Fata de pe peron, Samantha M. Bailey

 1-4
CAPITOLUL UNU

MORGAN

 

   Luni, 7 august

 

         - Ia-mi copilul.

   Tresar la auzul unei voci fragile, hârșâite.
    Stau pe peron așa cum fac în fiecare zi după muncă, așteptând să sosească metroul. Obișnuiam să încerc să le zâmbesc oamenilor, dar acum sunt mai rezervată. De când a murit soțul meu, Ryan, nimeni nu mai știe cum să se poarte cu mine, iar eu nu știu cum să mă port cu ceilalți. De obicei îmi văd de treaba mea, țin capul plecat, de aceea vocea mă surprinde.
   Îmi ridic privirea. Am crezut că femeia vorbea cu o prietenă, dar nu este așa. Este neîngrijită, îmbrăcată cu pantaloni de yoga negri, decolorați și un tricou alb pătat. Este singură și vorbește cu mine.
   Cu o mână, ține strâns la piept un copil care doarme. Acum știe că mi-a captat atenția. Se împinge în mine și geanta ei mă lovește în șold. Apoi își înfige unghiile ascuțite în încheieturile mele dezgolite.
   - Te rog, ia-mi copilul.
   Spatele îmi îngheață de frică în ciuda căldurii înăbușitoare din stația Grand/State. Femeia este pe margine, și așa sunt și eu - literalmente, cel puțin. Stau mereu pe marginea peronului astfel încât să urc prima în metrou.
   O împingere puternică este tot ce mi-ar trebui să cad pe șine. Chiar dacă la fel de întunecată cum au fost ultimele optsprezece luni, de când am devenit ostracizată după sinuciderea lui Ryan, mi-am făcut singură o nouă viață. Nu vreau să se sfârșească aici.
   Îmi extrag ușor brațul din strânsoarea ei puternică.
   - Scuze, ai putea...
   Ea pășește și mai aproape de mine, atât de aproape încât sunt pe banda albastră. Ochii ei sunt sălbatici, buzele însângerate și pline de răni ca și cum și le-ar fi mușcat. În mod clar, are nevoie de ajutor. Îmi trag părul lung, negru, în jurul feței, cobor privirea spre plăcile gri pestrițe și spun:
   - Ar trebui să ne dăm un pic înapoi. Aici.
   Întind o mână pentru a o ghida departe de margine, dar ea nu vrea să se miște.
   Mă face să mă simt atât de agitată. Ca asistent social recunosc semnele primejdiei, semne pe care ar fi trebuit să le observ și la Ryan. Dacă n-aș fi fost soția care nu m-am gândit niciodată că voi deveni - loială, obtuză, oarbă - poate că soțul meu s-ar fi predat și ar fi primit ajutor înainte de a fi prea târziu. Poate ar fi înțeles că și dacă ar fi fost găsit vinovat de fraudă, ar fi putut pierde mult mai multe. Chiar viața însăși. Dacă aș fi observat mai devreme ceva, nu aș mai plăti pentru crimele pe care nici măcar nu am știut că el le-a comis până să moară.
   Poate chiar aș fi și eu o mamă, acum, ca această femeie din fața mea.
   Arată îngrozitor. Smocurile de bucle întunecate, încâlcite îi atârnă de parcă părul ei a fost tocat cu drujba.
   - Te-am urmărit, îmi spune cu o voce sugrumată.
   Strânge copilul adormit atât de tare, prea tare, încât mă tem pentru siguranța lui. Ochii femeii - înconjurați de cercuri atât de întunecate de parcă ar fi fost lovită cu pumnul - privesc în jur.
   - Cauți pe cineva? Ar trebui să te întâlnești cu cineva aici?
   Apoi mă blestem pentru implicare, când ar trebui doar să îi dau numărul de telefon al șefei mele Kate de la Haven House, adăpostul pentru femei unde lucrez. Nu mai sunt consilier principal și avocat șef la adăpost. Am fost retrogradată în funcția de șef de birou. Mi-aș dori să nu îl și întâlnit vreodată pe Ryan. Mi-aș dori să nu mă fi îndrăgostit niciodată de zâmbetul lui șmecher și de umorul lui autocritic. Dar nu am ce să fac. Încă mai am un job. Nu am făcut nimic rău, cu toate acestea am pierdut foarte mult, inclusiv încrederea celorlalți. Încrederea mea în mine.
   Ea nu este clienta mea la consiliere. Cine sunt eu să consiliez pe cineva?
   Ochii bântuiți ai femeii se întorc la mine și pe fața ei palidă apare o expresie terorizată.
   - Să o protejezi.
   Copilul se trezește, nasul micuț și gura apasă prea aproape de pieptul mamei ei. Nu este conștientă de suferința mamei sale. Mă simt absorbită, fără să vreau, de durerea femeii, chiar dacă am parte de suficientă durere cu care să mă lupt. Mă pregătesc să îi dau numărul adăpostului, când ea vorbește din nou.
   - Te urmăresc de mult timp. Pari o femeie cumsecade. Blândă. Inteligentă. Te rog, Morgan.
   Tresar puternic. Tocmai îmi rostise numele? Este imposibil. Nu am mai văzut-o niciodată până acum.
   Femeia sărută smocurile de păr ale copilului, apoi se uită din nou la mine cu ochii aceia albaștri pătrunzători.
   - Știu ce îți dorești. Nu lăsa pe nimeni să îi facă rău. Iubește-o pentru mine, Morgan.
   Știu ce îți dorești?
   - Cum ai putea ști ceva despre mine? spun, dar vocea mi-e acoperită de un anunț care ne reamintește să stăm la distanță de marginea peronului.
   Buzele crăpate ale femeii se mișcă din nou, dar nu o pot auzi din cauza vântului care șuieră prin tunel.
   Sunt cu adevărat panicată acum. Ceva în legătură cu toate astea pur și simplu nu este în regulă. Simt asta, în sinea mea. Trebuie să mă îndepărtez de femeia asta.
   Oamenii ne înconjoară, dar nu par să observe că aici se întâmplă ceva ciudat. Sunt navetiști, în lumea lor, așa cum eram și eu doar cu câteva minute în urmă.
   Ochii femeii cercetează peronul încă o dată. Apoi brațele ei se întind.
   Aruncă copilul către mine; brațele mele prind bebelușul din instinct.
   Privesc în jos la nou-născutul din brațele mele și lăcrimez. Păturica galbenă în care este înfășurat este atât de moale, iar fața copilului este senină și mulțumită.
   O secundă mai târziu, când mă uit înapoi la mama ei, metroul scoate un sunet strident oprind în stație.
   Iar atunci ea sare.

CAPITOLUL DOI
NICOLE

   Înainte

   Nicole bătea cu stiloul ei de aur Montblanc Boheme Papillon - un cadou de la soțul ei, Greg - în catalogul de iarnă Breathe. Ceva nu era bine.
   Modelul, înclinat în poziția războinicului, prezenta noua linie a pantalonilor de yoga drepți. Nicole privi cu atenție la fotografie. Da, era o cută în zona genunchiului. Nu ar fi trebuit să fie. Această campanie publicitară era ultimul ei mare proiect înainte de a pleca în concediul de maternitate, la sfârșitul acelei zile.
    Ca fondatoare și președinte al uneia dintre companiile de athleisure și wellness din America de Nord, avea ultimul cuvânt în legătură cu orice produs al firmei Breathe. Nu ar fi plecat de la muncă până ce catalogul nu era perfect.
   Nicole oftă. Cum va putea să stea departe de acest birou? Nu își luase niciodată un concediu fără telefon și laptop. De fapt nu își luase deloc un concediu adevărat, dacă se gândea mai bine. Va fi plecată doar 6 săptămâni, își spuse. O lună și jumătate, după cum negociase cu rivala ei, Lucinda Nestles, președinte executiv la Breathe, și cu ceilalți membri ai consiliului. Își dorea să își înceapă viața de mamă cum se cuvine, dar nu putea concepe să nu lucreze. Din multe puncte de vedere, Breathe era primul ei copil. Acum îl purta pe al doilea. Va fi bine, totuși. Tessa, cea mai bună prietenă a sa și director de producție, o va ține la curent cu toate problemele în timp ce ea va fi plecată.
   Nicole o sună la interfon pe șefa de birou.
   - Holly, poți să o rogi pe Tessa să vină la mine imediat ce intră în birou?
   - Da, desigur, răspunse Holly.
   Nicole își îndepărtă de pe față buclele bogate, castanii și își atinse cu mâna burta umflată. Simți un picior sau poate proeminența unui cot.
   Realitatea iminenței maternității o emoționa și o îngrozea în egală măsură.
   Nu fusese ceva planificat. Mersese la doctor pentru a trata ceea ce ea credea că era o criză de gastroenterocolită. În loc de asta, aflase că era însărcinată în 13 săptămâni. Fusese mereu atât de ocupată cu munca încât uitase să își urmărească menstruația, care era neregulată din cauza stresului de la serviciu. La aflarea veștii, resimțise șocul ca o străfulgerare fierbinte de frică. Dar în momentul în care tehnicianul de la ecografie îi deplasă senzorul pe stomac, umplând aerul cu zgomotul care îi suna lui Nicole ca o herghelie de cai galopând, ea avu un sentiment de încredere și anticipare. O șansă la salvare. Aceasta era o oportunitate, o ocazie de a se elibera de trecut. O șansă să dea naștere unei noi vieți - pentru copilul ei și pentru ea însăși.
   Zâmbi acum, când se gândi la noaptea în care îi arătase lui Greg ecografia. Așteptase până ajunseseră acasă de la petrecerea firmei cu ocazia lansării aplicației „Zece minute de sănătate”. Imediat după ce se așezaseră pe canapea pentru a sta de vorbă, așa cum făceau după orice eveniment organizat de Breathe, ea îi strecurase în mână fotografia alb-negru.
   - Ce e asta? întrebă el încruntat.
   Nicole nu era sigură cum anume va reacționa el, dar știa că va fi bine.
   - Copilul nostru.
   - Poftim? șoptise el, de parcă mai mult zgomot ar fi făcut știrea și mai reală.
   Ochii lui Greg se măriseră și pălise atât de brusc încât ea se gândise că el ar putea să leșine.
   - Știu că nu am programat niciodată asta, dar s-a întâmplat.
   Nicole se întinsese, îi luase mâna și își împletise degetele cu ale lui.
   Soțului ei îi plăcea când îl atingea. O adora. Punea întotdeauna nevoile ei mai presus de ale lui.
   El arăta încă uimit, dar ochii i se îmbunaseră.
   - Te voi întreba o singură dată, apoi voi fi alături de tine indiferent care va fi răspunsul tău. Îți dorești acest copil?
   Ea îl privi drept în ochi.
   - Îmi doresc acest copil. Putem să îi oferim totul unui copil, Greg. Vom fi niște părinți minunați. O să ne descurcăm noi. Întotdeauna o facem.
   Atunci el zâmbi și privi din nou ecografia.
   - Nu îl văd.
   Ea râsese și îi arătase pata mică de pe fotografie.
   Greg își înclină capul spre al ei.
   - Ai spus mereu că nu îți dorești copii.
   Avea dreptate.
   - Nu am știut cât de mult îmi doream până când s-a întâmplat.
   - Presupun că ne vom lua o bonă. Nu o să stai acasă, evident.
   Nicole ezită. N-ar fi angajat niciodată o bonă. Și nu i-ar fi spus niciodată lui Greg motivul. Așa că îi răspunsese doar:
   - Voi vedea cât de mult timp voi putea să îmi fac, iar Breathe are o creșă.
   El aprobă, dar încă arăta năucit de schimbarea uriașă a vieții lor, pe care nu o planificaseră niciodată.
   În cursul primei lor întâlniri - la doar câteva ore după ce ea lovise partea din spate a Audi-ului lui deoarece se grăbea la o ședință - îi spusese că nu își dorește copii, în timp ce un bebeluș de la masa alăturată urlase pe toată durata mesei. El se amuzase și îi răspunsese că ar lăsa această decizie în mâinile ei. Responsabilizând-o încă de atunci. Și când îi făcuse cu ochiul, ea simțise fluturi în stomac. Mai discutaseră o dată despre această posibilitate imediat după ce se căsătoriseră, 1 an mai târziu, dar Nicole fusese fermă: erau amândoi concentrați pe carieră, iar copiii le-ar fi îngreunat situația.
    Nu îi spusese niciodată de ce era atât de hotărâtă să nu fie mamă. Greg era cel care o sprijinea. Nu dorea să pară o ratată în ochii lui. Îl iubea profund și acum realiza că un copil i-ar fi apropiat și mai mult.
   La ecografia de 17 săptămâni mâna lui transpirată o apucase pe a ei, lipicioasă, când tehnicianul îi anunțase:
   - Este fată!
   Greg îi sărutase obrazul și șoptise:
   - Știi, nu o voi lăsa niciodată să iasă la o întâlnire.
   Iar Nicole închisese ochii, lăsând veștile să se reverse peste ea. Viața ei ajunsese un cerc complet. O fată pierdută, o fată câștigată.
   Acum, la aproape 40 de săptămâni, la sfârșitul sarcinii, pata din prima ecografie crescuse și devenise un copil ale cărui membre micuțe, ascuțite, o loveau zilnic pe Nicole, dându-i de știre că fetița era acolo. Că era în viață.
   Nicole se simțea extrem de recunoscătoare față de Greg. Pentru tipul de bărbat și de soț care era. Pentru modul în care îi dăruise, încă o dată, o familie. Privi la poza pe care i-o trimisese în dimineața aceea. Era al unui minunat pătuț crem pe care ea îl însemnase în catalogul Petit Tresor. Greg îi făcuse o surpriză asamblându-l în camera copilului cu o noapte înainte, în timp ce ea dormea. Probabil că îi luase ore întregi.
   În acea dimineață el arăta obosit când o conduse în cameră.
   - Surpriză! spuse.
   - Oh, Greg, îmi place foarte mult. Mulțumesc!
   Și îl îmbrățișase cu putere, sperând că el va reuși să rămână treaz pe parcursul zilei de muncă. Da, Breathe îi făcuse bogați, dar Greg avea succes pe cont propriu ca agent de bursă, nu era un bărbat întreținut.
   Visarea îi fu întreruptă de Holly, care intră în birou. Ea puse corespondența lui Nicole lângă computerul purpuriu, într-o grămadă ordonată.
   - Tessa este deja pe drum.
   Nicole renunță să se mai gândească la viața personală și la toate schimbările care erau pe cale să se întâmple.
   - Perfect. Am analizat site-ul actualizat și trebuie să facem câteva ajustări. Programul Chaos to Calm pare prea încărcat.
   Se gândi un moment.
   - Putem să transmitem echipei să îl simplifice la 5 poziții yoga, în loc de 7? Și verifică vânzările pentru ultimele comenzi de bluze de trening din colecția de toamnă. Dacă sunt acolo unde ar trebui să fie, Tessa poate lansa aplicația de marketing pentru a coincide cu publicarea broșurii.
   Holly încuviință și îi întinse un plic alb.
   - Ți-am deschis toată corespondența de afaceri, dar nu și pe aceasta. Pare personal, și nu am vrut să îmi bag nasul. Poate este doar o scrisoare de la un admirator după prezentarea din Tribune?
   Pulsul lui Nicole crescu instantaneu. Putea să își audă bătăile inimii.
   Văzuse mâzgălitura tremurată, familiară, de pe fața plicului alb pe care i-l întindea Holly. Purta numele ei de fată - Nicole Layton. Avea ștampila poștei din Kenosha, Wisconsin. Locul unde viața ei se destrămase în urmă cu 19 ani. Nu era o scrisoare a unui admirator. Nici pe departe.
   Nicole nu dorise ca sarcina ei să fie menționată în Chicago Tribune exact din acest motiv. Nu dorea ca nimeni din trecutul ei să știe că avea o fiică.
   Lucinda insistase că articolul va fi o publicitate excelentă: Nicole, un director general puternic, o femeie însărcinată care susținea echilibrul, ar dovedi că femeile chiar ar putea avea totul. Povestea era despre realizările vizionare ale firmei: emanciparea companiei Breathe, seminarele despre practicarea mindfulness pentru vindecare, linia unică de produse pentru îngrijirea corporală creată „de femei pentru femei” și filosofia companiei referitoare la problemele femeilor aduceau echilibru în viețile acestora. O parte dintre veniturile generate de toate produsele firmei Breathe mergeau către o fundație care asigura suport și consiliere pentru adolescenții orfani - tineri precum Nicole însăși. Părinții ei fuseseră omorâți într-un accident auto care avusese loc în timpul ultimului său an de liceu, așa încât Nicole știa cum era să te simți singur, să nu ai nimic și pe nimeni.
    Ceea ce nu știa era că ziarele nu îi vor respecta dorințele, că vor face referire la sarcina ei și la faptul că aștepta o fetiță.
   Povestea apăruse cu o săptămână în urmă și de atunci ea așteptase în fiecare zi să sosească o altă scrisoare. Iar acum se întâmplase.
   Se întinse după plic și degetele i se încleștară.
   - Mulțumesc, Holly, spuse, reușind să își controleze vocea.
   Spera că transpirația neașteptată care îi acoperea pielea nu era chiar atât de vizibilă.
   - Poți să îmi aduci ultimele cifre din San Francisco ale colecției Stream? Costumele de baie tankini nu se vând atât de bine cum ar trebui. Am nevoie de cifre înainte de ședința de consiliu. Este ultima înainte de plecarea mea.
   - Nu îmi pot imagina o ședință de consiliu fără tine. Cum o să ne descurcăm?
   - O să fie bine. Le aveți pe Tessa și Lucinda și toată echipa. Nu o să-mi simțiți lipsa deloc.
   - Doar promite-mi că nu vei intra pe Skype purtând sutienul Breathe pentru alăptare.
   Nicole râse.
   - Nu prea sunt șanse, răspunse ea.
   Holly ieși, închizând ușa biroului lui Nicole.
   Zâmbetul ei forțat se stinse pe loc. Se gândi să rupă plicul în bucăți. Să nu citească cuvintele dinăuntru ar fi însemnat să nu cunoască pericolele care o așteptau. Dar ceva în ea o făcea să vrea să știe. Simți că se sufocă.
   Prima dintre aceste scrisori îi fusese livrată la sfârșitul primului an de facultate la adresa sa de atunci, la Universitatea Columbia. Conținea 3 rânduri tipărite.

