Doamna dispărută, Amanda Quick

 ...........................................................

4-7

         - Nu se termină până nu recuperez jurnalul ăla, declară acum.

   - Înțeleg, răspunse Luther. Apropo, poate că te-ar interesa să afli că am vândut Sirena.
   - Te retragi din afacerea cu cazinouri plutitoare?

   - Vaporul începuse să înghită mai mulți bani decât producea. Și-apoi, se schimbă vremurile.

   - Și noi doi ne-am schimbat.

   - Da, confirmă Luther. Dar m-am stabilit bine aici, în Burning Cove. Îmi place orașul ăsta. Mi se potrivește. Și tu... ce-o să faci acum, că ți-ai vândut compania?

   - Parcă ești Adelaide. E de părere că am nevoie de o ocupație adevărată.

   - S-ar putea să aibă dreptate, spuse Luther. Știm amândoi că te-ai cam lăsat în voia sorții de la moartea lui Elizabeth. Ți-ai vândut firma. Te-ai descotorosit de căsoaia aia din Los Angeles. Ce Dumnezeu, locuiești într-un hotel din Pasadena. Ce fel de viață e asta?

   - Huntington e un hotel foarte bun.

   - Nu mă refeream la asta.

   - Am o viluță separată. Am piscină. Pot să comand orice și mi se aduce imediat. Ce să vrei mai mult de la viață?

   - Nu poți să-ți duci zilele într-un hotel la nesfârșit.

   - De ce nu? Tu pari să te descurci foarte bine și locuiești deasupra unui club de noapte.

   - Nu e același lucru. Clădirea respectivă e a mea. Tu trăiești ca și cum te-ai mai ocupa și acum de import-export: mereu pregătit să-ți faci bagajul și să pornești rapid în cine știe ce colț de lume. Zilele alea au trecut, Jake.

   Jake expiră lent.

   - Știu. Dar trebuie să recuperez jurnalul înainte să pot să mă gândesc ce vreau să fac mai departe.

   Pregăti lovitura și propulsă mingea de-a lungul zonei lungi de joc, chiar spre zona verde.

   - Cum Dumnezeu ai făcut asta? întrebă Luther. Ar trebui să devii jucător profesionist.

   - Solicită prea mult nervii, răspunse Luther. Eu sufăr de epuizare nervoasă, ai uitat?

   - Da, am auzit ceva de genul ăsta.

 

CAPITOLUL 27

 

   Clubul Paradise se ridica la înălțimea reputației sale de tărâm al nopții eterne, cufundat în umbre intime și un rafinament întunecat.

   Separeurile tapisate cu catifea erau aranjate în semicercuri care se ridicau pe mai multe niveluri în jurul ringului de dans. Pe fiecare masă ardeau lumânărele care emiteau o lumină caldă și unduitoare care accentuau dramatismul și încurajau flirturile. În întuneric mocneau vârfurile mai multor țigări.

   Muzicienii din orchestră purtau sacouri de seară albe și papioane de culoare neagră. Deasupra ringului era suspendată o sferă mare, acoperită cu bucățele de oglindă, iar suprafața fațetată răspândea fascicule de lumină peste dansatori, care parcă pluteau și se legănau într-un vârtej de scăpărări prețioase.

   Muzica se împletea cu zumzetul conversațiilor purtate pe un ton scăzut și clinchetul ocazional al câte un hohot de râs. Ușile de sticlă care mărgineau o latură a încăperii erau deschise, astfel încât aerul nopții răcorea atmosfera din club și fumul de țigară se disipa ușor.

   - Cum o să ne dăm seama dacă Paxton e aici în seara asta? întrebă Adelaide.

   Ea și Jake stăteau la o masă care se afla pe cel mai înalt nivel de separeuri. Era foarte conștientă că nu era considerată a fi într-o zonă de maxim interes, dar avea două avantaje importante: le oferea intimitate și, în același timp, puteau să privească în voie ringul de dans.

   Era sigură că erau singurii din tot clubul care nu beau cocktailuri. Amândoi comandaseră apă minerală. Aveau o seară lungă înainte. Starea de ebrietate nu era inclusă în program.

   - Din ce spune Luther, Paxton stă întotdeauna la masa Verei Westlake, zise Jake.

   - Da, dar dacă ea nu vine?

   - Mi s-a spus că asistenta ei a sunat mai devreme ca să se asigure că masa domnișoarei Westlake avea să fie pregătită, ca de obicei.

   - Bine. Cum o să ne dăm seama când vine? O să trimită domnul Pell pe cineva să ne anunțe?

   Jake părea amuzat.

   - O să-ți dai seama când sosește exact așa cum știi când intră în ceainărie.

   - Cu alte cuvinte, o să-și facă o intrare spectaculoasă, rosti Adelaide.

   - Conducerea clubului o să se asigure de asta. Șeful de sală o să îi conducă pe ea și pe persoana cu care vine la unul dintre separeurile aflate chiar lângă ringul de dans.

   Adelaide schiță un zâmbet.

   - Să înțeleg că nu e prima ta vizită la Paradise?

   - Am petrecut ceva timp aici, în Burning Cove, în decursul anilor, deci da. Am mai fost aici. Dar am mai fost și în alte cluburi de noapte de prin toată lumea. Crede-mă pe cuvânt, toate au multe lucruri în comun în ceea ce privește modul în care sunt tratați clienții celebri.

   - Vedetele se prefac că vor să fie incognito, dar, bineînțeles, ceea ce vor cu adevărat e să fie remarcate, zise Adelaide.

   - Chiar dacă ele nu vor să fie observate, agenții de relații publice de la studiouri se dau peste cap să se asigure că vor fi.

   - Dacă stai să te gândești, profesia de actor trebuie să fie foarte stresantă...

   - Totul are un preț pe lumea asta, răspunse Jake.

   - Da.

   Jake o cercetă din cealaltă parte a micului separeu.

   - Tu cu ce te ocupai înainte să devii chelneriță într-o ceainărie?

   Adelaide ezită o clipă, după care so hotărî că nu era niciun pericol dacă îi spunea o parte din adevăr.

   - Eram bibliotecară. Lucram într-o bibliotecă de cercetare specializată în botanică.

   - Și-ți plăcea munca acolo?

   Adelaide se înveseli amintindu-și de vremurile acelea.

   - A, da. Biblioteca respectivă era foarte respectată. Avea o colecție excelentă de lucrări. Eu și colegii mei făceam verificări în literatura de specialitate pentru oamenii de știință și cercetătorii în medicină din toată țara. Era o muncă fascinantă.

   - Și-acum locuiești în Burning Cove și lucrezi într-o ceainărie.

   Adelaide se încordă.

   - Părinții mei au murit. Eram singură, nu aveam nicio rudă. Am simțit nevoia să fac o schimbare.

   Își ținu respirația, temându-se că Jake avea să insiste și să-i mai pună și alte întrebări.

   „Ar fi trebuit să-mi țin gura”, se mustră în gând.

   Dar bărbatul nu făcu altceva decât să dea înțelegător din cap.

   - Cunosc senzația.

   Adelaide se relaxă.

   - Unii sunt de părere că am fost crescută în puf, că sunt naivă. Părinții mei mereu s-au temut că cine știe ce bărbat o să profite de mine.

   Ceea ce era exact ce se și întâmplase, completă ea în gând.

   - Poate că o anumită doză de naivitate e prețul pe care trebuie să-l plătești ca să fii un om bun, cumsecade, spuse Jake. Se pare că singura alternativă la asta e să devii cinic, cum sunt eu. Și nu prea pot să recomand una ca asta.

   Adelaide își luă paharul cu apă minerală și îl privi peste marginea acestuia.

   - Poate că sunt predispusă la naivitate, dar nu sunt proastă. Odată ce mă conving că nu pot să am încredere în cineva, nu mai fac greșeala de a-mi mai pune sufletul pe tavă vreodată în fața respectivei persoane.

   - Mie unul mi se pare o politică foarte corectă.

   Jake își luă paharul și îl ciocni ușor de al ei.

   - Pentru naivitate și lecții învățate pe propria piele.

   Orchestra se avântă pe acordurile unei melodii lente și rafinate, ideală pentru dans. Adelaide privea cuplurile care înaintară grațios pe ring și începură să se legene pe ritmul muzicii, îmbrățișate. Cândva, dansase și ea cu Conrad Massey la fel de romantic. Naivitatea nu era nici pe departe o scuză pentru greșeala enormă pe care o făcuse cu Massey. Fusese o proastă.

   Acest gând aduse după sine imaginea bărbatului acela cu sacou bleumarin pe care îl întrezărise în piațeta centrului comercial în după-amiaza aceea. Nu reușise să-și scoată amintirea aceea din minte. Încercă să-și spună că asemănarea dintre Conrad Massey și străinul din piațetă era doar o închipuire de-a ei.

   „Paranoia e un simptom de instabilitate psihică.”

   Dar tot nu se putea convinge că bărbatul pe care-l văzuse nu era chiar ticălosul acela.

   - Dansezi cu mine? o întrebă Jake încet.

   Smulsă din mijlocul gândurilor ei sumbre, Adelaide își dezlipi ochii de la cuplurile de pe ring și obsevă că Jake o studia cu o intensitate meditativă.

   - Poftim? rosti ea.

   - Te-am invitat la dans.

   - Da, de ce nu?

   Tânăra arboră un surâs care, spera ea, avea să îi pară luminos și vesel.

   - Răul a fost făcut deja, nu?

   La lumina lumânărilor de pe masă, chipul lui ascetic deveni și mai distant decât de obicei.

   - Răul? repetă el, cu o intonație neutră.

   - Sunt convinsă că, până dimineață, ce-a mai supraviețuit din povestea noastră cu chiriașul se va fi evaporat oricum din mințile oamenilor. Nu prea e obișnuit ca proprietăresele să iasă în cluburi de noapte cu chiriașii.

   - Exact, confirmă el. Răul a fost deja făcut. Hai să dansăm.

   Păru mai degrabă o indicație decât o invitație.

   Adelaide se pregăti psihologic. Nu era ca și cum ar fi cerut-o în căsătorie, își zise. Pur și simplu propusese să danseze cu el. Cu toate astea, dintr-un motiv absolut inexplicabil, i se părea că acceptarea acestei oferte era o aventură care implica multe riscuri.

   - Da, rosti imediat. Da, mi-ar face mare plăcere să dansez cu tine.

   Ieși din separeu înainte să apuce să se răzgândească.

   Jake se ridică în picioare, îi oferi brațul și o conduse pe culoarul dintre separeuri până la ringul de dans.

   Pătrunseră împreună în ploaia de lumini sclipitoare proiectată de sfera de oglinzi. Adelaide își ținu respirația pentru o clipă când simți palma puternică și caldă pe pielea goală din partea inferioară a spatelui ei.

   - Frumoasă rochie, rosti el. Au cam făcut economie la material...

   Adelaide aproape că se înecă din cauza unui hohot de râs.

   - Mulțumesc.

   Cumva, îi veni mai ușor să se relaxeze după asta.

   Descoperi că îi plăcea să danseze cu Jake. Chiar foarte mult. Preț de câteva minute, aproape că reuși să uite de bărbatul cu pălăria de pai și sacoul belumarin de bumbac. Aproape.

   O undă de tensiune anticipativă se propagă prin încăpere, stingând conversațiile și făcând toate capetele să se întoarcă.

   - Vera Westlake a sosit, rosti Jake. Ți-am spus că n-o avem cum să ratăm sosirea ei.

   Adelaide întoarse capul și văzu cum șeful de sală o conducea pe Vera pe culoar până la singurul separeu de lângă ring care rămăsese neocupat. Cea mai frumoasă femeie din Hollywood era spectaculos de elegantă într-o rochie aurie sexy presărată cu cristale care scăpărau în lumină la fiecare pas. Avea părul ondulat și prins în agrafe într-un cuib elegant de bucle. Această coafură îi punea în evidență pomeții conturați și ochii machiați puternic. Era singură.

