bagaje, ceea ce era aproximativ suma pe care o plăteau mereu, când mutau colecţia de la New York la Londra, la Milano, la Paris şi apoi în final înapoi în L.A.
   În timp ce-şi fuma ţigara, Timmie se gândea cât de departe a ajuns.
   Sejurul la Piaza Athenee din Paris era deja un lucru firesc, şi se simţea ca acasă, dar avusese un drum lung de străbătut ca să ajungă aici. Nu uitase asta niciodată şi era deseori recunoscătoare pentru reuşitele sale, pentru faptul că se simţea binecuvântată şi pentru începutul ei plin de noroc, în acea cafenea, cu mulţi ani în urmă. Fusese un drum lung, de acolo la Paris, unde stătea acum în haina ei vintage de nurcă, purtând la încheietura mâinii o brăţară mare cu diamante pe care puţini trecători o remarcară. O purta cu atâta naturaleţe, în ciuda mărimii acesteia, încât era greu de ghicit dacă era reală sau falsă.
    Îşi trase absentă elasticul din păr, şi pletele ei roşcate, lungi, cârlionţate îi căzură în cascadă peste umeri. Arăta ca o Rita Hayworth tânără, în plină glorie. Timmie nu îşi trăda vârsta, puţini oameni ar fi ghicit că avea 48 de ani. I-ai fi dat cel mult patruzeci. Şi, în cazul ei, nu era rezultatul unei îngrijiri speciale, ci al materialului genetic bun şi al norocului chior. Ura exerciţiile fizice, nu avea nevoie de dietă şi rareori folosea produse cosmetice. Îşi dădea cu apă rece pe faţă, se pieptăna, se spăla pe dinţi şi cam atât.
   Privirea îi alunecă spre o tânără mamă care se chinuia să-şi ia bagajele de pe bandă. Femeia avea în braţe un bebeluş, în timp ce o fetiţă de doi ani i se ţinea de fuste şi un băiat de vreo 4 ani făcea scandal şi în final izbucni în plâns. Şi mama, şi băiatul păreau exasperaţi şi hărţuiţi.
   Timmie observă că fetiţa era foarte frumos îmbrăcată. Băiatul purta pantaloni scurţi şi o haină bleumarin. Mama părea obosită în timp ce se chinuia cu bagajele, iar băieţelul continua să plângă. Nu făcea o criză de nervi, ci pur şi simplu era supărat.
    Fără să se mai gândească, Timmie băgă mâna în buzunarul hainei, unde avea un stoc de acadele pe care-i plăcea să le sugă de câte ori trebuia să deseneze. O ajutau să nu fumeze şi era un obicei vechi de-al ei. Scoase două acadele şi se apropie de mama băieţelului. Erau, fără îndoială, francezi. În ciuda pasiunii pe care o avea Timmie pentru toate lucrurile franţuzeşti, nu învăţase niciodată limba, cu excepţia câtorva cuvinte uzuale. De obicei se descurca prin zâmbete şi gesturi şi o ajuta şi şoferul care o însoţea întotdeauna în Paris. De data aceasta era pe cont propriu. Reuşi să capteze privirea mamei, îi arătă acadelele fără să o vadă copiii şi zâmbi privind timid, întrebător.
   - Oui? întrebă ea.
   Femeia o înţelese şi ezită. O măsură prudent din ochi pe Timmie şi era pe cale să refuze, când copiii se întoarseră înspre Timmie. Cu mâna rămasă liberă, aceasta mângâie cu delicateţe părul fin, tuns într-un bob îngrijit, care în mod surprinzător avea aceeaşi culoare cu al ei, sau culoarea pe care-l avusese al ei la vârsta lui. Părul lui Timmie se transformase peste ani într-un arămiu strălucitor. Al lui era mai mult spre morcoviu, şi avea aceiaşi pistrui pronunţaţi pe care-i avusese şi ea în tinereţe. Fetiţa era blondă cu ochi mari, albaştri, asemenea mamei lor. Bebeluşul n-avea păr deloc şi asista liniştit la scenă, cu o suzetă în gură. Fetiţa de 2 ani îşi sugea degetul mare, părând neafectată de lacrimile fratelui său.
   Văzând gestul lui Timmie, care îl mângâia blând pe băiat pe cap, femeia încuviinţă. Copilul se oprise din plâns şi se bolba la străină. Cele două femei schimbară atunci un zâmbet, în timp ce tânăra mamă îi mulţumi în franceză şi spuse „oui “, iar Timmie le întinse acadelele celor doi copii, apoi o ajută pe tânăra femeie să îşi pună bagajele în cărucior. Ambii copii îi spuseră politicos lui Timmie „merri “, apoi cei patru îşi văzură de drum, în vreme ce Timmie îi urmărea cu privirea.
   Observase după etichetele de pe bagaje că veniseră dintr-un oraş francez, şi nu cu zborul de la Milano. Băieţelul se întoarse şi-i făcu cu mâna, rânjind ca un spiriduş, iar mama aruncă o privire înapoi, cu un zâmbet recunoscător pe chip, în timp ce Timmie făcea la rându-i cu mâna, drept răspuns.
    Îi urmări din ochi până se depărtară, apoi David şi Jade i se alăturară. Nu o văzuseră când le oferise acadele celor doi copii francezi, dar nu i-ar fi surprins. Timmie avea o slăbiciune pentru copii şi n-avea nici unul al ei. Vorbea mereu cu copiii în supermarketuri, în aeroporturi sau la coadă în magazine. Avea un fel de-a se purta cu ei care sfida limbajul şi naţionalitatea, şi compensa diferenţa de vârstă dintre ea şi ei. Era una dintre acele persoane cărora le plăceau copiii, iar ei păreau să simtă acest lucru. Le vorbea cu uşurinţă, ceea ce era neobişnuit pentru cineva de genul ei, cu o carieră de succes şi fără familie. Mereu afirma că era singură pe lume. Îi spusese deseori lui Jade că avea să adopte un copil, dar nu făcuse asta niciodată.
   Jade avea propriile ei dileme legate de ceasul biologic. La 38 de ani, era îngrijorată că nu urma să aibă niciodată copii. Petrecuse 10 ani ca amanta unui bărbat căsătorit, şi cu un an în urmă se despărţise în sfârşit de el, dar nu întâlnise pe nimeni care să conteze ţie atunci. Îi ticăia ceasul. Iar al lui Timmie se oprise din ticăit acum mulţi ani. Se simţea prea bătrână să mai aibă un copil, dar încă îi surâdea ideea să adopte unul, un vis îndepărtat. Ştia că nu era un vis cu mari şanse de îndeplinire, dar tot îi plăcea să creadă că s-ar putea întâmpla vreodată, deşi nu mai adusese vorba despre asta de ceva timp. David credea că ar trebui. Îşi făcea griji că avea să se simtă singură în anii care urmau, fără copii. Nici măcar Timmie nu putea continua la nesfârşit să lucreze. Sau putea? Spusese mereu că plănuia să muncească până sărea de suta de ani.
   Jade considera prostească ideea lui Timmie de a adopta un copil, fiind convinsă că Timmie era bine aşa cum era. Era o femeie de succes, sofisticată, care conducea un conglomerat de afaceri. Nici nu şi-o putea imagina pe Timmie cu un bebeluş. Ştia, aşa cum şi Timmie ştia, de altfel, în cea mai mare parte a timpului, că era doar un vis şi că n-avea să devină niciodată realitate. Dar, din când în când, în nopţile tăcute şi singuratice, Timmie încă se gândea cu inima îndurerată la visul său. Viaţa ei era mai singuratică decât îi făcea plăcere să recunoască, şi perspectiva de a rămâne singură pentru tot restul vieţii ei o deprima. Nu aşa se aşteptase să ajungă viaţa sa. Filosofa la asta, îşi trăia viaţa cu plăcere şi încerca să nu se gândească la cât de singură o să fie în anii ce aveau să urmeze. Fără să-şi fi dorit vreodată asta, se trezise cu o carieră, dar fără un bărbat sau copii.
   Giles, şoferul parizian al lui Timmie, îi aştepta lângă biroul de formalităţi pentru imigrare şi vamă. Era o prezenţă binevenită, familiară şi îi întâmpină cu un zâmbet larg şi cu o fluturare a mâinii. Ca întotdeauna, avea o ţigară înfiptă între buze şi un ochi întredeschis, evitând fumul omniprezent. Şofa pentru Timmie de 10 ani de zile şi între timp se căsătorise şi făcuse trei copii. Soţia lui era ajutor de patiser la Crillon, şi duceau împreună un trai bun, în vreme ce soacra lui avea grijă de copii.
   - Bonjour, madame Timmie! Vous avez fait bon voyage? Aţi călătorit bine?
   Vorbea o engleză destul de bună, cu un accent puternic, şi era mereu bucuros să-i fie şofer. Era rezonabilă, prietenoasă şi niciodată nu avea pretenţii exagerate. Se scuza ori de câte ori îl ţinea până târziu, ceea ce oricum nu-l deranja. Îi plăceau slujba lui şi oamenii pe care-i întâlnea. Se simţea important să lucreze pentru oameni ca ea şi îi impresiona astfel pe ceilalţi şoferi. Era generoasă cu bacşişurile şi îi trimitea de fiecare Crăciun câte un costum. Drept urmare, era printre cei mai bine îmbrăcaţi şoferi de la Piaza Athenee sau de la oricare alt hotel. Îi dăduse, de asemenea, cadouri pentru soţia sa şi pentru copii. Îi plăceau pasiunea ei pentru Paris şi pentru toate lucrurile franţuzeşti. Era o încântare să o aibă în maşină, şi sporovăiră amândoi relaxaţi, în timp ce se strecura în maşină împreună cu Jade, iar David se urcă în camioneta în care puseseră bagajele. Nu era chiar o sarcină potrivită pentru vicepreşedintele de marketing, dar el voia să se asigure personal că nu se pierdea şi nu se rătăcea nimic pe drum.
   - Ce mai fac Solange şi copiii? întrebă Timmie pe un ton plăcut.
   - Foarte bine. Foarte mari, răspunse el, cu un zâmbet larg, strângând încă din ochi din cauza fumului, în timp ce Jade lăsa geamul în jos cu o privire dezaprobatoare.
   Pe Timmie n-o deranja, şi îşi aprinse şi ea încă o ţigară. Fuma mereu când era în Franţa, din moment ce toată lumea făcea asta.
   - Vom avea încă un bebeluş la anul, spuse el, părând fericit.
   Timmie ştia că era al patrulea. El îi ceruse de câteva ori sfaturi despre cum să-şi investească banii. El şi soţia lui duceau un trai decent şi aveau propria locuinţă în afara oraşului, unde locuiau împreună cu mama văduvă a lui Solange. Lui Timmie îi plăcea să cunoască detalii despre oamenii care lucrau pentru ea, iar Giles îi fusese mereu drag.
   - Dumneavoastră sunteţi bine? întrebă el, privind-o scurt prin oglinda retrovizoare, în timp ce ţâşnea cu reflexe de expert prin trafic, părăsind Roissy.
    I se păruse mereu frumoasă şi sexy, în ciuda vârstei. N-avea prejudecăţile legate de vârsta femeilor pe care le aveau bărbaţii din State. Lui i se părea încă tânără la 48 de ani, mai ales că arăta atât de bine.
   - Totul merge bine, răspunse ea, părând mulţumită. Săptămâna viitoare avem spectacolele pentru colecţia pret-a-porter. Poate weekendul ăsta am ceva timp de cumpărături.
    Spera să termine ce aveau de făcut până vineri, astfel încât să prindă o zi sau două doar pentru ea, să se plimbe prin anticariate şi pe la buticurile din Paris, îi plăcea să se menţină la curent cu tendinţele locale, oriunde mergea, şi cu competiţia. Dar în Paris îi plăcea şi să se plimbe pe malul Senei, să treacă pe la standurile unde se vând cărţi vechi şi pur şi simplu să inspire din plin atmosfera Parisului. Îi plăcea şi să meargă la biserică aici. Giles o ducea mereu în locuri neobişnuite, pe care nu le-ar fi descoperit altfel, şi la bisericuţe pitoreşti de care nu mai auzise până atunci. Lui îi făcea mare plăcere să arate oraşul cuiva care-l aprecia aşa cum o făcea ea.
   Le spusese deja lui Jade şi lui David că, după ce pregătirile erau terminate, aveau weekendul liber. Amândoi doreau să se întoarcă în Londra să-şi revadă prietenii. Nu-i împărtăşeau pasiunea pentru Paris, iar David chiar pomenise ceva despre Praga. Nu aveau programate întâlniri sau interviuri în weekend şi sperau că până atunci toate probele de costum aveau să se termine.
    Cusătoresele pe care le trimisese Timmie aveau să lucreze la modificări şi la ajustări de ultim moment tot weekendul, dar se descurcau şi fără supraveghere. Ea urma să se ocupe de ultimele detalii, ajutată luni de Jade şi de David. Spectacolul pe podium era marţi, iar marţi noaptea Jade şi David aveau să plece spre New York. Ea urma să zboare înapoi să-i întâlnească vineri, după două zile petrecute de una singură, după terminarea spectacolului. Dacă prindea ceva timp liber şi în weekend, avea să privească asta drept un bonus şi o răsplată binemeritată după 3 săptămâni de muncă asiduă. Nu arăta şi nici nu ar fi admis, dar era obosită.
   Ea şi Giles discutau cu lejeritate în timp ce străbăteau Parisul, iar Jade îşi citea notiţele în tăcere. Lăsase câteva mesaje pe robotul telefonului de la biroul din Los Angeles, pentru momentul când avea să se deschidă, şi alte câteva în New York. Era abia trecut de prânz în Paris şi încă prea devreme oriunde altundeva. Primul interviu al lui Timmie era la două şi jumătate, deci avea puţin timp să se organizeze şi să-şi adune gândurile înainte să înceapă.
    Traficul era aglomerat, aşa că ajunseră pe Montaigne Avenue la puţin timp înainte de ora 1. Timmie se însenină când văzu Piaza Athenee, casa ei când era departe de casă. Adora să locuiască acolo, iubea eleganţa, oamenii, serviciile desăvârşite şi îi plăcea să-şi întâlnească prietenii la prânz, la De Relais.
   - Mereu arătaţi fericită când sunteţi în Paris, observă Giles în timp ce-i deschidea uşa, iar portarul zâmbi când o recunoscu şi îşi atinse pălăria.
   - Bine aţi revenit, madame O’Neill, spuse el, în timp ce Jade organiza felul în care aveau să fie preluate bagajele lor de mână, iar David parcase în spatele lor în camioneta plină de bagajele cu colecţia de haine.
   Unul dintre directorii-adjuncţi ieşi să o conducă spre apartamentul său, în timp ce Jade împărţea pe tăcute bacşişuri şi-i spunea lui Giles la ce oră să revină. Timmie mânca târziu de obicei în Paris şi îi plăcea să meargă în bistrouri micuţe, unde nu făcea nimeni caz de prezenţa ei şi putea servi mâncare franţuzească autentică. Nu încăpea îndoială că era o persoană importantă, în timp ce urca scările, trecea de uşile glisante şi intra în atmosfera de opulenţă şi eleganţă discrete ale holului, în timp ce membrii personalului o salutau, iar directorul o urma către camerele sale. N-o deranja atenţia care i se acorda aici atât de mult cât ar fi deranjat-o în alte locuri. Detesta să se facă mare zarvă pe seama ei, dar la Piaza Athenee atenţia părea izvorâtă din afecţiune şi din familiaritate.
    Zâmbi larg în timp ce păşea în acelaşi apartament pe care-l ocupase în ultimii 15 ani. Avea o sufragerie şi un dormitor, cu minunate ferestre înalte franţuzeşti, la care atârnau draperii din satin minuţios lucrate. Mobila era demnă de un castel mic franţuzesc, cu oglinzi şi poleială, candelabre în fiecare cameră şi o sală de baie în a cărei cadă îi plăcea să stea cu orele. Pe masă o aşteptau ciocolata şi fructele ei favorite, plus o vază imensă cu flori din partea directorului hotelului.
   Se simţea mereu alintată şi răsfăţată doar prin simplul fapt că se afla acolo, şi, chiar dacă o aşteptau nişte zile de foc, era încântată să ştie că avea să rămână aici mai bine de o săptămână. Zece zile în Paris urmau s-o repună pe picioare, indiferent de cât de mult avea de lucru. Chiar şi Luna de Iad era un preţ mic de plătit, în ochii lui Timmie, pentru bucuria neprihănită, completă, de a petrece o săptămână în Paris.
