Fata de pe peron, Samantha M. Bailey

 .......................................................

2-4

                Ușa camerei copilului, care înainte fusese bine închisă, era acum deschisă.

    Bucăți mici de cristal licăreau în pătuț, candelabrul fiind făcut bucăți în așternuturile cu buline roz. O crăpătură largă distrusese tavanul, exact în locul în care lustra cu mărgele roz de la Petit Tresor atârna de obicei deasupra pătuțului.
   Ochii lui Nicole parcurseră tot dezastrul. Becurile nu căzuseră singure.
   - Vezi și tu ceea ce văd eu, da?
   - Da.
   Tessa se opri, ca și cum și-ar fi căutat cuvintele.
   - Te temeai într-adevăr că aș fi putut să nu văd?
   - Dumnezeule! spuse Nicole.
   Sărută de nenumărate ori părul mătăsos al fiicei sale.
   - Quinn ar fi putut fi omorâtă.
   Nu o vei putea proteja.
   - Nicki?
   Lui Nicole i se împăienjeni privirea. Era prea mult.
   - Pastilele. Te rog, am nevoie de pastile. Sunt în dulapul de medicamente.
   Cu picioarele tremurând, ea se lăsă pe podea și se așeză.
   Nu putu auzi sandalele Tessei umblând fără zgomot pe covorul scump crem, dar auzi zornăitul flaconului și apa curgând la robinetul din baie.
   - Câte pastile? strigă Tessa.
   - Două. Acum. Te rog.
   Își simțea pulsul în gât. Era pe cale să leșine. Tessa apăru. O luă pe Quinn, dându-i în schimb pastilele și un pahar cu apă.
   - Mulțumesc, mormăi Nicole.
   Singurul sunet care se auzi fu respirația ușoară a Tessei în timp ce se așeză lângă Nicole. Apoi Tessa o puse pe Quinn confortabil pe genunchii săi.
   - Nicki, a fost un accident. Atâta tot. Știu că e greu. Ascultă, depresia postnatală poate provoca aceste sentimente. Paranoia. Frică. Panică. Totul va fi bine.
   Umerii lui Nicole se scuturară, iar ochii i se umplură de lacrimi.
   - Nu este bine, Tessa. Cred că Greg muncește până târziu ca să mă evite. Nu îl învinovățesc. Sunt un dezastru.
   Își mirosi tricoul. Simți mirosul neplăcut al propriei sale transpirații.
   - Relația noastră nu a fost niciodată atât de proastă. Mă privește de parcă... de parcă sunt din sticlă și mă pot sparge în orice moment. Eu... eu nu îi pot povesti despre vara aceea și mi se pare că și el îmi ascunde ceva.
   Tessa o legănă pe Quinn și se ridică în picioare.
   - Greg nu s-a așteptat niciodată să fie tată. Și pentru el este greu, știi asta.
   Apoi zâmbi.
   - Fii blândă cu el. Își va reveni. Dacă nu, atunci va trebui să îmi dea socoteală.
   Nicole fu nevoită să zâmbească. Tessa măsura doar 1 metru și 58 de centimetri, însă avea atât de multă forță interioară.
   - Îmi vei păstra secretul, da?
   Ochii lui Nicole o implorau.
   Tessa o privi și răspunse:
   - Întotdeauna. Nu ești singură, Nic. Sunt aici pentru tine. Viitorul va fi atât de strălucit încât toate astea se vor pierde în trecut și nici măcar nu vor mai conta.
   N-ai de unde să știi, gândi Nicole. Și nu voi putea niciodată să îți spun tot adevărul.

CAPITOLUL NOUĂ

MORGAN

   8 AUGUST

   Nicole Markham mi-a lăsat custodia copilului ei? Telefonul zăngăne pe podea, iar corpul îmi îngheață ca și cum mi-ar fi turnată pe spate apă cu gheață. Asta este o nebunie.
   Sunt încă pe jumătate adormită, și deodată îmi dau seama că ar putea să nu fie real. Îmi iau telefonul și întreb:
   - Asta-i cumva o glumă crudă? Cine sunteți, de fapt?
   - Doamnă Kincaid, după cum am spus, sunt avocatul lui Nicole și înțeleg că este un șoc pentru dumneavoastră, dar nu este o glumă. Puteți să mă căutați cu ușurință. Vă sun de pe numărul meu de la birou.
   Urmează o pauză.
   - Nu e adevărat.
   Cât de mult să îi spun acestui bărbat? Trebuie să fiu foarte atentă. Știe că sunt femeia de pe peron, ultima persoană care a vorbit cu Nicole înainte ca ea să sară?
   - Cred că este o greșeală, spun.
   Vocea mi-e sugrumată.
   El tușește.
   - Nu este nicio greșeală, doamnă Kincaid. Am presupus că știți despre planurile lui Nicole. Când m-am întâlnit cu Nicole joi era hotărâtă să îmi ceară să pregătesc o cerere legală care vă acorda custodia copilului ei. Voi înregistra curând testamentul în registrul public, dar trebuia să vă anunț imediat deoarece acum este vorba despre siguranța psihică și financiară a copilului. Trebuie să semnați și să trimiteți tutela în termen de 30 de zile.
   Țin telefonul atât de strâns că aud un trosnet.
   - Stați puțin, Nicole și-a schimbat testamentul joi?
   Joi fusesem toată ziua la Haven House. Nu bănuiam că în același timp o femeie complet necunoscută scria pe o cerere numele meu, oferindu-mi custodia copilului ei.
   - Doamnă Kincaid, sunt nelămurit. Vreți să spuneți că nu ați știut că ați fost numită tutore?
   - Nu, nu am știut.
   Sunt la fel de nelămurită ca el, dar mai simt ceva - o scânteie firavă de speranță, atât de ridicolă, atât de nesăbuită încât nu ar trebui să îi acord deloc atenție. Este același fir de speranță căruia i-am permis să înflorească atunci când, la 1 an după moartea lui Ryan, am printat o cerere de la o agenție de adopție. Am început să o completez, dar m-am blocat când am ajuns la secțiunea care cerea referințe personale. Îmi pierdusem întregul cerc de prieteni. Încercasem chiar să găsesc puțină consolare pe un forum web pentru femei fără copii, ca mine. Nu am ținut legătura cu niciunul dintre prietenii mei, așa că cine ar fi garantat pentru mine? Iar dacă agenția ar fi căutat online, ar fi aflat repede despre Ryan și despre tot ce se întâmplase. M-a verificat și avocatul lui Nicole? Nu cred.
   Știu cât de periculoasă poate fi această speranță. Quinn Markham nu îmi aparține. Este absurd.
   Îmi trag plapuma mai aproape.
   - Unde este tatăl lui Quinn?
   - Domnul Markham a părăsit casa familiei cu ceva timp în urmă și nu pare dispus - sau poate nu este capabil - să se ocupe de îngrijirea de zi cu zi a lui Quinn. De aceea Nicole a numit un tutore supleant.
   - Domnule Looms, știți de ce m-a ales pe mine?
   El tace câteva secunde înainte de a răspunde:
   - Nicole mi-a dat de înțeles că erați prietene apropiate și că sunteți persoana cea mai potrivită pentru a-i crește fiica. Erați prietenă apropiată cu ea, corect?
   Clipesc. Cum se poate una ca asta? Cât de speriată și disperată trebuie să fi fost femeia asta să aibă încredere într-o persoană total străină, în defavoarea oricui altcuiva din viața ei? Mă chinui să găsesc ceea ce mi-a scăpat, indicii despre ceea ce ar trebui să spun. Trebuie să îi spun avocatului ei adevărul. Este în joc viața unui copil.
   - Nu eram prietene. Eu - de fapt eu nu o cunosc deloc.
   La capătul celălalt al telefonului se așterne liniștea. A închis?
   - Domnule Looms?
   - Sunt puțin derutat de această veste, doamnă Kincaid. Ea mi-a spus că erați de acord să dețineți custodia fiicei sale dacă ar fi fost necesar. Și...
   Se oprește.
   - Și ce? Vă rog, domnule Looms. Nu înțeleg ce se întâmplă.
   - Doamnă Kincaid, dacă nu sunteți o prietenă a lui Nicole, ce legătură aveți cu ea?
   - Nu știu, șoptesc. Până când mi-a vorbit noaptea trecută pe peronul de la Grand/State, nu am întâlnit-o niciodată în toată viața mea.
   Urmează o altă pauză lungă.
   - Deci erați acolo când s-a întâmplat? Când a... sărit?
   Îl aud răsfoindu-și hârtiile.
   - Uite ce e, trebuie să înțeleg, doamnă Kincaid. Presupun că nu știți nici că v-a numit executoare testamentară pentru averea fiicei sale? Sunt obligat să vă informez cât mai curând posibil deoarece Nicole are acțiuni considerabile la Breathe, și acelea vor trebui gestionate imediat.
   - Dar... cum rămâne cu soțul ei?
   - Domnul Markham controlează în prezent acțiunile și dividendele din stocurile pe care Nicole le deținea în custodie pentru Quinn. Dar dacă el își pierde sau renunță la drepturile parentale, iar dumneavoastră păstrați custodia, acestea vor fi, de asemenea, responsabilitatea dumneavoastră. Sunt mulți bani în joc aici, și un copil. Este o mare responsabilitate pentru cineva care nu a cunoscut-o deloc pe Nicole.
   Sună ca o acuzație, ca și cum ar fi o parte a planului meu infam. Privirea mi se încețoșează, și mă frec la ochi. Quinn are un tată, iar Nicole mi-a acordat mie custodia? De ce m-ar fi lăsat pe mine să controlez banii lui Quinn, probabil o avere? Și cine este tatăl lui Quinn, domnul Markham?
   Este cel de care fugea Nicole?
   Îmi dau seama de încă un lucru. Dacă află cineva că Nicole m-a lăsat să mă ocup de banii lui Quinn, cât de mult aș fi în pericol? Dintr-odată mă simt foarte vulnerabilă și singură în apartamentul meu.
   - Cine altcineva mai știe despre testamentul ei? întreb în timp ce mă trag mai aproape de marginea patului. Există cineva în familia ei cu care pot să vorbesc despre asta?
   Inima mi se strânge când îmi amintesc căldura delicată a copilului ei.
   - Quinn este bine?
   Știu că sunt incoerentă, dar nu mă pot opri din a pune toate întrebările care mi se învârt în minte.
   Avocatul își drege vocea.
   - Quinn este bine. Nu vă pot da datele de contact ale membrilor familiei. Uite ce e, nu prea știu ce se întâmplă aici. Nu îmi place ce am auzit, dar sunt obligat să vă trimit formularul pentru tutela de rezervă.
   Vocea lui nu este deloc prietenoasă.
   - Îmi puteți da adresa de e-mail, vă rog?
   Nu mă interesează deloc banii. Mă interesează să fiu disculpată, iar fetița pe care mi-a încredințat-o mama aceea să fie în siguranță.
   Nu lăsa pe nimeni să o rănească.
   - Quinn este cu tatăl ei acum?
   - Nu pot să vă răspund.
   Încerc o altă abordare:
   - O cunoașteți pe Amanda?
   - Pe cine?
   - Nu contează. Eu... eu aș dori să văd testamentul.
   - Nu vă pot trimite tot testamentul, dar vă voi trimite cererea pentru tutelă.
   - Mulțumesc, spun.
   După ce îi dau adresa de e-mail, el închide brusc.
   O parte din mine ar vrea să mă îngrop sub păturile mele confortabile și să scap de toate astea, dar nu pot. Îmi trag computerul în poală. Căsuța de mail se luminează când primesc un mesaj nou, cu subiectul: CERERE PENTRU TUTELĂ. Deschid fișierul. Este real.

   Petiționara Nicole Markham, declar sub sancțiunea sperjurului: Quinn Markham, a cărei dată de naștere este 27 iunie 2017, și al cărei loc de reședință este Illinois, Chicago, East Bellevue Place numărul 327, este un minor.
   Este în interesul minorului să fie numit un tutore al averii și al persoanei minorului, din următoarele motive:
   Morgan Kincaid este o persoană iubitoare, caldă, plină de compasiune, dedicată, care va servi interesului superior al lui Quinn Markham, nevoilor sale emoționale și fizice.
   Persoana care va avea custodia minorului va fi Morgan Kincaid, prietena lui Nicole Markham, având adresa: Illinois, Chicago, North Sheridan Road numărul 5450, camera 802.