   Șeful de sală grijuliu îi ținu scaunul să se așeze și chemă imediat un chelner, care se apropie grăbit să ia comanda Verei Westlake. Când acesta se retrase la fel de precipitat, Vera scoase o tabacheră lucioasă. Șeful de sală se grăbi să-i aprindă țigareta, după care se retrase discret.

   - O starletă adevărată, în carne și oase, rosti în șoaptă Adelaide.

   Jake nu părea impresionat de faptul că se afla în prezența unei vedete.

   - Și iată-l și pe doctorul Calvin Paxton, de o punctualitate impecabilă.

   Adelaide aruncă o privire peste umăr și privi cum șeful de sală îl conduse pe Paxton la masa Verei.

   - Nu înțeleg de ce o vedetă de film și-ar petrece timpul cu un doctor care vinde un tonic de slăbit care nu e decât o păcăleală.

   - Hm, și eu care credeam că, dintre noi, tu ești cea naivă.

   Tonul lui Jake era amuzat.

   - Am cumpărat o sticluță din așa numit tonic al lui Paxton și l-am încercat. Nu e altceva decât apă cu zahăr și niște cafeină, aș zice.

   - Te cred pe cuvânt, răspunse Jake. Poate că Westlake e atrasă de Paxton pentru că, deși se învârte prin aceleași cercuri ca și ea, nu e în aceeași profesie. Nu face parte din concurență.

   - Adevărat, dar, dacă e să mă întrebi pe mine, domnișoara Westlake și-ar putea găsi un bărbat mult mai bun decât Paxton. El nu face decât să se folosească de ea ca să-și vândă șarlatania aia de licoare de slăbit.

   - Pe ea nu pare să o deranjeze. Poate că e chiar convinsă de rezultate.

   Adelaide privi cum Paxton comandă un cocktail și își aprinse o țigară. El și Vera Westlake stăteau comod în separeu, cu un aer de oameni plictisiți la culme. Nu rămaseră singuri pentru multă vreme. Mai multe persoane găsiră tot felul de motive să treacă pe la ei și să-și prezinte omagiile în fața starletei. Vera era mereu politicoasă. Paxton se apropie un pic mai mult de ea, ca și cum ar fi încercat să absoarbă o parte din strălucirea care o învăluia pe partenera sa.

   Jake o conduse într-o piruetă lentă pe ring. Când muzica amuți, se aflau în cealaltă parte a încăperii.

   - Hai să ieșim pe terasă, să luăm o gură de aer, îi propuse el.

   O luă de mână și o ghidă spre ușile de sticlă deschise.

   Grădina somptuoasă care înconjura Clubul Paradise era un tărâm de poveste pe timp de noapte. Aleile erau luminate cu felinare așezate la nivelul solului. Arbuștii înalți erau și ei împodobiți cu luminițe sclipitoare. Aerul era încărcat cu parfumul florilor și a citricelor în pârg. Întregul decor fusese gândit să le ofere intimitate cuplurilor. O pală de vânt îi aduse la urechi lui Adelaide un hohot discret și murmure înfundate.

   Jake o făcu să se oprească la umbra întunecată a unui portocal.

   - Ai putea să-mi spui de ce ai fost atât de încordată de când te-ai întors din excursia ta la cumpărături cu Raina, de după-amiază? o întrebă.

   Adelaide îngheță. Avu nevoie de câteva secunde bune să își revină.

   - De ce să nu fiu încordată? contracară ea, în șoaptă. Dacă bănuielile tale s-ar dovedi corecte, s-ar putea să fim pe urmele unui ucigaș. În cel mai bun caz, încercăm să dăm de o șantajistă. Aș zice că am o groază de motive să fiu încordată.

   - Ușurel, ușurel! Sunt total de acord cu ce spui. Doar că pari un pic altfel în seara asta. Cu gândurile în altă parte. Mai sperioasă decât de obicei.

   Deci siguranța ei că reușise să își ascundă starea de spirit fusese doar o iluzie. Și totuși, vorbele lui reușiră să o facă să-și iasă din fire.

   - Mai sperioasă decât de obicei? repetă ea.

   - Dacă nu vrei să vorbești despre asta, bine.

   - Nu am despre ce să vorbesc, susținu ea, având grijă să-și mențină un ton măsurat.

   Jake încremeni într-un mod total nefiresc.

   - Șșș!

   - Să nu-ndrăznești să-mi spui mie să...

   Adelaide închise gura pentru că Jake își pusese palma ferm peste buzele ei. Înainte să apuce să protesteze, se trezi trasă ușor și mai adânc în umbra deasă a portocalului.

   Jake își luă mâna de pe gura ei și o sărută înainte ca Adelaide să apuce să tragă aer în piept.

   Preț de câteva secunde, fu prea uluită să reacționeze în vreun fel. Apoi, un val năvalnic de încântare o străbătu cu viteza fulgerului. O parte din ea așteptase cu nerăbdare momentul în care Jake avea să o ia în brațe încă de când acesta intrase pentru prima oară pe ușa ceainăriei. Simțise chiar de atunci că sărutul lui avea să îi schimbe viața, chiar dacă nu aveau să petreacă o singură seară împreună.

   Să înșelase.

   Sărutul lui Jake era rece și calculat. Nu avea nimic care să o umple de emoție. Gura lui se apleca tare peste a ei, lipsită de orice urmă de căldură și de pasiune. Încă mai făcea eforturi disperate să își recapete echilibrul după acest șoc, când auzi pași rapizi apropiindu-se pe aleea de pietriș.

   Înțelese instantaneu cum stăteau lucrurile. Sărutul nu era adevărat. Era un sărut teatral, gândit să păcălească publicul.

   Pașii se auzeau și mai aproape. Oricine era persoana care venea spre ei, aceasta avea să treacă pe lângă trupurile lor îmbrățișate în doar câteva secunde. Jake se prefăcea că o sărută pentru că voia ca respectivul sau respectiva să creadă că erau doar un alt cuplu într-o dispoziție amoroasă care se retrăsese în grădină pentru a avea parte de ceva intimitate.

   Adelaide își petrecu brațele pe după gâtul lui Jake și se apăsă foarte tare de el, intrând în rolul care îi fusese distribuit. Știa să joace teatru, își zise. Pe toți sfinții din Ceruri, chiar știa să joace teatru. Păcălise un om de știință nebun, câteva asistente cu ani buni de experiență, niște infirmieri masivi și ticălosul calculat care conducea Sanatoriul Rushbrook. Când situația o cerea, putea rivaliza cu orice actriță de succes de la Hollywood.

   Reacția ei înfocată îl luă prin surprindere pe Jake. Era rândul lui să încremenească, surprins. Adelaide își strânse brațele și mai mult pe după gâtul lui. Pașii precipitați continuau să se apropie.

   Jake pierdu controlul asupra sărutului. Scoase un geamăt înăbușit și o lipi de pieptul lui. Îmbrățișarea aceea seacă se transformă din rece ca gheața în fierbinte ca lava într-o singură clipită.

   Pașii trecură pe lângă ei și se pierdură în depărtare, dar Jake nu își relaxă strânsoarea. Adelaide tocmai începea să își dea seama că vârtejul de pasiune devenise copleșitor de autentic când acesta luă sfârșit la fel de brusc pe cum se dezlănțuise.

   Jake își smulse gura de pe a ei, o apucă de antebrațe și, cu o grijă și hotărâre impecabile, puse puțină distanță între ei.

   Niște degete de gheață îi atinseră ceafa, exact așa cum pățise după-amiază. Fierbințeala pasiunii se evaporă instant. Panica începu să-i macine în abdomen.

   Deschise ochii și se trezi privind peste umărul solid al lui Jake. Un bărbat înalt, de o zveltețe eleganță, cu un sacou de seară alb, tocmai dispărea după o tufă. Lumina unui felinar de grădină din apropiere se reflectă pentru o clipă în părul său brunet, dar cu ulei. Nu dădu niciun semn că ar fi remarcat perechea îmbrățișată în umbra proiectată de portocal. Avea mișcările unui om furios, nerăbdător sau poate foarte frustrat.

   Se mișca exact ca bărbatul pe care îl întrezărise în piațeta centrului comercial după-amiază - aidoma lui Conrad Massey.

   Își dădu seama că Jake o studia cu o atenția concentrată. Își dădu seama că era ca și cum ar fi fost oarecum circumspect în privința ei.

   - Scuzele mele, rosti el.

   Glasul lui profund avea o anumite asprime.

   - Încercam doar să fac în așa fel încât să nu te vadă.

   Adelaide trase aer în piept, tulburată.

   - Înțeleg. Cred că ți-a reușit.

   Jake îi cerceta chipul.

   - L-ai văzut?

   - Nu, nu chiar.

   Ăsta era adevărul, dar nu era tot adevărul. Avea nevoie de ceva timp de gândire, dar spaima care se învolbura în inima ei îi spunea că nu mai avea așa ceva.

   - Nu l-am zărit decât de la spate. Purta un sacou alb de seară. Pantaloni închiși la culoare. Brunet.

   - Descrierea asta s-ar putea referi la vreo jumătate din bărbații care sunt în seara asta la Paradise, inclusiv la mine.

   - Nu, rosti ea înainte să-și poată stăvili cuvintele. Nu s-ar putea referi la tine.

   - Ești sigură?

   Glasul lui avea o intonație de umor sumbru.

   - Tu te miști... altfel.

   Adelaide dădu din mâini, încercând din răsputeri să găsească un mod de a explica.

   - Tu te miști ca o felină de talie mare. Un leopard, o pumă sau.. ceva asemănător. Bărbatul pe care l-am văzut nu mergea ca tine. Lasă, nu pot să-ți explic. Va trebui să mă crezi pe cuvânt.

   - Nu prea mă ajută cu nimic descrierea asta. Ai mai observat și altceva la el?

   - Mergea foarte repede. Am avut impresia că era furios.

   - Cred că a venit după noi aici. Dar nu ne-a văzut, fiind în umbră.

   - De ce să vină după noi? întrebă ea.

   Era conștientă că tonul îi era fragil.

   Jake îi aruncă o ocheadă cercetătoare. Adelaide știa că nu o credea, dar Jake nu zise nimic. Fără să scoată vreun sunet, o luă de braț.

   În lipsa unei alte idei despre cum ar trebui să reacționeze, Adelaide se lăsă dusă în club. Primul lucru pe care îl observă fu că Vera Westlake stătea din nou singură la masă.

   - Paxton a plecat, rosti Jake. Interesant... Îl vezi pe undeva pe celălalt bărbat?

   - Nu, dar nu pot fi sigură că nu e pe undeva pe-aici, zise ea. E pur și simplu prea întuneric. Singurii pe care-i văd clar sunt cei din separeurile din jurul ringului și pe cei care dansează.

   - Oamenii din echipa de securitate a lui Luther sigur au o listă cu toți cei care sunt în club în seara asta. Mâine o să-l rog să arunc o privire pe ea.

   Oare Conrad Massey - presupunând că el era bărbatul pe care îl văzuse - și-ar folosi numele adevărat? se întrebă Adelaide.

   Jake o conduse la separeul lor. Tânăra se uită la apa minerală din paharul ei. De fapt, acum ar fi avut nevoie de un martini, își zise.

   Luă paharul de pe masă și încercă să se decidă ce să facă mai departe. Într-un final, luă o hotărâre. Puse apa înapoi, cu o mișcare destul de bruscă.

   - Ar trebui să știi niște lucruri despre mine, spuse, alegându-și cuvintele cu mare grijă. Speram că n-o să fiu nevoită să-mi explic viața în fața ta, dar acum nu am de ales. Meriți să știi adevărul.

   Jake tocmai luase o înghițitură de apă minerală. Puse paharul jos, în timp ce ochii îi rămaseră ațintiți asupra lor ei.

   - Ascult, spuse simplu.

   - Nu vreau să vorbesc despre asta aici.

   Jake se ridică în picioare.

   - Hai să mergem acasă.

   Adelaide ar fi vrut să-i spună că ea nu avea casă, că într-un anume sens ea nici măcar nu exista. Că ea era doar Pacienta B și, din punctul de vedere al unora, dispăruse pur și simplu.

   Dar nu era genul de dezvăluire pe care o făcea o femeie la o masă cu lumânărele, într-un club de noapte.