   Știu ce ai făcut. Ar fi trebuit să ai grijă de ea. Într-o zi vei plăti.

   Frica tăioasă îi spinteca pieptul, iar degetele îi amorțiră. Primise câte un plic alb în fiecare an, fără nicio excepție, până în urmă cu 5 ani când scrisorile încetaseră să mai sosească.
    Ea sperase că Donna se vindecase în sfârșit de acea cumplită vară, așa cum încercase și Nicole, și că din acest motiv ar fi încetat să o mai hărțuiască. Dar se părea că nu era deloc așa.
   Mâinile lui Nicole tremurau acum în timp ce ținea plicul. Donna, care se aplecase deasupra bebelușului ei ca o mantie protectoare. Care se îngrijora pentru fiecare strănut al copilului. Care intrase de nenumărate ori în camera micuței Amanda în timp ce aceasta dormea, pentru a se asigura că telecomanda funcționa, caruselul cu fluturași de deasupra patului se învârtea și cântecul de leagăn se auzea încontinuu. Donna fusese o mamă care își iubise fetița la fel de mult cum Nicole își iubea deja copilul nenăscut. Dar Donna îl pierduse pe al ei pentru totdeauna. Cum ar putea o mamă să se vindece de asta?
   Iar acum sosise un nou plic. Ținându-l încă strâns în mână, Nicole se ridică din fotoliu. Cu un copil în toată regula în corpul său, devenise mai greu să se deplaseze. Dar în afară de burta ei masivă, era încă în formă și tonifiată datorită exercițiilor zilnice de yoga, pe care le făcea chiar în birou.
   Își încurajase toți angajații să își facă timp pentru ei înșiși în zilele de lucru.
   Puse plicul deoparte și se lăsă pe covorașul pentru yoga lângă fereastra înaltă din podea până în tavan, relaxându-se în timp ce trecea de la poziția lotusului pentru gravide la poziția pisicii. Concentrându-se asupra respirației ea șopti:
   - Inima mea este orientată către ceea ce va urma și este deschisă. Mă iubesc și îngădui sufletului meu să se unească cu sufletele celorlalți. Mă iert și vreau să trăiesc cu recunoștință și har.
   Copilul se întinse în pântecele ei, iar Nicole acceptă legătura pe care o simțea cu fiica sa nenăscută.
   Era pregătită. Se ridică de pe covoraș, luă plicul și îl desfăcu. Apoi scoase încet coala albă de hârtie.

   Nu meriți o fetiță. Ești o criminală. Nu ești în stare să ai grijă de ea.

   Cuvintele tipărite fură pătate de lacrimile lui Nicole. Deci Donna citise articolul din Tribune și știa că Nicole urma să aibă o fată.
   Nicole puse scrisoarea înapoi în plic apoi se ridică apucându-se de marginea pervazului. Cu plicul în mână, își apăsă obrazul înfierbântat de sticla rece care se ridica deasupra bulevardului West Armitage. Privi femeile intrând și ieșind din primul magazin Breathe, în apropierea birourilor firmei, care preluase toate cele patru etaje ale clădirii gri-deschis a North Halsted în Lincoln Park.
   Fiica ei se agită în burtă.
   Acum Nicole își simțea pieptul strâns ca într-o gheară și respira sacadat.
   În fața ochilor îi apărură puncte negre, întinse o palmă pentru a se rezema de geam; însă traficul de dedesubt îi accentuă amețeala. Nu putea leșina la muncă.
   - Nic?
   Mototoli rapid hârtia și privi peste umăr la trupul micuț al Tessei aflat în ușa biroului. Într-o secundă Tessa ajunse lângă Nicole, așezându-și cu blândețe mâna pe spatele ei.
   - Ești bine. Inspiră adânc. Bine. Acum expiră. Din nou.
   Tessa respira în același ritm cu ea.
   - Încă o dată. Bine.
   Tessa știa cum să o liniștească. Nicole avea încredere în ea în ceea ce privește munca, secretele și sănătatea sa.
   - Mulțumesc, Tessa, spuse.
   - Trebuie doar să respirăm. Tu m-ai învățat asta, Nicole.
   Nicole zâmbi în sinea ei.
   - Bănuiesc că pentru asta sunt prietenii - să se ajute unul pe celălalt să respire.
   - Exact, spuse Tessa, iar zâmbetul ei larg, cald îi lumină fața. Nici nu îmi mai amintesc când ai avut ultimul atac de panică.
   Nicole și-l amintea limpede. Fusese cu 4 ani în urmă, când ea și Tessa revizuiau catalogul Breathe pentru prima linie de produse de îngrijire a pielii nou-născuților. În timp ce Nicole întorcea pagina la poza unei mame fericite stând într-un balansoar și legănându-și copilul înfășat, se sufocă brusc, chircindu-se din cauza durerii sfâșietoare din piept. Mama din acea fotografie o dusese cu gândul la Donna. Amintirea acelei veri dramatice fusese adusă la suprafață înainte ca ea să o poată opri. Îi era atât de rușine.
   Tessa era atunci o angajată, designer de produs, iar ea nu voia să depășească limita.
   Dar Tessa fusese atât de înțelegătoare. Profesoară de yoga și absolventă de holistic-wellness, ea o învățase pe Nicole cum să își gestioneze atacurile de panică. Vocea sa calmă, liniștitoare și atingerea ușoară funcționaseră. De-a lungul timpului, Nicole reușise să renunțe la medicamentele sale pentru anxietate. Ea și Tessa se împrieteniseră. Tessa avansase în carieră, ca director general de producție și mâna dreaptă a lui Nicole. Se simțea suficient de apropiată de Tessa pentru a-i povesti aproape totul despre acea vară din Kenosha, cu nouăsprezece ani în urmă. Și spunând acel secret se eliberase de o povară atât de apăsătoare, o povară care o apăsa, înspăimântând-o din ce în ce mai tare. Într-un anumit sens, prietena ei Tessa - pentru că devenise o prietenă, mult mai mult decât o simplă angajată - îi salvase viața.
   În afară de fratele mai mare al lui Nicole, Ben, pe care îl vedea rar, Tessa era singura persoană care știa ceva despre ceea ce se întâmplase cu ani în urmă. Nu voia ca Greg să știe nimic din toate astea sau despre tulburările ei de panică. Pentru el ea era puternică, capabilă, un lider. Aceea era femeia pe care o iubea Greg, iar Nicole refuza să îi arate orice altceva.
   Respirația lui Nicole scăzu și apăsarea din piept mai slăbi.
   - Vrei să îmi povestești ce a provocat asta? întrebă Tessa.
    Nicole se întoarse pentru a se sprijini cu spatele de fereastră și privi fața tânără, frumoasă, a prietenei sale. Îi privi părul blond-deschis, prins în împletiturile lui obișnuite și silueta minionă.
    Avea doar 29 de ani, față de 36 ai lui Nicole, dar în unele momente era mult mai înțeleaptă decât vârsta sa. Era relaxată și rezistentă la stres, față de Nicole care era ambițioasă, competitivă și sensibilă la stres. Tessa nu avea partener și nici copii. Viața ei era așa cum o voia. Liberă și neîmpovărată de griji. Nicole o invidia adesea. Nu părea să aibă nevoie de alți oameni, nu în felul în care avea Nicole. Și cu siguranță nu păruse niciodată să se simtă singură.
   Nicole se îndepărtă de fereastră. Aceasta ar fi trebuit să fie cea mai fericită perioadă din viața ei. Un alt început. Nu avea de gând să o lase pe Donna să distrugă totul, din nou.
   Așa că Nicole minți când răspunse la întrebarea pusă de Tessa.
   - Cred că sunt doar nervoasă în legătură cu nașterea. Și cred că și faptul că las Breathe în mâinile Lucindei mă neliniștește. Este compania mea și a fost totul pentru mine. Îmi este greu să îmi imaginez că în următoarele șase săptămâni nu voi fi aici.
   - Dar eu voi fi aici. Iar Lucinda crede în Breathe. Este extaziată că va fi președinte în lipsa ta.
   Asta o făcu pe Nicole să zâmbească. Când cotase Breathe la bursă, negociase un post permanent ca președinte, cu excepția circumstanțelor neprevăzute. Lucinda votase împotriva ei și pierduse. Acum, cel puțin pentru câteva săptămâni, Lucinda primea ceea ce își dorise. Îndată ce se va întoarce din concediul de maternitate, va trebui să o răsplătească pe Tessa pentru loialitate, poate promovând-o ca vicepreședinte.
   - Dacă ai putea să o urmărești în reuniunile consiliului... îi spuse Nicole Tessei. Oricum, ai dreptate. Totul va fi bine.
   Tessa râse.
   - Te simți suficient de bine pentru a participa la ședință? întrebă ea.
   - Desigur.
   Nicole se îndreptă. Era președinte, ce Dumnezeu. Își listase compania la bursă când avea doar 28 de ani. Cum de se lăsase afectată atât de ușor? Trecutul era trecut. Era doar o scrisoare. Cuvintele nu o mai puteau răni acum.
   - Tessa, sunt bine. Cu siguranță pot ajunge la această ședință.
   - Bine. Treci prin biroul meu când ieși, și putem merge să luăm cina pentru a sărbători ultima ta zi.
   - Mi-ar face plăcere, dar Greg și cu mine avem o seară romantică. Pot să intru în travaliu în orice moment, așa că vrem să profităm la maxim de aceste ultime zile împreună.
   Tessa zâmbi și ieși din încăpere. Nicole merse la biroul său și îndesă scrisoarea în sertar. Dar în timp ce se aduna și se pregătea să plece pentru ultima ședință a consiliului înainte de a deveni mamă, mesajul primit de la Donna îi răsună amenințător în minte.
   Nu ești în stare să ai grijă de ea.
   Nicole avu un gând îngrozitor: Și dacă are dreptate?

CAPITOLUL TREI
MORGAN

   Frânele scrâșnesc cu un zgomot asurzitor pe șinele de metal. Urlu, din nou și din nou, iar când deschid ochii metroul trece prin stație. Și este prea târziu.
   - Ajutați-mă! Femeia aceea tocmai a sărit! Oh, Doamne! Copilul ei este la mine!
   Plâng. Brațele și picioarele îmi tremură atât de puternic încât mă tem că voi da drumul copilului. Abia pot să mă uit la șine și observ membrele femeii în poziții nefirești, și înțeleg că este moartă. Îmi întorc privirea, de teamă să nu văd mai mult. Luminile roșii intermitente ale metroului care cad pe pereți mă orbesc. Aud alarme și totuși toate sunetele sunt îndepărtate, de parcă aș fi sub apă.
   Grupurile de oameni urlă, se grăbesc și se împing. Ușile metroului se deschid și navetiștii se revarsă până când nu mai ai loc să te miști pe peron.
   Oamenii sunt panicați, strigă, arată în jos la femeia de pe șine. Unde este poliția? Unde sunt paramedicii? Chiar dacă știu că nu mai e nicio speranță, cel puțin ei vor încerca.
   Luptându-mă cu senzația de greață, îmi înfășor brațele în jurul copilului și mă întorc pentru ca niciuna din noi să nu o mai vadă pe mama ei. Treptat, oamenii mă înconjoară până când mi-e atât de cald încât abia pot să respir.
   Le văd buzele mișcându-se, dar nu pot cuprinde totul. Este prea repede, prea intens.
   - Cine era?
   - De ce a sărit?
   - Erați prietene?
   - Copilul este bine?
   Mă bombardează toți cu întrebări la care nu pot răspunde. Transpirația îmi curge pe față și am nevoie de aer, dar mulțimea mă învăluie din toate părțile, disperată să înainteze.
   Simt o lovitură puternică în spate și mă poticnesc.
   - Sunați la 911! Ajutor! țip din nou în timp ce cad.
   O mână îmi prinde brațele și mă trage departe de margine.
   - Vă rog, vă rog, ajutați-mă, strig spre bărbatul în uniforma metroului din Chicago pe care îl văd lângă mine.
   Mă tem că voi leșina și voi scăpa copilul. El mă sprijină, cu o mână pe spatele copilului și cu cealaltă în jurul umerilor mei.
   Nu pot să îmi umplu plămânii cu suficient aer. Mă aplec spre el.
   - Eu - Ea...
   Mă cuprinde un val de panică și înțeleg că bebelușul ar putea fi rănit. Cu disperare, dau la o parte pătura galbenă în care este învelit. Mă pregătesc, temându-mă că voi vedea sânge și vânătăi, dar pe brațele și picioarele dolofane este doar piele fină de nou-născut. Un copilaș perfect într-o salopetă de culoarea fildeșului, care își apasă gura ca un boboc de trandafir pe umărul rochiei mele albe, subțiri.
   Mi se înmoaie genunchii. Apoi copilul îmi este luat din brațe și mă cuprinde brusc frigul.
   - Aceasta este femeia, domnule polițist!
   - Doamnă, vă simțiți bine? Ați fost martoră la incident? spune un polițist în timp ce îmi așază pe umeri o pătură.
   - Vorbea cu femeia chiar înainte ca aceasta să sară.
   - I-a luat copilul!
   Vacarmul mă asurzește. Privesc cum copilul este trecut de la ofițerul de poliție la o polițistă. Apoi dispar amândoi în mulțime, iar bebelușul, care cu doar un moment în urmă se afla în siguranță, în brațele mele, dispare.
   Polițistul de lângă mine mă conduce de lângă șine. Când ajungem mai departe, pe peron, el se oprește pentru a-mi permite să mă sprijin de plăcile dure ale peretelui.
   Dinții îmi clănțăne. Nu știu ce să fac. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Unde l-au dus pe sărmanul copil? De ce a făcut mama lui una ca asta?
   Ia-mi copilul.
   Morgan.
   Mi-a rostit femeia numele cu adevărat sau doar mi s-a părut? Îmi prind capul în mâinile scăldate de transpirația rece și îi privesc pe ceilalți martori consolându-se unii pe ceilalți și echipele de salvare coborând la nivelul șinelor. E aproape ca și cum nu sunt cu adevărat aici. Nu am nicio idee cine era femeia aceea. Nu mă pot opri din plâns.
   Polițistul rămâne lângă mine, urmărindu-mă cu interes.
   - Ce-ar fi să mergem la secție unde este mai multă liniște și să discutăm? întreabă cu blândețe.
   La secție? Nu. Nu vreau să mă mai întorc niciodată în locul acela.
   Am fost dusă acolo după ce l-am găsit pe Ryan întins pe podeaua biroului său de acasă, cu o pușcă atârnată de vârfurile degetelor și o gaură sângerândă în stomac. Soțul meu se omorâse cu mâna lui. Nu am știut nimic atunci. Nu știu nimic acum.
   De ce se întâmplă asta?
   Nu am altă soluție decât să îl urmez pe polițist în timp ce înaintează prin mulțime. Pot doar să privesc înapoi când trec pe lângă abisul umed și întunecos al șinelor, unde trupul mutilat al mamei este ridicat pe o targă.
   Brațele îi sunt strâmbe, picioarele strivite și fața acoperită de sânge, atât de mult sânge încât trăsăturile nu îi mai sunt vizibile. Mi se face rău și vomit.
   Picioarele îmi sunt atât de nesigure încât abia mai pot să merg.
   Iubește-o pentru mine, Morgan.
   - Este imposibil, spun cu voce tare.
   Polițistul nu mă aude prin haosul și țipetele și instrucțiunile care se strigă la toată lumea.
   Simt gustul fricii, metalic și rece. Pașii îmi sunt grei în timp ce îl urmez pe polițist prin Grand/State, trecând de privitorii traumatizați, trecând de șine cu capul plecat deoarece pare că toată lumea se uită la mine. Dar este un sentiment cu care m-am obișnuit de când Ryan m-a părăsit așa cum a făcut-o. Sunt văduva lui Ryan Galloway. Soția unui hoț și a unui sinucigaș laș. Acum sunt ultima femeie căreia i-a vorbit altă victimă care s-a sinucis.
   Persoana pe care a implorat-o să o ajute.
   Îmi strâng la piept geanta neagră uzată. Apoi observ ceva purpuriu lipit pe o parte.
   Este un bilețel. Nu l-am pus eu acolo. Îl acopăr discret cu mâna și îl strâng în palmă. Polițistul deschide drumul, urcând scările. Mă opresc și aștept în timp ce împrăștie mulțimea pentru a-l putea urma. Cât timp este distras, întorc hârtia pe care o țin în mână. Pe ea, cu un scris mare, nervos, pe care nu îl recunosc, este scris un singur cuvânt, un nume.

