......................................................
7.
Urletele și gemetele din secția aflată sub ei se intensificară brusc. Larma aceea stranie și jeluitoare se reverbera pe scara de piatră.
Adelaide se cutremură.
- Pacienții sunt mai agitați, rosti ea.
Știa că țipetele groaznice aveau să devină și mai puternice până ce îngrijitorii aveau să reușească să-i calmeze pe nefericiții din rezervele zăvorâte.
Jake închise agenda cu un aer de triumf sumbru.
- Însemnarea lui Ormsby ne spune că Paxton e cel care a comandat o duzină de flacoane de Daydream. Acum totul e clar. Am încercat să-mi dau seama care era legătura dintre Rushbrook și Madam Zolanda și Thelma Leggett. Nu puteam să înțeleg cum s-au cunoscut. Gill lucra aici, la azil. Zolanda locuia în Hollywood. Nu era ca și cum s-ar fi învârtit prin aceleași cercuri. Legătura e Paxton.
- Așa, lucrurile se leagă, spuse Adelaide. E doctor la Hollywood. Sigur știa de activitatea de medium a Zolandei. Mă întreb cum s-or fi cunoscut Paxton și Gill...
De pe ultima treaptă a scării care ducea spre laborator, Paxton fu cel care îi răspunse.
- Îți spun eu cu plăcere. Gill și cu mine ne-am cunoscut în facultate.
Luată prin surprindere, Adelaide se întoarse repede către el.
Paxton înaintă câțiva pași în interiorul laboratorului. În mână ținea un pistol. Era ațintit spre ea, însă cuvintele lui îi erau adresate lui Jake.
- Îngrijitorii mi-au spus că ești înarmat, îi zise. Pune pistolul pe jos. Dacă faci o mișcare greșită, îi zbor creierii lui Adelaide.
CAPITOLUL 48
- Stai calm, răspunse Jake. Pistolul meu e în tocul prins de umăr. Va trebui să bag mâna în haină.
- Scoate-l, îi ordonă Paxton. Încet. Pune-l pe pardoseală. Dacă încerci vreo șmecherie, domnișoara Blake o să moară prima.
Jake își scoase pistolul și se ghemui să îl pună pe pardoseală. Adelaide întrezări ceva albastru închis. Își dădu seama că, atunci când băgase mâna sub pulpana haine după armă, scosese pe ascuns și stiloul.
Ochii lui Paxton se duseră la Adelaide.
- Împinge-l cu piciorul aici, unde să nu ajungă Truett la el.
Adelaide întinse piciorul și împinse arma ușor dincolo de pragul biroului. Poșeta ei, în care se afla celălalt pistol, se afla pe marginea mesei de lucru. Ar fi putut la fel de bine să fie la o mie de kilometri depărtare.
- Bravo, fetițo! rosti Paxton, aprobator. Așa, acum ieșiți amândoi din birou, să pot să țintesc bine în caz că e nevoie.
- Fă cum zice, spuse Jake încet.
Ochii nu i se desprinseră nicio secundă de silueta lui Paxton.
Adelaide se mișcă prima. Jake o urmă. Se opriră amândoi, față în față cu Paxton.
- Din cauza ta erau pacienții atât de agitați acum câteva minute, spuse Adelaide. Te recunosc. Știu că ești un criminal, nu-i așa? Tu ești bărbatul cu mască de chirurg care l-a speriat pe Ormsby atât de tare, încât s-a aruncat pe fereastră.
- Lui Ormsby i-am pus puțin drog în cafea, recunoscu Paxton. Când a început să aibă halucinații, l-am urmat aici, am aprins un bec Bunsen și l-am îndreptat spre el. Mintea lui a făcut restul.
- Tu i-ai omorât pe toți, spuse Jake. Pe Ormsby, pe Madam Zolanda, pe Thelma Leggett și, aseară, pe Gill.
- Pot să-mi asum meritul pentru toți, mai puțin pentru Zolanda. Evident, Leggett e răspunzătoare de tragicul ei sfârșit. Se pare că s-a săturat să fie vioara a doua în jocul mediumului vedetelor.
- Ai încercat să ne omori și pe noi, rosti Jake. De unde ai învățat să lucrezi cu dinamită?
Paxton îi adresă un zâmbet tăios și glacial.
- Nu știi? Sunt un erou al Războiului cel Mare. Dinamita era peste tot pe câmpul de luptă.
- I-ai omorât pe toți ăștia pentru că voiai ca Daydream să fie doar al tău, zise Adelaide. Dar cum o să-l produci de-acum încolo, fără Ormsby și un laborator la care să ai acces?
- O să-l fac în laboratorul meu, evident. Substanța e încă în faza experimentală, dar sunt convins că pot să-l perfecționez. De data asta, o să folosesc vagabonzi și marginali ca subiecți - oameni cărora nimeni n-o să le simtă lipsa.
- Ești un netot, spuse Jake. Și e prea târziu.
- Ce aiureli zici acolo? întrebă Paxton.
- Nu ți-au zis îngrijitorii? Eu lucrez la FBI. Agent special Jake Truett.
- Da, parcă au bălmăjit ceva despre asta, dar i-ai mințit, zise Paxton. Nu ești agent FBI. Ești doar un afacerist de import-export retras din activitate care e amic cu Luther Pell, un tip care are legături cu mafia. Cumva, voi doi ați aflat despre Daydream. Vreți formula. Hai, recunoaște!
Paxton încerca să abordeze un ton sigur pe el, dar lui Adelaide i se păru că părea tulburat. Se întreba dacă larma drăcească a pacienților care țipau și urlau începea cumva să îl afecteze. Vaietele unui etaj întreg de suflete condamnate putea să zdruncine psihicul oricui.
Își abătu atenția de la Paxton cât să se uite la Jake. Acesta părea mult prea relaxat. Stătea într-o poziție aproape moale, sprijinit de cadrul ușii biroului. Își dădu seama că urmărea ochii lui Paxton, așteptând ca ceva - orice - să îi distragă atenția. Undele întunecate de jeluiri și țipete care veneau dinspre rezerve își puneau amprenta asupra lui, dar era nevoie de ceva mai mult.
- Da, urmăresc dezvoltarea drogului, spuse Jake, dar lucrez pentru guvern. Ormsby le-a dat informația celor de la FBI acum câteva luni. De atunci am avut mai mulți agenți care stăteau cu ochii pe Gill, dar lucrurile s-au complicat după ce domnișoara Blake a fugit de aici. Ca și tine, trebuia să o găsim. Și asta a durat ceva.
- Nu-ți înghit gogoșile, zise Paxton. Niciun pic. De ce să apeleze Ormsby la FBI?
- Asta-i simplu, răspunse Jake. A schimbat informațiile despre Daydream și despre rețeaua de trafic de droguri de aici, de la Rushbrook, pentru promisiunea că va avea propriul laborator. E notat aici, în agenda lui. Evident, se săturase să fie la cheremul a ceea ce el spunea a fi doi doctori dubioși care nu respectau știința adevărată.
- Nu mai minți! izbucni Paxton.
Dar Adelaide putea să-și dea seama că Paxton începea să creadă spusele lui Jake.
- Apropo, continuă Jake, FBI-ul o să fie cea mai mică dintre problemele tale. Dacă e să ni se întâmple ceva lui Adelaide și mie, Luther Pell o să fie la ușa ta cu mult înaintea autorităților. Sau poate că o să trimită pe cineva să rezolve situația. După cum spuneai și tu, are legături cu niște personaje foarte periculoase. Un om ca el poate să plătească pe cineva pentru asemenea treburi.
- Improvizezi, șuieră Paxton. Dă-i agenda aia lui Adelaide.
Jake șovăi o clipă.
- Acum! insistă Paxton. Adelaide, adu-mi agenda. Acum, tâmpito!
Jake îi întinse agenda lui Adelaide. În același timp, o lăsă să întrezărească din nou stiloul elegant pe care îl avea în cealaltă mână.
Încercă să arate că înțelesese mesajul, dar nu era sigură că Jake pricepu asta. Luă agenda și porni pe culoarul dintre cele două bancuri lungi.
Jake avea nevoie de o diversiune.
Cum înainta spre el, observă că Paxton aproape că nu era atent la ea. Își dădu seama că, din punctul lui de vedere, ea nu era importantă și, în mod clar, nu trebuia să-și facă probleme în privința ei. Ea nu era decât Pacienta B.
În înaintarea ei pe lângă banc, se împiedică și se lăsă într-o parte. În același timp, întinse o mână ca și cum ar fi vrut să se prindă de marginea blatului, însă în loc de asta mătură cu brațul tot ce se afla pe el.
O avalanșă de pahare, flacoane, eprubete și instrumente se revărsă pe pardoseala de gresie.
Paxton reacționă tresărind puternic. Instinctiv, se întoarse către Adelaide, îndreptând pistolul spre ea. Tânăra se lăsă jos, în spatele bancului, chiar în secunde în care pistolul bubui, iscând un zgomot teribil de sticlă spartă.
Paxton se răsuci din nou, să se răfuiască cu Jake, dar era prea târziu.
Acesta aruncase deja stiloul albastru-intens ca și cum ar fi fost un cuțitaș.
Paxton reacționă violent, dându-se înapoi precipitat câțiva pași. Țipa și își zgâria înnebunit gâtul. În același timp, apăsa pe trăgaci din reflex. Una dintre ferestrele biroului explodă la contactul cu glonțul. Țipetele din Secția 4 se intensificară, un val de mugete înăbușite.
Mișcându-se foarte rapid, Jake se năpusti asupra lui Paxton, care mai trase un glonț înainte de a-și pierde curajul. Se răsuci fulgerător și o zbughi către scară.
Jake porni după el.
Ducesa își făcu apariția din umbrele care învăluiau capătul scării. Paxton o împinse într-o parte. Femeia se dezechilibră și se trezi proiectată spre balustradă, țipând de spaimă.
În graba lui, Paxton se împiedică de poalele lungi ale rochiei de modă veche. Începură să se prăbușească amândoi. Jake o apucă pe Ducesă de încheietură și o trase în spațiul sigur al laboratorului.
Paxton scoase un țipăt și căzu cu capul înainte pe treptele de piatră. Adelaide auzi câteva bufnituri care în înghețară instantaneu sângele în vene, după care nimic.
Gemetele și jeluirile din Secția 4 încetară brusc. Peste întreg etajul se lăsă o tăcere de rău augur.
Jake porni în jos pe scară. Adelaide îl urmă. Acesta se opri la jumătate și se uită peste balustrada de oțel. Îl văzu pe Paxton zăcând pe spate, cu membrele rășchirate, pe treptele de jos. Avea capul întors într-un unghi nefiresc. Stiloul lui Jake era și acum înfipt în gâtul lui.
Jake ajunse la el, se ghemui și verifică dacă mai avea puls. Câteva secunde mai târziu, își ridică privirea la Adelaide, fixând-o cu ochi aprinși de forța reziduală a înfruntării violente care tocmai avusese loc. Dădu o dată din cap, negativ.