   Directorul-adjunct făcu o plecăciune, îi lăsă cheile pe birou şi dispăru, în timp ce ea îşi dădea jos haina de nurcă, aruncând-o pe un scaun, şi verifica mesajele de pe birou. Erau deja 10, plus 4 faxuri de la birou.
    Jade aruncă un ochi pe mesajele destinate ei şi spuse că toţi oamenii de la textile îşi confirmaseră programările, iar unul dintre interviuri fusese amânat pentru următoarea zi. Zilele care urmau aveau să fie pline, ceea ce nu era o noutate, şi, în timp ce discutau, un chelner de la room-service apăru cu o tavă cu un ceainic. Din momentul în care sosise, ştiuseră exact ce să-i aducă. Ceai Earl Grey şi fursecurile ei favorite. Nu le putea rezista.
   - Pari fericită, comentă David, iţindu-şi capul în cameră, iar Jade îi arătă valetului unde anume în dormitor să lase genţile lui Timmie.
    Totul la Piaza Athenee se întâmpla cu precizia unui ceasornic elveţian. David surâse când văzu expresia de beatitudine de pe faţa ei. Arăta ca un copil, îmbrăcată aşa, cu jeanşi şi tricou, şi cu coama ei de păr roşu în toate direcţiile. Se aşeză fericită pe o canapea din sufragerie şi-şi ridică picioarele ca de balerină pe măsuţa pentru cafea.
   - Îmi face plăcere să fiu aici, răspunse ea, arătând relaxată pentru prima dată în atâtea săptămâni.
   Strălucea de fericire.
   - Spune-mi asta marţi, o tachină el.
   Ştia că până atunci aveau să-şi smulgă părul din cap din cauza colecţiei, să aibă nesfârşite bătăi de cap cu modelele, probleme tehnice cu iluminatul şi sunetul şi bucăţi instabile din podium, toate problemele obişnuite care le dădeau bătăi de cap în timpul spectacolelor, dar pentru moment nu-i păsa. Era pur şi simplu bucuroasă să se afle acolo.
   - Chiar ar trebui să-ţi cumperi o locuinţă în Paris, dacă tot îţi place atât.
   - Ştiu. Dar sunt prea răsfăţată la hotel. Ar fi greu să egalez aşa ceva.
   Flutură vag din mână către flori, ceai, fursecuri, platoul imens de argint cu ciocolată şi mobila elegantă din apartament.
    - Mă simt ca Eloise când sunt la Piaza Athenee.
   - Bun, Eloise, ai o oră la dispoziţie să îţi schimbi hainele, dacă ai de gând să faci asta, interveni Jade, aducând-o cu picioarele pe pământ. Ai două interviuri unul după altul, o pauză şi apoi o întâlnire de afaceri. Vrei să comand prânzul?
   Timmie clătină din cap. Ceaiul şi fursecurile erau deajuns, n-avea nevoie de altceva pentru moment. Nu mânca prea mult şi era subţirică precum modelele. Cu ani în urmă, avusese oferte de muncă drept model, dar nu se obosise vreodată să le onoreze. Era mult mai interesată, chiar şi atunci, să facă hainele care să fie purtate pe podium, decât să fie ea cea care le purta. Dar încă arăta demnă de un model.
   - Nu mă schimb, spuse Timmie uşurel, apoi se uită la ceas şi sorbi din ceai.
   Avea de dat un telefon la Los Angeles companionului ei cu care avea o relaţie când şi când, deşi părea stupid să îl sune la o asemenea oră. Era patru dimineaţa în Los Angeles şi nu dorea să-l trezească. Zack o făcuse să-i promită că avea să-l sune când ajungea, deşi ei i se părea prostesc. Dar susţinuse că i-ar plăcea să o audă şi să ştie că aterizase cu bine, ceea ce o impresionase. În majoritatea timpului, nu se arăta atât de atent sau interesat. Dar din când în când o surprindea cu gesturi drăguţe.
   Ştia că era încă supărat pe ea că nu îl lăsase să o însoţească. Deseori, asemenea unui copil, se aştepta ca ea să-l răsfeţe şi să-l distreze, şi stătuse supărat săptămâni intregi înainte de plecare. N-o crezuse când îi spusese că urma să lucreze tot timpul şi că n-ar avea vreme de distracţie, deşi spera să aibă ceva timp liber la finalul de săptămână. Dar nu merita ca el să bată atâta drum de la Los Angeles pentru două zile libere pe care era posibil să nu le aibă, dacă apărea o situaţie de criză, sau pentru cele două zile pe care plănuia să şi le ia săptămâna următoare. Nu avusese nici măcar o oră liberă până acum. Se întrebă dacă înrăutăţea situaţia sunându-l din Paris sau dacă asta l-ar îmbuna puţin. Era greu de spus. Se gândi să-l sune mai târziu după-amiază, dar poate ar fi fost iritat că nu făcuse cum promisese. Ar fi putut să-l sune acum, să-i trimită o sărutare scurtă şi să-l lase să se culce la loc. Ştia că n-o iertase încă pentru că-l lăsase 3 săptămâni în L.A., în timp ce ea călătorise la New York şi în trei oraşe europene foarte tentante.
   Înainte să plece, el păruse să simtă, în ciuda relaţiei oarecum ocazionale, că ar fi fost dreptul lui să-l ia să se distreze în timp ce ea lucra.
   Ea nu fusese de acord. Asta reprezentase sămânţa de ceartă dintre ei vreme de săptămâni întregi. Aşa erau bărbaţii de genul lui, care ieşeau cu femei ca ea. Era o inversare a rolurilor care nu-i plăcuse şi în care nu crezuse niciodată, dar în care se trezise prinsă în ultimii ani. Bărbaţii ca Zack păreau să creadă că singura alternativă pentru ea ar fi fost singurătatea.
   Relaţia avea părţile sale negative, pe care le privea cu realism, dar şi avantaje. În majoritatea cazurilor, se purta ca un copil alintat. Era tânăr, iresponsabil şi complet egocentric.
   Prin viaţa ei se perindaseră mai mulţi bărbaţi ca Zack în ultimii 11 ani, după divorţ. Fusese căsătorită timp de 5 ani, iar anii de după mariaj păruseră mult mai lungi şi mai goi, asta e clar. Îi umpluse în mare parte cu muncă şi cu ceasuri lungi, şi se devotase construirii imperiului său, an după an, cu rezultate impresionante. Nu mai avea foarte mult timp la dispoziţie, iar şansele de a găsi un partener serios scădeau simţitor, şi era convinsă că oricum nu prea mai prezenta vreun interes pentru vreunul. Timmie spunea mereu că femeile de genul ei nu atrăgeau bărbaţi la fel de importanţi ca ea sau cu cine ştie ce moralitate. Femeile ca ea păreau să fie magneţi pentru bărbaţii care doreau să fie ţinuţi în puf.
   Credea cu fermitate că bărbaţii de vârsta ei care erau la fel de puternici ca ea şi se bucurau de acelaşi succes se combinau de obicei cu femei care aveau ju-mătatea vârstei sale şi care se arătau recunoscătoare să fie prietenele sau amantele unor oameni importanţi. Se mulţumeau cu rolul decorativ pe care li-l ofereau oamenii cei puternici, îşi flatau corespunzător bărbaţii şi erau încântate să fie trofee de expus şi admirat. Timmie spunea că bărbaţii care-i erau egali în reuşite şi în vârstă nu voiau femei de seama ei sau de tipul celor al căror succes să-l egaleze pe al lor. Şi fix aşa păreau să stea lucrurile în cazul său.
    În toţi cei 11 ani de după divorţ, nu o abordase nici măcar un singur bărbat care se bucura de acelaşi succes ca ea şi care să se apropie de vârsta ei. Aşa că, asemenea celorlalte femei ca ea, avea de ales între singurătatea nobilă şi demnă şi partenerii ocazionali, ca Zack, care erau, de obicei, mai tineri, în cazul său doar cu câţiva ani, din moment ce bărbaţii de două ori mai tineri ca ea ar fi făcut-o să se simtă şi mai ridicolă şi ar fi plictisit-o până la lacrimi. Problema nu era neapărat vârsta, cât faptul că nu se iubeau. Ar fi putut ierta multe dacă ar fi existat dragoste reciprocă, ceea ce, în cei 11 ani petrecuţi alături de diverşi parteneri, nu fusese niciodată cazul.
   Bărbaţii cu care ieşea erau deseori actori sau ocazional modele, scriitori, artişti, obsedaţi de vreun ţel artistic oarecare, până la un nivel mediu. Nu se bucurau cu adevărat de succes şi nici nu lucrau atât de mult ca ea. Erau frumoşi, narcisişti, răsfăţaţi, drăguţi cu ea în mod superficial, cel puţin la început, impresionaţi de realizarile sale şi uneori geloşi pe ele.
   Se bucurau de avantajele oferite. Ea era cea care dăruia în fiecare dintre aceste relaţii, iar ei erau cei care primeau, şi în final mjusteţea emoţională a situaţiei ajungea să-i despartă. Nu diferenţele financiare stricau totul pentru ea. Era mnsecinţa inevitabilă a faptului că nu se iubeau. Nu se îndrăgostise niciodată de vreunul dintre ei. Şi nici ei de ea. Şi, în 6 luni sau mai puţin se despărţeau, de obicei în termeni amiabili. Erau buni să-şi petreacă timpul liber şi să umple nopţi şi weekenduri singuratice. Erau un antidot pentru singurătate şi pentru o viaţă care devenise prea solitară. Deşi se întreba mereu dacă era mai bine să îşi piardă vremea cu cineva departe de a fi perfect sau să se mulţumească pe cât posibil cu singurătatea, sperând ca într-o bună zi să apară bărbatul perfect. Erau zile în care nu era însă atât de curajoasă. Şi apoi apărea cineva ca Zack, şi mai accepta pentru o vreme un compromis, deşi uneori se simţea chiar mai singură în compania acestui gen de bărbaţi decât era deja, iar alteori era bine. În schimbul companiei lor, ea le propulsa carierele, îi lua cu ea la evenimente, cu rarele ocazii când mergea, şi îi invita în weekenduri în casa ei din Malibu.
   Nu căutase cu adevărat un bărbat în ultimii 11 ani. Îşi acceptase statutul de celibatară de după divorţ şi se împăcase cu el. Chiar nu dorea să fie cu un bărbat fără să-l iubească. Dar uneori compania unui bărbat era distractivă sau chiar reconfortantă şi o flata. La 48 de ani, nu era gata să renunţe definitiv la relaţii. Iar bărbatul ideal putea să nu apară vreodată. Cunoştea limitele bărbaţilor ca Zack, dar până acum nu avusese alte opţiuni. Şi, până una-alta, Zack era un partener rezonabil, iar ei îi era drag. Îi plăcuse şi mai mult de el până să vadă cât de urât reacţionase la faptul că ea refuzase să-l ia în Europa. Reacţia sa fusese cam prea ostentativă şi îi displăcuse. Fusese mai rece faţă de el după incident, iar el stătuse îmbufnat până când ea plecase. Nici măcar nu era sigură dacă aveau să se mai vadă după ce revenea acasă. Nu se hotărâse încă. Bănuia că sfârşitul relaţiei era pe-aproape, din punctul de vedere al amândurora. În moduri diferite, amândoi primeau din ce în ce mai puţin din ce voiau sau simţeau că meritau. Şi, odată ce apăreau resentimentele, cum se întâmplase acum în cazul lui, relaţia nu mai dura mult.
   Îl sunase oricum de câteva ori de când plecase, să lase o uşă deschisă posibilităţilor, enervată pe ea însăşi că-i tolera atâtea. Dar ura să fie iar singură. Compania lui era uneori distractivă, deşi nu-şi făcea iluzii cu privire la viitorul lor împreună. Fără dragostea care să hrănească relaţia, avea să se termine, mai devreme sau mai târziu.
   Zack avea 41 de ani, era actor de ocazie şi model.
   Făcuse câteva reclame la nivel naţional şi se descurca binişor. Se întâlniseră când el se prezentase la audiţii pentru o campanie naţională a reclamelor Timmie O şi începuseră să-şi dea întâlnire după ce fusese refuzat. Acceptase refuzul fără resentimente, deşi ea ştia că el spera ca într-o bună zi ea să-i găsească un loc de muncă. Îi mai pomenea de asta în treacăt, ceea ce o făcea să se simtă inconfortabil.
   Era copilăros, jucăuş şi irezistibil de arătos. Se distraseră în weekenduri în Malibu, deşi sexul nu fusese vreodată minunat pentru niciunul din ei. Învăţase în decursul anilor că bărbaţii narcisişti erau mult mai puţin sexuali ca alţii. Erau mult mai interesaţi de ei înşişi, ceea ce nu era pe placul lui Timmie. Ea nu era nici narcisistă, nici plină de sine, nici egoistă.
   Cei care o cunoşteau bine, ca Jade şi David, susţineau cu tărie că era o fiinţă cu adevărat bună, ceea ce era rar. Niciunul dintre ei nu ar fi spus acelaşi lucru despre Zack.
   Zack nu fusese niciodată căsătorit şi era un fel de burlac profesionist, fără vreun interes în a se căsători sau a avea copii. Tot ce-şi dorea era să se distreze. Atâta timp cât relaţia îi asigura asta sau îi oferea vreun alt beneficiu, era fericit să rămână prin zonă. Adora să i se facă publicitate alături de ea şi era mereu la pândă după situaţii şi oportunităţi care să-l ajute în carieră. Prefera pauzele lungi şi dese, precum şi avantajele de scurtă durată în locul muncii. Timmie era albina muncitoare din cuplu. Zack nu.
   Relaţia lor era aşa cum era, şi Timmie îşi făcea puţine speranţe cu privire la ea. Se bucura de ea cât dura, dar ştia că, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, avea să se sfârşească. Relaţiile ei cu bărbaţi ca Zack iui durau mai mult de câteva luni. Nu era niciodată sigură dacă prefera să rămână lângă bărbatul nepotrivit au să fie singură. Nu-i plăcea niciuna din opţiuni, şi erau singurele pe care le avusese de ani de zile.
   Spera să menţină relaţia cu Zack până după sărbători, pentru că i-ar fi fost şi mai greu să petreacă singură Crăciunul. Lui Timmie i se părea mai puţin dureros să fie cu bărbaţi imperfecţi decât să-şi petreacă singură concediile şi weekendurile. Aşa că accepta inevitabilele dezamăgiri şi enervări, atâta timp cât nu atingeau cote extreme. El avea un rol în viaţa ei, de companion ocazional, iubit şi prieten superficial. Era arătos, încântător când voia, şi se distrau deseori când ieşeau împreună. Nu era un om rău, ci mai degrabă inofensiv, şi o dată sau de două ori pe săptămână îi ţinea de cald noaptea, ceea ce părea un lucru bun. Şi, când avea să se sfârşească, căci inevitabil o să se întâmple, atunci urma să ia iarăşi pauză, savurându-şi singurătatea, şi să se convingă că-i era mai bine singură.
    Era un dans pe care-l repetase în ultimii 11 ani, îl ştia prea bine. Era dilema majorităţii femeilor singure de vârsta ei. Nu era prea mare cererea pentru femeile divorţate, de 48 de ani. Se gândea că doar un miracol i-ar scoate în cale bărbatul care să nu fie intimidat de succesul şi de vârsta ei, să nu încerce să profite de ea şi să o iubească sincer pentru ceea ce era. Timmie nu mai avusese parte de multă vreme de vreun miracol în viaţa ei şi nu mai aştepta vreunul. Se resemnase să iasă cu oameni ca Zack şi nu-şi căuta nicio scuză. Era treaba ei şi a nimănui altcuiva. Nu făcea rău nimănui, nu era niciodată dominantă cu ei şi dădea mereu dovadă de delicateţe când se termina, ceea ce nu se putea spune uneori şi despre ei.
   Dar Timmie rămânea o doamnă până la sfârşit.