CAPITOLUL PATRU
NICOLE

   Înainte

   O contracție puternică îi sfâșie lui Nicole mijlocul. Sprijinită în mâini și genunchi pe patul moale al spitalului privat, ea refuză din nou anestezia epidurală pe care Greg și asistenta o tot rugau să o facă.
    De 4 ani trecuse fără tratament peste fiecare atac de panică, chiar și peste cele mai recente. Datorită lui Tessa. Avea să își aducă copilul pe lume fără medicamente.
   - Nu vrea medicamente. Promit că o vom ajuta să treacă prin asta. Greg, pune mâna aici, pe partea de jos a spatelui ei.
   Tessa îngenunche lângă ea, pe partea stângă a patului. Greg stătea în partea dreaptă.
   Nicole simți cum podul palmei mari a lui Greg găsi cu precizie locul celei mai chinuitoare crampe. Expiră cu un geamăt.
   - Te descurci.
   Tessa șterse transpirația de pe fruntea lui Nicole. Mâna lui Greg rămase nemișcată.
   - Ai dureri atât de mari, Nic. Ești sigură că nu vrei să o faci? Nu este nicio rușine dacă te răzgândești și ai nevoie de medicamente.
   Nicole își întoarse capul spre soțul ei, făcând o grimasă.
   - Este firesc să doară.
   Voia să doară. Își dorea să simtă fiecare moment al travaliului.
   Aceasta era familia ei. Greg și Tessa erau amândoi aici cu ea, sprijinind-o. Putea să o facă.
   În timp ce un alt spasm izbucnea violent, ea inspiră, apoi expiră de 5 ori, așa cum îi spusese mereu Tessa, concentrându-se pe valul chinuitor de durere până când acesta se estompă.
   - Mulțumesc. Nu știu ce m-aș fi făcut fără voi, reuși să spună când durerea se mai diminuă.
   Nicole se întinse după mâna lui Tessa și o strânse.
   - Te voi ține de mână cât timp vei vrea, dar nu-mi rupe oasele! glumi aceasta.
   - Aici.
   Greg își strecură degetele în palma lui Nicole.
   - Strânge cu toată puterea.
   Momentul de liniște fu întrerupt de un sunet strident, frenetic. O echipă de infirmiere năvăli înăuntru, lovind aparatul care monitoriza activitatea fătului și împingându-i la o parte pe Greg și Tessa.
   - Care este problema? Ce e în neregulă cu copilul meu?
   Nicole încerca cu disperare să respire. Plămânii i se comprimaseră.
   - Pulsul bebelușului dumneavoastră scade vertiginos. Totul va fi bine, dar trebuie să faceți de urgență o cezariană.
   Ea se chinui să înțeleagă.
   - Ce se întâmplă? Soția mea va fi bine?
   Vocea lui Greg era panicată, nu era tonul lui obișnuit, amabil, ceea ce o înspăimântă și mai mult pe Nicole. Ea era cea care se panica, nu el. El era cel calm. Era persoana pe care se putea baza.
   - Soția dumneavoastră va fi bine, dar trebuie să o ducem la chirurgie. Vă rog, trebuie să facem asta chiar acum.
   Tessa se întoarse lângă Nicole.
   - Nu vrea o cezariană. Nu acesta este planul!
   - Te rog, Tessa. Ascultă-le, spuse Greg. Este în regulă.
   Nicole zări fața soțului ei. Ceea ce văzu acolo îi consumă tot oxigenul care îi mai rămăsese în plămâni. Părea... încrezător. Ca și cum poate că ar fi fost bine dacă nu ar fi devenit tată în ziua aceea. Sau în oricare altă zi. Nu, era imposibil. Era ridicol. Avea dureri, era în agonie și vedea lucruri care nu existau în realitate. Era sigură că se înșelase, deoarece o secundă mai târziu veni lângă ea și o sărută dulce pe frunte.
   - Te iubesc, Nic. O să fie bine. Nu plec de lângă tine.
   Ea nu mai putu să facă sau să spună nimic altceva deoarece o mască îi fu așezată pe față. Și deveni inconștientă înainte de a putea întreba dacă fiica ei va supraviețui.

   Mirosul accentuat al antisepticului îi umplu lui Nicole nările. Încercă să se ridice.
    Amorțită de la piept în jos, nu reuși să se miște, așa că pipăi în jur, prin pat, după orice ar fi putut să o ajute. Ceva greu și rece îi era așezat sub bărbie și vomită.
   - Starea de vomă se datorează anesteziei. Va dispărea. Vă voi pune un antivomitiv în perfuzie, așa că nu vi se va mai face rău din nou, spuse o voce blândă.
   Nicole își întoarse capul într-o parte și văzu o femeie în halat roz zâmbindu-i cu amabilitate. Și atunci își aminti totul, de ce era acolo, ce se întâmplase.
   - Copilul meu. Cum se simte copilul meu? Este...
   Infirmiera zâmbi.
   - Este bine. Este chiar bine.
   Apoi împinse un pătuț transparent aproape de pat. O fetiță mică, cu smocuri de păr întunecat, dormea întinsă pe spate. Pleoapele ei subțiri tresăriră. Nicole nu putea să creadă că acest copil delicat, perfect, era al ei.
   - Felicitări, mămico. Ai vrea să o cunoști pe fiica ta?
   Infirmiera ridică bebelușul și îl așeză pe pieptul lui Nicole, ținându-l acolo cu o mână mică, fermă.
   Fără niciun avertisment Nicole izbucni în suspine puternice, surprinzând-o pe infirmieră.
   - Este copleșitor, dragă, știu. Fetița este perfect sănătoasă. Două kilograme 980 de grame și 56 centimetri lungime. Și frumoasă din cap până în picioare. Vei fi amorțită pentru o vreme și puțin amețită. O voi lua acum, dar ți-o voi aduce curând la micul dejun pentru a-și primi colostrul.
   Infirmiera luă copilul înainte ca Nicole să fie pregătită. Reacționa lent; toate se întâmplaseră prea repede și era prea târziu să le oprească.
   - Unde sunt soțul și cea mai bună prietenă a mea?
   Își privi fiica, în brațele infirmierei. Nasul ei era atât de mic, iar gura ei perfectă era o minune. Nicole încercă să își oprească lacrimile, dar nu reuși.
   Era mamă. Un sentiment de dragoste, atât de copleșitor, de complet, i se răspândi prin tot corpul până când violența lui aproape o duru. Apoi un val de durere veni peste ea în timp ce își amintea cum o ținuse pe Amanda cu atâta grijă cu atât de mulți ani în urmă.
   - Așteaptă afară. Trebuie să te refaci un pic mai mult înainte ca oricare vizitator să poată intra.
   Fiica ei era încă în brațele infirmierei. Groaza o sufocă.
   - Respiră, așa este? Respiră?
   Infirmiera îi aruncă o privire liniștitoare.
   - Respiră fără probleme.
   Nicole simți cum tensiunea dispare din corpul său. Oricât de mult s-ar fi luptat, ea adormi. Când deschise din nou ochii, Greg stătea la capătul patului ei, cu brațele goale.
   Ea se ridică brusc, dar stomacul îi protestă și copcile operației începură să o usture.
   - Unde este copilul? strigă.
   - Ai grijă, Nic. Trebuie să o iei mai ușor.
   El arătă la pătuțul de sub fereastră.
   - Este chiar acolo și e superbă.
   Vederea siluetei micuțe, înfășată în roz, îi mai încetini ritmul accelerat al inimii. Dăduse naștere unei fetițe sănătoase și, în ciuda operației înfricoșătoare, era mamă. Se întinse spre mâna soțului ei.
   - Chiar avem un copil?
   Inima lui Nicole se topi la vederea ochilor plini de uimire ai lui Greg.
   - Seamănă perfect cu tine. Este minunată, spuse el.
   Nicole știa că el se îndrăgostise de fiica lor încă de când o văzuse pentru prima dată.
   El îi lăsă mâna și merse spre pătuț, ridică copilul și i-l aduse la pat.
   Părea atât de micuță în brațele lui mari. Nicole râse deoarece Greg o ținea cu atâta delicatețe de parcă s-ar fi temut să nu o zdrobească.
   - Nu prea știu când am ținut ultima dată în brațe un bebeluș. Este atât de mică.
   - Copiii sunt viguroși, spuse Nicole, apoi își dori să-și poată retrage cuvintele.
   Știa mai bine decât oricine cât de fragili erau în realitate.
   Greg depuse un sărut pe fruntea copilului lor, iar ea simți alt val de afecțiune pentru soțul său. Apoi el îi întinse cu grijă fetița.
   Nicole își legănă nou-născuta, mângâind-o ușor pe capul rotund și pe smocurile amuzante de păr negru.
   - Este a noastră, Greg.
   Șopti către fetița ei:
   - O să avem mare grijă de tine.
   Apoi își ridică privirea.
   - Unde este Tessa?
   Abia aștepta ca cea mai bună prietenă a ei să îi cunoască fetița. Să o strângă în brațe. Nu o mai văzuse niciodată pe Tessa cu un copil. Mătușica Tessa o va răsfăța.
   - S-a dus să îți ia ceva de mâncare din restaurantul acela vegan care îți place atât de mult. A spus că în niciun caz nu vei consuma mâncarea de la spital.
   Nicole râse.
   - Are dreptate. Doar că sunt nerăbdătoare să o întâlnească pe mica noastră Quinn.
   Hotărâseră înainte de naștere ca numele fetiței să fie Quinn, numele mamei lui Nicole dinainte de căsătorie. Pronunțarea lui cu voce tare îi aduse deopotrivă bucurie și tristețe și simți lacrimi în ochi. Cât de mult și-ar fi dorit ca mama sa să fie lângă ea, spunându-i lui Nicole cât de mândră era de ea.
   Greg părea nedumerit.
   - De ce pe biletul de pe pătuțul ei scrie „Amanda”?
   Nicole îl privi, sigură că nu auzise bine.
   - Ce vrei să spui?
   - Este un bilet mic pe o latură a patului. Îmi place și Amanda. Eu sunt de acord cu orice nume vrei să îi pui.
   Ea privi pătuțul și văzu cartonașul cu numele, făcând un efort pentru a citi literele mărunte.
   Amanda Markham.
   Nu, nu, nu. Cum? Numele acela. De ce era numele acela pe pătuțul copilului ei?
   Simți că se apropie un atac de panică. Trebuia să îl oprească înainte ca Greg să îl observe. Acum nu era momentul potrivit. Acesta era cel mai frumos moment al căsniciei sale. Recunoștință, credință și încredere, își repetă ea în tăcere, inspirând și expirând pentru a-și curăța chakra coroanei.
   - Draga mea, ești bine?
   Ea se strădui să își păstreze calmul.
   - Ia-o, te rog. Cred că am pulsul puțin cam scăzut. Simt că mi se face rău.
   Greg o puse pe fetița lor înapoi în pătuț și se repezi la Nicole.
   - Nic? Ce se întâmplă? De ce ești speriată?
   Sigur era o eroare de redactare, doar o coincidență cumplită, crudă, stupidă. După 5 inspirații și expirații profunde se concentră din nou asupra feței lui Greg.
   Își dorea fetița. Dorea să o atingă. Să îi simtă respirația. Nicole azvârli așternuturile deoparte, durerea radiind în sus pe stern, și încercă să coboare din pat. Ceva o trase de braț. Perfuzia.
   - Copilul. Te rog. Am nevoie de copilul meu!
   - Iubito, e în regulă. O iau eu. Travaliul a fost solicitant. Ești încă foarte... sensibilă.
   El o puse pe fiica lor înapoi în brațele lui Nicole, apoi se duse la pătuț, de unde luă cartonașul cu numele.
   - Sună bine, nu crezi? spuse Greg, ținând cartonașul pentru ca ea să îl vadă.
   Amanda Markham.
   Luptându-se cu greutatea insuportabilă care îi apăsa pieptul, Nicole se întoarse și se întinse cu spatele pe perne. Își puse degetele pe gâtul copilului. Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Fiecare bătaie o asigura că fetița respiră, că trăiește, că era a ei. Ritmul propriei sale respirații încetini și își sărută copilul pe obrajii catifelați. Se bucură de moliciunea și de prospețimea ei.
   - Te voi proteja. Te voi iubi mereu. Nu ți se va întâmpla nimic rău, îi promise ea.
   Apoi se uită la Greg.
   - Îmi pare rău. Nu sunt deloc în apele mele după operație. Numele ei este Quinn. Aceasta este decizia mea. Mama ar fi fost cea mai bună bunică din lume. Înseamnă mult pentru mine ca fetița noastră să poarte numele ei.
   Greg se apropie de pat și se așeză cu grijă lângă soția și fiica lui.
   - Meriți orice nume dorești. Quinn să fie.
   Înainte de a se mai putea gândi la cartonașul cu numele, Nicole auzi zgomotul tocurilor lângă camera sa. Fiindcă o aștepta pe Tessa, se uită înspre la ușă și o văzu pe femeia de afară. La început, Nicole nu putu conștientiza apariția bruscă a femeii cu părul roșu-intens, aceeași culoare cu cea a părului Donnei, cu aproape 20 de ani în urmă.
   Greg mângâie cu degetele tâmpla lui Nicole.
   - Ce e? Arăți de parcă ai văzut o fantomă.
   - Cine era? șopti ea.
   - Cine era cine?
   - Femeia de la ușă.
   El o privi cu atenție, observând cum devine din nou agitată.
   - Ei bine, nu era Tessa. Nu cred că se va întoarce atât de repede.
   Greg se uită spre ușă.
   - Nu este nimeni acolo, dragă. Abia ai ieșit din operație, atâta tot. Medicamentele îți joacă feste. Pot să îți aduc ceva?
   - Sunt bine.
   Era o minciună. O minciună nervoasă.
   - Doar că aștept cu nerăbdare momentul în care Quinn își va întâlni mătușa.
   Avea atât de multe alte motive pentru a fi neliniștită.

   Nu meriți o fetiță. Ești o criminală. Nu o vei putea proteja.

   Nicole privi din nou spre ușă, dar roșcata dispăruse de mult.