 

CAPITOLUL 28

 

   Nu mințite, își dădu seama Jake, dar nu îi spusese tot adevărul despre bărbatul care trecuse pe lângă ei în grădină. Își aminti din nou că Adelaide avea dreptul să-și păstreze secretele, dar lucrurile pe care nu i le dezvăluia complicau în mod clar misiunea lui de a o proteja de pericole.

   Stăteau tăcuți împreună în fața porților impunătoare din fier forjat ale Clubului Paradise, așteptând ca angajatul din parcare să le aducă mașina. Era foarte conștient că era atât de aproape de el, dar nu avea niciun indiciu privind ce se petrecea în mintea ei. Evident, fusese extrem de tulburată de ce se întâmplase în grădină, dar nu știa dacă sărutul fusese cel care îi zdruncinase echilibrul sau bărbatul care a trecut pe lângă ei. Începea să se întrebe dacă nu cumva amândouă.

   Un lucru era sigur - sărutul care se aprinsese ca un fulger între ei pe el îl tulburase în mod clar. Nu era ca și cum n-ar fi fost conștient că se expunea unor riscuri sărutând-o. Și totuși, fusese al naibii de sigur că putea ține situația sub control.

   Se înșelase și nu era prima oară când pățea asta, când venea vorba de Adelaide, își dădu el seama.

   Angajatul opri mașina în fața porții și se dădu jos de la volan. Jake deschise portiera din dreapta pentru a o ajuta pe Adelaide să se instaleze pe locul pasagerului. O sanda argintie luci pentru o clipă în lumina lunii, atrăgându-i atenția asupra unui picior elegant modelat, care i se oferi ochilor doar câteva momente. Fierbințeala care îl izbise când o luase în brațe în urmă cu câteva minute îi ațâță simțurile din nou.

   Închise portiera foarte rapid și trase aer de câteva ori în piept în timp ce ocolea capota lungă a vehiculului. Până ce se urcă la volan, era convins că era din nou stăpân pe sine.

   Băgă mașina în viteză și porni pe aleea clubului, după care ieși pe Cliff Road. Luna se vedea încă pe cer, dar ceața începea să se închege deasupra oceanului întunecat.

   - De ce nu începi prin a-mi spune ce anume legat de bărbatul care a trecut pe lângă noi în grădină te îngrijorează atât? o întrebă.

   Până atunci, Adelaide își concentrase privirea asupra fâșiei înguste de asfalt care se derula sub farurile mașinii. Întoarse capul și îi aruncă o privire foarte scurtă și foarte tăioasă. Pentru o clipă, Jake avu impresia că avea să îi răspundă.

   - Sunt aproape sigură că l-am mai văzut și azi, mai devreme, când eram la cumpărături cu Raina, rosti ea într-un final. Dar nu l-am zărit decât o fracțiune de secundă nici atunci, așa că nu pot să fiu absolut sigură.

   - Ți s-a părut că-l recunoști?

   - Semăna cu un bărbat din San Francisco pe care-l cunosc. Am... avut o relație o vreme.

   Jake își aduse aminte discuția pe care o avusese pe Luther pe terenul de golf.

   „- N-ar fi prima femeie care să încerce să scape de un bărbat dezaxat care a ajuns să fie obsedat de ea.”

   - Crezi că bărbatul ăsta cu care ai avut o relație te-a urmărit până în Burning Cove? o întrebă, simțind nevoia să se asigure.

   - Poate. E o poveste complicată. Aș prefera să aștept până ce-o să ajungem acasă. Aș avea nevoie de ceva de băut - ceva mai tare decât apa minerală sau ceaiul.

   Jake ar fi vrut să continue să-i ceară răspunsuri, dar era clar că Adelaide avea nevoie de timp.

   - Bine, cedă el. Între timp, cred că ar fi o idee bună să arunci o privire prin vila unde e cazat Calvin Paxton, cea de la hotelul Burning Cove. Probabil că Luther poate să apeleze la prietenul lui, Oliver Ward, să îmi permită accesul.

   Alarmată, Adelaide se răsuci iute în scaun.

   - Vrei să spui că ai de gând să intri prin efracție în vila doctorului Paxton?

   - Nu, am de gând să rog un prieten să-mi facă rost de cheia vilei, ca să pot să mă uit un pic prin ea cât Paxton e plecat. Ai vreo idee mai bună?

   - Nu încă, dar o să găsesc ceva, se angajă Adelaide. Lasă-mă 30 de secunde.

   - De ce te îngrijorează atât de tare planul meu de a mă duce la vila lui Paxton?

   - Pentru că, dacă ai dreptate și într-adevăr a avut o legătură cu moartea Zolandei, e un om periculos.

   - Mulțumesc de grijă, dar mă descurc, sunt băiat mare, Adelaide.

   - Da, da, știu - înainte ai lucrat în import-export. Ai pistol. Dar am o întrebare pentru tine.

   - Ce anume?

   - Unde ți-e pistolul acum?

   - În torpedoul mașinii acestea, sub cheie. Luther nu permite accesul persoanelor înarmate în clubul lui. Aș fi putut cere o dispensă de la această politică, dar nu am considerat că ar fi nevoie. Gardienii lui Luther sunt bine înarmați. Probabil că Paradise e cel mai sigur loc din tot Burning Cove-ul.

   - Aha, îngăimă Adelaide.

   Se uită atent la torpedo, de parcă n-am mai fi văzut așa ceva de când se știa.

   - Presupun că aveai de gând să-mi spui că nu te ajută prea mult să ai un pistol dacă nu îl ai la tine când ai nevoie de el, zise el.

   Tânăra oftă.

   - Cam așa ceva. Nici eu nu mi-am luat arma, așa că nu prea am cum să îți țin șie predici pe acest subiect. Dar, continuând în această direcție de gândire, ți-a trecut prin cap că poate și Paxton are o armă? Dacă te surprinde scotocindu-i vila, ar fi extrem de îndreptățit să tragă primul. Ar putea să spună că a crezut că ești un infractor... Ceea ce n-ar fi atât de departe de adevăr, dintr-o anumită perspectivă.

   - Hmm.

   - La ce te gândești acum?

   - Mi se pare destul de interesant că pornești de la ideea că Paxton ar putea fi și el înarmat, zise el.

   - Dar de ce să nu cred una ca asta? Eu am pistol, tu la fel... Și cineva din tărășenia asta în care suntem implicați și-a pierdut viața.

   - Madam Zolanda nu a fost împușcată.

   - Corect, recunoscu Adelaide. Dar, dacă a fost omorâtă, cred că știu cum s-a procedat.

   - Ce Dumnezeu spui acolo?

   - Îți spun când ne întoarcem acasă. Acum conduci. Trebuie să te concentrezi la drum.

   - Și ce-o să-mi spui o să-mi distragă atenția de la condus?

   - Probabil.

   Adelaide se refugie în tăcere. Jake își dădu seama că începuse să-i placă imaginea șoselei pe care mergea, Cliff Road. Asfaltul se lungea și șerpuia în fața mașinii - parcă la nesfârșit. Cumva, avea impresia că ar fi putut merge la infinit fără să ajungă la capătul lui. Și-ar avea-o pe Adelaide alături de el în tot acest timp.

   Razele lunii se împrăștiau în reflecții argintii pe oceanul întunecat. Lucirea lor devenea mai intensă. Parcă îl chema, atrăgându-l mai adânc în noapte. Era un drum strălucitor de care nici nu fusese conștient până acum. La capătul acestui drum cu sclipiri argintii se aflau taine nebănuite. Tot ce trebuia să facă era să pornească pe această alee luminată.

   - Jake?

   Glasul lui Adelaide răzbătu de pe altă lume.

   - N-ai de ce să-ți faci griji, zise el. O să aflăm toate răspunsurile când o să ajungem acolo.

   - Unde mergem? întrebă Adelaide.

   Era îngrijorată. Jake nu voia să-și facă nicio grijă. Avea să o protejeze el.

   - Totul o să fie bine, rosti el. Nu vezi drumul din raze de lună? Putem să mergem pe el până la toate adevărurile.

   - Jake, ascultă-mă atent. Trebuie să oprești mașina.

   - Dar nu am ajuns! Uită-te la culorile din jurul nostru! Cine știa că noaptea are atâtea nuanțe?

   - Am zis să oprești mașina!

   Se aplecă spre el. Preț de o clipă, Jake avu impresia că avea să îl sărute. În loc de asta, Adelaide smulse cheia din contact. Mugetul motorului se opri dintr-odată. Mașina începu să încetinească.

   Femeia apucă strâns volanul.

   - Dă-i drumul, îi ordonă ea.

   Jake se supuse, lăsându-și palmele să cadă moi pe genunchi. Adelaide era peste el acum, luând controlul mașinii.

   Jake izbucni în râs.

   - Ar fi trebuit să-mi spui că vrei să conduci tu.

   - Ia-ți piciorul, rosti ea.

   Îi lovi pantoful cu partea laterală a sandalei argintii.

   - Acum, Jake Truett!

   Ascultător, el își dădu piciorul mai încolo. Adelaide era aproape așezată pe coapsa lui. Îi putea simți curbura generoasă a șoldurilor. Uluit, ridică o mână pentru a-i atinge spatele gol.

   - Ești atât de catifelată, reuși să articuleze. Și caldă...

   Adelaide apăsă cu sandaua argintie pe frână și trase de volan astfel încât mașina coti spre marginea drumului. O clipă mai târziu, se opri. Noaptea superbă îi înconjură.

   - Acum o să facem dragoste? întrebă el.

   - Nu, replică ea. O să ne dăm frumușel jos din mașină.

   - Bună idee, zise el. Putem să facem dragoste pe plajă.

   - Nu, zise ea din nou.

   Se trase cu ceva efort pe scaunul ei și folosi cheile lui pentru a descuia torpedoul. Jake privi foarte interesat cum scoase de acolo pistolul lui și o lanternă.

   - Vrei să tragem la țintă pe plajă? o întrebă.

   - Fii atent, Jake, și fă exact cum îți spun.

   - Bine. O să mergem pe drumul plăsmuit de razele lunii?

   - Da. Dar o să fie mai ușor dacă ne dăm jos din mașină.

   - Ești sigură?

   - Absolut.

   - Cu mașina mergem mai repede.

   - Da, dar n-o să ajungem unde vrem noi.

   Avea o anumită logică, își dădu el seama. Deschise portiera și se dădu jos. Culorile nopții depline deveniră și mai uluitoare, șerpuind în jurul lui ca un spectacol de lumini cu felinare de pe vremuri. Nu, nu ca un spectacol de lumini cu felinare, un caleidoscop. Exact - era în interiorul unui caleidoscop uriaș și vedea clar toate secretele universului.

   Putea admira la nesfârșit undele de lumină strălucitoare și în perpetuă mișcare atâta vreme cât Adelaide era acolo, lângă el.

   Tânăra ocoli mașina pentru a veni lângă el. Într-o mână avea pistolul și lanterna în cealaltă.

   - Drumul din raze de lună duce în jos, pe plajă, îi explică ea.

   - Ești sigură? întrebă el.

   - Absolut.

   - De ce mi-ai luat arma?

   - Pentru că cineva încearcă să ne omoare.

 

CAPITOLUL 29

 

   „E vina mea”, își zise Adelaide.

   Ea abătuse pericolul asupra lui Jake.

   Mai târziu urma să aibă destul timp să contemple în voie enormitatea vinovăției care apăsa pe umerii ei. Dar prioritar era să aibă grijă ca amândoi să rămână în viață și să fie în siguranță.

   - Nu-ți face griji, rosti Jake.

   Se opri pe nisip.

   - Dacă încearcă vreunu` să-ți facă rău, îl omor.

   Era ușurată să vadă că vorbele ei reușiseră să pătrundă prin halucinațiile lui Jake provocate de droguri. Totuși, dacă i se administrase Daydream, după cum bănuia ea, efectele halucinatorii erau cel puțin imprevizibile. Deja dispoziția lui suferea o schimbare la 180 de grade. Trecea de la o veselie inofensivă la o încordare potențial periculoasă și incontrolabilă. Dacă ar fi fost să o atace, ar putea să o copleșească fizic foarte ușor.