   Mi se încrețește pielea. Nicole știa unde locuiesc. East Bellevue Place.
   Ea locuia în Gold Coast. Vechiul meu cartier. După ce l-am găsit pe Ryan mort, nu m-am mai întors niciodată în casa noastră frumoasă, spectaculoasă.
   Încă de la început, nu m-am simțit niciodată legată de locul acela.
   Înnebunesc și nu îmi pot aminti de ea?
   Mă uit la ceas. Trebuie să fiu la serviciu curând, dar îmi trag computerul mai aproape și tastez numele companiei lui Nicole, Breathe. Plânsul amenință din nou să izbucnească: link după link mă direcționează spre articole despre implicarea în wellness și vindecarea femeilor și fetelor victime ale unor traume. Poate legătura dintre noi este Haven House?
   Privesc la o fotografie a lui Nicole Markham zâmbind în spatele unui podium în timp ce ține în mână un premiu de sticlă. Arată sănătoasă, fericită, o femeie de succes. Arătă de parcă are totul.
   Îi urmăresc cu vârful degetului ochii albaștri luminoși și buzele pline.
   - Ce ți s-a întâmplat, Nicole? Și cine este Amanda? șoptesc.
   Îmi sare în ochi un articol din Page Six.
   O sursă anonimă confirmă că Markham stă închisă în casă și nu se simte bine, zbătându-se să aibă grijă de fiica ei nou-născută. Nu a mai fost văzută în public de când a plecat, pentru 6 săptămâni, în concediu fără plată, negociat cu Consiliul Director. Dacă Markham nu se întoarce la Breathe ca director general pe 31 iulie, riscă să fie demisă din compania pe care ea însăși a fondat-o.
   Încerc să pun informațiile cap la cap. Este evident că Nicole a suferit după nașterea fetei sale. Pe vremea când mă ocupam de procesele de la Haven House, am avut multe cliente care suferiseră de depresie postnatală.
   Poate era instabilă psihic. Poate nu o urmărea nimeni pe peron. Ar fi putut să vadă oriunde fotografia sau numele meu și să se convingă singură că suntem apropiate. Pe peron, ochii ei erau înnebuniți de frică, obrajii supți.
   Era neîngrijită, dezorientată. Poate suferise o cădere nervoasă. Dacă nu, atunci cineva a adus-o la limită. Această persoană ar putea fi „sursa anonimă”?
   Dar niciuna dintre aceste explicații nu o leagă pe Nicole de mine.
   Continui să caut, încercând să găsesc veriga care lipsește, dar nu e nimic.
   Frustrată, tastez „soțul lui Nicole Markham”, și deschid un link cu o senzațională fotografie din Chicago Tribune, de la o gală caritabilă, în urmă cu un an. Comentariul este: „Directorul general al companiei Breathe, Nicole Markham, împreună cu soțul ei, brokerul Greg Markham”.
   Tatăl lui Quinn este chipeș, probabil până în 40 de ani, cu păr șaten, ondulat și cu gropiță în bărbie. Un broker. Deschid alt link, spre site-ul web al firmei lui de brokeraj, Blythe & Brown. Nu îl recunosc, dar ar fi putut avea cumva o legătură cu Ryan? Nicole îl cunoștea pe soțul meu?
   Greg le-a părăsit pe Nicole și pe fetița lor nou-născută. De ce? Cum Dumnezeu ar putea orice tată să facă asta? Dar nu ar trebui să mă grăbesc să trag concluzii. Ar trebui să încerc să îl găsesc? Să vorbesc cu el?
   Găsesc în Chicago Reader un scurt articol cu un raport despre moartea lui Nicole. Este menționat Greg. Scrie că el era la New York ieri, în ziua în care a murit Nicole. S-a întors la Chicago acum?
   Tastez „Nicole Markham; familie”. Răsfoiesc primele 10 link-uri și mă întristez când găsesc un interviu în care ea vorbește despre pierderea părinților într-un accident de mașină pe vremea când era adolescentă. Este menționat un frate mai mare, Ben Layton, medic de urgențe la spitalul Mount Zion.
   Fondurile spitalului Zion în moarte clinică. Spitalul cu venituri modeste urmează să fie închis.
   Fac clic pe imagini până ajung la una recentă, de la o conferință medicală. Un bărbat înalt, slab, cu părul lung, șaten căzându-i în ochi.
   Există o mulțime de referințe extraordinare, de cinci stele, pe RateMDs: „Înțelegător și blând”. „I-a salvat viața fiului meu”. „Ajută persoanele nevoiașe, chiar dacă acestea nu își pot permite să plătească asigurarea”.
   Pare să fie un om cumsecade și un adevărat profesionist. Și totuși, exact așa era descris de obicei și Ryan. Oamenii își ascund latura întunecată sub o fațadă de lumină și bunătate. De asemenea, Nicole nu i-a lăsat fratelui ei custodia, iar pentru asta trebuie să fi existat un motiv.
   Tastez numele lui Ben Layton, și pentru 14,95$ am acces la toate datele lui publice. Bingo. Benjamin Layton, cu o adresă din Wicker Park.
   Au trecut mai puțin de 24 de ore de când Nicole și-a pierdut viața. S-a aruncat. Nu am informații concrete despre ea. Dar am adresa ei și a fratelui său. Și știu că are un soț care este aici sau la New York. Mă voi duce mai întâi la serviciu, apoi voi merge cu mașina la casa fratelui ei. Îl voi întreba dacă știe de ce mi-a lipit Nicole de geantă acel bilet, unde se află acum nepoata lui, și dacă a văzut-o.
   Îmi închid laptopul. Mă mănâncă gâtul, și cred că m-am scărpinat fără să-mi dau seama. Stresul face ca eczema mea să se agraveze. Mă întind după tubul cu crema pe bază de steroizi din măsuța mea de lângă pat, vopsită în galben. Deasupra grămezii de cărți de dezvoltare personală se află fotografia mea de nuntă.
   Îmi acopăr gura cu mâna, înăbușindu-mi strigătul. Din ziua în care m-am mutat aici, fotografia aceea cu mine și cu Ryan - râzând într-o îmbrățișare pe treptele de la Keith House unde ne-am căsătorit - a stat cu fața în jos în sertarul de sus al noptierei. Nu pot suporta să o văd, nu pot suporta să îl văd pe bărbatul care m-a trădat atât de profund. Dar de asemenea nu am putut nici să renunț la fotografie. Deci de ce este așezată cu fața în sus, chiar înaintea mea, acum? Cineva trebuie să o fi scos din sertar.
   Cineva care s-ar mai putea afla încă în apartamentul meu.

CAPITOLUL ZECE

NICOLE

   Înainte

   Ochii lui Nicole se deschiseră brusc la zgomotul ușii care se trântea.
   Unde se afla? Îi luă câteva momente până înțelese că adormise pe canapea, cu Quinn în brațe. După ce Tessa plecase, dorise să închidă ochii doar pentru un minut. La ce se gândise? Știa foarte bine că nu trebuie să doarmă cu bebelușul în brațe - dacă fetița căzuse de pe canapea cât timp ea ațipise? Sau dacă se sufocase între perne?
   Greg o strigă de la intrare:
   - Nicole, ești aici?
   Ea aruncă o privire la ceasul de argint de pe peretele livingului, deasupra televizorului cu ecran plat. Era prea devreme pentru ca Greg să fie acasă. El apăru în ușă.
   - Ce cauți aici? întrebă ea.
   - Te-am tot sunat. De ce nu ai răspuns?
   Greg avea maxilarul încleștat.
   Ea se ridică cu grijă, să nu o trezească pe Quinn.
   - Quinn și cu mine am dormit. Dacă ai fi fost vreodată prin preajmă în ultimul timp ai fi știut că asta fac bebelușii și mămicile.
   Își ura tonul, dar era furioasă că el era supărat pentru că îi ratase apelurile. Treaba ei era să aibă grijă de Quinn, chiar dacă asta însemna să nu fie disponibilă pentru soțul său.
   Greg expiră. Era extrem de frustrat.
   - Trebuie să vorbim.
   Se așeză lângă ea. Arăta nefericit.
   - Așa nu mai merge, Nicole. Relația noastră nu mai merge.
   Înainte ca ea să poată să spună ceva, Quinn se trezi. Fața i se schimonosi nefericită și gemu. Un miros neplăcut umplu camera.
   - Nu, nu acum! spuse Greg, de parcă un bebeluș ar fi putut să își controleze funcțiile fiziologice.
   Nicole se ridică de pe canapea, punând-o pe Quinn pe covorașul pentru schimbat scutece de pe podea, și luă unul dintre scutecele ecologice de pe masa laterală.
   Flutură scutecul în fața lui Greg.
   - Vrei să preiei tu asta? Înțelegi de ce, dacă îl îngrijesc pe copilul nostru, nu îmi pot verifica mereu telefonul?
   Quinn se zbătu și dădu din picioare atât de tare încât o lovi puternic în nas pe Nicole.
   - Încetează! se răsti ea, apoi se simți profund rușinată din cauză că își pierduse răbdarea.
   Mângâie la nesfârșit fața micuță a lui Quinn.
   - Îmi pare nespus de rău. Mami este doar supărată. Nu așa trebuia să fie.
   Greg se ghemui lângă ea.
   - Te rog, lasă-mă pe mine să o schimb.
   El mirosea a mosc, parfumul Straight to Heaven amintindu-i lui Nicole de bărbatul pe care îl iubise cu atât de mulți ani în urmă. Îi plăcuseră flirturile lui îndrăznețe și felul în care o privea, pe atunci. Cât de impresionat fusese când descoperise că ea era într-adevăr acea Nicole Layton, director general de la Breathe. Acum Nicole îl privi în timp ce el se lupta să schimbe scutecul până când strânse din dinți și nu mai putu suporta.
   - Va curge dacă nu este strâns bine.
   Nicole se aplecă și continuă, fixând scutecul.
   - Dar îți mulțumesc pentru ajutor.
   Se întoarse și îi zâmbi, sperând să împrăștie tensiunea dintre ei. Dar când îi privi costumul, văzu pe rever un fir de păr lung, roșcat.
   Nicole se îndepărtă de el. Un fir de păr lung, roșcat. Părul unei femei.
   Îl luă de pe haină și i-l legănă în față.
   - Cui aparține acest fir de păr, Greg? șopti ea, aproape șuierând.
   Așteptă îngrozită răspunsul.
   Greg o privi obosit.
   - Noua mea secretară este roșcată. Părul ei ajunge peste tot.
   Greg o privea atât de intens, încât Nicole se gândi că s-ar putea transforma în piatră.
   - Nu mai pot trăi așa. Fac tot ce pot. Chiar fac. Dar nu mai pot continua. Ești paranoică. Ești bolnavă, Nicole. Ai devenit o altă persoană. Abia te mai recunosc.
   Bolnavă? Paranoică? Era adevărat? Sau era hărțuită de o persoană din trecut? O înșela soțul său chiar sub ochii ei?
   Îi trecu prin minte o idee.
   - A venit secretara ta la spital după ce s-a născut Quinn?
   Te rog spune da, se gândi. Paranoia ar fi fost mai ușor de gestionat decât gândul că Donna se întorsese să se răzbune.
   Greg încruntă.
   - Nu. De ce ar fi venit la spital?
   Nicole se luptă să oprească panica ce amenința să o înghită cu totul.
   Altceva o neliniștea.
   - Care este numele secretarei tale?
   Greg trase aer în piept.
   - Melissa.
   - Te-ai culcat cu Melissa?
   Avea logică. Toate nopțile în care dormise la birou de când se născuse Quinn. Deși venise la fiecare ecografie și montase pătuțul, lucrase mai mult chiar înainte de nașterea lui Quinn. Treburi neprevăzute la care el spusese că trebuie să alerge seara târziu. Nicole crezuse că el încerca să ajute pentru că ea era însărcinată. O mințise? Îi păsa dacă el avea o aventură? Nu era sigură.
   Greg își dădu ochii peste cap.
   - Pui întrebări ridicole.
   Nu o vei putea ține în siguranță.
   - Vreau doar să fii un tată și un soț iubitor. Avem nevoie de tine.
   Nicole nu mai avu putere să vorbească și vocea i se stinse.
   Vocea lui Greg se înmuie, plină de autocompătimire.
   - Tocmai asta e, Nic. Eu... Eu nu mai pot continua așa. Nu vreau să fiu soțul tău. Și nu vreau să fiu nici tată pentru acest copil, nu în felul acesta, spuse el, aruncând o privire la Quinn, care era întinsă pe covorașul pentru schimbat scutece, uitându-se la ei.
   - Asta nu e normal. Noi nu suntem așa. Sunt atât de nefericit.
   Nicole fu lovită în plin de ceea ce el tocmai spusese. Nu își putu opri lacrimile care îi ardeau ochii obosiți.
   - Dar ești soțul meu. Și ești tată.
   Privi la fiica ei inocentă, nepăsătoare din fericire la cuvintele grele pe care și le aruncau părinții săi, cei care ar fi trebuit să o facă să se simtă în siguranță.
   Greg se ridică și își frecă mâinile de pantaloni, sunetul neplăcut făcând-o pe Nicole să își dorească să i le rupă.
   - Știu. Dar tu nu mă lași să fiu nici soț și nici tată.
   Își ajustă cravata albastră de mătase, pe care ea o alesese pentru el.
   - Cred că avem nevoie să stăm o perioadă despărțiți.
   Se ridică și Nicole. Auzi sunetul loviturii palmei sale pe fața lui Greg înainte de a realiza că îl lovise. El o privi uimit, cu ochii mari, plini de lacrimi. Palma lui Nicole îi imprimase pe obraz un semn roșu furios. Ea se lăsă pe podea lângă Quinn.
   Greg își duse mâna la obraz. Apoi doar scutură din cap și merse la etaj.
   Nicole rămase pe podea, nevenindu-i să creadă ce se întâmpla. Soțul ei le părăsea. Bărbatul care înrămase cu mândrie fiecare articol în care era menționat numele ei. Care lipsise de la petrecerile de Crăciun ale firmei lui de brokeraj pentru a o însoți pe ea la cele de la Breathe. Nu era sigură de cât timp privea peretele crem când el reveni. Ținea în mână geanta gri de voiaj Prada pe care ea i-o făcuse cadou cu ocazia celei de-a cincea aniversări a lor.
   Greg lăsă geanta pe podea lângă Nicole și Quinn.
   - Te voi ajuta cu Quinn, din punct de vedere financiar. Dar - își puse degetul în mica gropiță din bărbie, pe care Nicole adora să o sărute.
   - Nu pot să mai trăiesc așa. Ai nevoie de ajutor, Nic, dar nu vrei să îl accepți. Așa e cel mai bine.
   Dădu din umeri.
   - Cel puțin știu că vei avea grijă de ea. Ești obsedată.
   Greg se aplecă și își sărută fiica pe cap. Apoi își târî valiza până la ieșire, iar ea îl privi cum iese pe ușă, închizând-o în spatele său.
   Quinn se lovi peste gură cu degetul ei micuț, ceea ce o făcu pe Nicole să plângă mai tare.
   Greg plecase. Nicole se ghemui pe podea lângă copilul ei. Se întinse după telefonul de pe măsuța de cafea penetra a o suna pe Tessa.
   Lucrurile erau atât de rele. Dar oare aveau să se mai înrăutățească?