CAPITOLUL CINCI
MORGAN

   Strecor bilețelul purpuriu în geantă înainte de a-l urma pe polițist pe treptele de ciment afară din Grand/State, ținându-mă cu grijă de balustrada neagră lipicioasă.
    Amanda. Acesta este numele copilului sau al mamei? O rafală rece de vânt mă lovește peste față când ieșim pe West Grand Avenue.
   A început să cadă amurgul, iar soarele este o minge de foc portocalie în spatele stației de metrou. Zeci de camionete mass-media și mașini de poliție sunt parcate neglijent pe pistele de biciclete. Bărbatul se oprește în dreptul unei mașini de poliție și în sfârșit îl văd mai bine. Este scund și slăbănog și observ că avem aproape aceeași înălțime. Cu toate astea mă intimidează.
   - Sunt polițistul Campbell. Poți să îmi spui cum te numești, te rog?
   - Morgan Kincaid.
   Îmi spun numele în șoaptă pentru că mă doare gâtul de parcă mi-ar fi fost zgâriat cu șmirghel.
   El mă ajută să intru pe locul din spate al mașinii de poliție, cu mâna pe capul meu în timp ce mă strecor înăuntru. Vreau să îi spun să nu mă atingă, dar nu o fac. Mă simt ca o criminală.
   În timpul drumului mă cuprinde tristețea și privesc pe geam. Iar durerea se transformă în groază când polițistul Campbell virează pe North Larrabee.
   Coronamentul luxuriant, de smarald al copacilor este înlocuit de crengi rare cu aspect dezolant, care sunt încovoiate de parcă ar empatiza cu starea mea.
   Șiruri de clădiri industriale din cărămidă maro pe ambele laturi ale străzii și magazine dărăpănate ne conduc spre zona anostă, gri, betonată care este al 18-lea district.
   Rochia mi se lipește de scaunele de piele uzate și mi-o aranjez înainte de a-mi scoate telefonul din geantă. Îi trimit repede un mesaj avocatei mele, Jessica Clark. Ea a fost cea care m-a protejat când întreaga mea lume s-a prăbușit, când Ryan s-a dus, iar toți prietenii și membrii familiei mele și-au descărcat furia asupra mea. Poate de data asta nu am nevoie de ea. Nu am făcut nimic greșit. Dar nu am încredere în poliție.
   Tastez repede.
   Trec doar câteva secunde până când sosește răspunsul ei: Sunt pe drum.
   Simt că leșin, dar nu vreau să mă prăbușesc pe scaunul din spate al mașinii. Ar fi trebuit să îmi fac loc prin mulțime și să plec de lângă femeia aceea. Dar ce s-ar fi întâmplat cu copilul? Îmi învârt vârfurile părului în jurul degetului, lăsând firele să îmi taie carnea.
   Iubește-o pentru mine, Morgan.
   Nu aș fi putut să fug.
   Polițistul Campbell parchează în garajul poliției și îmi desfac centura de siguranță, apoi mă târâi în urma lui prin poarta de acces, unde el rostește numele meu în difuzorul din peretele de beton. Luăm liftul spre camerele de interogatoriu și evit să mă uit la barele groase de metal din spatele nostru, care izolează prizonierii care ar putea fi periculoși. Nu vreau să fiu aici.
   - Doamnă Kincaid, urmați-mă, vă rog?
   Uniforma lui Campbell i se întinde pe brațe în timp ce ia o hârtie de la un sergent care se află la recepție.
   Încerc să trec neobservată din cauza stratului subțire de murdărie așternut pe rochia și pe pielea mea, dar când îmi trec degetele peste față simt mirosul fetiței - subtil și proaspăt - și sper că ea este bine.
   Îl urmez pe polițist prin secție și capul mă doare din cauza monotoniei repetitive a luminilor fluorescente. Ultima dată am fost aici acum 18 luni. Eram amorțită din cauza durerii, cu hainele și mâinile ude de sângele lui Ryan.
   Nu permite nimănui să îi facă rău.
   Îi voi spune polițistului Campbell totul. Îi voi povesti pur și simplu fiecare cuvânt pe care i-a spus acea mamă. Îi voi spune și despre bilet, îndată ce vom ajunge oriunde ne îndreptăm acum. Îi voi explica că nu am nicio idee de ce a făcut-o, dar mama aceea a lipit biletul de geanta mea înainte de a sări.
   Trecem prin diverse birouri. În unul dintre ele văd un polițist vorbind la telefon. Se repede să închidă ușa în timp ce trecem noi. Oare vorbește cu partenerul femeii sau cu familia acesteia? Știu cum e să fii persoana de la celălalt capăt al firului. Am primit același telefon de la spital după ce a murit tatăl meu. Aproape că pot să simt prăbușirea pe podea, încovoierea cu genunchii strânși la piept, tremuratul, disperarea. Cunosc modul în care te devorează acuzațiile și vina, inutilitatea regretului. Nimeni nu poate uita momentul în care întreaga viață îi este distrusă, zdrobită de adevărul șocant.
   Simt un val de empatie față de familia pe care femeia a lăsat-o în urmă, în mod special pentru fetița ei frumoasă. Apoi îmi trece prin minte: dacă femeia avea o familie, de ce mi-a dat mie copilul?
   Dacă mi s-ar întâmpla ceva vreodată, polițiștii nu ar avea ce familie să sune. Mama mea trăiește în Florida și abia ne vorbim. De fapt, nu îmi pot aminti când am discutat ultima dată. Ne-am întâlnit acum șase luni, după înmormântarea tatălui meu. Am stat stânjenite în sufrageria casei în care am copilărit, cu căni de ceai călduț în mâini.
   - Mă mut la Miami să locuiesc cu mătușa Irene. Trebuie să vând casa, acum că tatăl tău s-a dus.
   Am înțeles mesajul nerostit. Nu mai avea cu ce să plătească ipoteca deoarece soțul meu le-a furat toți banii și i-a plasat în fondul lui corupt de investiții fără știrea lor. Conform mamei mele, eram singura vinovată pentru atacul de cord al tatălui meu.
   - Nu am știut nimic din ce făcea el, îi spusesem mamei, de sute de ori.
   Am spus-o la atât de mulți oameni. O repetam automat prietenilor mei, colegilor și celor apropiați, tuturor celor care avuseseră încredere în Ryan în ceea ce privește investițiile lor. Singurul care a crezut vreodată că nu am avut nicio legătură a fost tatăl meu. Dar acum se dusese. Plecase pentru totdeauna.
   Polițistul Campbell mă conduce prin secție până ajungem la o cameră de interogatoriu obișnuită, din fericire una care este nouă pentru mine. Înainte de a ieși, mă întreabă:
   - Ai dori o cafea? Apă?
   Mă așez într-un scaun rotativ rigid și scutur din cap. El pleacă, iar câteva momente mai târziu aud pași și ridic privirea. O recunosc pe femeia din ușă. Și, după expresia de pe fața sa, mă recunoaște și ea. Este detectivul Karina Martinez, același detectiv care a venit la locul crimei în casa mea în timp ce stăteam tremurând lângă corpul lipsit de viață al lui Ryan. Ea a fost cea care m-a luat deoparte și m-a interogat cu privire la motivul pentru care s-a sinucis soțul meu și în legătură cu milioanele de dolari pe care le furase.
   Martinez pune pe masa metalică zgâriată un exemplar din Chicago Tribune și o sticlă deschisă de apă lângă o cutie cu șervețele. Apoi se așază în fața mea și își îndepărtează bretonul de pe fruntea înaltă. Fața ei rotundă este netedă, fără niciun rid. Mă întreb dacă încă mai este cel mai tânăr detectiv din acest district. Sunt conștientă de camera care clipește cu o lumină roșie din colțul tavanului, înregistrându-mi fiecare gest. Îmi încrucișez picioarele apoi le îndrept. Nu știu cum ar trebui să mă comport.
   Mă simt vinovată, chiar dacă nu am greșit cu nimic.
   Strâng din buze.
   Martinez împinge sticla de apă către mine. Apoi se apleacă mai aproape.
   - Deci ești aici. Din nou.
   Se uită în ochii mei, de parcă simpla mea prezență o obosește.
   Atitudinea ei este alarmantă. Palmele încep să îmi transpire.
   - Morgan, cum o mai duci?
   Nu știu ce să îi răspund. Jessica m-ar sfătui să nu zic nimic până nu ajunge ea, dar cu siguranță trebuie să spun ceva.
   - Sunt bine. Rezist.
   Martinez încuviințează.
   - Poți să îți spui numele și adresa pentru înregistrare, te rog?
   Mâinile îmi tremură.
   - Cred că ar trebui să îmi aștept avocatul.
   - Avocatul tău vine încoace? Interesant. Îți dai seama că dai doar o declarație de martor.
   Și eu cred la fel. Așa că de ce se poartă de parcă sunt vinovată? Cedez sub presiune. Îi dau numele și adresa.
   - Poți să îmi spui exact ce s-a întâmplat astăzi pe peronul de la Grand/State? continuă ea.
   Înghit cu dificultate pentru a mai câștiga ceva timp, sperând că Jessica va intra pe ușă și mă va salva. Martinez își ațintește ochii căprui asupra mea și își aranjează părul strâns la spate într-o coadă de cal.
   Îmi reamintesc că adevărul este de partea mea. De ce să fiu îngrijorată?
   Martinez vrea doar să știe ce s-a întâmplat. Și au fost atât de mulți martori. Oamenii din stație trebuie să fi văzut că femeia mi-a dat copilul, apoi a sărit.
   Respir adânc, deschid gura și totul se revarsă afară.
   - Am luat metroul spre casă la aceeași oră la care o fac de obicei. Nu eram atentă la ce era în jurul meu, așa că am fost surprinsă când o femeie m-a prins de braț și mi-a cerut să îi țin copilul.
   Martinez ridică din sprâncenele perfect pensate.
   - Știi cine era?
   Scutur din cap.
   - Nu. Nu am mai văzut-o niciodată până acum. Părea... că nu se simte bine. Mi-am tras brațul pentru că mă speria. Eram atât de aproape de margine încât mă temeam pentru ea și copil, dar nu știam ce să fac.
   - Ai plecat? Sau ai cerut ajutorul cuiva?
   Tremur. Îmi doresc să o fi făcut.
   - Totul s-a întâmplat atât de repede. Era în fața mea și ochii îi zburau în toate direcțiile, ca și cum căuta pe cineva pe peron. Ca și cum era speriată. Apoi mi-a cerut să nu las pe nimeni să îi facă rău copilului.
   Îmi trag geanta mai aproape. Nu îi voi spune că femeia mi-a rostit numele. Nu îi voi spune despre biletul pe care este scris numele „Amanda”.
   - Cum a ajuns fetița în brațele tale înainte ca femeia să aterizeze pe șine?
   Inima îmi bate cu putere.
   - Mi-a aruncat-o în brațe. Am fost șocată și am prins-o. Am fost sincer îngrijorată că aș scăpa-o, așa că am ținut-o strâns. Și în timp ce priveam în jos la fetița aceea frumoasă, mama ei a sărit.
   Vocea mea se pierde și lacrimile îmi curg pe obraji.
   - Eu... Nici măcar nu am putut-o opri. Totul s-a întâmplat atât de repede.
   Martinez îmi dă un șervețel, dar nu e nimic blând în modul în care mi-l întinde.
   - Nu cred că îmi povestești totul, spune ea.
   Tresar.
   - Tot ce am spus este adevărat.
   - Nu e vorba că nu e adevărat ceea ce ai spus. E vorba de ceea ce nu ai spus, Morgan. Polițiștii aflați la fața locului au luat declarații martorilor. Iar ei au auzit-o pe femeia care a sărit. Morgan, au auzit-o rostindu-ți numele.
   Groaza mă sufocă. Îmi scarpin umărul și mă întreb de ce i-am ascuns acest amănunt.
   - Da, dar nu am fost chiar sigură că am auzit bine. Totul a fost atât de înspăimântător și de neașteptat. Îți spun adevărul. Îți spun ceea ce știu. Nu am mai văzut-o niciodată înainte. Nu m-am întâlnit și nu am vorbit cu ea niciodată înainte. Nu știu cine era sau cum de mă cunoștea sau măcar de ce mi-a vorbit.
   Așa. I-am spus totul, totul cu excepția biletului purpuriu. Dar dacă știe și despre acesta? Ar trebui să o aștept pe Jessica sau ar trebui să îl scot din geantă și să mărturisesc?
   Martinez trage aer în piept, încrucișându-și brațele.
   - Ai purtat astăzi un ecuson, poate la serviciu? Sau bijuterii personalizate? Orice care i-ar fi putut indica numele tău?
   Încerc să îmi amintesc. Nu găsesc nimic.
   - Nu.
   Martinez mă privește intens, apoi ridică exemplarul din Chicago Tribune de pe marginea mesei. Lovește cu palma ziarul deschis. Îmi arată un articol.
   - O cunoști pe victimă, Morgan. Este Nicole Markham, director general al liniei de îmbrăcăminte Breathe. Deci ce relație ai cu ea?
   Nu îmi pot înăbuși geamătul. În fotografie este o femeie frumoasă cu bucle castanii. Picioarele ei sunt lungi și suple în pantofi cu toc argintii, și este îmbrăcată într-o fustă elastică strâmtă, corai și o cămașă adecvată, albă cu decolteu în „V”. Pare imaginea femeii puternice, care are totul sub control, director general. Este cu adevărat aceeași femeie panicată, neîngrijită, care m-a implorat să îi iubesc copilul înainte de a face saltul către moarte? Pot să văd că este ea, dar transformarea este oribilă, ca o înfrumusețare desfășurată în sens invers.
   Și desigur, cunosc compania Breathe. Cine nu o cunoaște? Și chiar dețin câteva perechi din colanții lor de yoga. Dar nu o cunosc pe Nicole Markham. Nu e ca și cum aș cunoaște-o personal. De ce m-ar ruga pe mine această femeie de succes, dar totuși o străină, să îi protejez copilul? De unde mă cunoaște? Și să o protejez față de ce anume?
   Apoi îmi vine o idee.
   - Numele meu a fost la știri pentru o vreme după ce Ryan a murit. Poate mă știa de acolo?
   Nu spun „Acum că numele meu este pe nedrept legat de deturnarea de fonduri”, dar sunt sigură că Martinez înțelege ideea.
   - Sau poate că Breathe are o legătură cu Haven House, unde lucrez?