Își recuperă stiloul, îl șterse bine de sacoul din bumbac alb al lui Paxton și se ridică în picioare. Ochii i se ridicară din nou la Adelaide.
- Ești bine? o întrebă.
- Da, răspunse ea. Da, cred că da. Tu?
- Sunt bine, răspunse el.
Ducesa apăru și ea în capătul superior al scării.
- Unul dintre servitori mi-a spus că te-ai întors să iei ceva ce lăsaseși aici, dragă, i se adresă lui Adelaide. Foarte riscantă întreprindere.
- Da, știu, spuse Adelaide. Tocmai de aceea a venit domnul Truett cu mine. Nu spune nimănui, dar e agent guvernamental, într-o misiune secretă. Bărbatul ăla de jos este un criminal care a venit aici să fure niște medicamente.
- Curierul? întrebă Ducesa. Nu mă miră să aflu că e un hoț. Nu mi-a inspirat niciodată încredere. Ori de câte ori apărea pe aici, mereu lipseau obiecte de valoare. A fost aici și în noaptea în care ai plecat, dragă. Purta o mască de chirurg, vezi tu, dar l-am recunoscut. E un om foarte obraznic.
Îngrijitorii își făcură apariția la baza scării. Erau răvășiți și roșii în obraji.
- Parcă s-au auzit focuri de armă, rost Buddy. Ne-am adăpostit imediat!
- Vai, ce repede v-ați orientat! spuse Adelaide. Presupun că nu v-a trecut prin cap să veniți să ne salvați în loc să vă pitulați în oficiul asistentelor, nu?
Ducesa țâțâi.
- Este atât de greu să găsești servitori buni în ultima vreme...
Victor se uită lung la cadavrul lui Paxton.
- Ce dracu` s-a întâmplat cu el?
- Nu e evident? rosti Ducesa, pe un ton demn de o regină. A căzut pe scări.
Buddy și Victor îl fixară suspicioși pe Jake.
- A căzut, ziceți? întrebă Victor.
- Evident, răspunse Jake.
Nu mai adăugă nimic.
În depărtare se auzi sunetul sirenelor.
Adelaide i se adresă lui Victor:
- Voi ați chemat poliția?
- Nu, răspunse îngrijitorul. N-am stat să dăm telefon, am venit direct.
- A, da, pentru că vă adăposteați în oficiul asistentelor, zise Adelaide.
- Și-atunci cine a sunat la poliție? rosti Buddy, uluit.
- Cred că știu eu, spuse Jake.
Se uită la Adelaide.
- Hai cu mine. Trebuie să facem ceva înainte ca polițiștii să ajungă aici.
- Bine, spuse ea.
Ducesa își îndreptă privirea asupra lui Jake.
- O să ai grijă de ea, nu-i așa? N-aș vrea să ajungă iar în camera aceea oribilă de la capătul holului.
- Credeți-mă, răspunse el, o să mă asigur că Adelaide n-o să se mai întoarcă vreodată la Sanatoriul Rushbrook.
Ducesa schiță un zâmbet aprobator.
- Locul ei nu e aici.
Jake se uită la Adelaide și spuse:
- Știu. Locul ei e alături de mine.
Mașina cu care Paxton venise la Rushbrook era parcată în spatele bucătăriei sanatoriului. În portbagaj se afla o cutie mare de pălării. Era plină cu plicuri și legături de fotografii, cu jurnale, misive și tot felul de documente.
- Asta trebuie să fie rezerva de materiale compromițătoare pe care le-au strâns Zolanda și Thelma Leggett, constată Adelaide.
- Așa se pare, confirmă Jake.
Scoase cutia din portbagaj.
- Cu ceva noroc, jurnalul o să fie aici.
- Și ce-o să faci cu restul materialelor adunate pentru șantaj? întrebă Adelaide.
- Poliția nu trebuie să știe de existența acestei cutii de pălării, zise Jake. O să o ducem înapoi în Burning Cove și o să distrugem tot ce e în ea.
Primele mașini de poliție se apropiară de ghereta portarului și se opriră tocmai când Jake închise portbagajul mașinii vișinii a lui Luther.
Un bărbat îmbrăcat cu o uniformă care îl identifică drept polițist de la postul de poliție Rushbrook coborî de la volan.
- Am primit un mesaj pentru agentul special Jake Truett! strigă el. E aici?
Jake se apropie de el.
- Eu sunt Jake Truett.
- Tocmai am primit un apel interurban de la cineva pe nume Luther Pell din Burning Cove. Ne-a spus că s-ar putea să aveți necazuri serioase aici, la sanatoriu. Ceva cu un bărbat periculos numit Calvin Paxton care a fugit de acolo. Din câte se pare, individul acesta, Paxton, a reușit să iasă din Burning Cove fără să observe nimeni până în urmă cu o jumătate de oră. Pell era de părere că respectivul s-ar îndrepta către locul acesta și că voia să vă facă probleme dumneavoastră și acestei doamne.
- Paxton n-o să mai facă probleme nimănui, îl asigură Jake.
CAPITOLUL 49
- E o versiune a unei arme de aruncat numită shuriken, îi explică Jake.
Privi către stiloul albastru-intens pe care îl avea în palmă.
- În urmă cu câțiva ani, un tip cu care am făcut afaceri în Extremul Orient m-a învățat să o folosesc. Au o mulțime de forme și sunt făcute pentru a fi ascunse cu ușurință. Aceasta a fost făcută după indicațiile mele. Aici, în State, nimănui nu i se pare deloc ciudată să vadă un stilou în buzunarul unui sacou.
- E atât de mic! zise Adelaide. Mă uimește că a avut un asemenea efect asupra lui Paxton.
Era seara devreme. Adelaide era extenuată, dar nervii îi erau încă întinși la maxim. Și-ar fi dorit să aibă o doză din amestecul de plante pe care îl folosea în nopțile grele. Fusese nevoită să se mulțumească cu un ceai obișnuit.
Ea și Jake stăteau într-o căbănuță într-un camping auto aflat cam la jumătatea distanței dintre Rushbrook și Burning Cove.
La scurt timp după ce terminaseră cu poliția și începuseră drumul lung de întoarcere, ceața se revărsase peste autostrada de pe coastă. Devenise periculos să mai înainteze. După cum remarcase Jake, își asumaseră destule riscuri pentru o singură zi.
Ieșiseră de pe autostradă pentru a-și petrece noaptea la primul camping care le păruse a fi curat și confortabil.
În șemineu ardea focul. Cutia de pălării era pe podea, lângă fotoliul lui Jake. Servieta în care se aflau dosarele pe care le luaseră din biroul lui Ormsby se afla lângă ea.
- Shuriken-ul nu e gândit să ucidă, zise Jake, deși poate fi folosit în acest scop de la distanță mică. În fond, are o lamă foarte ascuțită. Dar e, în principal, o armă de distragere a atenției. Se folosește pentru a-ți surprinde și, cu ceva noroc, pentru a-ți speria adversarul. Ideea e să câștigi ceva timp pentru a te apropia de el.
- Adică exact cum s-a întâmplat și acum, spuse Adelaide. Deci toate călătoriile alea pe care le-ai făcut când te ocupai de import-export nu au fost degeaba. Dar mă bucur că ai ieșit din domeniul ăla.
- Venise vremea. Oricum, nu prea le mai sunt de folos celor de la FBI. Grație spionului ăla din agenție despre care ți-am zis, prea multe persoane din afara granițelor noastre știu cine sunt. Nu mai am o acoperire utilă.
- Dar Luther Pell? Ziceai că v-ați cunoscut printr-un prieten comun. Era același individ care te-a recrutat ca spion?
- Da. Luther le mai face din când în când câte o favoare celor de la FBI, Cei de acolo consideră că, uneori, conexiunile sale în lumea interlopă le sunt foarte utile.
- Așa ai făcut rost de legitimația aia falsă de agent FBI?
- Îhmm.
Un timp, Adelaide privi flăcările fără să mai spună nimic.
- O să ai nevoie de o altă ocupație, rosti ea, într-un final.
- Da` văd că de-abia aștepți să mă vezi lansat în altă carieră.
Jake surâse.
- Te asigur că n-o să mor de foame. Am câștigat o groază de bani din import-export.
- Nu mă îndoiesc de asta, dar tot ai nevoie de o ocupație lucrativă.
- O să apară ceva. Dar am alte priorități.
Jake se aplecă și luă capacul cutiei de pălării. El și Adelaide contemplară numeroasele documente care fuseseră îndesate în ea. Deasupra era o agendă mică, cu coperte de piele.
Jake o luă, o deschise și dădu câteva pagini.
- Se pare că Zolanda ținea o evidență detaliată a victimelor ei și a secretelor pe care le ascundeau. Folosea inițialele lor, dar văd aici și niște date. Lângă fiecare înregistrare e un număr.
Adelaide luă unul din plicurile sigilate.
- Și pe fiecare pachet e scris câte un număr.
- O să ne ia câteva ore să sortăm toate hârtiile, fotografiile și jurnalele astea, îl avertiză Adelaide.
- Grație tatălui lui Elizabeth, știu exact ce caut și, de asemenea, știu și datele aproximative când Elizabeth a discutat cu Zolanda.
Nu trecu mult până găsiră jurnalul lui Elizabeth. Era foarte aproape de vârful grămezii.
- Elizabeth a fost una dintre cele mai recente victime ale Zolandei, nu-i așa? întrebă Adelaide.
- Se pare că da, zise Jake.
Începu să frunzărească jurnalul, oprindu-se ici-colo pentru a citi câte un pasaj.
- E totul aici. Lucrurile pe care Garrick i-a ordonat să le facă pentru a-i promite că se însoară cu ea. S-a folosit de ea, sau a încercat să se folosească de ea.
Jake dădu alte câteva pagini.
- Într-un final, se pare că s-a înfuriat pentru că ea nu-i dădea niciodată informații substanțiale despre mine. I-a spus că n-avea să se mai vadă niciodată cu ea. Ea l-a amenințat că o să-mi spună despre el.
- De asta a omorât-o, nu?
Jake dădu altă pagină și se opri.
- Se pare că s-a răzgândit. I-a spus că nu poate să trăiască fără ea. I-a promis că vor fugi împreună în lume. I-a zis să-și facă o valiză. Că avea să vină la ea acasă să o ia și că aveau să se ducă în Reno, să poată divorța. I-a spus că trebuia să se asigure că nu avea să îi vadă nimeni. Ea a scris aici că avea să-i dea ziua liberă menajerei.
- Ziua în care Garrick a venit la voi acasă și a omorât-o pe Elizabeth, nu?
- Da.
Jake închise jurnalul.
- Mi-am dat seama de la început că ceva nu era în regulă. Dar nu mi-a dat prin cap că Elizabeth era manipulată de un spion decât după ce am găsit-o în beci.
- Ți-am mai spus o dată, nu aveai cum să o salvezi pentru că ea nu voia să fie salvată. Dar poți să-i salvezi familia. Poți să distrugi jurnalul.
- Da, pot să fac asta.