CAPITOLUL UNSPREZECE

MORGAN

   Privesc fix fotografia mea de nuntă, pe care nu am pus-o eu pe noptieră, iar inima îmi bate repede.
   Este cineva în apartament în acest moment? A fost aici, ascunzându-se, așteptând, în timpul nopții? Sar din pat și verific furioasă camera. Am nevoie de ceva să mă apăr. Singurul lucru pe care îl găsesc este un suport de lumânări din cositor aflat pe dulap. Înarmată cu sfeșnicul pe care îl țin deasupra capului, pregătită să-l lovesc pe intrus în față, mă las pe genunchi pentru a verifica sub pat. Nimic.
   Mă retrag cu spatele la perete și ies din camera mea în vârful picioarelor, așteptând ca cineva să se arunce asupra mea. Pereții dintre încăperi sunt groși, și dacă eu nu îmi pot auzi vecinii, nici ei nu mă vor auzi strigând. Scâncesc, apoi îmi țin răsuflarea. Sunt complet vulnerabilă și total lipsită de apărare. Și dacă sun la 911 voi părea o lunatică - o fotografie a fost întoarsă cu fața în sus în apartamentul meu, ceea ce înseamnă că cineva este sau a fost aici.
   Cu inima bătându-mi gata să îmi sară din piept intru în sufragerie. Nu pare să lipsească ceva: televizorul a rămas montat pe perete, iar cutia mea de bijuterii mică, din lemn, de pe etajeră, încă mai conține cele câteva piese lipsite de valoare pe care le dețin. Le-am vândut pe toate celelalte pentru că a trebuit să le despăgubesc pe victimele fraudei lui Ryan.
   Deschid brusc ușa dulapului. Nu este nimeni acolo. Dar în baie, când mă uit în sertare, îmi dau seama că au fost deschise și că s-a umblat printre cosmeticele mele. O senzație de agitație, de greață îmi trece prin stomac. A intrat cineva în timp ce eram la secția de poliție? În timp ce dormeam? Știu că ușa a fost încuiată noaptea trecută. Dar eram atât de epuizată încât abia puteam gândi limpede.
   Cea mai importantă întrebare este: de ce ar intra cineva în apartamentul meu? Nu am nimic de valoare. Există un singur motiv plauzibil pentru asta: Nicole sau Quinn.
   Mă cutremur atât de tare încât mă doare. Îmi arunc privirea în jur. Ușa de sticlă către scara de incendiu este ușor întredeschisă. Cred că era închisă înainte să merg la serviciu ieri-dimineață. A fost cumva ieri ziua în care am fost la Haven House, mulțumită să plec acasă la sfârșitul unei zile reușite, să mă cuibăresc sub pătura purpurie, moale de pe canapea și să mă uit la televizor?
   Sunt singura persoană care a intrat în acest apartament, de când m-am mutat. Deschid ușa din spate doar dacă gătesc ceva și vreau să îndepărtez fumul. Există o scară care vine de la parter, fără camere, fără niciun fel de siguranță. Nu am realizat niciodată cât de expusă sunt aici.
   Mă grăbesc să încui ieșirea de incendiu, apoi verific ușa de la intrare, care este închisă și încuiată. Mă mut în cel de-al doilea dormitor, pe care îl folosesc ca birou și spațiu de depozitare. Nici acolo nu este nimeni.
   Apartamentul meu miroase de obicei a soluție pentru curățat mobila, cu lămâie. Abia acum îmi dau seama că în dimineața asta e un miros diferit, ca izul de transpirație.
   Hârtiile mele sunt încă stivuite ordonat pe biroul de lângă lampa vintage albastru cu alb pe care am găsit-o într-un magazin de vechituri. Mă apropii de birou și îmi lovesc fluierul piciorului de acesta deoarece sertarul de jos este deschis. Aveam acolo o singură bucată de hârtie - cererea mea neterminată pentru Centrul de adopție din Illinois. Și a dispărut. Ce importanță ar putea avea pentru altcineva în afară de mine?
   - De ce? strig în camera goală, între pereții verzi care nu mai sunt liniștitori, ci sufocanți.
    Mă gândesc la ce mi-a spus Nicole pe peron.
   Te-am urmărit.
   Trebuie să ies de aici. Acum. Alerg în camera mea, îmi smulg laptopul și telefonul de pe pat și mă grăbesc spre ușa de la intrare, purtând încă hainele din noaptea trecută. Iau geanta, îmi împing picioarele în sandale și încui, luând-o pe scări, de la etajul opt. În acest moment, ideea de a fi închisă în lift mă îngrozește. Cobor treptele atât de repede încât mă împiedic, și îmi simt inima în gât. Încetinesc.
   Nu folosesc niciodată mașina pentru a ajunge la serviciu, dar după ce s-a întâmplat la Grand/State, nu-mi pot imagina să iau metroul astăzi.
   Îndreptându-mă spre Honda mea argintie în parcarea subterană, îmi simt părul de pe brațe ridicat. Îmi amintesc metoda de autoapărare învățată de la tatăl meu și ascund capătul ascuțit al cheii cu degetul mare, de-a lungul indexului și al degetelor din mijloc. În timp ce mă apropii de mașină aud o portieră închizându-se, dar nu mai văd pe nimeni în garaj.
   Sar în Honda mea Civic veche. După trei încercări, deoarece nu îmi pot opri tremurul mâinilor, bag cheia în contact și dau înapoi atât de repede încât aproape că lovesc Toyota parcată în spatele meu.
   Mâinile îmi sunt alunecoase pe volan în timp ce urc pe rampa de ieșire din garajul întunecat. Ajung pe stradă și conduc către Haven House. Ating Bluetooth-ul și o sun pe Jessica.
   - Cineva a intrat în apartamentul meu.
   Îi povestesc despre fotografia de nuntă și cererea de adopție dispărută, cu vocea ascuțită din cauza fricii.
   - Nu a fost luat nimic de valoare?
   - Nu cr-cred, mă bâlbâi.
   - Morgan, respiră. Noaptea trecută ai suferit o traumă. Nu gândești limpede, asta-i tot.
   Apoi mă întreabă:
   - Ai aplicat la o agenție de adopție? Când?
   - Acum ceva timp. Dar nu am completat niciodată cererea. Nu am putut. Nu mai am pe nimeni care să mă susțină. Așa că am băgat-o în sertar și nu m-am mai uitat la ea.
   Suspin în telefon.
   - Bun, încearcă să te liniștești. Ești bine. Ai o menajeră? Trebuie să existe o explicație pentru asta.
   Vreau ca ea să înțeleagă gravitatea situației, dar îmi este foarte clar că nu o face.
   - Crezi că îmi permit o menajeră? Îți spun eu, Jessica, a intrat cineva. Și nu era acolo ca un hoț mărunt. Cineva mă urmărește.
   Intru pe US-41, care este aglomerată și am senzația că fiecare șofer din jur mă urmărește.
   - În primul rând, dacă apartamentul tău a fost într-adevăr spart, ar putea avea legătură cu Ryan. Toate astea ar putea avea legătură cu Ryan. În al doilea rând, ar putea fi doar o spargere la întâmplare, iar hoțul a auzit un zgomot și a fugit înainte să poată lua ceva important.
   Corect, îmi spun. În afară de faptul că a luat un formular, doar atât.
   Când nu mai spun nimic, Jessica schimbă subiectul:
   - Ascultă, am descoperit că Nicole a fost internată în spital pentru scurt timp înaintea primului semestru de facultate din cauza unor tulburări de panică severe. Instabilitatea psihică pare să facă parte din trecutul ei.
   Să îi spun despre convorbirea telefonică cu avocatul, despre testamentul lui Nicole? Știu ce va zice, așa că amân pentru o vreme, spunându-mi că o voi informa în curând. Știu că treaba lui Jessica este să mă ajute, dar cum să ai încredere în cineva care nu te crede?
   - Morgan?
   - Sunt aproape de adăpost, și am întârziat la serviciu. Trebuie să închid.
   - Sună-mă dacă se întâmplă altceva. Eu chiar cred că ești extenuată și cauți conexiuni care nu există.
   - Conexiuni ca: de unde îmi știa Nicole numele? spun, sarcastică.
   - Uite, asta nu pot explica. Voi continua să cercetez. Trebuie să existe un răspuns limpede.
   Jessica închide. Aș vrea să cred că epuizarea îmi afectează capacitatea de a fi rațională. Dar ceva nu se potrivește.
   În timp ce întorc pe West Illinois îmi sună telefonul. Este șefa mea, Kate. Accelerez dincolo de depozitul de cărămidă la stânga mea și clădirile strălucitoare de sticlă, la dreapta.
   - Îmi pare rău că am întârziat. Sunt pe drum. Apartamentul meu a fost spart și... mi s-a întâmplat ceva noaptea trecută în drum spre casă.
   Instinctul mă face să privesc în oglinda retrovizoare. În spatele meu este o mașină albastru-închis pe care îmi amintesc că am văzut-o urmărindu-mă când am plecat de acasă. Nici măcar nu mă mai concentrez la Kate. Am pierdut ceea ce tocmai a spus.
   - Poți să repeți?
   Ea pufnește.
   - Am spus că nu ar trebui să vii, Morgan. Îmi pare rău. Ai întârziat de atât de multe ori. Ai ratat termene-limită importante. Am înțeles că a fost din cauză că erai îndoliată. Dar în această dimineață a fost aici un detectiv care m-a întrebat despre tine și dacă știu ceva despre relația ta cu Nicole Markham. Este deja prea mult. Trebuie să te concediez.
   Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. Urăsc cât de slabă am devenit, dar să pierd locul unde merg în fiecare zi, singurii oameni care mai vorbesc cu mine, mă devastează. Kate e tăcută la celălalt capăt al telefonului.
   Schimb benzile, apoi îmi șterg fața și îmi îndrept umerii. Nu vreau să implor pentru a-mi păstra jobul, dar nu știu ce voi face fără el.
   - Am încercat să trec neobservată. Te rog. Nu am greșit cu nimic. Este posibil ca Nicole Markham să mă știe de la Haven House. I-am cerut noi vreodată să facă o donație?
   Vocea lui Kate este dură:
   - La naiba, Morgan. Tocmai ți-am spus că ești concediată. Mă asculți măcar? Mă bazam pe tine. Te-am păstrat pentru că tu îți doreai atât de mult să ajuți, iar eu îmi doream să te ajut. Erai foarte bună în cea ce făceai. Dar nu mai ești la fel de dedicată cum ai fost cândva.
   - Nu este adevărat!
   Lovesc din greșeală claxonul și mă abat puțin de la drum. Trebuie să mă calmez. Abia mai sunt atentă la șoseaua din fața mea.
   Iar Kate are dreptate. Nu mai sunt aceeași persoană care eram înainte de moartea lui Ryan. Înainte ca el să mă lase să sufăr pentru greșelile sale.
   Sunt precaută, nervoasă și nesigură pe mine. Mă tem să mă apropii de oameni și să îi las cu adevărat să intre în viața mea. Nu sunt cel mai bun avocat pentru femeile care vor să își ia viața de la capăt.
   - Nu am vrut să se întâmple nimic din toate astea, Kate. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
   Mi-e inima frântă și vocea îmi cedează. Niciodată nu voi mai putea să ajut, chiar într-o mică măsură, femeile de la adăpost care sunt suficient de curajoase pentru a scăpa de agresorii lor. Încă un lucru care îmi este luat.
   Ea închide. La fel și eu.
   Mă apropii de bordură și parchez la umbra unui ulm. Sunt înfierbântată și supărată. Acum că sunt concediată, pot merge imediat la casa lui Ben Layton. Pot să încerc să rezolv cealaltă parte a vieții mele care este un dezastru. Scot biletul purpuriu din geantă, încercând să găsesc un indiciu în scrisul de mână tensionat. Sigur că nu e nimic.
   Mă gândesc la Ben Layton. Tocmai și-a pierdut sora. S-ar putea să fi auzit că eu am fost pe peron cu Nicole. S-ar putea să se gândească că sunt implicată. S-ar putea să nu fie dispus să vorbească cu mine. Dar dacă fratele lui Nicole deține toate răspunsurile în ceea ce privește legătura ei cu mine?
   Pot doar să îl întreb dacă Nicole a menționat vreodată numele meu. Dacă știe cine este Amanda și dacă există cineva care i-ar fi putut dori moartea surorii lui. Sau dacă Nicole era instabilă emoțional și avea gânduri sinucigașe. În acest moment el este singura pistă pe care o am.
   Îi trec adresa în GPS. Până când ajung la capătul străzii, aceeași mașină albastru-închis pe care am observat-o mai devreme este din nou în spatele meu. Acum sunt sigură de asta.
   În oglinda retrovizoare văd cele trei ovale care se întrepătrund, ale emblemei Toyota: este un Prius, chiar dacă soarele strălucește pe parbriz și nu pot să îl văd pe șoferul din interior. Ar conduce un detectiv un Prius? Mă îndoiesc. Semnalizez să intru pe 41 North, iar Prius face aceeași manevră.
   Concentrează-te, îmi spun și strâng mâinile pe volan. Sunt prinsă între un Infinity în fața mea și un Kia în dreapta. Sunt blocată. Furia îmi dispare.
   Acum sunt atât de speriată încât abia mai respir.
   Traficul se mișcă foarte repede. Vreau să păstrez o distanță de o lungime de mașină în spatele lui Infinity, dar trebuie să scap de Prius. Accelerez.
   Prius-ul accelerează și el. Încerc să văd bine plăcuța de înmatriculare, dar este plină de noroi și imposibil de citit din oglinda mea.
   Aș putea să apăs frâna și să provoc un accident, obligând persoana să iasă din mașină. Dar suntem pe o autostradă aglomerată. Este mult prea periculos. Tot ce mi-am dorit a fost o viață simplă, cu un soț loial și un copil. De ce a luat-o totul razna?
   Ghearele fricii îmi strâng ceafa în timp ce privesc mașina apropiindu-se tot mai mult. Este practic deasupra barei mele de protecție. În oglinda retrovizoare reușesc să disting șoferița - o femeie cu părul roșcat, lung, însă fața îi este ascunsă de ochelari de soare imenși. Apoi ea mă lovește cu suficientă forță încât zbor înainte, ancorându-mi mâinile pe volan.
   Cine dracu’ este această femeie? Și de ce încearcă să mă scoată de pe șosea?