   Ridică telefonul şi formă numărul lui din L.A., în timp ce Jade ieşi din cameră fără nici un comentariu. Văzuse mai mulţi bărbaţi ca Zack venind şi plecând de-a lungul timpului în care lucrase pentru Timmie. Îi ura. Timmie merita mult mai mult, dar Jade înţelegea mai bine decât majoritatea dezavantajele lui Timmie. Avusese şi ea dificultăţi în a-şi găsi bărbatul potrivit şi ştia ce compromisuri erau uneori necesare, în cazul ei, un bărbat căsătorit, greşeală pe care n-avea să o mai repete, după 10 ani irosiţi şi o inimă frântă. Începuse să creadă că poate lui Timmie îi era mai bine cu oameni ca Zack, care arătau ca nişte băieţi şi doar se prefăceau a fi bărbaţi. Cel puţin Timmie nu-şi făcea vreo iluzie legată de ei. Nu se îndrăgostea de ei niciodată şi nici nu suferea când se despărţeau. Daunele erau limitate. Nu-şi spulbera niciodată visurile, de fapt, cu oameni ca Zack, nici nu avea ce visuri să spulbere. Doar un chip frumos, un trup bine făcut, un tip maleabil în majoritatea cazurilor şi încă şase luni pe care nu trebuia să le mai petreacă singură. Mergea, atâta timp cât nu-ţi doreai mai mult şi nu uitai ce anume aveai. Singura greşeală reală ar fi fost să creadă că era ceva mai serios. Dar Timmie nu credea asta niciodată. Cunoştea regulile jocului şi bărbaţii de genul ăsta. Îşi proteja bine inima şi nu avea cine ştie ce aşteptări.
   Zack răspunse de la al doilea semnal al telefonului, trezit, în mod evident, din somn.
   - Bună, Zack, spuse ea cu lejeritate. Tocmai am ajuns la Paris, şi ţi-am promis că te sun. Culcă-te la loc. Ne auzim mai târziu.
   Era pe cale să închidă, când el îi răspunse. Avea o voce joasă, sexy, mormăită, în special când era în pat sau dormea. Adora vocea lui şi felul în care arăta.
   - Nu, stai... m-am trezit... Şi cum e Parisul? Nu-i aşa ca e nasol fără mine?
   O tachina, dar, chiar şi pe jumătate adormit, avea o nuanţă de iritare în voce. Se simţea că încă era supărat că ratase călătoria. N-avea nicio intenţie să redeschidă subiectul cu el sau să-i explice pentru a suta oară că, pentru ea, această călătorie însemna muncă.
   - Absolut. E nasol rău de tot.
    Râse, gândindu-se că măcar era consecvent.
   Devenise obsedat să o însoţească în călătorie. Se certaseră săptămâni de zile înainte ca ea să plece, în timp ce încercase inutil să-i explice şi să-l convingă că avea de muncă şi că urma să meargă singură.
   - De ce nu te culci la loc? Am să mă apuc de lucru intr-o oră.
   - Da, da, ştiu. Tot spui asta. Nu poţi să lucrezi tot timpul.
    Fusese o temă recurentă a discuţiilor telefonice pe parcursul călătoriei. Fusese evaziv, dar insistent, sperând probabil ca ea să cedeze şi să-l invite să i se alăture la jumătatea călătoriei, dar nu făcuse asta.
   - Ba da, fie că mă crezi, fie că nu. Spectacolele acestea pentru colecţiile pret-a-porter sunt o pacoste.
   Era sinceră cu el, deşi n-o crezuse de la început. Lui i se părea o distracţie grozavă. Modele, petreceri, presă, multe activităţi în oraşe europene sexy. Ce şi-ar putea dori mai mult un băiat? I s-ar fi potrivit mănuşă lui Zack, dacă l-ar fi invitat. Nu dorea să-şi facă griji pentru el în timp ce ea muncea.
   - Puteai măcar să mă angajezi ca model, o dojeni el blând, iar ea zâmbi.
   Ştia că asta-şi dorise, sau măcar o excursie gratis. Nu era niciun mister în legătură cu ceea ce-şi dorea el de la relaţie, totul era cât se poate de făţiş.
   - Angajează modele numai din Europa, Zack. Doar ştii asta.
   Dar mai ştia şi că i-ar fi putut forţa să-l angajeze şi alesese să nu facă asta, ceea ce îl rodea. Avea posibilitatea să-i facă rost de oferte de muncă sau chiar să i le creeze. Timmie era fermă când susţinea că nu dorea să aibă alături în aceste călătorii bărbaţii cu care se întâlnea. Nu amesteca niciodată utilul cu plăcutul. Nu îşi avea locul aici, decât dacă intenţiile ei în privinţa lui ar fi fost serioase, ceea ce nu era cazul, după cum nu erau nici intenţiile lui. Doar se distrau pentru o vreme, ceea ce nu-i conferea dreptul la o călătorie în Europa, din punctul ei de vedere. În ceea ce îl priveşte, el simţea că ea îi era datoare, din motive care ei îi erau neclare. Pentru ea lucrurile păreau simple: Zack cerea prea mult, iar ea nu avea de gând să cedeze.
   - De altfel, dragul meu, adăugă ea simplu, fără pic de emoţie, eşti prea în vârstă pentru spectacolele acestea. Modelele sunt nişte copii, unii sunt încă adolescenţi.
   - Scursuri europene, spuse el scurt, iar ea râse.
   În mare, nu era departe de adevăr. Tot ce o interesa era cât de bine îi puteau purta hainele.
   - Mă întorc acasă peste două săptămâni, slavă Domnului. Mă simt de parcă sunt plecată de 1 an, spuse Timmie, schimbând subiectul.
   - Aşa mi se pare şi mie, spuse el, cu vocea îmblânzită.
    Chiar îi lipsise mai mult decât se aşteptase. Şi, în ciuda certurilor de dinainte de plecare, ţinea mult la ea. Era o femeie drăguţă şi îl trata bine. Recunoştea că era foarte bună cu el.
    - Mişcă-ţi fundul acasă, ca să ne putem distra şi să ne facem de cap în Malibu.
   Ştia că lui îi plăcea casa ei şi weekendurile pe care le petreceau acolo. Şi ei îi plăceau. Făceau parte din schimbul cinstit la care căzuseră amândoi de acord, în mod tacit, în clipa în care acceptaseră să iasă împreună. Stilul ei de viaţă, în schimbul companiei lui. Funcţiona pentru amândoi şi se distraseră bine.
   - Mă întorc curând acasă, îl linişti ea. Ce planuri ai săptămâna asta?
   - Am o vizionare pentru un post de model şi o probă pentru o reclamă mâine, spuse el, părând încrezător.
   Pentru un bărbat de vârsta lui, primea destule oferte de muncă.
   - Sper să le iei, îl încurajă ea.
   Era unul dintre lucrurile care-i plăceau cel mai mult la ea. Era mereu pozitivă şi optimistă. Orice se întâmpla, avea ceva încurajator de spus. Nu cobora niciodată moralul nimănui.
   - Şi eu sper. Am nevoie de bani, spuse el căscând.
   Ea şi-l putea imagina cu uşurinţă cum stătea acolo întins, în toată frumuseţea lui de bărbat tânăr. Era minunat, fără îndoială, chiar şi aşa egocentric cum era. Era greu să reziste cuiva care arăta ca el. Aspectul fizic era o parte din ceea ce o atrăsese la el de la început. Era distractiv să ieşi cu cineva atât de chipeş. Cel puţin pentru o vreme.
   - Bine atunci, să nu te distrezi prea tare la Paris. De fapt, spuse el rânjind, sper că o să ai nişte zile mizerabile acolo şi că-ţi va fi dor de mine. De ce te-ai distra tu, şi eu nu?
   Cu greu putea fi considerată o replică elegantă, dar nu fu luată prin surprindere.
   - Presupun că e şi ăsta un fel de a pune problema, spuse ea pragmatic, doar uşor uimită de francheţea cu care-şi exprimase el sentimentele. Cred că ţi se va împlini dorinţa. Într-o jumătate de oră de acum, o să am la treabă de-o să-mi ia fundul foc. Munca era muncă, chiar şi la Paris.
   - Fain fund. Îmi place, spuse el simplu, tânjind după ea.
   - Mulţumesc. Şi al tău e fain.
   Şi într-o formă mai bună ca al ei, deşi nu spuse asta. Nu era nevoie să evidenţieze acest lucru. De ce să-i reamintească? El era doar cu 7 ani mai tânăr ca ea, dar petrecea zilnic ore întregi tonificându-şi corpul.
   - Ei bine, mută-ţi-l pe al tău acasă înainte să uit cum arată.
   Era mai binedispus decât se arătase vreme de săptămâni întregi şi era evident că începea s-o ierte. Era clar nerăbdător să o vadă când urma să se întoarcă, iar ea se simţea uşurată. Nu avea încă niciun chef să pună capăt relaţiei cu el. Cel puţin nu înainte de sărbători.
   - Îţi trimit o poză, îl tachină ea. O pun pe Jade să-mi facă una după următoarea şedinţă.
   El râse auzindu-i răspunsul. Avea o minte ascuţită şi era deşteaptă, îi plăcea asta la ea.De fapt, uneori o plăcea mai mult decât intenţiona. Era doar înciudat din cauza călătoriei. Dar nu într-atât încât să pună capăt relaţiei. Alesese în schimb să se bosumfle. Spera că poate avea să-l ia la următoarea.
   - Adu-mi ceva de la Paris, spuse el brusc, cam ca un copil către părintele său.
   - Cum ar fi ce? întrebă ea surprinsă.
   Fusese generoasă cu el până acum şi-i dăduse multe haine din cele mai scumpe colecţii masculine ale ei. Ştia că avea nevoie de ele şi n-o costa nimic gestul.
   Şi-i cumpărase un ceas frumos de ziua lui. Era recunoscător şi nicidecum jenat de cadouri.
   - Turnul Eiffel poate, nu ştiu. Surprinde-mă!
   - Am să văd ce pot face.
   Uneori, parcă vorbea cu un copil. După mintea lui, ea ar fi trebuit să-l răsfeţe. Nu era nicio pretenţie de egalitate în relaţia lor şi nici nu fusese vreodată, emoţional, intelectual sau financiar. Egalitatea nu stătea în natura relaţiilor de genul celei pe care o avea cu Zack. Diferenţa de vârstă şi de forţă economică dintre ei schimba totul. Simţea că îl încânta să fie întreţinut, ceea ce ei i se părea ciudat. Pentru ea, egalitatea într-o relaţie era de domeniul trecutului şi considera că erau slabe şansele de a redeveni de actualitate. Era preţul pe care-l plătea pentru succesul şi vârsta sa.
   - Îmi pare rău că te-am trezit.
   - Mă bucur că ai făcut-o. Poate mă ridic şi mă duc la sală.
   - Să ai o zi frumoasă! Am să te sun în curând. Poate în weekend, promise ea. Va fi cam nebunie pe-aici în următoarele zile.
   La fel ca în New York, Londra şi Milano. Niciodată nu îi dădea prin minte să o întrebe cum se simţea sau dacă era obosită. Ştia că ea îşi putea purta singură de grijă şi presupunea că-i era bine.
   - Pa, spuse el şi închise.
   Ea rămase privind fix telefonul pentru un minut lung, în timp ce Jade revenea în cameră.
   - Ce face prinţul? întrebă Jade, aruncând o ocheadă scurtă către Timmie.
   - Bine, cred. Tot supărat că nu l-am adus şi pe el, dar mai bine acum. Pare să-i treacă, deşi mi-a urat să am zile urâte fără el.
   Lui Timmie i se părea amuzant. Lui Jade nu.
   - Pare să aibă dreptate, spuse ea acru, aşezând pe birou în faţa lui Timmie un teanc de acte la semnat.
   Tocmai sosiseră o mulţime de faxuri care necesitau atenţia ei imediată.
   Timmie se uită ciudat la Jade, simţindu-se amorţită, nici măcar dezamăgită de discuţia pe care o avusese cu Zack. Cu toată lipsa lui făţişă de sensibilitate, era de-acum o prezenţă familiară pentru ea - şi una confortabilă din când în când în viaţa sa. Îl accepta aşa cum era. Omul cu care se culca, nu omul de care să fie îndrăgostită. Timmie ştia că uneori nu le puteai avea pe toate. Trebuia să faci compromisuri. Şi le făcuse, decât să fie singură. Deşi cam întrecuse măsura cu urarea pe care i-o făcuse.
   - Uneori nu ştiu de ce îmi mai bat capul, oftă Timmie, în timp ce discutau.
   - Ştii de ce-ţi baţi capul, la fel ca mine, spuse Jade cu sinceritate.
   Mereu spunea lucrurilor pe nume, iar Timmie adora asta la ea.
    - Pentru că e aiurea să fii singură, continuă Jade. Aşa că te mulţumeşti cu ce poţi avea. Şi aşa arată rezultatul. Arată ca Zack. Dar alternativa, adică să nu ai pe nimeni, nu e prea strălucită. Nu este deloc distractiv. Şi e şi mai rău să faci ce-am făcut eu, adică să te vezi cu un bărbat însurat. Măcar nu-ţi va frânge inima. La sfârşit, te va enerva doar, dar nu-ţi va sfâşia sufletul.
   - Nu tot timpul, spuse Timmie cu sinceritate. Uneori iau cu ei o parte din tine. Cum ar fi respectul şi stima de sine, mânjite de faptul că ai tolerat porcăria asta. După o vreme, începe să te roadă.
   - La fel e şi cu un bărbat căsătorit care nu vrea să-şi părăsească soţia. La dracu’, Timmie, ce altceva avem de ales? Toţi cei buni sunt deja însuraţi.
   Era o litanie pe care Timmie o mai auzise. A ei era că toţi bărbaţii, cel puţin toţi cei buni, erau înfricoşaţi de succesul ei.
   - Nu pot fi toţi însuraţi, spuse Timmie cu hotărâre.
   - Serios? Când a fost ultima dată când ai văzut unul decent, respectabil şi care să merite, dar care să nu fie însurat?
   - Nu ştiu, spuse Timmie oftând, alegând de pe platou o bomboană de ciocolată. Nu sunt atât de atentă. Nu cred că mai vreau o relaţie adevărată. De ce aş avea nevoie de una la vârsta mea? Dar nu sunt sigură că mai vreau nici pe cineva ca Zack. Mereu ajung să mă simt de parcă aş fi maică-sa şi de parcă s-ar aştepta de la mine să îi împlinesc toate nevoile. Nu ăsta e rolul meu.
   - Încearcă să le şi spui asta, zise Jade cu ţâfnă. Poate ar trebui să mergem amândouă la mănăstire, spuse Jade zâmbindu-i.
   - Doar dacă mă lasă să le refac straiele. S-au urâţit de-a binelea, spuse Timmie îngândurată, de parcă ar fi luat cu adevărat în calcul varianta asta, apoi amândouă începură să râdă. Nu ştiu care e răspunsul. La vârsta ta, nu să-l găseşti pe cel potrivit cât de curând. Trebuie doar să continui să cauţi. La vârsta mea, nu cred că-mi mai pasă. De fapt, ştiu că nu-mi mai pasă. Ultimul lucru pe care mi l-aş dori acum ar fi să mă mărit... deci asta îi exclude pe cei ca Zack... sau pe oricine altcineva. Singurătatea nobilă. Presupun că în curând voi fi gata de încă o doză din aşa ceva. Cred că relaţia asta e pe ducă. Începe să mă deprime. M-am săturat să fiu Madam Abundenţa pentru modele masculine şi actori cu apucături de plod, imaturi, sau să fiu bruftuluită când nu vreau. De unde dracului îşi iau toţi tipii ăştia tupeul? Aş vrea să am şi eu atâta încredere în mine. Narcisiştii îmi dau prea mare bătaie de cap, spuse Timmie, ridicând din umeri.
   Deşi el fusese relativ plăcut, convorbirea cu Zack nu o înveselise, şi după 3 săptămâni petrecute pe drumuri era epuizată, fapt ce-i cobora moralul. Nu era sigură dacă voia sau nu să-l mai vadă când se întorcea acasă.
   - Poate întâlneşti pe cineva aici, în Paris, spuse Jade plină de speranţă - şi vorbea serios.
   - Glumeşti? Despre cine vorbim aici? Despre manechinii de 19 ani din Cehia, despre jurnaliştii francezi furioşi cu orientări de stânga sau despre ceilalţi designeri, care fie sunt femei, fie sunt homosexuali, fie iimbele? Şi orice persoană aş întâlni aici ar fi oricum indezirabilă din punct de vedere geografic. Ultimul lucru de care am nevoie e un tip la jumătate de lume distanţă de mine, tocmai în Paris. Dar mulţumesc pentru sugestie, spuse Timmie, aruncând încă o bomboană de ciocolată în gură.