   - Poți să-l omori altă dată, îi promise ea.

   - Acum ar fi mai bine, insistă el. Și-apoi putem să urmăm razele lunii până la răspunsuri.

   - Jake, trebuie să mă asculți foarte atent. Ești amețit de la drog.

   Bărbatul dădu din cap, ca și cum ar fi încercat să și-l limpezească.

   - Nu sunt beat. N-am băut nici măcar un singur martini.

   - Nu ești amețit de la alcool, ți s-a administrat un drog. Lasă... Mergi după mine și ține-te foarte aproape.

   Drogul avea proprietăți hipnotice și, numai Dumnezeu știa, Adelaide avea suficientă experiență cu el încât să știe că orice persoană aflată sub influența lui răspundea foarte ușor la sugestii. Secretul era să pătrunzi în delirul respectivului și să încerci să modelezi realitatea fantastică a halucinațiilor.

   - Acum poți să vezi drumul din raze de lună? întrebă Jake.

   - Da, răspunse ea. O să ne ducă într-un loc unde o să fim amândoi în siguranță. Dar trebuie să ne grăbim.

   - O să te duc în locul sigur, după care o să mă întorc aici și o să-i omor pe toți cei care încearcă să-ți facă rău.

   - Discutăm mai târziu despre planul ăsta.

   - Sigur, acceptă Jake.

   Adelaide cunoștea bine plaja și cărarea care ducea până la ea. În multele vacanțe pe care și pe petrecuse în Burning Cove se plimbase pe mai toate plajele din zonă.

   - Drumul din raze de lună duce în direcția asta, rosti ea.

   Jake se concentră o clipă, după care se entuziasmă de ceva ce numai el putea percepe.

   - A, da, zise el în șoaptă. E superb!

   - Am mai fost pe aici, spuse Adelaide. Când fluxul e la minim, ca acum, sunt niște peșteri deasupra nivelului apei. Ne putem ascunde într-una din ele, dacă e să ne caute cineva.

   Din fericire, Jake nu părea dornic să se împotrivească. Scutură din nou din cap, ca și cum ar fi încercat să și-l limpezească.

   - Peșteri la marginea nopții, rosti apoi.

   - Poftim? Lasă, nu contează.

   - Am halucinații, nu-i așa?

   Adelaide era uluită că o parte din partea rațională a creierului său reușise să străbată prin delir. Dar exact așa reușise și ea să scape cu viață, își aminti. Secretul era să percepi lumea reală și halucinațiile în același timp. Un asemenea efort necesita o voință de fier, iar experiența te năucea complet. De asemenea, era și extenuantă. În cele din urmă, încercarea disperată de a construi un parcurs logic prin universul bizar al creierului stimulat cu Daydream ducea la o senzație de spaimă crescândă care putea evolua lejer într-un atac propriu-zis de paranoia.

   - Da, îi răspunse. Ține minte că nimic din ceea ce vezi nu e real.

   - În afară de tine.

   Nu era o întrebare.

   - În afară de mine, confirmă ea. Concentrează-te pe senzațiile pe care le ai. Bazează-te pe simțul tactil, pentru că n-o să poți să ai încredere în ce-ți transmite văzul.

   Aprinse lanterna. Coborârea până la plajă nu era foarte abruptă, dar era greu de pus în practică pe întuneric, din cauza pietrișului și a stâncilor. Când aveau să ajungă jos, trebuiau să se miște cu mare grijă, să evite bălțile lăsate în urmă de reflux.

   Jake o urma îndeaproape. Chiar și în delirul lui, nu îi venea deloc greu să își mențină echilibrul.

   Adelaide auzi huruitul unui motor de mașină în depărtare chiar când ea și Jake ajunseră pe plaja pietroasă.

   - Persoana care ți-a dat drogul s-ar putea să fie în mașina aceea, îl avertiză ea.

   - Tot mai e timp dă-i fac felul, totuși.

   - Dar ar putea fi un șofer nevinovat care va opri, dornic să ajute niște drumeți aflați la ananghie. Doar nu vrei să omori un om nevinovat, nu?

   - Nu. Doar pe ticălosul care vrea să-ți facă rău.

   - Bine, deci vom sta ascunși până ce persoana respectivă se dă bătută și pleacă.

   - Arăți ca o prințesă din povești, rosti Jake, pe un ton foarte convins.

   - De la sandale mi se trage.

   - Îmi plac sandalele tale. Sunt făurite din raze de lună.

   - Ei, după această mică excursie n-o să mai pară așa.

   Adelaide ținti lanterna către capătul opus al plajei.

   - Peșterile sunt într-acolo. Hai să ne grăbim. Persoana care conduce mașina aia ar putea opri și, dacă așa o să se întâmple, va trebui să opresc lanterna.

   N-avea cum să se încreadă în niciun străin care oprea lângă mașina lui Jake, își dădu ea seama. Încă încerca să asimileze prezența lui Conrad Massey în Burning Cove. Dacă el era aici, poate că venise și Gill.

   Cu coordonarea sa lejeră și firească și încălțările masculine mult mai practice, Jake nu avea nicio problemă să înainteze prin bălțile de apă sărată. Ea era cea care era mereu în pericol de a aluneca sau de a cădea. Sandalele elegante, argintii, și rochia de seară turcoaz nu erau făcute pentru plimbări pe plajă.

   Jake o prinse de două ori când tocurile sandalelor alunecară pe pietrele ude, vârstate cu alge. Când incidentul se repetă pentru a treia oară, o ridică în brațe și o așeză pe umăr.

   - Ce faci? scânci ea, uluită.

   - E mai repede așa, explică Jake.

   Nu avea timp de certuri. Jake se deplasa mult mai repede acum, că nu mai trebui să o ghideze pe lângă pietrele alunecoase din jurul bălților de pe plajă.

   - La peșteri, rosti ea. Acolo vrem să ajungem.

   - Exact. Tunelurile de noapte.

   Adelaide își dădu seama că încă mai ținea lanterna în mână și că fasciculul de lumină era îndreptat spre pământ.

   - O să ai nevoie de lanternă, zise ea.

   - Nu. Razele de lună de la sandalele tale sunt de ajuns ca să văd pe unde merg.

   - Cum adică?

   - Șșș! Te-aude monstrul. Trebuie să ne ascundem.

   Avea dreptate. Mașina pe care o auzise în urmă cu câteva clipe se oprea sus, pe Cliff Road. Adelaide stinse imediat lanterna. Chiar așa, plaja era scăldată în razele lunii, deși niciuna nu provenea de la sandalele ei.

   - Gata, declară Jake. Tunelul de noapte e intrarea secretă pe drumul din raze de lună. Monstrul nu poate să te găsească acolo.

   O lăsă jos, sprijinind-o cât își recăpătă echilibrul. Adelaide văzu imediat intrarea într-o peșteră. Din interior răzbătea sclipirea slabă a razelor de lună. Dar așa ceva nu era cu putință!

   Avu nevoie de câteva secunde pentru a-și da seama că privea un tunel îngust săpat de mare în stâncă. Lumina pe care o vedea era luna reflectată în valurile care se unduiau pe plaja aflată de cealaltă parte a tunelului.

   - Exact, răspunse ea. Hai să mergem să găsim răspunsurile.

   Jake pătrunsese deja în tunel, întorcându-se în lateral, astfel încât umerii săi lați să încapă. Adelaide își putea da seama că era fascinat de lumina din capăt.

   Ea era suficient de mică pentru a pătrunde fără nicio problemă în tunel. Odată ajunsă în interior, putu vedea că spațiul devenea mai larg. Pereții de stâncă erau într-atât de umezi că picurau pe alocuri, iar mugetul valurilor se reverbera prin tunel. La flux, această peșteră era sub apă.

   Făcu un efort disperat să alunge claustrofobia care amenința să o copleșească. Nu mai era mult, își tot repeta. Doar câțiva metri.

   - Coborâm sub mare, o anunță Jake. E totul în regulă. Putem respira fără probleme.

   - Bine de știut, mormăi Adelaide.

   Fu ușurată când ajunse la ieșirea din tunelul din stâncă, dar peticul de nisip de dincolo de el era foarte mic, aproape inexistent. Plaja era dominată de o încâlceală de pietre de mari dimensiuni. Puteau să se ascundă după ele în caz că cineva îi urma până aici, plănui Adelaide.

   Jake se oprise la marginea apei. Stătea nemișcat, uitându-se lung la oceanul luminat de lună, vrăjit din nou de ceva ce doar el putea vedea.

   Temându-se că, în halucinațiile lui, ar putea încerca să intre în apă, Adelaide puse lanterna pe o piatră din apropiere și îl apucă de braț.

   - E-n regulă, îi spuse. Acum suntem în siguranță.

   - Nu pot vedea răspunsurile încă, rosti el.

   - O să poți, răspunse ea.

   - Nu văd răspunsurile, dar acum pot vedea monștrii.

   Glasul lui Jake se aspri dintr-odată.

   - Se ascund după stânci. Dă-mi pistolul!

   În glasul lui nu era nici urmă de teamă. Era vânătorul care își luase prada în vizor.

   - Nu cred că e o idee bună, spuse ea.

   Nu îndrăznea să îi dea pistolul, nu cât era sub influența drogului. Deja vedea tot felul de creaturi în umbre. Halucinațiile se agravau.

   - Bine, zise el, destul de rezonabil. Ține tu pistolul. Eu o să folosesc asta.

   Băgă mâna în buzunarul de la piept al sacoului său de seară și își scoase stiloul. Adelaide își dădu seama că, pentru mintea lui cuprinsă de halucinații, acesta părea a fi un cuțit.

   - Excelentă alegere pentru lupta cu monștrii!

   Strânse pistolul mai ferm. Grație Rainei, știa cum să folosească o armă de foc, dar nu trăsese în nicio ființă până acum, cu atât mai puțin într-un om. Ceea ce o speria cel mai mult era că ar fi putut să ucidă vreun nevinovat care nu făcuse altceva decât să se oprească pentru a le veni în ajutor.

   Și totuși, dacă nu cumva nou-venitul era Conrad Massey sau doctorul Gill, cum să poată face diferența între un trecător nevinovat și unul dintre monștrii adevărați? Și cum rămânea cu Paxton? El ce rol avea în situația asta? Până la urmă, hotărî că, cel puțin pentru momentul de față, va trebui să îl încadreze la personaje negative.

   Cu ceva noroc, o persoană total nevinovată ar putea fi speriată destul de ușor. În fond, ce om normal la minte nu ar lua-o la sănătoasa când s-ar trezi nas în nas cu o femeie nebună cu acte în regulă care ținea un pistol ațintit spre el?

   Ascultă foarte atent, sperând să audă mârâitul estompat al unui motor de mașină în plină accelerație care să îi indice că persoana care oprise plecase mai departe. Cel mai probabil, un bun samaritean și-ar fi continuat drumul când ar fi descoperit că cei din mașină nu mai erau lângă ea. Și totuși, dacă șoferul mașinii era persoana care îi administrase drogul lui Jake, acesta s-ar putea hotărî să îi caute pe plajă.

   Cineva care ar căuta un bărbat cuprins de halucinații și o pacientă fugită de la un azil de nebuni probabil că ar folosi o lanternă, își dădu ea seama.

   Aruncă o privire înapoi, prin tunelul îngust. Întrezări fasciculul slab al unei lanterne care mătura peisajul, încolo și încoace. Persoana care îi căuta era încă sus, pe Cliff Road.

   Știa că zgomotul valurilor le acoperea sigur glasurile, dar cu toate acestea se ridică pe vârfuri și îi spuse la ureche lui Jake:

   - Persoana care ți-a dat drogul cercetează plaja. Ne caută pe noi.

   - Pe tine, răspunse Jake, foarte sigur. Monstrul te caută pe tine, nu-i așa?

   - Da, cred că da. Sper că n-o să coboare pe plajă. Dacă se-ntâmplă una ca asta, trebuie să fim pregătiți. S-ar putea să aibă o armă.

   - Nu contează, rosti Jake, acum lipsit de orice urmă de îngrijorare.