CAPITOLUL DOISPREZECE

NICOLE

   Înainte

   Trecuse o săptămână de când plecase Greg, și niciun telefon de la el.
   Nimic. Nicole nu avea nicio idee unde se afla soțul său. Îi lipsea prezența lui reconfortantă, dar nu era sigură că îi era dor de el. Nu îi răspunsese niciodată la întrebarea despre aventura cu secretara lui. Probabil că acum era cu ea. Melissa. De ce îi luase atât de mult să își dea seama? Cum de fusese atât de oarbă? Nu mai avea încredere în instinctele ei. Acele presentimente care făcuseră din Breathe o companie de top în athleisure aproape că dispăruseră de când avea un copil. Era doar o umbră a celei care fusese.
   Nu părăsise casa toată săptămâna. Se aventurase doar în curtea din spate așa încât Quinn să poată beneficia de vitamina D. Dar zumzetul neîncetat al mașinilor, chiar sunetul frunzelor foșnind în vânt îi zguduia nervii. Era în permanență atentă să audă când intră Donna, așteptând ca aceasta să apară.
   Când se va termina?
   Nicole îi spusese imediat lui Tessa că Greg plecase. Și aproape în fiecare zi de atunci, Tessa trecuse pe acolo după serviciu, aducând cumpărături sau cina. Ultima lor conversație o îngrijorase pe Nicole. Cu câteva seri în urmă stăteau în living, Quinn în brațele Tessei în timp ce Nicole împăturea rufele.
   Salopeta micuță a lui Quinn era pe dos, iar ea nu reușea să o întoarcă. O aruncă frustrată pe podea.
   Tessa spuse:
   - Am citit mult despre reacțiile postnatale. Este perfect normal să fii speriată și nervoasă.
   O privi pe Quinn, apoi din nou pe Nicole.
   - Se întâmplă frecvent să te simți de parcă nu poți avea grijă de tine sau de copilul tău.
   Nicole înțepeni.
   - Ce încerci să spui?
   - Nu te mai îmbraci. Nu o mai scoți pe Quinn afară. Te simți frustrată în fața unor sarcini simple. De ce să nu rămân aici cu tine pentru o vreme? Atât cât tu să mai dormi puțin și să ieși afară.
   Nicole se gândi la cele spuse de Tessa. Se temea să rămână singură în casă. Dar îi displăcu insinuarea că nu avea grijă de Quinn. Copilul ei era bine hrănit, odihnit și curat. Îi displăcu aluzia că nu era o mamă bună. Apoi se simți imediat vinovată. Tessa încerca doar să ajute.
   - Voi fi bine, spuse.
   Iar Tessa renunță.
   Acum Nicole privi ceasul: ora 11 dimineața. Tessa ar trebui să fie la birou. Luă telefonul.
   Tessa răspunse la primul apel.
   - Hei, ce e?
   Nicole putu să audă în fundal agitația de la Breathe. Nu se mai putea imagina acolo. Părea atât de neverosimil că se aflase vreodată la conducerea unei companii, când acum abia reușea să iasă din casă.
   - Sunt...
   Căută cuvintele potrivite.
   - Ai putea să treci pe aici și să mă ajuți să mut o masă? Nu prezintă siguranță pentru Quinn acolo unde se află acum.
   - Desigur. Am doar o întâlnire rapidă cu Lucinda. Săptămâna asta va avea loc lansarea liniei „Aromaterapia împotriva Epuizării”.
   Nicole nu știa despre ce lansare vorbea Tessa.
   - Se pare că ești ocupată. Nu-i nimic.
   - Nu, e în regulă. Voi fi acolo mai târziu. Ai vreo veste de la Greg?
   - Niciun cuvânt.
   - Chiar sper că nu se culcă cu secretara lui. Ar fi un clișeu ambulant.
   - Ha! spuse Nicole, chiar dacă în sufletul ei nu râdea. Nu are nicio problemă să folosească contul nostru comun, totuși. A retras de curând o sumă mare de bani. Am încercat să verific portofoliul pe care îl gestionează pentru noi, dar este doar pe numele lui.
   La celălalt capăt al firului Tessa făcu o pauză înainte de a întreba:
   - Știi unde este? Vrei să vorbesc cu el? Este atât de ciudat că nici măcar nu a păstrat legătura cu tine.
   Pe Nicole nu o interesa unde se afla el, sau cu cine era. Dar avea o idee.
   - Mulțumesc, Tessa, dar nu cred că va ajuta să vorbești cu el. Poate că am putea sta cu tine, totuși, Quinn și cu mine? Doar pentru o vreme?
   Mutarea cu Tessa pentru o perioadă putea fi răspunsul. Apartamentul ei colorat era cald și liniștitor. Și mai important, Donna nu ar fi reușit să le găsească acolo.
   - Oh, dragă, nu cred că ar merge. Știi că aș face orice pentru tine, dar apartamentul meu chiar nu este potrivit pentru un copil. Nici măcar nu sunt sigură că administrația clădirii ar permite asta.
   Tăcu pentru câteva secunde.
   - Dar voi trece mai târziu pe acolo. Și așa cum am spus, pot oricând să stau cu tine.
   Nicole își simți obrajii arzând, de rușine. Își dori să nu fi întrebat niciodată.
   - A fost o idee proastă. Îmi pare rău. Vino la cină. Poate chiar voi găti ceva.
   Nu voia și nu ar fi putut, dar cel puțin putea să se prefacă. Încheiară convorbirea, iar Nicole simți o explozie bruscă de energie. Având-o pe Quinn încolăcită în jurul ei, își băgă telefonul în buzunar și merse la intrare pentru a-și lua adidașii. Ea și Quinn puteau merge în parc să se uite la copiii mai mari care se jucau. Se opri în holul de la intrare, derutată. Pe banca de lângă ușă era un album foto, albumul ei foto de familie cu copertele acoperite cu flori, la care ea nu se mai uitase de ani de zile. Stătea mereu în bibliotecă. O sună înapoi pe Tessa.
   - Dintr-un motiv oarecare ai luat cumva albumul meu foto din bibliotecă?
   - Nu. De ce l-aș lua?
   - Nu știu. Scuză-mă. Uită de asta.
   - Ești sigură că nu ai un „creier de mămică”?
   Nicole râse, dar fără putere.
   - Sigur, probabil că așa e.
   Închise. Nicole luă albumul, apoi o întinse pe Quinn pe spate, pe covorașul cu animale din living. Râse în timp ce se așeza lângă fiica sa, care gângurea și trăgea cu degetele de leul de deasupra capului ei.
   - Dacă era mama aici, ar fi petrecut ore întregi jucându-se cu tine. Avea atât de multă răbdare.
   Nicole deschise albumul la o fotografie a ei și a fratelui său de Halloween. Ea avea 5 ani și stătea cu brațele slăbuțe încrucișate pe piept, încruntată în rochia ei de prințesă: el avea 8 ani, un vampir deșirat, cu un zâmbet știrb.
   - Uite-o și pe bunica.
   Arătă spre o fotografie a mamei sale, ghemuită lângă o Nicole de 3 ani, care se afla în cărucior. Era atât de tânără și frumoasă, cu buclele lungi, dese, ciocolatii strânse într-o coadă, cu mâna pe piciorul îmbrăcat în costum de schi al lui Nicole.
   - Numele ei de domnișoară era Quinn. Așa ai primit tu numele.
   Își șterse lacrimile din ochi. Apoi întoarse pagina. Iar inima i se opri.
   În mijloc era o singură poză, liberă. Mâinile lui Nicole tremurau fără ca ea să le mai poată controla în timp ce o ridica de un colț de parcă era un șarpe pe cale să atace.
   Micuța Amanda stătea pe carpeta verde cu fire lungi, pe care Nicole și-o amintea atât de bine. Purta o rochiță de culoare galben-pal, cu partea superioară șifonată și cu fusta din tul strânsă în talie cu o fundă frumoasă.
   Fața ei strălucea de bucurie spre jucăria Playskoll din fața ei.
   Cât de vie și sănătoasă părea Amanda în această fotografie. Cât de rece și nemișcată fusese când Nicole o ținuse în brațe ultima dată.
   Nicole nu își amintea să fi avut vreodată o copie. Nu ar fi păstrat-o. Ar fi fost prea speriată că Greg ar fi putut întreba cine este.
   Capul i se învârtea și scoase fotografia din album înainte de a-l pune din nou în bibliotecă, unde îl lăsase ultima dată. Avea nevoie de mai multe pastile. Nu știa câte luase în ziua aceea, dar nu aveau niciun efect. Strecură fotografia în betelia pantalonilor ei de yoga, marginile ascuțite ale acesteia înfigându-i-se în piele. Apoi o ridică pe Quinn de pe covorașul pentru joacă și o băgă în marsupiu, ținând-o atât de aproape încât îi putea simți respirația.
   O luă pe Quinn în baie, înghițind încă două tablete. Copilul ei îi mușcă umărul. Îi era foame și ar fi avut în curând nevoie de o sticlă de lapte.
   Nicole deschise dulapul din baie pentru a ascunde fotografia, pe care era sigură că Donna i-o adusese în casă. Nu știa cum și când, dar era singura explicație.
   Și o îngrozea.
   Pericolul se apropia.

CAPITOLUL TREISPREZECE

MORGAN

   Prius-ul este încă în spatele meu.
    Ieșirea de pe autostradă este chiar în față, așa că trag brusc de volan, cauciucurile scârțâie în timp ce schimb banda, iar pietrele se împrăștie de sub anvelope, lovindu-mi geamul. Stau la pândă pe rampă, cu încheieturile degetelor albe din cauza forței cu care mâinile mele strâng volanul.
   Femeia mă urmează.
   - Ce vrei? strig, și sângele mi se înfierbântă, din cauza îngrijorării. Te rog, pleacă.
   Aud zgomotul unui motor turat și Prius-ul trece în viteză pe lângă mine.
   Apoi dispare.
   Conduc spre o stradă liniștită, unde pot opri lângă bordură. Centura de siguranță mă taie și mă lupt să o desfac, blocând portierele în cazul în care roșcata din Prius mă găsește din nou. Aș putea fi ucisă chiar acum.
   Îmi caut telefonul în geantă. O sun pe Jessica. I-am ascuns câteva lucruri, dar situația e mai serioasă decât am crezut. Trebuie să îi spun că mă urmărește cineva. O apelez, dar ea nu răspunde.
   - La naiba, spun eu, terminând apelul și aruncând telefonul din nou în geantă.
   O voi suna mai târziu, după ce voi încerca să obțin câteva răspunsuri.
   Îmi dau deoparte părul de pe față, pornesc mașina și conduc spre West Evergreen Avenue, acasă la Ben Layton. Rulez până la o casă cu două etaje frumoasă și impunătoare, în stil victorian. Parchez chiar peste drum. Îmi șterg palmele de colanți. Fluturi îmi zboară în stomac. Știu că acționez pripit, dar nu mă pot opri. Instinctul îmi spune că fac ceea ce trebuie.
   Perdelele bej subțiri care acoperă ferestrele sunt trase, dar este o mașină pe alee, deci mă gândesc că Ben este acasă. Mă uit în jos la mine și mă înfior. Arăt ca naiba și mă simt chiar mai rău. Nici măcar nu m-am spălat pe dinți azi-dimineață. Deschid un pachet de gumă de mestecat din geantă.
   Pielea mi-e palidă, șanțuri adânci purpurii sunt gravate sub ochii mei verzi, de obicei strălucitori, iar pielea de pe claviculă este atât de inflamată încât sunt îngrijorată că ar putea fi infectată.
   Respir adânc.
   - Poți să o faci, îmi spun.
   Sunt pe cale să ies din mașină când pe ușa din față iese un bărbat foarte înalt, slab, într-un tricou alb cu anchior și pantaloni scurți gri. E chipeș și nepăsător, de parcă nu știe cât de bine arată. Este Ben Layton. Îl recunosc din fotografie. Își împinge părul șaten, ondulat, de pe frunte în timp ce se îndreaptă către o Altima neagră. În brațele sale este un copil. Quinn.
   Nu mă pot împiedica să suspin, ușurată. Fetița e într-o salopetă roz-pal și plânge, sunetul scoțând în evidență lipsa de zgomot de pe stradă. Dar pare să fie în siguranță în brațele lui. Mă simt atrasă către fetița pe care am ținut-o în brațe pentru atât de puțin timp. Trebuie să încetez să mă mai gândesc că am fost însărcinată să o protejez. Nu se poate. Să sper la asta este prea mult. Nu are niciun sens.
   Rămân acolo unde sunt și îl privesc. Chiar și de departe, pot să văd cât de roșie și umflată îi este fața. Sora lui abia a murit. Ce drept am eu să dau buzna în viața lui?
   El sare în mașină și iese de pe alee. Din instinct, mă hotărăsc să îl urmăresc.
   - Bine, Ben Layton, unde mergem? întreb cu voce tare în timp ce îmi pornesc mașina și îl urmez la o distanță sigură.
    Îl urmăresc pe fratele lui Nicole prin Chicago și ignor fiecare frântură din sfatul lui Jessica. În mod clar, mi-am ieșit din minți.
   Îl urmăresc cam 15 minute, apoi el întoarce pe North State Street.
   Încetinesc în timp ce Altima oprește în fața unui rând de case superbe, cu trei etaje, pe East Bellevue Place. Parchez cu câteva case în spate. Adresa mi-e familiară. Apoi îmi dau seama de ce. Am văzut-o pe cererea lui Nicole pentru tutelă. Este strada ei.
   El parchează pe aleea unei uluitoare clădiri graystone și iese din mașină. Trag pe dreapta la o distanță sigură, în spatele unei mașini parcate, dar am vizibilitate bună. Mă uit cum o scoate pe Quinn din scaunul pentru copii al mașinii. Mă întreb dacă la avut la îndemână sau dacă tocmai l-a cumpărat. Ea este tăcută, așa că presupun că a adormit. Atât de multă agitație pentru acest copil micuț. Aștept în timp ce Ben se îndreaptă nu spre casa lui Nicole, ci spre cea de lângă aceasta. Bate. O femeie în vârstă deschide încet ușa. Ei vorbesc puțin, iar ea îi pune ceva în mână. Apoi el pleacă, merge spre casa lui Nicole, cu fațada ei de calcar și ferestrele elegante, înclinate. Urcă treptele largi dintre două coloane sculptate într-un mod complicat. Quinn pare că se simte atât de confortabil în brațele lui.
   Protejată.
   Nu pot să mai aștept. Îmi aranjez părul strâns în coadă și ies din mașină.
   Apoi pășesc până la marginea șoselei.
   Probabil că Ben mi-a auzit pașii pentru că se învârte și se uită drept la mine, ochii lui albaștri mărindu-se. Sunt obosiți, mai deschiși la culoare, dar la fel de pătrunzători că ai surorii sale.
   Pe măsură ce el se apropie, eu fac un pas înapoi. Mă gândesc cât de puțini oameni mi-au prezentat condoleanțe când Ryan s-a omorât. Nimeni nu știe ce să spună după o sinucidere.
   - Doctor Layton? spun în șoaptă.
   - Da. Cine sunteți? întreabă cu precauție, mutând-o pe Quinn în îndoitura brațului și aranjând cureaua rucsacului roșu care îi atârnă pe umăr.
   - Îmi pare foarte rău pentru sora ta.
   Durerea este întipărită adânc pe fața lui. Quinn deschide ochii și urlă în brațele sale, iar tot ce pot eu să fac este să nu mă grăbesc să mă întind spre ea și să încerc să o liniștesc.
   - Ce vrei? Iisuse, voi reporterii chiar nu mă puteți lăsa în pace?
   Pare atât de debusolat și confuz, atât de insuportabil de trist, încât îmi pare rău că am venit.
   - Nu sunt un reporter, spun. Jur, nu sunt.
   - Atunci cine ești?
   Înghit în sec.
   - Eu... Eu am fost acolo. Cu Nicole. Vreau să spun că am fost acolo chiar înainte ca ea să... sară.
   - Nu-i nimic, spune Ben. De unde era să știi ce avea de gând să facă?
   Ochii lui albaștri se întunecă.
   - Așteaptă. Ești femeia de pe peron? Cea care a luat-o pe Quinn? Tu ai vorbit cu Nicole?
   Ezit. Nu vreau să îl înfurii.
   - Nicole a aruncat-o pe Quinn în brațele mele. Nu știam ce se întâmplă sau ce avea de gând să facă. Dacă aș fi știut, aș fi...
   Ochii mi se umplu de lacrimi. Nu mă pot abține.
   - Sora ta m-a implorat să o protejez pe Quinn. Să fiu atentă la ea, să am grijă de ea. Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus. Nu știam cine era. Trebuia să îți spun asta.
   El vine către mine până suntem față în față pe stradă. Mă cercetează, și dau înapoi în fața privirii lui insistente. Durerea și îndoiala încep să îi întunece fața.
   - Morgan Kincaid, corect?
   Încuviințez cu un semn din cap.
   - Detectivul Martinez a vrut să știe dacă cunosc o femeie pe nume Morgan Kincaid. Și am spus că nu. Iar acum ești aici. Știi, de fapt semeni puțin cu sora mea.
   - Nu am cunoscut-o pe sora ta până ieri. Crezi că m-a ales pentru că semănăm?
   - Te-a ales? Detectivul acela mi-a cerut să o anunț dacă încerci să mă contactezi. Spunea că nu poate să își dea seama de unde o știai pe sora mea. Că și soțul tău s-a sinucis și că a fost implicat în furtul a milioane de dolari. Că erai un „martor de interes” în ceea ce o privește pe sora mea.
   Quinn țipă și el tresare, îndepărtându-și părul indisciplinat de pe frunte, un mușchi zbătându-i-se în maxilarul puternic, colțuros.
   Instinctiv, mâinile mele se ridică pentru a liniști copilul. El o trage pe Quinn deoparte.
   - Hei. Ce faci? Ce vrei de la mine? O voi suna pe detectiv Martinez.
  Ben trebuie să aibă în jur de 1 metru 90, pentru că se înalță deasupra corpului meu de 1 metru 70 de centimetri. Nu cedez. Mă bazez pe instinctul meu că el vrea să audă ce am de spus. Nu a intrat în casă și nici nu a format numărul lui Martinez, așa că trebuie să aștepte ceva de la mine.
   Nu am nimic de pierdut.
   - Amanda, spun.
   Culoarea dispare de pe fața lui, iar inima mea o ia la goană.
   - Ce ai zis adineauri?
   Ochii îi sunt imenși, iar pe față îi apare o expresie de șoc și neîncredere.
   Bag mâna în geantă, după bilet. Îl netezesc și i-l pun chiar în fața ochilor.
   Chiar atunci, se aude un scrâșnet ascuțit de cauciucuri. Ne întoarcem amândoi și vedem o mașină accelerând pe stradă, rulând din ce în ce mai repede.
   Este un Prius albastru-închis. Și gonește direct spre noi.