   Metabolismul ei îi permitea indulgenţe pe care puţine femei şi le puteau oferi.
   - Cred că am să încerc întâlnirile online când revenim. Ştiu patru femei care s-au măritat anul ăsta cu bărbaţi pe care i-au întâlnit pe internet, spuse Jade, părând să vorbească serios.
   - Fii atentă totuşi. Sună înspăimântător, spuse Timmie, în timp ce se ridică şi începu să-şi perie părul.
   Primul interviu urma să aibă loc în câteva minute. Cursa de şoareci de la Paris era pe cale să înceapă.
   - Cât de rău poate să fie? întrebă Jade retoric. Eu am avut însuraţi, tu ai avut nesimţiţi. În cel mai rău caz, întâlnesc un criminal drăguţ cu un topor, mă mărit şi fac copii. La 38 de ani, nu-mi permit să fac nazuri.
   - La 38 de ani îţi permiţi să faci câte nazuri vrei. Nu te mulţumi cu puţin, Jade, spuse Timmie cu gravitate.
   Dar ştia şi ea că Jade era în vârstă pentru ceea ce căutau majoritatea bărbaţilor. Bărbaţi de toate vârstele păreau să vrea femei de 22 de ani. Femeile mature şi deştepte fuseseră scoase din joc de ani de zile. Şi Timmie ştia că ea însăşi nu mai era nici măcar pe listă, dintr-o mulţime de motive; vârsta, venitul, succesul, celebritatea într-o anumită măsură, din moment ce numele ei era cunoscut în toată lumea, n-o ajutau deloc. Nu atrăgea decât bărbaţi ca Zack sau chiar mai rău.
    Încă medita la asta când Jade veni să-i spună că primul jurnalist aştepta jos în hol. Era o încăpere superbă unde serveau ceai şi produse fabuloase de patiserie. Îi plăcea să stabilească întâlnirile cu reprezentanţii presei acolo sau la bar. Timmie oftă când îi spuse. Arăta minunat, dar asistenta sa putea vedea cât de obosită era.
   - Să-i spun să vină sus? întrebă Jade.
   - Cred că da, spuse Timmie încet.
   N-avea chef. Tot ce dorea era o plimbare lungă, liniştită prin Paris. O aşteptau trei zile grele de muncă şi apoi, cel puţin în weekend, putea să facă orice dorea. Se gândi la comentariul lui Zack, în timp ce aştepta jurnalistul să urce. Fusese prea mult timp cu oameni ca el. Spusele lui nici măcar nu o şocaseră. Era obişnuită cu oameni ca el, frumoşi şi distractivi, dar cărora nu le trecea vreodată prin minte să aibă grijă de ea şi să o consoleze, sau măcar să-i maseze umerii când era obosită. Îşi purta singura toată greutatea şi responsabilitatea vieţii. Era o povară pe care o resimţea acut uneori, cum se întâmpla acum.
   Se ridică zâmbind când jurnalistul intră în cameră. Era un bărbat înalt, subţire, cu un început de chelie, arătând belicos, de parcă era pe cale să o provoace să-i vorbească despre rostul modei. Şi dintr-odată nu-i mai păsă nici de asta, în timp ce se prefăcea că-l întâmpină calduros, îi oferi ceai sau cafea şi arătă îmbietor spre platoul cu bomboane de ciocolată.
   - Staţi într-un hotel pe cinste, remarcă el după ce-i acceptă cafeaua şi devoră patru bomboane. Vă simţiţi jenată să trăiţi aşa şi să cheltuiţi atâţia bani, câştigaţi din exploatarea oamenilor şi a slăbiciunii lor pentru modă? întrebă el dintr-o singură suflare, între bomboanele de ciocolată, în timp ce Timmie îi surâdea cu bunătate şi ce întreba ce naiba să-i răspundă.
   Avea să fie o după-amiază lungă, înţelese ea în vreme ce îl privea, conştientă de faptul că dorinţa lui Zack era pe cale să se împlinească. Chiar avea o zi groaznică află el. Dar, pe de altă parte, dacă ar fi fost acolo, poate lucrurile nu ar fi stat altfel, în funcţie de toanele lui. Nimic nu era sigur în viaţă.

Capitolul 2

   Ambele interviuri oferite de Timmie miercuri erau predictibil de obositoare.
    Oferea astfel de interviuri de 23 de ani. Rareori se bucura de aspectele publicitare ale muncii sale. Îi făcea plăcere să creeze şi vină cu idei proaspete pentru colecţiile noi, de câteva ori pe an. Fusese chiar şi mai distractiv de când adăugase toate noile linii companiei sale.
   Posibilităţile erau infinite.
   Un aspect important al muncii sale era prezentarea colecţiilor la spectacolele pentru îmbrăcăminte pret-a-porter din New York şi din Europa. Era de-a dreptul incitant pentru ea, având în vedere că era singurul designer american care îşi expunea munca atât în oraşe americane, cât şi în capitale europene, ceea ce făcea spectacolele cu atât mai provocatoare pentru ea.
    Lua în serios acest gen de evenimente, de două ori pe an, şi era crucial pentru ea ca spectacolele de pe podium să meargă impecabil. Era perfecţionistă până în cele mai mici detalii. Era la un pas de-a face ulcer de cât tot potrivea hainele pentru modele, asigurându-se că fiecare element era ireproşabil, fiecare accesoriu ales perfect şi urmărind apoi cu atenţie totul la repetiţii. Timmie era în mod normal calmă şi bonomă, dar o lua razna dacă nu mergea ceva bine, dacă modelele nu arătau cum trebuie pe podiumul de prezentare, dacă părul nu le stătea bine, dacă nu se mişcau ca lumea sau vreo piesă din costum se rătăcea.
   Până vineri după-amiază, toate hainele fuseseră ajustate pentru modelele care urmau să le prezinte. Repetiţia fusese programată pentru luni, şi, după ultima şedinţă de vineri după-amiaza cu oamenii de la textile, Timmie conştientiză faptul că o duruse stomacul toată săptămâna. Abia mâncase ceva şi, cu cât mânca mai puţin, cu atât mai rău se simţea. Vineri seară Jade o întrebă dacă se simţea în regulă, înainte ca ea şi David să plece să prindă Eurostarul către Londra. Deciseseră să-şi petreacă acolo sfârşitul de săptămână, iar David fusese de acord să renunţe la weekendul său din Praga pentru a o însoţi pe Jade. Urmau să meargă la trei petreceri, şi era hotărât să viziteze galeriile Tate.
   - Te simţi bine? întrebă din nou Jade, chiar înainte să plece.
   Părea îngrijorată. Se gândea că Timmie arată neobişnuit de palidă şi păruse nervoasă şi neliniştită toată săptămâna, lucru deloc surprinzător însă înainte de evenimentele pentru îmbrăcămintea pret-ă-porter. Timmie era mereu stresată înainte de spectacole, dar de i lata asta părea şi mai răvăşită, iar lui Jade i se părea că mi arăta bine. Părea epuizată şi fără vlagă.
   - De fapt, mă simt ca un rahat, spuse Timmie rânjind. Cred că sunt pur şi simplu obosită. Aş vrea ca luna de iad să înceapă cu Parisul, nu să se sfârşească nici. Până să ajungem la spectacolele pentru colecţiile Pret-a-porter, sunt deja frântă. Cred că m-am secătuit de tot în Milano.
   Deşi spectacolul de acolo se bucurase de succes, iar ea fusese mulţumită. Spera ca şi cel din Paris să se ridice la acelaşi nivel. Alesese cele mai bune modele din Paris si până acum toate hainele arătau minunat pe ele.
   - Ia-o uşor weekendul ăsta, spuse Jade îngrijorată, în clipa când David intră după ea în camera lui Timmie.
    Camerele lor erau peste hol de a ei.
    - Nu mai e nevoie să spui nimic. Totul e aranjat.
   Ştia că Timmie era încântată de materialele pe care le comandase pentru anul următor. Obţinuse tot ce dorise, şi aveau să primească şi câteva materiale ţesute special pentru ei. Hainele pe care urma să le creeze aveau să fie cu adevărat unice.
   - Mergi la vreuna dintre petrecerile de aici?
   - Probabil ar trebui să-mi fac apariţia pe la câteva.
   Multe case de design găzduiau petreceri în Paris, dar hotărâseră ca Timmie O. să ia o pauză anul acesta, ceea era un motiv de uşurare şi le oferea lui Jade şi lui David ocazia să meargă la Londra. Altfel ar fi fost blocaţi, muncind peste weekend în Paris. Ştiau că trebuiau să-i recompenseze cumva faptul că nu găzduiau niciun eveniment de data aceasta, urmând a organiza o petrecere cand aveau să revină pentru următoarele spectacole de modă, în februarie. Dar cel puţin de data asta scăpaseră.
   - Poate mă ia răceala, spuse Timmie cu o privire îngândurată. O să fiu bine, după o noapte de somn bun.
   Se gândise să comande masa în cameră în seara aceea, în loc să meargă la unul dintre bistrourile sale favorite. N-avea niciun chef, şi o noapte liniştită în camera ei i se părea dintr-odată mult mai tentantă. Avea de gând să comande supă şi să meargă direct la culcare.
   - Sună-ne dacă ai nevoie de orice, îi reaminti Jade şi o îmbrăţişă înainte să plece.
   Ştia că Timmie o să fie fericită să colinde Parisul tot weekendul şi să viziteze locurile favorite, presupunând că avea să se simtă mai bine, ceea ce şi ea, şi David sperau să se întâmple.
   - Nu voi avea nevoie de nimic. Voi doi să vă distraţi.
   Chiar erau suficient de tineri încât să se bucure de o fugă la Londra pentru o tură de petreceri, chiar şi după trei săptămâni de muncă pe brânci.
   Făcuse rezervări la Flarry’s Bar pentru ei, în contul său, un alt cadou pentru ei. Şi se simţea în vârstă de o mie de ani când intră în cada plină cu apă fierbinte, la scurt timp după plecarea lor. Şansa de a lenevi în cada adâncă era o binecuvântare după săptămâni de muncă grea, în special după ultimele zile din Paris.
   În timp ce stătea întinsă în cadă, se gândi la Zack. Nu-l mai sunase din dimineaţa în care sosise. Nu prea avea sens, iar el ştia unde s-o găsească. Ar fi putut s-o sune, dar n-o făcuse. Însă nu şi-l putea alunga din minte, aşa că îi trimise un e-mail scurt după ce ieşi din baie, doar ca să menţină comunicarea dintre ei. Nu dorea să închidă nicio uşă până nu revenea acasă.
    Sună la room-service, comandă supă de pui, citi un capitol din cartea pe care o adusese cu ea şi de care abia de se atinsese şi adormi înainte de ora 10.
   Se trezi la două dimineaţa, simţindu-se teribil de rău, şi petrecu restul nopţii vomând. Se simţea groaznic, şi adormi în final la 6 dimineaţa, când cerul de deasupra Parisului începea să se lumineze. Ultimul lucru pe care-l dorea era să fie bolnavă în Paris şi să ratez şansa de a se bucura de şederea în oraşul pe care-l iubea atât de mult. Era un ghinion teribil.
   Probabil o luase răceala. Era vremea prânzului când se trezi iar, şi se simţea în sfârşit mai bine, deşi o dureau muşchii stomacului de la cât vomase toată noaptea. Dar măcar când se ridică din pat nu-i mai era greaţă.
   Fusese o noapte grea, dar ce era mai rău părea să fi trecut.
   Îl sună pe Gilles şi-i ceru să o aştepte la ora 1. Comandă ceai şi pâine prăjită în cameră, se gândi să-l sune pe Zack din nou, dar era deja 3 dimineaţa la el. Era straniu cum îi zbura gândul la el. Bun sau rău, era, la urma urmei, singurul bărbat din viaţa ei, chiar dacă doar ocazional. Din pur reflex, fusese cât pe ce să-l sune noaptea trecută, când se simţea rău. Dar nu aveau genul de relaţie care să-i permită să se simtă confortabil plângându-i-se. Avea convingerea că ar fi râs de ea sau nu ar fi luat-o în serios. Nu arătase vreun semn de compasiune în cele 4 luni în care fuseseră împreună.
   De câte ori spusese că era epuizată după o săptămână grea, îi ignorase comentariul şi sugerase să iasă în oraş si de câteva ori chiar se conformase, ca să-i facă pe plac, ignorându-şi nevoile ei şi fiind atentă doar la ale lui.
   Facu un duş, se îmbrăcă într-un pulover şi blugi, pantofi confortabili şi părăsi hotelul. După cum îi promisese, Giles o aştepta afară şi îi surâse în clipa în care o zări.
   O duse în toate locurile în care îi făcea plăcere să meargă, dar în câteva ore se simţea din nou rău. Detesta sa irosească fie şi un minut în Paris şi îşi propusese să meargă la Didier Ludot la Palatul Regal, să scotocească prin articolele lor vechi de modă, dar până la urmă decise să renunţe şi să se întoarcă la hotel. Nu mai avea chef de cumpărături. Se băgă direct în pat imediat ce ajunse în Plaza Athenee. Pe la şapte seara începu să aibă iar vărsături, chiar mai violente decât noaptea trecută. Raceala părea serioasă, iar până pe la ora 9 se simţea atat de rău, că parcă trăgea să moară. Mai făcu un ultim drum până la baie, apoi fu la un pas să leşine în timp ce se întorcea în pat.
    Ura să admită asta, dar începea să se panicheze.
   Şi, după ce petrecu încă o jumătate de oră plangând întinsă în pat, începu să se gândească că ar fi bine să caute un medic. Era convinsă că avea o simplă enteroviroză, dar se simţea extrem de rău. Apoi îşi aminti numele medicului de care îi pomenise o prietenă din New York, în caz că avea vreodată nevoie de un doctor în Paris. Îi notase numerele de telefon de la birou şi de mobil pe o bucată de hârtie din agenda sa. Simţindu-se uşor jenată, sună şi-i lăsă un mesaj pe mobil, apoi rămase întinsă în pat cu ochii închişi, înfricoşată de cât de rău îi era.
    Îi trecu prin minte să-l sune iarăşi pe Zack, dar se simţi prost doar pentru că se gândise la asta. Ce era de spus, în afara faptului că se simţea groaznic şi avea o viroză? Nu dorea să-i sune pe Jade şi pe David şi să-i deranjeze, aşa că rămase întinsă pe pat, aşteptând să sune medicul, ceea ce se întâmplă în scurt timp. Fu impresionată de faptul că el o sună atât de repede înapoi şi-i promise să vină la ora 11 la hotel.
   Cei de la recepţie o anunţară imediat ce medicul intră în hotel şi-i spuseră că era pe scări în drum spre ea. Măcar nu mai vomase de două ore şi spera că asta însemna că e pe drumul cel bun. Se simţea ridicol să deranjeze un medic pentru un lucru cel mai probabil neînsemnat, deşi dezagreabil, şi probabil nici nu avea ce să-i facă.
    Deschise timid uşa când el ciocăni şi se fâstâci şi mai mult când văzu un bărbat înalt, arătos, cu păr blond nisipiu, la vreo 55 de ani, stând acolo, într-un costum impecabil croit, albastru-închis, şi cu cămaşă albă. Arăta mai degrabă a om de afaceri decât a medic şi i se prezentă drept docteur Jean Charles Vernier. Iar când ea se scuză că-l deranjase într-o seară de sâmbătă, el susţinu că oricum fusese la un dineu în apropiere şi că nu era nici un deranj. Spuse că era încântat să o ajute, deşi nu obişnuia să-şi viziteze pacienţii la hotel. Timmie ştia că era specialist în boli interne şi profesor renumit la Facultatea de Medicină. Plecase de la dineu imediat ce vorbise cu Timmie, deşi era supracalificat pentru favoarea pe care i-o făcea prietenei lui Timmie din New York. Timmie era bucuroasă că-şi notase numele şi numărul său şi avusese un medic pe care să-l sune, altul decât un străin recomandat de hotel. Acesta era un medic renumit şi respectat în Paris.