   Ridică stiloul. Penița elegantă luci stins în lumina lunii.

   - Hai să ne ascundem după stâncile alea, propuse ea în șoaptă.

   Bolovanii aceia îi ascundeau oarecum, își spuse ea. Erau singura lor speranță dacă cel care îi căuta străbătea și el tunelul

   - Nu, se împotrivi Jake.

   - Jake, te rog, e important.

   - Te apăr eu, rosti el.

   Fără alt cuvânt, se răsuci și porni către tunelul în stâncă.

   - Jake, unde te duci? șuieră ea.

   - Stai aici, zise el. Mă întorc imediat.

   - Ce-ai de gând să faci?

   - O să ucid monstrul.

   - Jake, nu! Putem să vorbim mai târziu despre omorârea monstrului. Acum trebuie să stăm aici, în această parte a tunelului. Ai putea păți ceva.

   - Nu, răspunse bărbatul. Monstrul nu poate să mă vadă. Razele lunii mă fac invizibil.

   - Fir-ar să fie, Jake, întoarce-te aici!

   Se repezi spre el și îl prinse din nou de braț, dar el îi desprinse cu blândețe degetele și se făcu nevăzut în tunel.

   Adelaide își aminti că pistolul era la ea. Jake nu era înarmat decât cu un stilou.

   Nevenindu-i altă idee despre cum să acționeze, porni pe urmele lui.

   Când ajunseră în cealaltă parte a golului din stâncă, nu văzu nicăieri fasciculul de lumină al lanternei. Auzi mugetul unui motor de mașină care accelera. Pe Cliff Road o pereche de faruri se avântară în beznă. Vehiculul porni spre Burning Cove.

   Valul de ușurare îi dădu o moliciune fizică bizară.

   - E-n regulă, Jake, rosti ea. Monstrul a plecat.

   - Bine.

   Băgă stiloul înapoi în buzunarul de la piept.

   - Acum putem să mergem pe drumul de raze de lună și să găsim răspunsurile.

   - Răspunsurile sunt acasă, zise ea.

   - Ești sigură?

   - Da, răspunse ea, sunt.

   Jake nu o contrazise. Adelaide îl luă de mână și îl ghidă până sus, pe drum. Mașina decapotabilă a lui Jake era singurul vehicul din câmpul lor vizual.

   El contemplă mașina cu un aer gânditor.

   - Ar trebui să conduci tu, zise el.

   - Foarte bună idee.

 

CAPITOLUL 30

 

   Cel mai periculos moment al unei operațiuni de șantaj era cel al tranzacției propriu-zise, își reaminti Thelma Leggett.

   Era două dimineața. Stătea în chioșcul de hot-dogi gol, cu pistolul Zolandei într-o mână și ținea sub observație ghereta de bilete de la intrarea în vechiul parc de distracții de pe litoral.

   Parcul se închisese în urmă cu 5 ani, una dintre multele victime ale unei economii grav bolnave. Nu fusese niciodată atât de spectaculos ca parcurile de distracții din orașele aflate mai sus pe coastă, în Santa Cruz, dar în copilărie i se păruse un loc de basm.

   În noaptea asta, luna lumina scheletele masive ale roții mari și ale traseului de montaigne russe. Din instalațiile și automatele de jocuri care se înșirau de-o parte și de alta a aleii principale nu mai rămăseseră decât niște ruine ruginite. Platforma de lemn putrezise și devenea treptat una cu nisipul de dedesubt.

   Alesese ghereta de bilete drept loc de predare pentru că știa bine locul. În copilărie, mama ei o dusese de multe ori la parcul de distracții în vara în care veniseră în orășelul acela, în vizită la unchiul ei.

   Acum își parcase mașina la câteva cvartale distanță, pe o străduță întunecată unde erau slabe șanse să fie remarcată. Zărise deschizătura în gardul din spatele parcului în dimineața în care pornise în căutarea unui loc sigur pentru predarea banilor.

   Ea și Zolanda puseseră la punct o gamă destul de variată de strategii de predare a banilor în siguranță. Ghereta de bilete avea cel mai important punct forte pe care îl considerase esențial pentru a avea succes în afacerea cu șantajul - putea fi ținută sub observație de la o distanță sigură. Vechiul chioșc de hot-dogi în care se afla nu se distingea cu nimic dintre numeroasele barăci dărăpănate și săli de jocuri părăginite care se înghesuiau unele în altele pe suprafața parcului de distracții.

   O mașină trecu încet pe lângă porțile căzute din balamale de la intrarea în parc.

   Era primul vehicul care intrase pe stradă în cele aproape două ore de când aștepta ea. Să sosească foarte devreme, ca să se asigure că nu o așteptau niciun fel de surprize, era un alt element important al procedurii de încasare a banilor.

   Nervii ei, deja solicitați la maxim, păreau a fi pe punctul de a ceda. Mai încasase răscumpărări până acum, dar de fiecare dată în Los Angeles, un oraș suficient de mare încât să îi permită să rămână ascunsă.

   Dar în seara asta lucrurile stăteau altfel. Era foarte posibil ca în seara asta să încheie o tranzacție cu un criminal.

   I-ar fi prins bine câteva cești de ceai Iluminare pe care Adelaide Brockton îl născocise pentru Zolanda. Din fericire, avea o sticlă de whisky la cabană, care o aștepta cuminte.

   Un automobil sedan opri în capătul străzii, se roti la 180 de grade și se întoarse la intrarea parcului de distracții. Șoferul opri vehiculul destul de aproape de aceasta. De la volan coborî o persoană care purta un trenci cu gulerul ridicat și o pălărie trasă pe frunte, în așa fel încât să-i ascundă profilul.

   Pulsul Thelmei se acceleră de tulburare. Operațiunea de predare a banilor din primul ei șantaj solo mergea ceas. Nu punea la socoteală schimbul pe care îl făcuse cu Conrad Massey cu o zi înainte. Aceea fusese pur și simplu o tranzacție financiară.

   Avusese grijă să-și ascundă chipul în spatele unei perechi de ochelari de soare cu lentile mari și își pusese o pălărie cu boruri largi când se întâlnise cu Massey la benzinărie, dar nu avea niciun motiv să se teamă de el. El nu voia decât informația pe care ea o avea de vânzare - locul unde se afla femeia care folosea în momentul de față numele de Adelaide Brockton - și fusese dispus să plătească pentru ea.

   Massey plecase cu scrâșnet de cauciucuri când apăsase până la podea pedala de accelerație a mașinii sale și pornise pe autostradă spre Burning Cove.

   Dar afacerea din seara asta era foarte diferită și mult mai periculoasă.

   Personajul cu trenci și pălărie împinse porțile ruginite și se opri câteva clipe. O lanternă se aprinse. Thelma își dădu seama că victima șantajului ei căuta ghereta de bilete pe care i-o descrisese la telefon. Se asigurase că avea să fie ușor de identificat.

   Persoana din fața ei se apropie cu pași grăbiți de gheretă și împinse un pachet voluminos peste tejghea. Acesta căzu în clădirea de mici dimensiuni și dispăru din câmpul ei vizual.

   Totul se termină în mai puțin de 2 minute. Persoana se întoarse repede la mașină și porni la drum.

   Thelma așteptă până ce huruitul motorului autovehiculului se estompă în depărtare. După aceea, mai așteptă un pic, doar ca să fie sigură. Entuziasmul triumfului aproape că o sufoca. Inima deja îi bătea nebunește.

   Aproape neîndrăznind să creadă cât de ușor fusese, ieși din bezna din chioșcul de hot-dogi și se duse iute la ghereta de bilete. Deschise ușa din spate. Interiorul încăperii înghesuite era cufundat în întuneric. Nu putea distinge absolut nimic și nu îndrăznea să aprindă lanterna de teamă să nu fie observată de cine știe ce trecător.

   Cu grijă, înaintă încă doi pași. Vârful pantofului atinse un obiect aflat pe jos. Thelma se aplecă și apucă plicul. Era greu și destul de gros, ceea ce o liniștea oarecum. Teancurile de bancnote de valoare mică erau mai grele decât te-ai fi așteptat, știa asta din experiență.

   Ținând plicul într-o mână și pistolul în cealaltă, ieși din gheretă și porni spre partea din spate a parcului de distracții. Ceața înainta cu repeziciune, dar luna lumina încă suficient cât să se poată orienta către locul pe unde intrase.

   Fusese așa de ușor!

   Dintr-odată, auzi un sunet în spate. Panica îi electrocută nervii, chiar dacă în același timp își spunea că nu avea de ce să se teamă. Probabil că surprinsese vreun vagabond care hotărâse să-și facă culcușul pentru noaptea aceasta la adăpostul vechiului carusel.

   O pisică miaună undeva în umbre. Câteva clipe mai târziu, animalu țâșni pe lângă ea, plutind preț de câteva clipe prin spațiul luminat de lună, după care dispăru din nou.

   Thelma reîncepu să respire, dar nu-și putea alunga pe deplin starea de panică. Porni rapid către ieșire, ținând arma strâns. Nu se opri până nu ajunse la mașină.

   Ajunsă aici, aprinse lanterna, ațintind fasciculul de lumină prin lunetă, ca să se asigure că nu era nimeni ascuns în spatele locurilor din față.

   Se urcă în Ford și își băgă pistolul înapoi în poșetă. Tremura atât de tare că avu nevoie de două tentative să răsucească cheia în contact și trebui să se concentreze foarte mult ca să bage mașina în viteză. Ceața năvălea cu rapiditate acum.

   Thelma conduse încet pe străzile întunecate și ieși pe drumul pe care avea să ajungă înapoi la cabană.

   Nu peste mult, intră pe ușa cabanei, cu lanterna în mână. Lăsându-și poșeta și plicul pe patul de o singură persoană, traversă încăperea până la chicineta înghesuită și aprinse felinarul de pe blatul dulapului. Lumina puternică iradie instantaneu, umplând spațiul restrâns. Sticla de whisky se afla lângă chiuveta crăpată și spartă pe margini.

   Își turnă un pahar mare și dădu pe gât o dușcă întremătoare. Își asumase un risc în seara asta, dar dăduse rezultate. Câștigul era unul important. Era pe cai mari. Avea destule secrete să-și asigure venituri ani întregi. Nu avea nevoie de Zolanda.

   În ciuda whisky-ului, un fior i se insinuă prin trup. Cumva, cabana nu i se mai părea o ascunzătoare sigură. Avea să plece spre San Francisco de dimineață. Ar fi fost mai ușor să-și piardă urma într-o metropolă.

   Mulțumită de această decizie, mai luă o gură de whisky și se uită lung la plicul de pe pat. O senzație crescândă de jubilație risipi neliniștea de care avusese parte în urmă cu câteva clipe.

   Își aprinse o țigară, și-o înfipse în colțul gurii și străbătu distanța mică până la pat. Luă plicul, îl rupse și îl răsturnă, vărsând teancurile legate cu grijă pe cuvertura plină de pete.

   O groază de bani. Poate că ar fi trebuit să ceară mai mult. Dar seara asta fusese doar prima dintr-un șir constant de plăți.

   Luă un teanc și începu să-l frunzărească.

   Câteva clipe mai târziu, se opri, oripilată. Bancnota de deasupra era adevărată, dar restul teancului nu era alcătuit decât dintr-o serie de bucăți de ziar tăiate pe dimensiunile acesteia.

   Aruncă teancul pe pat, pradă unei furtuni de furie. Cu mișcări febrile, verifică și restul teancurilor. Toate erau la fel - doar bancnotele de deasupra erau autentice.

   Individul pe care îl șantajase cutezase să o tragă în piept. De ce să facă una ca asta?

   Răspunsul veni sub forma unei revărsări amețitoare. I se întinsese o capcană.

   Trebuia să fugă. Acum. În noaptea asta.

   Trăgându-și valiza de sub pat, își azvârli lucrurile îl ea și trânti capacul. O ridică și o puse pe podea, chiar lângă ușă. Avea să ducă mai întâi cutia de pălării la mașină. Era foarte grea. Nu putea să le ducă pe amândouă în același timp.