Jake deschise din nou jurnalul. Începu să rupă filele și le aruncă pe rând în flăcări. Când termină, se lăsă pe spătarul fotoliului.
- Mâine o să-i dau un telefon tatălui lui Elizabeth, să-i spun că jurnalul nu mai există și că șantajistul e mort.
- Ar trebui să ardem și restul secretelor din cutia asta, zise Adelaide.
- Nu în seara asta. Trebuie să trec prin ele mai întâi, să mă asigur că nu e nimic aici care să poată afecta siguranța națională. Și-asta o să ia ceva timp. O să luăm restul documentelor înapoi în Burning Cove și o să le rezolvăm acolo.
- S-a terminat, zise Adelaide încetișor.
- Nu încă.
Jake o fixă cu privirea.
- Mai e un lucru pe care ar trebui să-l știi înainte de a închide ușa trecutului meu. E legat de modul în care și-a găsit sfârșitul Garrick.
- Ai de gând să-mi spui că nu a fost vorba de un accident?
Jake expiră lent.
- M-a urmărit pe Sirena în seara aceea. Eram sigur că avea să o facă. S-a repezit la mine cu un cuțit în mână. Dar exact asta mă așteptam să facă.
- Poate n-o să-ți vină să crezi, dar mi-am dat deja seama că faptul foarte convenabil că Garrick s-a înecat nu a fost o coincidență uimitoare.
Jake o contemplă preț de câteva clipe.
- Voiam doar să știi.
- Înțeleg. Și-acum ce-o să se întâmple? întrebă ea. O să iei legătura cu cineva de la FBI? În fond, abia am descoperit o rețea de traficanți de droguri. Totuși, dacă o să încercăm să explicăm totul reprezentanților autorităților, vor dori să afle totul despre Daydream. Vor ține morțiș să le dăm formula. Și-apoi mă vor interoga și vor afla despre experimente, vor crede că sunt într-adevăr nebună...
Jake se aplecă și-i pecetlui buzele cu degetele, reducând-o la tăcere.
- Nimeni nu o să te interogheze. Cazul acesta nu presupune nimic care să depășească competența poliției din Rushbrook și Burning Cove. Nu-i nevoie să implicăm FBI-ul.
Își desprinse degetele de pe gura ei.
- Ai încredere în mine!
Adelaide răsuflă ușurată, dar apoi se încordă din nou.
- Și cum rămâne cu Conrad Massey?
- Massey știe că are mare noroc că e în viață. O să-și țină gura pentru că e conștient că o înfunde pușcăria pentru răpire, fraudă și tentativă de crimă, printre altele, dacă începe să-și mărturisească păcatele polițiștilor - asta presupunând că supraviețuiește până când o să fie judecat.
Adelaide îi aruncă o căutătură severă.
- Doar nu vorbești serios cu asta, nu?
Jake îi întoarse privirea, dar nu scoase niciun cuvânt.
- Bine, vorbești serios.
- A, da, răspunse Jake. Dar poți să stai liniștită. Massey nu e în postura de a ne face probleme. O să fie foarte ocupat să gestioneze dezastrul financiar care o să-l lovească. Iar acesta o să fie urmat de un dezastru social. Din toate punctele de vedere, e un om distrus.
- Unul dintre primele lucruri pe care o să le facă va fi să sisteze plățile pentru șederea Ducesei la Rushbrook.
- Cu Gill mort, poate că azilul va fi preluat de un doctor nou, cu concepții moderne, spuse Jake. Sau poate că o să fie închis.
- Oricum, o să urmăresc ce se întâmplă și o să mă asigur că Ducesa va fi transferată undeva unde să se simtă în largul ei.
Jake zâmbi.
- O să avem amândoi grijă de ea.
Ochii i se duseră la servieta cu dosare.
- Vreau să studiez documentele legate de Daydream înainte de a le distruge. Trebuie să aflu dacă a existat vreo legătură cu agenți străini sau cu cineva din guvernul nostru. Dar putem să dăm foc dosarului tău de pacientă în seara asta. Depinde de tine.
Adelaide contemplă servieta preț de câteva secunde.
- Nu, zise ea într-un final. Cred că vreau să-l citesc. Trebuie să știu exact ce mi-au făcut. Și după aceea o să-l distrug.
- Și-apoi? întrebă Jake. Ce vrei să faci când o să fii eliberată în sfârșit de lanțurile trecutului?
- Florence zice că infuziile mele au făcut minuni pentru ceainăria ei. Îmi place să le prepar pentru clienți și o să continui să fac asta. Dar mi-ar plăcea și să folosesc colecția mamei de ierbare vechi ca fundament al unei noi biblioteci de cercetare botanică aici, în Burning Cove.
- Un plan excelent, spuse Jake.
Adelaide se pregăti psihic. Era timpul să se confrunte cu viitorul.
- Dar tu? Ți-ai atins scopul. Ai recuperat jurnalul. Acum ești liber.
Jake se ridică, se aplecă și o trase în picioare. Îi cuprinse chipul în palme. Ochii îi erau plini de fierbințeală.
- Mă gândeam să mă mut în Burning Cove, spuse el. Viața pe malul oceanului a făcut minuni pentru nervii mei.
Râsetul ei ieși la suprafață senin. Adelaide îi cuprinse talia cu brațele.
- Și-ai mei sunt într-o stare mult mai bună de când m-am mutat acolo, declară ea.
- Ce-ai zice să iei un chiriaș permanent?
- Îmi place ideea, rosti ea. Îmi place foarte mult. Aș putea să te pun să lucrezi în biblioteca mea, deși poate nu chiar la biroul de relații cu publicul. Nu cred că te-ai pricepe prea bine să lucrezi zi de zi cu oamenii.
O sclipire rară de râs cald lumină ochii de înger răzbunător ai lui Jake.
- Să locuiesc cu tine și să am o slujbă stabilă conturează un viitor perfect, rosti el.
- Da, chiar așa, spuse ea. Și gândește-te că o să ai mereu la îndemână ceaiul verde preferat.
- Speram eu că și el o să facă parte din înțelegere.
Umorul din ochii lui se disipă. Mâinile îi cuprinseră chipul puțin mai strâns.
- Știu că e prea devreme să spun asta, dar te iubesc, Adelaide. Ar trebui să știi că, mai devreme sau mai târziu, o să te cer în căsătorie. De fapt, o să te implor să te căsătorești cu mine.
- În acest caz, ți-aș sugera să mi-o ceri mai devreme, nu mai târziu. Recent am învățat că viața poate fi imprevizibilă. N-ar trebui să lași pe mâine ce-ți dorești foarte mult să faci azi.
- Poți să accepți azi?
Adelaide zâmbi.
- Da.
În ochii lui se vedea o emoție nouă. Adelaide ar fi putut jura că zări o sclipire de lacrimi. Dar așa ceva era imposibil, își spuse ea. Un bărbat ca Jake n-ar plânge pentru nimic în lume.
Îngrijorată, își ridică mâna și îi atinse coțul ochiului cu vârful degetului.
- Jake? rosti ea.
El nu-i răspunse. În loc de asta, o sărută cu o tandrețe copleșitoare care îi arătă că lacrimile erau adevărate. Era un sărut care promitea o dragoste profundă.
Adelaide își petrecu brațele pe după gâtul lui și se lăsă în voia îmbrățișării.
- Adelaide, rosti el cu buzele aproape lipite de ale ei. Adelaide...
Sărutul deveni mai intens. Emoția dorinței împărtășite le ardea în vene. Jake începu să o dezbrace, dar curând ajunseră efectiv să se lupte pentru a fi cât mai aproape unul de celălalt.
Reușiră să ajungă într-unul din paturile înguste, lăsând în urmă un șir de haine.
Ar fi putu jura că mâna lui tremura ușor când îi cuprinse sânul, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că era adevărată.
Adelaide își lăsă degetele să-i traseze o linie pe piele, de la umerii zvleți și puterni până la coapse. Îi exploră trupul subțire și ferm plină de uimire și satisfacție. Era iubitul ei, iar ea era a lui.
Când totul se sfârși, Adelaide se lăsă moale peste el. Jake o cuprinse foarte bine și foarte strâns.
Îl simți mișcându-se peste ceva timp.
- Înainte să ne căsătorim, ar trebui să știi ceva despre mine, zise el.
- Altceva în afară de faptul că, odinioară, ai fost agent secret?
Adelaide stătea peste el, cu capul sprijinit pe pieptul lui. Aerul din căbănuță se răcea, dar trupul lui Jake era atât de cald că ar fi putut topi și un ghețar. Nu voia să se miște.
- Am o ocupație, rosti el.
- Poftim?
Adelaide își înălță capul, pentru a-l putea privi în ochi.
- De ce nu mi-ai spus?
- Pentru că nu e vorba de o slujbă foarte sigură. Uneori, programul e ciudat. Dar partea bună e că pot să-mi fac treaba la fel de bine în Burning Cove ca și în Los Angeles.
- Nu înțeleg... Ești agent imobiliar sau vinzi acțiuni?
- Nu.
Jake își înfundă degetele în părul ei.
- Scriu romanele cu Cooper Boone sub pseudonimul Simon Winslow.
- Glumești!
El clătină din cap.
Adelaide îl măsură cu privirea, suspicioasă.
- Nu glumești...
- Nu. Nu scriu de mult, doar de vreo 2 ani. Nu mi s-au publicat decât două cărți din serie. Nu pot să-ți promit că o să fiu un autor de succes.
Mintea lui Adelaide se duse la carnețelul galben și la creioanele ascuțite pe care le avea în sevietă când venea la ceainărie. Strâmbă din nas.
- Luther Pell știe de cariera ta ca scriitor? îl întrebă.
- El e unul dintre puținii care știu de ea.
Adelaide scoase un oftat.
- Probabil că te-au amuzat teribil eforturile mele de a te face să te concentrezi asupra găsirii unei ocupații noi.
- Nu, răspunse el.
Îi învârti o șuviță pe după degete și o trase ușor la pieptul lui.
- Am fost impresionat că îți păsa îndeajuns încât să-ți faci griji pentru mine. Nici nu-mi aduc aminte ultima oară când cineva s-a gândit într-atât la soarta mea.
Adelaide îi adresă o privire ofensată. În secunda următoare, izbucni în râs.
Jake o privi uluit o clipă, după care zâmbi și el larg.
- Nu te-ai supărat? o întrebă.
- Nu. De ce să mă supăr? O să mă mărit cu autorul romanelor cu Cooper Boone. Nu va trebui să aștept până ce următorul o să vadă lumina tiparului. O să pot să-l citesc înaintea tuturor.
- Da, îi confirmă el. Așa o să fie.
Adelaide făcu ochii mari.
- O, Doamne, îmi dai un autograf?
Fu rândul lui să izbucnească în râs.
- Ce-ai zice de ceva mai folositor? propuse el.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi asta.
Își scoase mâna din părul ei, îi cuprinse ceafa în căușul palmei și o trase în jos pentru a o putea săruta.