   El o urmă în cameră şi observă că se mişca încet şi părea oarecum şovăielnică, şi chiar şi cu pielea ei albă, îi păru neobişnuit de palidă. O observă schimonosindu-se când se aşeză, de parcă o durea tot corpul, ceea ce era adevărat. Parcă îi ţipa fiecare muşchi al corpului. Voma de două zile.
   Fără să spună mare lucru, el îi luă temperatura şi-o ascultă cum respira. Nu avea febră, iar el o asigură că plămânii erau în regulă, apoi o rugă să se întindă.
    Când își puse deoparte stetoscopul, ea observă verigheta de pe mâna lui şi nu se putu abţine să nu constate că era un bărbat foarte arătos, cu ochi de un albastru profund şi cu păr blond, înspicat pe la tâmple, dându-i o notă de distincţie. Nu se putu opri să nu se gândească şi că ea arăta jalnic, nu că i-ar fi păsat. Îi era prea rău să-i mai pese de cum arăta. El îi zâmbi plăcut, în timp ce ea se întindea, şi o palpă delicat pe abdomen, apoi se încruntă. Îi ceru să-i descrie ce se întâmplase, apoi atinse iar unele zone abdominale, întrebând-o dacă o durea. Zona din jurul ombilicului părea mai sensibilă şi, când o atinse încă o dată, scoase un suspin ascuţit de durere.
   - Cred că-i doar o viroză, îl reasigură ea, părând îngrijorată, iar el zâmbi.
    Vorbea o engleză excelentă, dar cu un pronunţat accent franţuzesc, la fel cum părea şi aspectul său, deşi era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor francezi.
   - Sunteţi cumva şi medic? o întrebă el cu o privire ghiduşă. Pe lângă cariera de designer faimos? Ar trebui sa fiu foarte supărat pe dumneavoastră, m-aţi costat o gramadă de bani. Soţia şi ambele mele fiice au cumpărat multe dintre creaţiile Timmie O.
   Ea surâse la auzul vorbelor sale, iar el îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză să-i vorbească. Putea să vadă cât era ea de speriată.
   - E ceva groaznic?
   Ea decisese la un moment dat în cursul acelei nopţi că poate avea cancer sau cel puţin un ulcer perforat, dar nu zărise sânge când vomase.
   Spera că acesta era un semn bun, dar nu-i plăcea privirea lui. Ceva îi spunea că nu o să-i placă deloc ce urma să-i spună, şi se dovedi ca avea dreptate.
   - Nu cred că e groaznic, spuse el prudent, în timp ce ea răsucea nervoasă o şuviţă din părul ei lung şi roşu.
    Dintr-odată, părea o fetiţă, cuibărită în patul cel mare.
    - Dar sunt puţin îngrijorat. Aş dori să mergem în seara asta la spital, pentru nişte analize.
   - De ce?
    Ochii ei se deschiseră larg, şi el văzu cum teama se transformă în panică.
    - Ce credeţi că este?
   Era din nou sigură că avea cancer.
   - Nu pot fi sigur fără nişte ecografii, dar cred că e posibil să aveţi un puseu de apendicită.
    Era aproape sigur că asta era, dar nu voia să pună un diagnostic oficial fără ecografie.
    - Aş dori să vă duc la American Hospital din Neuilly. E un loc foarte plăcut, spuse el încurajator, în timp ce ochii ei se umpleau de lacrimi.
    Ştia că American Hospital ar fi mai puţin înspăimântător decât Pitie Salpetriere, unde lucra adesea. Avea privilegiul de a putea vizita şi pacienţii de la American Hospital, deşi rareori se folosea de el.
   - Nu pot, am un spectacol marţi şi repetiţii luni. Trebuie să fiu acolo, spuse ea părând aproape înnebunită, în timp ce el se încruntă.
   - Vă asigur, doamnă O’Neill, că, dacă vă explodează apendicele, nu veţi participa la nici un spectacol. Ştiu că este important, dar ar fi iresponsabil din partea mea să nu vă fac nişte investigaţii numaidecât.
   Timmie se simţea vizibil rău.
   - Dacă e apendicele, ar trebui să mă operez? întrebă ea cu vocea gâtuită, iar el ezită înainte să-i răspundă.
   Arăta ca un invitat la dineu foarte elegant, care se rătăcise în camera ei de la vreo petrecere de la parter. Dar, oricât de grozav ar fi arătat, vorbea ca un medic şi nu-i plăcea ceea ce tocmai îi spusese.
   - Posibil, spuse el ca să-i răspundă la întrebare. Vom şti mai multe după ecografii. Aţi mai avut aşa ceva? Sau ceva similar în ultimele zile sau săptămâni?
   Ea clătină din cap. Avusese nişte greţuri uşoare într-o noapte în Milano, dar se gândise că puteau fi de vină pastele cu trufe albe mâncate la cină. Nici Jade şi nici David nu se simţiseră bine după, şi căzuseră cu toţii de acord că era vina cinei greoaie. Nu vomitase în Milano, cum se întâmplase aici în ultimele două nopţi. Dimineaţă, după pastele cu trufe albe, se simţise bine. Nu-i menţionă episodul cu trufele, de teamă că l-ar stârni şi mai mult să-i facă numaidecât investigaţii, dacă afla că avea de ceva timp simptome.
   - Cred că mi-e mai bine. N-am mai vomat de câteva ore bune.
   Părea la fel de încăpăţânată ca un copil, trăsătură pe care el nu părea să o găsească deosebit de atrăgătoare. Nu-i plăceau pacienţii care se arătau dificili, în toiul nopţii, şi nu era obişnuit sa se descurce cu VIP-uri străine şi cu americani căpoşi. Jean-Charles Vernier era obişnuit ca pacienţii şi studenţii săi să facă întocmai ce li se spunea. Fiind un profesor ilustru, autoritatea sa nu era de obicei pusă la îndoială. Presupuse oarecum corect că ca era obsedată de munca ei.
   - Ce-ar fi să mă odihnesc şi să văd cum mă simt mâine dimineaţă?
   Se târguia cu el, şi nu-i plăcea asta. O privi cu o iritare evidentă.
   Vedea că, dacă avea de ales, nu intenţiona să meargă la spital. Ştia că, dacă mergea şi dacă o operau, spectacolul de marţi urma să se dovedească un dezastru. N-avea încredere că o să se descurce careva cu aceeaşi pricepere ca ea, nici măcar David şi Jade. În întreaga ei carieră, nu ratase niciodată vreun spectacol de prezentare de modă. Şi, în plus, nu dorea să fie operată în Franţa. Spera să se ocupe de asta când se întorcea in State sau poate chiar în New York.
   - De ce nu mai aşteptăm o zi? sugeră ea.
   Ochii ei erau mari şi de un verde intens ce contrasta cu faţa ei tulburător de palidă.
   - Pentru că lucrurile s-ar putea înrăutăţi rapid. Daca este într-adevăr apendicele de vină, nu vreţi să explodeze.
   Cuvântul în sine mai că o făcu să se cutremure. Ideea unei explozii de orice fel oriunde în trupul ei nu era prea atractivă.
   - Nu, nu vreau, dar poate nu va fi cazul. Poate este altceva, ceva minor, cum ar fi o viroză. Am călătorit mult în ultimele trei săptămâni.
   - Văd că sunteţi o femeie foarte încăpăţânată, spuse el, privind-o cu severitate de la înălţimea sa considerabilă. Nu totul în viaţă se rezumă la muncă. Trebuie să aveţi grijă şi de sănătatea dumneavoastră. Călătoriţi cu cineva? întrebă el discret, deşi era evident că nu împărţea camera cu nimeni.
   Cealaltă jumătate de pat era neatinsă.
   - Cu cei doi asistenţi ai mei, dar peste weekend sunt în Londra. Aş putea sta în pat până luni, şi, chiar dacă este apendicită, poate se ameliorează.
   - E posibil, dar, din ce îmi spuneţi, pare să se fi acutizat de douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore. Nu e un semn bun. Doamnă O’Neill, trebuie să vă sfătuiesc să mergeţi la spital.
   Vocea sa era fermă, şi arăta de parcă urma să se supere teribil pe ea dacă nu avea să facă exact ce-i spusese. Nu-i plăcea atitudinea lui, cum şi lui îi displăcea a ei. El o credea nesăbuită, încăpăţânată şi răsfăţată, învăţată să facă orice avea chef. Altă americancă obsedată de bani şi de muncă. Mai avusese de-a face cu alţi câţiva pacienţi ca ea, deşi în mod normal oamenii obsedaţi de muncă pe care-i văzuse erau bărbaţi. Nu-i plăcea deloc situaţia.
   Era un specialist în medicină internă respectat, cu un program încărcat. N-avea timpul sau dispoziţia să se certe cu o pacientă care nu-i dorea ajutorul, indiferent de cât de celebră era. În domeniul său, era aproape la fel de important ca ea.
   - Vreau să aştept, spuse ea cu încăpăţânare.
    El putea vedea că nimic n-avea s-o convingă. Îi părea complet inflexibilă, într-un mod prostesc, din punctul lui de vedere.
   - Înţeleg, dar nu sunt de acord.
    Scoase un stilou din buzunarul interior al hainei şi un reţetar din trusa medicală. Mâzgăli ceva pe o foaie, i-o întinse, iar ea o luă, sperând să fie o reţetă pentru vreun medicament magic care să rezolve totul. În schimb, pe hârtie nu văzu nimic în afară de un număr de telefon. Era acelaşi număr pe care îl sunase mai devreme, nicidecum vreo reţetă.
   - Aveţi numărul meu de telefon. V-am spus ce ar fi bine să faceţi. Dacă nu doriţi să-mi urmaţi sfatul şi vă simţiţi rău, vă rog să mă sunaţi, indiferent de oră. Dar atunci chiar voi insista să mergeţi la spital. Sunteţi de acord ca, în cazul în care starea nu vi se îmbunătăţeşte sau vi se face şi mai rău, să îmi urmaţi sfaturile?
   Tonul său era rece şi foarte ferm.
   - Bine. Aşa voi face, căzu ea de acord.
    Orice să câştige timp. Nu-şi putea permite să se îmbolnăvească şi mai mult până marţi seară. Şi spera că, până atunci, orice ar fi avut avea să dispară. Poate chiar era o enteroviroză, şi el se înşela. Spera să fie aşa.
   - Ne-am înţeles, aşadar, spuse el pe un ton formal, implicându-se şi aşezând la loc scaunul pe care stătuse. Am să insist să vă ţineţi de cuvânt, pentru binele dumneavoastră. Vă rog, sunaţi-mă fără teamă. Răspund la orice oră.
   Deşi dorea să o impresioneze cu gravitatea situaţiei, nu voia să pară prea intimidant sau de-a dreptul înfricoşător. Nu dorea ca ei să-i fie atât de teamă de el, încât să-l mai sune.
   - Îmi puteţi da ceva în caz că mi se face iar rău? Ceva care să amelioreze senzaţia de vomă?
   Îi fusese greaţă cât stătuse în pat şi discutase cu el, dar nu voia să recunoască. N-avea nici un chef să meargă in noaptea aia la spital. Probabil era doar un alarmist si poate îşi acoperea spatele. Poate se temea de vreun proces de malpraxis dacă nu-i sugera să meargă la spital.
   Tipul ei de a gândi era tipic american şi complet diferit de al lui.
   - Aşa ceva n-ar fi înţelept, spuse el cu rigiditate, ca raspuns la cererea ei. Nu vreau să maschez cine ştie ceaveţi. Ar putea fi periculos pentru dumneavoastră.
   - Cand plecaţi din Paris?
   - Nu mai devreme de vineri. Aş putea veni miercuri, după spectacolul de marţi după-amiaza.
   Spera să se simtă bine până atunci.
   - Sper că aşa veţi face. Sunaţi-mă miercuri dimineaţă, şi am să vă programez pentru ecografie.
   Avea un ton rece şi protocolar, iar Timmie înţelese că îl rănise în amorul propriu pentru că nu voise să facă aşa cum îi spusese el.
   - Mulţumesc, domnule doctor, spuse ea delicat. Îmi pare rău că v-am adus aici degeaba.
   Părea să se simtă cu adevărat stânjenită şi pentru o clipă se întrebă dacă nu era, de fapt, o femeie cumsecade. Nu-şi putea da seama, tot ce înţelesese până atunci era că era încăpăţânată şi obişnuită să i se facă pe plac. Având în vedere cine era, nu-l surprindea. Impresia lui despre ea era că probabil se obişnuise să controleze orice şi pe oricine din lume. Singurul lucru pe care nu-l putea controla era sănătatea ei.
   - N-a fost degeaba, o reasigură el politicos. Probabil v-aţi simţit foarte rău.
   Ghicise corect că nu era genul care să sune un medic decât dacă se credea pe moarte sau pe-aproape. Jean-Charles fusese de acord să o vadă, ca o favoare pentru pacienta sa din New York care i-o recomandase. Iar nota de disperare din vocea lui Timmie îl convinsese înainte chiar de a-i recunoaşte numele.
   - Mi-a fost, dar acum mă simt mai bine. Cred că m-aţi speriat, căzu ea de acord, iar el zâmbi.
   - Mi-aş dori să vă pot speria îndeajuns încât să faceţi o ecografie în seara aceasta. Sincer, chiar consider că este necesar. Nu aşteptaţi să vă simţiţi iarăşi foarte rău şi abia apoi să telefonaţi. Ar putea fi prea târziu atunci, şi, dacă chiar e apendicele, după cum suspectez, ar putea exploda.
   - Am să încerc să mă ţin departe de explozii de acum până miercuri dimineaţă, spuse ea rânjind, în timp ce el îşi luă geanta râzând.
   Îi plăcea de ea, chiar dacă era căpoasă şi se dovedea un pacient cu care nu se putea înţelege.
   - Sper să vă iasă bine spectacolul, spuse el pe un ton formal, apoi îi zise să nu se dea jos din pat până atunci şi să se odihnească peste weekend, iar în clipa următoare ieşi din cameră.
   După ce plecă, Timmie zăcu în pat, simţindu-se înspăimântată, dar având totodată senzaţia că tocmai scăpase din ghearele unei sorţi nefaste.
   Nu dorise nici în ruptul capului să meargă în seara aceea la spital. Totul părea mult prea înfricoşător pentru ea. Detesta spitalele şi uneori şi medicii. Rareori apela la ei, doar dacă nu se simţea foarte rău, ceea ce se întâmplase şi acum, ce e drept. Rămase în linişte în pat după vizita medicului şi, câteva minute mai târziu, îl sună pe Zack. Se simţea singură şi speriată şi dorea să-i vorbească. Nu voia sa ii îngrijoreze pe David şi Jade sunându-i în Londra.
   Era cam 3 după-amiaza la el şi presupuse că era acasă, cum se întâmpla de regulă sâmbătă după-amiaza. Ar fi trebuit să se fi întors de la sală şi era prea devreme să fi ieşit, oricare i-ar fi fost planurile pentru acea seară.
   Dar, când sună, atât acasă, cât şi pe telefonul lui mobil, îi intră mesageria vocală, aşa că nu putu decât să-i lase un mesaj spunându-i că se simţea rău şi că spera s-o sune înapoi. Simţea nevoia să discute cu cineva, şi, cum el era barbatul cu care se culca, oricât de neserioasă le-ar fi fost relaţia, el părea o opţiune viabilă. Dorea doar să audă o voce cunoscută care s-o aline preţ de un minut, o mână care s-o susţină în întuneric.
   Rămase încă o oră în pat, în tăcere, făcându-şi griji din pricina a ceea ce-i spusese medicul şi, în final, în jurul orei 1 jumătate dimineaţa, fără să mai vomite, adormi din nou. Zack n-o sunase, şi nu avea habar unde putea să fie.
   Se trezi la 10 a doua zi dimineaţă şi se simţi în mod miraculos mai bine. Îl sună pe Gilles şi-l anunţă că nu avea de gând să iasă. Sperase să meargă la Sacre Coeur, pentru că adora să asculte corul de măicuţe de acolo, dar se gândi că ar fi mai înţelept să stea în pat. Dormi cu întreruperi toată ziua, bău supă de pui şi ceai şi, în jurul, aproape de după-amiază, comandă puţin orez. Se simţea mai bine când Jade şi David se întoarseră în mea seară, după un weekend în care se distraseră de minune. Îi mulţumiră pentru cina de la Harry’s Bar, îi povestiră despre petrecerile la care participaseră, iar David se extazie povestind despre Tate.