   Trase ușa cu forță și dădu piept cu un zid de ceață aparent impenetrabil. Lumina felinarului se revărsă prin cadrul ușii pe după ea. Avea să fie greu să conducă pe această vreme, dar trebuia să plece neapărat de aici.

   Coborî treptele de la ieșire cu cutia de pălării, o puse în portbagaj, după care se întoarse cu pași grăbiți în cabană să ia valiza. Din nou, începu să coboare treptele către Ford.

   Ajunsă cam la jumătatea distanței până la mașină, încremeni brusc, pentru că niște chestii se mișcau prin ceață. Niște creaturi oribile, cu capete de șerpi, se agitau și se încolăceau încontinuu. Solzii lor strălucitori emiteau culori bizare, iar din colți li se scurgeau picături de sânge.

   Undeva, într-un colțișor al minții, se formă conștientizarea că avea halucinații. Whisky-ul, își dădu ea seama ca prin ceață. Dar nu era beată. Luase doar câteva înghițituri.

   Renunță să încerce să înțeleagă ce anume vedea pentru că nuanțele șerpilor erau prea aprinse și dureros de intense. Unul dintre monștri înota către ea prin ceață. Ochii îi scăpărau cu o lumină copleșitoare.

   „O lanternă!” încerca să-i explice o parte parcă străină a creierului ei. Doar o lanternă. Dar nu se putu concentra asupra acestei explicații raționale.

   Începu să se răsucească, având de gând să se refugieze în spațiul sigur al cabanei. Dar era prea târziu.

   Ucigașul se apropie prin spatele ei și îi înfipse acul în curbura umărului, chiar aproape de gât.

   Thelma trecu pragul împleticindu-se și ajunse până la pat, dar acolo se prăbuși. Ultimul ei gând conștient fu că presupusa victimă a șantajului o trăsese în piept.

 

   Ucigașul scoase un pistol. Situația necesita o altă sinucidere, dar venise momentul să schimbe metoda. Cea mai apropiată locuință era la aproape un kilometru. Mugetul valurilor avea să acopere focul de armă.

   Următorul obiectiv era să găsească rezerva de materiale de șantaj. Cutia de pălării în care se aflau secretele pe care Madam Zolanda și asistenta ei le adunaseră în ultimii 3 ani se afla în portbagajul mașinii lui Leggett.

 

CAPITOLUL 31

 

   Jake deschise ochii și fu vag iritat să vadă cenușiul sumbru al unei dimineți cețoase.

   Ceva important se întâmplase în noaptea precedentă, își dădu seama. Și totuși, pentru o clipă, nu-și putu aduce aminte ce anume. Fragmente de vis i se insinuau discret în minte.

   Își aducea aminte că ea pe o plajă luminată de lună cu Adelaide și căuta răspunsuri la capătul unui drum plăsmuit din razele argintii ale lunii. Un monstru pândea în beznă. O amenințase pe Adelaide.

   Încerca să se concentreze asupra acestei amintiri când Adelaide în persoană își făcu apariția, aplecându-se asupra lui. Nu mai purta rochia de satin și încălțările argintii. Acum era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi și un pulover care se mula pe contururile corpului. Avea părul prins într-un coc sever aflat chiar deasupra cefei. Într-o mână ținea o cană.

   - Ți-am dat antidotul de cum am ajuns înapoi aici, aseară, spuse ea. Am reușit să te urc pe scări până la patul tău, dar odată ajunși acolo, te-ai prăbușit pur și simplu. Altfel te-ai fi trezit la parter, pe podea. Ți-am făcut niște cafea tare. Crede-mă, o să-ți prindă bine.

   - Dacă zici tu...

   Se ridică încet în capul oaselor și își împinse picioarele peste marginea patului, fixându-și tălpile pe podea. Era îmbrăcat și acum cu pantalonii și cămașa albă de aseară, de la Paradise. Cândva între momentul acela și cel prezent își pierduse cravata, sacoul și pantofii.

   Cuprinse cana cu o palmă și luă o înghițitură precaută. Era foarte bună. Mai luă o gură.

   - Ce ziceai de un antidot? întrebă el într-un final.

   - Cred că ți s-a administrat un halucinogen periculos numit Daydream. A fost descoperit de părinții mei. Imediat ce și-au dat seama de proprietățile sale periculoase, mama a creat un antidot din plante. Eu m-am ocupat de cercetarea în literatura botanică, așa că știu ingredientele.

   - Urmează o poveste foarte complicată, nu-i așa?

   - Din păcate, da, răspunse Adelaide. Cum te simți?

   El cântări cu grijă această chestiune. În minte i se revărsau încet-încet și alte amintiri.

   - Nu sunt sigur, rosti apoi. Bine, cred. Am băut prea mult azi-noapte?

   - Nu. Nu ai băut nimic, în afară de ceva apă minerală. Ți s-a administrat un drog și e vina mea.

   Jake o măsură foarte atent.

   - Nu mi-ai administrat tu drogul, nu?

   - Nu, bineînțeles că nu. Uite ce e, nu-mi place deloc să spun asta, crede-mă, dar cred că trebuie să pleci cât mai repede de aici.

   El o studie preț de câteva secunde. Femeia din fața lui părea neliniștită, plină de vinovăție și destul de disperată.

   - Stai puțin, să ne înțelegem, zise el. Mă dai afară?

   - Crede-mă că așa-i cel mai bine.

   - Pentru mine sau pentru tine?

   - Pentru tine. E evident acum că te-am pus într-un mare pericol.

   - Poate n-o să-ți vină să crezi, dar mi-am dat seama de la început că fugi de ceva sau de cineva. E prea târziu să-mi faci vânt. Suntem împreună în chestia asta.

   - Nu înțelegi.

   - Nu, dar o să înțeleg de îndată ce-o să-mi explici. Cât e ceasul?

   - Poftim? Oh...

   Adelaide ridică o privire la ceasul de la mână.

   - E aproape 6 și jumătate. De ce?

   - Asta înseamnă că avem destul timp până ce-ți începi programul la ceainărie.

   - Destul timp să te ajut să-ți faci bagajele?

   În glasul ei mai-mai că se vădea o nuanță de speranță, își dădu el seama.

   - Nu, răspunse el. Timp să-mi spui ce se întâmplă aici.

   Adelaide ezită câteva clipe.

   - Bine. După ce s-a întâmplat, ai dreptul să primești niște răspunsuri. Aveam de gând să-ți spun o parte din lucrurile astea azi-noapte, dar ai început să ai halucinații și...

   Jake ridică o mână, să o oprească.

   - Nu așa repede! Mă duc să mă spăl, să mă bărbieresc și să-mi pun niște haine curate. Și-o să vorbim după aceea.

   Adelaide păru încurcată, dar își reveni imediat.

   - Bine. O să pregătesc micul dejun cât îți faci tu toaleta.

   - Pare un plan foarte reușit.

   Tânăra trase aer adânc în piept și se pregăti vizibil să facă față situației în care se lansa.

   - Cred că ar trebui să știi că nu ți-am spus tot adevărul aseară, când ți-am zis că nu l-am recunoscut pe bărbatul brunet care a trecut pe lângă noi în grădină.

   - Mă gândeam eu că povestea era mai complicată de-atât. Cine era?

   - Nu pot să fiu absolut sigură, pentru că nu am apucat să-l văd bine, dar cred că era soțul meu, recunoscu Adelaide.

   Se răsuci și ieși din dormitor înainte ca Jake să poată găsi un răspuns potrivit la una ca asta.

   El rămase pe marginea patului preț de câteva clipe, cântărind informația pe care Adelaide tocmai i-o dezvăluise.

   Avea un soț. Fir-ar să fie de treabă!

   Își luă trusa de bărbierit și intră în baie. O așeză pe blatul roz în care era încastrată chiuveta și își puse cana de cafea lângă ea. Apoi își privi fața în oglindă. Nu era o imagine prea atrăgătoare, decise. Chipul îi era umbrit de barba neagră crescută de ieri încoace, părul îi era zburlit, iar ochii parcă erau ai unui nebun care avusese parte de o noapte extenuantă luptându-se cu demonii din mintea sa.

   Luă ultima înghițitură de cafea și puse cana goală pe blat.

   - Știam eu c-o să se complice lucrurile, îi spuse el bărbatului din oglindă,

 

CAPITOLUL 32

 

   Nu peste mult, coborî la parter, simțindu-se mult mai bine. Era uimitor ce efect puteau avea o baie rapidă, un bărbierit atent și o cană de cafea tare.

   Adelaide era la aragaz, prăjea ouă și punea unt pe niște felii groase de pâine prăjită. Când îl văzu, îi întinse altă cană de cafea fără să-i spună vreun cuvânt.

   Jake se așeză la masa plină de crestături și duse cana spre gură.

   - Te ascult, îi spuse înainte să ia o înghițitură din lichidul fierbinte.

   Adelaide se uita fix la ouăle din tigaie.

   - Probabil c-o să crezi că sunt sărită de pe fix, îl avertiză ea.

   - De-aia nu mi-ai spus tot adevărul până acum?

   - Da.

   Folosi o spatulă pentru a lua unul dintre ouă din tigaie și îl așeză pe o farfurie.

   - Nu am vrut să-ți spun adevărul pentru că-mi plăcea cum te uitai la mine - cel puțin... cum te uitai la mine până aseară.

   - Și cum anume mă uitam la tine?

   - Ca și cum aș fi fost normală. Așa mă privesc și toți ceilalți din Burning Cove. Mă face să mă simt bine.

   - Vrei să spui că nu ești normală?

   - Cred că sunt destul de normală. Dar o să fie greu să te conving de asta după ce-o să-ți spun toată povestea mea.

   - Hai s-o auzim.

   - Bine.

   Adelaide scoase și al doilea ou prăjit, adăugă pâinea prăjită și îi puse farfuria în față. Îi turnă un pahar mare de suc de portocale proaspăt, își turnă o cană de ceai și se așeză de cealaltă parte a mesei.

   - Ți-am spus că mama a fost biologă și că era specializată în botanică, începu ea. Că tata a fost chimist. Erau amândoi niște oameni de știință dedicați meseriei lor și și-au petrecut viețile încercând să descopere medicamente care să ajute persoanele care suferea de forme foarte grave de depresie și alte boli psihice. Tata provenea dintr-o familie bogată. Și-a construit un laborator personal. În urmă cu 1 an, el și mama au descoperit un medicament despre care credeau că putea revoluționa tratamentul bolilor psihice. Are un nume științific lung, dar ei îi spuneau Daydream.

   Jake dădu aprobator din cap și luă o înghițitură de ouă.

   - Mai departe!

   - La scurt timp după ce l-au descoperit, părinții mei au murit într-o explozie care a avut loc în laboratorul lor. Am fost distrusă. Nu am frați sau surori și nici vreo rugă apropiată. M-am trezit singură pe lume.

   Bărbatul rupse o bucată sănătoasă de pâine prăjită.

   - Singură pe lume cu o grămadă de bani.

   Adelaide tocmai lua o înghițitură de ceai și se opri, surprinsă.

   - Da. Tata mi-a lăsat o moștenire însemnată.

   - Hmm.

   - Am impresia că știi încotro se îndreaptă această poveste, zise ea.

   - Evident, nu e o poveste cu final fericit. Nu mai ești bogată și începe să prindă contur faptul că cineva din trecut te urmărește. Presupun că individul cu pricina nu are deloc intenții bune.

   - Ai dreptate, doar că eu cred că sunt mai multe persoane pe urmele mele. După cum spuneam, încă încercam să-mi găsesc echilibrul după moartea părinților când în viața mea a intrat Conrad Massey. Era spiritual, fermecător, foarte chipeș și foarte înțelegător. Eram sigură că nu e vreun vânător de zestre pentru că provine dintr-un neam respectat din San Francisco. A moștenit afacerea familiei.

   Jake se opri cu furculița aflată la jumătatea distanței dintre farfurie și gură.

   - Te referi la Conrad Massey de la Massey Shipping?

   - Ai auzit de firma lui?