   Puțini oameni știu că adăpostul există, locația sa într-o clădire maro anostă pe West Illinois Street este bine ascunsă pentru a proteja femeile și copiii care se refugiază acolo.
   Martinez bate cu tocul pantofilor în podea.
   - Vom verifica în documentele de la Haven House.
   Îmi aruncă o privire care pare înțelegătoare, dar care nu este sinceră.
   - Trebuie să fie greu să fii singur. Acum că soțul tău nu mai este.
   Este. Nu mai am nici prieteni, nici familie în Chicago. După ce Ryan a murit, am realizat că singurii mei prieteni din timpul căsniciei noastre au fost prietenii lui. El i-a înșelat pe toți și m-a făcut să par un complice. Chiar prietenii pe care îi aveam din facultate sau de la muncă s-au împrăștiat după sinuciderea lui. Eram singură, doar durerea și pierderea îmi țineau companie. Dar nu îi voi spune nimic din toate acestea lui Martinez, pentru că ea caută ceva. Nu știu ce.
   Martinez strânge din buze în silă când nu spun nimic.
   - Morgan, întotdeauna mi-a fost puțin cam greu să cred că nu știai că soțul tău fura de la investitorii lui și escroca Light-the-Way Found, organizația caritabilă pe care ai fondat-o chiar tu. Ai locuit cu el zi de zi. Pari o femeie deșteaptă. E adevărat că noi nu am putut dovedi cu exactitate că tu știai ce punea la cale, dar e ceva la tine care pare mereu atât de... reticent. Și iată că ne confruntăm din nou cu aceeași problemă.
   Se lasă pe spate, privind din nou fotografia lui Nicole Markham.
   - Directorul general de la Breathe este mort, iar tu îi țineai copilul pe marginea unui peron de metrou. Ea ți-a rostit numele. Îți dai seama de ce cred că vă cunoșteați?
   Faptul că Martinez se folosește de experiența mea îngrozitoare, traumatizantă, pentru a mă prinde, mă înfurie dintr-odată. Sar din scaun, răsturnând sticla de apă.
   Îmi îndrept degetul spre ea.
   - Toată lumea crede că știe totul despre mine, dar tu nu știi nimic, spun, cu vocea sugrumată de lacrimile pe care nu vreau să le vărs.
   Martinez se uită la degetul meu ridicat. Pocnetul unor tocuri înalte pe coridor îmi distrage atenția. Mă așez tremurând, și tot corpul mi se relaxează când Jessica intră în cameră.
   Jessica este atât de înaltă, încât chiar dacă eu am o înălțime peste medie, mă simt întotdeauna scundă pe lângă ea. Pielea ei închisă este netedă și curată, iar rochia sa azurie cu centură i se potrivește atât de bine, ca toate hainele sale de altfel. Prima dată când ne-am întâlnit am întrebat-o dacă a fost vreodată model.
   Ea și Martinez se salută una pe cealaltă politicos, apoi Jessica își trage scaunul de lângă mine și se așază, punându-și mâna pe umărul meu.
   Martinez o pune la curent cu detaliile despre femeia care a sărit și despre faptul că eu sunt un „martor care îi interesează”. Jessica își pune ușor degetele pe spatele meu.
   - Te simți bine, Morgan?
   Atingerea ei delicată îmi eliberează emoțiile pe care abia le mai pot controla de când am ajuns la secția de poliție. Buzele sfâșiate ale femeii, ochii înnebuniți de frică și disperarea sa îmi trec cu rapiditate prin minte ca o scenă dintr-un film. Plâng în hohote, de durere pentru această fetiță, pentru mama ei pe care nu am cunoscut-o și pentru mine.
   Jessica mă bate ușor cu palma pe umăr până când sughițurile mele se opresc.
   Apoi îi spune lui Martinez:
   - Vreau să vorbesc singură cu clienta mea.
   Privește spre plafon.
   - Fără cameră.
   - Bine.
   Martinez se ridică, iese și închide ușa în spatele ei.
   Camera pare mai mică acum, și mă simt atât de amețită încât îmi împing scaunul mai departe de masă și îmi aplec capul pe genunchi.
   Jessica așteaptă până mă îndrept.
   - Hai să lămurim lucrurile aici.
   Își coboară privirea spre ziarul de pe masă.
   - Am auzit la știri că directorul general de la Breathe s-a sinucis la Grand/State după ce i-a dat copilul unei străine. Tu ești străina?
   - Da și nu.
   Ochii lui Jessica se măresc.
   - Este timpul să îmi povestești totul.
   - Așteptam metroul, când această femeie mi-a apucat brațul și mi-a spus să îi iau copilul și să îl iubesc. Arăta atât de înspăimântată, Jessica, ca și cum o urmărea cineva de pe peron. Apoi a rostit numele meu. A zis: „Iubește-o pentru mine, Morgan”. I-am spus lui Martinez totul, în afară de asta. Apoi ea mi-a zis că auzise deja de asta de la ceilalți martori. Se pare că vrea să mă prindă, însă eu doar am stat acolo, așteptând metroul.
   Îmi sprijin capul în palme.
   - Nu știu de ce nu i-am spus imediat.
   Îmi ridic privirea.
   - Îmi pare rău.
   Ea oftează.
   - Nu-i nimic. Ești stresată. Sunt sigură că văzând toate astea ți-ai amintit niște lucruri oribile.
   Ryan, rana din care curgea sânge, pușca din mâna mea. Nu, nu, nu, nu se poate. Nu poate fi adevărat.
   - Da, mi-a reamintit, recunosc eu. Iar ea m-a ales pe mine să îi protejez copilul. Iar eu...
   - Gata... Am înțeles. Este în regulă. Ești în stare de șoc. Nu ai făcut nimic greșit. Și știi că e datoria mea să te apăr. Noi două am mai trecut prin asta și înainte, Morgan. Așa că, acum, să spunem doar că ai vorbit destul. Ești traumatizată. Nu ești în apele tale. Nu mai poți vorbi din nou cu Martinez, cu presa sau cu nimeni - nu în lipsa mea.
   Își trage rapid scaunul mai aproape.
   - Deci, nu avem mult timp la dispoziție aici, chiar acum. Dacă există alte detalii care sunt importante - orice altceva ai omis - este momentul să îmi spui.
   Îmi împing părul care îmi cade pe față, umed de transpirația cauzată de panică. Apoi răscolesc prin geantă după bilet și i-l dau Jessicăi.
   - L-am găsit lipit de geantă, mai târziu. Poate este numele copilului?
   Jessica privește curioasă biletul, întorcându-l pe toate părțile.
   - Nu. Mass-media spune că numele bebelușului este Quinn.
   Nu Amanda. Quinn. Un nume atât de frumos pentru fetița pe care am ținut-o în brațe.
   - Deci cine este Amanda? întreb. Și de ce este Quinn în pericol? Mama ei așa a lăsat să se înțeleagă. M-a implorat să nu las pe nimeni să îi facă rău copilului ei. Era atât de neliniștită, ca și cum ar fi fost urmărită. Nu crezi că ar trebui să îi arătăm biletul lui Martinez?
   Ea scutură din cap rapid, ferm și îmi dă înapoi biletul.
   - În niciun caz. Deocamdată vom lăsa deoparte acest bilet. Voi avea propriul meu investigator, Barry, care va face niște cercetări. Dar până când nu vom ști de ce Nicole ți-a rostit numele pe peron, sau măcar de ce a vorbit cu tine, dacă îi mai spui lui Martinez altceva ar face doar să pară că ai vreo legătură cu toate astea. Din ceea ce mi-ai spus, Nicole Markham nu arăta și nu vorbea normal.
   Jessica este prea aproape de mine. Sunt încolțită, neavând unde să plec.
   - Este vreo șansă ca Nicole să îl fi cunoscut pe Ryan? Ar putea fi implicată în escrocheria lui?
   Stomacul mi se agită. Chiar dacă m-am gândit tot timpul la Ryan, nu îmi place să vorbesc despre el.
   - Încă nu îi știu pe toți cei de la care a furat. Ar fi putut-o escroca pe Nicole, sau pe cineva pe care ea îl cunoștea. Ea s-ar fi putut împrumuta de la cine nu trebuia pentru a compensa pierderea. Sau ar fi putut fi implicată în asta, cu el, și n-ar fi fost prinsă niciodată. Nu știu nimic.
   Vocea mi se frânge.
   - Ryan nu mi-a lăsat altceva decât întrebări, durere și furie. Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.
   Brusc îmi dau seama de ceva:
   - Jessica, dar dacă sunt în pericol?
   - Liniștește-te. Nimic nu indică asta. Nici chiar acest bilet nu este o dovadă că cineva ar vrea să rănească copilul, pe tine sau pe Nicole. Poate fiica ei nu era în siguranță cu ea.
   Jessica se ridică, agitându-se prin camera mică. Fața i se îmblânzește.
   - Știu că este greu. Dar trebuie să îți păstrezi calmul.
   - Cum să îmi păstrez calmul când Nicole mi-a rostit numele, mi-a cerut să îi iubesc copilul, apoi a murit chiar în fața mea?
   Ea își atinge buzele cu o unghie roz.
   - Vom afla de ce te-a abordat și dacă ești în pericol, bine? Și sunt sigură că bebelușul a fost dus undeva în siguranță.
   Înțelege fără ca eu să îi spun că sunt îngrijorată pentru copil. Mă simt de parcă Jessica îmi citește cele mai ascunse gânduri. Mă cunoaște atât de bine.
   Ea oftează.
   - Voi face tot posibilul să aflu mai multe despre Quinn. Dar în acest moment obiectivul meu este să te scot de aici cât mai repede. De acord?
   Mă prăbușesc din nou în scaun.
   - Bine. Cum spui tu.
   Jessica merge spre ușă, o deschide. Văd cum îi face semn lui Martinez, pe hol. Detectivul se strecoară înapoi în încăperea strâmtă. Jessica îmi aruncă o privire, iar eu îmi pun mâinile pe genunchi. Tremur din tot corpul.
   - Pot să plec acasă acum?
   Vreau doar să fiu acasă.
   - Încă nu. Mai am câteva întrebări la care va trebui să răspunzi înainte de a pleca acasă.
   O umbră de îngrijorare îi străbate chipul Jessicăi.
   - Putem te rog să vorbim afară, noi două?
   Amândouă femeile părăsesc încăperea, închizând ușa în spatele lor.
   Pentru un moment sunt lăsată singură, dar înainte să mă pot obișnui cu asta, ele revin.
   Martinez ia loc în spatele mesei. Jessica se sprijină de perete. Îmi aruncă o privire care înseamnă „spune cât mai puțin posibil”.
   Martinez se instalează încet, fără să se grăbească.
   - Martinez, nu avem toată ziua la dispoziție, spune Jessica.
   Ochii de culoarea cafelei ai detectivului mă sfredelesc.
   - Victima a aterizat pe spate. Majoritatea oamenilor nu se sinucid sărind înapoi.
   Nu înțeleg. Îmi strâng buzele și apuc brațele scaunului pentru a-mi opri tremuratul mâinilor. Îmi derulez în minte acele ultime secunde. Am văzut-o sau nu sărind? Mintea mi se împotmolește.
   Deodată sunt aruncată înapoi în timp, la momentul în care am intrat în biroul de acasă al lui Ryan și l-am găsit pe podea. Inima mea, viața mea s-au spulberat atunci în milioane de bucăți. Îmi amintesc senzația umedă, lipicioasă a sângelui lui Ryan pe pantalonii mei de lână, mâinile mele înroșite după ce i-am desfăcut degetele de pe pușcă. Am fost îngrozită tot timpul că s-ar putea descărca din nou. Am încercat să opresc valul de sânge care curgea din împușcătura din stomacul lui, dorindu-mi ca soțul meu să respire. Dar era prea târziu. Desigur, căsnicia mea nu era perfectă. Ryan și cu mine am avut conflictele noastre. Îmi doream un copil; el nu. Existau tensiuni. Dar nu am vrut niciodată ca el să moară.
   Iar acum această biată femeie este și ea moartă. Cum de nu am văzut ceea ce se petrecea chiar în fața mea? De ce este totul atât de neclar?
   - Morgan, i-ai luat copilul înainte de a o împinge de pe peron?
   Acuzația mă lovește de parcă aș primi o palmă grea peste față. Îmi ridic privirea la Martinez. Tot corpul îmi îngheață și mă forțez să nu vomit pe podea. Mă întreabă dacă am omorât-o pe Nicole Markham.
   - Poftim?
   Mă uit la Jessica, întrebându-mă cum de pot fi întrebată așa ceva. Jessica intervine.
   - Nicole și-a pus copilul în brațele clientei mele; clienta mea nu a luat copilul de la Nicole. Iar dacă Morgan nu ar fi fost acolo să țină copilul, acesta ar fi căzut pe pământ sau mai rău, pe șine. Ar fi putut să fie și el lovit de metrou. Așa că ce întrebare este asta, mai exact? Morgan a salvat fetița. O mulțime de martori au văzut ce s-a întâmplat. Ea este un erou.
   Jessica ridică o sprânceană spre Martinez.
   Martinez zâmbește, o gropiță formându-se în obrazul ei stâng. La oricine altcineva, ar fi fost dulce. La ea, reprezintă o amenințare.
   - Nu cred că „erou” este cuvântul potrivit pentru Morgan.
   Aici are dreptate. Un erou și-ar fi dat seama de profunzimea durerii lui Nicole și ar fi știut imediat ce să facă, ar fi împiedicat-o pe această mamă disperată să își curme viața. Eu am stat acolo, neputincioasă, cu gura căscată, în timp ce ea îmi arunca copilul în brațe. O eroină ar fi aflat că soțul ei o folosea, pe ea și nenumărate alte persoane pentru câștigul lui financiar și ar fi împiedicat asta. Ar putea fi singurul lucru cu care Martinez și cu mine suntem de acord: nu sunt un erou.
   Martinez se ridică și își împinge scaunul înapoi. Ceea ce spune apoi mă sperie de moarte.
   - Deci continui să afirmi că nu o cunoști pe Nicole Markham, cu toate acestea ea ți-a spus numele. Mai am o singură întrebare pentru tine: cât de mult îți dorești un copil?
   - Nu răspunde, Morgan.
   Jessica se întoarce spre Martinez și se răstește:
   - Ajunge. Dacă nu îmi puneți sub acuzare clienta, noi plecăm.
   Martinez ne face semn spre ușă.
   - Puteți pleca. Vom discuta curând din nou, sunt sigură. E uimitor ce poți fi prins făcând când crezi că nu te vede nimeni.
   Jessica își întoarce capul spre mine, făcându-mi semn să o urmez afară.
   Buzele ei sunt strânse într-o linie subțire.