    Timmie nu suflă un cuvânt despre cât de rău îi fusese, despre faptul că-l sunase pe doctor sau despre ce spusese acesta, despre mers la spital şi făcut ecografii. Se simţea de parcă scăpa-se ca prin urechile acului. Luni era din nou în apele ei, ceea ce o făcu să creadă că doctorul se înşelase, în ciuda reputaţiei sale.
   Fusese în mod evident o enteroviroză, şi se simţi uşurată când îşi trase pe ea jeanşii şi un pulover negru, îşi luă balerinii ei negri şi coborî să supravegheze repetiţia în încăperile pe care le rezervaseră pentru cele două zile dinainte de spectacol.
   Ca de obicei, repetiţia era un balamuc complet. Mereu se întâmpla aşa. Lumea nu mergea în sensul corect, se îndrepta spre podium din direcţia greşită, toţi păreau zăpăciţi, modelele întârziau, iluminatul era greşit, CD-ul cu muzică pe care îl aduseseră se pierduse şi fu găsit într-un târziu, abia după ce plecase toată lumea. Era haosul cu care ajunsese să se obişnuiască în decursul anilor de repetiţii, dar se simţea chiar mai bucuroasă că nu se lăsase convinsă să meargă la spital şi poate să facă o operaţie inutilă de apendicită. N-avea încredere în sistemul medical francez.
    Merse până şi la cină la Voltaire în acea seară, cu David şi Jade, şi se opri apoi la una dintre petreceri. Era un eveniment fabulos, ca toate cele organizate de cei de la Dior. Aveau podele din plexiglas luminescent întinse peste piscină şi modele cu sânii la vedere. Timmie era frântă de oboseală la 3 dimineaţa, când în sfârşit ajunseră înapoi la hotel şi merseră la culcare. Dar era uşurată să constate că, deşi era obosită, nu-i era deloc rău. Se simţea absolut perfect şi era încântată să constate că doctorul nu avusese dreptate.
   A doua zi, spectacolul lor decurse pe atât de bine pe cât de rău mersese repetiţia în ziua anterioară. Era deosebit de bucuroasă că se ocupase personal. Fără privirea ei meticuloasă care supraveghea tot, era sigură că unele dintre detaliile care contau aşa mult pentru ea s-ar fi pierdut în îmbulzeală. N-avea încredere în nimeni altcineva care să conducă spectacolul.
    Se felicitară între ei, şi la 8 seara Jade şi David zburară spre New York. Ultimul spectacol se terminase, şi tot ce trebuiau să facă înainte să revină la Los Angeles era să mai reziste câteva zile la şedinţe în New York. Timmie intenţiona să ajungă acolo vineri şi să petreacă weekendul la New York, după ce vizita fabrica lor din New Jersey. Avea programate şedinţe pentru luni şi marţi, iar marţi seară urmau să zboare cu toţii înapoi în Los Angeles. Timmie îşi dădu seama că Zack tot nu o sunase înapoi.
   Bănuia că o pedepsea pentru că nu-l luase şi pe el la Paris, dar faptul că-i lăsase un mesaj în care-i spunea că se simţea rău îl ambiţionase şi mai mult. Era probabil o ocazie prea bună pentru el ca să-i reziste. Şi i se împlinise şi dorinţa. Fiind bolnavă, zilele petrecute la Paris fară el chiar erau mizerabile, aşa că nu se sinchisise să o sune înapoi. Starea ei şi faptul că nu se distra deloc îi dăduseră probabil sentimentul superiorităţii. Suna ciudat, dar Timmie ştia că el avea o latură meschină, care ţinea ranchiună.
   Era atât de obosită după spectacol şi după ce băuse la bar cu câţiva jurnalişti şi redactori de la Vogue, încât ceru să îi fie adusă mâncarea în cameră. Jade şi David plecaserâ deja spre New York. Timmie şi jurnaliştii erau epuizaţi după săptămânile chinuitoare cu spectacolele de modă pentru îmbrăcămintea pret-a-porter. După ce trăsese din greu în New York şi-n Europa, Timmie se simţea gata să se pună-n patru labe şi să se târască în sus pe scări. Nici măcar nu se obosi să mănânce cina pe care o comandase şi adormi pe pat îmbrăcată.
   Nu ştia cât era ceasul când se trezi. Afară era întuneric, şi singurul lucru de care era conştientă era o durere acută care o înjunghia în partea dreaptă. Era într-o asemenea agonie, încât abia îşi putea menţine suflul, şi de data aceasta ştiu ce avea fără vreun dubiu. Doctorul Vernier avusese totuşi dreptate.
    Plânse întinsă în pat şi scotoci frenetic printre hârtiile de pe masa sa, întrebându-se unde-i pusese numărul. Începea să se panicheze de a binelea când îl găsi şi, zvârcolindu-se de durere, începu să formeze numărul. Văzu că era 4 dimineaţa şi tot ce ştia sigur era că dăduse de necaz. Abia putea vorbi când el răspunse la telefon, după al doilea ţârâit.
   Pentru o clipă, nu ştiu cine îl suna. Ea suspina, cuprinsă de agonie şi de teroare, şi, în momentul în care i se prezentă, el înţelese totul. Asemenea ei, putea ghici cu uşurinţă ce se întâmplase. Doar ascultând-o era convins că apendicele se perforase sau era pe cale să se perforeze. Nu mai auzise nimic de ea de 3 zile şi sperase că totul era bine şi că el se înşelase.
   Acum înţelegea că nu se întâmplase aşa.
   - Îmi pare rău să vă sun atât de târziu, domnule doctor..., spuse ea, icnind de durere şi plângând. Am... nişte dureri incredibile... eu...
   - Ştiu.
   Nu era nevoie să-i explice. Se trezi instantaneu, şi vocea lui suna calm.
   - Am să trimit imediat o ambulanţă către dumneavoastră. Staţi în pat. Nu vă mişcaţi. Nu-i nevoie să vă îmbrăcaţi. Vă voi întâmpina la spital când sosiţi.
   Părea calm, hotărât şi liniştitor prin profesionalismul său, o persoană pe care putea conta.
   El putea să-şi dea seama că ea suferea teribil şi era cu adevărat în pericol. Era o situaţie ce nu suferea amânare.
   - Sunt foarte speriată, spuse ea, plângând mai tare şi sunând aproape ca un copil. Mă doare atât de tare... Ce credeţi că vor face?
   Ştia şi fără să-l întrebe, iar el nu-i răspunse direct. Doar vorbi liniştitor şi o asigură că totul avea să fie bine.
   - Sunteţi cu asistenţii dumneavoastră?
   Se întrebă dacă era singură. Situaţia părea destul de gravă, şi-şi făcea griji pentru ea. Fusese nesocotită să nu se ocupe de treaba asta cu 3 zile în urmă dar era prea târziu să-şi mai bată acum capul cu asta. Îşi dorea cu ardoare să o vadă la spital, pe mâinile unui chirurg, îi puteau face ecografiile în camera de operaţii, în timp ce se pregăteau de intervenţie.
   - Au plecat la New York, icni ea.
   - Sunteti singură?
   - Da.
   - Am să rog pe cineva de la hotel să aştepte alături de dumneavoastră. Am să sun acum la ambulanţă. Doamna O’Neill, totul va fi bine, spuse el pe un ton calm şi scăzut, care doar îi domoli puţin panica.
   - Ba nu, nu va fi.
   Plângea ca un copil, şi el avu sentimentul că lucrurile erau chiar mai serioase decât păreau. Era în mod evident copleşită de teamă, dar el nu dorea să mai piarda timpul.
   - Ne întâlnim la spital când ajungeţi acolo, spuse el calm și închise.
   Nu avea de ales. O s-o trimită la American Hospital, pentru confortul ei.
   Timmie sună după o cameristă, care veni numaidecât şi o ţinu grijulie de mână, până când paramedicii sosiră.
   O puseră pe Timmie în cămaşă de noapte pe o targă, o înveliră în pături şi se grăbiră cu ea pe holurile pustii ale hotelului. Sosirea echipei de paramedici stârnise o zarvă considerabilă în hol, iar directorul adjunct de serviciu apăruse când ea pleca. Câteva minute mai târziu, se afla in ambulanţă, accelerând prin noapte şi plângând încet. Paramedicii nu vorbeau engleză şi nu-i puteau spune nimic care s-o liniştească.
    Ochii ei erau plini de groază cand o scoaseră din salvare, iar prima persoană pe care o zări era doctorul Vernier, care o aştepta. El aruncă o privire la chipul ei şi-i luă mâna în tăcere într-ale sale, în timp ce se grăbeau spre spital şi sus spre sala de operaţii, unde deja se făceau pregătirile necesare.
   - L-am sunat pe unul dintre cei mai buni chirurgi din Paris, o anunţă el pe un ton scăzut, în timp ce o împingeau pe targă în sala de operaţii puternic luminată, iar ea îl fixa cu o privire înnebunită.
   - Mi-e tare frică, spuse ea, strângându-l de mână, prea paralizată de teamă ca să mai mişte ceva. Vă rog nu mă lasaţi aici singură, spuse ea scâncind.
   El încuviinţă din cap şi-i zâmbi, în timp ce o asistentă se apropia de ea cu actele pe care trebuia să le semneze.
   El îi explică rapid ce scria în ele şi o întrebă dacă era cineva pe care puteau suna ca să îi spună că se afla aici sau pe care să anunţe dacă situaţia se înrăutăţea. Timmie se gândi preţ de o clipă şi spuse să nu sune pe nimeni. Îi zise că persoana cea mai apropiată era Jade Chin, asistenta sa, care stătea la Four Seasons, în New York. Îi dădu numărul ei de mobil, dar îi ceru să nu o sune decât dacă se întâmpla ceva rău. N-avea niciun rost s-o îngrijoreze acum. Nu putea face nimic de la New York.
    Lui i se păru trist că femeia aceasta, care avea atât de multe şi era atât de importantă şi de respectată în lume, se putea baza doar pe o secretară, acum, că era în această stare. Asta îi spunea multe despre viaţa ei, despre alegerile pe care le făcuse şi despre preţul pe care-l plătise.
    Prognosticul său dat cu 3 zile în urmă se dovedise corect. Apendicele ei se rupsese, şi, drept rezultat, toxinele îi năvăliseră în sânge.
   - Vă rog, nu mă lăsaţi, spuse ea, iar el îi ţinu ferm mâna delicată în a lui.
   - Nu vă las, spuse el blând, în timp ce privea cum se pregătea anestezistul să o adoarmă.
   Se mişcau repede, şi pericolul era acum considerabil. Trebuiau să scoată resturile de apendice şi să facă tot ce puteau pentru a curăţa zona.
   Ochii ei îi întâlniră pe ai lui, în timp ce anestezistul vorbea în franceză, iar Jean-Charles Vernier traducea pentru ea, continuând să o ţină de mână.
   - Staţi cu mine chiar şi după ce adorm? întrebă ea, cu lacrimile curgând.
   - Dacă doriţi.
    Prezenţa sa era liniştitoare, puternică şi reconfortantă.
   Totul îi spunea că se putea baza pe el. Şi, în acel moment, avea completă încredere în el.
   - Aş dori... să stai... şi, te rog, spune-mi Timmie.
   Îi zisese iarăşi „doamna O’Neill” în timp ce traducea şi-i spunea ce urma să se întâmple. Se simţi dintr-odată bucuroasă că-l sunase. Era o figură cunoscută. Măcar îl mai văzuse înainte pe Jean-Charles Vernier, care îi fusese recomandat călduros de prietena ei din New York, drept un medic excelent. Ştia că se afla pe mâini bune, dar tot era speriată.
   - Sunt aici, Timmie, spuse el, cu mâna ei într-a lui și cu ochii lui albaştri aţintiţi intr-ai ei. Totul va fi bine acum. Eşti în siguranţă. N-am să las să ţi se întâmple nimic rău. Şi, într-un minut, ai să adormi. Ne vedem la trezire, spuse el zâmbindu-i.
   Imediat ce ea adormea, avea de gând să iasă şi să-şi pună halatul.
   Dorea să rămână cu ea pe parcursul operaţiei, după cum promisese. Şi îşi ţinea mereu cuvântul. Pacienţii lui ştiau că nu i-ar abandona, iar Timmie simţise şi ea asta acum.
   O clipă mai târziu, anestezistul îi puse masca pe faţă. Ochii ei îi fixau în continuare pe ai lui Jean-Charles, iar el continua să îi vorbească. Un minut mai târziu, adormise. El părăsi pentru scurt timp sala de operaţii, să-şi pună un halat şi o mască, şi în tot acest timp nu se putu abţine să nu se gândească la femeia pe care o operau, si toate lucrurile la care renunţase în viaţă, la faptul că succesul său răsunător o lăsase fără vreo persoană care sa poată fi contactată în caz de urgenţă şi care să-i fie alături şi să o ţină de mână.
    Înainte ca ea să adoarmă, lui îi trecuse prin minte că nu văzuse în viaţa lui nişte ochi atât de trişti sau pe cineva atât de speriat că e singur. Şi, în timp ce stătea lângă ea, ţinând-o de mână, i se parea că se uită la un copil abandonat şi îngrozit.
   După cum îi promisese, rămase lângă ea şi supraveghe operaţia.
   Totul decurse bine. În timp ce echipa de chirurgi părăsea sala, Jean-Charles Vernier o urmă în sala de reanimare. N-o cunoştea deloc, şi cu doar 3 zile în urmă i se păruse dificilă şi nerezonabilă, însă acum ştia ca, lăsând deoparte statutul şi trecutul ei, el pur şi simplu n-o putea abandona. Cineva trebuia să-i fie alături. Iar el era singurul pe care ea îl avea. Simţise singurătatea ei copleşitoare şi izolarea din sufletul ei.
   Când se trezi în salonul de reanimare, îl văzu lângă ea. Era încă ameţită de la medicamentele care-i fuseseră administrate, dar îl recunoscu imediat şi-i zâmbi.
   - Mulţumesc, şopti ea, închizând apoi din nou ochii.
   - Somn uşor, Timmie, spuse el cu blândeţe. Ne vedem mâine, şopti apoi, trăgându-şi cu grijă mâna dintr-a ei.
   Căzuse deja din nou într-un somn adânc când el ieşi din salon, le ură noapte bună asistentelor şi merse spre maşina sa. Toată lumea de la secţia de chirurgie era impresionată că el era medicul care o supraveghease şi că stătuse permanent lângă ea.
   Nu ştia de ce, dar simţea o tristeţe adâncă pentru ea. În noaptea aceea, ceva din ochii ei îi spusese câte i se întâmplaseră în viaţă - şi nimic de bine. Femeia puternică pe care o vedeau alţii, care conducea un imperiu cu atât de mare succes, nu avea nimic de-a face cu cea pe care o văzuse el în acea noapte, cu răni în suflet ce-i sfâşiau lui inima. Încă se mai gândea la ea în drum spre casă, în vreme ce privea cum soarele răsărea peste Paris.

   În spitalul din Neuilly, Timmie era cufundată în braţele unui somn adânc şi paşnic.
    Fără măcar să ştie, Jean-Charles Vernier împiedicase toţi demonii trecutului ei să pună stăpânire pe ea în noaptea aceea. Şi tot ce ştia el era că, fără să aibă habar de ce, îi văzuse în ochii ei.

Capitolul 3

   În ziua de după operaţie, Timmie stătea în pat, privind pe fereastră, când Jean-Charles Vernier intră în salon.
    Avea halatul alb pe el şi un stetoscop la gât. Îşi vizitase mai înainte pacienţii de la celălalt spital la care lucra, apoi venise la American Hospital din Neuilly, să o vadă. Când sosise, îi verificase fişa şi vorbise cu asistentele, aflând că totul decurgea bine. Ele îi spuseseră că încă dormea, dar că fusese trează în dimineaţa aceea, perfect conştientă, şi că avusese nevoie doar de nişte calmante uşoare, iar el fusese mulţumit să audă asta. Primea încă intravenos doze mari de antibiotic, pentru a combate infecţia provocată de toxinele care i se răspândiseră în organism, dar el se gândea că situaţia fusese rapid remediată după ce se rupsese apendicele. Şi, deşi avusese de îndurat spaima şi durerea, fusese de lupt foarte norocoasă. Ar fi putut ieşi cu mult mai rău. După ce aveau s-o ţină sub observaţie vreme de câteva, zile, era convins că o puteau trimite înapoi la hotel.