- E bine și așa, rosti ea, cu buzele aproape lipite de ale lui. Dar tot vreau să-mi semnezi exemplarul din cel mai recent lansat roman al tău.
- Bine. Îți semnez orice dacă promiți că termini de vorbit și mă săruți.
- Se rezolvă.
CAPITOLUL 50
A doua zi dimineață, Raina deschise sertarul de la biroul personal și scoase dosarul subțire care conținea raportul dactilografiat ireproșabil pe care îl pregătise.
Îl puse pe birou, dar nu îl deschise. În loc de asta, își încrucișă antebrațele peste el, parcă ținându-l să nu zboare.
- Am numele hoților de băutură care v-au făcut probleme, domnule Pell, zise ea. Dar trebuie să discutăm situația înainte să vă înmânez acest raport.
Luther se rezemă de spătarul fotoliului din fața biroului și aruncă o privire către dosar. Când își ridică din nou ochii la ea, expresia îi era perfect neutră. Nu aveai cum să îți dai seama ce se petrecea în mintea lui.
- Ce mai e de discutat? o întrebă. Am apelat la serviciile tale pentru a afla cine fură băutură din clubul meu. Zici că ai reușit. Acum o să-mi dai numele respectivilor hoți și eu o să te plătesc pentru timpul alocat acestei chestiuni. Mie nu îmi pare deloc complicat.
- De fapt, este cam complicat. Vezi tu, sunt ceva nuanțe...
- Nuanțe.
La cum rosti acest cuvânt, ai fi crezut că era unul inedit pentru el.
- Cei implicați în aceste furturi nu sunt niște profesioniști, zise ea. Apropo, probabil din această cauză personalul tău de securitate nu i-a descoperit. Ei căutau niște persoane care să știe exact ce făceau.
- Deci nu discutăm aici de o rețea organizată.
- Nu, domnule Pell, discutăm de doi tineri.
- Puști?
- Nu chiar. În fond, lucrează pentru tine. Dar sunt tineri, îndrăgostiți și au de gând să se căsătorească.
Expresia lui Luther își pierduse neutralitatea. Părea extrem de deranjat.
- Scutește-mă de orice circumstanțe atenuante care implică iubirea, îi spuse. Dacă ai impresia că o să trec cu vederea furturile pentru că tu-ți închipui că doi escroci sunt o versiune modernă a lui Romeo și a Julietei...
- Nu fură băutura ca să plătească luna de miere, îl întrerupse Raina. Unul dintre hoți are o mamă care e destul de bolnavă. Doctorul ei i-a spus că singura speranță pe care o mai are e o operație. Din păcate, familia nu-și permite costul acesteia.
- Înainte să aprofundăm mai mult acest subiect, vrei să-mi spui că tu chiar dai crezare poveștii ăsteia cu mama bolnavă și săracă?
- Da. Am verificat datele problemei. Înainte să-ți dau numele celor doi tineri, vreau să-mi dai cuvântul tău că n-o să le faci nimic.
- Să nu le fac nimic?
- Îmi dau seama că probabil o să consideri că trebuie să îi concediezi. Asta o să fie o lovitură grea pentru amândoi, te asigur. Pierderea slujbelor va fi o pedeapsă severă, mai ales pentru că, într-un oraș mic precum Burning Cove, o să le fie foarte greu să-și găsească altele. Odată ce lumea o să afle că i-ai concediat, alți patroni n-o să vrea să îi angajeze.
- Poate că ar fi trebuit să ia în calcul consecințele înainte să înceapă să fure de la mine, spuse Luther.
- Ți-am spus, sunt foarte tineri.
- Și îndrăgostiți. Și încearcă să strângă bani pentru o operație. Dacă-mi mai dai multe detalii, o să fie nevoie să-mi oferi și o batistă.
Raina se relaxă un pic.
- Am o taxă suplimentară pentru batiste.
Colțurile gurii lui Luther se relaxară pentru o clipă în ceva ce părea a fi o umbră de zâmbet.
- Bine, stai să văd dacă am înțeles. O să-mi dai numele hoților dacă îți promit că n-o să fac altceva decât să-i concediez.
Raina își drese vocea.
- Nu vreau să-i folosești drept exemplu pe puștii ăștia și să procedezi... dur.
Luther începu să bată darabana cu un deget lung pe brațul fotoliului său și o fixă cu o privire impenetrabilă.
- Chiar crezi că aș pune ca doi puști să fie snopiți în bătație sau și mai rău de-atât doar pentru că au furat niște băutură din depozitul meu?
Raina expiră prelung.
- Nu. Dar trebuia să mă asigur. Ai o anumită reputație, Luther. Din câte am auzit, ai relații cu niște personaje periculoase. Asta te face și pe tine periculos.
El îi adresă o privire gânditoare.
- Tu știi câte ceva despre oamenii periculoși, nu-i așa, Raina?
Ea încremeni, luptându-se să-și păstreze chipul cât mai neutru.
- În profesia mea, n-ai cum să nu întâlnești și câțiva oameni de-ăștia, răspunse ea atent. Din păcate, este o consecință nefericită a meseriei de detectiv. Tu, de exemplu...
- Sau poate fostul tău șef? Cred că ai fost secretară la firma Enright & Enright din New York.
Raina făcu o sforțare să continue.
- Cum de ți-ai dat seama de asta?
Luther ridică dintr-un umăr, cu un aer relaxat.
- Am pus cap la cap mai multe chestii mărunte. Accentul tău arată că ești de pe Coasta de Est, ești foarte vagă când discuți despre trecutul tău profesional, ai legături cu alte agenții de detectivi particulari... Și, bineînțeles, mai e și momentul în care ai sosit aici.
Ea își apăsă tare antebrațele pe birou.
- Ce-i cu el?
- Ai venit aici, în Burning Cove, la două săptămâni după moartea fostului tău șef.
- Și de ce te-a făcut acest lucru să intri la bănuieli?
- După cum ți-am spus, a fost vorba de o groază de lucruri mărunte care au început să se lege. Ceea ce a fost cireașa de pe tort, totuși, a fost ziua în care ne-am întâlnit, la biblioteca orășenească. Citeai niște ziare vechi de o lună. Titlurile erau legate de anumite incidente care au avut loc aici în oraș, inclusiv un accident rutier cu consecințe fatale.
Ea răsuflă ușor și dădu afirmativ din cap, resemnată.
- Chiar mă temeam că ai observat articolele pe care le citeam. Circumstanțele sosirii mele în Burning Cove reprezintă o problemă pentru tine?
Luther schiță un zâmbet.
- Câtuși de puțin. Dar mi se par interesante, totuși.
Era sincer, concluzionă ea. Se ridică în picioare și traversă încăperea, până la fereastră. Ceața matinală se risipise. Razele calde și aurii ale soarelui erau filtrate de frunzele palmierilor, materializându-se sub forma a mii și mii de mici puncte pe suprafața curții.
Nu se stabilise de mult în oraș, își zise ea, dar deja se îndrăgostise de el. Se simțea ca acasă, așa cum la New York nu i se întâmplase niciodată.
- Nu sunt sigură de ce m-am hotărât să vin aici, rosti ea.
- Eu știu.
Luther se ridică și se opri în spatele ei.
- Trebuia să vezi cu ochii tăi acest loc. Trebuia să citești ziarele. Voiai să afli că s-a întâmplat cu fiul șefului tău.
- Da. Și după ce am ajuns aici, am decis să rămân. Îmi place aici.
- Bine ai venit în California! Și bine ai venit în Burning Cove.
Raina avu impresia că avea să îi pună mâna pe umăr, poate chiar să o întoarcă pentru a fi cu fața spre el. Stăteau foarte aproape unul de celălalt. Așteptarea atingerii lui îi dădea o ușoară amețeală. Luther Pell era un bărbat periculos, dar avea mâini de artist.
- Mulțumesc, rosti ea.
- Nu-ți mai face griji, continuă el. N-o să-i concediez pe Romeo și pe Julieta. Și da, o să achit eu costul operației.
Raina se răsuci spre el și zâmbi.
- Mă gândeam eu c-o să spui asta de cum o să afli nuanțele cazului.
- Știi ceva? Până acum, chiar nu credeam că-o omul care să aprecieze nuanțele, spuse el.
- Ce ciudat...
Raina nu-și putea stăvili zâmbetul.
- Eu am știut de când te-am cunoscut că ești exact genul de om care apreciază nuanțele.
CAPITOLUL 51
În după-amiaza respectivă, Adelaide se întâlni cu Raina la sediul firmei Kirk Investigations. Stăteau față în față și beau cafeaua făcută de Raina.
Jake și Luther se întâlneau cu detectivul Brandon, pentru a-i spune, cu cuvinte foarte atent alese, că Paxton, Gill, Zolanda și Thelma Leggett se ocupau cu traficul de droguri și că se părea că Leggett o ucisese pe șefa ei. Paxton se hotărâse să se descotorosească de ceilalți membri ai rețelei și îi urmase pe Jake și pe Adelaide la Rushbrook în speranța că avea să-i poată opri să facă rost de probe.
Cutia de pălării plină cu secretele vedetelor era în momentul de față ascunsă în portbagajul lui Adelaide. Nici ea, nici Jake nu voiau să-și asume riscul de a lăsa cutia nepăzită în casa ei și hotărâseră că nimeni nu trebuia să mai afle de ea. Totuși, ascunderea unui recipient mare plin cu materiale de șantaj se dovedise o întreprindere destul de stânjenitoare. Portbagajul mașinii ei li se păruse o ascunzătoare la fel de bună ca altele.
Planul era să ardă materialele și dosarul ei de pacientă în seara respectivă.
- Tot nu pot să înțeleg de ce Madam Zolanda a prezis o moarte la finalul unui spectacol cu demonstrații de puteri paranormale destul de obișnuit, spuse Adelaide. Nu mai adăugase niciodată asemenea elemente dramatice la niciun spectacol anterior.
Raina își puse ceașca pe birou cu un aer gânditor.
- Îmi dau seama că eu ar trebui să fiu detectivul cinic din discuția asta, dar dacă Madam Zolanda chiar putea vedea în viitor?
Adelaide aproape că izbucni în râs.
- Vorbești serios? Vrei să-mi spui că tu chiar crezi că avea ceva puteri paranormale?
- Nu, dar cealaltă explicație logică era că previziunea ei trebuia să se lege cumva cu dispariția sau uciderea ta.
- Așa explică lucrurile Jake, dar eu nu sunt convinsă că asta e explicația. De ce să riște Zolanda să atragă atenția asupra ei într-un asemenea mod? Da, ar fi însemnat multă publicitate pentru ea, dar trebuia să-și fi dat seama că polițiștii ar fi luat-o imediat în colimator. Și, dacă ăsta era planul ei, de ce nu și-a asigurat măcar un alibi solid pentru orele de după finalul spectacolului ei? Din câte știm noi, era acasă, singură.
- Numai că se pare că a avut un musafir care i-a făcut felul. Ziceai că Paxton a negat că ar fi ucis-o pe Zolanda, deci evident cea care a făcut-o trebuie să fi fost Leggett. Până la urmă, la ea au ajuns materialele compromițătoare pe care se baza operațiunea de șantaj.