   Protejeaz-o.
   Iubește-o pentru mine, Morgan.

   Femeia asta, Nicole, știa că voi fi la Grand/State. M-a ales pe mine. Nu știu de ce, dar voi afla. Nu voi face aceeași greșeală de două ori. Nu am de gând să stau aici fără să fac nimic în timp ce lumea întreagă decide că sunt o persoană îngrozitoare.
   Jessica mă ia de braț.
   - Să mergem, spune.
   Părăsesc încăperea. Nu vreau să mai ajung niciodată în camera aceea.
   Sunt sătulă de detectivi, de poliție și de poveștile pe care ei le spun fără să știe nimic despre mine. De data asta nu am de gând să accept. De data asta am de gând să îmi reabilitez numele o dată pentru totdeauna.

CAPITOLUL ȘASE

NICOLE

   Înainte

   Sudoarea se aduna între sânii lui Nicole și îi picura în spatele gâtului.
   Soarele de dimineață se strecura printre draperiile crem de mătase, razele lui strălucitoare iritându-i ochii încețoșați, inflamați. Nu știuse ce înseamnă insomnia până când nu avusese copilul. Nu doar din cauza lui Quinn, căreia părea să îi fie foame din oră în oră, dar Nicole stătuse trează toată noaptea urmărind-o obsesiv, asigurându-se că respira în continuare. De fiecare dată când fetița ei își închidea ochii frumoși, de culoarea celui mai adânc ocean, Nicole o veghea. Uneori chiar o scutura ușor, trezind-o pentru a se asigura că trăiește.
   Lucruri îngrozitoare se petreceau când nimeni nu era atent.
   Adolescentă fiind, ea nu înțelesese niciodată de ce era Donna atât de neliniștită tot timpul. Rafturile din sufragerie erau pline cu cărțile ei pentru părinți, având colțurile îndoite. Făcea diagrame și notițe despre somn și orare pentru schimbarea scutecelor. Nicole se gândise că erau peste tot.
   Amanda era cel mai dulce, cel mai mulțumit copil. Acum că o avea pe Quinn, ea înțelegea grijile pe care și le făcea Donna. Nu se putea gândi decât la scenarii nefaste. Dacă Quinn se îneacă cu laptele? Dacă Nicole o scăpa? Dacă o strângea prea tare?
   Transformarea din președintele eficient, încrezător în proaspăta mamă agitată, nesigură era covârșitoare. Nicole nu mai era sigură că se mai recunoaște.
   Își strânse pleoapele, rezemându-se de tăblia albă metalică a patului, încercând să facă față valurilor de amețeală. Quinn plânse în pătuțul ei, cerând să fie luată în brațe. Nicole deschise ochii pentru a se uita la Quinn, dar o văzu doar pe Amanda.
   Dintr-odată, era iarăși dădaca de 17 ani mergând încet pe holul îngust către Amanda, care se afla în camera copilului. Nicole intenționase doar să închidă ochii pe canapea pentru o clipă, dar cumva adormise pentru mai mult timp. Ora alocată somnului se terminase, dar Amanda dormea încă, ceea ce era ciudat. Nu mai dormise niciodată atât de mult înainte – trei ore întregi. Nicole deschise ușa camerei copilului.
   Deasupra patului se învârtea caruselul cu fluturași care o adormea întotdeauna pe Amanda. Se auzea ușor, mângâietor, fără oprire, cântecul Rock-a-Bye Baby, Nicole se apropie de pătuț. Amanda părea atât de liniștită. „Să nu trezești niciodată un copil care doarme”, îi spusese Donna de nenumărate ori. Iar neexperimentata Nicole făcuse întocmai ceea ce i se spusese. Asta era sarcina ei.
   Dar ceva nu era deloc în regulă. Copilul era prea țeapăn. Nicole se aplecă pentru a o ridica pe Amanda, și când buclele ei întunecate atinseră obrajii bebelușului, acesta nu deschise ochii și nu chicoti, așa cum făcea de obicei. Brațele acelea micuțe nu se întinseră după ea. Amanda nu mișca.
   Nicole o ridică din pătuț și îi puse mâna pe frunte. Copilul era rece. Cu inima bătându-i puternic, Nicole se prăbuși în genunchi. Așeză cu grijă corpul micuț, lipsit de vlagă pe podea, apăsându-și gura pe cea a bebelușului și vârfurile degetelor pe pieptul fragil, îngust. Te implor, te implor, te implor, spuse cu voce tare.
   Pieptul o înțepa atât de tare încât crezu că va avea un atac de cord. Se târî până la telefon și formă 911, iar următorul lucru pe care și-l amintea era o mască de oxigen care îi acoperea gura și nasul.
   - Ce ai făcut? uriașe Donna când apăruse și o găsise pe Nicole pe o targă. Ești o criminală!
   Atunci aflase că Amanda murise.
   Și că era vina ei.
   Nu îi putuse spune lui Greg nimic din toate astea. Desigur, o parte din îngrijorarea și panica pe care le simțea după nașterea lui Quinn erau normale. Dar el nu ar fi înțeles niciodată profunzimea spaimei sale, motivul real. Nu putea uita nicio clipă că lui Quinn i se putea întâmpla ceva îngrozitor. Și din acest motiv, Nicole nu o scăpa niciodată din ochi. Va fi mama perfectă. Acesta era țelul ei. Dar când își exprima orice urmă de îngrijorare, Greg spunea doar:
   - Urmează-ți instinctele materne.
   Cum ar fi putut să facă asta, când nici măcar nu era capabilă să își alăpteze bebelușul? Oricât de tare s-ar fi străduit, nu avea suficient lapte.
   Era atât de dezamăgită de ea însăși; la rândul său, Greg era frustrat, distant și vorbea foarte puțin cu ea. Iar când își exprimase îngrijorările, el o respinsese.
   - Nu înțelegi, Greg, îi spusese ea, cu lacrimile șiroindu-i pe față. Laptele matern conține anticorpi vitali în lupta cu infecțiile. Pentru fetiță ar scădea și riscul de astm. Ar proteja-o, iar eu nu pot face asta!
   - Eu nu am fost alăptat, și m-am descurcat bine.
   Greg o luase în brațe, dar ea nu se putuse opri din plâns.
   - Nic, trebuie să te liniștești. Ești o mamă minunată, iar Quinn este sănătoasă. Și ce dacă va răci de mai multe ori? Totul va fi bine.
   Nu era bine, totuși. Și Amanda fusese sănătoasă.
   Acum Nicole putea să îl audă pe Greg agitându-se la parter, pregătindu-se pentru muncă. Se gândi să îl roage să urce și să țină copilul așa încât ea să poată face un duș și să se îmbrace, dar hotărî că se putea descurca singură.
   Își puse o mână pe stomacul încă sensibil încercând să inspire și să expire lent, dar incizia o durea. Iar respiratul adânc nu mai era potrivit cu veșnicele atacuri de panică. Aceste atacuri nu se declanșau doar din cauza lui Quinn. Nu, nici pe departe. Se putea descurca cu plânsetele fetiței ei.
   Acestea indicau un copil sănătos, plin de viață. Dar ceea ce încă o speria era numele acela de pe pătuț: Amanda. Nu putea scăpa de senzația că era urmărită. Sau că văzuse lucruri care nu erau cu adevărat acolo. Fusese cu adevărat Donna în fața ușii camerei ei de la spital? Era în Chicago acum? Dacă da, ce voia? Recompensă? Răzbunare? Și dacă era așa, cât de departe era dispusă să meargă pentru a o obține?
   De două săptămâni Tessa trecea pe la ea aproape zilnic, aducând mostre de ulei de la Breathe și încercând orice tehnică mindfulness pentru a o ajuta pe Nicole, dar nimic nu funcționa. În sfârșit, cu câteva zile în urmă, când Greg era la muncă, ele stăteau pe canapeaua din living, Tessa ținând-o în brațe pe Quinn deoarece Nicole nu putea respira. Sudoarea îi curgea pe față și își strângea cu o mână pieptul în încercarea de a-și mai ușura durerea îngrozitoare.
   - Nic, cred că trebuie să mergi la doctor. Știu că nu vrei să iei din nou medicamente, dar îți dai toată silința.
   - Urăsc medicamentele, Tess. Trebuie să fiu alertă, spusese ea cu vocea sugrumată.
   - Nu ești alertă, totuși. Iar medicamentele s-au schimbat mult în ultimii câțiva ani. Te rog. Pentru Quinn. Vorbește cu doctorul tău.
   Disperată, Nicole făcuse așa cum îi ceruse Tessa. Doctorul ei îi prescrisese imediat Xanax, asigurând-o că era varianta cea mai sigură. De patru zile Nicole își luase pastilele după cum îi fuseseră prescrise. Acum era sigură că nu va mai putea niciodată să supraviețuiască o zi fără ele.
   Disperată, le căută pe noptiera de mahon lustruită manual pe care decoratoarea lor o luase dintr-un magazin elegant de pe North Clybourn Avenue. Dar nu reuși să găsească omniprezentul flacon cu comprimate albe pe care îl ținea mereu lângă pat.
   Se ridică, ținându-se de marginea noptierei pentru a nu leșina. Se rostogolise cumva flaconul pe podea? Nimic. Era atât de obosită că nu putea gândi limpede. Mutase flaconul și uitase?
   Deschise sertarul noptierei pentru a vedea dacă nu pusese din greșeală flaconul înăuntru. Nicio pastilă. Doar un ghemotoc mototolit de hârtie lângă o carte cu coperta cartonată. Nicole îl scoase. Ultima scrisoare de la Donna.
   Scrisoarea pe care Nicole era sigură că o lăsase în biroul ei de la Breathe.

   Nu meriți o fetiță. Ești o criminală. Nu o poți proteja.

   Cum ajunsese în casa ei? Îl adusese acasă chiar ea și uitase? Sau îl pusese cineva acolo?
   Quinn plânse din nou. Nicole puse hârtia înapoi în sertar și îl închise trântindu-l.
   - Mami este aici. Sunt aici, spuse, cu respirația greoaie.
   Se aplecă peste pătuț pentru a-și legăna copilul. Stomacul i se strânse.
   Nu știuse că recuperarea după o cezariană va fi atât de dureroasă. Nu știuse că dragostea pe care o simțea pentru Quinn o va învălui cu totul.
   Cu Quinn în brațe, Nicole reuși să ajungă la baie. Deschise geamul dulapului în timp ce încă își ținea copilul. Flaconul de medicamente era acolo. O cuprinse un val de ușurare. Asta însemna să fii mamă pentru toată lumea? O permanentă stare de teamă și panică? Transformând peste noapte un adult pe deplin încrezător într-o persoană neîngrijită, îngrozită, agitată, distrasă? Nu avea prieteni care să fie părinți și, cu toate că o parte dintre angajații ei aveau copii, Nicole nu avea o relație personală cu ei, așa că nu îi putea întreba. Și nu o putea întreba nici pe mama sa. Gândul acesta o făcu să simtă în inimă o durere ascuțită.
   Quinn încă mai plângea. Nicole o duse din nou în pătuțul din dormitor și înghiți pastilele fără apă, știind că va mai dura puțin până când mintea i se va limpezi. Telefonul mobil al lui Greg sună la parter. Tonul de apel al telefonului lui - Misiune imposibilă - obișnuia să o facă să își dea ochii peste cap și să chicotească. Dar în ultimul timp nimic nu o mai făcea să chicotească.
   La parter, îl auzi răspunzând la telefon. Greg râdea pe înfundate; ea era sigură că vorbea cu o femeie. Nu îl mai auzise râzând în felul acesta în ultima vreme, cu ea. Nu de când se născuse copilul. Nicole nu mai era deloc amuzantă de când devenise mamă.
   Își ridică fiica susținându-i cu degetele capul fragil. Apoi ajunse până în capul scărilor și coborî cu grijă până la parter, târându-se. Fu umilitor să trebuiască să procedeze astfel, iar durerea îi radia în stomac la fiecare mișcare, dar era mai bine decât să se prăbușească cu capul înainte pe marmură și să îi zdrobească craniul lui Quinn.
   - Calmează-te, spuse ea cu voce tare pentru a alunga gândul terifiant.
   Se gândi la pastilele rătăcite. Când lăsase punga albă cu medicamente pe masa din bucătărie după ce se întorsese de la doctor, Greg spusese:
   - Ai refuzat anestezia epidurală, dar ai de gând să iei Xanax?
   - Am avut întotdeauna o mică problemă cu anxietatea, dar a fost ușor de gestionat pentru o lungă perioadă de timp, replicase Nicole, mărturisindu-i mai multe decât îi spusese până atunci.
   - A început după ce părinții mei au fost omorâți. Am început să iau Zoloft în timpul facultății, dar m-am oprit cu mult timp în urmă. Mă făcea să mă simt adormită și confuză. Acum doctorul mi-a explicat că Xanax este mai bun și absolut sigur să îl iau cât timp am grijă de Quinn.
   - Nu mi-ai spus niciodată că ai luat medicamente pentru anxietate.
   El își masă fruntea, apoi mângâie ușor partea din spate a gâtului lui Nicole.
   - Nic, știu că ești dependentă de muncă, dar niciodată nu te-am văzut atât de aproape de limită. Mă îngrijorezi.
   - Nu-ți face griji, sunt bine, spusese Nicole în timp ce scotea capacul flaconului și lua două comprimate.
   Acum ajunse la treapta inferioară, ținând-o ferm pe Quinn în îndoitura brațului, așa că putu să îl folosească pe celălalt pentru a se ridica. Să ajungă la parter era epuizant, dar pe de altă parte îi făcea bine să facă mișcare. Cât de mult iubea această casă. Clădirea de trei etaje din rocă gri, vulcanică, de pe East Bellevue Place era o operă de artă, o proprietate excelentă în districtul istoric Gold Coast. Plătită în numerar și total diferită de casa de cărămidă cu două etaje din North Kenwood pe care ea și fratele ei Ben s-au zbătut să o păstreze după moartea părinților lor. În cele din urmă moștenirea nu putuse ține pasul cu spărturile din acoperiș, boilerul defect și subsolul inundat. Vânduseră casa familiei după ce Nicole se întorsese din Kenosha. Ea se mutase în căminele Universității Columbia, iar Ben își luase un mic apartament aproape de facultatea de medicină.
   Nicole trecu prin livingul de un alb imaculat, decorat cu oțel și sticlă - doar linii clare, niciun pic de dezordine - și văzu că lalelele violet pe care le păstra mereu proaspete în vaze de cristal Lalique muriseră, petalele lor formând pe podea o mică moviliță tristă. Ea amânase echipa de curățenie pe care o folosea pentru a ține casa curată. O deranja prezența străinilor în această perioadă.
   Greg era în bucătărie bând o cană de cafea, cu telefonul la ureche. Se îmbujoră și încheie convorbirea când observă că Nicole îl privește. De ce în ultimul timp el închidea repede ori de câte ori intra în cameră?
   - Cu cine vorbeai? întrebă ea.
   - Cu secretara mea, m-a sunat în legătură cu un portofoliu de clienți.
   Greg își șterse mâinile de pantalonii de la costum, un obicei care ei i se părea înduioșător. Era o mică fisură în înfățișarea lui încrezătoare, care o făcu să se simtă de parcă nu era singura care avea defecte.
   - Are multe de învățat într-un timp foarte scurt și are nevoie de ajutor.
   Și ea era o proaspătă mamă care avea nevoie de ajutor, se gândi Nicole.
   Dar nu o spuse. Ochii lui Greg o cercetau amănunțit. Ea își putea imagina ce vedea - petele roșu-albăstrui de sub ochi; părul neîngrijit, lipsit de viață; aceeași pantaloni de yoga Breathe și același tricou alb pe care le purta de câteva zile. Cum putuse ea să creeze un imperiu de milioane de dolari, dar să nu găsească energia necesară pentru a face un duș și a-și schimba hainele?
   - Trece Tessa pe aici astăzi?
   Nicole ridică din umeri.
   - Nu sunt sigură. De ce?
   - Ți-ar prinde bine o companie feminină. De fapt mă gândeam că ar trebui să găsim o persoană care să ne ajute cu adevărat, să o plătim, așa încât tu să ai mai mult timp pentru tine. Chiar o zi la spa. Putem merge împreună, așa cum obișnuiam.
   Pieptul o înțepă. Greg pur și simplu nu înțelegea. Ea nu voia să o părăsească pe Quinn nicio secundă. În ochii lui ea observă o tristețe pe care nu o mai văzuse acolo niciodată, de parcă scânteia se stingea. Își aminti cum se luminase fața lui când îl luase prin surprindere cu biletele de clasa întâi la Paris, cu ocazia primei lor aniversări. Cum abia reușiseră să ajungă în camera de hotel înainte de a-și smulge unul altuia hainele, și cum o ținuse de mână pe fiecare stradă pietruită pe care hoinăriseră.
   Greg o ceruse în căsătorie la doar 6 luni după ce începuseră să se întâlnească. Într-un genunchi pe holul sediului firmei Breathe, în fața tuturor angajaților ei, el spusese:
   - Nu am mai cunoscut pe cineva care să trăiască cu atâta încredere și pasiune ca tine. Vreau să îmi împart viața cu tine.
   Unde era încrederea ei acum? Când al patrulea magazin internațional Breathe se deschisese în Singapore, Greg făcuse o rezervare, pe numele lui Nicole, la Everest, restaurantul ei favorit. O așteptase o oră singur acolo, la al patruzecilea etaj al Mercantile Exchange din Chicago, pentru că ea era într-o teleconferință. Greg nu se supărase. Ar fi așteptat-o o veșnicie, pe atunci. Acum se simțea atât de îndepărtată de el. Dar nu știa dacă era doar din cauza ei.
   - Ești atât de obosită, Nic. Chiar cred că ar trebui să ne luăm o bonă.
   - Fără bone, spuse ea imediat și își apăsă podul palmei pe frunte, o durere puternică sfredelindu-i tâmplele.
   - Știi ce s-a întâmplat cu pastilele mele? Nu erau lângă pat.
   Greg se încruntă.
   - Le-ai lăsat aici jos în cămară lângă laptele praf și le-am dus în dulapul de medicamente din baie.
   Nicole se strădui să își amintească. Acela era locul unde le lăsase? Nu își mai amintea nici măcar să se spele pe dinți.
   Greg îi aduse o sticlă caldă de lapte, iar ei îi dădură lacrimile. Acest mic gest de bunăvoință o făcea să își dorească să se prăbușească în brațele lui.
   Dar nu voia să pară slabă. Trebuia să se stăpânească.
   Quinn plângea. Nicole strecură sticla printre buzele trandafirii ale fetiței, iar bucătăria deveni atât de tăcută încât Nicole aproape plânse de ușurare.
   De fiecare dată când copilul ei scotea țipătul acela sfâșietor ea se simțea vinovată.
   Telefonul îi vibră în buzunarul pantalonilor de yoga. Fusese ideea strălucită a Tessei să adauge buzunare colecției de primăvară din anul trecut.
   Greg o luă pe Quinn din brațele ei și îi zâmbi fiicei lui. Pentru un scurt moment, Nicole se desfătă în sânul micii sale familii. Totul va fi bine.
   Fusese o schimbare majoră. Dar vor trece peste asta. El pusese mereu cariera ei pe primul plan deoarece înțelegea cât de mult însemna Breathe pentru Nicole - pentru ei amândoi și visurile lor despre succes, împreună puteau să facă orice.
   Își scoase telefonul din buzunar. Era un mesaj de la Tessa, singura persoană cu care putea vorbi în perioada aceea.

   Pot să vin mai târziu? Am putea ieși la o plimbare. Am cumpărat o rochiță pentru Quinn.

   Nicole răspunse la mesaj:

   Nu sunt sigură reușesc să fac față unei plimbări, chiar acum. Dar treci pe aici după muncă. Te rog.