    Era nerăbdător să vadă cu ochii lui ce făcea şi intră în salon zâmbitor. Cum îşi văzuse deja toţi ceilalţi pacienţi, putea petrece cu ea oricât timp era necesar, fără grabă. Văzu că arata obosită, dar mult mai bine decât anticipase, după greaua încercare de noaptea trecută.
   - Ei bine, Timmie, cum te simţi astăzi? întrebă el în engleza sa cu accent puternic, cu ochii săi albaştri aţintiţi asupra ei.
   Ea zâmbi când îl auzi că-i spunea pe numele mic. Mai că se aşteptase ca, odată momentul de criză trecut, sa o abordeze iarăşi cu „doamna O’Neill “. Îi plăcea sa-l audă spunându-i Timmie. Îi făcea numele să sune foarte franţuzesc.
   - Mă simt mult mai bine ca noaptea trecută, spuse ea, zâmbind timid.
   Era chinuită, şi incizia o durea, dar chiar şi asta era mai uşor de suportat decât durerea ascuţită de noaptea trecută.
   - Ai avut mare noroc că lucrurile nu s-au înrăutăţit, îi spuse el, aşezându-se pe scaunul de lângă patul patul, apoi se întoarse politicos să-i ceară permisiunea, imi permiţi?
   Îi vorbea pe un ton formal şi totuşi cald, iar ea încă îşi amintea cum o ţinuse de mână înainte de anestezie, când era îngrozită. Nu-i dăduse drumul nici măcar o clipă. Şi vedea acum din nou aceeaşi bunătate în ochii lui.
   - Fireşte, răspunse la întrebarea lui. Îţi mulţumesc că ai fost atât de bun cu mine noaptea trecută, spuse ea timid, în timp ce ochii ei verzi îi întâlneau pe ai lui, de un albastru intens.
    Amândoi îşi aminteau când el o ţinuse de mână.
    - Mă sperii foarte tare uneori, admise ea cu ezitare. Sunt copleşită de o mulţime de întâmplări din copilăria mea şi, când mă sperii, mă simt dintr-odată de parcă aş avea iarăşi 5 ani. S-a întâmplat asta în clipa când am ajuns la spital, şi chiar apreciez că ai fost acolo şi ai stat cu mine.
   Vocea îi pieri când se uită spre el, apoi îşi mută rapid privirea în altă parte, în timp ce el o analiza în tăcere. Era jenată să admită cât de vulnerabilă se simţea uneori.
   - Ce-ai păţit când aveai 5 ani? o întrebă el precaut.
   Nu o întreba doar în calitate de medic. Văzuse în ea ceva atât de crud şi de înfiorător, încât recunoscuse; instantaneu o traumă veche care o copleşea. Era greu de imaginat despre ce ar fi putut fi vorba, deşi uneori copiii păţesc lucruri îngrozitoare care-i urmăresc toată viaţa.
   - Părinţii mei au murit când aveam 5 ani, spuse ea încet, apoi tăcu preţ de câteva momente, în timp ce el continua să o privească.
   Se întrebă dacă avea să-i spună ce se întâmplase după aceea. Deşi chiar şi numai acest lucru era de ajuns, mai ales dacă muriseră într-un mod traumatizant sau dacă văzuse cum se întâmplase. Apoi, încet, ea continuă:
   - Au avut un accident de maşină în ajunul Anului Nou. Au plecat şi nu s-au mai întors. Încă îmi amintesc când a venit poliţia acasă şi m-a luat. Nu ştiu de ce, dar m-au dus cu o ambulanţă. Poate era singurul vehicul pe, care îl aveau atunci la îndemână sau poate s-au gândit că m-aş speria să merg într-o maşină de poliţie. De atunci îmi e frică de ambulanţe. Mi se face rău numai când le aud sirenele.
   Şi, desigur, noaptea trecută fusese adusă la spital cu o ambulanţă, iar el înţelese pe dată cât de greu trebuie să fi fost pentru ea. Nu existase altă opţiune, având în vedere starea în care se afla. Starea ei de panică fusese probabil înrăutăţită, sau chiar provocată, de faptul că se trezise dintr-odată în ambulanţă.
   - Îmi cer scuze, nu am ştiut. Ar fi trebuit să te iau chiar eu de la hotel, dar doream să vin aici şi să fac pregătirile necesare, să mă asigur că sunt gata chirurgul şi sala de operaţie.
   Ea îi ascultă scuzele cu zâmbetul pe buze. Şi, de regulă, nu lua pacienţii de la ei de acasă.
   - Nu fi ridicol, de unde era să ştii? Şi, de fapt, îmi era atat de rău, încât nu cred că m-a speriat aşa tare ca de obicei. Eram îngrozită de ce avea să se întâmple odată ce ajungeam aici.
   El îi surâse încurajator, iar ea avu acelaşi sentiment de siguranţă ca în noaptea trecută, în clipa în care îl vazuse, iar el o ţinuse de mână. Emana mângâiere şi sprijin, căldură şi ceva apropiat de tandreţe, plus multă forţă. Părea de încredere şi cinstit şi o persoană cumsecade. Deşi abia îl cunoscuse, se simţea protejată de el şi complet împăcată. Era un om foarte blând.
   - Unde te-au dus cu ambulanţa când erai mică, după au murit părinţii tăi? întrebă el cu interes vizibil, studiindu-i îndeaproape expresia feţei, moment în care zări ceva îndepărtat şi dureros trecându-i prin minte.
   Aproape se schimonosi la valul de amintiri care prinseseră iar viaţă cu o noapte în urmă.
   - M-au dus la un orfelinat. Am locuit 11 ani acolo. La început, au spus că voi fi adoptată foarte repede şi m-au trimis pe la câteva familii, de încercare.
   Pe măsură ce vorbea, ochii ei se umplură de tristeţe, si deşi nu-i spuse nimic, el simţi un mare gol în suflet. Aproape că-i putea simţi durerea pe care o îndurase pe cand era mică, o fetiţă rămasă brusc orfană şi care se trezise într-un orfelinat, printre străini. I se părea o soartă teribilă pentru un copil.
   - Unii m-au ţinut o vreme, pentru câteva săptămâni, cred. Poate o lună, pe atunci mi se părea mult timp. Alţii m-au ţinut doar câteva zile. Presupun că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Oamenii vor bebeluşi, nou-născuţi de preferinţă. Nu vor copii slăbănogi de 5 ani, cu genunchi osoşi, pistrui şi păr roşcat.
   - Mie îmi sună adorabil, spuse el, iar ea zâmbi cu multă tristeţe.
   - Nu cred că le păream adorabilă. Plângeam mult. Eram speriată în cea mai mare parte a timpului. Poate tot timpul. Îmi era dor de părinţii mei, şi oamenii la care eram trimisă mi se păreau ciudaţi. Probabil nu erau, sau nu mai mult decât oricare alţii. Făceam în pat, mă ascundeam prin dulapuri, m-am ascuns o dată sub pat şi am refuzat să ies. M-au trimis acasă a doua zi şi au spus că sunt neprietenoasă. Călugăriţele m-au certat şi mi-au zis că trebuie să mă străduiesc mai mult data viitoare. M-au tot trimis aşa de probă pentru următorii 3 ani, până am împlinit 8 ani. Şi deja eram prea mare. Şi nici nu eram foarte drăgălaşă pe atunci. Uneia dintre familiile la care am mers i s-a părut prea mare bătaie de cap să-mi prindă părul, aşa că m-a tuns. Am venit înapoi aproape cheală, pur şi simplu au luat un aparat de tuns şi m-au sluţit militareşte. Era destul de înspăimântător pentru un copil mic. Şi găseau mereu un motiv pentru care nu mă voiau şi mă trimiteau înapoi. Uneori erau politicoşi şi minţeau, pretindeau că nu îşi permit să adopte, sau că se mutau din oraş, sau că tatăl a rămas fără serviciu. Chestii de genul ăsta. De cele mai multe ori, nu spuneau nimic. Doar clătinau din cap, îmi făceau bagajele şi mă trimiteau înapoi, îmi puteam da mereu, sau aproape mereu, seama în noaptea de dinainte. Cunoşteam privirea aceea. Îmi dădea mereu un gol în stomac. Uneori mă luau prin surprindere, dar de cele mai multe ori nu se întâmpla asta. Îmi lăsau 5 minute să-mi fac bagajele şi mă duceau înapoi cu maşina. Când făceau asta, unii îmi ofereau un cadou, cum ar fi un ursuleţ, o păpuşă sau o altă jucărie, un fel de premiu de consolare pentru că picasem testul. M-am obişnuit până la urmă, presupun. Deşi acum mă întreb dacă chiar te obişnuieşti vreodată cu aşa ceva. Acum mă gândesc, prin perspectiva vremurilor şi a vârstei, că, de fiecare dată când nu m-au vrut şi m-au trimis înapoi, mi-au rupt inima, iar şi iar. După o vreme, ajunsesem îngrozită să tot încerc. Ştiam că avea să se întâmple din nou. Mereu era aşa. Cum ar fi putut fi altfel?
   După vârsta de 8 ani, m-au dat în plasament temporar, soluţie rezervată copiilor care nu au putut fi adoptaţi din diverse motive. În majoritatea cazurilor, din pricină ca părinţii lor refuzau să-i cedeze pentru adopţie. Ai mei erau morţi, dar, cum nu mă dorea nimeni, am ajuns în plasament. Teoria din spatele sistemului este excelentă, pentru că e de presupus că te fereşte de instituţionalizare, iar oamenii care iau copii în plasament sunt minunaţi. Dar sunt şi mulţi răi. Unii oameni văd asta ca pe o oportunitate de a pune copiii la muncă sau de a-i ţine ca pe sclavi, încasează banii primiţi, te înfometează, te muncesc până la epuizare, punându-te să faci lucrurile pe care propriii lor copii nu le-ar face, şi te tratează ca pe un gunoi. Dar până la urmă am întors armele împotriva lor.
   Am făcut cele mai rele lucruri care îmi treceau prin cap, să văd cât de repede puteam fi trimisă înapoi. Îmi plăcea mai mult la orfelinat. În 8 ani, am trecut pe la 38 de familii. Ajunsese o bătaie de joc. În final, nu m-au mai trimis nicăieri şi m-au lăsat în pace. N-am deranjat pe nimeni, am mers la şcoală, am îndeplinit sarcinile care-mi erau atribuite. M-am arătat politicoasă faţă de călugăriţe şi am plecat fără să mă uit în urmă, la vârsta de şaisprezece ani. M-am angajat ca chelneriţă şi am lucrat în tot felul de restaurante. Adoram să croiesc haine din petice de material, în puţinul timp liber pe care-l aveam. Le făceam pentru mine, pentru prietene, pentru colege. Să fac haine era magie curată pentru mine. Puteam transforma un rest de material în ceva frumos si puteam face o chelneriţa să se simtă ca o regină. În ultima cafenea în care am lucrat, mi-am început cariera, şi norocul a început imi surâdă. Mi s-a oferit o oportunitate fabuloasă, şi de munci am dus o viaţă bună, chiar minunată în majoritatea timpului, spuse ea cu înţelepciune şi cu o urmă de tristeţe în ochii ăia care văzuseră prea multe într-o singura viaţă. Dar am observat toată viaţa că, atunci când nu sperii sau ceva merge teribil de prost ori dacă sunt bolnavă sau furioasă, tot trecutul reînvie. Dintr-odată, am iar 5 ani, sunt la orfelinat, mi-au murit părinţii si sunt trimisă la străini care nu mă vor sau care poate chiar mă îngrozesc de-a dreptul. Cred că asta am păţit noaptea trecută. Eram şi bolnavă, şi speriată, şi, până am ajuns în ambulanţă, eram atât de copleşită de panică, încât abia puteam să mai respir. Am avut astm când eram mică. Uneori mă prefăceam că aveam o criză în una dintre casele în care eram trimisă în plasament, ca să mă trimită înapoi. Şi mereu mă trimiteau. Nimeni nu vrea să aibă pe cap un copil roşcat şi ciudăţel, care, colac peste pupăză, mai suferă şi de astm. La început, crizele erau reale. Mai apoi, nu. Ajunsă în punctul acela, nu mai voiam să tot fac încercări. Nu mai doream să stau în rând. Nu-mi păsa de ei şi nu voiam să le pese de mine. Şi nici nu le păsa. Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată a fost să plec de la orfelinat şi să încep să muncesc. Atunci am fost, în sfârşit, stăpână pe viaţa mea, pe destinul meu. Nimeni nu mă mai putea speria sau alunga. Sună nebuneşte să spun asta acum, zise ea privindu-l direct pe Jean-Charles.
   El era uimit de sinceritatea cu care-i vorbise şi de calmul cu care accepta tot ce i se întâmplase. Avea o poveste de viaţă sfâşietoare, şi era cu atât mai uimitor că ajunsese atât de departe. Povestea ei de succes era mai remarcabilă decât îi putea trece cuiva prin cap. Se târâse dintr-o viaţă care i-ar fi putut ucide pe unii şi reuşise mai multe decât şi-ar fi putut imagina cineva. Urcase pe Everest şi ajunsese cu succes în vârf. Doar câţiva dintre prietenii şi asociaţii ei cei mai apropiaţi îi cunoşteau trecutul.
   Niciodată nu povestise despre asta atât de direct şi de sincer cum tocmai făcuse în cazul lui Jean-Charles. Dar el era medic, iar ea îşi imaginase că putea face faţă povestirii. Presupusese că auzise de lucruri chiar mai rele. Trecutul ei devenise o rutină pentru ea, dar pe el îl şocase şi-l impresionase profund.
   Chiar o respecta mai mult, acum că aflase atâtea.
   - Probabil pare o nebunie pentru tine, vorbi ea din nou, dar nu vreau să mă mai întorc vreodată acolo, sub nicio formă. Sau să mă simt de parcă m-aş fi întors. Nu vreau să încerc să vrăjesc pe cineva să mă adopte, să spun un cântecel ori să dansez frumos. Nu vreau să fiu o sclavă de 10 ani în plasament sau o fată de 13 ani pe care n-a mai îmbrăţişat-o nimeni de ani de zile. Nu vreau să fiu vreodată abandonată ori să mă întorc la orfelinat. Prefer să fiu singură.
   Sau cu bărbaţi de care-i păsa prea puţin. Privirea ei era atât de intensă, încât lui îi era uşor să vadă că tot ce îi spusese pornise din inimă, şi pătrunsese adânc în a lui. Iar pentru el cel mai trist era că dorinţa ei se împlinise. Din câte putea să vadă, chiar era singură.
   - Dar ce poţi tu sau ce putem oricare dintre noi să facem pentru a nu fi abandonaţi, Timmie? întrebă Jean-Charles, filosofic. Oamenii au obiceiul de-a ne părăsi, chiar dacă nu suntem orfani şi nu mai avem 5 ani. Oamenii pe care îi iubim mor, soţii şi soţiile fug, suntem daţi afară de la locurile de muncă, chiar dacă nu este vina noastră. Şi oamenii care se iubesc îşi fac uneori rău, chiar dacă e ultimul lucru pe care l-ar dori. Viaţa este dureroasă, şi nu există garanţii. Dacă iubeşti pe cineva, te poate părăsi sau te poate trimite la orfelinat, în sens figurat. Toţi am fost acolo într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar tu mai mult decât majoritatea. Îmi pare rău că a trebuit să treci prin toate astea, şi încă la o vârstă aşa fragedă. Ce viaţă teribilă trebuie să fi fost! spuse el compătimitor, iar ea îi zâmbi drept răspuns.
   Era un zâmbet trist, abia schiţat, care-i spunea că avea dreptate.
   Trecuse prin 11 ani de coşmaruri. Şi amintirile lor, care o hăituiseră mereu de atunci. Mersul cu ambulanţa reînviase tot trecutul pentru ea. Încă îşi putea aminti noaptea în care îi muriseră părinţii, de parcă s-ar fi întâmplat chiar ieri. Cu o noapte în urmă, se simţise iar de 5 ani, în ambulanţă. Iar când se trezise nevoită să meargă la spital, se simţise atât de mică şi de vulnerabilă, în vreme ce el o ţinea de mână.

   Până a doua zi, adultul din ea revenise la comandă, iar copilul de cinci ani era de negăsit.