CAPITOLUL PAISPREZECE

NICOLE

   Înainte

   Între îmbăierea și hrănirea lui Quinn, tot ce făcea Nicole de zile întregi era doar să se uite fix la poza lui Amanda.
    Nu o mai putea privi fără a vedea fața lui Quinn transpusă în fotografie. Fără a verifica fiecare dulap și colț al casei sale pentru a găsi dovada că Donna fusese înăuntru. Nu simțea altceva decât un sentiment cutremurător al dezastrului iminent. Acum puse în sfârșit fotografia în partea din spate a dulapului din baie, promițându-și să nu se mai uite din nou la ea.
   Quinn bolborosea în pătuț. Nicole scoase pastilele din dulapul cu medicamente. Din acel moment intenționa să le țină la parter, unde își petrecea cea mai mare parte a timpului. Merse în dormitor, o luă pe Quinn și o strecură în marsupiu, gâdilând cu nasul gâtul cu miros plăcut al bebelușului ei. Apoi coborî la parter, unde își sprijini fruntea de frigiderul din oțel inoxidabil Sub-Zero, ușa rece a acestuia fiind un balsam pentru corpul său înfierbântat, slăbit.
   Ochii ei surprinseră ceva purpuriu ieșind în afară de sub frigider.
   Lăsându-se în jos cât de încet și de atent posibil, Nicole găsi un bilet purpuriu. „Stau până târziu la birou”, citi ea un mesaj mai vechi al lui Greg, cu scrisul lui dezordonat. Nicole nu avea nicio idee când îl scrisese Greg.
   Ceva legat de bilet îi dădu o idee. Se duse la coșul de gunoi și scoase de la baza acestuia pachetul cu bilețele purpurii. Stând pe podea, cu Quinn așezată confortabil în marsupiu, ea lipi hârtiile pe gresia din piatră naturală.
   Cu un marker subțire, scrise câte o idee pe fiecare bilet:
   Scrisoarea. Numele de pe cartonaș. Roșcata. Pastilele dispărute. Caruselul. Ușa. Candelabrul spart. Fotografia.
   Le lipi pe o singură linie, apoi formă cu ele un cerc, încercând să găsească o logică pentru fiecare incident înspăimântător. Indiciile se aflau în cuvintele din fața ei, și dacă le-ar fi pus pe toate împreună în mod corect, ar fi știut exact ce avea Donna de gând să îi facă. Și cum putea să o oprească.
   Dar dacă nu era doar Donna? Poate Greg avea dreptate și o lua razna.
   Insistase atât de mult că ea ar avea nevoie de ajutor, dar îl ignorase. Era straniu, totuși, că el nu sunase nici măcar o dată de când plecase, cu două săptămâni înainte. De cât timp era nefericit? Pur și simplu nu dorea să fie tată? Sau era ea chiar mai tulburată decât credea, iar Greg își dorise să fie cât mai departe de soția lui? Era posibil, așa cum sugerase el, ca ea însăși să fi cumpărat caruselul? Deșurubase singură dispozitivul de fixare al lămpii și descuiase ușa? Păstrase în toți acei ani fotografia lui Amanda, și uitase? Dar dacă se confrunta doar cu un caz foarte grav de depresie postnatală, așa cum sugerase Tessa?
   Bilețele stupide. Totul era lipsit de sens.
   Le puse înapoi în sertar. Privi în jos spre Quinn, care se odihnea liniștită la pieptul său. Cu puțin timp înainte, Nicole o schimbase și o hrănise.
   Bebelușul ei era fericit, dar avea nevoie de aer curat. Iar Nicole avea nevoie de mișcare. Putea face față unei plimbări scurte. Nu mai puteau sta în casă niciun minut în plus. Nu se deranjă să își schimbe hainele sau să facă duș.
   O puse pe Quinn în elegantul cărucior roșu Bugaboo, luând frumoasa geantă albastră pentru scutece Tiffany pe care i-o dăduse Tessa.
   - Să mergem la plimbare, iubito.
   Nicole închise ușa în urma ei, setă alarma și încuie. Chiar dacă auzise ușa blocându-se, o împinse de 5 ori pentru a se asigura că nu se mai deschide.
    Făcu o poză cu ea și Quinn, apoi îi trimise un mesaj lui Tessa:
   Am plecat!
   Tessa îi răspunse:
   Sunt mândră de tine! Sună-mă când sunteți acasă.
   Atmosfera era încărcată de nori denși de furtună, dar o ploaie ușoară nu avea să facă rău nimănui. Quinn era tăcută, foarte speriată de inelele colorate care erau suspendate de umbrela de deasupra sa. Nicole își spuse că era doar o mamă ieșită la o plimbare cu fetița ei. În timp ce cobora cu grijă căruciorul pe cele patru trepte largi, Mary, vecina ei de 80 și ceva de ani, ieși afară din casă.
   - Nicole, dragă. Putem vorbi o secundă?
   Nu voia să discute cu Mary, care ar fi putut-o ține o oră pe trotuar vorbindu-i despre nepoți și despre șoldul ei cu probleme. Dar Mary nu îi dădu nicio șansă să refuze.
   - Doream să îți spun ceva. Aseară târziu am văzut pe cineva uitându-se pe fereastra ta din față. La început, am crezut că poate era un prieten de-al vostru, dar oricine ar fi fost, nu a rămas prea mult timp. Am considerat că ar trebui să te anunț. Nu am vrut să sun la ușă în cazul în care tu și îngerașul dormeați.
   Lui Nicole îi îngheță sângele în vene și mută căruciorul mai aproape de Mary.
   - Un bărbat sau o femeie? Cum arăta? Ce oră era?
   Saliva se împrăștie în jur în timpul rafalei de întrebări.
   Mary făcu un pas înapoi.
   - Ochii mei nu mai sunt atât de buni, dragă. Nu am putut să văd dacă era un bărbat sau o femeie, dar era în jur de ora 10. Mă uitam la serialele pe care fiul meu mi le-a înregistrat pe acel DVD. Deci nu era un prieten de al tău? Ar trebui să suni la poliție? Dacă mișună vreun un hoț pe aici, trebuie să fim vigilenți.
   - Fără poliție! spuse Nicole, prea tare.
   - Scuză-mă?
   - Nu suna la poliție! țipă Nicole.
   Dacă Mary ar suna la poliție, totul se putea nărui. Nu voia ca nimeni să se amestece în treburile ei. Voia să își țină trecutul în trecut. De asemenea, dacă poliția considera că nu era o mamă bună? Dacă i-o luau pe Quinn?
   Gândul o îngrozi. Inspiră, apoi expiră încet.
   - Vă mulțumesc că v-ați gândit la mine, spuse cu un ton moderat. Trebuie să fi fost prietena mea Tessa. Îi voi da un telefon.
   Mary o privi pe Nicole.
   - Ești sigură că te simți bine, draga mea? Pari foarte speriată.
   O asigură pe bătrână că era bine, deși nu era, și împinse căruciorul pe North Rush Street către East Oak, admirând femeile în fuste strâmte tip creion și taioare subțiri, care mergeau sau se întorceau de la întâlniri, ori se duceau să ia prânzul. Cerul se întunecă, dar aerul era parfumat cu mirosul ierbii proaspăt tăiate. O făcu să își dorească să mai rămână afară încă puțin, în ciuda ploii care o amenința.
   Se plimbă până când o văzu pe singura persoană de la Breathe cu care nu ar fi vrut să se întâlnească niciodată. Opri imediat căruciorul, luând-o pe Quinn prin surprindere și făcând-o să plângă. Te rog să nu mă vezi. Te rog du-te.
   - Nicole, ești chiar tu? întrebă o voce uimită.
    Lucinda Nestles stătea pe trotuar în fața ei.
   Nicole își ridică privirea, cu fața arzând de rușine.
   - Bună, Lucinda. Ce mai faci?
   Își acoperi gura cu mâna. Oare își curățase dinții în ziua respectivă?
   - Arăți... Acesta este bebelușul tău?
   Nicole încuviință, fără să reușească să rostească un cuvânt.
   - Ei bine, este superbă. Felicitări!
   Se aplecă să o sărute pe Nicole pe obraji, ochii ei măsurând-o de sus până jos, de la tricoul pătat la pantalonii Breathe.
   - Merg să mă întâlnesc cu Consiliul Director, de fapt.
   Lucinda zâmbi rece.
   - Am fost foarte surprinsă când ai spus că nu poți lucra deloc de acasă. Nu mă aștept să muncești la Breathe cu program normal în timpul concediului de maternitate, desigur, dar ești director general. Au existat unele îngrijorări cu privire la veniturile estimate din acțiuni, apoi a fost articolul acela din Page Six... Te-am sunat de câteva ori săptămâna asta. Te întorci la muncă pe 31, nu-i așa?
   Înainte de a o putea întreba pe Lucinda despre ce articol din Page Six vorbea, simți ochii altcuiva ațintiți asupra sa. Pe aleea îngustă dintre magazinele Barneys și Hermes stătea o roșcată cu ochelari de soare mari, privind drept spre ea.
   Nicole scoase un sunet ascuțit și strânse mai tare mânerul căruciorului.
   - Trebuie să plec, spuse.
   - Te simți bine?
   Lucinda îi puse mâna pe braț.
   Nicole tresări.
   - Ai văzut? întrebă și arătă spre roșcată. Ne urmărește?
   Ochii Lucindei se măriră.
   - Cine să ne urmărească?
   Nicole își întoarse capul către alee, dar femeia dispăruse.
   - Îmi... îmi pare rău, reuși Lucinda să spună. Nu văd pe nimeni.
   Femeia fusese acolo cu o secundă în urmă. Nicole era sigură de asta. Dar acum nu mai era. Așa că se prefăcu că zâmbește:
   - Uită de asta. Nu prea am dormit. Sunt... sunt un pic obosită. Știi cum e imediat după naștere.
   Zâmbetul ei părea strâmb.
   Lucinda o privi cu atenție.
   - Te pot ajuta cu ceva? Sigur te simți bine?
   Nicole nu răspunse la întrebările Lucindei.
   - Ne mai vedem! spuse, prea tare.
   Întoarse căruciorul și plecă, iar mușchii ei slăbiți se încordară, și simți că incizia o arde. Alergă pe trotuar, înghesuindu-se printre trecătorii surprinși și mașinile care claxonară furioase în timp ce ea se repezi pe o trecere de pietoni.
   O luă pe East Bellevue Place, și mâinile îi tremurau atât de puternic încât scăpă cheile pe aleea pietruită care ducea către treptele din fața casei sale. Cerul se despică cu un tunet răsunător, iar ploaia curse peste ea, udându-i părul și orbind-o. În genunchi, căutând printre pietre, găsi în cele din urmă cheile. Cu pietricele înfipte în pielea genunchilor, Nicole reuși să urce scările și merse să descuie ușa, împiedicându-se în timp ce făcea asta de un obiect pe care nu îl observase.
   Pe treptele de la intrare era o cutie albă pe care scria cu cariocă roz:
   „Nicole”.