   - Sigur că da. Am lucrat în import-export, ai uitat? Cunosc toate companiile mari de export de pe Coasta de Vest. N-am avut niciun contact cu Conrad Massey în persoană, totuși. Nu-l cunosc. Parcă îmi aduc aminte niște zvonuri că firma lui se confrunta cu niște probleme financiare serioase.

   - Tot ce pot spune e că, privind din perspectiva momentului actual, trebuia să-mi dau seama că era prea frumos să fie adevărat.

   - Domnul Perfect a sosit pe un cal alb să te salveze?

   - Da. O vreme.

   Ochii lui Adelaide se coborâră către mâna ei stângă, ca și cum acolo ar fi avut cândva un inel.

   - M-a cerut în căsătorie. De aici se tulbură apele.

   - Cât de tare se tulbură?

   - Conrad voia să fugim și să ne căsătorim imediat. Îmi spunea că era prea îndrăgostit de mine pentru a putea rezista pe parcursul unei logodne lungi, după toate rigorile. Pentru că eram în doliu după moartea părinților mei, ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit ar fi fost o nuntă mare, la care să participe lumea bună. Recunosc că, la început, am fost vrăjită de Conrad. Dar am început să am impresia că eram împinsă de la spate. Aproape că puteam auzi glasurile părinților mei în minte spunându-mi să o iau mai încet și să fiu sigură de ceea ce făceam. Așa că i-am spus lui Conrad că voiam să am ceva timp să-mi limpezesc gândurile. A fost de acord, însă a insistat să-mi dăruiască un inel.

   - Un inel de logodnă?

   - El a zis că nu, că nu era decât un simbol al afecțiunii lui, ceva care să-mi amintească de el ori de câte ori îl vedeam. L-am purtat o vreme, dar cu cât mă gândeam mai mult la un viitor alături de Conrad, cu atât neliniștea mea creștea. Moștenisem ceva bani, dar părinții mei nu frecventaseră niciodată așa-zisa „lume bună”. Nu mă simțeam în largul meu în cluburile de noapte și la restaurantele care lui Conrad îi plăceau foarte mult. Cred că el și-a dat seama că eram pe punctul de a pune capăt relației, pentru că într-o seară m-a invitat la o cină intimă în reședința sa din oraș. Cu acest prilej, i-am spus că nu pot să mă mărit cu el și i-am dat înapoi inelul.

   - Și cum a reacționat?

   - Mi-a zis că e dezamăgit, dar că avea să aștepte până ce aveam să mă răzgândesc.

   - Și ce s-a întâmplat mai departe?

   - Am băut câteva guri din șampania pe care mi-a pus-o în pahar și vreo 20 de minute mai încolo am luat-o razna. Am început să am niște halucinații nebunești. Eram copleșită de spaimă și de paranoia. Eram convinsă că mă prăbușesc prin podeaua sufrageriei direct în iad. Diavolul în persoană venea spre mine. Purta o mască de chirurg. Mi-a făcut o injecție. Eram blocată într-un delic coșmaresc. Nu mi-am revenit decât după aproape 3 zile. Când m-am trezit la realitate, eram încuiată într-o rezervă dintr-un azil de nebuni numit Sanatoriul Rushbrook.

   Jake puse furculița pe farfurie foarte atent. Trebuia să se străduiască din răsputeri să-și controleze furia clocotitoare care ardea în adânc în sufletul ui.

   - Seamănă tare mult cu ce mi s-a întâmplat mie aseară, spuse.

   - Da. Din fericire, tu n-ai băut toată apa din pahar. Ai luat o doză destul de mică. Sunt convinsă că drogul pe care l-au folosit la tine e același care mi-a fost administrat și mie cât am fost închisă la Rushbrook, exact substanța pe care au descoperit-o părinții mei.

   - Daydream.

   - Da. Când am început să-mi vin încet-încet în fire, am încercat să e explic tuturor celor de la Rushbrook, inclusiv doctorului Gill și directorului laboratorului său personal, doctorul Ormsby, că eram sănătoasă. Le-am spus că eram sigură că fusesem drogată de Conrad și că acesta fusese ajutat de cineva.

   - Bărbatul cu masca de chirurg.

   - Da.

   - Șii cum au reacționat Gill și Ormsby?

   - Mi-au administrat încă o doză de Daydream, răspunse Adelaide.

   Jake își dădu seama că ținea ceva strâns în mâna dreaptă. Își coborî privirea și descoperi că luase cuțitul de pe masă. Cu o mișcare atent măsurată, îl puse pe masă.

   - Unii monștri sunt adevărați, zise el încet.

   - Într-un final, mi-am dat seama că Gill și Ormsby fuseseră în cârdășie cu Conrad dintru început. De fapt, sunt destul de sigură că a fost ideea lui Gill să se folosească de mine.

   - Să se folosească de tine?

   - Aveau nevoie de un alt subiect de experiment, înțelegi? Eu am fost Pacienta B. Din câte mi-am dat seama, Pacienta A a murit. Ceilalți pacienți de la Secția 4 mi-au spus că Gill și Ormsby aveau să mă omoare într-o bună zi cu drogul ăla și că o să devin strigoi, ca și cealaltă pacientă care fusese închisă în rezerva mea.

   - Gill și Ormasby au făcut experimente pe tine?

   - Aveau și alți pacienți de care ar fi putut să se folosească, bineînțeles, dar oamenii respectivi fuseseră închiși acolo tocmai pentru că fuseseră diagnosticați cu vreun fel de boală mintală gravă. Gill și Ormsby voiau un subiect de experiment care să fie... normal.

   - Nu voiau doar un subiect normal, spuse Jake. Voiau pe cineva care să fie singur pe lume. Cineva care să nu aibă rude care ar fi putut pune întrebări deranjante.

   - Ar fi putut să răpească vreo biată femeie de pe stradă, dacă asta era tot ce voiau, spuse Adelaide. Dar aveau nevoie și de bani. Aveau o afacere secretă numai bună, vânzarea unui drog pe care îl puneau în sticluțe de parfum, dar nu și capacitatea de a produce și a pune pe piață cantități mari. Ca să nu mai spun că operațiunile de cercetare experimentală sunt scumpe.

   - Massey a fost de acord să îi dea lui Gill o parte din banii pe care avea să îi obțină de pe urma moștenirii tale.

   - Da.

   - Cum s-a băgat Conrad Massey în asta?

   Zâmbetul lui Adelaide fu atât rece cât și trist.

   - Voia să se însoare cu mine pentru cel mai vechi motiv din lume.

   - Avea nevoie de bani.

   - Da.

   - Dar, pentru a-ți putea lua în stăpânire moștenirea, ar fi trebuit să se cunune cu tine, spuse Jake. Nu doar atât, dar ar fi trebuit să-ți fie soț ca să poată să te interneze împotriva voinței tale. Tu mi-ai zis că te-ai hotărât să nu te măriți cu el, ba chiar i-ai înapoiat inelul.

   - Ți-am spus, din momentul acela se tulbură apele. Vezi tu, când m-am trezit la Sanatoriul Rushbrook, toată lumea ținea morțiș să-mi spună „doamna Massey”. Și aveam o verighetă de aur pe mâna stângă.

   - Ticălosul ăla le-a spus tuturor că se cununase cu tine? Și doctorul Gill l-a crezut?

   Adelaide ridică din umeri.

   - Cred că a fost ideea lui Gill încă de la început. Dar uite care e problema - s-ar putea să fie adevărat. Nu știu dacă nu cumva chiar m-am măritat cu Conrad.

   - Nu știi?

   - Nu am amintiri clare din perioada dintre noaptea așa-numitei mele căderi nervoase din sufrageria lui Conrad și dimineața în care, în sfârșit, am început să-mi revin din delir. Mi-am pierdut 3 zile din viață într-un coșmar. Mi s-a spus că, în aceste 3 zile, Conrad și cu mine am fugit la Reno, să ne căsătorim repede. De asemenea, am fost informată că tensiunea din noaptea nunții a fost cea care m-a făcut să am o cădere nervoasă. Gill mi-a zis că am amnezie.

   - Chiar dacă ai leșinat în casa din oraș a lui Massey după ce ai luat câteva guri de șampanie cu drog în ea?

   - Mi s-a spus că nu pot să mă încred în amintirile mele despre evenimentele care au avut loc în aceste 3 zile.

   - Mi-ai zis că foloseau Daydream, substanța pe care au descoperit-o părinții tăi, la aceste experimente. Dar cum au ajuns Gill și Ormsby să o aibă în posesia lor?

   - Gill cunoștea bine cercetările părinților mei. În fond, conduce un azil de boli psihice. Tata mi-a spus că Gill era interesat în mod deosebit de o substanță care să-i facă pe pacienți să accepte cu ușurință indicații. Gill pretindea că ar fi vrut un medicament care să inducă o stare asemănătoare cu transa, astfel încât medicul să poată folosi hipnoza în scop terapeutic, pentru a reinstaura echilibrul într-o minte tulburată. Într-o anumită măsură, Daydream se achită de această sarcină - are în mod clar proprietăți hipnotice. Dar, așa cum ai descoperit și tu, are și niște efecte secundare grave.

   - Halucinațiile?

   - Da. În plus, e foarte imprevizibil. Îți poate induce o stare de paranoia, de exemplu. Într-un final, părinții mei au ajuns la concluzia că e pur și simplu prea periculos. L-au informat pe Gill că sistau cercetările la Daydream.

   Adelaide își acordă câteva clipe de tăcere. Colțurile ochilor i se strânseră un pic.

   - Printr-o coincidență, mama și tata au murit nici o săptămână mai târziu, într-o explozie misterioasă care a avut loc la laboratorul lor, iar toate documentele de cercetare despre Daydream au dispărut.

   - Dar tu ai îndoielile tale?

   - Se presupune că toate caietele de observații ale părinților mei au fost distruse în explozie, dar eu sunt foarte sigură că Gill și Ormsby le-au furat.

   - Crezi că Gill și Ormsby ți-au ucis părinții.

   - La momentul respectiv, am fost convinsă că explozia a fost într-adevăr una accidentală. Dar am încetat să mai cred asta când m-am trezit închisă într-o rezervă, la Rushbrook.

   Adelaide se strâmbă.

   - După cum ți-am spus, poate că par un pic naivă, dar de cum aflu adevărul despre o persoană, mă-nvăț minte.

   - Și cum e cu antidotul?

   - Gill și Ormsby știau și despre el. Privind lucrurile din lumina momentului actual, cred că părinții mei începuseră să-și facă anumite griji în legătură cu Gill. Trebuie să fi fost un motiv pentru care nu au notat formula antidotului în notițele pe care le țineau în laborator.

   - Dar tu știai ingredientele pentru că te-ai ocupat de munca de cercetare în numele mamei tale.

   - Da. Odată ce mi-am dat seama ce se întâmpla cu mine, am început să le adun. Unele din ierburi creșteau chiar în grădina sanatoriului. Restul ingredientelor mi-au fost aduse pe ascuns de prietenii mei.

   Jake își puse cana pe masa de lemn cu forță.

   - Aveai prieteni în azilul ăla?

   - Am stat acolo două luni, îi răspunse ea blând. Am avut timp să formez legături cu câțiva oameni - cu femeile de serviciu, cu unul dintre gardienii de la poarta principală. Cu o asistentă. Cu o femeie de la bucătărie. M-am împrietenit și cu unii dintre pacienți, mai ales cu femeia căreia toți îi spuneau Ducesa. Le sunt tuturor îndatorată dincolo de orice speranță de revanșă pe lumea asta. A durat ceva timp, dar m-au ajutat să adun ingredientele de care aveam nevoie pentru a prepara antidotul.

   - Și cum ai reușit să-l iei fără să fii observată de Gill și de Ormsby?

   - Țineam plantele respective sub saltea. După fiecare ședință în laborator, o prietenă de la bucătărie avea grijă să-mi trimită un vas cu apă fierbinte în rezervă. Eu adăugam ierburile în el. Eram îngrozită că, atunci când eram sub influența drogului, aveam să mă dau de gol. Dar unele dintre efectele drogului pot fi... gestionate... odată ce începi să te înveți. Și mulțumită lui Gill și lui Ormsby am avut o groază de timp să învăț.