    Dar Jean-Charles văzuse cu claritate fetiţa îngrozită de 5 ani din noaptea precedentă, deşi Timmie, cu tot curajul, puterea şi forţa ei, era foarte stăpână pe sine acum. Însă când Jean-Charles se uita la ea, vedea şi altceva. Vedea umbra unei copile care-l ţinuse de mână în sala de operaţii şi se agăţase de el de parcă-i depindea viaţa de asta. Şi poate aşa fusese. Habar nu avea cum de supravieţuise încercărilor tuturor acelor ani înspăimântători petrecuţi în orfelinat. Dar, cumva, reuşise. Orice tribut şi-ar fi luat anii aceia, era întreagă la minte, integră, funcţională, de succes, sclipitoare şi creativă, iar acum nimeni care o vedea nu ar fi bănuit vreodată de unde pornise sau ce viaţă avusese în copilărie.
   Dar Jean-Charles văzuse şi auzise, iar legătura dintre ei doi se schimbase pentru totdeauna. Ştia acum că ea fusese traumatizată pentru cel puţin unsprezece ani din viaţa ei - şi poate chiar mai mult. Îi oferea o percepţie total diferită asupra ei; fusese chinuită emoţional în mod constant, şi totuşi reuşise să iasă la suprafaţă în final. Se bucura de succes, era puternică, un exemplu pentru ceea ce înseamnă să reuşeşti în viaţă, deşi Timmie se îndoia uneori de sine, mai mult decât şi-ar fi dat cineva seama. Ştia unde anume în sufletul ei erau rănile şi cicatricele. Şi, în mare, ceea ce făcea avea scopul de a împiedica aceste răni vechi să se redeschidă. Nu-şi mai putea permite asta. Fusese mult prea rănită în trecut. Nu putea risca să i se redeschidă.
   Doctorul francez simţise toate acestea în noaptea precedentă, din felul în care ea i se agăţase de mână. Îl făcuse să se teamă pentru ea. Ce văzuse atunci în ea, şi chiar şi acum într-un anumit grad, era un tsunami de durere, atât de puternic, încât ar fi înecat totul în jurul său dacă s-ar fi dezlănţuit vreodată. Şi fusese la un pas să se întâmple asta, noaptea trecută.
   Drumul spre spital fusese îngrozitor pentru ea şi îi reamintise cât de singură era. Ca şi cum demonii trecutului se treziseră şi o condamnaseră iarăşi la orfelinat. Agonia acestei realităţi se schimbase prin faptul că Jean-Charles fusese acolo pentru ea. Chiar şi pentru scurt timp, o făcuse să simtă că nu mai era atât de singură. Acum îi era recunoscătoare. Schimbară un zâmbet, iar trecutul se înceţoşă din nou. Până la urmă, oricât de teribil fusese, erau doar fantome care nu-i mai puteau face rău.
    În toţi aceşti ani, Timmie nu permisese niciodată trecutului s-o bântuie, s-o oprească, s-o schilodească. Nu-l lăsase. Era prea puternică pentru a-i îngădui s-o oprească. Din când în când, reuşea să i se strecoare în prezent, cum aproape o făcuse înainte de operaţie, iar atunci îl împingea înapoi, acolo unde-i era locul. Ţinea încă la loc de cinste copilul care fusese odinioară şi toate experienţele prin care trecuse, dar nu-i putea permite unei fetiţe îngrozite de cinci ani să-i conducă viaţa. Nu îngăduise vreodată aşa ceva şi nu intenţiona să înceapă acum. Trebuia să fie mai puternică de atât, nu avea de ales. Jean-Charles putea vedea totul în expresia ei şi-i admira puterea şi curajul.
   - Eşti o eroină absolută, spuse el, cu admiraţie.
   Ea crezu că o tachina şi-i surâse, dar el vorbea serios.
   - Cred că eşti cea mai curajoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată.
    Acum înţelegea perfect de ce fusese atât de supărată noaptea trecută.
    - Părinţii tăi n-au avut vreo rudă la care ai fi putut să mergi? întrebă el, cu un ton încărcat de tristeţe şi compasiune profundă, iar ea clătină din cap.
   - Tot ce ştiu despre părinţii mei este că erau irlandezi şi că au murit. Nu mai e nimic altceva de aflat. M-am gândit să îmi caut rudele la un moment dat, când eram în Irlanda. Trebuie să fie vreo 30 de pagini cu numele de familie O-Neill în cartea de telefoane. Asta e tot ce ştiu. Deci sunt singură, exceptând prietenii minunaţi de care sunt foarte încântată.
   Dar amândoi ştiau că, atunci când lucrurile mergeau prost, în vreun fel, cum se întâmplase de data asta, n-avea către cine să se întoarcă şi era complet singură, exceptând oamenii care lucrau pentru ea, dar care erau prinşi în propriile vieţi.
    El îşi aminti că îi dăduse numele lui Jade să-l treacă la rude apropiate. Asta spunea multe. Nu avea pe nimeni pe care să se poată baza, ceea ce pentru el era şi mai greu de crezut când era vorba despre o femeie atât de frumoasă şi de plină de succes ca ea. Era greu de imaginat că era complet singură – poate doar dacă îşi dorise ea asta. Şi poate aşa era. Şi nici nu o putea învinovăţi pentru asta, după un asemenea început. Ar fi fost aproape imposibil pentru ea să se deschidă, să iubească, să se ataşeze şi să aibă încredere. Şi, cel mai probabil, înţelese el cu tristeţe, nici nu făcuse asta vreodată. Soarta era uneori crudă, după cum se dovedise în cazul ei, chiar dacă din punct de vedere material fusese mai blândă.
   Muncise din greu să obţină ce avea. Amândoi ştiau că succesul financiar nu era suficient pentru a duce o viaţă bună. Dar măcar era ceva, iar ea îşi iubea munca. După părerea ei, ducea o viaţă foarte bună.
   Părea împăcată şi calmă cum stătea întinsă în pat şi vorbea cu el. El era impresionat de secretele pe care ea i le împărtăşise. Avea senzaţia că trecuse de la statutul de medic la cel de prieten în doar câteva ore şi se simţea profund onorat. Se gândea că era o femeie remarcabilă. Timmie simţea şi ea legătura ce luase naştere între ei doi şi era, de asemenea, impresionată de el, deopotrivă ca medic şi ca fiinţă umană. Era o persoană caldă, plină de compasiune. Bunătatea sa faţă de ea o făcuse să se deschidă mai mult decât fusese în stare în ani de zile. Rareori împărtăşise cuiva povestea trecutului său.
   - Îmi pare rău că te-am plictisit cu vechiturile acelea mizerabile. De obicei nu vorbesc despre asta, dar mi s-a părut că îţi sunt datoare cu o explicaţie, după ce m-am panicat noaptea trecută, spuse ea, scuzându-se.
   O jena puţin faptul că îi destăinuise atâtea.
   - A fost în regulă, o asigură el, şi nu-mi datorai nicio explicaţie. Să suporţi o intervenţie chirurgicală într-o ţară străină, unde te afli complet singură, este înfricoşător. Oricui i-ar fi frică. Iar tu ai mai multe motive să te temi decât alţii. Ai fost traumatizată în copilărie. Nu mă surprinde deloc că nu ai copii, spuse el cu blândeţe. Probabil te-ai temut să nu propagi asupra altcuiva durerea pe care ai avut-o de îndurat.
   Mulţi dintre oamenii cu o copilărie nefericită pe care îi întâlnise el deciseseră să nu aibă copii. Timmie părea un exemplu tipic în acest caz.
   Dar apoi îi văzu expresia din ochi şi înţelese că atinsese o altă rană. Îi veni să-şi taie limba în clipa când privirea ei o susţinu pe a lui. Durerea ei îl amuţi.
   - Am avut un fiu care a murit, spuse ea delicat şi rămase cu ochii aţintiţi într-ai lui.
   - Îmi pare atât de rău, spuse el, cu vocea gâtuită. Cât de prostesc din partea mea să presupun... Nu m-am gândit că... Mi-ai spus că nu ai copii când te-am întrebat... mi-am imaginat că...
   I se păruse exemplul tipic de femeie de carieră, care nu îşi doreşte copii, mai ales având în vedere copilăria marcată de abandon şi de pierderi.
   Nici prin gând nu-i trecuse că ar fi putut avea un copil. Chiar mai rău, unul care murise.
   - Nu-i nimic. M-am împăcat cu acest gând. A fost acum mult timp. Avea 4 ani şi a murit din cauza unei tumori pe creier, acum 12 ani. Nu l-au putut salva. Probabil ar fi fost altfel dacă s-ar fi întâmplat astăzi. Chimioterapia şi oncologia sunt mult mai avansate acum decât atunci. Am făcut tot ce-am putut, îi surâse cu tristeţe lui Jean-Charles, iar el îi putu vedea ochii cum se umplu de lacrimi.
    Mereu se întâmpla asta când vorbea despre el. Rareori o făcea.
    - Îl chema Mark.
   O spuse de parcă voia ca el să ţină minte. Nu era doar un băiat care murise acum 12 ani. Era un copil pe nume Mark, pe care-l iubise şi-l purta pentru totdeauna în inima sa.
   Apoi afacerea ei devenise un adevărat imperiu. Mai precis, 1 an mai târziu, când soţul ei o părăsise. Fusese încă o perioadă de coşmar din viaţa sa, şi era motivul pentru care nu mai dorea o căsătorie sau un bărbat serios în viaţa ei. Tot ce dorea acum era pace, munca ei şi bărbaţi de ocazie ca Zack, care să-i ofere companie la sfârşit de săptămână. Nu dorea să se implice prea mult sau să sufere din nou. Nu dorea să mai iubească vreun bărbat atât de mult încât să sufere când o părăsea, cum făcuse Derek, sau să simtă agonia pierderii lui Mark, care dusese lumina vieţii ei pentru patru ani scurţi. Viaţa era acum mult mai simplă. Îi mai apăreau obstacole ocazionale în cale, dar nimic cu care să nu se poată descurca sau de care să-i pese prea mult. Nu avea nici bucurii mari, nici pierderi majore. Nu dorea să ajungă iar într-o gaură neagră sau să-şi dorească să moară, cum se întâmplase când Mark se stinsese şi Derek plecase. Dorea să continue aşa cum era acum, privind înainte şi doar rareori în urmă, gândindu-se la colecţiile pe care le crea, făcându-şi griji pentru spectacolele dedicate îmbrăcămintei pret-a-porter şi bucurându-se de compania angajaţilor şi a prietenilor săi. Nu dorea nimic mai mult sau diferit de ceea ce avea.
    Jean-Charles putea vedea asta în ochii ei.
   Erau uşi în ea ferm închise. Îi permisese să arunce o privire în spatele lor, dar Timmie le dorea închise. Era singurul mod de a evita durerea amintirilor şi redeschiderea rănilor vechi. Faţa ei părea luminoasă când vorbea despre fiul ei, dar, când aducea vorba despre soţul ei, chipul i se întrista din nou. Lăsase totul în urmă acum, spera că pentru totdeauna.
   Supravieţuise celor mai grei ani din viaţă şi lăsase totul în urmă, cu excepţia lui Mark, pe care îl luase cu ea, cuibărit în inima sa. Mereu avea să fie cu ea. Dar nu mai dorea un bărbat serios în viaţa ei, nici măcar un copil. Era pur şi simplu prea mare riscul de a fi rănită din nou.
   - Îmi pare rău pentru fiul tău, spuse Jean-Charles, cu o privire sinceră încărcată de tristeţe şi compasiune. Şi pentru copilăria ta. De tot. Ai avut parte de un ghinion uimitor.
   Era stupefiat de tot ce-i povestise. Şi se simţea dintr-odată recunoscător că o întâlnise pe această femeie remarcabilă şi şi-o făcuse pacientă. O admira foarte mult.
   - Presupun că da. Dar am avut şi ceva noroc. Faci tot ce poţi cu ce-ţi vine la mână. Uneori e greu, dar alteori iese bine. Te descurci cu lucrurile pe măsură ce apar, spuse ea, arătând obosită.
   Îi spusese atâtea, încât se decise să-i povestească şi restul. Vedea în ochii lui că se întreba de ce nu avea un soţ, dacă avusese un copil, dar era prea politicos să întrebe. Presupuse că fusese căsătorită când se născuse copilul, deşi era suficient de curajoasă să fi avut un copil fără a fi implicată într-o căsnicie. Nimic nu l-ar mai fi surprins la ea acum.
   Îi povesti ce se întâmplase cu mariajul ei, fără amărăciune sau acuzaţii, relatând pur şi simplu faptele.
   - Soţul meu m-a părăsit la 6 luni după ce a murit fiul meu. Moartea lui a fost o încercare cumplită pentru noi doi. Eram căsătoriţi de 5 ani, ceea ce nu e foarte mult. Era designerul pe care l-am angajat când am demarat linia de îmbrăcăminte masculină şi era foarte bun. Am fost prieteni buni înainte de-a ne căsători. Este un om de treabă. Am crezut că murim amândoi de durere când a murit Mark, şi relaţia noastră n-a mai fost niciodată la fel după asta. Eram amândoi prea devastaţi şi pierduţi să mai avem grijă unul de celălalt. Apoi am descoperit ce ştia deja toată lumea, dintotdeauna. Era bisexual şi se căsătorise cu mine ca să aibă un copil. Am rămas însărcinată aproape imediat după ce m-am măritat. Iar căsătoria noastră a fost un fel de impuls de moment. Nici măcar nu eram sigură că voiam copii, din toate motivele pe care le-ai intuit deja. M-a convins să mă căsătoresc cu el şi să avem copii. S-a dovedit a fi cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Şi apoi, când a murit Mark, Derek mi-a spus că vrea să plece. Din ce mi-a spus, copiii au fost unicul său motiv de a se însura cu mine. Niciunul din noi nu îndrăznea să mai aibă un copil, iar el avea altă viaţă, de care nu avusesem habar. După aceea, de fiecare dată când ne uitam unul la celălalt, îl vedeam doar pe Mark.
   Derek a început să bea mult după ce a murit Mark, s-a implicat într-o relaţie cu un bărbat şi s-a îndrăgostit. Nu cred că voia să mă încarce cu toată durerea aia, ci pur şi simplu să ne despărţim fără complicaţii, ceea ce doream şi eu. Având în vedere circumstanţele, cred că asta trebuia făcut. Am încetat colaborarea şi căsătoria şi de atunci ei doi locuiesc împreună în Italia. Cred că e fericit, şi îi doresc toate cele bune, spuse ea încet, în timp ce Jean-Charles absorbea impactul încă unei traume căreia ea îi supravieţuise. Când a plecat, i-am lăsat o parte din afacere, din moment ce el crease liniile bărbăteşti şi ne plasase în atenţia tuturor drept un succes internaţional. Aşa că el s-a retras, iar eu am revenit şi am lucrat ca o maniacă. Afacerea a devenit viaţa mea. Am supravieţuit cumva pierderii lui Mark şi a lui Derek. Nimic nu ar putea să doară mai mult ca pierderea lui Mark, spuse ea trist, cu ochii în lacrimi. Am mai primit ocazional veşti de la Derek. Cred că e dureros pentru amândoi. E mai uşor când nu vorbim. Trăieşte cu un bărbat care ne-a fost fotomodel. Sunt fericiţi. Eu am viaţa mea. Şi cam asta e. A fost finalul unei ere pentru mine. Nu e o poveste prea fericită de spus. Nu cred că ar fi rezistat prea mult căsătoria.
   Nu te poţi forţa să fii ceva ce nu eşti. Mark ne-a ţinut împreună, şi, când el n-a mai fost, Derek a revenit la viaţa pe care o dusese înainte şi despre care eu nu ştiam. Oamenii îmi mai spuseseră una-alta din când în când, dar nu-i crezusem niciodată. S-a dovedit că aveau dreptate. Dar faptul că l-am avut pe Mark a făcut totul să merite, chiar şi pentru o scurtă perioadă. N-aş da anii aceia pe nimic altceva. Iţi oferă provocări şi daruri la care nu te aştepţi. Mark a fost un dar. Unul ce mi-a adus bucurie pură. Nu voi regreta niciodată un singur minut din viaţa sa, nici măcar că m-am căsătorit cu Derek pentru a-l avea. Numai că viaţa mea este foarte diferită acum.

.........................................