CAPITOLUL CINCISPREZECE

MORGAN

   Nu e timp de pierdut.
   - Mișcă-te! strig, împingându-i pe Ben și Quinn pe alee înainte să mă dau la o parte, la câțiva centimetri de Prius-ul hotărât să ne izbească în plin.
   Rucsacul lui Ben zboară și glezna mea se izbește de bordură. Aterizez dur pe iarbă în timp ce mașina derapează, apoi se îndepărtează într-un nor de praf.
   Gem din cauza durerii intense, iar inima îmi bate cu putere. Mă uit înnebunită spre locul unde se află Ben și Quinn - sunt în siguranță? El a rămas cu gura căscată, iar bebelușul urlă la pieptul lui.
   - Sunteți bine? strig din locul unde sunt întinsă pe gazon.
   Ben se grăbește spre mine, cu Quinn încă țipând. O sprijină pe umăr și se lasă în genunchi lângă mine, cu chipul încruntat de îngrijorare și șoc.
   - Noi suntem bine. Ai pățit ceva? Poți să mergi?
   Atunci simt durerea explodându-mi în jos, pe picior.
   - M-am lovit la gleznă, dar în rest sunt bine.
   Resimt groaza care m-a cuprins la vederea mașinii îndreptându-se direct spre noi. Vărs lacrimi fierbinți. Deci este adevărat. Temerile mele sunt reale. Cineva dorește foarte tare să îi facă rău acestui copil. Sau mie. Sau amândurora.
   Ben își trece o mână peste obrazul nebărbierit în timp ce privește fix în josul străzii, unde a dispărut mașina. Apoi mă privește.
   - Ne-ai împins din calea ei, spune cu uimire. Nici măcar nu ai stat pe gânduri.
   - Bineînțeles că v-am împins din calea ei.
   Mă privește cu alți ochi. Nu mai reprezint o amenințare, acum sunt o persoană care îl poate sprijini. Încerc să mă ridic, dar o explozie de durere îmi săgetează glezna.
   - Ai văzut șoferul? Era o roșcată? O roșcată într-un Prius m-a urmărit când veneam încoace, dar crezusem că am pierdut-o.
   - Să fiu sincer, nu am văzut-o. S-a întâmplat atât de repede.
   Se ridică și se uită la drum, apoi la mine, cu o expresie de nepătruns.
   Făcându-și mâna căuș în jurul cefei lui Quinn, oftează.
   - Uite, asta este casa lui Nicole și trebuie să iau câteva hăinuțe și lucruri pentru Quinn. Nu știu cât timp va fi cu mine.
   Ben se mută de pe un picior pe altul.
   - Vrei să intri, și să chemăm poliția? De asemenea, îmi poți explica ce naiba faci aici și de ce tocmai a încercat cineva să ne ucidă.
   Îmi analizez opțiunile, știind că nu am niciuna. Sper doar că el nu reprezintă un pericol. Sper că nu este persoana de care fugea Nicole.
   Își ia stângaci rucsacul de pe jos și îl ridică pe umăr. Mă privește scurt, apoi își întinde o mână spre mine. Ezit, apoi o prind. În acest moment, Ben este cel mai mic din cele două rele. Mă trage în picioare și mă lasă să mă sprijin de el, așa că pot șchiopăta pe alee și pe cele patru trepte până la casa lui Nicole. Mă uit la Quinn care este din nou liniștită și privește undeva în spatele meu. Este perfectă. Atât de inocentă. Cum ar putea cineva să vrea să o rănească?
   Ben deschide ușa, iar eu șchioapăt în urma lui pe hol, sprijinindu-mă de peretele de culoarea fildeșului. Din primul moment sunt impresionată de dimensiunile impresionante ale casei și de culoarea albă, care predomină peste tot.
   - Oho! îmi scapă.
   Ben aprobă.
   - Da, știu.
   Apoi adulmecă aerul.
   - Miroase groaznic aici.
   Simt aer stătut și mâncare în descompunere. Mă sperie să fiu în casa lui Nicole. La dreapta holului este un living magnific, unde așternuturi negre de mătase acoperă toate geamurile.
   De ce trăia în întuneric? Cum era viața ei aici?
   Ben închide ușa, își aruncă rucsacul pe podea și îi schimbă poziția lui Quinn așa încât ea este acum cuibărită în îndoitura brațului lui. Apoi își scoate telefonul.
   Nu vreau ca Martinez să știe că sunt aici.
   - Așteaptă. Te rog. Putem vorbi doar un minut înainte să chemi poliția? Cred că amândoi avem să ne spunem lucruri despre Nicole, iar de îndată ce vor sosi ei, nu vom mai avea nicio șansă să vorbim.
   Privirea îi rătăcește deasupra mea, apoi se sprijină de perete lângă o masă de argint art deco.
   - Poți să îmi spui de ce te sau ne urmărește mașina aceea?
   Expir prelung.
   - Nu știu de ce. Și chiar îmi pare foarte rău pentru sora ta. Sunt asistent social. Când am văzut cât de agitată era Nicole pe peronul metroului am vrut să o ajut, dar exact ca în cazul acelei mașini gonind pe stradă, totul s-a întâmplat foarte repede. Îmi pare nespus de rău. Aș vrea să o fi putut opri.
   Mă bâlbâi începând să plâng, și fac o pauză să mă adun.
   Ben mă privește în timp ce îmi șterg lacrimile.
   - Vei fi alături de mine? Mă vei ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat?
   Durerea profundă în ochii lui este greu de ignorat.
   Respir adânc.
   - Deci ieri veneam de la serviciu și mă îndreptam spre casă, la aceeași oră la care plec de obicei. Sora ta era lângă mine pe peron. Și-a înfipt unghiile în brațul meu și m-a implorat să iau copilul. A fost primul lucru pe care mi l-a spus - Ia-mi copilul. Am fost speriată și m-am retras. Dar ea a venit chiar în fața mea, aproape de marginea peronului. Privea în toate direcțiile, ca și cum era speriată de cineva. Apoi mi-a spus să nu las pe nimeni să îi facă rău lui Quinn și mi-a aruncat-o în brațe. Mi-am coborât privirea și, când am ridicat capul, Nicole era... Metroul era în stație.
   Ben tresare, apoi privește în jos spre masa din fața lui.
   - Am văzut-o pe Nicole cu câteva săptămâni în urmă, dar casa nu arăta chiar atât de rău cum e acum. Eram îngrijorat de cât de groaznic arăta.
   - Deci îți făceai griji pentru ea?
   El încuviințează, dar nu mai spune altceva.
   Se uită la piciorul meu, pe care îl țin în aer deasupra marmurei de la intrare, pentru a nu pune presiune pe gleznă. Apoi o mută pe Quinn până când ea ajunge să se odihnească pe umărul lui, și își strecoară din nou telefonul în buzunar.
   - Să mergem să te așezi în bucătărie, spune.
   Nu știu cât timp am la dispoziție până o va suna pe Martinez. Am nevoie ca el să aibă suficientă încredere în mine încât să îmi spună cine este Amanda, dar nu știu ce altceva să mai spun pentru a-l convinge.
   Ben mă conduce în partea stângă a holului într-un spațiu larg și aerisit, alb ca zăpada, păstrat pentru aragazul din oțel inoxidabil Viking și frigiderul Sub-Zero. Fiecare suprafață este acoperită cu resturi - sticle, cârpe, cutii de lapte praf, chiar și scutece mototolite al căror miros se poate simți de aici.
   Brusc îmi dau seama că nu ar trebui să ating nimic. Nu vreau să las niciun indiciu că am fost aici.
   Ben îmi observă ezitarea.
   - Îi voi spune lui Martinez că eu te-am lăsat să intri, bine? Îi voi povesti tot ce s-a întâmplat. Este evident că nu ți-ai propus să ne rănești. Tocmai ne-ai salvat viața.
   Mă uit în jos la piciorul meu. Sunt ușurată că el crede că nu am făcut nimic pentru a o răni pe sora sa. Ben trage un scaun de bucătărie înalt, tapițat cu piele albă, și mă așez cu mare grijă, atentă să nu îmi lovesc glezna care îmi pulsează de suportul cromat al mesei elegante de marmură.
   El o pune pe Quinn într-un balansoar cu vibrații aflat în fața unui alt așternut negru de mătase care acoperă ceea ce presupun că e ușa spre curtea din spate.
   Casa lui Nicole este frumos decorată, dar la fel de dezordonată și murdară ca femeia răvășită, neîngrijită pe care am cunoscut-o pe peron.
   Sper cu disperare că există aici indicii care să dovedească că nu am fost implicată în căderea ei.
   Pumnii micuți ai lui Quinn se agită în aer. E atât de dureros să îi auzi țipetele. Vreau să o iau și să o țin în brațe.
   - Ben, Nicole mi-a rostit numele. Pe peron. A spus Morgan, ca și cum mă cunoștea. Dar îți jur că nu am văzut-o niciodată înainte. Nu știam că este director general la Breathe. Părea că se teme pentru viața lui Quinn.
   Ben se așază lângă mine și își masează gâtul.
   - Deci ea te cunoștea pe tine, dar tu nu o cunoșteai? Cum e posibil așa ceva?
   - Nu știu. M-am străduit să descopăr care este legătura. A făcut Nicole vreo donație la adăpostul unde lucrez - la care am lucrat până acum - sau avea vreo legătură cu soțul meu? Sunt sigură că Martinez ți-a spus deja despre el. Probabil că par complet idioată, dar nu știam despre soțul meu. Despre partea cu frauda, vreau să spun.
   Pălăvrăgind, mă foiesc neliniștită și-i privesc mărul lui Adam în timp ce Ben înghite în sec. Nu spune nimic.
   - Sper să îmi poți spune ceva, sau să putem găsi ceva în casă care să facă legătura dintre mine și sora ta, pentru că lucrurile stau rău pentru mine. Martinez pare să creadă că aș putea fi amestecată în ceea ce i s-a întâmplat lui Nicole. Dar după cum poți vedea, nu sunt. Și sunt îngrijorată pentru Quinn și pentru mine. Iar acum, și pentru tine. Cineva vrea să ne facă rău.
   Înghit în sec, sperând că nu am mers prea departe.
   - Eu...
   Ben trage de gulerul tricoului.
   - Nu știu ce ar putea fi aici care să te ajute. Să ne ajute. Am intrat în casa asta doar de câteva ori.
   - Poliția a percheziționat-o? întreb.
   - Nu. Avocatul meu mi-a spus azi-dimineață că nu a fost eliberat un mandat pentru reședința lui Nicole. Soțul ei, Greg, nu și-a dat acordul. Avocatul său a încercat să oprească criminaliștii până când va fi publicat testamentul, deoarece Greg are dreptul legal la casă. S-a invocat al patrulea amendament. Și nu cred că testamentul lui Nicole va fi făcut public, pentru o vreme.
   Mi se întoarce stomacul. I-am ascuns faptul că o parte a testamentului lui Nicole se află în căsuța mea de mail. Partea care arată că sora sa mi-a lăsat mie, nu lui, custodia lui Quinn. Dar cum pot să îi spun, când nu știu ce fel de om este cu adevărat. Nu am știut ce fel de om era Ryan până când nu a murit. De ce nu fusese Nicole apropiată de fratele ei? Am nevoie de mai multe informați înainte de a avea încredere în Ben. Și trebuie să arunc o privire prin jur pentru a găsi indicii care să facă legătura între mine și Nicole - rapid, înainte ca Martinez să afle că sunt aici.
   Ben se uită la Quinn, apoi mă studiază. Caută adevărul, încercând să vadă dacă îl poate găsi în ochii mei. Îl examinez la rândul meu, și mă prefac că nu sunt devastată când el nu spune niciun cuvânt.
   Ben se ridică brusc în picioare și începe să umble pe podeaua de piatră în culoarea nisipului. De fiecare dată când se îndreaptă către mine văd durere brută și consternare în toată ființa lui. Aceleași sentimente care m-au apăsat și pe mine după sinuciderea lui Ryan.
   Părul îi cade pe față și oftează.
   - Ar trebui să o sun pe Martinez și o voi face, dar tu ești ultima persoană care a vorbit cu sora mea, și nu am niciun indiciu despre ce naiba se întâmplă aici. Doar cu câteva săptămâni în urmă Nicole se simțea bine. Stresată și extenuată, dar nu ceea ce aș fi numit disperată sau îngrozită. Nicole era... ea era o forță. Nu mi-am imaginat niciodată... Dar apoi ieri primesc acel telefon și mi se spune ce a făcut. Apoi secretara lui Greg mă sună și mă roagă să o iau pe Quinn. El nici măcar nu m-a sunat. Secretara a spus că Greg era în drum spre New York și că el și Nicole nici măcar nu mai locuiau împreună. Am fost uluit. Nu știam că au probleme. Abia puteam să conștientizez ceea ce auzeam. Nici acum nu înțeleg pe deplin. Nici măcar nu știu unde este Greg - aici sau în New York. Nu mi-a răspuns la telefoane sau la e-mailuri. Ce fel de bărbat își părăsește fiica în felul ăsta? Ce fel de bărbat nu se grăbește înapoi când soția lui... se duce?
   Stomacul mi se încordează.
   - Nu știu.
   Ben scutură din cap.
   - În fine, am alergat la secția de poliție, unde un detectiv mi-a spus că cercetează moartea lui Nicole. Martinez crede că tu ai împins-o. Dar e mai mult decât atât, nu-i așa?
   Mă privește cu ochii îngustați.
   - Deci cine naiba ești cu adevărat? Te rog explică-mi. Și cum de știi despre Amanda?
   Arată atât de derutat că mă doare inima. Ben este familia ei. Familia lui Nicole. Eu sunt nimeni pentru ei.
   Bag mâna în geantă și îi arăt biletul purpuriu.
   - Am găsit biletul lipit de geanta mea după ce a sărit Nicole. Cred că mi l-a dat cu un motiv. Nu vreau să îți provoc mai multă suferință, dar pentru mine este limpede că suntem împreună în asta, indiferent dacă vrem sau nu. Cu cât mai repede aflăm de unde mă cunoștea Nicole și de ce mi-a dat-o pe Quinn, cu atât mai repede descoperim ce naiba se întâmplă. Și biletul ăsta trebuie să fie o parte a răspunsului.
   Umerii lui Ben încep să se zguduie. Plânge.
   - Amanda este moartă. A murit de aproape 20 de ani.
   Aștept. Nu insist să spună mai multe.
   Își înfige mâna în buzunar, și sunt sigură că intenționează să o sune pe Martinez, dar apoi spune:
   - Îți voi arăta ceva pentru că nu știu cum să procedez altfel. Nu am mai vorbit cu nimeni despre asta.
   Scoate un portmoneu negru din pantalonii săi scurți din care ia o tăietură din ziar îngălbenită, ținând-o strâns între degete.
   - Înainte de a-ți arăta asta, trebuie să înțelegi că am devenit tutorele legal al lui Nicole când aveam 20 de ani, iar ea avea 17. Nu aveam pe nimeni altcineva. Părinții noștri muriseră într-un accident. Apoi am stricat totul.
   Își privește fix pantofii sport.
   - Am găsit asta pe podeaua lui Nicole când am venit ultima dată aici. Ea m-a rugat să o iau, așa că am ascultat-o. Ar fi trebuit să rămân cu ea, să înțeleg că era de fapt un strigăt după ajutor. Dar ea era mereu atât de orgolioasă și mă ținea mereu la distanță.
   Degetele noastre se ating în timp ce îmi dă tăietura din ziar. Despăturesc hârtia și o netezesc cu grijă. Este un necrolog din Kenosha News, pentru Amanda Taylor, care a murit la vârsta de doar 6 luni, în 1998. Timpul se oprește, și mă uit de la hârtie, la Ben.
   - Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta. Nicole era bona lui Amanda. Amanda a murit în timp ce se afla în grija lui Nicole.
   - Îmi pare așa de rău, spun.
   Fața lui Ben îmbătrânește în câteva secunde.
   - Când am devenit responsabil pentru Nicole, am încercat să fiu ca tata, ferm și dur, dar ea nu avea niciun respect pentru autoritatea mea. A fugit până în Wisconsin, unde a devenit bonă. Apoi s-a întâmplat. Credeam că a trecut peste asta, totuși. Nu am discutat niciodată despre acest subiect. Dar Nicole a păstrat tăietura. Și mi-a dat-o în ziua aceea, ultima zi în care am văzut-o.
   Ben se așază și își ciupește vârful nasului.
   Îmi pare rău pentru el, acest bărbat care și-a pierdut nu doar sora, ci întreaga familie.
   - Cum s-a întâmplat asta, Ben?
   Arăt spre articolul pe care îl țin în mână. Sper că acolo sunt răspunsurile care mă leagă de Nicole.
   - Nicole avea grijă de Amanda și era singură, în timp ce părinții fetiței erau la serviciu. A lăsat-o să doarmă în pătuț, apoi ea a adormit pe canapea. Când s-a trezit și a mers să vadă ce face bebelușul, acesta murise.
   Oftează din tot sufletul.
   - Nu a fost greșeala lui Nicole, dar mama lui Amanda a făcut-o să se simtă ca și cum era. A acuzat-o pe Nicole încă de la început. A mers atât de departe încât a sugerat că Nicole a sugrumat bebelușul. Când a fost emis raportul medico-legal, care stabilea că fusese vorba despre sindromul de moarte subită a sugarului, mama lui Amanda tot nu s-a lăsat convinsă. A venit la ușa noastră, încercând să o atace pe Nicole. A spus că o va sugruma, așa cum Nicole o sugrumase pe Amanda. Am fost atât de șocat încât nu am reacționat. A fost îngrozitor.
   Sărmana, sărmana Nicole. Să treacă prin asta la 17 ani, nici nu-mi pot imagina.
   Privesc din nou necrologul. Pulsul îmi crește.
   - Ben, pe peron Nicole era agitată, ca și cum se uita în jur pentru că o urmărea cineva. Iar Martinez a spus că este bizar ca o persoană care se sinucide să sară înapoi.
   El se apleacă înainte, ascultând cu atenție.
   - Donna, spune.
   - Donna?
   - Mama lui Amanda.
   - Și cu femeia asta Donna, ce s-a întâmplat?
   - Cum spuneam, a hărțuit-o pe Nicole pentru multă vreme. Obișnuia să îi trimită surorii mele scrisori de amenințare în fiecare an. Am crezut că nu au mai sosit de ani de zile, totuși. Nicole nu vorbea niciodată despre asta. Ar fi trebuit să fac mai mult pentru a mă asigura că sora mea se simte bine. Dar nu am făcut. Și bănuiesc că ea a ascuns toată această durere. Până când s-a născut Quinn.
   Îmi doresc foarte mult să îl liniștesc și să îi spun că nu a fost vina lui.
   Dar nu știu asta cu siguranță.
   - Poate că Nicole era atât de speriată pentru că Donna se afla pe peron, spun.
   Ben se uită la hârtia din mâna mea. Se întinde să o ia și o cercetează cu atenție. Apoi mă privește cu ochi mari.
   - Sfinte Sisoe, spune. Nu am făcut legătura până acum.
   - Ce este? întreb.
   - Amanda a murit pe 7 august.
   Și atunci îmi dau seama ce spune Ben. Asta fusese ieri, aceeași dată la care Nicole a ajuns pe șine.