- Paxton era convinsă că Leggett era cea care a omorât-o pe Zolanda. Ceea ce are o anumită logică, dar tot am o întrebare - ce-a fost în capul Zolandei când a rostit acea ultimă prezicere?
- Habar nu am. Să mă anunți dacă-ți vin în minte ceva teorii plauzibile.
Raina își puse ceașca jos și deschise sertarul biroului pentru a scoate un caiet.
- Între timp, o să lucrez la cazul meu personal.
- Ziceai că ai rezolvat problema lui Luther Pell, cu băutura care lipsea din inventar.
- Așa e.
Pe chipul Rainei apăru o expresie mulțumită.
- Nu era prea complicat, de fapt. Dar se pare că rezolvarea cazului lui Luther Pell a reprezentat o reclamă neoficială excelentă. M-a sunat un domn O`Conner. E șeful serviciului de securitate de la hotelul Burning Cove. Mi-a cerut să verific trecutul unei persoane pe care conducerea hotelului o are în vedere pentru un post.
Adelaide schiță un zâmbet.
- Ai reușit, Raina. Ți-ai pus pe picioare firma de investigații. Felicitări!
- Dar tu? Acum, că ai acces la moștenire, sigur n-o să mai lucrezi la ceainărie.
- Am trecut pe acolo chiar înainte să vin la tine. Voiam să o anunț pe Florence că m-am întors în oraș și că totul e bine. I-am spus că pot lucra pentru ea câtă vreme are nevoie de mine și că o să continui să fac amestec de plante pentru clienți.
Raina făcu ochii mari.
- Și ce-o să faci când nu prepari amestecuri de ceaiuri și infuzii?
- Am de gând să înființez o bibliotecă particulară de ierbare și alte cărți despre uzul medicinal al plantelor. O să fie la dispoziția oamenilor de știință și a cercetătorilor.
- Se pare că ai o mulțime de visuri noi, zise Raina. Și cum rămâne cu Jake?
- Ca să vezi, Jake chiar are o ocupație.
Raina izbucni în râs.
- Da, știu, Luther mi-a spus că el scrie romanele alea de spionaj cu Cooper Boone. Eu voiam să știu dacă o să rămână aici, în Burning Cove.
O stare de fericire o însufleți dintr-odată pe Adelaide.
- Da, are de gând să rămână în Burning Cove.
- Cu tine? continuă Raina.
- Cu mine.
- Asta-i o veste foarte bună, spuse prietena ei. Trebuie să ne întâlnim curând, să sărbătorim.
- Minunată idee.
- Dar nu în seara asta, rosti Raina.
Schiță un zâmbet reținut și tainic.
- În seara asta am planuri.
- Și eu și Jake avem planuri pentru seara asta, dar poate mâine... Ia stai puțin! Cum adică ai planuri pentru seara asta? E ceva legat de noul tău caz?
- Nu. Am fost invitată la Clubul Paradise la cocktailuri și cină.
Adelaide ridică din sprâncene.
- Cu Luther?
- Da.
- Nu știam că la Clubul Paradise poți să iei și cina.
- Nu se poate. Cina va avea loc în apartamentul personal al lui Luther, aflat deasupra clubului. O să trimită o mașină să mă ia de acasă.
- Asta sună foarte interesant, spuse Adelaide.
Zâmbetul Rainei se lărgi.
- Și mie mi s-a părut la fel.
Adelaide își drese glasul.
- Sunt convinsă că știi ce faci, dar ca prietenă mă simt obligată să-ți spun că Pell are reputația unui om care are legături cu niște persoane foarte periculoase.
- Uite cine vorbește! Bărbatul cu care ai tu o relație nu e tocmai inocent ca un cercetaș, nu?
Adelaide izbucni în râs.
- Bine, bine, m-am prins. Și, sinceră să fiu, Luther și Jake nu sunt interesați de niște cercetașe inocente, nu? Numai uită-te la noi! Nu suntem genul de domnișoare din lumea bună pe care băieții cumsecade le duc acasă, să le prezinte părinților. Eu sunt fugită dintr-un azil de nebuni, iar tu ești o femeie detectiv particular care cercetează persoanele cu trecut îndoielnic.
- Eu zic mai degrabă că noi compensăm lipsa de rafinament și eleganță printr-o calitate care, cred eu, este la mare preț pentru bărbați ca Luther și Jake.
- A, da.
Adelaide surâse.
- Suntem niște femei interesante.
- Exact. Mă îndoiesc că o să le părem vreodată plictisitoare sau banale.
- Și noi putem spune același lucru despre ei, nu-i așa? Uneori pot fi complicați. Și încăpățânați. Ba chiar și dificili.
- Dar, dacă vreuna dintre noi o să dispară, ar merge până la capătul lumii să dea de noi.
- Da, confirmă Adelaide.
Zâmbi din nou.
- Da, așa e.
CAPITOLUL 52
Se întoarse cu mașina acasă, parcă în garajul mic și scoase cutia de pălării din portbagaj.
În timp ce urca treptele care duceau la ușa principală, își dădu seama că acum își putea permite o locuință mai mare. Dar se atașase ciudat de mult de aceasta.
„Pentru că Jake s-a mutat cu mine aici”, își dădu seama.
Prezența lui făcea să se simtă acasă aici.
Scoase cheia din poșetă și intră în căsuța mică și intimă. Intră în bucătărie, puse cutia de pălării pe masă și puse ibricul pe aragaz. Apoi, puse o lingă din cel mai puternic amestec de ceai din ceainic. Trebuia să-și pună gândurile în ordine.
Cât aștepta ca apa să clocotească, se sprijini de marginea blatului de bucătărie, își împreună brațele peste piept și începu să reflecteze la ultima predicție a lui Madam Zolanda.
Foarte multe lucruri își găsiseră explicația, însă circumstanțele morții șantajistei rămâneau învăluite în mister. De ce adăugase acel final melodramatic spectacolului?
Zolanda fusese o actriță foarte bună, dar nu reușise să devină o vedetă de film.
În seara ultimului ei spectacol, Zolanda ținuse o sală plină cu sufletul la gură cu ultima ei prezicere. Era ca și cum ar fi încercat să dovedească faptul că avea într-adevăr puteri paranormale.
Sau ar fi încercat să dovedească faptul că putea să joace rolul unui medium deosebit de înzestrat.
Adelaide își lăsă brațele pe lângă corp, se desprinse de blat și luă cartea de telefoane. Găsi numărul pe care îl căuta și ridică receptorul.
- Curierul Burning Cove. Cu cine doriți să vorbiți?
- Cu Irene Ward, departamentul infracțiuni, vă rog, rosti Adelaide. Spuneți-i că o caută Adelaide Blake. Nu, ia stați puțin, ea mă știe ca Adelaide Brockton.
Irene răspunse pe un ton neatent.
- Bună, Adelaide. Tocmai am auzit că doctorul Paxton, specialistul în diete pentru vedete, a murit în condiții suspecte. Am mai auzit și că erai și tu de față. Tocmai mă pregăteam să te sun, pentru ceva detalii.
- Promit că-ți povestesc tot de-a fir-a păr, dar mai întâi am o întrebare despre ultima prezicere a lui Madam Zolanda.
- În cele din urmă, doctorul Skipton a declarat că decesul Zolandei e o sinucidere. Cred că detectivul Brandon are îndoielile lui, dar n-are cum să dovedească faptul că a fost o crimă.
- Da, păi se pare că Thelma Leggett a omorât-o pe Zolanda. Dar nu asta voiam...
- Stai nițel, să iau un creion.
- Îți spun tot mai târziu. Acum am nevoie să știu cine mai era în public la Teatrul Palace în seara aceea, când Zolanda a prezis că va avea loc un deces până în zori.
- Serios? Cred c-au fost vreo 200 de oameni la Palace în seara aia.
- Da, dar mulți erau oameni din partea locului. Eu mă refer la personaje de la Hollywood. Sunt convinsă că ăștia au fost relativ puțini. Mă întreb dacă în public n-au fost regizori, vânători de talente sau producători.
- E important?
- Cred că ar putea fi, da.
- Stai puțin, să o întreb pe Trish. Ea se ocupă de știrile mondene. Sigur știe dacă au fost cine știe ce directori de studio în public în seara aceea.
Adelaide auzi cum receptorul zăngăni când fu lăsat pe birou. Ascultă larma de fundal din redacția mică și aglomerată - tastele mașinilor de scris păcăneau, iar un bărbat strigă ceva despre un termen limită.
Irene reveni nu peste mult.
- Trish zice că în public erau doi actori care stăteau la hotelul Burning Cove, inclusiv domnișoara Westlake. Și Douglas Holton era acolo.
- Regizorul?
- Da. Nimeni nu știa că e în oraș până nu și-a făcut apariția la Palace. Trish zice că umblă vorba că ar fi în căutarea unui chip nou pentru rolul principal într-un film pe care o să-l regizeze.
- Trish știe cumva despre ce o să fie vorba în filmul respectiv?
- Stai puțin, s-o întreb.
Când Irene reveni la telefon, peste câteva momente, părea a respira precipitat.
- N-o să-ți vină să crezi una ca asta. Trish mi-a spus că e un proiect ținut în mare taină, dar umblă vorba că ar fi despre un medium care prezice crime.
Adelaide se uita fix la peretele din fața ei, copleșită de înțelegere într-atât încât o apucă o ușoară amețeală.
- Zolanda credea că dă probă pentru un rol în filmul respectiv.
- Chiar crezi asta? Mda, când e vorba de actori orice e posibil. Se știe că sunt în stare să facă tot felul de lucruri ciudate dacă au impresia că așa fac rost de un rol într-un film. Și totuși...
- Dacă am dreptate, Zolanda a fost păcălită să pregătească scena pentru propria asasinare.
- În cazul ăsta, probabil că Paxton i-a întins capcana, rosti Irene, dusă pe gânduri. El era cel cu legături în lumea Hollywoodului, nu Gill. Poate că i-a spus că un regizor celebru se afla în public și că era în căutarea unei actrițe care să joace rolul unui medium. Și Zolanda s-a lăsat păcălită.
- I-a promis exact ce le promit escrocii pricepuți victimelor lor - o șansă de a obține ceva ce-și dorea foarte, foarte mult.
- Dar și ea era o escroacă.
- Nu contează, rosti Adelaide. Mai mult, o făcea și mai vulnerabilă în fața unei asemenea strategii. Probabil că era convinsă că ea nu poate fi trasă pe sfoară pentru că știa toate șiretlicurile. Dar logica și simțul realității dispar într-o clipită când cel care vrea să te înșele îți oferă ceva ce îți dorești foarte mult.
- Ai dreptate. Și așa se explică de ce a încheiat Zolanda spectacolul cu previziunea aceea înspăimântătoare. Îți dai seama ce înseamnă asta?
Glasul Irenei se însufleți, plin de entuziasm.