   Își ridică privirea din telefon. Greg și Quinn nu mai erau în bucătărie.
   Brusc un sunet strident, metalic sparse tăcerea - Rock-a-Bye Baby, cântecul de leagăn pe care ea nu i-l cântase niciodată fiicei sale deoarece îi amintea de Amanda și de acea înspăimântătoare zi de vară. Nicole îngheță.
   De unde venea? Ea și Greg nu deschiseseră încă niciuna dintre jucăriile muzicale pe care le primiseră.
Melodia stranie se opri.
   - Dragă, îl strigă ea pe Greg. Ai auzit?
   - Ce să aud? strigă și el, din living.
   Oare își imaginase doar?
   Mâinile îi tremurară violent. Sunase de parcă venea de la etaj.
   Ca să nu o mai privească Greg de parcă ar fi fost nebună, Nicole hotărî să cerceteze ea însăși. Bazinul îi pulsă de durere când merse la scări și începu să urce. Aborda fiecare treaptă de parcă era un munte. Ajunse în capul scărilor, triumfătoare.
   La etaj, liniște. Se pregătea să coboare din nou când timbrul lent, sinistru al cântecului de leagăn începu să se audă din nou. Venea din camera copilului. Nicole deschise ușa.
   Florile de cireș ale tapetului păreau că urcă pe pereții gri, de culoarea porumbeilor, încadrând un sertar alb umplut cu animale de pluș. Era o cameră de vis, perfectă pentru fetița ei. Dar învârtindu-se în cercuri domoale deasupra patului era un carusel cu fluturași în culori pastelate, unul pe care Nicole nu îl mai văzuse de aproape 20 de ani. Era exact aceeași jucărie care fusese atârnată deasupra pătuțului Amandei cu mulți ani în urmă, caruselul căruia Donna îi schimba bateriile în fiecare săptămână.
   Când creanga se va rupe, leagănul va cădea...
   Cântecul se opri. Nicole cercetă fiecare colț al camerei. Cine făcuse asta? Se mai afla cineva acolo? Dar camera era goală, iar caruselul amuțise.
   În cele din urmă îi reveni vocea:
   - Greg! Vino aici!
   Auzi zgomotul puternic al pașilor lui urcând treptele în grabă. El apăru gâfâind în ușă, cu Quinn în brațe.
   - Ce e?
   - Asta.
   Tremurând, ea făcu semn spre carusel.
   - Care e problema, Nic? întrebă el. Este doar caruselul.
   - Ne-a dat cineva asta? vru ea să știe.
   Quinn începu să plângă din nou, iar Nicole își dori cu disperare să o strângă în brațe. Dar tremura atât de tare încât se temu să o ia.
    - De ce este aici? De unde a apărut?
   Greg o privi uluit:
   - Glumești?
   Ea își apăsă cu o mână stomacul cuprins de o crampă.
   - Ce vrei să spui?
   El merse la pătuț și o așeză pe Quinn înăuntru. Nicole se sprijini de perete și se lăsă să alunece de-a lungul lui până ajunse pe podea.
   - Hei! spuse Greg când observă groaza de pe fața ei.
   Se așeză lângă ea.
   - Este în ordine.
   El îi așeză cu blândețe mâna pe genunchi. Era prea amabil, în timp ce ea era pe punctul de a se prăbuși.
   - Nic, tu ai cumpărat caruselul acela.
   Nicole se îndepărtă de el.
   - Nu am făcut-o!
   - Draga mea, ai făcut-o. Ai lăsat comanda de pe eBay listată pe masa din living acum câteva zile. Tu l-ai comandat. Eu l-am instalat, pentru ca tu să ai un lucru mai puțin de făcut. Cu ce am greșit?
   Umerii lui căzură.
   Ea simți furnicături, mii de insecte alergându-i în jos pe brațe. Nicole nu cumpărase de pe eBay nimic, niciodată în viața ei. Și chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi cumpărat niciodată acel carusel. Niciodată.
   Își simțea gâtul de parcă ar fi înghițit sticlă pisată. Numele de pe cartonaș, roșcata din fața camerei ei de la spital, pilulele dispărute, și acum, caruselul. Își pierdea mințile?
   Putea să vadă cum Greg se străduia să își păstreze calmul, dar pe fața lui se citea nerăbdarea.
   - Nicole, nu e mare lucru. Și eu uit lucruri.
   El se ridică cu grijă și merse la pătuț, adulmecând-o pe Quinn.
   - Are nevoie să fie schimbată. Îmi pare foarte rău, dar trebuie să plec la muncă.
   Apoi se întoarse și își înfășură brațele în jurul trupului ei înghețat.
   - Ai nevoie de mai mult somn, iubito. Ce spui dacă vin acasă puțin mai devreme și o iau pe Quinn la o plimbare pentru ca tu să te odihnești?
   - Nu, nu-ți face griji. Vine Tessa.
   Apoi se încruntă la el, amintindu-și de vocea lui râzând la telefon.
   - Greg, știu că ești aici, așa că de ce mi se pare că nu ești? Ca și cum nu ai fi cu adevărat prezent.
   El îi masă cu putere tâmplele.
   - Nic, m-am oferit să îi fac o baie. Să îi schimb scutecele. Te las să dormi la sfârșit de săptămână. Întotdeauna spui nu sau doar mă ignori.
   Despre ce vorbea? Ea nu își putea aminti nici măcar o singură dată când el ar fi propus ceva de genul acesta.
   Greg o privi cu tristețe și se ridică de pe podea.
   - Tessa spune că nu ai luat niciodată legătura cu biroul tău și că umbli prin casă ca un zombi. Te rog verifică dacă ea nu ar putea veni mai devreme, să nu stai aici singură. Îmi fac griji pentru tine. Vreau să te simți fericită și în siguranță cu Quinn.
   Nu o vei putea proteja.
   - Este mai în siguranță cu mine decât cu oricine altcineva! strigă Nicole.
   Dar nu mai era atât de sigură că asta era adevărat.

CAPITOLUL ȘAPTE

MORGAN

   Jessica și cu mine suntem în Mercedes-ul ei alb. Mă conduce acasă după ce am trecut în goană dincolo de mulțimea de reporteri din fața sediului poliției. Aceștia căutau deja informații despre sinuciderea bine-cunoscutei președinte de companie.
    Chiar prin geamul mașinii, îi pot auzi strigând întrebări:
   - Erați pe peron?
   - A fost împinsă?
   - Unde este copilul?
   În timp ce aparatele lor de fotografiat se declanșează frenetic, mă întreb dacă poza mea va fi publicată. O vor vedea în presă colegii și foștii mei prieteni? O va vedea și mama? Sunt deja o paria, dar acum să mi se întâmple asta? Ultimul lucru de care am nevoie este să mă aflu din nou în lumina reflectoarelor.
   Ieșim din parcare și trecem de semafor pentru a întoarce pe West Division Street. Jessica e atentă la drum, pentru a mă duce în siguranță acasă, în apartamentul meu din clădirea maro, de cărămidă, de pe North Sheridan Road.
   - Cum s-a putut întâmpla asta? întreb. Doar mă duceam acasă. Iar Martinez crede cu adevărat că i-am smuls copilul și am împins-o pe Nicole Markham de pe marginea peronului? Din ce motiv?
   - În acest moment ești doar un suspect. Martinez va încerca să găsească legătura dintre tine și Nicole. Exact asta intenționez și eu să fac, imediat ce mă întorc la birou. Dacă te contactează reporterii, să nu dai nicio declarație.
   - Nu am nimic să le spun. Nu știu nimic.
   Mă ghemuiesc pe scaunul meu, dorindu-mi să dispar.
   Când oprim în dreptul clădirii în care locuiesc, arăt spre parcarea din spate.
   - Ia-o pe acolo. Voi intra pe ușa din spate.
   Jessica intră pe aleea îngustă, întunecată. Pe consola dintre noi telefonul ei sună, speriindu-mă. Își ia o mână de pe volan pentru a-l ridica.
   - Bună, Barry.
   Barry este detectivul Jessicăi. Ea se schimbă la față în timp ce îl ascultă.
   La un moment dat se uită la mine, dar nu sunt sigură dacă privirea ei este neliniștită sau încrezătoare.
   Încheie convorbirea și parchează mașina.
   - Ești pe YouTube. Un tată care își lua fiul de la primul lui meci de baseball își înregistra copilul pe peronul de la Grand/State. A prins ce s-a întâmplat între tine și Nicole. Polițiștii au retras înregistrarea video, dar Barry a reușit să o copieze înainte. Mi-o trimite acum pe e-mail.
   Îmi îndrept spatele.
   - Asta e o veste bună, nu? Dovedește că mi-a dat copilul exact așa cum am declarat.
   Jessica nu răspunde. Frica îmi inundă pieptul. Ea aprinde lumina în mașină, apoi încarcă materialul video și întoarce telefonul către mine așa încât să putem vedea amândouă ecranul. Mă pregătesc să privesc săritura lui Nicole. Dar nu sunt deloc pregătită pentru ceea ce văd.
   Înregistrarea este de slabă calitate, dar recunosc peronul metroului. Un băiat blond în jur de 7 ani zâmbește la cameră, ținând strâns în mâna ridicată o mănușă de baseball. În colțul din dreapta al ecranului o văd pe Nicole și mă pot vedea și pe mine. Nicole se îndreaptă direct spre mine, cu copilul lipit de ea. Eu sunt o siluetă în alb, încremenită de uimire, cu geanta atârnată pe umăr.
   Nicole se înghesuie lângă mine, prea aproape de marginea peronului.
   Suntem una lângă cealaltă. Mâna ei stângă se mișcă spre șoldul meu.
   Atunci să îmi fi lipit biletul pe geantă?
   Este uimitor ce poți fi prins făcând când crezi că nimeni nu te vede.
   La asta se referea Martinez? Știa despre înregistrarea video când mă interoga la secție?
   Nicole pășește în fața mea, cu spatele la șine. Este un moment când silueta mea este parțial acoperită de a ei. Ea face un pas mic înapoi, iar eu sunt din nou vizibilă, ținând copilul. Știu că nu i-am luat eu copilul, dar brațele noastre se mișcă aproape în același timp și este greu să înțelegi exact ce se întâmplă. Altcuiva i se poate părea că am făcut-o. Pe ecran, eu privesc în jos spre Quinn care se află în brațele mele, iar Nicole se retrage cu încă un pas, chiar pe marginea peronului. Niște navetiști trec prin fața camerei, acoperindu-ne pe amândouă pentru o clipă apoi apărem din nou.
   Nicole pare surprinsă, apoi brațele ei flutură în aer, iar între mine și cameră se interpun mai mulți oameni. Ea cade cu spatele dincolo de peron și dincolo de marginea ecranului care înregistrează. Metroul intră cu viteză în stație.
   Scena căderii ei este ca un pumn în stomacul meu. Înregistrarea video se termină, iar Jessica respiră adânc. Îmi scutur capul atât de tare și atât de repede încât sângele circulă periculos de rapid.
   - Nu, nu, nu. Acest video nu arată ce s-a întâmplat în realitate! Ea mi-a dat copilul, dar nu se vede partea aceea. Și nu am împins-o eu. Jur că nu am împins-o eu. Erau atât de mulți oameni. Trebuie să fie un martor care a văzut ce s-a întâmplat cu adevărat.
   Strâng mânerul ușii, dorindu-mi mai mult decât orice să ies din spațiul acesta închis. Să scap de coșmarul în care m-a aruncat Nicole Markham.
   Jessica își pune telefonul în poală.
   - Deci înțelegi acum de ce te-a interogat Martinez? Nu este limpede cum a sfârșit Nicole. Ea s-a îndepărtat de tine. Nu suficient de departe ca tu să nu poți ajunge la ea, dar suficient pentru ca eu să pot folosi asta ca o dovadă dezincriminatorie că ea a sărit. Dar, Morgan, nimic din toate astea nu explică de ce îți știa numele, și asta nu e bine.
   Nu mai pot respira. Acest video m-a speriat atât de tare. Chiar propria mea mamă crede că sunt vinovată pentru că l-aș fi ajutat pe Ryan să escrocheze victime nevinovate, pentru economiile lor. Așa că de ce nu ar crede niște oameni total străini că am împins spre moarte o femeie?
   Jessica mă studiază.
   - Este ceva ce nu-mi spui? Trebuie să știu totul ca să te pot ajuta.
   - Nimic. Nu o cunoșteam deloc.
   Îmi apăs o mână pe ochi, dorindu-mi ca toate astea să fie un coșmar.
   Dar nu este, și trebuie să fac față. Îmi amintesc copilul. Nu pot uita ochii lui Nicole sfredelindu-mă. Era o mamă disperată să își protejeze copilul.
   Dar de ce anume? Dacă persoana la care se află copilul este chiar persoana de care se temea Nicole?
   - Trebuie să știu unde este Quinn.
   Jessica își scarpină nasul.
   - Nu, nu trebuie. Dacă insiști că nu o cunoști pe Nicole, atunci fetița nu contează atât de mult pentru tine, nu?
   Ea își pune mâna pe brațul meu.
   - Tot ce trebuie să faci este să mă ajuți să construiesc o apărare, deoarece cred că vei avea nevoie. Nu aveai niciun motiv să îi dorești moartea directoarei generale a companiei Breathe. Dar gândește-te. Ești sigură că nu ai mai întâlnit-o niciodată pe Nicole? Trebuie să existe o explicație pentru faptul că te-a abordat.
   Mi-aș dori ca răspunsul să fie atât de simplu. Mi-aș dori să cunosc răspunsul.
   Capul îmi explodează de durere.
   - Jessica, dacă eu sau Ryan avem vreo legătură cu asta, ce mi se poate întâmpla?
   Partea din spate a clădirii este în beznă totală. Jessica a oprit mașina, a stins farurile. De aici abia pot să văd ușa. Oricine s-ar putea ascunde în spatele lăzii de gunoi fără să fie văzut. Ar putea fi pregătit să sară asupra noastră imediat ce ieșim din mașină.
   Jessica își strânge buzele.
   - Să spunem doar că va trebui să fii foarte atentă până când lămurim lucrurile. Între timp voi începe să cercetez trecutul lui Nicole și orice legătură pe care ar putea-o avea cu tine.
   Îmi trece prin minte un gând.
   - Jessica...
   - Ce e?
   - Crezi că femeia asta Nicole știa cumva cât de mult îmi doresc un copil?
   Jessica mă privește de parcă aș fi ori nebună, ori periculoasă, ori amândouă.
   - Nu știu, spune, cu voce plată și rece.
   Dar adevărul este că Nicole chiar știa cu câtă disperare îmi doresc un copil. Am putut să văd asta în ochii ei.
   Știu cât de mult îți dorești. Nu lăsa pe nimeni să o rănească.
   Și, indiferent cât de tare mă mint acum, spunând că nu voi avea niciodată un copil după tot ce s-a întâmplat cu Ryan, adevărul este că mă gândesc la asta de fiecare dată când văd o mamă cu un copil. Mă simt sfâșiată de invidie până în adâncul sufletului. Mă gândesc la asta de fiecare dată când aud copiii chicotind și stropindu-se cu apă la Foster Beach, lângă apartamentul meu. Mă gândesc la asta de fiecare dată când merg la culcare și mă trezesc singură.
   Iubește-o pentru mine, Morgan.
   De ce eu?
   Jessica aprinde faza lungă. Probabil se întreabă de ce mai stau acolo, privind absentă pe geam. Își ridică bărbia spre ușa din spate a clădirii.
   - Vrei să vin sus cu tine?
   Scutur din cap. Am încredere în Jessica, chiar dacă ea nu are încredere deplină în mine. Este a doua oară când, datorită ei, ies liberă din aceeași secție de poliție. Dar nu am fost cu adevărat liberă. Iar acum, ce se va întâmpla? Ce vor crede oamenii? Aș vrea să nu mă intereseze. Dar desigur că îmi pasă. Mă simt foarte singură.
   Ne spunem „noapte bună” și mă îndrept spre casă. Ușile liftului se deschid la etajul meu și pășesc pe hol, iar sandalele îmi alunecă puțin pe covorul ieftin de culoarea fainii de ovăz. Deschid ușa apartamentului meu și, ușurată, aproape că mă prăbușesc pe podeaua de lemn. În sfârșit sunt acasă, întâmpinată de pereții în culoarea salviei și de tăcere.
   La Haven House câștig puțin mai mult decât salariul minim, și o clauză de sinucidere anulează polițele de asigurare pe care Ryan și cu mine le-am menținut pe parcursul celor șase ani de căsnicie. Conturile noastre comune au fost golite pentru despăgubirea tuturor persoanelor de la care el a furat.
   Mi-am vândut toate bijuteriile, cu excepția câtorva, care au aparținut bunicii mele, și toate hainele de firmă, dar nu va fi niciodată de ajuns pentru a ne achita față de toți oamenii pe care Ryan i-a distrus. Mama a refuzat să primească vreun ban de la mine.
   - Răul e deja făcut, Morgan, spusese ea.
   Tatăl meu m-a învățat să deschid un cont privat, unde pun deoparte o jumătate din salariul meu, de ani de zile. Am oferit victimelor înșelate de Ryan cât de mult am putut din economiile mele, rămânând doar cu cât să-mi permit onorariul lui Jessica, chiria și necesitățile de bază. Pentru mine este suficient. Nu mi-am dorit niciodată să fiu bogată. Tot ce mi-am dorit a fost o familie.
   Privesc prin micul meu apartament - două dormitoare strâmte, o bucătărie foarte mică și o baie cu duș și cadă. Am o canapea fucsia la mâna a doua. Culorile luminoase ajută la risipirea tristeții care îmi apasă sufletul.
   Mă prăbușesc pe canapea și mă odihnesc pentru o clipă. Atunci îmi vine o idee. Îmi golesc geanta. Poate Nicole a lăsat acolo un alt indiciu, orice care m-ar putea ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat la Grand/State și din ce motiv.
   Dar îndată ce portmoneul, telefonul, cheile mașinii, rujul, guma de mestecat, spray-ul paralizant, biletul purpuriu și scamele sunt împrăștiate pe canapea, geanta mea rămâne goală. Deci acest bilețel este tot ce am pentru a merge mai departe. Numele „Amanda”, care nu înseamnă nimic pentru mine. Este sora lui Nicole? O prietenă? Dacă nu este copilul lui Nicole, atunci cine este?
   Îndes totul la loc. Pielea îmi miroase a transpirație, tristețe și teamă, mirosul unui animal prins în capcană.
   Am nevoie să mă simt curată. Mă îndrept spre baia mea simplă și dau drumul la apă cât de fierbinte pot suporta. Mă dezbrac și intru sub duș. Mă frec fără milă. Nu pot opri cojirea pielii uscate, aspre din zona gâtului. Îmi simt clavicula ascuțită și șoldurile osoase. Mi-e dor de rotunjimile mele, chiar și de mica burtă de care mă plângeam cândva, dar care acum este concavă și plină de vergeturi din cauza pierderii în greutate bruște și excesive. Nu am fost niciodată slabă până când Ryan a murit. Mă doare faptul că încă îmi lipsește.
   Îmi lipsește și tatăl meu. Îmi lipsesc hohotele lui de râs și glumele stupide, îmbrățișările lui puternice. Mă făcea întotdeauna să mă simt de parcă eram cea mai frumoasă și mai interesantă femeie din încăpere. Urăsc faptul că nu voi mai simți niciodată căldura lui.
   Lacrimile apar brusc, abundente. Mă ghemuiesc sub duș, apa fierbinte provocându-mi pe spate înțepături de durere. Jelesc așa cum nu am mai făcut de când coșciugul tatălui meu a fost coborât în pământ. Cedez în fața tuturor pierderilor și regretelor. Le accept pe toate. Dar sunt două lucruri pe care nu le pot accepta: nu am luat acel copil și nu i-am împins mama de pe peron.
   În cele din urmă, tremurând, udă leoarcă și secătuită emoțional închid dușul și mă opresc din plâns. Mă usuc și mă acopăr cu un prosop aspru. În dormitor, deschid sertarul dulapului pentru a găsi colanții și tricoul în care dorm. Le scot repede și chiar înainte de a închide sertarul văd o pereche de pantaloni roz de la Breathe. Plânsul amenință din nou să izbucnească, dar mă forțez să îl înăbuș. Destul, îmi spun. Trebuie să te aduni.
   Îmi iau telefonul din geantă și laptopul de pe măsuța de cafea. În general evit să intru pe Internet, de când rețelele sociale și blogurile mi-au distrus reputația după ce Ryan a fost demascat. Dar Internetul pare a fi locul ideal de căutare pentru orice motiv pentru care m-ar fi căutat Nicole.
   Mă îndrept spre camera mea și mă întind pe pat, în mijloc, chiar dacă până dimineață voi ajunge pe partea stângă așa cum fac întotdeauna, de parcă Ryan încă mai doarme lângă mine pe dreapta.
   Respir adânc și îmi deschid computerul. Banda thicker din partea de sus a motorului meu de căutare afișează: „Directorul General al Breathe Athleisure-Wear mort la 36 ani în condiții suspecte”.
   Este real și este acolo. Citesc primele 5 postări, înregistrarea video este menționată, dar a fost retrasă, așa că link-ul nu poate fi accesat. Sunt detalii insuficiente, dar ceea ce este îngrijorător este că ei nu au confirmat sinuciderea - ca și cum nu sunt siguri că ea a sărit. Este un singur rând despre faptul că poliția a interogat un suspect care a vorbit cu victima înainte ca aceasta să moară, cineva care ținea copilul lui Nicole după ce ea a ajuns pe șine. Numele meu nu este menționat. Încă. Cât timp mai am până când va apărea, inclus într-un titlu sinistru?
   Să știu că se vorbește despre mine mă extenuează. Îmi închid computerul. Nu voi cerceta nimic altceva deocamdată deoarece mi se închid ochii. Nu pot gândi limpede. Voi dormi puțin pentru a mă reface, apoi voi continua să caut.
   Când sună telefonul, nu știu de ce obrajii îmi sunt uzi de lacrimi, sau de ce ochii îmi sunt umflați și inflamați. Păsările ciripesc, iar soarele strălucește prin mica fereastră la care am atârnat perdele transparente de culoarea piersicii. Îmi dau seama că pentru prima dată după mult timp am dormit toată noaptea și, pentru o clipă, totul pare așa cum trebuie să fie.
   Apoi îmi amintesc. Grand/State. Nicole. Amanda. Quinn. Înregistrarea video.
   Îmi caut telefonul pe pat și îl duc la ureche.
   - Alo, mormăi, cu ochii încă închiși.
   - Doamnă Kincaid, sunt Rick Looms.
   Îmi trec o mână prin părul încâlcit, încă somnoroasă, când el spune:
   - Avocatul lui Nicole Markham.
   Nodul din gâtul meu, provocat de nerăbdare și teamă, mă împiedică să răspund. De ce mă contactează avocatul lui Nicole?
   Ar fi trebuit să nu răspund la telefon.
   - Am fost avocatul doamnei Markham de mulți ani. Îmi pare rău să vă anunț că a murit pe neașteptate noaptea trecută.
   Nodul din gâtul meu se mărește și nu spun nimic.
   - Este un șoc, sunt sigur. Pentru că este implicat un copil, a trebuit să iau legătura cu dumneavoastră imediat, în cazul în care doriți să începeți procesul.
   Ce proces? Despre ce vorbește? Tot ce aud este sângele pulsându-mi violent în urechi.
   - Doamnă Kincaid?
   Tușesc în telefon. Gâtul mi-a devenit complet uscat.
   - Scuzați-mă, răspund. Încerc să înțeleg ceea ce tocmai ați spus. Nu sunt sigură de ce m-ați contactat.
   - Doamna Markham a lăsat instrucțiuni foarte clare pentru dumneavoastră în testament.
   Mă ridic brusc.
   - Testamentul ei? întreb neîncrezătoare.
   Domnul Looms își drege vocea.
   - Doamnă Kincaid, Nicole v-a lăsat custodia fetei sale.