CAPITOLUL ȘAISPREZECE

NICOLE

   Înainte

   Nicole târî cutia în casă. Apoi o duse pe Quinn, care era încă în cărucior, adormită, în mijlocul livingului, cât mai departe posibil de cutie. Ridică încet capacul. Deasupra era o bucată de hârtie roz cu cuvintele „Pentru Quinn” scrise în Comic Sans. Dedesubtul hârtiei era pătura albă, moale pe care nu o uitase niciodată - pătura lui Amanda.
   Nicole se simțea de parcă ar fi fost sufocată.
   Nu meriți o fetiță. Ești o ucigașă. Nu o vei putea proteja.
   Nicole aruncă pătura de parcă ar fi ars-o. Lăsând-o pe Quinn în cărucior, se târî în bucătărie să își ia pastilele și înghiți două. Strânsoarea care îi bloca pieptul mai slăbi și putu să respire din nou. Acest atac de panică era la fel de grav precum cel pe care îl avusese când Ben o adusese acasă la Chicago, la două zile după ce Amanda murise, iar Donna îi arătase ușa.
   Nicole se bucurase să o vadă. Voia să își exprime durerea și condoleanțele. Voia să spună cât de mult o iubise și ea pe Amanda. Dar înainte să poată spune ceva, Donna se aruncase asupra ei și o apucase de gât, urlând ca un animal în agonie, prins în capcană:
   - Trebuia să ai grijă de ea.
   Nicole plânsese, abia reușind să se elibereze din degetele puternice ale Donnei. Ben nu intervenise. Ceva înăuntrul ei se rupsese atunci. Cum ar mai fi putut avea încredere în fratele ei, singura familie care îi mai rămăsese, dacă el nu o sprijinise atunci când avusese nevoie? Ben îi spusese mai târziu că fusese în stare de șoc și că regreta că nu reacționase. Dar Nicole se simțise de parcă el își dorise ca Donna să o rănească.
   Fusese internată la secția de psihiatrie, diagnosticată cu tulburare severă de panică, și ținută sub observație trei zile. Apoi, cu o rețetă pentru Zoloft, pe care o luase Ben, fusese lăsată să plece deoarece era minoră. Și nu conta că mâinile Donnei nu îi mai înconjurau gâtul. Sentimentul că cineva storcea viața din ea nu o părăsise niciodată.
   Se forță să revină la realitate. Nu îi era de niciun ajutor să trăiască în trecut. Se întoarse în living, unde Quinn era trează și vioaie. Nu o putea aduce pe Amanda înapoi. Dar Quinn era vie. Trebuia să o protejeze.
   Nicole îndesă pătura înapoi în cutie, apoi își scoase fetița din cărucior, strângând-o aproape de inimă. Se plimbă cu ea pe hol.
   - Îți promit că nu voi permite niciodată să ți se întâmple ceva.
   Se juca Donna cu mintea lui Nicole? Sau plănuia ceva atât de îngrozitor încât cu greu și-ar fi putut imagina?
   Auzi soneria. Cele mai mari temeri o copleșiră pe Nicole. Apoi își aminti că urma să vină Tessa, așa că poate era doar ea. Se îndreptă spre ușa de la intrare, legănând-o pe Quinn cu un braț. Capul îi era încețoșat, și avea probleme de echilibru în timpul mersului. Aruncă cutia în dulap, apoi privi prin dreptunghiul de sticlă mată al ușii. Silueta de afară era mult prea înaltă pentru a fi prietena ei cea mai bună. Când înțelese cine era, totul în interiorul ei îngheță.
   Fratele ei Ben.
   De ce venise?
   El bătu în geam.
   - Nic, pot să te văd. Deschide.
   Totul era bine. Putea face asta. Era foarte bună în a se preface. Așa că deschise ușa.

CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE

MORGAN

   Iau necrologul de la Ben, și hârtia foșnește în mâna mea. Nu-mi pot lua ochii de la dată: 7 august.
   - Nu mi-a trecut prin minte că este aceeași dată.
   Ben își apasă degetele pe frunte.
   - Ar putea Donna să fie implicată în toate astea?
   Se ridică din nou și se învârte prin bucătărie, atingându-și nervos părul rebel.
   - Sau crezi că Nicole a hotărât pur și simplu să își încheie viața în data de 7?
   Mă amețește să îl privesc.
   - Ce știi despre Donna? întreb. A luat recent legătura cu Nicole?
   - Nu am nici cea mai mică idee. Am lăsat totul în urmă. Fără îndoială că Nicole mi-a dat acest necrolog cu un motiv. Nu a mai pronunțat numele Donna sau Amanda în fața mea de ani de zile.
   - Poate Donna era pe peron. Dacă îi găsim fotografia, pot să mă străduiesc să îmi amintesc dacă am văzut pe cineva care semăna cu ea la Grand/State. Trebuie să fiu sinceră, întreaga întâmplare este puțin încețoșată.
   Ben se oprește brusc și își frământă mâinile.
   - Merită să încercăm.
   Dacă reușesc să aflu adevărul, Martinez va fi obligată să recunoască că am fost doar un martor nevinovat. Și dacă îi dăm de capăt, Quinn va fi în siguranță, iar eu mi-aș primi viața înapoi.
   Îmi scot telefonul din geantă, tastez: „Donna Taylor; Kenosha, Wisconsin”, și i-l dau lui Ben.
   Brațele și picioarele lui Quinn ies în afară ca o stea de mare, dar ea nu se trezește.
   Ben ia telefonul și tastează și el ceva, apoi mi-l întinde.
   - Uite-o aici. Încă locuiește la aceeași adresă și lucrează de acasă. O recunoști?
   Fotografia în miniatură este a unei roșcate slabe, palide, cu un zâmbet îndurerat, care nu se regăsește și în ochii ei albaștri, goi. Din casa ei din Kenosha conduce o consignație.
   Îmi închid ochii încercând să îmi aduc aminte tot ce am văzut pe peron, dar întreaga mea atenție era îndreptată asupra lui Nicole și a lui Quinn.
   Donna are părul roșcat, ca femeia din Prius. Dar nu este suficient pentru a fi sigură că era ea. Și în fotografia asta, părul ei este mai mult castaniu.
   Culoarea nu este exact aceeași.
   - Nu cred că am zărit-o pe peron. Și nu am văzut-o prea bine pe roșcata din Prius.
   Îmi iau telefonul înapoi, brusc epuizată. Mi-aș dori să dorm o zi, un an, până când toate astea se vor sfârși. Dar am făcut asta după ce a murit Ryan, și nu m-a ajutat deloc.
   Îmi chiorăie stomacul, și mă înroșesc.
   Ben zâmbește slab, și pentru un moment pare mai tânăr.
   - Nici eu nu am mâncat. S-ar putea să am niște batoane cu cereale în rucsac, dacă ți-e foame.
   - Mulțumesc, spun încetișor.
   - Este doar un baton cu cereale, răspunde el și iese din bucătărie.
   Gluma lui stângace este aproape copilărească. Pare o persoană atât de onestă, dar experiența m-a învățat că nu mă mai pot baza pe intuiție.
   Trebuie să rămân în gardă.
   Doar un moment mai târziu, îi aud vocea din holul de la intrare.
   Pomenește de Donna Taylor, o roșcată, un Prius. Apoi îmi aud numele. Și știu că probabil vorbește cu Martinez. Dacă aș vrea să fug, aș putea. De ce am crezut pentru o secundă că el a avut încredere în mine? Pielea mă furnică puternic și, folosind masa ca pârghie, mă ridic chiar în timp ce Ben intră în cameră.
   Ne uităm unul la celălalt. Obrajii lui sunt roșii, iar eu îi simt pe ai mei fierbinți.
   - Crezi că mint, spun cu răceală, deși chiar simt nevoia să plâng.
   - Nu, nu cred. Dar a trebuit să o sun pe Martinez. Aproape că am fost loviți de o mașină, iar Nicole a murit în aceeași zi cu Amanda. Martinez trebuie să știe.
   Nu spun nimic. Doar pentru că Donna este în fotografie nu înseamnă că sunt în siguranță.
   - Martinez a notat toate informațiile și o va verifica pe Donna, marca mașinii ei și numărul de înmatriculare. Este în regulă, Morgan.
   În regulă. Habar nu are ce se poate întâmpla; ce poate să meargă prost.
   Ar trebui să ies de aici și să o sun pe Jessica. Dar atunci observ un set de uși duble lângă frigider. Una din ele este lăsată întredeschisă. Vreau să cercetez casa după indicii care mă vor elibera, dar știu că trebuie să mă port cu grijă.
   - Ce e acolo? întreb.
   - Cămara, cred. De ce?
   - Crezi că ar trebui să ne uităm un pic în jur înainte de a pleca?
   El dă din cap.
   - Eu voi pleca. Tu abia poți să mergi. Și...
   - Și ea era sora ta.
   Ben se îndreaptă către uși și dispare înăuntru. Apoi aud o respirație puternică.
   - Morgan.
   Vocea lui este joasă.
   - Vino aici.
   Șchioapăt încet până la cămară. Este o încăpere imensă, cu o mulțime de rafturi pline cu conserve și cutii. Numaidecât văd de ce este Ben șocat Zeci de bilețele purpurii acoperă peretele. Bilețele ca cel pe care l-am găsit pe geanta mea.
   Nume cartonaș. Roșcată. Pastile dispărute. Scrisoare. Carusel. Ușă. Candelabru sfărâmat. Fotografie. Cutie. Mesaj. Epuizare. Ajutor. Adăpost. Văduvă. Morgan Kincaid. Mamă.
   - Numele meu! șoptesc, incapabilă să îmi dezlipesc ochii de la bucățelele de hârtie.
    Să îmi văd numele este ca și cum aș primi un pumn în stomac. Cuvintele se mișcă în fața mea și mă sprijin de perete.
   Ben îmi atinge umărul.
   - Te simți bine?
   Mă adun. Trebuie să gândesc rapid. Este clar că lui Nicole i s-a întâmplat ceva groaznic, ceva care a făcut-o să scrie aceste bilețele. Ceva sau cineva a determinat-o să mă găsească. Privesc fix la perete.
   Fața lui Ben e cenușie.
   - Ce înseamnă toate astea?
   - Nu știu. Încă nu am nicio idee de unde mă cunoștea, dar vom afla, Ben. Și trebuie să descoperim dacă Donna este cumva responsabilă. Sau altcineva.
   Îmi ating erupția de pe claviculă.
   - Vreau doar să se termine.
   Ben se uită la mine, și văd că se luptă să mă creadă.
   Mă ajută să ies din cămară. Glezna mă doare cumplit, iar capul mi se învârte. Nimic din toate astea nu are logică.
   Mergem la balansoarul cu vibrații unde doarme Quinn.
   - Nu știu ce simt. Sunt confuz. Cu siguranță mă simt derutat și într-adevăr groaznic. Încerc să cred tot ce mi-ai spus, dar în acest moment, nu pot să cred că s-a întâmplat nimic din toate astea. Că sora mea a murit cu adevărat. Nu i-am spus niciodată cât de impresionat am fost de ceea ce a făcut cu Breathe, de cum și-a reconstruit viața după ce s-a întâmplat un lucru atât de îngrozitor. Nu am ajutat-o niciodată.
   Ochii i se împăienjenesc, dar lacrimile nu cad. Se uită dincolo de mine, de parcă nu ar vrea să mai fiu martoră la durerea lui.
   Mi-am dorit întotdeauna un frate. Este păcat că Ben și Nicole nu au avut niciodată șansa să se împace. Dacă Nicole l-ar fi cunoscut cu adevărat pe adultul Ben, doctorul, omul grijuliu care pare să fie, poate i-ar fi încredințat-o lui pe Quinn. Poate s-ar fi simțit mai în siguranță dacă și-ar fi împărtășit problemele cu el. Sau poate că, spre deosebire de mine, ea știa și altceva despre fratele ei.
   Pentru un moment stăm unul lângă altul, stânjeniți. O privesc pe Quinn, care doarme. Pleoapele îi tremură. Oare bebelușii visează? Dacă este așa, sper ca visele ei să fie frumoase.
   Atunci aud ușa din față deschizându-se. Ben își împinge părul de pe față, un gest care, am învățat, este un tic nervos.
   Aud sunetul tocurilor pe podeaua de marmură, apoi se așterne tăcerea.
   Mă întorc.
   Este Martinez.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