- O să obțin un titlu de primă pagină din subiectul cu moartea lui Madam Zolanda! Articolele mele despre asta au fost preluate de ziare din toată țara. Nu m-aș mira dacă așa o să se întâmple și cu ăsta.
- Minunat, spuse Adelaide. Auzi? Trebuie să închid. Te sun mai târziu.
- Promite-mi că o să mă suni imediat ce-ți mai vin în minte și alte teorii interesante despre moartea Zolandei.
- Promit.
Adelaide puse receptorul în furcă și rămase nemișcată pentru câteva clipe. Faptul că știuse că în public se afla un regizor celebru și că acesta căuta actori pentru un film nou care avea ca personaj principal un medium reușea să explice de ce Zolanda își închisese spectacolul cu un număr atât de șocant.
Dar ceva parcă nu se potrivea. De ce se chinuise Paxton într-atât pentru a pune totul în scenă pentru moartea Zolandei? De ce să nu o fi drogat pur și simplu, să o fi împins de pe acoperiș și să lase autoritățile să tragă concluzia că își luase zilele?
De ce să o facă pe Zolanda să creadă că visurile ar fi putut să i se materializeze, că avea șansa de a-și demonstra talentul în fața unui regizor puternic?
Moartea atent regizată a Zolandei avea toate ingredientele unei răzbunări planificate până în cele mai mici detalii.
Adelaide contemplă cutia de pălării.
Apa de pe foc dăduse în clocot, iar aburul șuiera prin fanta vasului. Traversă bucătărie și îl luă de pe aragaz, dar nu se deranjă să toarne apa în ceainic. În loc de asta, se duse la masă, deschise cutia de pălării și scoase agenda Zolandei.
Fiecare înregistrare era reprezentată de o pereche de inițiale - scrisoare, fotografie, jurnal - și un număr care corespundea cu un anume plic sigilat. În seara anterioară, Jake descoperise repede pachetul în care se afla jurnalul lui Elizabeth pentru că îi recunoscuse inițialele și data când îi dăduse materialul compromițător Zolandei.
La o primă vedere, restul inițialelor și al datelor nu se legau deloc cu informațiile pe care le avea. Își dădu seama că avea să fie nevoie să parcurgă agenda rând cu rând și să deschidă fiecare pachet pentru a verifica dacă nu conținea ceva indicii privind identitatea ucigașului.
Se hotărî să înceapă de la cele mai recente înregistrări spre cele mai vechi.
Era pregătită pentru mai multe ore de muncă, dar, în cele din urmă, răspunsul îi sări în ochi imediat.
Cea de-a treia înregistrare în ordine invers cronologică avea în dreptul ei o abreviere: Pt. Dosar. Inițialele din aceasta nu însemnau nimic pentru ea - J.T. Dar data era cu aproximativ 4 luni înainte ca ea să fie răpită și închisă la Rushbrook.
Ducesa îi spusese odată că Pacienta A dispăruse cu câteva luni înainte să sosească Adelaide la azil.
Un curent de energie întunecată îi inundă corpul.
Trecu în revistă plicurile din cutia de pălării până îl găsi pe cel indicat de agendă. Îl desfăcu repede și îi vărsă conținutul pe masă. Luă primul document și aproape că i se opri respirația când își dădu seama că avea în față fișa de la sanatoriu a Pacientei A.
Erau mai multe pagini cu notițe detaliate scrise de Ormsby.
„Pacienta A a intrat într-o altă stare de delir după administrarea celei de-a treia doze...”
„Pacienta A a avut din nou halucinații puternice azi...”
„Îngrijitorii mi-au raportat că Pacienta A a avut din nou halucinații toată noaptea. Nu putem să riscăm să îi administrăm un sedativ din cauza riscului de a induce coma...”
Mai erau și alte informații despre primul subiect al experimentului.
Era o femeie. Semnase documentele de internare de bunăvoie. Fusese spitalizată pentru epuizare nervoasă. Când ajunsese la Rushbrook, fusese însoțită de o prietenă care insistase ca înregistrarea să se facă sub un nume fals.
În completarea fișei considerată material de șantaj erau niște fotografii care o înfățișau pe Pacienta A într-un halat al Sanatoriului Rushbrook. Chipul îi era deranjant de absent, ca și cum ar fi fost sub influența a cine știe ce substanțe, dar Adelaide putu sesiza furia neputincioasă din ochii ei.
Într-una dintre imagini, femeia stătea pe marginea unui pat de spital. Avea halatul ridicat până în jurul taliei și nu purta nimic pe dedesubt. Avea picioarele îndepărtate iar Calvin Paxton, cu pantalonii în vine, stătea în picioare între ele.
În fotografia următoarea, Gill era cel fotografiat violând-o pe femeia aceea neajutorată și drogată.
Adelaide lăsă hârtiile pe masă, se ridică iute și se repezi la telefon.
În receptor nu se auzea tonul. Cineva tăiase firul.
Trebuia să iasă din casă.
Înșfăcă repede cheile mașinii și trase cu putere de ușa bucătăriei.
Vera Westlake ieși din umbrele de lângă ușă. În mâna dreaptă avea un pistol.
- Nicio mișcare, ordonă actrița. N-am cum să ratez. Nu de la distanța asta...
CAPITOLUL 53
Din cine știe ce motiv bizar, primul gând al lui Adelaide fu că Vera arăta ca un star de cinema, ceea ce și era, ca și cum ar fi jucat rolul unei femei disperate, dispusă să facă moarte de om. Dar pistolul din mâna ei era cum nu se putea mai adevărat.
Era îmbrăcată după ultima modă, cu o pereche de pantaloni, un pulover strâmt și o pereche de pantofi stil Oxford, albastru cu alb. În ciuda obiceiului ei, nu purta o ținută într-o singură culoare. Avea părul ascuns în mare parte sub o eșarfă înnodată sub bărbie. Purta o pereche de ochelari de soare care probabil că fuseseră gândiți să îi ascundă identitatea, dar care nu făceau altceva decât să atragă atenția asupra profilului celei mai frumoase femei din Hollywood.
Preț de câteva clipe, Adelaide se holbă la armă, hipnotizată.
- Mereu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu Pacienta A, rosti ea. Te rog, intră să bei un ceai. Avem multe de discutat, nu?
Vera intră pe ușă și se opri. Aruncă o privire la cutia de pălării.
- Mi-ai găsit documentele de la Rushbrook, nu-i așa? întrebă.
- Da. Erau la Zolanda.
- Cățeaua naibii! După ce i-am administrat drogul, mi-a zis că vrea să-mi împărtășească un secret. Am întrebat-o despre ce era vorba. A început să râdă isteric și mi-a spus că avea fișa mea de la Rushbrook. Mi-a zis că avusese de gând să o țină la ea până ce cariera mea avea să ajungă la apogeu și apoi să-mi ceară o avere pe ea. M-a năucit. Trăisem cu ideea că documentele erau în continuare la Rushbrook, în siguranță. Am întrebat-o unde le ținea, dar deja nu mai era coerentă. Mi-a spus adevărul, dar numai o parte din el. Mi-a spus că hârtiile erau într-o cutie de pălării, dar n-a zis unde se afla afurisita aia de cutie.
- Daydream este foarte problematic atunci când e folosit ca „serul adevărului”, zise Adelaide.
Vera scoase un icnet dezgustat.
- Din câte se pare, asta e cu atât mai adevărat cu cât e combinat cu alcool, pentru că eu una sigur n-am obținut vreun răspuns clar de la Zolanda în noaptea aia. După ce a căzut de pe acoperiș, am cercetat vila. Când am văzut că nu găsesc documentele, am îndrăznit să sper că nu erau decât o închipuire a Zolandei. Evident, m-am înșelat.
- Zolanda a fost „ajutată” să sară de pe acoperiș, nu-i așa? întrebă Adelaide. I-ai spus că un regizor important era în sală și că era în căutarea unui chip nou pentru a juca rolul unei femei medium.
- Am scris tot scenariul pentru ultima ei prezicere, fir-ar să fie, rosti Vera, încetișor.
- Cum ai reușit să o convingi că o să-i transformi visul cel mare în realitate? Nu avea niciun motiv să se încreadă în spusele tale. În fond, te trădase în cel mai grav mod cu putință.
Vera schiță un zâmbet lipsit de umor.
- Zolanda era o actriță bună, dar eu sunt și mai pricepută decât ea. Am lăsat-o să creadă că îi eram recunoscătoare că m-a dus la Rushbrook. Am lăsat-o să creadă că nu-mi aduceam aminte de violurile și de halucinațiile pe care le-am suportat, că eram sigură că drogul chiar m-a vindecat. Ba chiar am convins-o că eram obsedată de Paxton. Când i-am spus Zolandei că voiam să o răsplătesc aranjând ca un regizor celebru să o vadă jucând pe scenă, m-a crezut fără probleme.
- Ai dreptate, răspunse Adelaide, chiar ești o actriță extraordinară. Dar ai avut și un mare avantaj, nu? Zolanda își dorea cu disperare să creadă în ce i-ai spus.
- Era chiar demnă de milă, zău. După spectacol, am sunat-o să-i spun că aveam vești bune, dar trebuia să îi comunic detaliile între patru ochi, pentru că toate informațiile privind următorul film al lui Holton sunt secrete. I-am spus să aibă grijă ca asistenta ei să nu fie prin preajmă.
- Când Leggett a plecat, ai intrat în vilă.
- Zolanda era încântată, spuse Vera. I-am spus că regizorul plecase de la teatru în căutarea unui telefon public. Voia să o sune pe secretara lui imediat și să o pună să stabilească o întâlnire pentru o probă pe cameră pentru mediumul vedetelor.
- Zolanda a crezut fiecare cuvințel pentru că voia să creadă că avea să devină o vedetă.
- Am copilărit în același orășel. Am plecat spre Hollywood cu același tren. Am stat în aceeași pensiune prăfuită în timp ce încercam să facem rost de primele probe de filmare. Eu am reușit, dar Zolanda nu. Da, îi ofeream exact lucrul pe care și-l dorea cel mai mult pe lume.
- Era invidioasă pe tine.
- Ai putea spune nebună de invidie.
Ochii Verei erau sumbri.
- Dar mi-a luat o vreme până mi-am dat seama de asta. După cum ți-am spus, era o actriță bună. Măcar meritul ăsta i-l recunosc. Doar că nu avea aspectul pe care-l caută regizorii. Știam că făcea bani din chestia asta cu mediumul. Am crezut că e mulțumită. N-am înțeles cât de profundă îi era ura față de mine până în noaptea aceea când m-a dus la Sanatoriul Rushbrook și m-a dat pe mâna monștrilor ălora, Gill și Paxton.
- Din documente reiese că te-ai internat de bunăvoie.
- Eram în pragul unei crize nervoase, zise Vera. Revistele de scandal mă numiseră cea mai frumoasă femeie de la Hollywood. Grație rolului din Drumul întunecat, devenisem vedetă peste noapte. Ar fi trebuit să fiu în al nouălea cer. Aveam tot ce mi-aș fi putut dori, dar eram mai deprimată și mai anxioasă decât fusesem vreodată. Aveam gânduri sinucigașe.