CAPITOLUL OPT

NICOLE

   Înainte

   Nicole se întindea după o sticlă din dulapul din bucătărie când auzi impactul violent al sticlei care se sparge.
    Sări speriată, lovindu-și capul de colțul ascuțit al dulapului. Apoi îngheță. Se afla cineva în casă? Greg era la serviciu. Quinn era în brațele sale. I se învârtea capul. Era atât de amețită încât o puse pe Quinn pe podea și se încolăci în jurul ei.
   Apoi auzi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se fără zgomot.
   Auzi ecoul pașilor pe gresie. Nicole scânci, încercând să se târască către cămară, care avea o ușă ce putea fi închisă.
   Pașii ajunseră mai aproape. Nu va reuși.
   - Nic! Ce faci?
   Picioarele delicate, încălțate cu sandale ale Tessei apărură în fața ei.
   Nicole își atinse fruntea, unde avea o rană de unde se prelingea sânge.
   Tremurând, explică:
   - Am auzit un zgomot. Ceva spărgându-se, și m-am lovit cu capul de dulap. Sticla ușii de la intrare era spartă? Așa ai intrat?
   Tessa aruncă o privire către holul din față.
   - Nu, ușa nu are nimic.
   Își încruntă sprâncenele.
   - Am bătut, dar nu mi-ai răspuns, așa că am încercat clanța și era descuiat.
   Îi cercetă tăietura, ochii întunecându-i-se de îngrijorare.
   - Pare a fi o lovitură puternică. Te simți bine?
   - Cum adică ușa era descuiată? Este imposibil!
   Tonul ridicat, strident al vocii sale o făcu pe Quinn să urle.
   - Taci, dragă. Mami este aici. Sunt aici, o liniști ea.
   Ușa fusese încuiată. Nicole era sigură. O verificase de 5 ori după ce Greg plecase dimineață, așa cum verificase în fiecare zi după ce caruselul apăruse în camera lui Quinn cu o săptămână înainte - caruselul pe care ea îl smulsese din pătuț și îl aruncase la gunoi, dorindu-și să nu îl mai vadă niciodată.
   Cu blândețe, Tessa o ridică de pe podea pe Quinn, liniștind-o și legănând-o de parcă era propriul ei copil.
   - Cred că îți simte stresul. Să ne liniștim. Sunt aici acum.
   Nicole trase aer în piept. Își atinse fruntea. Sângerarea se oprise. Tăcerea era atât de plăcută. Dar văzând cât de calmă și de eficientă era prietena sa cea mai bună se simți deplasată și inutilă. Fusese atât de obsedată să o supravegheze permanent pe Quinn încât treburile zilnice deveniseră imposibil de rezolvat. Cine era? Abia se mai recunoștea.
   Nu trimisese nicio fotografie a fiicei sale nimănui de la Breathe, să le-o prezinte, așa cum făcuseră ceilalți membri ai personalului său când avuseseră un copil. Nu se mai simțise atât de epuizată, de inutilă, de zeci de ani. Avea sute de e-mailuri la care nu răspunsese, apeluri telefonice nepreluate. Da, era în concediu de maternitate, dar intenționase să lucreze de acasă și să treacă pe la Breathe o dată la câteva zile. Nu călcase în propria companie de trei săptămâni. Nu putea să audă un zgomot în casă fără să se gândească că cineva le urmărea, pe ea și pe copilul ei.
   Nu avea încredere în Tessa în ceea ce privește evenimentele stranii care se petreceau de când se născuse Quinn. Ar fi părut dereglată. Nu îi putea spune că era paranoică din cauză că Donna o urmărea. Și nu îi putea spune că Donna intenționa să le rănească. Nicole nu știa de ce era capabilă Donna. Sau ce plănuia.
   Încă ținând copilul, Tessa îi întinse un prosop.
   - Mulțumesc, Tessa, spuse Nicole ștergându-și sângele lipicios de pe frunte. Jur că am auzit ceva. Am fost atât de speriată că cineva a pătruns în casă.
   Tessa fusese întotdeauna persoana căreia i se destăinuia. Simțea nevoia să explice ceea ce simțea, fără a o menționa pe Donna. Încercă să găsească cuvintele potrivite.
   - Deocamdată nu sunt în apele mele. Sunt atât de neliniștită tot timpul. Nu știu ce se petrece cu mine sau cum să o rezolv.
   Începuse să uite mai multe de când apăruse caruselul în camera copilului. Să se panicheze mai des. Își sprijini capul pe genunchi.
   - Tess, cred că ceva nu este în regulă cu mine.
   Își ridică capul și o privi pe Tessa punând-o pe Quinn în balansoarul cu vibrații - Nicole avea câte unul în aproape toate camerele, chiar dacă arareori o lăsa pe Quinn din brațe. Tessa veni lângă ea. O ajută pe Nicole să se ridice în picioare. Era atât de confuză. Reuși să ajungă la un scaun și amețeala i se mai domoli.
   Tessa stătea în fața ei.
   - Cred că hormonii tăi au luat-o razna și că ești epuizată. Și, din punct de vedere legal, ești în concediu de maternitate. Lucinda și ceilalți membri ai Consiliului Director nu pot să facă nimic în privința asta. Când te vei întoarce peste 3 săptămâni, va fi ca și cum nu ai fi plecat niciodată. Tot ce trebuie să faci acum este să fii mamă.
   - Să fiu mamă este mai dificil decât să fiu director general.
   Tessa râse.
   - Acesta este doar unul dintre motivele pentru care nu îmi doresc copii. Dar cred că ești prea dură cu tine însăți.
   Acum că vorbise cu Tessa, se simțea mai ușurată.
   - Lucinda a fost puțin cam rece când am sunat-o și i-am spus că în perioada asta nu pot să lucrez nici de acasă.
   Tessa pufni.
   - Sunt sigură. E o mică ticăloasă, spuse, apoi privi la farfuriile îngrămădite lângă chiuvetă, cu cruste de mâncare; la masa pătată de cafea și la sticlele goale, murdare, împrăștiate peste tot.
   - Sunt mereu alături de tine, Nicki. Oricând, bine? Este doar o perioadă dificilă. Lucrurile se vor îmbunătăți.
   Tessa era singura persoană care avea permisiunea de a-i spune „Nicki”, un nume de alint pe care mama sa obișnuia să îl folosească înainte de a muri.
   Nicole încuviință.
   - Îți mulțumesc. Știu că lucrezi peste program. Și ești mereu aici. Trebuie să ai lucruri mai bune de făcut.
   Tessa o întrerupse.
   - Te iubesc, Nic. Muncesc noaptea cât de mult posibil, și mă bucur să ajut în orice fel pot. Ai fi făcut același lucru pentru mine.
   Nicole era atât de recunoscătoare că o avea pe Tessa. Atât de bucuroasă că o angajase la douăzeci și doi de ani, imediat după terminarea facultății.
   La vremea aceea Nicole avea 29, aceeași vârstă pe care o avea Tessa acum. Nu se așteptase niciodată să devină atât de apropiată de o femeie atât de tânără, dar Tessa avea un suflet matur.
   Quinn le reaminti amândurora că se afla acolo.
   - Fata asta are plămâni puternici, nu? La fel de vehementă ca mama ei.
   Tessa legănă balansoarul cu piciorul până când Quinn se liniști. Apoi udă un prosop de hârtie, îi îndepărtă lui Nicole părul de pe frunte și i-l ținu la tâmple.
   - Încă plânge foarte mult. L-ai întrebat pe doctor despre asta?
   - A spus că probabil sunt colicile și că aceste prime trei luni sunt uneori iadul pe pământ.
   Tessa chicoti.
   - Acesta este alt motiv pentru care mă simt mulțumită fără copii.
   Apoi deveni serioasă.
   - Uite, este foarte greu după o viață de muncă să stai acasă cu un copil toată ziua. Ai putea să îți iei o bonă din când în când. Doar pe timpul zilei, nu internă sau altceva de genul ăsta.
   Nicole o privi pe Tessa în ochi.
   - Știi că nu pot să fac asta.
   Tessa încuviință cu înțelegere și știu că nu trebuie să pronunțe numele lui Donna sau al Amandei. Era clar că înțelegea modul în care nașterea lui Quinn îi reamintise lui Nicole de vara aceea îngrozitoare.
   Erau atât de multe lucruri pe care Nicole nu i le spunea. Atacurile ei de panică deveniseră mai rele în ciuda medicamentelor. Se temea să meargă la culcare. Se temea să stea pentru o clipă fără fiica ei. De asemenea nu putea să scape de indiferența sa față de tot ceea ce nu avea legătură cu Quinn - Greg, yoga și Breathe, compania care altă dată fusese toată viața ei.
   Tessa tamponă tăietura de pe fruntea lui Nicole, și fiecare atingere o făcu pe Nicole să se simtă protejată.
   - Haide. Să mergem să vedem ce zgomot ai auzit. Toate la timpul lor.
   Nicole aprobă și așteptă ca Tessa să o ridice pe Quinn. Apoi o urmă pe prietena ei afară din bucătărie pentru a verifica parterul.
   În timp ce treceau prin fața ușii de la intrare Nicole se opri.
   - Ai spus că ușa era descuiată când ai ajuns aici?
   Cu 5 zile înainte Greg făcuse demersurile pentru a fi montată o yală nouă. O făcuse să se simtă mai în siguranță. Chiar o lăsase descuiată? Își luase Xanax-ul cu câteva ore mai devreme, dar asta nu ar fi făcut-o să uite să încuie ușa.
   - Poate Greg a uitat să o încuie când a plecat. Probabil că și el este epuizat.
   Nicole o luă pe Quinn din brațele lui Tessa, așa că putea simți căldura trupului bebelușului pe propriul său corp.
   - Nu este... În ultima săptămână a stat până târziu la serviciu și a dormit în camera de oaspeți. Nu se putea odihni cu Quinn în aceeași cameră.
   Tessa arăta înduioșată.
   - Nu ai putea să o pui pe Quinn în pătuțul din camera copilului? Să vă lase puțin spațiu?
   Nicole se luptă cu iritarea care creștea rapid în ea. Greg sugerase același lucru, iar când Nicole refuzase, el încetase să se mai ofere să se întoarcă devreme acasă. Tessa și Greg pur și simplu nu înțelegeau ce înseamnă să fii mamă. Simțea că se scufundă adânc într-o mare de singurătate.
   - Poate curând, răspunse în timp ce continuau să verifice parterul, fără să găsească nimic spart.
   Cu toate acestea, în timp ce urcau treptele în spirală, pielea lui Nicole se înfioră de groază.
   În capătul scării, Nicole șopti:
   - Ce naiba?

....................................