NICOLE

   Înainte

   Ben stătea pe terasa ei. Nicole văzu cum ochii lui se măresc de surpriză în timp ce o privea. Într-o mână ținea o sacoșă de hârtie; în cealaltă, un mic ursuleț de pluș maro.
   - Ce faci aici?
   Ben o privi într-un mod bizar.
   - Tu m-ai chemat.
   Ea făcu ochii mari.
   - Nu, nu te-am chemat.
   Nicole fu surprinsă de ridurile din colțurile ochilor lui și de conturul ascuțit al maxilarului. Semăna atât de mult cu tatăl lui, era de parcă ar fi mers înapoi în timp. Nu își văzuse fratele de peste un an, de când el își cumpărase casa și o invitase pentru a i-o arăta. Nicole se dusese, dar de obicei evita încercările de reconciliere. Fratele ei îi amintea mereu de propriul său trecut.
   - Mi-ai trimis un mesaj noaptea trecută.
   Ben își scoase telefonul din buzunarul uniformei.
   - Uite.
   Nicole privi ecranul. Era adevărat. Ben primise un mesaj de la ea.
   Mi-ai putea lua rețeta, și să mi-o aduci mâine? Sunt în încurcătură.
   Nicole rămase fără cuvinte. Nu i-ar fi cerut niciodată fratelui său să facă ceva pentru ea. Avea suficiente pastile pentru încă două săptămâni, și cu siguranță că nu l-ar fi invitat niciodată la ea acasă. Ben intră, pantalonii uniformei sale foșnind iritant în timp ce închidea ușa în spatele lui.
   - Nu arăți prea bine.
   Ea se înfurie și îl ignoră, ducând-o pe Quinn în living. Lăsă punga de hârtie pe masă și își luă telefonul, verificându-și mesajele. Iată-l: un mesaj de la ea pentru Ben, trimis la ora 11, noaptea trecută. Un mesaj pe care nu își amintea să îl și scris.
   Își strecură telefonul în buzunar și se întoarse pentru a-și privi fratele.
   Trebuia să își păstreze calmul în timpul vizitei lui, pentru ca apoi să îl scoată din viața ei pentru totdeauna.
   - Pot să îți aduc ceva? Cafea?
   Capul i se învârtea, dar se putea descurca cu o cafea.
   - Desigur. Mulțumesc. Pot să...? Aș dori să o țin pe Quinn.
   Nicole nu voia ca fetița să stea în preajma fratelui său. El dăduse greș în a-și proteja sora, deci cum ar putea-o proteja pe Quinn?
   - Nu îi place să stea departe de mine, îi răspunse.
   Se întoarse și se îndreptă către bucătărie, pentru a-i prepara lui Ben o cafea și a mai lua o pastilă. Doar că nu mai găsi deloc boabe de cafea, nici măcar un borcan de cafea instant. Nu își putu aminti când comandaseră ultima dată alimente, ea sau Tessa. Frigiderul era gol, cu excepția unei cutii de suc de portocale, un măr stricat și câteva pere zbârcite.
   Scoase o pastilă, apoi își întoarse privirea la cutia de suc. Era pe jumătate goală. Cum de nu observase mai devreme? Și câte pastile luase noaptea trecută? Suficient de multe încât să îi trimită un mesaj lui Ben apoi să uite?
   Telefonul îi sună. Îl scoase din buzunar. Tessa. Slavă Domnului.
   - Bună, șopti.
   - Doarme Quinn?
   - Ben este aici.
   - Ben, același nume ca al fratelui tău? Ce face acolo?
   - Mi-a adus o rețetă...
   Se opri, nedorind să spună mai multe.
   - Voia să o vadă pe Quinn.
   - Ei bine, asta e chiar drăguț, bănuiesc. Te descurci cu el?
   - Nu prea.
   - Atunci spune-i să plece. Vrei să vin să te susțin?
   Nicole râse.
   - Sunt în regulă. Ar fi mai bine să plec.
   - Bine. Voiam doar să te anunț. I-am spus Lucindei că ai aprobat modelele finale ale liniei de primăvară de pardesie cu manșete. Sper că e bine. Pot trece pe la tine diseară să discutăm despre asta.
   Nu îi spuse lui Tessa că se întâlnise întâmplător cu Lucinda. Nu avea timp acum. Trebuia să se descurce cu Ben, să îl scoată din casă cât mai repede.
   - Te sun după ce pleacă Ben, bine?
   - Promiți?
   - Sigur, spuse Nicole.
   Închise, apoi se ghemui, cu Quinn la piept. Nu putea respira, și înghiți comprimatul fără apă, sperând că își va face efectul imediat. Știa că luase două pastile în plus, dar nu îl putea lăsa pe Ben să vadă că are un atac de panică. Ce ar fi făcut Tessa dacă ar fi fost acolo? Nicole se așeză și își puse mâna pe burtă. Inspiră adânc de cinci ori. Expiră ușor de 5 ori.
   Se calmă suficient pentru a se ridică și a se întoarce în living, cât de liniștită putea.
   - Am rămas fără cafea.
   Ben își împinse părul prea lung de pe frunte, o umbră de îngrijorare trecând pe chipul lui copilăros. O luă prin surprindere gândul că fratele ei, la treizeci și nouă de ani, era cu un an mai tânăr decât fusese tatăl lor când murise.
   - Ce mai face Greg? întrebă el.
   Nicole se hotărî să nu îi spună că Greg le părăsise.
   - Greg este bine, răspunse.
   - Dar tu nu ești, replică Ben.
   Resentimentul și toată nefericirea din trecutul ei ieșiră la suprafață.
   - Nu mai ești responsabil pentru mine! izbucni, cu mânie.
   Sări de pe canapea, capul lui Quinn lovindu-i-se cu putere de piept.
   - Nicole! Fii atentă la gâtul ei!
   - Ben! Crezi că nu știu cum să am grijă de fiica mea? De aceea ai venit? Să mă critici?
   Se simțea rău. Însă relația lor nu fusese întotdeauna tensionată. Lui Nicole îi era dor de băiatul care o aducea de la școală în fiecare zi, și care avea mereu plasturi în buzunar deoarece ea alerga întotdeauna înaintea lui, se împiedica și își zgâria genunchii.
   - Tu m-ai rugat să vin, și am venit! Iisuse, niciodată nu mă înțeleg cu tine, nu-i așa? Nu mă vei ierta niciodată, orice s-ar întâmpla.
   Ea fierbea. Se pregăti, pentru cazul în care el i-ar fi rostit numele.
   Amanda. Așteptă, dar Ben nu îl spuse. Nu că ar fi contat - era acolo între ei pentru totdeauna.
   - Pleacă. Nu avem nevoie de tine.
   Ben își duse mâna la păr.
   - Nic, sunt aici pentru că tu mi-ai cerut să fiu. Și acum că te-am văzut, sunt îngrijorat. Arăți slăbită. Și acest Xanax pe care m-ai pus să îl iau? Să știi că lorazepam ar putea fi mai bun pentru tine acum, ținând cont că ai un nou-născut.
   - Nu ești doctorul meu, Ben.
   - Ai dreptate. Te-a văzut de curând medicul tău?
   El se ridică și veni mai aproape de ea.
   - Ascultă, vedem asta tot timpul la spital. Nu este neobișnuit pentru proaspetele mame să se confrunte cu dificultăți după ce nasc. Mi-e ușor să te iau să te vadă cineva la mine la spital, poate un pediatru. Sau un psihoterapeut? Pot să îți fac chiar astăzi o programare.
   Ea se îndepărtă și râse batjocoritor, fără nicio urmă de veselie.
   - Du-te naibii.
   Fața lui se posomorî, ca a băiețelului care plânsese fără oprire când tatăl lui dăruise altcuiva figurinele lui de acțiune Star Wars, spunând că Ben era prea mare pentru ele. Nicole refuză să se simtă vinovată.
   El se ridică.
   - Gata. Gata. Îmi pare rău. O să te las în pace, dar dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.
   O privi pe Quinn, iar ochii i se încălziră.
   - Aș dori să fac parte în viața ei. Și din viața ta. Noi suntem singura familie pe care o mai avem.
   Ea îi arătă ușa. Ben se pregăti să iasă, dar se opri brusc. Se aplecă și ridică ceva de pe podeaua de marmură. Apoi se întoarse, iar ea citi groază și frică pe chipul lui.
   - De ce ai asta?
   Ben îi întinse o tăietură din ziar îngălbenită.
   Nicole nu știa despre ce vorbea el. Luă tăietura, și stomacul i se întoarse.
   Necrologul Amandei. Se aflase în cutie, cu pătura?
   Privirile li se încrucișară. În ochii lui ea văzu dezamăgire și reproș.
   - Nic. Nu te simți bine. Pot să te ajut. Înțeleg mai bine decât oricine prin ce treci.
   - Nu, nu înțelegi.
   Îi întinse fratelui ei necrologul.
   - Nu am nevoie de el. Ia-l.
   Ben privi la hârtia care era fluturată prin fața sa, apoi la Quinn. Se temea să o lase singură cu Nicole?
   - Trecutul este trecut. S-a terminat, Nic. A fost o tragedie. O tragedie îngrozitoare, dar au trecut aproape 20 de ani. Este timpul să uiți.
   - Ia asta. Scoate-o din casa mea. Fă asta pentru mine.
   El dădu din cap și acceptă tăietura de ziar. Cu mâna pe clanță, spuse:
   - Te iubesc, Nic. Întotdeauna te-am iubit. Mereu am stricat totul între noi, dar nu pentru că nu te iubesc.
   Ben deschise ușa, se întoarse pentru a arunca o ultimă privire spre Nicole, apoi spre copil, și plecă. Ea încuie și apăsă clanța de 5 ori pentru a se asigura că este într-adevăr blocată.
   Legănă trupul micuț al fiicei sale și privi în ochii acesteia.
   - Nu ai nevoie de nimeni altcineva pentru a te simți împlinită. Vei realiza asta de una singură.
   Ochii îi căzură pe cuierul de lângă ușă unde ținea cheile de rezervă de la casa lui Ben, cheile pe care nu le folosise nici măcar o dată, cheile pe care Ben insistase ca ea să le păstreze, în caz că s-ar fi întâmplat ceva.
   Iar acum aceste chei dispăruseră.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

MORGAN

   Sunt furioasă când Martinez își aranjează sacoul costumului ei negru și intră cu pași mari în bucătărie, îndreptându-se către mine.
    Îmi întorc rapid capul spre Ben și șuier:
   - Cum îndrăznești să îmi întinzi o cursă?
   Ben își ridică mâinile.
   - Uite, nu cred că tu ai făcut ceva, și acesta este motivul pentru care am sunat-o pe Martinez. Astfel încât ea poate auzi toate astea chiar de la tine. Dacă ți-aș fi spus, ai fi plecat și ai fi fost în pericol.
   Refuz să îi răspund. Îmi smulg telefonul din geantă și tastez furioasă un mesaj pentru Jessica, spunându-i să vină la reședința lui Nicole.
   Sunt pe drum. Să NU spui niciun cuvânt.
   Nu pot sta aici tremurând ca o idioată pe glezna care mă doare, așa că iau loc pe un scaun. Ben și Martinez se așază și ei.
   - Morgan, am câteva întrebări pentru tine.
   Expresia ei intensă este nerăbdătoare, aproape entuziasmată.
   Sunt înspăimântată, dar încerc să ascund asta, afișând, pe cât posibil, o față complet inexpresivă.
   - Nu poți vorbi cu mine în absența avocatului meu.
   Tonul meu este ferm, dar vocea îmi trădează nervozitatea.
   Ea râde, batjocoritor.
   Ben își pune mâinile pe masă și o privește pe Martinez.
   - Ți-am povestit deja totul despre Prius-ul albastru, Amanda și Donna Taylor. Însă chiar acum noi, eu, am descoperit asta în cămara lui Nicole.
   O conduce pe Martinez spre ușa deschisă și dispar amândoi înăuntru.
   Mă încordez să le aud vocile discrete. Știu că vorbesc despre mine. Nu mă pot apăra până nu ajunge Jessica. Martinez va folosi împotriva mea orice aș spune.
   Ei sunt în cămară de aproape cincisprezece minute, când se aude o bătaie puternică în ușă. Martinez iese din bucătărie și revine după câteva secunde, cu Jessica arătând splendid într-o rochie roșie, pe comandă. Ea vine direct spre mine.
   - Despre ce e vorba, detective?
   - Ești la curent cu faptul că Morgan Kincaid a fost numită tutore și executor pentru acțiunile Breath ale lui Quinn Markham? Că Nicole Markham și-a schimbat testamentul cu câteva zile înainte să cadă pe șine la Grand/State?
   Gura mi se deschide înainte să o pot opri. Știe. Probabil că a sunat-o Rick Looms. Iar eu nu am pus-o la curent pe Jessica, încă. La naiba, în ce încurcătură am mai intrat acum?
   Mă tem să mă uit la Ben, dar pot să îi simt privirea șocată.
   Jessica își rotește capul pentru a se uita la mine. Înghit în sec, aproape imperceptibil.
   - Nu înțeleg ce vrei să spui, îi răspunde lui Martinez.
   Mă surprinde tonul ei rece, calm, pentru că înăuntrul meu e un infern devastator.
   - Cred că înțelegi ce vreau să spun, doamnă Clark. Ar fi fost în interesul clientei tale să fie sinceră în privința modului în care a cunoscut-o pe Nicole. Sau a motivului pentru care îl hărțuiește pe Ben Layton. Câștigarea custodiei lui Quinn și a averii ei reprezintă, desigur, un motiv.
   Îl privesc pe furiș pe Ben, a cărui față este palidă. El se îndreaptă spre balansoar, o ridică pe Quinn și o îmbrățișează strâns. Îmi evită privirea.
   - Clienta mea nu are nimic de declarat în acest moment. Asta este tot?
   Jessica îmi pune o mână pe umăr, întorcându-mă ușor, astfel încât sunt acum cu fața spre ea, nu spre Martinez.
   - Asta este tot deocamdată. Dar vom afla adevărul. Este în beneficiul lui Morgan să vină la noi înainte să ne întoarcem după ea.
   Arată spre ușa de la intrare.
   - Trebuie să părăsiți clădirea. Echipa de criminaliști este pe drum.
   Se învârte pe călcâie.
   Jessica o urmează, și sunt pe cale să șchioapăt după ea, părăsindu-i pe Ben și Quinn. Îi simt ochii ațintiți asupra mea, și dacă mă întorc, sunt convinsă că mă vor străpunge cu neîncrederea și bănuielile lor.
   O ating ușor pe Jessica.
   - Poți să mă lași un minut să vorbesc cu Ben?
   Ea se întoarce cu fața spre mine și oftează.
   - Nu mă mișc de aici.
   Încuviințez și întâlnesc privirea lui Ben.
   - Avocatul lui Nicole m-a contactat azi-dimineață. Îți jur că tot ce ți-am spus este adevărat. Nu o cunoșteam pe sora ta. Dar ea a completat o petiție legală făcându-mă tutorele lui Quinn și executoarea testamentară a acțiunilor sale de la Breathe. Pentru mine nu are niciun sens.
   Fața lui Ben devine roșie.
   - De ce mi-ai ascuns asta? Și de ce ar fi făcut asta dacă mă avea pe mine? De ce ar fi ales o persoană complet străină să îmi crească nepoata, și nu pe propriul său frate?
   În tot ceea ce spune se simte nu doar lipsa încrederii în mine, ci și propriul lui sentiment de vinovăție. Pot să îl aud. Durerea lui profundă este aproape viscerală.
   - Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme de petiție. Nu am vrut să te rănesc și mai mult. Bineînțeles, nu am completat-o. Nici măcar nu știu ce să fac în privința asta. Pari o persoană minunată, și am văzut cu ochii mei că ții cu adevărat la Quinn. Tot ce pot să spun este că ceva îngrozitor i s-a întâmplat surorii tale în această casă. Și nu era ea însăși când a întocmit actele.
   Privesc în ochii lui triști, obosiți.
   - Nu ai greșit cu nimic. Și cu siguranță nici eu.
   El oftează.
   - Nu pari a fi o criminală.
   - Pentru că nu sunt, îi răspund. Uite ce este, vreau doar să mă asigur că suntem cu toții în siguranță, bine? Putem face schimb de numere de telefon, pentru orice eventualitate?
......................................................