- Dar nu voiai ca cei de la studio să afle.
- Nu îndrăzneam să-i las să creadă că eram labilă psihic. Nu puteam să consult un doctor din Los Angeles, cu atât mai puțin să mă internez într-un spital, unde să primesc tratament. În orașul ăla nu există secrete. Așa că am sunat-o pe cea pe care o credeam a fi prietena mea cea mai bună din vremurile de odinioară, singura persoană în care credeam că pot să am încredere.
- Ai sunat-o pe Zolanda.
- M-a luat cu mașina de acasă și m-a dus tocmai până la Rushbrook.
- Cunoștea Sanatoriul Rushbrook pentru că distribuia drogurile furnizate de Paxton și Gill, zise Adelaide.
- Da, dar la momentul acela nu știam de afacerea cu droguri. Când am ajuns la Rushbrook, ticălosul ăla de Gill ne aștepta. Am fost internată sub un nume fals. La momentul acela am crezut că Zolanda îmi făcea un mare serviciu. Gill mi-a făcut o injecție cu un sedativ puternic. M-am trezit într-o rezervă aflată în capătul unui hol lung, în Secția 4.
- Aproape la fel mi s-a întâmplat și mie când am ajuns în Secția 4, numai că pe mine m-a internat bărbatul care pretindea că-mi era soț.
- Și-acum îmi aduc aminte țipetele alea, noaptea, rosti Vera.
- Și eu. Întotdeauna, nopțile erau cele mai groaznice.
O clipă, nici una din ele nu zise nimic. În cele din urmă, Vera își continuă povestea.
- Nu sunt sigură ce aveau de gând când am sosit acolo, dar lui Gill și lui Ormsby nu le-a luat mult să se decidă că eram subiectul ideal pentru testarea substanței numită Daydream. Nu eram nebună, ca ceilalți pacienți de la etajul acela, explică ea.
- Și așa ai devenit Pacienta A.
- Gill avea de gând să vândă drogul oricui își permitea să achite prețul cerut. Dar Paxton avea ambiții mai mari. Spera să-l folosească pentru a controla persoane importante - industriași bogați, senatori, poate chiar și pe președinte.
- Da, că tot vorbeam de halucinații.
- Dar nu se înșelau prea tare în ceea ce privește proprietățile drogului, nu-i așa? spuse Vera. Funcționează cum au crezut ei, cel puțin într-o anumită măsură. Pe lângă faptul că e un halucinogen puternic, îl face pe respectivul să accepte extrem de ușor sugestiile hipnotice. Cum crezi că am făcut-o pe Zolanda să se urce pe acoperișul ăla?
- Ai împins-o de pe parapet?
- Nu, răspunse Vera. Nu era nevoie de asta. Începuse să vadă tot felul de blestemății în beznă. A intrat în panică și s-a prăbușit. Dar, într-un final, m-am asigurat că a înțeles exact motivul pentru care mă aflam acolo.
- Și ceilalți? Ormsby, Leggett, Gill... Chiar și Paxton e mort acum. Au căzut toți, ca niște piese de domino. Într-un final, toată rețeaua de traficanți a fost distrusă. Nu a fost o coincidență, nu-i așa? Voiai să te răzbuni pe toți și ai reușit să îi distrugi.
- Recunosc că vă sunt datoare ție și lui Jake Truett pentru moartea lui Paxton. Aveam alte planuri pentru el, dar mi-ați rezolvat voi problema. Cât despre Ormsby, Gill și Leggett, nu a fost greu să-l conving pe Paxton că nu avea nevoie de niciunul dintre ei. Era atât de sigur că nu aveam prea multă inteligență... De asemenea, era convins că Daydream îmi afectase nervii și că aveam un psihic foarte fragil. L-am lăsat să creadă că aveam nevoie de el pentru a supraviețui tensiunii implicate de viața în Hollywood.
- Și el te-a crezut.
- Da.
- Paxton era convins că te controla, rosti Adelaide. Nu și-a dat seama că tu erai cea care îl manipula pe el.
- Era foarte încântat de ideea de a se descotorosi de ceilalți. Avea propriile planuri mărețe pentru Daydream.
- Știu ce s-a întâmplat cu Ormsby, spuse Adelaide. Spune-mi cum au stat lucrurile cu Thelma Leggett.
- Leggett m-a sunat după ce s-a ascuns de poliție. Mi-a zis că avea documentele de la Rushbrook. M-a amenințat că avea să le dea pe mâna ziariștilor dacă nu îi plăteam o sumă de bani. Am fost de acord. Mi-a spus să las prima plată într-un parc de distracții dintr-un orășel de pe coastă.
Vera ridică elegant din umeri.
- L-am trimis pe Paxton în locul meu.
- Știai că, cel mai probabil, avea să o omoare.
- Da, bineînțeles. De asemenea, știam și că avea să ia rezerva de materiale de șantaj, inclusiv documentele mele. Dar știam că nu avea să zică nimic pentru că avea la fel de multe de pierdut ca mine dacă hârtiile acelea ajungeau în presă.
- Presupun că Paxton a fost cel care l-a convins pe Gill să îi dea drogul lui Conrad Massey și să-l trimită pe pontonul acela ca să îl omoare pe Jake, rosti Adelaide. Massey trebuia să îl împuște pe Jake și apoi să-și ducă pistolul la tâmplă și să-și încheie socotelile cu viața.
- Ăsta era planul. Dar știam că probabil lucrurile aveau să iasă prost pentru Massey sau pentru Gill.
- Pentru că drogul e esențialmente imprevizibil?
Vera schiță un zâmbet.
- Și pentru că aveam o bănuială că Jake Truett e prea deștept ca să se lase omorât într-o întâlnire în miez de noapte cu un bărbat înnebunit de droguri.
- Aveai dreptate, spuse Adelaide. Dar de ce voia Paxton să îl omoare pe Conrad Massey?
- Massey nu știa mare lucru despre Daydream, dar știa destule încât să fie un pericol. Puteam să ne bazăm pe el să-și țină gura cât timp deținea controlul moștenirii tale. Dar era clar că te pierduse în favoarea lui Truett, iar asta însemna că în scurt timp avea să piardă și banii tăi. Asta-l agita foarte mult pe Paxton. Parcă a înnebunit când a aflat că Massey a scăpat cu viață din întâlnirea cu Truett. Știa că, dacă Massey le spunea polițiștilor despre Gill, acesta, la rândul său, avea să îl dea în vileag pe Paxton.
- Deci Paxton s-a descotorosit de Gill chiar în seara aceea.
- Și apoi s-a întors la masa mea de la Paradise, completă Vera. Voia să-și stabilească un alibi în caz că urma să aibă nevoie. După ce a plecat de la Paradise, eu m-am întors în vila mea. Am presupus că Paxton s-a dus și el înapoi la hotelul Burning Cove. Dar azi-dimineață am avut o senzație ciudată, un soi de neliniște. Am sunat imediat la vila lui de la hotel. Când am văzut că nu răspunde nimeni, am bănuit că punea ceva la cale. Mi-era teamă că pornise iar pe urmele voastre.
- Și ce ai făcut?
- Am încercat să te sunt pe numărul de aici. Când nici tu, nici Truett nu ați răspuns, am făcut singurul lucru care mi-a venit în minte - am sunat la Clubul Paradise. Luther Pell nu era acolo, dar persoana care a răspuns la telefon a zis că poate să îi transmită un mesaj.
- Așa se explică de ce a sunat Luther la poliția din Rushbrook, rosti Adelaide.
- Știu că probabil nu contează pentru tine, dar n-am vrut nicicând să mori. Nu știam că Paxton avea de gând să te omoare și pe tine în aceeași noapte în care i-a făcut felul lui Ormsby la Rushbrook. Inițial, nu mi-am dat seama că tu erai motivul pentru care Paxton, Zolanda și Thelma Leggett s-au hotărât dintr-odată să vină în Burning Cove. Dar mi-am dat seama că acest loc îmi oferă ocazia perfectă pentru a-mi pune planurile în mișcare. Poate că n-o să mă crezi, dar nici n-am știut că tu ai fost Pacienta B, cu atât mai puțin că ai evadat de la Rushbrook - nu până în dimineața după ce Zolanda s-a aruncat de pe acoperiș.
- N-ai știut că Paxton avea de gând să mă răpească sau să mă omoare în aceeași noapte?
- Nu, răspunse Vera. Nu până a doua zi. Până în momentul acela, fusesem obsedată de răzbunarea mea. Nu mă puteam gândi la altceva. Dar în ziua după ce Zolanda s-a aruncat de pe acoperișul vilei, am auzit câteva frânturi din conversația telefonică a lui Paxton cu Gill. Atunci mi-am dat seama cine ești. Deja îmi era clar că Jake Truett era mai periculos decât părea - era prieten cu Luther Pell, în fond. De asemenea, era clar că Jake Truett nu avea să te scape din ochi. Speram că avea să poată să-ți asigure siguranța.
- Știai că trebuia să existe un motiv pentru care un bărbat ca Jake Truett s-ar interesa într-atât de aproape de o chelneriță dintr-o ceainărie.
Vera schiță un zâmbet detașat.
- Truett nu e singurul care are profunzimi nebănuite. Ești o femeie foarte curajoasă și inventivă, Adelaide. N-ai idee cât de mult te admir pentru că ai reușit să fugi de la Rushbrook. Înțeleg de ce domnul Truett e atât de interesat de tine.
- Dacă mă admiri atât de mult, de ce ții pistolul ăla ațintit spre mine.
- Pentru că sunt conștientă că nu ai niciun motiv să ai încredere în mine sau să mă ajuți. Unde e fișa mea de pacientă?
- E acolo, pe masă.
Vera nu lăsă pistolul jos, dar se duse la masă și își folosi mâna liberă pentru a frunzări documentele. Încremeni când văzu fotografiile.
- Nemernicii.... rosti în șoaptă.
- Nu-ți face griji, sunt și negativele acolo, zise Adelaide. Gill și Paxton te-au violat când erai sub influența drogurilor.
- Noapte de noapte. La început, văzuseră în fotografii un fel de trofee. Făceau sex cu o vedetă. Dar și-au dat seama și că puteau folosi imaginile ca materiale de șantaj, pentru a mă controla.
Vera își ridică ochii de pe hârtii.
- Gill și Paxton te-au violat și pe tine?
- Nu.
- Mă întreb de ce oare...
- Mi-am dat seama imediat că nu trebuia să dorm noaptea, răspunse Adelaide. Nu mi-era teamă de Gill și de Paxton. Nu erau interesați de mine, nu în modul acela, probabil pentru că nu eram o vedetă și, drept urmare, nu aveam potențial de șantaj. Dar mi-era groază de îngrijitorii de noapte, așa că stăteam trează cât erau ei de serviciu. Ori de câte ori se apropiau de ușă, mă prefăceam să sunt într-un delir isteric. Sinceră să fiu, nu trebuia să mă prefac prea mult de fiecare dată. Drogul îmi dădea halucinații. Îngrijitorii credeau că sunt nebună. Cred că le era frică de mine. Poate că și lui Gill și Paxton le era. În fond, nu aveau cum să știe cum mă afecta drogul.