   Jake se lăsă pe spătarul scaunului.

   - Cu verigheta ce s-a întâmplat?

   - O am și acum. O țin într-o casetă, sub pat, acolo unde-mi țin și pistolul. Mi-a fost frică să o vând, să nu cumva să mă ia cineva la întrebări. Nu voiam ca noii mei prieteni din Burning Cove să-și pună întrebări despre soțul meu.

   - Dar un certificat de căsătorie ai?

   - Nu îl am în posesia mea, dar asta nu înseamnă că n-am semnat unul, sub influența halucinațiilor induse de drog. Am învârtit mult timp chestiunea asta în gând și mă îndoiesc că ar exista un asemenea document. E foarte posibil să nu fi existat nicicând cununia respectivă. Vezi tu, nu era neapărată nevoie de ea. Extrem de rar se întâmplă ca cineva să ceară efectiv o dovadă a căsătoriei.

   - Bine punctat. Tocmai de aceea bigamia e o infracțiune surprinzător de des întâlnită. De obicei, se descoperă când respectivul sau respectiva moare și celălalt partener iese la lumină, să ceară drepturi asupra moștenirii.

   - Dar eu nu eram moartă. Fusesem declarată bolnavă mintal. Nu exista niciun motiv ca bancherii din New York care se ocupau de averea tatălui meu să pună la îndoială declarația lui Conrad că se căsătorise cu mine. Ți-am spus, provine dintr-o familie foarte distinsă. De ce să-i pună cuvintele sub semnul întrebării?

   Jake dădu aprobator din cap, gândindu-se la toate aceste lucruri.

   - Chestia presupunea un anumit risc, dar Massey și Gill erau dispuși să și-l asume. Iar tu nu ai îndrăznit să iei legătura cu persoanele care gestionează proprietățile, nu?

   - Am exersat în minte tot felul de modalități de a îi face să înțeleagă ce s-a întâmplat, dar mă îngrozește ideea că vor crede că sunt într-adevăr nebună.

   - Chiar dacă acest certificat de căsătorie există cu adevărat, e foarte posibil să fie falsificat, spuse Jake. Ar fi destul de simplu. Cred că ai dreptate - cea mai probabilă explicație e că această cununie nu a avut loc.

   - Ce te face să fii atât de sigur?

   - Pentru că niciunul dintre cei implicați - nici Gill, nici Massey, nici Ormsby - nu au anunțat că ai fugit de la sanatoriu.

   - Gill și Conrad au păstrat secretul, rosti Adelaide. În ce-l privește pe Ormsby, nu era niciun pericol să spună cuiva că am plecat. E mort.

   - Cum?

   - L-am văzut în noaptea în care am plecat de la Rushbrook. Cineva i-a administrat drogul. Pierduse total legătura cu realitatea. Ucigașul l-a înspăimântat intenționat într-atât încât s-a aruncat printr-una dintre ferestrele laboratorului de la Rushbrook.

   - L-ai văzut pe criminal?

   - L-am zărit de două ori în noaptea aceea, spuse Adelaide. Prima dată îl fugărea pe Ormsby prin laborator și a doua oară pe hol, puțin mai târziu. Dar nu am apucat să-l văd bine nicicând, pentru că avea chipul acoperit cu o mască de chirurg și pe cap avea o bonetă.

   Jake își luă din nou cana cu cafea.

   - L-ai văzut pe Ormsby aruncându-se pe fereastra aia?

   - De fapt, i-am auzit corpul trecând prin geam. La momentul respectiv eram în biroul lui din cadrul laboratorului. Voiam să îmi iau dosarul de tratament înainte să plec. Mi-era teamă că Gill și ceilalți l-ar putea folosi pentru a convinge instanța de judecată să mă trimită înapoi la Rushbrook.

   - Și l-ai găsit?

   - Nu, pentru că ucigașul l-a urmat pe Ormsby în laborator chiar când căutam cheia de la fișet. După plecarea ucigașului, n-am îndrăznit să-mi asum riscul ca acesta să se întoarcă. Am fugit.

   - Ziceai că l-ai mai văzut o dată pe bărbatul cu mască de chirurg pe față?

   - A doua oară când l-am văzut tocmai ieșea de pe holul unde se afla rezerva mea, rosti Adelaide. Avea o seringă în mână. Eu eram singura pacientă de pe coridor. Cred că avea de gând să mă omoare.

   - Așa pare. Nici nu-i de mirare că ai fost atât de tulburată de moartea lui Madam Zolanda. Semăna prea mult cu sfârșitul de care a avut parte Ormsby, nu?

   Adelaide își puse cana în lateral și își împreună antebrațele pe masă.

   - Nu e vorba doar că ambele morți par a fi sinucideri. Ți-aduci aminte dopul de sticluță de parfum din cristal fațetat pe care l-ai găsit sub dulapul de băuturi?

   - Ai ceva informații despre el, nu?

   - Ți-am spus, pe lângă Daydream, Ormsby și Gill mai preparau niște substanțe ilegale în laboratorul lor. Nu știu exact pentru ce erau, dar sunt sigură că nu erau medicamente conforme cu legea. Cam din două în două săptămâni, Ormsby începea să se plângă că trebuia să neglijeze experimentele de perfecționare pentru Daydream ca să prepare câte un lot din celelalte substanțe. Le punea în sticluțe de parfum pe care le ținea într-o casetă de bijuterii acoperită cu catifea. De obicei, Gill venea la laborator să le ia. Totuși, în noaptea în care am fugit eu, acestea au fost luate de ucigaș, nu de Gill.

   - Ești sigură că ucigașul nu era chiar Gill?

   - Absolut, răspunse Adelaide. Gill e scund. Ucigașul cu masca de chirurg e înalt.

   - Și l-ai văzut luând sticluțele de parfum?

   - Da. La momentul acela mă ascundeam în spatele mesei de lucru a lui Ormsby. Eram îngrozită c-o să mă găsească. Aveam două flacoane cu substanțe chimice pe care aveam de gând să i le arunc în ochi, dacă era nevoie.

   Jake înghiți ultima gură de cafea și puse cana jos.

   - Asta, rosti el, e o poveste pe cinste.

   Adelaide închise ochii, ca și cum s-ar fi resimțit de pe urma unei lovituri fizice. Când își ridică genele și îl fixă cu privirea, Jake putu vedea clar teama pe care se străduia din răsputeri să o țină în frâu.

   - Nu mă crezi, nu-i așa? rosti ea, în șoaptă. Exact de asta mi-era frică. Am încercat să mă integrez cât mai bine, ducându-mi zilele sub un nume nou aici, în Burning Cove, cât încerc să-mi dau seama ce să fac mai departe. Nu am îndrăznit să mă adresez polițiștilor, pentru că mi-a fost teamă că vor afla că am fugit dintr-un azil de nebuni. Primul lucru pe care l-ar face ar fi să-l contacteze pe așa-zisul meu soț.

   - Care, apoi, ar suna la directorul Sanatoriului Rushbrook.

   - Exact.

   Bărbatul se ridică și ocoli marginea mesei mari. Aplecându-se ușor, o prinse de brațe și o trase ușor de pe scaun.

   - Înainte să mergem mai departe cu discuțiile, trebuie să lămurim un lucru, îi spuse. Nimeni n-o să te ia de aici. Nimeni n-o să te trimită înapoi la Rushbrook. Nimeni n-o să te mai țină încuiată vreodată. N-o să permit una ca asta.

   - Și dacă ticălosul de Conrad chiar e soțul meu?

   - Atunci o să mergem amândoi la Reno și o să stăm acolo cele 6 săptămâni stipulate de lege ca să poți cere divorțul. Crede-mă, Conrad Massey n-o să fie o problemă. O pacoste, poate, dar nu o problemă. Ne--am înțeles acum?

   Adelaide îl fixă cu ochii ei plini de umbre preț de câteva clipe. Apoi, îi petrecu brațele pe după gât, își puse capul pe pieptul lui și îl îmbrățișă de parcă tocmai o salvase de la înec. Jake o îmbrățișă și el strâns.

   - Mulțumesc, îngăimă ea în materialul cămășii lui. Îmi pare rău că te-am băgat în situația asta.

   - Nu m-ai băgat tu. Am venit în Burning Cove în căutarea lui Madam Zolanda. Ea a murit, iar dopul de sticlă de parfum pe care l-am găsit la vilă arată că ar putea să aibă o legătură cu nemernicii de la Sanatoriul Rushbrook. Dacă așa stau lucrurile, totul e legat și avem șansa de a afla, în sfârșit, ce se întâmplă.

   Adelaide își trase ușor nasul de câteva ori și își înălță capul cu o circumspecție evidentă. Obrajii îi erau brăzdați de lacrimi. Făcu un pas înapoi și își tamponă ușor ochii cu tivul șorțului.

   - Știma că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să găsesc o cale de ieșire din harababura asta, dar m-am gândit că, atât timp cât Gill și Conrad se prefăceau în continuare că aș fi la Rushbrook, sunt în siguranță. Totuși, aseară totul s-a schimbat.

   - Da, spuse el. Până acum ți-ai făcut griji că cineva o să te ia pe sus și-o să te ducă înapoi la Rushbrook. Dar se pare că ne confruntăm cu o problemă și mai mare.

   - Știu. Cineva a încercat să te omoare.

   - Și pe tine. Persoana care mi-a administrat drogul aseară, oricine-ar fi, știa că era foarte probabil să sar cu mașina de pe Cliff Road în prăpastie și apoi în ocean. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, probabil că acum am fi fost morți amândoi. Poate că planul inițial a fost să te răpească și să te ducă înapoi la Rushbrook, dar e clar că s-a schimbat. Cine te urmărește e dispus să îți ia viața.

   - Dar pentru Conrad nu sunt folositoare decât dacă sunt în viață. Conform testamentului tatălui meu, dacă e să mor fără urmași, moștenirea mea le parvine unor rude foarte îndepărtate.

   - Poate că Massey vrea să te păstreze în viață, dar se pare că ceilalți nu. Cred că s-au hotărât că, dacă nu pot să te înșface, trebuie să încerce să te reducă la tăcere.

   - Dar cine mi-ar crede povestea? întrebă Adelaide.

   - Eu o cred. Ascultă-mă bine, asta-i de ajuns ca Gill, Massey și tipul cu mască de chirurg să aibă multe probleme. Mai am o întrebare.

   - Care anume?

   - Ce te-a făcut să alegi chiar noaptea aceea - aceeași în care un ucigaș se plimba pe holurile sanatoriului - pentru a încerca să fugi de la Rushbrook?

   Adelaide schiță un zâmbet înlăcrimat.

   - Ducesa m-a avertizat că o să se întâmple ceva în noaptea aceea. Mi-a zis că, dacă nu plec, n-aveam să mai apuc zorii. Mi-a spus că o să devin următorul strigoi.

 

CAPITOLUL 33

 

   Adelaide spăla cești de ceai în chiuveta largă din bucătăria ceainăriei când începu să sune telefonul. Își șterse palmele de șorț și traversă linoleumul verde ca mazărea pentru a răspunde.

   - Ceainăria Refresh, rosti ea.

   - Adelaide, Raina la telefon. S-ar putea să fi aflat unde se află Thelma Leggett.

   - Minunat!

   - Nu garantez nimic, dar uite ce am aflat. Am găsit terenul pe care l-a moștenit Leggett. Am sunat la o agenție imobiliară din zonă și le-am zis că sunt în căutarea unei locuințe de închiriat pentru o săptămână. Le-am spus că văzusem o cabană aparent nelocuită ultima oară când traversasem orașul cu mașina. Le-am dat adresa terenului pe care îl deține Leggett. Secretara care mi-a răspuns la telefon mi-a spus că locuința respectivă are o pancartă cu „De vânzare” de vreo 2 ani, dar că o femeie se mutase acolo alaltăieri. Mașina ei e în continuare pe aleea care duce la cabană.

   - Raina, ești de-a dreptul genială.

   - S-ar putea să fie o simplă coincidență faptul că o femeie s-a mutat în cabana lui Leggett în urmă cu două zile, o avertiză Raina.

...........................................................