- Mă bucur că ai fost cruțată măcar de asta, spuse Vera. Din păcate, pe mine drogul mă făcea să-mi petrec nopțile într-un soi de vis cu ochii deschiși. Îmi dădeam seama ce se întâmpla, dar nu puteam să reacționez.
- Dar, în cele din urmă, tu ești cea care l-a manipulat pe Paxton și l-ai folosit pentru a te răzbuna pe ceilalți, rosti Adelaide. Cum ai reușit să îl controlezi tu pe el?
- Inițial, Gill și Paxton mă violau cu rândul. Erau încântați de ideea că o violau pe cea mai frumoasă femeie de la Hollywood și că aveau să scape nepedepsiți - plus că a doua zi dimineață, ea nu părea să-și aducă aminte că profitaseră de ea. Ea credea că nu fusese decât o serie de halucinații.
- Dar tu îți aminteai.
- O, da, răspunse ea încet. Îmi aduceam aminte tot.
- Cum ai scăpat de acolo?
Vera ridică din umeri.
- Paxton a devenit obsedat de mine. De asemenea, vedea în mine o cale foarte bună de a-și face reclamă tonicului acela oribil de slăbit. Asta mi-a dat toată puterea de care aveam nevoie pentru a-l manipula. Mă prefăceam la fel de obsedată de el. Paxton voia să creadă că o sedusese pe cea mai frumoasă femeie de la Hollywood. În orice caz, trebuiau să mă externeze într-un final. Eram o vedetă de film. Nu puteam să dispar pur și simplu. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, n-aș mai fi avut nicio valoare de șantaj.
- Cum de a ajuns Zolanda să pună mâna pe fișa ta și pe fotografiile acelea?
- Am întrebat-o după a început să hohotească pe seama planurilor ei de a mă șantaja. Mi-a spus că fusese foarte ușor. Luase legătura cu unul dintre îngrijitorii care lucraseră pe Secția 4 și îi oferise 1000 de dolari pentru dosarul meu. El i-a spus că Gill avea și niște fotografii în seif care ar fi putut să o intereseze. Ea s-a oferit să îi mai dea încă 1000 pentru ele, atâta vreme cât îi făcea rost și de negative. Din câte am înțeles, respectivul a luat banii și apoi și-a dat demisia de la sanatoriu.
- Jake și cu mine am găsit rezerva de materiale de șantaj a Zolandei în portbagajul mașinii lui Paxton. O să ardem tot ce e în cutia aceea.
Vera aruncă o privire către cutia de pălării.
- Știi ceva? Chiar te cred.
- Ei bine, ăsta-i planul - asta dacă nu mă omori tu înainte să apuc să îl duc la capăt. Dar n-o să faci asta, nu? Nu-i cazul să-ți asumi riscul de a fi arestată pentru crimă. În fond, în momentul de față nu e nimic care să te lege de moartea Zolandei sau de rețeaua de trafic de droguri construită în jurul Sanatoriului Rushbrook.
Arma din mâna Verei se clătină ușor. După câteva clipe, o lăsă în jos.
- Nu, n-o să te omor, zise ea. Voiam doar să găsesc dosarul ăla blestemat.
- Și acum e în mâinile tale. Ce-o să faci cu el?
- Îl voi arde, cum ziceai și tu. Și apoi o să dispar.
- De ce? Ești o vedetă. Te așteaptă un viitor strălucit la Hollywood.
- Nu înțelegi? rosti Vera. Tocmai Hollywoodul aproape că m-a distrus. Din cauza Hollywoodului am ajuns la Rushbrook. Nu vreau decât să fiu liberă. Singura cale de a obține asta e să dispar.
- Dacă reușești, o să devii o legendă. Oamenii n-o să înceteze niciodată să te caute. Îți vei petrece viața ascunzându-te de ziariști.
Vera zâmbi la această idee.
- Nu cunoști Hollywoodul la fel de bine ca mine. Ziariștilor o să le ofer un ultim subiect suculent, un final de un dramatism adecvat cu soarta unei vedete tulburate. În câteva luni, revistele de scandat o vor încorona pe altă actriță cu titlul de cea mai frumoasă femeie de la Hollywood. În nici un an, toți îmi vor fi uitat numele.
- Și cum o se te descurci cu banii?
- Plănuiesc această ieșire din scenă de câteva luni încoace, rosti Vera. Am făcut 3 filme de foarte mare succes. Nu am primit mulți bani pentru primele două, dar am negociat condiții mai bune pentru al treilea, Doamna din umbre, dar în niciun caz nu aș fi murit de foame. Dar o să-ți spun un mic secret - Paxton ținea o adevărată avere în bani lichizi într-un seif din Los Angeles. Nu prea avea încredere în bănci. Am descoperit combinația în urmă cu câteva săptămâni, când am scotocit prin biroul lui. Am golit seiful înainte să plecăm spre Burning Cove pentru că știam că o să dispar după ce îmi voi fi realizat planurile aici.
- O să rămâi în California?
- Nu. O să mă stabilesc în Seattle. Cine s-ar gândi să caute o vedetă trecută într-un asemenea loc?
- Dacă te hotărăști să te întorci vreodată în Burning Cove, promiți că o să vii și pe la mine, să mă vezi?
Vera făcu ochii mari.
- Glumești! Chiar ai vrea să mă mai vezi? După toate problemele pe care ți le-am făcut?
Adelaide îi întinse mâna.
- Ești singura persoană de pe lumea asta care chiar înțelege prin ce am trecut la Sanatoriul Rushbrook.
Vera ezită o clipă, după care, cu mare grijă, puse pistolul pe masă și îi întinse și ea mâna. Ochii îi scăpărau înlăcrimați.
- Ești singura care înțelege prin ce am trecut în azilul ăla blestemat, rosti ea, gâtuit. Presupun că e și asta o legătură, nu-i așa?
Adelaide îi prinse mâna Verei și o strânse ușor. Vera făcu și ea la fel, un gest de solidaritate mută. După câteva secunde, fiecare își lăsă mâna pe lângă corp.
- Un ceai? întrebă Adelaide. O ceașcă de Seninătate înainte să pleci către noua ta viață?
- Mi-ar plăcea, răspunse Vera. Mi-ar plăcea foarte mult. A trecut ceva vreme de când n-am mai băut un ceai cu o prietenă.
Jake intră pe ușă cu arma în mână tocmai când Adelaide îi turna o ceașcă de Seninătate Verei. Se opri și se uită surprins la amândouă.
- Ce dracu` se întâmplă aici? întrebă.
Vera nu luă în seamă arma din mâna lui. Schiță zâmbetul ei enigmatic.
- Bună ziua, domnule Truett.
- Tocmai voiam să bem un ceai, rost Adelaide. Vrei și tu o ceașcă? Am și ceai din acela verde, preferatul tău.
Jake îi aruncă o privire.
- Am încercat să te sun. Postul tău telefonic e deranjat. Mi-am făcut... griji.
- Nu-i cazul, răspunse Adelaide. Ia loc. De ce ai încercat să suni?
Jake nu-și dezlipi privirea de la Vera.
- Luther mi-a spus că motivul pentru care a aflat că Paxton furase o mașină și fugise din oraș e că cineva din personalul lui a primit un apel misterios de la o femeie. Când mesajul a ajuns la Luther, a sunat imediat la poliția din Rushbrook. Să înțeleg că dumneavoastră sunteți persoana care l-a sunat, domnișoară Westlake?
- Da, recunoscu Vera. Vă sunt îndatorată, apropo. Mă bucur foarte mult că Paxton a murit.
- A fost vorba de un accident, rosti Jake fără ca vreun mușchi al feței sale să trădeze vreo emoție.
Vera surâse.
- Bineînțeles.
- Ia loc, Jake, îl îmbie Adelaide. O să bem tustrei câte o ceașcă de ceai, iar domnișoara Westlake îți poate spune povestea ei.
Jake șovăi puțin, după care băgă pistolul înapoi în toc.
- Să înțeleg că povestea domnișoarei Westlake e una interesantă?
- A, da, răspunse Adelaide. Vezi tu, ea a fost Pacienta A, cealaltă femeie care a dispărut.
CAPITOLUL 54
- O să plece până dimineață, spuse Adelaide. În curând o să apară în ziare titluri despre o actriță extrem de talentată care a ieșit cu o barcă în larg și nu s-a mai întors. Se va presupune că a murit înecată. Printr-o coincidență, ultimul ei fim, Doamna din umbre, e chiar despre o femeie care dispare în condiții misterioase.
- Întreaga națiune va fi în lacrimi câteva săptămâni până ce în ziare o să apară un nou scandal de la Hollywood, rosti Jake.
Adelaide dădu afirmativ din cap.
- Așa e.
Ea și Jake stăteau în fața șemineului, punând documentele compromițătoare pe foc. Înainte să înceapă acest ritual, Jake deschisese sticla de șampanie pe care le-o aduseseră mai devreme Luther și Raina când trecuseră pe la ei.
- Toți avem câte ceva de sărbătorit, le spusese Luther.
Adelaide observase că rostise aceste cuvinte privind-o fix pe Raina.
- Mie tot nu-mi vine să cred că ai invitat-o pe Westlake să rămână la ceai, după care i-ai mai dat și două pachete mari din amestecul ăla special, să aibă la ea, spuse Jake.
Mai aruncă niște scrisori în flăcări.
- Ba i-ai mai spus și să te sune când avea să rămână fără, să-i mai poți trimite prin poștă.
- Pentru nopțile grele, zise Adelaide.
Jake expiră lent.
- Înțeleg.
Puse pe foc o fotografie cu doi bărbați într-o ipostază intimă. Unul dintre ei era o vedetă de film.
- Pentru nopțile grele.
- Toată lumea mai are și de-astea, din când în când.
- Corect, spuse el. Dar tu și eu ne avem unul pe celălalt acum.
Adelaide schiță un zâmbet.
- Pentru nopțile frumoase și nopțile grele.
- Da.
Ochii lui Jake se ațintiră asupra cutiei de pălării goale.
- Asta a fost tot. Ești pregătită să ardem și dosarul tău?
- Da.
Adelaide deschise dosarul pe a cărui copertă scria Pacienta B și aruncă foile în foc. Era bine să le vadă transformându-se în fum și cenușă. Până când dosarul se goli, se simți eliberată.
Întinse mâna peste distanța mică dintre cele două fotolii și cuprinse palma lui Jake.
- Mă bucură gândul că, data viitoare când o să tragem la un camping auto, n-o să mai mint numindu-mă soția ta, rosti ea. E o schimbare chiar plăcută.
Jake izbucni în râs. Se ridică în picioare și o trase în brațele sale.
- E bine să fii acasă, îi zise.
Adelaide îi cuprinse chipul în palme.
- Da. E tare bine să fii acasă.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu