La prima vedere, Danielle Steel

 ..................................................

4.

                      Când veni timpul, Timmie nu reuşea să se smulgă de acolo.

    Voia să rămână, să încuie uşa şi să se agaţe pe veci de el. Nu voia să-l părăsească sau să zboare la mii de kilometri distanţă de el, în timp ce el zbura în direcţia opusă. În vreme ce o ţinea în braţe, el îi văzu în privire toată agonia.
   - Curând vom fi din nou împreună. Promit.
   Iubea felul în care o liniştea, şi totul la el o făcea să-l creadă.
   Niciodată nu se crezuse capabilă să se mai încreadă în cineva, şi totuşi acum asta făcea. Se ruga doar să nu greşească. Dar în orice caz, nu avea de ales. Era a lui acum. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi el era al ei.
   Merseră cu limuzina ei către aeroport, iar el o conduse către poarta de unde decola zborul ei. Al ei pleca primul, aşa că fură nevoiţi să se despartă în zona în care se făcea controlul de securitate. Ea părea devastată în vreme ce stătea de partea cealaltă a liniilor de securitate, făcându-i cu mâna în timp ce el o privea. El se simţea de parcă privea cum îi era luat un copilaş mult iubit. Nu-şi dorea decât să fugă la ea, s-o ia din nou în braţe şi s-o liniştească. Şi, imediat ce dispăru din raza lui vizuală, se simţi şi el dezolat.
   O sună pe mobil în timp ce Timmie mergea spre poartă.
   - Mi-e prea dor de tine, spuse el, nefericit. Poate ar trebui să fugim împreună.
   - Ar fi bine, răspunse ea zâmbind.
    Se bucura să-l audă.
    - Când să o facem?
   - Acum, zise zâmbind, în timp ce ieşea din maşină la terminalul internaţional, să prindă zborul spre Paris.
   - Îţi mulţumesc pentru cel mai frumos weekend din viaţa mea, spuse ea încet.
   - Mi-ai făcut visurile să devină realitate, replică el blând, la fel de emoţionat ca ea. Iar apoi râse. Şi în mod sigur mi-ai readus tinereţea pierdută.
   Făcuseră dragoste zi şi noapte şi amândoi pretinseseră că niciodată nu li se mai întâmplase aşa ceva. Erau o combinaţie incendiară. Ca focul şi dinamita. Fiecare atingere era ca o explozie.
   - Te sun imediat ce ajung, îi promise el.
   Ştia că aşa avea să facă. Jean-Charles era un bărbat care-şi ţinea promisiunile, şi iubea asta la el. Ura gândul că o să se ducă în apartamentul pe care încă-l împărţea cu soţia lui, dar chiar şi asta o îngrijora mai puţin ca la început. Avea doar nevoie de timp să descurce lucrurile şi să onoreze promisiunea pe care-o făcuse copiilor lui. Îl credea. O pasiune ca a lor era irezistibilă. Acum avea sentimentul că totul o să fie bine până la urmă.
   Se urcă în avion şi îşi ocupă locul de la clasa întâi. Cu gândul la el şi la toate lucrurile minunate pe care le împărţiseră timp de 4 zile, închise ochii şi dormi tot drumul până la L.A.

   Când ajunse acasă, nu reuşi să stea trează până la miezul nopţii ca să-l poată suna la birou când la el era dimineaţă.
    Mult înainte de asta, adormi tun, şi se sculă la 5 dimineaţa. Era trist să se trezească fără el, iar zilele de la New York deja i se păreau un vis îndepărtat. Era două după-amiaza pentru el când ea îl sună. Tocmai revenise de la prânz şi fu încântat să audă vocea somnoroasă a lui Timmie.
   - Mi-e dor de tine, spuse ea cu tristeţe, iar el surâse.
   - Şi mie. Toată noaptea m-am trezit, căutându-te. Vreau să vin curând să te văd. Mă simt ca un dependent fără drogul său.
   Părea la fel de trist ca ea.
   - Şi eu, spuse ea.
   Adora să ştie că şi lui îi era dor de ea şi că nu revenise pur şi simplu la viaţa lui de zi cu zi, fără o privire în urmă, după ce petrecuse 4 zile cu ea. Din punctul ei de vedere, zilele din New York îi schimbaseră viaţa, spera pentru totdeauna, şi se simţea minunat să ştie că şi el simţea la fel.
   - Am să vin curând în California, promise el, apoi fu nevoit să revină la pacienţi.
   Îi promise s-o sune la sfârşitul zilei de muncă, ceea ce însemna pentru ea spre sfârşitul dimineţii. Se gândi să se culce la loc, dar nu reuşi.
   Se foi, gândindu-se la el şi la nopţile pe care le petrecuseră împreună, apoi se întinse pe spate şi zâmbi amintindu-şi tot ce-i spusese atunci şi acum la telefon. În final, se ridică şi se îmbrăcă, iar la şapte jumătate era la ea în birou. Venea deseori devreme când suferea din cauza diferenţei de fus orar sau nu putea dormi. Era un interval de timp foarte potrivit să rezolve multe lucruri. New Yorkul şi Europa erau deja în picioare şi la viteză maximă.
   Deja terminase o grămadă de sarcini până să apară Jade, la 8 jumătate. Era bucuroasă s-o revadă pe Timmie şi nu foarte surprinsă să o găsească la birou. O întrebă cum fusese weekendul la New York.
   - Fantastic, răspunse imediat Timmie, cu un rânjet larg.
   Se trăda prin privirea visătoare şi abundenţa de fericire care parcă-i ieşea din fiecare por. Jade îşi miji ochii şi se încruntă la ea. O cunoştea prea bine pe Timmie ca să creadă că putea arăta aşa după un weekend de mers la muzee şi cumpărături de una singură. Timmie îşi feri repede privirea, răsfoind hârtiile de pe biroul ei, dar Jade ghicise deja ce se întâmplase în New York şi cu cine îşi petrecuse acele zile.
   - Miroase a ceva putred aici, spuse ea suspicioasă, în timp ce Timmie chicotea.
   - Sper că nu, răspunse Timmie, încercând să pară inocentă, fără prea mare succes. Poate este noul nostru parfum.
   - Nu mă lua cu de-astea, replică Jade, bazându-se pe 12 ani de prietenie şi de muncă grea.
   Deseori îşi permitea să-i spună lui Timmie lucruri pe care alţii nu ar fi îndrăznit. Iar Timmie era mereu fată bună în asemenea circumstanţe. Şi astăzi nu făcea excepţie.
   - Ţi-ai petrecut sfârşitul de săptămână cu medicul acela francez, nu? o acuză ea cu o privire cu subînţeles, iar Timmie aprobă din cap.
   Era fericită cu ce i se întâmpla şi mândră să fie femeia lui. Trebuiau să fie o vreme discreţi, dar măcar aici îşi putea arăta bucuria şi entuziasmul.
   - De fapt, chiar aşa a fost, admise Timmie, prinsă cu mâţa în sac.
   Deşi, la drept vorbind, arăta mai degrabă ca o leoaică fioroasă care tocmai devorase un vultur pleşuv. Radia atât de puternic fericire, încât ar fi putut să lumineze întreaga cameră.
   - Sper că nu te-ai culcat cu el, spuse Jade sec. Ai spus că nu faci asta până nu se mută din apartamentul familiei sale, în iunie.
   - Absolut, minţi Timmie printre dinţi, şi se uită la asistenta ei cu un rânjet ferm şi inocent.
   Ştia exact ce spusese, dar brusc totul devenise diferit. Era îndrăgostită nebuneşte de el şi nu i-ar fi putut rezista în cele 4 zile, luând în calcul sentimentele amândurora. Era fericită că făcuseră acest pas.
   În viaţa ei nu petrecuse un asemenea weekend pasional, şi orice soartă groaznică i-ar fi prezis Jade, îi era imposibil acum să creadă că el nu avea să se ţină de cuvânt în iunie. În mintea lui Timmie nu era nicio urmă de îndoială - avea să se mute. Ce i se întâmplase lui Jade era trist, dar foarte diferit. Timmie nu mai era îngrijorată în privinţa lui şi nu voia să fie nevoită să-l apere pe el sau aventura lor pasională în faţa lui Jade sau a oricui.
   - Oare de ce nu te cred? întrebă Jade, vibrând de suspiciune. Arăţi prea bine. Arăţi dezgustător de fericită. Eşti mai frumoasă ca niciodată. Emani aura unei femei care a petrecut un weekend întreg în pat cu iubitul ei. Cred că mă minţi, Timmie.
    Apoi adăugă, pe un ton îngrijorat:
    - Sper doar că nu te minţi singură - sau că e sincer cu tine.
   - Cred că e sincer, spuse Timmie calmă. Cred că e un om cinstit, care va face cum a promis, când a promis. Cred că e doar îngrijorat pentru copiii săi.
   - Atunci chiar te-ai culcat cu el! o acuză Jade.
   Timmie se simţi ca o adolescentă obraznică, acuzată că a mers „până la capăt “cu prietenul ei. Gândul o făcu să izbucnească în râs chiar când David intra.
   - Ce se întâmplă aici? Ce-am ratat?
   - Nimic, îl linişti Timmie rânjind. Jade mă acuză pe nedrept.
   O amuza nespus. Şi se simţea complet sigură de promisiunile lui Jean-Charles, oricât de traumatizantă se dovedise a fi experienţa lui Jade.
   - Şi-a petrecut weekendul cu doctorul francez, îl puse la curent Jade, în timp ce Timmie le zâmbea amândurora binevoitoare.
   Îi plăcea relaţia de zeflemea jovială dintre ei trei. Şi ambii ei asistenţi ştiau când era cazul să bată în retragere. Nu ajunseseră în acel punct când Jade o interogase despre cum îşi petrecuse sfârşitul de săptămână. Totul izvora din îngrijorarea şi dragostea lor pentru ea.
   - Aha, deci de asta ai rămas tu în New York, spuse David, privind-o cu admiraţie şi interes. Bravo ţie! Sper că te-ai distrat, spuse el cu generozitate.
   Îi plăcea tot ce auzise despre medicul francez şi nu era nici pe departe atât de îngrijorat ca Jade.
   - S-a distrat puţin cam mult, dacă mă-ntrebi pe mine, comentă Jade, în timp ce Timmie ridică receptorul telefonului.
   Era timpul să se apuce de treabă.
   Jade aduse iar vorba în timpul prânzului cu David, în vreme ce făceau trocul lor obişnuit de cartofi pe murături.
   - Sunt îngrijorată pentru ea, spuse Jade cu sinceritate. Exact aşa am păţit eu. Mai întâi ţi se pare că totul este fabulos şi că eşti cea mai norocoasă femeie din lume. Niciodată n-ai mai fost atât de îndrăgostită, iar apoi tipii ăştia încep să te omoare încetul cu încetul. Anulează întâlnirile, invitaţiile la cină, îşi schimbă planurile de concediu. Weekendurile promise a le petrece împreună se anulează pentru că trebuie să stea acasă cu copiii. Li se îmbolnăvesc nevestele, copiii le devin isterici. Îţi petreci concediile de una singură. Te ţin blocată. Şi până la urmă nu te alegi cu nimic altceva decât speranţe şi visuri sfărâmate. Zece ani mai târziu, încă locuiesc acasă, cu nevasta şi copiii. Şi, dacă stai prea mult prin preajmă, e prea târziu pentru tine să ai propriii copii. Nu vreau să i se întâmple aşa ceva. Nu că ar mai vrea vreun copil, la vârsta ei. Doar că nu vreau să i se rupă inima din cauza lui.
   - Niciunul din noi nu vrea asta, spuse David cu seriozitate. Dar asta ţi s-a întâmplat ţie. Nu i se va întâmpla obligatoriu şi ei. El pare să fie un om bun. E medic şi o persoană responsabilă. N-a avut de unde şti că ea va veni atât de repede. Cred că e rezonabil din partea lui să îşi onoreze angajamentele pe care le-a făcut înainte să se îndrăgostească.
   - Aşa am crezut şi eu. Nu e vorba despre angajamente aici, ci despre frică. La urma urmei, sunt prea laşi, prea fricoşi să plece, aşa că niciodată nu fac asta.
   - Sper să nu fie adevărat, spuse el calm. Cred că ar trebui doar să o susţinem şi să vedem cum merge. Poate se ţine de toate promisiunile pe care i le-a făcut. Eu sper să fie aşa. N-avem niciun motiv să nu-l credem, deocamdată. Hai să-i dăm o şansă tipului.
   - Şi eu sper să se ţină de cuvânt. Dar n-aş paria pe asta. Am auzit prea multe poveşti ca a mea. De asta nu e o idee bună să ieşi cu bărbaţi însuraţi.
   - Nu cred că e chiar însurat, după cum sună. Cred că e un bărbat pe cale să divorţeze. Poate fi cam nasol în următoarele luni. Iar Timmie nu pare să sufere încă. N-am văzut-o în toţi aceşti ani atât de fericită.
   - Nici eu, căzu Jade de acord. Asta mă sperie, pentru că, dacă nu merg lucrurile şi el nu pleacă, o să-i frângă inima. Ştiu prea bine asta.
   - Hai să nu ne facem încă griji. Să mai aşteptăm. Eu îl susţin, se menţinu David pe poziţie.
   Jade clătină din cap, profund neconvinsă.
   - Sper să ai dreptate.
   - Toţi sperăm, spuse David, aruncând resturile de la prânz. Chiar, ce mai face arhitectul tău? De ce nu-ţi faci griji pentru el în loc de medicul francez al lui Timmie? E fată mare, îşi poate purta singură de grijă. Poţi conta pe faptul că va lua toate deciziile corecte. Şi să sperăm că şi el. Deci spune-mi ce mai face tipul tău.
   David o ghidă cu pricepere departe de subiect, iar ea îi povesti cât de minunat era noul ei prieten arhitect. I se părea că matrimonialele de pe internet erau cea mai tare invenţie de la apa caldă încoace.
   Şi, în timp ce discutau despre viaţa amoroasă a lui Jade, Timmie era în biroul său, vorbind cu Jean-Charles. Pentru el era 11 noaptea.
   - Mi-a fost teribil de dor de tine, toată ziua, spuse el, părând nefericit.
   - Şi mie, admise ea zâmbind.
   Îi plăcea să ştie că-i lipsise şi era uimitor să se gândească la faptul că în ziua anterioară stătuseră îmbrăţişaţi în New York. Deja li se părea că se întâmplase cu săptămâni în urmă.
   - Abia aştept să vii să mă vizitezi.
   - Încerc să rezolv pe aici. Trebuie să mă asigur că îmi acoperă cineva tura. Asistentul meu mi-a spus că mă anunţă într-o zi sau două.
   Îi venea greu să creadă că Jean-Charles venea s-o vadă în California.
   Totul încă i se părea o minune.
   Îl întrebă de pacienţii pe care-i văzuse în ziua aceea, apoi îi zise ce avea de gând să facă în acea după-amiază. Îi povesti de casa ei din Malibu, iar el spuse că abia aştepta s-o vadă şi să stea cu ea acolo. Totul părea un vis. Acest medic din Paris, atât de blând, iubitor, pasional, sexy, minunat, se îndrăgostise de ea, şi ea de el. Tocmai petrecuseră patru zile împreună, purtaţi de o pasiune intensă. Iar acum venea tocmai până în Los Angeles, să o vadă. Era absolut uimitor.
    După ce închiseră, se gândi, uitându-se pe fereastră, la surprizele neaşteptate ale vieţii, la speranţa ce renăscuse în ea şi care conta atât de mult. Jean-Charles era un dar de la Dumnezeu căzut din ceruri. O făcea să se gândească la binecuvântările vieţii sale şi la cât de minunate puteau fi asemenea daruri. Ca Jean-Charles de minunate.

Capitolul 15

   Asistentul lui Jean-Charles veni, după cum promisese, în două zile, şi căzu de acord să-l acopere pentru o săptămână, la mijlocul lui martie.
    Mai erau doar două săptămâni până atunci, iar Jean-Charles o sună imediat pe Timmie să-i dea veştile bune. Deja îşi făcuse rezervarea. Abia aştepta să vină. Era nerăbdător ca un pici de Crăciun, iar ea era la fel. Se sincronizaseră perfect. Ea îşi programase finalizările proiectelor înainte de acea dată şi avea de gând să muncească pe rupte ca să le termine. Voia să-i dedice lui întreaga săptămână. Intenţiona să îşi ia concediu şi să petreacă timpul făcând ce voia el, poate şi în Malibu câteva zile. Tot ce voia Timmie era să fie cu el, lucru la care visa şi el.
   Următoarele două săptămâni părură interminabile. Fiecare zi li se părea că dura o mie de ani. Era recunoscătoare că munca o ţinea ocupată.
   Îşi luă de lucru acasă nopţile şi petrecu sfârşiturile de săptămână lucrând la modele noi şi punându-şi casele la punct. Voia să arate totul proaspăt şi frumos şi începuse să arunce din lucrurile vechi şi ponosite. Cumpărase ghivece noi de plante de la o seră, comandase prosoape noi şi dusese lenjerii noi la Malibu. Innoia cuibul pentru el, deşi el îi tot spunea că doar de ea îi păsa.
    În ziua dinaintea sosirii lui, cumpără CD-uri noi. Verificase fiecare detaliu, cumpărase ce credea că i-ar plăcea să mănânce. Cumpărase chiar şi reviste franţuzeşti şi le lăsase pe măsuţa de cafea. Aranjase un bol mare cu flori pentru dimineaţa în care avea să sosească. Voia să fie totul perfect. Până şi vremea coopera. Era o zi însorită, strălucitoare, înmiresmată, fără urmă de nor sau de vânt. Ştia că fusese foarte frig în Paris în săptămâna care trecuse, deci avea să fie o desfătare pentru el.
   Purta pantaloni largi bej şi un pulover asortat, cu părul înfoiat şi desfăcut. Alesese o pereche de balerini din piele de aligator şi o geantă vintage Kelly, pe care o cumpărase din Paris, de un galben pal. Arăta ca scoasă dintr-o revistă când coborî din maşină, la aeroport.
    În dimineaţa aceea, nu se dusese la birou. Fusese prea ocupată cu casa, punând la punct ultimele detalii. Patul ei era făcut cu lenjerii Pratesi perfect călcate, şi cumpărase unele noi şi pentru plajă, de un albastru azuriu, cu melcişori. Nu ştia dacă el avea să observe toate detaliile, dar, chiar dacă n-avea s-o facă, voia ea asta, de dragul lui. Le spusese la birou să n-o aştepte toată săptămâna. Îi anunţase de ce îşi lua zile libere şi terminase în weekend ce mai avea de făcut. Jade se abţinuse de la comentarii de data asta, cu încurajarea lui David, dar se uitase urât după ea şi ulterior sunase să-şi ceară scuze. Era doar îngrijorată, iar Timmie înţelegea. David îi ură mult noroc şi să aibă parte de nişte zile fabuloase cu Jean-Charles.
    Se simţea de parcă pleca în luna de miere. Şi într-un fel aşa părea să fie. Era o viaţă nouă pentru ei, în continuarea a ce începuseră în New York. Era greu de imaginat că aveau să se simtă la fel de bine ca atunci, dar nici el, nici Timmie nu-şi făceau asemenea griji. Spunea că tot ce îşi dorea era să o vadă. O sunase noaptea târziu, când se urcase în avion, înainte să trebuiască să-şi închidă mobilul. Erau entuziasmaţi ca doi copii. Pentru el, era un zbor de 11 ore. În timp ce ea conducea către aeroport, ştia că avea să aterizeze curând. Era sigură că era la fel de nerăbdător ca ea. De data aceasta abia se stăpânea, în timp ce îl aştepta să apară.
   Stătea lângă biroul de imigrări când uşile se deschiseră şi îl văzu trecând cu paşi mari, în pantaloni largi şi un pulover, purtându-şi sacoul pe umăr, cu o cămaşă cu guler albastru deschisă la gât şi o cravată roşie atârnându-i din buzunarul sacoului. Era îmbrăcat lejer, arătos şi cu un aer tipic franţuzesc, în timp ce păşea spre ea, iar ea îl întâmpină radiind. O clipă mai târziu, era în braţele lui, iar el o ţinea atât de strâns, încât abia mai putea să respire când o sărută.
    La început, nu-şi găseau cuvintele să-şi spună unul altuia cât de mult se bucurau să fie din nou împreună. Dar nici n-aveau nevoie de cuvinte, totul era zugrăvit pe chipurile lor.
   - Ce dor mi-a fost de tine, spuse ea cu răsuflarea întretăiată, ţinându-l de talie.
   Trecuseră doar două săptămâni, dar amândurora li se păruseră o eternitate. Se sărutară la fiecare pas, încât abia reuşiră să iasă din aeroport.
   - Şi mie, spuse el fericit. Am crezut că nu mai ajunge odată avionul. A durat o eternitate.
   Fusese un zbor incredibil de lung, dar reuşise.
   - Eşti epuizat?
   Abia aştepta să se agite în jurul lui, să-l alinte, să-l cocoloşească, iar el adora asta.
   - Nu, deloc.
    Îi surâse radios.
    - Am dormit pe drum. M-am uitat la două filme şi am avut parte de o cină foarte bună.
   Ştia că la Air France, la clasa întâi, se servea caviar.
   - Ce facem azi? întrebă el curios.
   Era ceva ce nu suporta amânare, şi, când urcară în maşină, o sărută şi-i atinse delicat sânii. Era înfometat după trupul ei. Şi era atât de minunat să fie cu ea în California.
   - Mă bucur atât de mult că eşti aici, îi spuse ea, strălucind de fericire.
   Abia aştepta să-i arate toate locurile ei favorite, casa ei din Bel Air, cea de pe plajă, să se plimbe cu el pe stradă, să-i gătească cina, să iasă cu el, să râdă, să doarmă cu el, să facă dragoste. Era un curcubeu de plăceri delicioase, iar dragostea pe care o aveau unul pentru celălalt era precum comoara de la capătul curcubeului, şi amândoi ştiau asta.
   Merseră cu maşina spre Bel Air, pe autostrada Santa Monica, într-un trafic destul de rarefiat. Discutară despre mii de lucruri, şi Jean-Charles îi spuse încă o dată cât de mult însemna pentru el să fie acolo cu ea, în mediul ei. Voia să afle totul despre ea şi să fie parte din lumea în care trăia ea. Timpul trecea rapid când vorbeau, şi ajunseră la ea acasă în mai puţin de o oră.
   Ea intră, iar el o urmă, impresionat de interiorul amenajat cu gust, de camera de zi liniştitoare şi de modul în care se potriveau obiectele de artă în decor. Se plimbă, analizând tot, admirând toate eforturile ei, iar apoi, de parcă ceva l-ar fi atras, se opri la bibliotecă şi rămase privind fix fotografia lui Mark. Înţelese imediat cine era.
    În timp ce Timmie îl privea, Jean-Charles ridică fotografia şi se uită la ochii băieţelului.
   - E băiatul tău, nu-i aşa? întrebă el uşor, citind toată pierderea şi durerea unei vieţi în ochii ei.
   Ea încuviinţă din cap.
   - Da. E Mark.
   - Era un copil foarte frumos, spuse el blând, aşezând fotografia la loc, apoi o îmbrăţişă. Îmi pare atât de rău, iubita mea... atât de rău... Aş vrea să nu ţi se fi întâmplat asta.
   Ea clătină din cap în timp ce el o ţinea în braţe. Nu plânse, doar rămase acolo, amintindu-şi de Mark şi iubindu-l pe Jean-Charles. Era de parcă două mari iubiri se contopiseră în acea clipă. Şi, deşi tristă, avea un sentiment de împăcare. Se trase din braţele lui ca să-i zâmbească, iar el o sărută iar. Îi umplea sufletul de tandreţe şi de bucurie.
   - Ţi-e foame? îl întrebă ea, intrând în bucătărie, iar el o luă iarăşi în braţe.
   Nu-şi putea ţine mâinile departe de ea pentru mai mult de câteva clipe. Râse de întrebarea ei.
   - Doar de tine, dragostea mea. Mi-a fost foame de tine de când ai plecat.
   Ea îi surâse fericită şi îl îmbrăţişa la rândul ei.
   - Dar vrei să mănânci ceva?
   Cumpărase tot ce-i venise în minte că ar putea el dori să mănânce, inclusiv o baghetă lungă de pâine franţuzească, de care observase că mâncase la fiecare masă în New York.
   - Am mâncat pe drum, în avion. N-am nevoie de mâncare acum, ci doar de tine, spuse el şi o sărută din nou, iar ea se simţi de parcă era într-un film romantic, sexy, franţuzesc.
   Îi arătă restul casei, şi ajunseră în dormitorul ei. Draperiile erau trase, iar soarele strălucea în cameră. Patul era impecabil făcut, şi pe masa joasă din faţa canapelei era un vas imens cu flori, iar Jean-Charles zâmbi când se uită prin cameră.
   - Ce drăguţ e totul, Timmie. Ador casa ta.
   Iubea s-o vadă acolo, i se potrivea perfect totul. Era lejer, elegant, neted, primitor, cald, artistic, creativ, toate calităţile pe care le avea şi ea.
   Şi, înainte să apuce să-i mulţumească pentru cele spuse, el o luă în braţe dintr-un singur gest galant şi o duse încet către pat.
   - Sunt foarte obosit acum, spuse el ştrengăreşte. Cred că ar trebui să trag un pui de somn.
   Ea râse când el o aşeză delicat pe pat şi-şi întinse braţele către el.
   - Vino aici, iubirea mea, spuse ea, cu toată dragostea pe care i-o purta oglindită în privire.
   El se topi în braţele ei şi se întinse pe pat alături de ea, şi câteva clipe mai târziu hainele lor dispăruseră şi zăceau pe podea lângă patul ei.
   Trupurile lor goale, atât de flămânde unul pentru celălalt, se împreunară încă o dată, pasional, ca în New York. Şi de data asta era chiar mai bine, în căldura şi confortul mediului ei. Ea simţea că-i aparţinea, acum şi pentru totdeauna, iar el se simţea de parcă în sfârşit ajunsese acasă.
   Era întuneric când se dădură jos din pat, după ce făcuseră dragoste şi dormiseră câteva ore bune. Nu se mai săturau unul de altul. Era un joc nesfârşit de-a oferitul şi primitul şi îşi împărtăşeau minţile, inimile, trupurile. La un moment dat, în timp ce o ţinea strâns, Jean-Charles spuse că inimile lor se uniseră într-una, iar ea simţea la fel. Era la fel de minunat ca la început, şi părea doar să devină din ce în ce mai bine.
   După căderea nopţii, merseră jos în bucătărie, goi sub halatele de baie, iar ea îi făcu o omletă şi o salată şi i-o servi cu o felie de brânză Brie şi o baghetă. Era gustarea perfectă înainte să meargă iar în pat. Apoi făcură din nou dragoste şi rămaseră două ceasuri în cada de baie, stând de vorbă.
   De fiecare dată când erau împreună, se simţeau de parcă dispăreau pe altă planetă, fără fusuri orare, fără responsabilităţi, fără obligaţii, fără mese pe care să le ia la o oră fixă. Făceau exact ce voiau - şi făceau totul împreună.
   Nu petreceau nici măcar o clipă separaţi. Şi, deşi în mod normal Timmie ar fi fost sufocată de o asemenea prezenţă permanentă, amândoi observară că intimitatea care se crease între ei era atât de firească şi de confortabilă, încât doar îi făcea să şi-o dorească şi mai mult. Li se urca repede la cap.
   Fiecare din ei era drogul preferat al celuilalt.
   Adormiră în sfârşit cândva târziu în noapte. Pentru el era după-amiază, dar nu părea să-i pese. Dormiră până la zece dimineaţa, şi, când se trezi, Jean-Charles spuse că murea de foame. Se uită la ceas şi îşi dădu seama că pentru el era ora cinei. De data aceasta ea îi pregăti o friptură, iar apoi făcură un duş şi se îmbrăcară, fără tragere de inimă. Era încă o zi superbă de primăvară şi se duceau la plajă.
   Până plecară era deja ora prânzului. Ea conduse încet pe coasta Pacificului, în timp ce el admira peisajul, dar şi pe ea.
   - E minunat, Timmie. Şi tu eşti.
   Niciodată nu mai avusese o zi atât de grozavă şi niciodată nu mai fusese atât de fericit. Iar când îi văzu casa de pe plajă, aproape izbucni în plâns. E atât de minunată! exclamă el, uitându-se în jur.
   Îi plăceau foarte mult felul în care o decorase, combinaţia de alb şi albastru, puntea frumoasă, plaja, priveliştea. Plecară direct la plajă să facă o plimbare, cu valurile mângâindu-le gleznele, şi merseră cât puteau de departe, iar în final reveniră în casă.
   - Aş putea sta aici pentru totdeauna, spuse el, fericit.
   - Aş dori să stai, replică ea încet.
   Dar amândoi ştiau că nu era posibil. El avea viaţa lui la Paris, o carieră medicală în care investise ani de zile şi copiii pe care-i iubea. Iar ea avea o afacere de condus. Amândoi ştiau că, dacă voiau să fie împreună, trebuiau să călătorească mult pentru a se vedea cât mai des posibil şi să supravieţuiască zile şi nopţi unul fără celălalt. Dar, după doar două întâlniri, li se părea amândurora chinuitor să fie departe unul de celălalt.
   Jean-Charles voia să fie mereu cu ea, ca acum, ceea ce lui Timmie i se părea perfect, mult mai bine decât se aşteptase.
   În după-amiaza aceea rămaseră ore întregi pe punte, stând de vorbă mângâiaţi de razele soarelui. El moţăi o vreme, fiind încă obişnuit cu fusul orar al Parisului, iar ea rămase lângă el, uitându-se cum dormea, ca un leu întins lângă ea. Aproape că-l auzea torcând. Cum aerul se răcorise în după-amiaza târzie, îl acoperi cu o pătură de caşmir până la apusul soarelui, apoi îl trezi, merseră înăuntru şi aprinseră focul în şemineu. Rămaseră în sufragerie şi stătură de vorbă. Timmie încercă să nu aducă în discuţie viitorul lor şi să nu facă vreo referire la soţia lui. Nu voia să-l preseze.
   Avea încredere deplină în el. Îl rugă să-i povestească despre copiii săi.
   - Julianne e foarte elegantă şi rezervată. E foarte rece, de fapt. E ca mama ei. Nu e prea apropiată de mine, nu cât mi-aş dori eu. E ca o pisică. E o persoană foarte distantă. Priveşte şi observă totul. Vede tot. Are 17 ani şi e foarte înţeleaptă pentru vârsta ei. E foarte apropiată de mama şi de sora ei, şi nu la fel de ataşată de Xavier. El e cu 6 ani mai mare ca ea, şi cât era mic le-a considerat mereu pe fete o bătaie de cap teribilă, îi umblau prin lucruri şi-i stricau tot sau îi făceau mizerie în cameră când intrau să se joace. Şi mereu îl tachinau când venea cu vreo fată. În final, a încetat să mai vină cu ele acasă, ceea ce a fost probabil o decizie bună. Sophie are 15 ani şi e afectuoasă. E mică pentru vârsta ei, în anumite privinţe, cred. Julianne e mai sofisticată. Îi place să se aranjeze şi să poarte haine frumoase. Sophie e mai băieţoasă uneori, iar alteori este plină de şiretlicuri femeieşti, şi-atunci mă cam învârte pe degete. Crede că Xavier e un erou, incapabil de ceva rău. Dar, la fel de mine, nu se înţelege cu mama ei. Cred că şi vârsta e o cauză. Nici Julianne nu se înţelegea cu mama ei la cincisprezece ani. Acum conspiră împreună, de obicei împotriva mea.
   Surâse când spuse asta. Era evident cât de mult îşi iubea familia şi cât de apropiat era de copiii lui.
   Timmie îl iubea cu atât mai mult şi îi părea rău că nu era mai tânără. Îşi dăduse seama că, dacă ar fi apărut în viaţa ei mai devreme, şi-ar fi dorit un copil cu el într-o bună zi, după ce ar fi ajuns să aibă o relaţie stabilă. Era un gând uimitor, pe care nu-l mai avusese până atunci, şi i-l împărtăşi în noaptea aceea, când erau în pat. El spuse că era profund mişcat şi că şi-ar fi dorit tare mult să aibă un copil cu ea.
   - Mai e posibil? întrebă el blând, cu interes şi un strop de îngrijorare.
   - Posibil, dar nu probabil. Nu-mi imaginez că s-ar putea întâmpla uşor la vârsta mea. De fapt, sunt aproape sigură că nu.
   O întrista totuşi faptul că irosise ultimii 12 ani de la moartea lui Mark. Niciodată nu-i trecuse prin cap să aibă alt copil, până să îl întâlnească pe Jean-Charles.
   - Uneori mă gândesc să adopt, îi spuse atunci despre Sfânta Cecilia, iar el fu deosebit de impresionat de tot ce făcuse şi de evidenta ei dragoste pentru orfanii pe care-i găzduia şi-i sprijinea.
   - Cred că n-am făcut-o, îşi explică ea atât sieşi, cât şi lui, pentru că m-am temut să mai iubesc vreodată pe cineva. Nu doar un copil, ci şi vreun bărbat. A fost mai uşor să menţin distanţa.
   - Şi acum? întrebă el, în timp ce-o ţinea aproape de el. Îţi mai e teamă?
   Ea tăcu un moment, apoi se lipi şi mai tare de el.
   - Nu, nu-mi e. Nu mă tem de nimic când sunt cu tine, spuse ea cu tandreţe. Mă tem doar să nu te pierd. Nu mai vreau să pierd vreodată pe cineva iubit.
   - Nimeni nu vrea asta.
   Totuşi, ştiau că majoritatea oamenilor aveau mai multă rezistenţă ca ea la acest capitol. Trecuse prin multe în viaţă.
   Discutară iarăşi despre copiii lui şi despre multe alte lucruri. La fel ca de obicei, vorbeau despre o varietate de subiecte şi mereu ajungeau să facă dragoste, apoi dormeau, apoi iar făceau dragoste. Părea inepuizabil, şi pe la 4 dimineaţa îl tachină în această privinţă, când el se arătă din nou dornic. Îi spuse că era evident că o minţise şi că era mult mai tânăr decât spusese. Niciun bărbat de vârsta lui nu ar fi putut să facă dragoste atât de des ca el. Dar el putea. Îl acuză de puteri magice, ceea ce îl încântă. Şi, după ce mai făcură o dată dragoste, ieşiră pe punte în halatele pe care ea le adusese din oraş.
    Rămaseră pe şezlonguri, ţinându-se de mâini şi privind stelele. Era cel mai minunat moment pe care şi-l putea aminti, poate chiar din toată viaţa ei.
   În final adormiră unul în braţele celuilalt, şi de data aceasta se odihniră până la prânz. Ea îi făcu ceai şi croasanţi, apoi se plimbară îndelung pe plajă.
   Până la urmă, rămaseră 4 zile în Malibu. Lui Jean-Charles îi plăcea atât de mult, încât nu mai voia să plece. Se simţea minunat, împăcat, iubit în lumea lui Timmie, ocrotit ca într-un cocon. Nu se simţise niciodată mai confortabil. Nu prea îi venea să se întoarcă în Bel Air, dar voia să simtă şi pulsul vieţii din L.A.
    Aşa că merseră prin restaurante şi anticariate, făcură plimbări lungi, se opriră să bea cappuccino la o cafenea pe care o ştia ea, înotară în piscina ei, petrecură ore întregi în saună şi în cada ei gigantică din marmură. Păreau să-şi petreacă majoritatea timpului fie în pat, fie în apă, într-un mod sau altul, ca într-un fel de pântece. Deveniseră gemeni de suflet.
   Şi, la fel ca ultima dată când fuseseră împreună, ultima noapte veni prea devreme. Stăteau întinşi în patul ei mare, discutând despre cât de bine le fusese împreună şi despre următoarea întâlnire. Era chiar mai uimitor pentru ei să conştientizeze faptul că aventura lor pasională începuse cu doar o lună în urmă. Deja li se părea că erau dintotdeauna împreună.
   Discutaseră despre tot, de la copilăriile şi temerile lor până la a avea copii şi la viitor. Copiii n-aveau să apară, dar amândoi sperau într-un viitor comun. Toate la timpul lor, după cum spunea Jean-Charles ori de câte ori venea vorba.
   În ziua plecării, îi duse cu maşina la aeroport, şi amândoi păreau sobri. Săptămâna asta îi făcuse să devină şi mai ataşaţi unul de celălalt. Îşi creionaseră o rutină zilnică a lucrurilor care le plăceau. Ea ştia ce îi plăcea lui să mănânce la micul dejun şi îi pregătea cu drag exact ce dorea.
   Petreceau ore întregi făcând dragoste şi oferindu-şi unul altuia plăceri infinite. Îşi învăţaseră obiceiurile, secretele, trecutul, vulnerabilităţile şi temerile intime din trecut. Nu părea să mai fie nimic pe care să nu-l ştie unul despre celălalt. Ajunseseră incredibil de departe într-un timp foarte scurt. Iar acum trebuiau să se despartă din nou şi să înveţe să trăiască unul fără celălalt, până când aveau să se reîntâlnească. Era de parcă ar fi învăţat să trăiască fără unul din membre sau fără să-şi folosească ambele mâini.
   După experienţa de data trecută, bănuiau că readaptarea avea să fie dificilă după despărţire, şi nici unul nu se gândea cu bucurie la acel moment. Era mult prea dureros. În săptămâna care trecuse, dragostea lor se revărsase din abundenţă şi cu dărnicie. Timpul pe care-l petrecuseră împreună fusese un dar pe care amândoi îl credeau venit de la Dumnezeu.
   Singurul lucru ireal era că, atât timp cât Jean-Charles fusese acolo, Timmie nici măcar nu sunase vreodată la birou. Lăsase instrucţiuni să o sune doar dacă ardea clădirea până în temelii. În rest, nu dorea să fie deranjată. Voia ca fiecare moment conştient al ei să fie dedicat lui. Aşa că el nu avea o măsură reală a cât de mult muncea ea sau ce făcea în timpul în care nu era el acolo. Dar Timmie credea că era mai bine aşa. Cât era cu ea, voia să se dedice lui cu toată fiinţa ei, iar el adora asta. Nu voia să fie directoarea executivă de la Timmie O. cât era cu el. Când era cu Jean-Charles, voia să fie doar femeia care-l iubea. Iar lui îi convenea asta de minune. De fapt, amândurora. Se simţea mai femeie cu el decât în întreaga ei viaţă.
   Era chinuitor să-l privească înregistrându-şi bagajele şi primindu-şi biletul. Îl privi cu jale cum îşi punea deoparte paşaportul. Zăboviră împreună în terminal, apoi ieşiră iar din aeroport pentru câteva minute.
   Dar, în final, nu avură de ales. El trebuia să se îndrepte către punctul de control, ca să meargă spre poarta de îmbarcare. Iar ea nu îl putea însoţi. O ţinu o vreme în braţe, sărutând-o, strângând-o şi detestând că o lăsa acolo.
   Ca întotdeauna când îşi lua rămas-bun de la cineva iubit - şi acum mai mult ca oricând, se simţea ca un copil abandonat. Deşi ştia că avea să-l revadă, spera curând, de câte ori pleca, i se părea o tragedie. Mereu se întreba în sinea ei cu o undă de groază bine mascată cum avea să supravieţuiască dacă el nu urma să se mai întoarcă. El bănuia ce simţea şi îi promitea iar şi iar că avea să revină. Ea îl credea, dar tot o durea să-l vadă plecând.
   - Te iubesc, şopti el pentru ultima dată, chiar înainte să treacă prin detectorul cu raze X care avea să-l separe de ea.
   Chiar dacă încă îl putea urmări cu privirea, nu avea să-l mai poată atinge. Despărţirea era de nesuportat.
   - Te iubesc atât de mult... Hai să ne reîntâlnim curând...
   Timmie nu îşi imagina că el o să poată reveni prea curând. Îi era greu să-şi ia concediu o săptămână. Ocazia aceasta fusese un dar rar, şi amândoi ştiau asta.
   - Când mai poţi veni la Paris? întrebă el, simţind o panică egală cu a ei, din cauza despărţirii.
   Fără ea, viaţa lui era atât de goală şi de nefericită, de greu de îndurat.
   - Am să încerc să ajung cât de curând, promise ea cu sinceritate.
   Putea găsi uşor o scuză. Şi, la drept vorbind, nu avea nevoie de una.
   Tot ce trebuia să facă era să-şi modifice programul de muncă şi să se urce într-un avion. La Paris, problema era că nu se mutase încă din apartamentul pe care-l împărţea cu soţia şi cu copiii lui, deci Timmie nu putea sta cu el, evident. Iar el se simţea ciudat să stea cu ea la hotel, căci l-ar fi putut recunoaşte cineva şi şi-ar fi pătat astfel reputaţia, din moment ce nu se despărţise încă de soţie. Discutaseră despre o soluţie alternativă, cum ar fi un apartament închiriat, până când se muta el şi-şi lua unul al lui. Nu avea să dureze mult. Amândoi îşi făgăduiseră să găsească o soluţie. Şi, dintr-odată, el o dorea parte din viaţa de zi cu zi.
   - Vom vedea, spuse ea, iar el o sărută din nou, şi în final reuşiră să se smulgă unul de lângă celălalt cu un efort aproape supraomenesc, iar el trecu prin detectorul cu raze X cu o expresie sumbră.
   Când ajunse de partea cealaltă, rămase pe loc zâmbindu-i. Ea ştia că era puţin ridicol, dar fu impresionată de faptul că aveau amândoi lacrimi în ochi. Erau delicios de ridicoli, sentimentali şi romantici. Dar se potriveau perfect şi în acest aspect. Păreau să se potrivească perfect în tot ceea ce gândeau, atingeau sau făceau. Era cu adevărat uluitor. Amândoi erau convinşi că era mâna lui Dumnezeu, ceea ce, după cum subliniase ea, era mult mai eficace decât matrimonialele pe internet. Se simţeau mulţumiţi că această alegere fusese făcută de însuşi Dumnezeu.
   El îi făcu cu mâna în timp ce se îndepărta şi-i strigă că o iubeşte, iar ea făcu la fel. Apoi trebui să cotească spre zona de îmbarcare, iar ea nu-l mai putu zări. Plecase. Era un sentiment de pierdere şi goliciune sufletească incredibil, aproape insuportabil.
   Ea se duse în parcare, urcă în maşină şi rămase acolo multă vreme.
   Încă simţea aroma lui în aer şi-i mai simţea şi atingerea, de parcă era un fel de duh care nu voia s-o părăsească. Iar apoi, cu gândul la tot ce împărtăşiseră în ultima săptămână, porni maşina şi îi conduse înapoi spre casa care le fusese cuib timp de o săptămână, înapoindu-se în patul care le fusese cocon şi unde făcuseră dragoste. Totul părea impregnat cu fiinţa lui acum.
    Nu ştia când avea el să revină, nu se îndoia o clipă că era a lui, iar aceasta era acum casa amândurora. Jean-Charles îşi pusese acum amprenta asupra casei ei, la fel cum îşi pusese amprenta asupra inimii ei, de când se îndrăgostiseră în Paris. Acum era femeia lui.

Capitolul 16

   Trecură aproape 3 săptămâni în care Timmie şi Jean-Charles se sunară constant, îşi mărturisiră dragostea şi îşi trimiseră zilnic multe e-mailuri.
    Încă nu aveau un plan ferm despre cum urmau să se revadă, şi amândoi înnebuneau, ca nişte lei flămânzi în cuşcă, fără perspectiva vreunei cine.
   Jade şi David observaseră cât de nefericită era în ultima vreme, cât de nerăbdătoare era să-i telefoneze sau să-i scrie. Când Jade sau David îi spuneau că o căuta la telefon, zbura. Toată atenţia ei era acum îndreptată spre el. Singurul ei scop era să-l vadă. Şi, în acelaşi timp, deşi era groaznic de singură fără el, avea mulţumirea de a şti că el o adora şi că îşi dorea cu aceeaşi disperare ca ea să rezolve situaţia.
   Timmie simţea în adâncul sufletului că lucrurile aveau să se aşeze frumos. Doar că încă nu îşi dăduseră seama cum. Dar amândoi erau siguri că aveau să găsească o cale de-a fi împreună o mare parte din timp, după mutarea lui din iunie.
   Între timp, amândoi trăiau cu gândul la următoarea revedere. Fusese un soi de epidemie de gripă foarte serioasă în Paris, se presupunea că era un virus care venise din Africa de Nord, iar Jean-Charles fusese ocupat până peste cap cu pacienţii bolnavi. Discutau dimineaţa şi noaptea, iar ea încă mai încerca să-şi dea seama cum să facă să tragă o fugă la Paris, când problemele de la fabrica din New Jersey izbucniră din nou. Sindicatul ameninţa cu o grevă spontană şi mulţi dintre angajaţii ei voiau ca ea să se descotorosească de sindicat. Era tentată, deşi asta le-ar fi dat periculos de multă muniţie de folosit împotriva ei, ceea ce nu-i plăcea. Prefera să încerce să medieze iarăşi conflictul, chiar dacă avea să-i coste. Şi, în timp ce încerca să pună la punct un plan de negocieri, împreună cu avocaţii ei, unul dintre cele mai mari magazine cărora le erau furnizori solicitase triplarea comenzilor, ceea ce implica încă o problemă cu producţia.
   În final, se decise că trebuia să meargă la New York să rezolve lucrurile personal. Trecuseră deja 3 săptămâni de când se văzuse ultima oară cu Jean-Charles, şi amândoi înnebuneau de dor. Dintr-odată, îşi dădu seama că problemele apărute erau o binecuvântare neaşteptată, deşi în timpul pe care urma să îl petreacă acolo avea să fie extrem de ocupată şi de stresată.
    Îl sună să-i spună de călătoria ei neprevăzută. A doua zi avea să plece spre New York. Ştia şi cât de greu o să-i fie lui să aranjeze aşa din scurt lucrurile la cabinetul său.
   - Probabil va trebui să stau vreo 3-4 zile, îl anunţă ea, ceea ce înseamnă că mă prinde weekendul acolo. Crezi că ai putea ajunge pentru vreo două zile?
   Până atunci fusese prinsă cu treburi în California, confruntându-se cu o serie de probleme diferite, iar el fusese complet cufundat în muncă la Paris. Asistentul său principal, care îi ţinea de obicei locul, îşi rupsese piciorul la schi, dar Jean-Charles îi spusese recent că era pe cale de vindecare.
   Jean-Charles fu încântat să afle că ea venea pe coasta de est.
   Teoretic, era mai simplu să se întâlnească la New York, căci asta presupunea pentru el un zbor de doar şase ore, decât să meargă tocmai până în California şi să piardă câte o zi şi la dus, şi la întors. Pentru el, la New York era mult mai simplu.
   - Am să fac tot ce pot. Asistentul meu s-a întors la muncă şi se descurcă cam greu.
    Fusese un coşmar pentru Jean-Charles cât timp tânărul zăcuse lat în pat, incapabil să lucreze.
   - Te sun în seara asta, îi promise el.
   Ea îi spuse că putea s-o înştiinţeze în ultimul moment. Spera să stea în New York şi să-şi petreacă weekendul cu el. Era deja evident că amândoi aveau nevoie de asta. Amândoi erau deprimaţi să stea prea mult departe unul de celălalt şi deveneau anxioşi şi nefericiţi. Călătoria era o veste bună pentru amândoi. Cele 3 săptămâni fuseseră agonizant de lungi, fără să aibă parte de contact fizic unul cu celălalt, deşi vorbiseră în permanenţă şi mărturisindu-şi iubirea. El era cel mai afectuos bărbat pe care-l cunoscuse vreodată.
   O sună în acea noapte, la miezul nopţii, era 9 a doua zi dimineaţa pentru el, şi o anunţă că rezolvase. Joi seară, după muncă, pleca din Paris.
   Putea să facă un zbor de 8 ore, să aterizeze la aproape aceeaşi oră locală în New York, apoi să stea cu ea până duminică seara şi să ia zborul de noapte înapoi. În ciuda faptului că avea un picior rupt şi era în ghips, asistentul său fusese de acord să lucreze. Jean-Charles era în al nouălea cer, la fel ca Timmie. Avea la ce să spere în timp ce înfrunta provocările acelei săptămâni, care cu siguranţă nu urmau să fie uşoare. Dar răsplata de la sfârşit avea să fie minunată pentru amândoi.
   Dormi întrerupt în acea noapte, gândindu-se la săptămâna care o aştepta şi la cât de bucuroasă era să-l întâlnească iarăşi.
    A doua zi dimineaţă avea programat primul zbor disponibil spre New York, ceea ce însemna că trebuia să se trezească foarte devreme ca să poată pleca la 5 dimineaţa spre aeroport. Era un zbor de afaceri, ea fiind una din cele două femei pasagere de la clasa întâi. Ceilalţi erau bărbaţi aranjaţi la patru ace.
   David o însoţi, ca întotdeauna, iar Jade rămase să se ocupe de treburile de la birou. David şi avocaţii lor reuşiseră încă o dată să aplaneze problemele sindicale, vedere care erau mereu ca un butoi cu pulbere gata să detoneze.
   Nu exista o soluţie rapidă sau permanentă, dar se gândea că aceste noi compromisuri făcute le asigurau vreun an sau doi de pace. Reuşiseră chiar să găsească o soluţie de a onora comenzile triplate ca volum, crescând producţia din Taiwan şi sporind angajările. Până când sosi Jean-Charles joi seară, Timmie îşi pusese afacerile în ordine, deşi părea epuizată, ceea ce îl îngrijora.
    Slăbise de când o văzuse el ultima dată, şi, de câte ori era cu el, o făcea să mănânce des. Mereu se relaxa în prezenţa lui, ceea ce se întâmplă şi de data asta. Făcură dragoste imediat ce ajunseră la hotel şi, deşi ieşiră în fiecare seară la cină, petrecură foarte mult timp şi în camera lor. Trei zile la rând plouă cu găleata, şi tot ce voia Timmie să facă era să stea cu el în pat, să se cuibărească lângă el şi să facă dragoste, ceea ce lui îi convenea de minune. Lăsând deoparte plăcerea de a face sex şi generozitatea iubirii lor, îşi ofereau unul altuia enorm de mult sprijin, ceea ce-i ajuta să facă faţă zilelor de singurătate şi-i ţinea la suprafaţă.
    Ea fu uşurată că el avea să se mute în două luni din apartamentul său. Spusese că fiicele sale se resemnaseră probabil deja cu gândul şi că aveau deja potenţiali cumpărători pentru apartament, care le dădeau târcoale. Jean-Charles insista să creadă că o să rezolve această situaţie din familia sa până în iunie, iar Timmie abia aştepta. Însemna că puteau locui împreună în Paris de îndată ce el avea să fie singur, iar el voia ca ea să-l ajute să găsească un apartament şi să-l decoreze alături de el. O dorea acum implicată în fiecare aspect al vieţii sale şi spera să-i facă cunoştinţă cu copiii săi în următoarele câteva luni. Totul suna bine pentru ea.
   Sâmbătă noaptea, anulară o rezervare la Cipriani şi rămaseră în pat, la hotel. Ploua torenţial, şi amândoi erau relaxaţi şi calmi, profitând cât puteau de mult de zilele pe care le aveau la dispoziţie. Timmie spusese că nu voia să se gătească şi să meargă la un restaurant de fiţe. Aşa că rămaseră acasă în micul lor cocon, moţăind, vorbind şi, când făcură dragoste în acea noapte, Timmie se simţi mai apropiată de el ca niciodată.
    Aveau o poveste de dragoste foarte pasională, dar uneori păreau să atingă culmi aproape înspăimântătoare. Era de parcă, pentru un timp, nu li se uneau doar trupurile, ci şi minţile şi sufletele. Simţi şi el asta în acea noapte, şi, după ce făcură dragoste, ea avea ochii în lacrimi. Niciodată nu se mai simţise aşa, cu nimeni. Uniunea lor definea conceptul de amor carnal. În timp ce stătea întinsă în braţele lui, se simţi de parcă întregul ei suflet s-ar fi deschis în faţa lui şi n-avea să se mai separe vreodată de el. De fiecare dată când făceau dragoste era diferit şi mai bine ca data precedentă. Iar de data aceasta ea rămase întreaga noapte în braţele lui, strâns lipită de el. Ea căzu într-un somn profund, iar el o privi cum dormea şi i se topi din nou inima.
   Atingea zone din el de a căror existenţă nici nu fusese conştient. I se dăruise lui şi primise în schimb ce avea el de oferit. Întreaga noapte cât dormi în confortul dat de îmbrăţişarea lui, ea visă că erau una şi aceeaşi persoană.
   Înainte să se trezească de dimineaţă, stăteau întinşi faţă în faţă şi îşi zâmbiră din prima clipă în care deschiseră ochii. El o sărută, şi rămaseră întinşi multă vreme. Ea nu se mişcase din locul în care adormise seara trecută. El comandă micul dejun pentru amândoi, dar nici măcar atunci ea nu voi să se ridice. Voia dnar să stea pentru totdeauna moţăind în braţele sale.
    În cele din urmă, se ridică să ia micul dejun cu el, după ce se spălă pe dinţi şi-şi perie părul. Era foarte frumoasă în timp ce stătea la masă cu el.
   Citeau amândoi pe bucăţi ziarul de duminică şi discutau despre ce citeau.
   Ea devora mereu rubrica despre afaceri, iar lui îi plăcea suplimentul ştiinţific. De aici începeau conversaţii de-a dreptul incitante la micul dejun.
   În acea după-amiază, merseră la Muzeul Metropolitan şi apoi se întoarseră pe ploaie la hotel. Ea era pe deplin fericită. Mai făcură dragoste pentru ultima dată, înainte să trebuiască să se ridice şi să plece. Timmie era în continuare somnoroasă. Fusese atât de obosită când se întâlniseră şi nu reuşise deloc să recupereze somnul care-i lipsea. Aţipi în timp ce se sprijinea de el în taxiul care-i ducea la aeroport, iar el o ţinu strâns. Adora când făcea asta. Apoi începură dansul agonizant al despărţirii.
    Îi promise că avea să vină la Paris peste câteva săptămâni. Intenţiona să încerce să modernizeze una dintre fabricile lor de textile, ca să poată face afaceri şi acolo. Dar, chiar dacă nu se putea, nimic n-o încânta mai mult ca Parisul primăvara. Acum era aprilie, dar spera să ajungă la Paris să îl vadă înainte de 1 mai. Şi, după aceea, mai rămânea o singură lună de îndurat acest aranjament de viaţă oarecum absurd. Dar nici măcar nu se gândea acum la aşa ceva. Când el o sărută de rămas-bun, se simţi oarecum mai puţin tristă şi în armonie totală cu el, o sincronizare completă în gânduri şi în mişcări.
   Se simţea de parcă ei, cei doi oameni puternici şi independenţi, deveniseră în sfârşit unul singur.
   Senzaţia persistă şi când se întoarse în California. Se simţea straniu de împăcată şi mai îndrăgostită de el ca niciodată, deşi, chiar şi la câteva zile după aceea, tot nu reuşise să organizeze călătoria la Paris. Însă era hotărâtă să-şi găsească un motiv să meargă acolo, deşi el era un motiv suficient. Dar ea voia să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură. Voia să meargă la Paris pentru el, dar, cum făcea de fiecare dată, indiferent unde mergea, dorea totodată să lege şi afacerile de acest drum. Asta i-ar da ceva de făcut cât timp el era ocupat cu munca lui.

   Tocmai programase o serie de întâlniri la o nouă fabrică de confecţii din afara Parisului şi aştepta confirmările, la trei săptămâni după ultima lui vizită, când i se făcu foarte rău într-o după-amiază. Jade comandase sushi la prânz pentru toată lumea, iar lui Timmie îi era clar că ceva nu-i priise.
   Rareori se simţise atât de rău în viaţa ei, sau fusese atât de speriată de cât de rău putea să-i fie. Îl sună pe Jean-Charles să discute cu el, iar el îi sugeră să meargă la urgenţe. Voia ca ea să primească o perfuzie pentru a evita deshidratarea, dar ea ura atât de mult spitalele, încât preferă să aştepte şi, cum se simţi mai bine în cursul nopţii, nu se mai duse. Însă în dimineaţa următoare se simţea în continuare slăbită şi era iritată de faptul că nu primise niciun răspuns de la fabrica de textile. Era 1 mai, şi voia să vină la Paris să-l vadă. Perioada lor de aşteptare era aproape pe terminate.
    El se muta într-o lună, la finalul anului şcolar, şi începuse să caute deja un apartament. Când totul părea în regulă, ea se îmbolnăvise. Simţea cum o năpădesc valuri de greaţă şi îl sună iar să-i spună cât de bolnavă se simţea.
   El îi spuse că semăna mai degrabă a criză de bilă decât a indigestie, sau poate era vreo viroză puternică. De data aceasta îşi sună medicul şi se întâlni cu el la urgenţe. Era atât de palidă când ajunse acolo, încât părea translucidă, iar el decise să-i facă nişte analize. Ea nu voia, însă Jean-Charles insistă, din moment ce începuse să vomite din nou.
   Petrecuse două zile mizerabile, apoi Jade o sună la spital pe mobil să-i spună că primiseră în sfârşit confirmarea de la fabrica de textile. Avea întâlniri programate cu ei săptămâna următoare. Timmie îl anunţă fericită pe Jean-Charles. Dar el era mult mai îngrijorat de sănătatea ei.
   - Lasă fabrica de textile! o certă el. Fă analizele pe care ţi le-a recomandat medicul tău. Vrei să vorbesc eu cu el?
   - Nu, spuse ea, părând mai calmă. Mă simt mai bine. Chiar cred că e vreun soi de gripă. Mă simt stupid să fac degeaba o grămadă de analize. Sunt sigură că sunt bine.
   - Mulţumesc pentru diagnostic, doctore. Fă analizele. Şi vorbim după ce iei rezultatele.
   Jean-Charles voia să se asigure că nu avea ceva de genul hepatitei.
   Muncea şi călătorea atât de mult, încât ar fi putut fi orice, inclusiv un ulcer.
   Aşa că ea îi lăsă să facă ce voiau. Îi luară mostre de sânge şi urină, dar deja starea i se îmbunătăţise, aşa că merse acasă, simţindu-se oarecum prost că făcuse atâta tămbălău probabil pentru o nimica toată. Fusese totuşi mişcată de cât de îngrijorat era Jean-Charles pentru ea. Acesta susţinea în continuare că voia să discute cu medicul ei când veneau rezultatele, în caz că apărea ceva semnificativ.
   - Nu-ţi mai face griji! Sunt bine.
   Merse acasă şi se culcă. A doua zi dimineaţă îi mai era încă puţin greaţă, dar se simţea infinit mai bine, aşa că reveni la birou. Se simţea mai bine când Jade o anunţă că era pe fir medicul de la spital, iar Timmie preluă apelul.
    Părea distrasă şi se convinsese deja că era bine. Orice ar fi fost, trecuse.
   - Bună Timmie, spuse medicul ei pe un ton prietenos. Cum te simţi acum?
   - Bine, răspunse ea, uşor jenată. Îmi e puţin greaţă, dar cred că, orice ar fi, l-am scos din organism. Nu ştiu dacă a fost toxiinfecţie sau viroză, dar te asigur că nu mai mănânc sushi prea curând.
   În viaţa ei nu-i fusese atât de rău, exceptând poate perioada cu apendicita.
   - Nu sunt complet convins că l-ai scos din organism. Aş vrea să vii în după-amiaza asta aici, să ne uităm peste unele dintre analizele tale.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă Timmie, dintr-odată îngrijorată.
   - Nu. Doar că nu îmi place să dau rezultate la telefon. Mă gândeam că poate treci puţin, dacă ai timp. Sau mâine dimineaţă. Mai poate aştepta. Totul e bine.
   Ceva nu era în regulă. Dacă era aşa bine, de ce voia să o vadă? Se îngrijoră imediat.
   De fapt, avea două programări care o aşteptau şi, dacă nu le anula, era imposibil să se elibereze. Dar, după cele auzite, era tentată să renunţe la programări şi să meargă la spital.
   - E ceva serios?
   Începea să se panicheze.
   - Timmie, spuse el, încercând să o liniştească.
    Îi era medic de ani de zile.
    - Sunt de acord cu diagnosticul tău. Cred că ai avut o toxiinfecţie alimentară. Dar pe alocuri rezultatele analizelor tale sunt în afara limitelor. Aş fi iresponsabil dacă nu le-aş parcurge alături de tine.
   Făcea să pară lucrurile mai puţin grave decât se temuse ea prima dată, aşa că se mai linişti.
   - Nu e cancer sau ceva de genul ăsta?
   Mereu punea răul înainte.
   - Fireşte că nu. A fost însă o idee bună să faci analizele astea, având în vedere cât de rău ţi-a fost acum două zile. Şi, din ce îmi amintesc, nu ai mai făcut un control de ceva timp. E timpul să vii.
   - Am fost ocupată şi am călătorit mult, se scuză ea, ceea ce era adevărat.
   - Şi ăsta e un motiv pentru care cred că e bine să faci nişte verificări. Te poţi molipsi de tot felul de chestii când călătoreşti.
   - Am fost în Taiwan acum câteva luni. Dar niciodată nu beau apa locală când călătoresc şi sunt atentă la ce mănânc. Nu m-am molipsit de ceva dezgustător, nu-i aşa?
   El râse, şi ea constată că nu părea îngrijorat, ceea ce era o uşurare.
   - Nu, n-ai luat. Nu-ţi mai face griji. Ia-o uşor. Vezi ce mănânci în următoarele zile. Şi vino mâine, dacă ai timp.
   Părea chiar relaxat, ceea ce îi uşura grozav temerile.
   - La ce oră?
   Nu-şi putea anula programările pentru după-amiaza aceea, dar voia să meargă a doua zi, să audă ce are el de spus.
   - La 10 e bine?
   - E în regulă.
   Putea să poarte convorbirile cu New Yorkul de acasă şi să vină mai târziu la birou, după programarea la medic.
   - Ne vedem atunci. Numai nu te duce să mănânci sushi în seara asta, o tachină el.
   - Nu te teme, Brad, nu mă duc. Ne vedem mâine la 10.
   Părea detaşată şi lipsită de griji, deşi nu se simţea deloc aşa.
   Închise şi nu mai apucă să se gândească la asta. Avea două întâlniri una după alta, una cu un consultant de design pe care voia să îl angajeze şi alta pentru a se uita peste reclamele pentru colecţia de iarnă. Mereu lucrau în avans cu 6 până la 9 luni.
    Era deja în drum spre casă când îşi reaminti de discuţia cu medicul ei. Orice ar fi văzut Brad Friedman în analizele ei nu putea fi prea serios, altfel sigur ar fi insistat să vină în după-amiaza aceea. Îi menţionă asta lui Jean-Charles în acea noapte.
   - A spus ce anume era mărit? întrebă el îngrijorat.
   - Nu. Mi-a cerut doar să merg mâine.
   - Poate ai o infecţie sau o alergie. Nu ştiu de ce nu ţi-a spus la telefon.
   Era enervat de întârziere şi părea îngrijorat.
   - Medicii sunt mereu ciudaţi când vine vorba despre chestii din astea. Niciodată nu dau rezultatele la telefon.
   - Vreau să mă suni imediat ce vorbeşti cu el. Şi, dacă ţi se pare neclar, o să vorbesc chiar eu cu el. Mi se pare că încearcă să-şi dea importanţă. Sunt de acord cu tine, dacă era ceva grav, că îţi spunea să vii imediat.
   Ea era bucuroasă că Jean-Charles era de acord cu ea. Se simţi mai bine după ce vorbi cu el în acea seară şi dormi liniştită în acea noapte.

   Timmie se trezi de dimineaţă, dădu telefoanele necesare la New York şi bău o cană cu ceai.
    Stomacul îi era încă oarecum delicat, aşa că mâncă doar o felie de pâine prăjită la micul dejun şi ajunse în biroul lui Brad Friedman la 10 şi un sfert, după ce se târâse prin trafic. Asistenta o conduse imediat la el în cabinet. Niciodată nu o făceau să aştepte. Chiar dacă era ocupat, o duceau în biroul său privat. Era tratată ca un VIP la medic - ca oriunde altundeva. Şi nu avu de aşteptat mai mult de 5 minute până când el veni.
    Începea să se frământe iarăşi. Dacă chiar era ceva serios şi încercase doar să o liniştească până îi putea da veştile rele personal, orice ar fi fost?
   - Cum te simţi? întrebă el degajat.
   Era maniac cu sănătatea, juca mult tenis, avea o a doua soţie cu 20 de ani mai tânără ca el şi trei copii mici.
   - Bine, spuse Timmie, anxioasă şi suspicioasă. Nu contează cum mă simt eu. Mai bine spune-mi tu cum sunt de fapt.
   Putea vedea că era îngrijorată.
   - Voiam să te întreb câteva lucruri, de asta te-am rugat să vii. Nu te-am mai văzut de ceva timp, şi vieţile oamenilor se schimbă, uneori radical. Presupun că tot celibatară eşti, nu ne-ai spus altceva.
   - Ce-are a face asta cu problema mea? La dracu, am luat vreo boală venerică?
   În cazul acesta, probabil Zack era vinovatul, dacă avea vreo boală care mocnea ascunsă. Nu-şi putea imagina că Jean-Charles i-ar fi putut da o boală venerică, deşi cu el se culcase mai recent.
   - Nu ai boli venerice. Am verificat. În ce tip de relaţie te afli acum? o întrebă el, privind-o mai atent.
   - Vai, Doamne... HIV sau SIDA?
   El zâmbi şi clătină din cap. Îi făcuse un test HIV la care nu primise încă rezultatele, dar nu era îngrijorat. La vârsta ei şi la cum o ştia el, nu era în categoria de risc ridicat pentru HIV.
   - Nu, am găsit altceva, ceva ce a venit ca o surpriză pentru mine - şi poate şi pentru tine. Sau poate ai uitat să-mi spui. Tehniciană mea de la laborator e cam zeloasă, ar face teste de prostată la femei şi teste de sarcină pentru cele de 90 de ani. N-am pus-o, dar, când am rugat-o să îţi facă analizele complete de sânge, probabil a bifat fiecare căsuţă din formular. Când ţi-am spus că ţi-a ieşit o analiză mărită, mă refeream la nivelul de HGG, care m-a îngrijorat puţin. Aşa că ţi-am făcut teste de sarcină pentru sânge şi urină. Au ieşit pozitive ambele, Timmie. Poate ştiai deja, dar voiam să te aduc aici şi să discut cu tine, să văd cum plănuieşti să faci asta.
   - Ce?
    Timmie se holbă la el, nevenindu-i să creadă.
    - Stai, mai zi-mi o dată. Sunt însărcinată? Glumeşti?
   N-avea cum... Dar, de fapt, avea. Avusese încredere în el. Nu folosiseră prezervative. Făcuseră dragoste mai des ca niciodată. Făcuseră sex de câteva ori în fiecare noapte şi zi. Doar că nu crezuse la modul serios că mai putea rămâne însărcinată la vârsta ei. Îi spusese asta lui Jean-Charles şi nici lui nu i se păruse prea probabil. Era greu să rămâi gravidă la vârsta ei, îşi imagina că era nevoie de mult efort, suport hormonal şi asistenţă de înaltă clasă. Se părea că nu era cazul. Chiar nu-i trecuse prin cap că putea rămâne însărcinată atât de simplu, ca oamenii cu jumătate din vârsta ei.
   - Mai ai ciclu regulat?
   El nu părea în niciun caz supărat. Dar poate pentru că nu i se întâmpla lui asta. Era atât de şocată, încât nu ştia ce să creadă. Chipul ei nu trăda altceva decât stupoare totală.
   - Nu. E neregulat, dar îmi mai vine. Poate e o greşeală. Poate aţi încurcat analizele mele cu ale altcuiva, spuse ea, cu speranţă.
   - Nu, nu e o greşeală, iar nivelul tău ridicat de HGG arată faptul că organismul tău suportă bine sarcina, cel puţin momentan. În ce lună crezi că eşti?
   - Habar nu am.
   Se culcase cu Jean-Charles în februarie, martie şi aprilie. Iar acum era începutul lui mai.
   - Cel mult 3 luni, cel puţin o lună.
   Trecuse cam o lună de când nu îl mai văzuse pe Jean-Charles.
   - Presupunerea mea e că eşti mai aproape de o lună sau 6 săptămâni, din câte reiese după data ultimei menstruaţii.
   Ea simţea că îşi pierdea minţile. N-avea cum să i se întâmple aşa ceva. Ce urma să zică Jean-Charles? Ea adora idea, teoretic, dar realitatea unui copil în acest punct al relaţiei lor putea fi ceva diferit. Poate nu avea să se arate încântat. Iar ea nu ştia ce simţea. Era încă prea şocată să-şi dea seama, deşi o parte din ea radia. Îşi spuse că era nebună. Nu erau căsătoriţi, locuiau la zece mii de kilometri distanţă, el încă stătea cu soţia lui, iar ea avea 48 de ani.
   - Cred că dacă era mai avansată sarcina, ţi-ai fi dat seama până acum de semne. Ai mai fost gravidă.
   Ştia de fiul ei. Îi era doctor şi pe vremea când murise Mark şi plecase Derek.
   - Crezi că de asta mi s-a făcut atât de rău?
   Părea profund uimită.
   - Poate. Probabil a fost pur şi simplu sushi de proastă calitate, dar poate ţi s-a făcut rău şi din cauza sensibilităţii date de sarcină.
   Ea încă nu putea procesa cuvintele lui.
   - Întrebarea mea e ce ai de gând să faci. Nu ştiu cât de serioasă e legătura ta cu tatăl. Dacă nu este o sarcină pe care să-ţi doreşti să o păstrezi, probabil ar trebui să optezi acum pentru avort.
   „Sarcină. Avort. HGG.“
   Cuvintele îi zburau ca nişte păsări în jurul capului.
   - Ar trebui să te vezi cu ginecologul şi să iei cât de curând o decizie, mai ales dacă crezi că ai putea fi în două luni. Aş prefera să ştiu că te ocupi de asta în următoarea lună, şi sunt sigur că şi tu. E cineva cu care eşti implicată la modul serios?
   - Foarte, răspunse Timmie. Dar are 57 de ani, locuieşte în Paris şi suntem împreună doar de vreo 3 luni.
   Nici nu-i mai menţionă lui Brad Friedman că Jean-Charles încă locuia cu soţia lui şi că nu avea să se mute în următoarea lună. Deşi, ce-i drept, asta poate urma să-i dea viteză. Sau să-l arunce pe uşă afară din viaţa ei. Nu era complet sigură care din variante avea să se adeverească. Era mult de cerut de la un bărbat, chiar şi de la unul ca Jean-Charles.
   - Iar ginecologul meu tocmai s-a pensionat, adăugă ea, de parcă asta ar fi contat.
   Nu ştia ce să spună sau să creadă.
   - Pot să-ţi recomand eu câţiva. Asta nu e o problemă, spuse el, privind-o cu simpatie. Nu ştiu cum te simţi să ai un copil la vârsta ta. Ar putea fi riscuri ridicate, genetic şi fizic. Există teste pentru cele genetice, amniocenteză şi CVS. E dificil să estimez riscurile fizice ale unei naşteri la vârsta ta, dar sunt unele femei care fac asta în zilele noastre. Unii medici consideră acum sarcina normală până la vârsta de 50 de ani. Am paciente care au făcut asta. Iar starea ta de sănătate e foarte bună. Nu cred că ar fi o problemă pentru tine, atât timp cât totul e în regulă din punct de vedere genetic. Dar eşti o femeie foarte ocupată, cu o carieră fulminantă. M-am gândit că probabil nu aveai aşa ceva în plan. Presupun că nu aţi folosit prezervative sau a fost un accident...
   - Nu, nu am folosit. El îşi făcuse recent un test HIV şi eu la fel.
   Făcuse unul la 8 săptămâni de la ultima partidă de sex cu Zack, ca să fie sigură. Fusese mai degrabă o procedură de rutină, şi-i spusese despre el lui Jean-Charles. Şi, deşi discutaseră despre un copil, nu se aşteptase să se întâmple asta, cel puţin nu încă.
   - Mă simt cam prost să sun la vârsta mea un tip şi să-i spun că sunt gravidă.
   - Cum crezi că va reacţiona?
   Brad o privi cu compasiune.
   - Nu ştiu, spuse ea, căzând pe gânduri. Suntem nebuni unul după celălalt. Dar situaţia lui e complicată. Are copii, locuieşte în Franţa şi este pe cale să divorţeze. Are multe pe cap.
   - Şi tu, de altfel, spuse el, iar ea aprobă din cap.
   Fără îndoială că aşa era, şi chiar nu se aşteptase să mai aibă un copil.
   Avea nevoie de ceva timp să pună lucrurile în ordine. Şi nu intenţiona să îi spună încă lui Jean-Charles. Avea nevoie de mai mult timp să rumege ea totul.
   Brad îi scrise câteva nume pe o hârtie şi i-o înmână. Erau numele a trei ginecologi pe care-i recomanda, şi îi sugeră să se ducă la unul dintre ei cât mai curând şi să se decidă, fie să păstreze sarcina şi să primească îngrijire prenatală, fie să avorteze. Făcea decizia să pară mult mai uşoară decât era de fapt.
   - Mulţumesc, spuse ea, strecurând în geantă hârtia, apoi se uită la el, peste birou. Ai mai găsit ceva?
   - Nu.
    El îi surâse cu bunătate.
    - În rest, totul e normal. M-am gândit că asta ar fi de ajuns.
   - Da, spuse ea încet. A fost ceva... E ceva... enorm.
   - Să-mi spui ce decizi.
   - Aşa am să fac, promise ea, apoi plecă întristată din cabinetul lui.
   Ce ghinion teribil. Ar fi trebuit să fie ceva minunat, şi îl iubea fără îndoială pe Jean-Charles, dar asta era o povară enormă pentru o relaţie veche de doar 3 luni de zile. Până şi ea ştia asta. Dar poate Dumnezeu avea alte planuri. Era uimitor cum se rezolvau uneori lucrurile.
   O sună pe Jade din maşină şi făcu ceva ce nu mai făcuse niciodată. Îi spuse că era bolnavă şi că se ducea acasă să stea în pat. De fapt, chiar asta avea de gând să facă. Voia să se târască în bârlogul ei şi să reflecteze. Era vineri, aşa că avea să meargă la casa de pe plajă. Jade îi spuse să o ia uşor şi că spera să se simtă mai bine până luni. Era binedispusă, pentru că avea programată o întâlnire cu prietenul ei, arhitectul, la sfârşit de săptămână.
   Timmie abia închisese, că o şi sună Jean-Charles pe mobil, în maşină. Voia să ştie ce-i zisese medicul, ce arătau analizele şi care erau în afara limitelor. Îl ascultă cu lacrimi în ochi şi ţinându-şi răsuflarea. Ura să-l mintă, dar nu era pregătită să-i spună adevărul. Avea nevoie de timp să se gândească şi să ia propria decizie. Era un eveniment major al vieţii ei. Dacă el nu rămânea cu ea sau nu-şi părăsea soţia? Brusc, asta conta mai mult ca oricând.
   - Era o prostie, până la urmă, minţi ea. Testele au arătat că aveam un fel de alergie sau ceva de genul ăsta. Crede că poate eram alergică la peştele mâncat. Şi, pe lângă asta, era probabil stricat. Crede că am o infecţie stomacală şi m-a trecut pe antibiotice.
   - M-am gândit eu că era ceva de genul ăsta. Ce stupid din partea lui să nu-ţi zică la telefon! Încerca doar să se dea important. N-ai idee cât mă enervează doctorii care fac aşa.
   Jean-Charles suna foarte oficial când îi spuse asta.
   - Da, şi pe mine, spuse ea, cu lacrimile curgându-i încet pe obraji.
   - Eşti bine, draga mea? Te aud cam ciudat. Ce antibiotice ţi-a dat?
   Ea ezită un moment, neştiind ce să-i zică, apoi răspunse la întâmplare:
   - Eritromicină. Sunt alergică la majoritatea celorlalte.
   - Asta e posibil să-ţi deranjeze iar stomacul. Eu n-aş fi făcut alegerea asta.
   Probabil nici Brad Friedman, dar habar nu avea ce ar fi folosit pentru o infecţie stomacală.
   - Te rog să-i spui dacă nu-ţi prieşte. Nu te sfii să-l suni în weekend, cu atât mai mult cu cât te-a speriat degeaba.
   N-ar fi spus că fusese chiar degeaba. Şi era sigură că nici Jean-Charles n-ar fi zis asta dacă ar fi ştiut. Îl iubea nespus, şi dintr-odată tot ce îşi dorea era copilul lui. Dar trebuia să fie inteligentă şi să ia decizia corectă. Urma să aibă un impact major asupra vieţii tuturor. A ei, a lui, a copilului, chiar şi asupra celorlalţi copii din căsătoria lui actuală. Şi asta era o parte a problemei. Oricât de mult îl iubea, căsătoria lui era, de fapt, încă validă, iar el era căsătorit şi trăia cu altcineva. Trebuia să ţină cont de toate aceste lucruri.
   - Te duci la birou?
   Părea binedispus, dar ea bănuia că n-ar mai fi fost dacă ar fi auzit veştile. Se întrebă cam cât de mult l-ar fi supărat.
   - De fapt, încă mă simt ca naiba. Mă duc acasă să stau în pat.
   - Micuţa mea dragă. Îmi pare rău că nu sunt acolo să am grijă de tine şi să te ţin în braţe.
   - Şi mie, spuse ea şi-şi înăbuşi un suspin. Te sun de acasă.
   - De fapt, am să ies cu copiii la cină. Te sun când revin.
   - Sper să vă simţiţi bine, spuse ea, părând distrată, apoi îşi aminti să-i spună că îl iubea.
   Dar asta nu însemna că avea dreptul să-i păstreze copilul sau să-i nenorocească viaţa. După ce închise, plânse tot restul drumului până acasă.
   După cum îi promisese, el o sună mai târziu în după-amiaza aceea. O sună tot weekendul, cum făcea mereu. Era adorabil şi iubitor şi îşi făcea griji pentru stomacul ei. O întrebă de câteva ori dacă-i făcea probleme antibioticul, iar ea spuse că nu. Dar el îşi putea da seama că ea nu era în apele ei. Ea inventă tot felul de scuze şi, când nu vorbea cu el la telefon, plânse zăcând în pat. Era cea mai dureroasă decizie pe care o avea de luat, dacă să aibă sau nu copilul acesta - cu sau fără sprijin din partea tatălui.
   Avea ea dreptul să priveze un copil de tată dacă, dintr-un motiv sau altul, relaţia cu Jean-Charles nu mergea? Îi era ea chiar atât de loială? Spre marea ei uşurare şi surpriză, răspunsul ei era da. Dacă nu era un copil sănătos, din cauza vârstei ei? Fu surprinsă să constate că nu era un factor determinant pentru ea. Era dispusă să-şi asume acele riscuri, şi dacă dorea putea să facă oricând amniocenteza sau alte teste. Deci care era problema?
   Se chinui tot weekendul, în timp ce se plimba încet pe plajă sau stătea întinsă pe terasă. Problema era că Jean-Charles era căsătorit, că se iubeau de mai puţin de 3 luni şi că, dacă nu-şi mai părăsea soţia, din cine ştie ce motiv, ea urma să crească acest copil singură. Şi, cel mai rău, dacă avea să se întâmple iarăşi ceva groaznic, ca în cazul lui Mark? Nu credea că putea supravieţui agoniei de a pierde încă un copil. Chiar unul care fusese atât de puţin prezent în viaţa ei, ca Blake. Şi atunci, care era răspunsul? Să fugă şi să-l piardă înainte să se fi născut măcar? Cum ar fi putut să se ierte vreodată pentru asta? Nu era foarte religioasă, dar totuşi considera că avortul era ceva greşit, mai ales că avea suficienţi bani să crească un copil şi să-i ofere un trai îndestulat, cu sau fără un bărbat alături.
    În final, pentru ea deveni o dilemă morală. Se rezuma la cât de mult îl iubea pe Jean-Charles şi la cât de mult îşi dorea un copil cu el, chiar dacă nu avea niciun sens.
   Duminică dimineaţă se simţea deja cumplit de torturată şi nu se putea gândi la altceva decât la fiul său care murise. Era bântuită de Mark mai des ca niciodată. Era mama unui copil care murise, un băiat pe care-l iubise nespus şi care îi fusese luat de lângă ea. Iar acum, dacă Dumnezeu alesese să-i ofere altul, oricât de incomod sau de nepotrivit era acest moment, cum ar fi putut să refuze un asemenea dar?
    În plus, ea crescuse orfană. Propriii ei părinţi muriseră când avea 5 ani. Ani de zile îşi devotase timpul şi energia pentru a ajuta copiii ca ea şi a le face vieţile un pic mai bune. Toţi fuseseră copii nedoriţi, şi ea se devotase lor şi hotărâse să le poarte de grijă.
   Luând aceste lucruri în consideraţie, cum ar fi putut să refuze să-şi deschidă inima în faţa copilului ei? Cum ar fi putut să respingă încă un copil nedorit, doar pentru că fusese conceput din întâmplare? Şi dacă acesta urma să fie cea mai mare bucurie în viaţă? Ce drept avea ea să refuze această viaţă de copil?
   Şi mai era şi cea mai mare problemă dintre toate, îl iubea pe tatăl copilului acestuia mai mult decât iubise oricare alt bărbat în toată viaţa ei.
   Voia să trăiască alături de el, îi oferise inima. Îşi deschisese viaţa, sufletul şi trupul pentru acest bărbat. Cum putea să îşi întoarcă faţa de la copilul care era rodul dragostei lor? Şi dacă chiar îşi părăsea soţia şi venea la ea până la urmă, dacă aceasta era singura lor şansă de a avea un copil împreună? Nu mai era atât de tânără încât să se bazeze pe faptul că experienţa aceasta se va repeta. Dacă nu urma să se mai repete niciodată?
   Ştia că, dacă renunţa, avea să regrete toată viaţa că a făcut asta din teamă şi laşitate. Ştia că nu s-ar putea ierta pe sine însăşi, şi poate nici Jean-Charles nu ar face-o. Dintr-odată, acest copil i se păru mai important decât oricare dintre ei. Era posibil să-l piardă oricum, la vârsta ei. Dar, dacă nu îl pierdea, în ochii ei, acesta era un copil care merita şansa să trăiască. Nu se putea priva de asta, nici de Jean-Charles, nici măcar de copilul care era fructul iubirii lor. Legătura lor nu era bazată pe sex, ci pe dragoste.
   Până la urmă, Mark fu cel care luă decizia, în timp ce ea îi privea fotografia, când se întorsese duminică seară în casa din Bel Air.
    Ţinea fotografia în mâini şi se uita în ochii băiatului. Aproape că-l putea simţi lângă ea şi-şi amintea părul lui minunat de mătăsos şi ochii lui imenşi, verzi, atât de asemănători alor ei. Îl pierduse cu atât de mulţi ani în urmă şi suferise atât de mult timp după el. Încă îi era dor de el, în fiecare zi. Iar acum venise acest copil, nu să-i ia locul, ci să-i dea şansa de-a mai iubi o dată un copil. Nu putea să fi îngropat un copil şi să-şi permită să ucidă un altul. La fel ca Mark, acest copil era un miracol în viaţa ei. Chiar mai mult, pentru că îl iubea pe Jean-Charles indiferent dacă-şi părăsea sau nu nevasta. Nu-i spusese încă despre copil, pentru că nu dorea să-l preseze şi avea ea însăşi nevoie de timp de gândire.
   Când merse la culcare în acea seară, ştia că decizia fusese luată.
   Aproape că îl vedea pe Mark zâmbindu-i din ceruri. Simţi că nu doar el era împăcat, ci şi ea. Dumnezeu îi dăduse acest copil, această ultimă şansă de a avea un copil, conceput cu un bărbat pe care-l iubea atât de mult. Ştia că nu putea respinge acest dar al iubirii mai mult decât l-ar fi putut respinge pe tatăl său. Acest copil era rodul dragostei lor.
    El o sună chiar înainte ca ea să adoarmă, şi, pentru prima dată de zile întregi, ea părea bine.
   - Mi-am făcut griji pentru tine, şopti el, iar ea îi răspunse somnoroasă.
   - Acum sunt bine. Te iubesc. Foarte mult.
   Mai mult decât ar fi putut sau ar fi îndrăznit să-i spună. El surâse, la celălalt capăt al firului, când o auzi.
   - Şi eu te iubesc. Sunt atât de bucuros că te voi vedea săptămâna viitoare.
   Cu toată supărarea şi entuziasmul cauzate de sarcină, uitase de asta.
   Mergea la Paris să discute cu oamenii de la fabrica de textile. Şi trebuia să-i dea vestea lui Jean-Charles. Avea dreptul să ştie şi totodată un cuvânt de spus. Putea s-o scoată din viaţa lui, dacă asta alegea. Dar ştia că nu ar face aşa ceva niciodată. Spera că avea să se bucure. Şi în câteva săptămâni urma să-şi părăsească soţia.
   - Somn uşor, iubita mea, îi şopti el, iar ea închise după ce-i spuse iar că îl iubea.
   Adormi cu un surâs pe faţă. Avea să-i spună de copil săptămâna viitoare, când se ducea la Paris. Cu puţin noroc, totul urma să fie bine.

Capitolul 17

   Timmie împachetase deja şi era gata de călătoria la Paris de a doua zi, când primi la miezul nopţii un telefon de la Jean-Charles, care părea foarte tulburat.
    La început, nici măcar nu-i recunoscu vocea. Părea gata să plângă.
   - Ce s-a întâmplat, cheri!
   Începuse să prindă de ici-colo cuvinte franţuzeşti şi îşi tot promitea că o să ia nişte cursuri la Berlitz, când avea timp. Probabil într-o altă viaţă, dar chiar dorea să înveţe franceză pentru el.
   - Avem o problemă serioasă, zise el cu o voce ce nu prevestea nimic bun, iar ei aproape îi stătu inima când auzi asta.
   Pentru o clipă, se gândi că o părăsea. Uită că nici măcar nu îi spusese de copil. Se gândea doar că avea să-i spună că se terminase. Inima ei începu să bubuie. Respiraţia i se întretăiase. Teroarea izbucni dintr-odată.
   Era ca un reflex pentru ea. O asaltară iarăşi amintiri de la orfelinat şi cum fusese trimisă ani de zile înapoi, iar şi iar.
   - Ce vrei să spui? întrebă Timmie cu voce pierită.
   Niciodată nu-l auzise aşa.
   - Soţia mea e bolnavă. Foarte bolnavă. A fost diagnosticată azi cu cancer.
   - Vai, Doamne! Îmi pare atât de rău.
   Gândurile lui Timmie se îndreptară imediat spre soţia lui, fără să se mai gândească la el sau la ea. Abia apoi începu să înţeleagă ce impact urma să aibă acest fapt asupra ei. Părea să fi avut deja.
   - Avea o umflătură mică la sân. Am crezut că nu e nimic, aşa că nu ţi-am pomenit despre asta. Îşi face mereu griji pentru sănătatea ei şi a mai tras sperieturi dintr-astea. Am primit astăzi rezultatele de la biopsie. Are cancer în stadiul al doilea. Îi vor opera nodulul, nu tot sânul, dar va avea nevoie de chimioterapie şi de radiaţii. Este foarte supărată, şi eu sunt la fel pentru ea.
   Lui Timmie nu i se părea rece, ci doar diferit. Foarte diferit. Şi era îngrozită de ce avea să însemne asta pentru ei.
   - Timmie, m-a rugat să stau cu ea şi să nu mă mut în iunie. E foarte speriată şi vrea să fiu alături de ea pe durata tratamentelor. Are de făcut între 2 şi 6 luni de tratamente, depinde cum răspunde la ele. Îşi va pierde părul şi e posibil să-i fie foarte rău. E mama copiilor mei. Nu pot să plec acum de lângă ea, oricât de mult ne iubim noi doi. Şi te iubesc foarte mult, repetă el, dar vocea lui Jade era brusc mult mai puternică în mintea lui Timmie decât a lui.
   Jade o avertizase în această privinţă. Nu credea că el o minţea. Dar era prima amânare dintr-un lung şir, asta dacă avea să plece vreodată.
   - Nu ştiu ce să zic, spuse Timmie, cutremurată şi speriată. Îmi pare foarte rău pentru ea... şi mă tem pentru mine.
   - Nu te teme, spuse el, pe un ton mai calm decât cu un minut mai devreme.
    Fusese teribil de îngrijorat de ce-avea să zică Timmie, şi avusese o zi stresantă, în care trebuise să se descurce cu soţia sa, care era într-o stare de panică absolută, şi cu copiii. Chiar şi fiul lui era supărat. Mama lor era extrem de bolnavă.
    - Asta nu schimbă nimic. E doar o amânare a planurilor noastre.
   Sau sfârşitul lor. Şi, în acest moment, 6 luni contau enorm pentru ea. Nu fusese încă la ginecolog, dar toată săptămâna avusese greţuri uşoare. Era gravidă, şi habar n-avea în câte luni. Şi plănuise să-i dea vestea în săptămâna aceea.
    Având în vedere cele aflate acum, avea să fie însărcinată în 6 sau 7 luni când el urma să se mute de-acasă - asta dacă soţia sa o să se simtă suficient de bine atunci sau dacă nu venea cu altă scuză, chiar şi dureros de reală. Timmie înţelegea, dar propriile ei temeri începeau să iasă la lumină. Era îngrozită că nu o să-şi părăsească niciodată casa sau soţia. Poate Jade avea dreptate.
   - Eşti foarte tăcută. La ce te gândeşti? întrebă el, părând îngrijorat din pricina ei. Timmie, te iubesc. Te rog să ţii minte asta, orice se va întâmpla.
   - Mă tem, spuse ea cu sinceritate. Îmi pare foarte rău pentru ea. Cancerul este cel mai negru coşmar al oricărui om. Mă gândesc la asta de câte ori fac o mamografie sau oricare alt gen de test. Şi chimioterapia sună groaznic. N-o învinovăţesc că te vrea acolo. Şi eu aş fi speriată. Mă întreb doar ce înseamnă asta pentru noi. Ştiu că pare egoist, dat te iubesc şi nu vreau să stai acolo pentru totdeauna.
    Şi dacă rămânea foarte mult timp bolnavă sau i se înrăutăţea starea?
   - Nu e vorba de totdeauna, doar de câteva luni.
   Iniţial fuseseră 4 luni. Acum erau alte 6. Şi dacă boala ei îi reapropia sau repara rănile vechi din mariajul lor? Atunci ce rol avea să joace Timmie? Avea să fie părăsită, păcălită şi copleşită de durere, cum spunea David. Cu inima frântă. Pierdută. Singură. Chiar mai rău, căci acum îi purta copilul în pântece.
   Nu voia ca ăsta să fie un factor în decizia lui. N-avea de gând să-l forţeze sau să se folosească de sarcină ca să-l facă al ei.
   Voia ca el să fie cinstit. Nu cu o nevastă cu cancer trăgându-l de-o mână şi o amantă gravidă smucindu-l de alta. Dacă venea la ea, voia să vină pentru că o iubea, nu pentru că simţea că îi datora asta din cauza unui copil sau din alt motiv. N-avea de gând să se folosească de sarcină ca să-l manipuleze. Îl voia cinstit şi numai pentru ea, nu din cine ştie ce sentiment de datorie faţă de un copil pe care s-ar fi simţit obligat să-l recunoască, dar pe care nu l-ar fi dorit de fapt.
    I se părea manipulativ să-i spună de copil acum, şi n-avea de gând să facă asta. Decise să ţină veştile pentru ea deocamdată, măcar până se mai aranjau lucrurile în viaţa lui. Dar asta era posibil să dureze mult timp.
   Şi apoi el lovi din nou.
   - Nu cred că ar trebui să vii mâine, Timmie, doar dacă chiar trebuie, pentru afacerile tale. Lucrurile stau foarte complicat pe-aici. Nu sunt sigur că voi reuşi să mă strecor, şi ar fi greu pentru amândoi. Nu vreau să-mi supăr chiar acum soţia. Sper să înţelegi.
   La capătul ei de fir se lăsă tăcerea. Simţi dintr-odată o durere chinuitoare, violentă, în timp ce plămânii i se goliră de aer. Se simţea de parcă ar fi fost lovită cu putere. O abandona, chiar dacă într-o măsură neglijabilă. Şi, de fapt, situaţia nu era deloc neglijabilă. Fiecare fibră din trupul ei îi reamintea că mai fusese în situaţia asta, şi nu era deloc plăcut.
   Pentru ea, era cea mai rea postură din lume. Abandonată şi singură. Copilul rănit de 5 ani din ea ieşi instantaneu la suprafaţă.
   - Înţeleg, reuşi ea cu greu să scoată cuvintele. Să-mi spui când se liniştesc lucrurile.
   - Te sun mâine. Îmi pare foarte rău, spuse el pe un ton serios. Nu e vina nimănui.
   Avea dreptate, nu era nici măcar vina lui. Dar o durea conştientizarea acută a faptului că prima lui alegere fusese soţia, nu ea. Soţia avea de partea ei trecutul, iar asta era una dintre cele mai mari temeri ale lui Timmie. O îngrijora gândul că până la urmă soţia lui urma să câştige. Iar ea avea să piardă.
   - Te iubesc, şopti el.
   - Şi eu te iubesc, răspunse Timmie, apoi închiseră amândoi, simţindu-se storşi de vlagă.
   Imediat ce terminară de vorbit la telefon, Timmie fu copleşită de panică. Jean-Charles nu voia ca ea să vină la Paris. Habar nu avea când o să-l vadă din nou sau dacă o să-l mai revadă vreodată. Era o idee îngrozitoare pentru ea, şi nu-şi permise să ajungă până acolo cu gândul. În schimb, zăcu în pat, făcută ghem, îmbrăţişându-şi genunchii, şi plânse.
   Dacă nu-l mai vedea niciodată? Se întrebă dacă asta îi schimba perspectiva asupra copilului, dar ştia că nu era cale de întoarcere. Nu dorea să aibă acest copil doar de dragul lui, deşi conta şi asta foarte mult, ci şi pentru ea, din cauza lui Mark. Însă, fiind al lui reprezenta tot ce era mai scump pe lume pentru ea. În timp ce stătea întinsă în pat, se gândi şi la posibilitatea ca el să nu ştie niciodată şi să n-o mai vadă vreodată.
    Ştia că dramatiza, dar era greu să nu facă asta. Situaţia lor era complet instabilă. Oricât de mult se iubeau, el era, la urma urmei, un bărbat însurat care locuia cu soţia, acum foarte bolnavă şi dependentă de el. Şi, pentru moment, el avea să rămână cu ea. Întreaga situaţie îi stârnea cele mai negre temeri lui Timmie.
   Lucrurile nu puteau sta mai rău pentru ea, decât dacă el decidea să pună de tot capăt relaţiei.
   Rămase întinsă în pat şi plânse toată noaptea. La 6 se ridică până la urmă şi se îmbrăcă. Trimise e-mailuri oamenilor pe care plănuise să-i întâlnească în Paris, spunându-le că intervenise o urgenţă şi era nevoită să amâne călătoria. Îşi anulă zborul şi rezervarea la hotel şi stătu în bucătăria ei, uitându-se fix spre o ceaşcă de ceai, fără să se atingă de ea. Până la urmă sorbi o înghiţitură, apoi plecă la muncă.
   Era la birou înainte de ora 8 şi părea cufundată în muncă atunci când Jade intră şi o fixă cu o expresie uimită.
   - Ce cauţi aici?
   Timmie îi evită privirea, încercând să pară ocupată. Niciuna din ele nu se lăsă amăgită.
   - Am amânat călătoria, Jean-Charles a avut o urgenţă. Am să merg probabil peste câteva zile, când se mai liniştesc lucrurile.
   - Ce fel de urgenţă? Personală sau profesională? întrebă Jade suspicioasă.
   - Una de familie.
   Nu voia să intre în amănunte cu Jade. Acum totul părea prea previzibil şi mult prea asemănător scenariilor pe care le descrisese aceasta.
   Timmie nu dorea să-i dea satisfacţie sau să se întristeze mai rău. N-avea nevoie de Jade s-o pisălogească. Şi Timmie ştia că ar face asta. I-ar fi imposibil să reziste. Jade era încă mult prea sensibilă când venea vorba despre acest subiect. Şi, în mintea ei, toţi bărbaţii însuraţi erau la fel. Poate chiar erau. Timmie îşi dorea cu disperare ca Jade să se înşele.
   - S-a întâmplat ceva cu soţia lui? insistă Jade, iar ochii lui Timmie erau foarte reci când ridică privirea.
   Mesajul era clar: „Lasă-mă-n pace “.
   - E prea complicat de explicat. Cineva din familie s-a îmbolnăvit, aşa că e reţinut.
   - Nevastă-sa, pariez. Am mai auzit placa asta. Soţia lui Stanley avea boala lui Crohn. De câte ori părea pe punctul de-a pleca, ea ajungea în spital, grav bolnavă. Ajunsesem capabilă să prezic următoarea îmbolnăvire. Asta a lui ce are?
   „Rahat. Cancer “, răspunse Timmie în sinea ei. „Asta bate lejer boala lui Crohn.“
    Ceea ce tocmai spusese Jade nu era deloc încurajator.
   - Nu contează, răspunse Timmie cu lejeritate. Probabil voi pleca peste câteva zile, când se mai liniştesc lucrurile.
   - Sper să ai dreptate, spuse Jade şi ieşi din birou, cu o privire întunecată.
   Ura ce i se întâmpla lui Timmie, dar nu mai mult decât Timmie însăşi.
   Timmie merse la baie, încuie uşa, se aşeză pe jos şi plânse jumătate de ceas. Apoi vomă, ceea ce ştia că era din cauza angoasei, nu a greţurilor de dimineaţă. Mereu voma când era speriată. Şi acum era. Foarte, foarte, foarte speriată.
    Se întrebă dacă nu cumva avea să piardă sarcina din cauza asta. Asta măcar ar rezolva o problemă, deşi ştia bine că nu-şi dorea să se întâmple aşa ceva. Voia acest copil, şi dacă el venea la ea, şi dacă nu. Îl iubea chiar atât de mult, de proastă ce era.

   Jean-Charles o sună mai târziu în cursul după-amiezii, la birou.
   Pentru el era aproape două dimineaţa, iar ei îi fusese rău toată ziua. Ar fi trebuit să fie în avion la ora aia, la doar câteva ore distanţă de braţele sale.
   El părea epuizat când îi vorbi, o asigură iar şi iar că o iubea şi că trebuiau doar să fie răbdători şi totul avea să se rezolve.
   - Când îşi începe tratamentul? întrebă Timmie, cu voce ştearsă.
   Acum totul era despre soţia lui, nu despre ea.
   - Mai întâi trebuie să se opereze, ceea ce se va întâmpla săptămâna viitoare. Nu pot începe chimioterapia decât după asta, după ce se vindecă totul. Ar putea decide să o supună mai întâi la radiaţii.
   Era evident complet prins de aranjamentele care se impuneau şi cu totul buimăcit de isteria pe care diagnosticul ei o cauzase. La nivel raţional, Timmie înţelegea perfect situaţia şi îi părea rău pentru ea. Emoţional însă, era praf, un copil speriat. Praf şi gravidă, colac peste pupăză, cu propriile probleme serioase, despre care el nu ştia nimic. Nu-l putea învinovăţi de asta. I-ar fi putut spune, dacă voia. Dar ultimul lucru de care avea el acum nevoie era vestea despre sarcina ei.
    Din compasiune faţă de el, nu intenţiona să-i spună până nu se linişteau lucrurile. Nici că se putea prilej mai prost să se îmbolnăvească soţia lui de cancer la sân, pentru toţi.
   Timmie nu se putea abţine să nu se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă se îmbolnăvea după ce Jean-Charles ar fi plecat. Oare s-ar fi întors? Poate.
   Dacă aşa era situaţia, atunci poate era mai bine că se întâmplase acum.
   Altfel, ar fi fost chiar mai rău. Să fi venit la ea, să-şi aranjeze împreună un apartament, o viaţă, pentru ca apoi să se întoarcă acasă să aibă grijă de soţia lui bolnavă... Nu era un final fericit care să-i scoată din drama care li se înfăţişa.
   Înainte să închidă, el îi spuse că avea să o sune de îndată ce reuşea, dar că lucrurile erau foarte tensionate şi haotice la el acasă. Spuse că soţia lui era curajoasă, dar foarte speriată. La fel cum era şi Timmie, din cauza lui.
   Nici nu-i trecea lui prin cap cât de îngrozită era. Panica totală se lăsase după veştile de seara trecută şi anularea călătoriei ei.
   Fusese retrasă toată ziua, şi, cum toată lumea credea că era plecată, nu sunase nimeni. Şi nici ea nu sună. Stătu la biroul ei, încercând să se cufunde vitejeşte în munca ei, fără prea mare succes. Nu se putea concentra, îşi arunca toate schiţele şi, când uşa era închisă, tot ce făcea era să se pună pe plâns.
   Jade îl avertizase pe David că ceva e serios în neregulă şi amândoi o lăsaseră în pace toată ziua. David, cu optimismul lui obişnuit, spusese că era sigur că aveau să rezolve ei doi situaţia. Jade doar pufnise zgomotos şi păşise apăsat înapoi la biroul ei, deşi în sinea ei era teribil de îngrijorată şi mâhnită pentru prietena şi şefa lor. Timmie arătă absolut groaznic tot restul săptămânii.
   Vineri plecă de la birou pe la 6 şi merse direct la plajă, fără să treacă pe acasă să îşi facă bagajul. Nu îşi luă nimic de lucru şi nici vreo carte de citit. Petrecu tot sfârşitul de săptămână dormind, plângând şi plimbându-se pe plajă. Şi, când nu-şi făcea griji cu privire la ei doi, se gândea la copilul lor nenăscut încă. Ştia că trebuie să meargă la un medic într-una din aceste zile. Plănuise s-o facă după ce se întorcea de la Paris.
   Nu-i păsa în câte luni era. Tot ce conta era că-i purta copilul. Era cel mai dulce secret al vieţii ei. Deşi situaţia curentă făcea realitatea de a avea un copil oarecum înfricoşătoare pentru ea, luase decizia să-l păstreze, chiar dacă era singură.
  Şi niciodată nu se simţise mai convinsă de ceva ca acum. Se surprinse de multe ori de-a lungul weekendului gândindu-se la Mark. Cât de dulce fusese când se născuse şi cât de mult îl iubise. Cât de devastată se simţise când murise. Aproape îşi dorise să moară şi ea. Iar acum, prin miracol, Dumnezeu îi dăduse o a doua şansă, să aibă un copil cu bărbatul pe care-l iubea atât de mult.
    Nu concepea ceva mai minunat decât să aibă copilul lui. Îşi dorea doar să-i fi putut spune la Paris, dacă lucrurile nu ar fi luat altă turnură. Şi uneori spera că el avea dreptate, că acesta nu era sfârşitul a nimic, ci doar o amânare, un stop-cadru al vieţilor lor. Spera că în următoarele luni soţia lui avea să termine tratamentul, iar el putea să plece în sfârşit de acasă.
    Timmie nu avea ce face decât să aştepte să vadă ce urma şi să aibă încredere în ce-i spunea el.
   Jean-Charles fusese excepţional de afectuos cu ea, când o sunase peste weekend. O sunase de câteva ori să o liniştească şi se scuzase de o mie de ori că o rugase să-şi anuleze călătoria.
   - Sper că totul se va linişti şi se va termina în câteva luni, o reasigură el. Sper chiar că voi putea pleca spre sfârşitul verii.
   Timmie spera acelaşi lucru, dar urma să fie o vară lungă, în care avea să-l aştepte să plece în timp ce burta-i tot creştea. El spusese că spera ca venirea ei la Paris să fie posibilă peste câteva săptămâni. Poate după operaţia soţiei sale, înainte să înceapă chimioterapia. Nu ştia cum s-ar fi putut strecura acum.
   Timmie nu comentă. În mod clar îi revenea acum un rol secundar în viaţa lui, în urma soţiei lui, a bolii acesteia, a copiilor lor şi a problemelor mai arzătoare. Nu-l mai văzuse deja de o lună şi habar nu avea când o să-l poată revedea. Şi mai mult o îngrijora faptul că ea era o femeie de care el era îndrăgostit de 3 luni de zile şi cu care avusese 3 întâlniri amoroase. Până la urmă, petrecuseră împreună exact 14 zile. Cum se putea aştepta de la el să pună în balanţă două săptămâni cu ea, sau chiar 3 luni, dacă lua în calcul e-mailurile şi telefoanele, contra unei femei cu care petrecuse aproape 30 de ani?
    În mintea lui Timmie era imposibil, şi probabil la fel şi în mintea lui. Pentru el, ea nu era mai mult de o fantezie, un vis care spera să se materializeze, într-o viaţă încă intangibilă. Dar, pentru moment, realist vorbind, el încă îşi împărţea viaţa cu familia lui zilnic, locuia cu ei, în ciuda iubirii pe care i-o tot mărturisea lui Timmie.

   Duminică, Timmie merse la Sfânta Cecilia să viziteze copiii pe drumul de întoarcere acasă şi rămase cu ei la cină.
    Sosiseră trei copii noi, în loc de doi. Unul dintre ei era un băieţel adorabil de 6 ani, care fusese salvat din plasament după ce fusese grav abuzat, nu doar de familia naturală, cât şi de cea care-l luase în plasament. Uneori se întâmpla şi asta.
   Stătuse tăcut şi cu ochii larg deschişi tot timpul cinei, şi toate încercările lui Timmie de a-l atrage într-o conversaţie rămăseseră fără rezultat. Îi amintea chinuitor de mult de Blake. Primise o carte poştală de la bunicii lui, care-i spuneau că Blake o ducea bine. Încă îi mai era uneori dor de el. Mereu avea să rămână în inima ei.
   Sora Anne o lămuri că acest copil suferea de stres posttraumatic şi nu vorbea, la fel ca Blake. Îl duceau la terapie.
    Când Timmie îi atinse blând capul în vreme ce îşi lua rămas-bun, el ridică un braţ să se apere şi tresări, ferindu-se de ea. Ei îi veniră lacrimi în ochi şi îşi dădu încă o dată seama de viaţa pe care o avuseseră aceşti copii înainte să ajungă la Sfânta Cecilia.
   Jean-Charles o sună iarăşi în acea noapte, dar nu spuse nimic legat de venirea ei acolo. Îi zise cât de mult o iubea, dar părea epuizat.
    Pentru el era luni dimineaţa, şi oamenii îl aşteptau în cabinet. Spuse că operaţia soţiei lui era programată pentru marţi. Doar despre asta părea să mai fie în stare să vorbească în acele zile, şi în majoritatea timpului Timmie doar asculta. Era tot ce putea face pentru el, în afară de a-l reasigura că îl iubea şi că era acolo pentru el. Murea de dor să-l vadă, mai ales acum, dar nu voia să-l preseze, aşa că nu spuse nimic despre asta. Voia să fie înţelegătoare faţă de necazurile prin care trecea şi spera că pe termen lung avea să conteze faptul că măcar încerca să îi ofere suport moral, dar, din când în când, panica o copleşea în valuri.
    Erau vremuri grele pentru amândoi. Îl iubea, însă nu avea nicio siguranţă. Ştia doar că erau îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt, şi fuseseră timp de 3 luni. Avea certitudinea că o să aibă un copil în iarna următoare, dacă nu se întâmpla ceva neprevăzut, ceea ce la vârsta ei era o posibilitate de luat în calcul. Dintr-o multitudine de motive, părea mai înţelept să aştepte înainte să spună ceva, din moment ce oricum se hotărâse să păstreze sarcina. Ea luase deja decizia.
   Ştiind că purta copilul lui, care creştea înăuntrul ei, îl iubea şi mai mult şi-i era teribil de dor de el. Plânsese mult în ultimele zile. Atât David, cât şi Jade remarcaseră cât de mohorâtă era la serviciu. Nici unul n-o întreba nimic şi se fereau din calea ei. Îşi dăduseră seama că, dacă ar fi vrut să le spună ceva despre asta, ar fi făcut-o. Ea nu mai pomeni despre plecarea la Paris, nu făcu nici un alt aranjament. Şi nimic nu se schimbă în viaţa ei până pe la sfârşitul lui mai.
   Chiar înainte de sfârşitul de săptămână de dinainte de Ziua Eroilor, aduse iar vorba, în discuţia cu Jean-Charles, despre vizita la Paris. Soţia lui avusese operaţia de scoatere a nodulului şi începea chimioterapia peste două săptămâni. Era intervalul la care făcuse el referire mai demult. Îl întrebă chiar înainte să plece în Malibu pentru un weekend prelungit.
   Mersese până la urmă la ginecolog săptămâna aceea. Copilul creştea frumos, ba chiar văzuse cum îi bătea inimioara şi se emoţionase. De atunci, purta fotografia printată cu ea peste tot. Conform calculelor făcute şi informaţiilor oferite de ea, era însărcinată în 9 săptămâni, copilul avea să se nască la începutul lui ianuarie.
    Totul părea aproape imposibil de crezut, cu atât mai mult cu cât nimeni nu ştia. Era cel mai ascuns şi mai dulce secret al ei, şi unul pe care-l preţuia la fel cum preţuia iubirea lor reciprocă, deşi nu se mai văzuseră din aprilie, de la New York, vizita aceea menită de soartă în care concepuseră copilul. Încă aştepta ocazia potrivită să-i spună şi voia asta, dar nu la telefon şi de preferinţă nu în mijlocul unei situaţii de criză. Aştepta să se liniştească lucrurile ca să-i poată mărturisi şi spera ca el să o cheme curând la Paris.
   Vineri după-amiază, îl întrebă cum stătea cu programul. La celălalt capăt al firului se auzi un oftat, urmat apoi de tăcere. Mereu părea stresat şi la limită în ultima vreme, nu neapărat faţă de ea. Dar se simţea tras în o mie de direcţii. Spuse că ambele lui fiice erau îngrozite pentru mama lor.
   Erau nişte vremuri foarte grele pentru familia lor. Şi nu erau mult mai uşoare nici pentru Timmie.
   - Nu ştiu, Timmie. Îmi doresc atât de mult să te văd. În fiecare zi vreau să-ţi cer să vii aici. Chiar nu pot scăpa acum. Dar, chiar dacă ai fi în Paris, dacă ar apărea ceva neprevăzut sau dacă ar avea copiii mei nevoie de mine, n-aş putea să fiu cu tine cum mi-aş dori. N-aş vrea să-ţi fac asta, din respect pentru tine.
   Era sigură că era bine intenţionat, dar se simţea dată la o parte. Fu cât pe-aci să-i spună că n-o interesa cât de puţin îl vedea, tot voia să vină, dar el nu era deloc încurajator şi îi ceru să mai aştepte câteva săptămâni, să vadă cum decurgea chimioterapia. Încă o amânare, cu o scuză validă. Cum se putea ea pune cu cancerul sau cu groaza copiilor lui? Sau chiar cu starea sa de anxietate? Nu putea. Dar cu ea cum rămânea? Adevărul era că nu mai era loc şi de ea în viaţa lui acum - poate doar la telefon. Iar ea avea mai multă nevoie de el decât atât. Mult, mult mai multă.
   - Ce-ar fi să evadăm câteva zile înainte să înceapă chimioterapia? Să ştii că aş putea veni pentru un weekend.
   Chiar sperase s-o lase să vină de data asta, din moment ce şi luni era zi liberă pentru ea. Dar s-ar fi dus oricând, iar medicul îi spusese că avea voie. Simţea că bucuria şi confortul revederii ar contrabalansa stresul zborului lung. Ar fi călcat pe cărbuni încinşi să-l vadă, lucru valabil şi în cazul lui. Dar zilele astea el avea acasă mai mulţi cărbuni încinşi decât îi trebuiau. Şi, în tăcerea clipelor care se scurgeau, îi părea rău pentru el.
   Alteori, îi părea rău pentru ea. Era o situaţie grea pentru toată lumea.
   - Nu ştiu ce să-ţi spun, draga mea, cred că ar trebui să aşteptăm.
   Până când? Până când soţia sa avea să se simtă şi mai rău din cauza chimioterapiei şi o să înceapă să-şi piardă părul? Atunci i-ar fi şi mai greu să plece. Iar copiii lui ar fi şi mai supăraţi.
    Timmie vedea ce i se aşternea înainte, şi nu era deloc bine pentru ea. Cu siguranţă nici pentru ei. Soţia lui avea un drum greu de parcurs. Timmie văzuse declinul bolii îndeaproape, la unii dintre prietenii ei. Şi el, de asemenea, la unii pacienţi.
   - Îmi pare rău să-ţi fac asta şi te rog să fii răbdătoare. Ştiu că, până la sfârşitul verii, după ce termină chi- mioterapia, lucrurile vor redeveni mai calme. Radiaţia e obositoare, dar nici pe departe atât de dificilă cum este chimioterapia.
   Întreaga lor viaţă se învârtea acum în jurul tratamentului soţiei sale, pentru că asta se întâmpla cu a lui. Şi, oricât de empatică ar fi fost Timmie, avea şi ea nevoi, care nu erau deloc împlinite, în afară de faptul că un bărbat însurat din Paris era îndrăgostit de ea - sau aşa susţinea. Dar iubirea lor începea să pară distantă şi ireală, în mod sigur ei, şi probabil şi lui.
   Singura certitudine era copilul lor, despre care el nu ştia nimic, şi, până nu avea să îl revadă, ea intenţiona să păstreze lucrurile aşa. Aflarea veştii că era gravidă ar fi sporit isteria generală care îi domina viaţa în ultima vreme.
   Şi nu avea nici un chef să contribuie la asta. Era o promisiune pe care şi-o făcuse sieşi şi pe care intenţiona să o păstreze. N-avea să manipuleze, să cerşească, să şantajeze sau să implore. O să-i spună de copil doar când avea să existe fie şi o şansă micuţă ca el să-l vadă ca pe un dar, nu ca pe o ameninţare.
   - Ce zici? întrebă ea cu tristeţe, când el nu-i oferi nicio speranţă de a o vedea măcar pentru un weekend.
   Situaţia lor era din ce în ce mai deprimantă. Erau ca un vagon de serviciu, agăţat de trenul de nefericire al soţiei sale.
   - Îţi spun că nu ştiu ce să fac, oftă el. Te iubesc, dar nu ştiu când te pot revedea. Soţia mea are cancer, copiii mei o iau razna. A trebuit să scot apartamentul de la vânzare, pentru că a devenit isterică, crezând că va trebui să se mute în toiul tratamentului, deci măcar atât am putut face pentru ea. Timmie, ce pot să spun?
   Stomacul i se strânse ghem. Era prima dată când auzea că scosese apartamentul de la vânzare.
   - Ce-ai vrea să fac, având în vedere toate câte se întâmplă aici?
   Ar fi vrut să plece oricum şi să aibă grijă de soţia sa în timp ce locuia în propriul apartament. Dar, având în vedere felul în care el prezentase lucrurile, ar fi sunat crud, aşa că nu mai spuse nimic. El trebuia să găsească singur soluţia asta, şi nu făcea acest lucru. Mai rău chiar, nici nu era sigură că-i purta pică. Înţelegea. Dar tot era înspăimântător pentru ea. Iar faptul că era însărcinată înrăutăţea mult situaţia. Dar ştia că oricum ar fi fost supărată şi îngrijorată. Cea mai mare teamă a ei fusese că nu avea să-şi părăsească soţia. Devenise o versiune mult mai gravă a tot ce-i spusese Jade, iar cancerul era ceva atât de serios, încât era imposibil să se certe cu el.
   - Nu ştiu, spuse Timmie cu lacrimi în ochi.
   Părea să plângă mereu în ultima vreme. Îi era foarte dor de el. Iar el spunea că şi lui îi era de mult. Era imposibil să măsori durerea, să vezi cine suferea mai tare sau cine miza mai mult. Era o poziţie delicată pentru amândoi, şi Timmie ştia asta. Încercă să glumească pe tema asta, că oricum nu avea ce face.
   - Poate ar trebui să aplicăm soluţia din filmul acela, O aventură de neuitat.
   - Şi care-i aia? întrebă el, părând ofensat. Eu nu consider asta o aventură. Iau asta în serios, Timmie. Eşti dragostea vieţii mele.
   Şi el era dragostea vieţii ei. Dar încă nu venise la ea şi poate nici nu avea să vină vreodată. Nu mai putea pierde asta din vedere. Era prea înfricoşător ce se întâmpla ca să poată ignora riscurile evidente. Nimic nu era sigur.
   - Şi tu eşti dragostea vieţii mele, spuse ea cu seriozitate, apoi continuă cu explicaţiile. O aventură de neuitat este un film, unul foarte vechi. Unul clasic. Cu Cary Grant şi Deborah Kerr. Se întâlnesc pe un vas şi se îndrăgostesc, amândoi sunt logodiţi cu altcineva, şi cad de acord să se întâlnească 6 luni mai târziu la Empire State Building, după ce-şi fac ordine în viaţă. Amândoi au nevoie de locuri de muncă şi trebuie să rupă logodnele. În orice caz, stabilesc o întâlnire la Empire State Building, dacă sunt liberi amândoi. Cary Grant îi spune că nu o să se supere dacă ea nu apare. Ea îi promite acelaşi lucru. Şi vine ziua respectivă. El o aşteaptă, iar ea e lovită de un taxi în drum spre el şi nu mai ajunge. E imobilizată într-un scaun cu rotile şi nu vrea ca el s-o vadă aşa, deci nu-l caută. Cred că el dă peste ea într-un teatru, multe luni mai târziu, şi nu îşi dă seama că ea are picioarele paralizate, aşa că devine furios pe ea. O pictează, pentru că el e artist, şi cineva de la galeria de artă îi spune că o femeie într-un scaun cu rotile a cumpărat portretul... şi apoi înţelege şi merge s-o găsească...
   Timmie avea lacrimi în ochi când îi povestea.
    - Şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Deşi ea încearcă să-l mintă când el o găseşte. Dar, când vede pictura din dormitor, îşi dă seama că ea era femeia din scaunul cu rotile, şi c-o iubeşte oricum.
   - Ce mai poveste, spuse Jean-Charles mişcat, deşi oarecum amuzat de comparaţia cu filmul acela vechi. Sper că n-ai în plan să dea vreo maşină peste tine. Şi n-ai să ajungi într-un scaun cu rotile, Timmie.
   Suna puţin cam melodramatic pentru el.
   - Nu, n-am să ajung. Ideea e că poate ai vrea să stabilim o întâlnire pentru peste câteva luni şi să lăsăm lucrurile aşa până atunci. Oricum nu mă poţi vedea, iar eu tot stau cu sufletul la gură şi aştept ca tu să fixezi o dată la care să pot veni. Poate ar trebui să renunţăm la asta pentru moment.
   Zise asta plângând, iar el păru pe dată supărat.
   - Asta vrei, Timmie?
   Părea la fel de nefericit ca ea şi oarecum panicat acum. Nu voia s-o piardă, indiferent de ce trebuia să facă. Dar viaţa lui actuală era un dezastru, fără îndoială, şi familia lui avea nevoie de el, aşa că trebuia să excludă pe oricine altcineva, chiar şi pe ea. Şi ştia cât de nedrept era asta pentru Timmie. Se simţise tot timpul vinovat şi nu ştia cum să facă să nu dezamăgească pe nimeni. Se întrebă dacă nu cumva ea avea dreptate.
   - Nu, nu asta vreau, spuse ea cu sinceritate. Vreau să te văd. Acum. Imediat. Te iubesc. Dar se pare că nu este posibil, din cauza situaţiei în care se află soţia ta. Poate ar lua ceva din presiunea de pe umerii tăi dacă am stabili o întâlnire şi ne-am promite unul altuia să rezolvăm totul până atunci, sau cât putem de mult.
   Ea n-avea nimic de rezolvat, doar el, şi Jean-Charles ştia asta. Dar exista şi o parte bună la planul ei. Măcar nu avea s-o dezamăgească de fiecare dată când nu o putea chema la Paris şi nu putea zbura el s-o vadă.
   - Ai mai vorbi cu mine dacă am face asta? întrebă el îngrijorat.
   - Nu ştiu dacă ar trebui...
   Şi atunci izbucni mai tare în plâns şi aproape îi frânse inima. Tot ce voia era s-o ia în braţe şi să facă totul să fie bine. Ura faptul că soţia lui făcuse cancer, din o mulţime de motive, printre care şi faptul că o dezamăgea pe Timmie acum, drept consecinţă. Era pe deplin conştient de răul pe care i-l făcea şi de cât de speriată trebuia să fie, având în vedere vechile ei temeri legate de abandon. Situaţia ar fi fost dificilă pentru toată lumea, dar era chiar mai rea pentru ea. Detesta să-i facă una ca asta.
   - Nu ştiu dacă aş putea supravieţui luni de zile fără să vorbesc cu tine, spuse Timmie suspinând. Deja mi-e atât de dor de tine.
   Discutând cu el trecea peste zile şi nopţi de singurătate şi de frică.
   Fără asta, ar fi fost şi mai greu, poate chiar prea greu. Mai ales acum, că era gravidă şi avea nevoie de sprijinul lui, chiar dacă el nu ştia de copil.
   - Nici eu n-aş putea, spuse el ferm. Draga mea, te rog, încearcă să nu-ţi faci griji. Te iubesc. Vom fi iar împreună. Pentru totdeauna. Promit.
   „Şi dacă nu? “se întrebă Timmie, dar nu mai spuse nimic.
   - Dar poate totuşi ai dreptate. Poate ar trebui să nu mai încercăm să fim acum împreună, poate chiar toată vara asta. Luni este 1 iunie. Până pe 1 septembrie, va fi terminat chimioterapia. Radiaţiile vor fi cu mult mai puţin traumatice. Şi, până atunci, va trece de ce-i mai greu. Nici ea, nici copiii nu-mi vor putea reproşa că am abandonat-o în timpul bolii. M-aş simţi confortabil să mă mut în septembrie. Timmie, dacă-mi acorzi timpul acesta, ţi-aş fi profund recunoscător.
   Timmie nu se putu abţine să nu se gândească ce s-ar întâmpla dacă soţia lui ar fi mai rău sau dacă vreunul dintre copii nu i-ar împărtăşi punctul de vedere. Dacă nici atunci n-ar pleca? Dar nu-i spuse nimic, încerca să fie rezonabilă. Spera doar că nu îi făcea promisiuni naive.
   - Să stabilim atunci o întâlnire pentru 1 septembrie, la Empire State Building? spuse el delicat, iar ea râse printre lacrimi.
   - Nu trebuie să fie neapărat acolo.
    Apoi râse din nou.
    - Ce zici de Turnul Eiffel? Dar dacă vom continua să vorbim, vom şti oricum dacă celălalt vine sau nu.
   - Am să vin, spuse el cu seriozitate. Îţi fac o promisiune solemnă. Pe întâi septembrie, am să fiu al tău pentru totdeauna, să faci ce vrei cu mine. Te iubesc şi am să fiu complet al tău de atunci încolo.
   Ea făcu un calcul rapid şi îşi dădu seama că ar avea cam 5 luni de sarcină până atunci. Ar fi o surpriză enormă pentru el, la întâlnire. Dar putea să aştepte. Dacă el îi promitea o viaţă împreună, ea putea să mai aştepte 3 luni. Nu se îndoia că merita. Şi nu voia să pună o presiune suplimentară pe el şi să-i spună de copil. Se putea descurca singură până atunci, sau toată viaţa, dacă era necesar. Spera că de această dată copilul avea să fie al ei pentru totdeauna. Şi, cu puţin noroc, şi Jean-Charles.
   - Bine, am stabilit întâlnirea, spuse ea cu tristeţe.
    Ura să ştie că nu avea să-l mai vadă alte 3 luni, dar părea singura soluţie pentru ca el să-şi păstreze minţile.
    - Turnul Eiffel, pe 1 septembrie.
   - Ne vedem la restaurantul Jules Verne, spuse el, simţindu-se puţin ridicol. Şi am să te sun zilnic până atunci. Asta îţi pot promite.
   Amândoi păreau foarte trişti când închiseră. Ea se simţea de parcă pierduse ceva, în loc să câştige. Pierduse şansa unei dezamăgiri constante şi a promisiunilor frânte. Dar pierduse şi speranţa de a-l mai vedea timp de trei luni. Urma să le fie amândurora foarte greu. Spera doar ca relaţia să reziste. Nu putea şti. Tot ce avea acum erau speranţele, visurile, dragostea profundă pentru el şi copilul pe care-l purta, de care el nu ştia nimic şi poate nici nu avea să ştie. Şi, dacă aşa o să se întâmple, va rămâne singură cu copilul lor pentru tot restul vieţii, doar cu amintirile despre el drept mângâiere.
    Tot ce putea spera era că avea să apară după cum promisese, pe 1 septembrie. Nu-i rămânea decât să se roage, să spere, să aibă încredere şi să aştepte.

Capitolul 18

   Următoarele 3 luni se dovediră grele pentru Timmie.
    Încercase să fie împăcată cu asta, dar îi era mai greu decât credea să nu-l vadă pe Jean-Charles. Acesta o suna zilnic să-i dea raportul despre situaţia de acolo.
   Chimioterapia era predictibil de îngrozitoare, şi, la o săptămână după ce o începuse, soţiei sale îi căzuse tot părul, iar copiii erau îngroziţi de perspectiva de a-şi pierde mama. N-aveau de unde să ştie dacă tratamentul urma să dea rezultate. Iar Jean-Charles părea stors de puteri de câte ori discutau. O reasigura pe Timmie că o iubeşte, dar pentru ea devenise doar un glas lipsit de trup. Era greu de crezut că odinioară fusese fericită în braţele lui. Singura dovadă tangibilă era burta ei care continua să crească.
   Pe măsură ce vara avansa, îşi ascunse cu uşurinţă sarcina de David şi de Jade. Era mai obosită ca de obicei şi se întindea în pat imediat ce ajungea acasă. Uneori îi era greaţă şi avea dureri de cap, dar nu vorbea despre neplăcerile ei ori despre speranţele, agoniile sau temerile ei intime.
   Ţinea totul în ea, şi, cum era înaltă şi subţire, nu se vedea nimic. Purta bluze mai largi, şi în iulie îşi cumpără blugi ceva mai mari, dar arăta la fel de suplă ca întotdeauna. N-avea nimeni vreun motiv să bănuiască vreo clipă că era însărcinată. Era ultimul lucru la care s-ar fi gândit.
    Jade îi spuse o dată lui David că i se părea că Timmie se îngrăşase puţin, dar amândoi ştiau că trecea prin vremuri grele. Era evident că Jean-Charles o lăsase pe plan secundar, aşa că le spusese în final amândurora că soţia lui avea cancer şi că luau o pauză până în septembrie. Nu mai făcu alte comentarii, deşi amândoi asistenţii ei ştiau că el încă o suna. Iar David nu-şi pierduse speranţa. Jade n-avea niciun dubiu legat de ceea ce urma să se întâmple, dar îi împărtăşi doar lui David prevestirile ei sumbre.
   - S-a dus, îi spuse Jade în iulie.
    Timmie nu-l mai văzuse de 3 luni, din aprilie, la New York.
    - Nu se mai întoarce. Soţia lui va avea nevoie de el pentru că e bolnavă, copiii nu l-ar ierta niciodată dacă ar pleca, chiar şi după. Şi, pentru următorii cinci sau zece ani, chiar dacă ea se vindecă, au să se scape cu toţii pe ei de frică să nu se îmbolnăvească iar. Uită de el, zise Jade pe şleau.
   - Nu există nicio şansă ca tipul să încerce să facă ce se cuvine, dar să pună totuşi capăt relaţiei ăleia? E un bărbat de treabă, Jade. Trebuie să-l admiri pentru că încearcă să iasă basma curată.
   - Ei, rahat! Cât îl admiri pentru ce-i face lui Timmie? Te-ai uitat la faţa ei în ultima vreme? Arată de parcă i-a murit careva. Şi are dreptate. Aşa e. Crede-mă, ştiu cum este. Probabil ştie în inima ei că el nu se mai întoarce. Doar că nu e gata să admită asta.
   - Doamne că pesimistă mai eşti. Cred că ei doi chiar se iubesc. Hai să nu mai judecăm până în septembrie, cum face Timmie. Dacă nu revine atunci, încep să iau în calcul varianta ta. Dar, chiar şi aşa, septembrie este doar o probabilitate pentru el. Poate nu revine în lume până în noiembrie sau decembrie, sau ianuarie. Dar cred că se va întoarce. Aş paria pe viaţa mea. Toate instinctele îmi spun că e băiat bun.
   - Doar ţii cu sexul de care aparţii. Crede-mă, nu se întoarce.
   - Pe o mie de dolari că se întoarce, spuse David cu un foc arzând mocnit în priviri, în timp ce Jade îl privea cu răceală.
   - S-a făcut, spuse ea. Am nevoie de o geantă Chanel nouă. Ce termen-limită avem?
   - 1 octombrie. Hai să-i dăm o prelungire de 30 de zile.
   - 1 septembrie.
   - Eşti dură. Şi dacă vine înapoi după asta, şi aveam dreptate?
   - Îţi împrumut poşeta mea.
   Ştia că era heterosexual. Râseră amândoi.
   - Cam piperat târg faci. Eu zic să vinzi poşeta şi să-mi cumperi nişte crose noi de golf.
   - Bine, bine, dacă vine după 1 septembrie, te scot la o cină scumpă.
   - S-a făcut.
   Îşi strânseră mâinile în timp ce Timmie intra. A doua zi pleca la Santa Barbara pentru weekendul cu 4 Iulie şi nu părea câtuşi de puţin entuziasmată. N-o prea mai încânta nimic în ultima vreme şi era mai irascibilă ca de obicei, deşi ei ştiau că Jean-Charles continua să o sune zilnic. Era fericită pentru câteva minute cât vorbea cu el, apoi buna ei dispoziţie se risipea din nou.
    Jade o văzuse rareori atât de deprimată, iar David îşi făcea griji pentru ea. Amândoi erau îngrijoraţi.
   - Ce puneţi la cale?
   Îi văzuse strângându-şi mâinile la pariu şi ştia că plănuiau cine ştie ce poznă. Jade era binedispusă în ultima vreme. Relaţia ei cu arhitectul înflorea. Iar David ieşea cu trei femei pe care le cunoscuse pe internet. Ea credea că amândoi erau cam ridicoli, dar nu conta atât timp cât le era bine.
   Erau tineri şi meritau să se distreze puţin. În ultima vreme, ea se concentra doar asupra copilului, deşi nimeni nu ştia de el.
   - Nimic, răspunseră amândoi la unison. Am pariat dacă David se culcă sau nu cu o fată pe care tocmai a cunoscut-o.
   - Sunteţi dezgustători, replică Timmie zâmbind. Biata fată. Dacă ar şti că e doar umplutură pentru un pariu... Pe cât aţi pariat?
   David clătină din cap şi râse.
   - Nu, nu vrei să ştii.
   Îi dădu nişte rapoarte, şi ea se întoarse la biroul ei. Era retrasă în ultima vreme. În mare parte pentru că nu voia s-o audă pe Jade spunându-i „Ţi-am zis eu “. În orice caz, Jean-Charles era la fel de iubitor şi o suna în fiecare zi, după cum promisese. Soţia lui era foarte bolnavă, copiii erau teribil de supăraţi şi încă aveau o întâlnire fixată pentru 1 septembrie, la Turnul Eiffel. Era singurul lucru de care se agăţa momentan. Nu era mult, dar era tot ce avea. Iar el nu avea nici o bănuială în privinţa sarcinii. N-avea niciun motiv să aibă.
   Singurul comentariu pe care-l făcuse fusese că aproape o trezise când o sunase din biroul lui la miezul nopţii, adică la 9 dimineaţa pe fusul lui orar. Înainte, când o suna la această oră, lucra mereu la ceva sau citea.
   Acum, aproape de fiecare dată dormea. El era îngrijorat că poate dormea mai mult din cauză că era deprimată. Nici nu-i trecuse prin minte că putea fi gravidă.
   Încă mai vorbeau ore în şir la telefon şi îşi povesteau ce se mai întâmpla în viaţa lor. Ea îi vorbea despre muncă, despre lucrurile pe care le făcea şi despre weekendurile petrecute în Malibu. Îi povestea despre orice în afară de copil, care creştea în tăcere înlăuntrul ei, un tribut al iubirii lor.
   Şi o întrista dincolo de orice limită când se gândea uneori, în cele mai negre gânduri ale ei, că s-ar putea ca el să nu ştie niciodată de copil. Era încă hotărâtă să nu-i spună dacă el alegea să rămână cu soţia lui. Voia să ştie doar dacă revenea la ea. Dacă nu, atunci era responsabilitatea ei, nu problema lui. Nu dorea să-l împovăreze sau să pară patetică. Nu voia să vină la ea de milă, din responsabilitate sau grijă. Dorea să fie al ei la fel ca prima oară, ca atunci când concepuseră acest copil, rezultat al dragostei pe care şi-o purtau unul celuilalt. Nu voia cu nimic mai puţin de la el.
   Weekendul petrecut de ea în Santa Barbara fusese predictibil de plictisitor, şi pentru restul lunii iulie munci, merse la Malibu şi îşi petrecu timpul cu copiii de la Sfânta Cecilia.
    Într-o după-amiază deosebit de caniculară şi înăbuşitoare, o luă cu ameţeală, iar sora Anne mărturisi că-şi făcea griji pentru ea.
   - Sunt bine. Doar că muncesc prea mult, ca de obicei, îi alungă Timmie grijile, apoi discutară pentru o vreme.
   Călugăriţa bătrână putea zări dincolo de lejeritatea şi bravada pe care le afişa Timmie. Ştia că în ultima vreme ceva nu era în regulă şi spera că, dacă Timmie simţea nevoia, avea să i se destăinuiască - ba chiar o încurajă să facă asta. Timmie o îmbrăţişă cu căldură la plecare, cu ochii înlăcrimaţi.
   Călugăriţele duceau copiii la Tahoe pentru două săptămâni, într-o excursie, şi o invitaseră şi pe Timmie să îi însoţească, dar ea refuzase. Era obosită, şi o excursie cu ele timp de două săptămâni era mai mult decât putea duce. Spuse că poate avea să vină la un final de săptămână, şi aşa făcu, în primul weekend din august. Sora Anne era încântată să o vadă, şi toţi copiii izbucniră în urale când coborî din maşină şi o zăriră.
   - Cât mă bucur că ai decis să ni te alături, spuse sora Anne şi o îmbrăţişă cu drag.
   Montaseră corturile, şi copiii erau nespus de încântaţi. Orfelinatul din L.A. era încuiat, cu alarma pusă şi pustiu, căci plecaseră cu toţii în acea excursie.
   - N-am mai fost cu cortul de ani de zile, spuse Timmie pe un ton lamentabil. Nici nu ştiu dacă vreau.
   Admitea că devenise foarte răsfăţată odată cu trecerea anilor şi îi plăcea viaţa ei aşa cum era.
   - Are să-ţi placă la nebunie! o asigură sora Anne.
    Şi avu dreptate.
   În fiecare noapte făcură focuri de tabără, rumeniră bezele la foc şi făcură biscuiţi cu bezea şi ciocolată, iar Timmie se dovedi expertă la aşa ceva, făcuse şi ea la orfelinat, în copilărie. Merse cu ei la pescuit, la plimbări şi în drumeţii prin natură, fugi îngrozită de un urs care tândălea prin zonă şi care nu-i mai deranjă deloc de atunci. Şi, în final, după ce jurase că n-ar face niciodată asta, intră în lac cu ei, în ultima zi.
    Apa era groaznic de rece, după cum se temuse, dar se distră de minune cu ei şi îl învăţă pe unul dintre copii să înoate - băieţelul care refuzase să vorbească atunci când sosise, iar acum nu-i mai tăcea gura. Îi învăţase toate cântecele când stătuseră în jurul focului de tabără. Era fericită şi lipsită de suflu când ieşi din lac şi se înfăşură într-un prosop. Observă că sora Anne o privea cu un zâmbet cald. Ochii li se întâlniră, şi cele două femei făcură un schimb de priviri pline de pace şi dragoste.
   Nu-i spuse nimic lui Timmie până mai târziu în acea noapte, când celelalte măicuţe trimiteau copiii la culcare, în ciuda argumentelor şi a protestelor. Se distraseră de minune şi le plăcea mult să stea treji până târziu ca să spună poveşti cu fantome, ceea ce aveau să facă acum în corturile lor, speriindu-se de moarte unii pe ceilalţi.
   Cele două femei şedeau lângă foc, iar Timmie mai rumeni o frigăruie din bezele şi i-o oferi surorii Anne. Mereu îi făcea plăcere să discute cu ea, şpse bucurase de timpul pe care-l petrecuseră împreună. Îi părea rău că trebuia să plece a doua zi dimineaţă, dar mereu aveau treabă la birou, pregăteau spectacolele din octombrie, deşi mai erau peste două luni până atunci. Perioada aceasta era mereu încărcată pentru ei.
   - Mă bucur că ai venit să ni te-alături, spuse sora Anne încet. Eşti o mare binecuvântare pentru aceşti copii. Nu contează doar ce faci pentru ei, ci şi ceea ce le demonstrezi. Le arăţi că, deşi ai avut un început greu în viaţă, ai reuşit să îţi asiguri un trai minunat.
   Nu i se părea aşa minunat în ultima vreme, dar nu-i spuse asta surorii Anne.
    Nu mai vorbise cu Jean-Charles de 3 zile. N-avea semnal la munte, şi, din anumite puncte de vedere, asta era o uşurare. Nu ştia ce să-i mai spună. Şi obosise să-l tot mintă. Mai erau patru săptămâni până la întâlnirea lor de la Turnul Eiffel şi începea să aibă îndoieli că el avea să mai ajungă, deşi şedinţele de chimioterapie ale soţiei sale erau pe terminate. Dar Timmie începuse să se întrebe dacă avea să mai pună vreodată punct acelei căsnicii. Era încă extrem de prins în viaţa lui veche.
   Speranţele începeau să i se năruiască, sau poate doar se pregătea sufleteşte pentru o dezamăgire, în caz că nu venea. Era posibil să nu apară. Ştia că, dacă ar fi întrebat-o, Jade ar fi asigurat-o că nu avea să vină. Şi începea să o creadă.
   Nu-l mai văzuse de 4 luni, deci era gravidă în tot atâtea. Nu arăta, şi nimeni nu bănuia asta. Dar dacă ar fi ştiut cineva, ar fi observat burta ei delicat arcuită. Şi avea impresia că i se dublase fundul, deşi nu era aşa.
    În săptămâna aceea simţise ceva ce presupunea a fi prima mişcare a fătului, deşi se gândise că era doar imaginaţia ei. Fusese uşoară ca nişte aripi de fluture, şoptind peste inima ei, şi prima dată când simţise asta izbucnise în plâns, îşi dorea să-i fi putut împărtăşi asta lui Jean-Charles, când acesta o sunase cinci minute mai târziu şip întrebase de ce plângea. Îi spusese că citise ceva trist. Îi trimisese de mult o copie a filmului O aventură de neuitat, iar el spusese că soţiei şi fiicelor sale le plăcuse foarte mult. Nu era chiar o ştire care s-o încânte, după cum sperase el. Uneori chiar nu înţelegea, oricât de mult o iubea şi oricât de dulce era cu ea.
   Sora Anne o privea cu atenţie pe Timmie în timp ce-şi lingea degetele după ce terminase ultima bezea. Avea poftă de mâncare în ultima vreme şi mânca mai mult decât în trecut.
   - Aş fi complet deplasată dacă te-aş întreba ceva? începu sora Anne delicat, iar Timmie îi zâmbi.
   - Niciodată. Întreabă-mă tot ce vrei.
   Presupunea că sora care conducea Sfânta Cecilia avea de gând să-i ceară mai mulţi bani pentru buget, poate pentru a-şi putea lua mai des vacanţe precum aceasta, care îi bucurase atâta pe copii.
   - Mă uitam la tine astăzi, după ce ai înotat. Şi nu mă pricep la lucrurile astea, asta e clar, zise ea şi surâse. Dar mi s-a părut că am văzut... o umflătură mică... S-ar putea să mă înşel... dar mă întrebam dacă...
   Îşi amintise dintr-odată puseul de ameţeală al lui Timmie de luna trecută, la care adăugă propriile bănuieli, foarte precise, desigur.
   - E posibil ca Domnul să-ţi fi făcut un dar? întrebă ea, iar Timmie zâmbi.
   Era o perspectivă frumoasă şi se simţea emoţionată. Nu voise să spună nimănui încă, dar ştia că sora Anne ar ţine secretul, dacă alegea să i se destăinuiască. Avea deplină încredere în ea. Şi, oricum, în scurt timp o să fie evident pentru toată lumea.
   Timmie privi spre foc şi apoi în ochii măicuţei bătrâne. Tot ce văzu era dragoste şi sprijin. Ochii i se umplură de lacrimi când aprobă din cap, iar sora Anne o luă în braţe şi-i spuse cât de mult se bucura pentru ea. Mai ales pentru că ştia că Timmie pierduse un fiu şi fusese atât de dezamăgită din cauza lui Blake.
   - Nu eşti şocată? întrebă Timmie surprinsă.
   - Nu, nu sunt. Cred că eşti foarte norocoasă. E singurul lucru care mi-a lipsit în viaţa monahală: faptul că nu am putut avea un copil al meu. Dacă aş putea s-o iau de la capăt, poate aş face asta. Şi totuşi, în decursul anilor am avut atât de mulţi copii, adăugă ea, încât nu mai contează cu adevărat. Dar, dacă aş fi în locul tău, aş fi recunoscătoare pentru copilul acesta şi aş sărbători fiecare clipă a vieţii sale.
   Felul în care vorbise o făcu pe Timmie să plângă, îi spuse atunci despre Jean-Charles, despre cum îl întâlnise şi se îndrăgostise de el, despre planurile şi visurile lor, despre cancerul soţiei sale şi că stabiliseră să se reîntâlnească peste câteva săptămâni la Turnul Eiffel. O asigură, după cum făcuse şi Jean-Charles, că această căsătorie murise cu mult înainte să apară ea în viaţa lui. N-ar fi furat niciodată un bărbat dintr-o căsătorie viabilă.
   Decizia de a divorţa fusese a lui, înainte ca relaţia lor să înceapă. Iar acum tot a lui era şi decizia de a amâna să-şi părăsească soţia.
   - Ştii, Timmie, eu nu-l cunosc pe omul ăsta. Dar, din tot ce-mi spui, am încredere în el. A făcut ce e corect pentru soţia şi copiii săi. Pare să fie un om bun. Nu cred că te va dezamăgi.
   - Aş vrea să pot să fiu şi eu la fel de sigură, spuse Timmie cu tristeţe.
    Începuse să se îndoiască serios în ultima vreme. Patru luni fără el fuseseră ca o eternitate şi nu şi-l putea imagina acum plecând de lângă familia lui.
    - N-am crezut niciodată în dragoste aşa, pe nepusă masă, până să-l întâlnesc, spuse ea cu un oftat.
   - Cred că se poate întâmpla, spuse călugăriţa cu înţelepciune. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată, adăugă ea amuzată. Dar am auzit destule cazuri în care aşa a fost, şi, chiar dacă începutul a fost mai anevoios, totul a mers până la urmă. Cred că şi relaţia aceasta va merge.
   - Vrei să te rogi pentru noi? o întrebă Timmie.
   Era prima dată de ani de zile când Timmie voia să se roage cineva pentru ea. Dar avea încredere în rugăciunile surorii Anne. Timmie era sigură că Dumnezeu avea să-şi plece urechea la ruga acesteia.
   - Fireşte că da. Şi pentru copil.
   Deveni serioasă pentru o clipă.
    - Să înţeleg că nu i-ai spus de copil?
   Timmie încuviinţă din cap.
   - Vreau să facă pasul ăsta pentru că îşi doreşte şi pentru că mă iubeşte. Nu vreau să-l trag prin obligaţie şi vinovăţie. Tocmai a făcut ce era corect faţă de soţia sa. Nu vreau să facă asta şi faţă de mine. Îmi doresc să vină înapoi pentru că mă iubeşte.
   - Sunt sigură că aşa este, spuse încet sora Anne, dar ar fi bine să ştie de copil. Până la urmă, e şi al lui.
   - Am să-i spun când îl văd la Turnul Eiffel. Nu am vrut să-l presez acum când trece prin toate astea. Şi, dacă nu vine, atunci nu trebuie să ştie. Ultimul lucru pe care-l vreau e să fiu o povară pentru el. Îl iubesc. N-am să-l forţez să fie cu mine doar pentru că port copilul lui. Şi pot să-i spun şi mai târziu, după ce se naşte. Dar vreau ca mai întâi să se clarifice lucrurile între noi. În septembrie nu cred că va mai rămâne mare lucru de dezvăluit, oricum. Nu cred că mă mai pot ascunde mult. Va vedea şi singur... dacă apare.
   - Va veni, spuse sora Anne surâzând.
   Asemenea lui David, nu părea să aibă nici cea mai mică umbră de îndoială. Timmie nu mai ştia ce să creadă. Oscila mereu între teamă şi iubire. Reuşise să treacă de cele patru luni datorită încrederii, dar şi aceasta era pe sfârşite. Poate rugăciunile surorii Anne aveau să ajute. Şi totul o să fie bine dacă venea pe 1 septembrie la Turnul Eiffel.
   - Neapărat să mă suni din Paris, spuse sora Anne bucuroasă, părând să nu aibă nici o îndoială că totul avea să fie bine. Sau puteţi veni amândoi să ne vizitaţi când că întoarceţi. Va fi minunat să ai un bebeluş, spuse ea, iar Timmie zâmbi.
   Ei i se părea atât de ireal, însă discuţia cu sora Anne îi dăduse o senzaţie de palpabil. Apoi îşi aminti ce-i spusese călugăriţa referitor la faptul că era un model pentru ceilalţi copii.
   - Ştii, nu am făcut nimic impresionant cu viaţa mea. Am o afacere de succes şi cam atât. Nu am copii, nu am familie. Tot ce am reuşit a fost să conduc cât se poate de bine Timmie O.
   - Exemplul pe care-l oferi, spuse sora Anne încetişor, are legătură cu tine ca om. Şi, în ciuda dificultăţilor, n-ai renunţat niciodată. Asta dă speranţă. Uneori avem nevoie de speranţă mai mult decât de dragoste. De fapt, avem nevoie de ambele. Tu le oferi acestor copii un motiv să spere, arătându-le că pot să reuşească, şi le oferi dragoste pentru a-i ajuta să pornească. Nu există dar mai preţios ca acesta.
   Când Timmie se uită înspre călugăriţă, văzu exact ce-i oferise sora Anne, şi nici nu-i trebuia mai mult. Sora Anne îi oferise iubire şi speranţa că Jean-Charles avea să vină la ea. Era tot ce-i trebuia acum, şi se întinse să o îmbrăţişeze cu căldură.
   - Mulţumesc, şopti ea şi o privi din nou.
   - Totul este bine, Timmie.
    Bătrâna o bătu uşurel pe mână.
    - Ai încredere în Dumnezeu de data asta. Jean-Charles se va întoarce.
   Timmie aprobă din cap, sperând că avea dreptate.

Capitolul 19

   A doua zi, în timp ce Timmie îşi lua rămas-bun de la copii, o maşină veni în tabără, şi doi preoţi ieşiră din ea.
    Cel mai tânăr conducea, şi un preot mai în vârstă, cu haină monahală şi jeanşi, îl urma. Înaintară până la locul în care Timmie stătea alături de copii şi de călugăriţe. Sora Anne le făcu cunoştinţă, în timp ce Timmie se uita straniu la preotul mai în vârstă.
   Era ceva atât de familiar la el, dar nu era sigură ce. Avea o faţă lată irlandeză, o claie de păr alb şi ochi albaştri pătrunzători, care îi jucau în cap când zâmbea. Îi scutură mâna lui Timmie când sora Anne le făcu cunoştinţă, apoi o fixă cu privirea şi se încruntă.
   - Timmie O`Neill? Nu cumva ai fost la St. Clare?
   Timmie se holbă la el cu ochii măriţi de uimire şi îşi aminti imediat cine era. El fusese duhovnicul din orfelinatul în care crescuse. Mereu aducea bomboane pentru copii şi clame drăguţe de prins părul pentru fete.
   Îşi amintea că odată îi dăruise o fundă mare, albastră, pentru păr. Niciodată nu uitase cât de bun fusese, şi purtase funda până când se destrămase.
   Fusese singura pe care-o avusese vreodată.
   - Părintele Patrick?
   - Aşa mă tem, spuse el, cu un rânjet larg. Chiar el. Aveai cei mai osoşi genunchi pe care i-am văzut în viaţa mea, şi mai mulţi pistrui decât am numărat vreodată pe un singur copil. Ce-ai mai făcut în toţi anii aceştia?
   Ea râse când îi auzi întrebarea, şi la fel făcu şi sora Anne. Era probabil singura fiinţă din lume, sau din jumătate de lume, care nu îi cunoştea faima.
   - Am o afacere cu îmbrăcăminte în L.A., spuse ea cu modestie, iar el se holbă iar la ea.
   - Doamne, doar nu eşti Timmie O. Aceea, nu? Niciodată n-am făcut legătura în toţi anii aceştia. Mereu îţi cumpăr blugii şi cămăşile. Faci lucruri foarte frumoase, o complimentă el, cu accentul său puternic irlandez.
    Era de 50 de ani în State, dar nu îşi schimbase accentul.
   - Păi nu le mai cumpăraţi, îl certă Timmie. Am să vă trimit eu nişte lucruri când mă întorc. Tocmai plecam. Mă bucur atât de mult că ne-am întâlnit.
   El era una dintre puţinele ei amintiri plăcute din copilărie, şi o emoţiona să-l revadă. Şi, câteva minute mai târziu, el, preotul mai tânăr, călugăriţele şi toţi copiii încercau s-o convingă să rămână. Căzu până la urmă de acord să stea până după cină. Trebuia să ajungă în noaptea aceea în San Francisco şi să zboare spre L.A. Avea de lucru a doua zi, plus câteva şedinţe de la care nu putea lipsi. Dar iubea ideea de a-şi petrece ziua cu părintele Pat, de dragul vremurilor trecute.
   La prânz, îşi amintiră de copii, iar ea fu emoţionată să afle că el ştia tot despre Sfânta Cecilia şi fusese deseori aici. El şi sora Anne erau prieteni vechi.
   - Faci o treabă foarte bună, o complimentă el pe Timmie. Îmi încălzeşte sufletul să văd că oameni care au suferit transformă asta într-o binecuvântare pentru ceilalţi. Copiii aceştia au nevoie de tine, Timmie. Prea mulţi dintre ei se pierd în fisurile din sistem şi nu sunt niciodată adoptaţi sau duşi în plasament. Niciodată nu am putut înţelege de ce nu te păstrau oamenii. Cred că probabil erai deja prea mare când te-au părăsit părinţii. Din ce ţin minte, n-au semnat actele de renunţare la drepturi decât după ceva vreme.
   Uitase că părinţii ei muriseră, dar îşi amintea restul, iar ea fu mişcată.
   - De fapt, părinţii mei au murit, aşa am ajuns la St. Clare. Presupun că nu eram prea fermecătoare. Poate nu le plăceau genunchii osoşi, pistruii şi părul roşu. Indiferent de motiv, mereu ajungeam de unde pornisem. Înapoi la St. Clare. Îmi amintesc că m-am spovedit la un moment dat, v-am spus că îmi urăsc părinţii de plasament pentru că m-au trimis înapoi, iar dumneata mi-ai spus să nu-mi fac griji şi mi-ai dat un Snickers - şi nici măcar nu m-ai pus să spun Ave Maria, tocmai pentru că am recunoscut cât de mult îi urăsc.
   - Nu te-am învinovăţit nicio clipă.
   El surâse, dar ochii lui păreau să se întristeze. Conversaţia reveni la Sfânta Cecilia. Mai târziu în acea după-amiază, el o abordă, după ce ea înotase încă o dată cu copiii.
   - Timmie, spuse el prudent.
   Discutase cu sora Anne înainte să-i vorbească, dar amândoi credeau că avea dreptul să ştie, chiar dacă nu era corect din partea lui să-i facă o asemenea mărturisire. O considerau suficient de matură să audă şi că pentru ea acest lucru putea conta nespus, chiar şi acum.
   - N-ar trebui să-ţi spun asta, chiar dacă legile s-au schimbat în aceste privinţe. Dacă ai fi decis să faci investigaţii, ar fi fost obligaţi să-ţi spună. Nimeni nu te poate fugări cu informaţiile, dar m-am gândit că ţi-ar face plăcere să ştii. Părinţii tăi nu au murit, Timmie. Te-au lăsat la orfelinat şi s-au întors înapoi în Irlanda. Nu i-am întâlnit niciodată, dar cunosc povestea. Erau amândoi tineri şi fugiseră împreună. S-au căsătorit, te-au avut, apoi lucrurile au început să se înrăutăţească. Cred că amândoi aveau puţin peste 20 de ani pe atunci. Nu aveau bani, loc de muncă, nu se puteau descurca nicicum cu un copil. Te-au dat spre adopţie şi s-au întors în Irlanda la părinţii lor. Nu ştiu dacă au rămas împreună. Şi îmi amintesc că a durat ceva până să semneze actele, deci probabil au ezitat. Probabil s-au întins mai mult decât le era plapuma, aşa că au renunţat la tine şi s-au întors înapoi. Cred că au avut un accident de maşină, tu erai cu ei, dar nu ai fost rănită. Băuseră amândoi, şi au intrat într-o coliziune frontală, şi numai un miracol a făcut să nu fie nimeni ucis. Dintr-un motiv sau altul, au luat decizia atunci, pe loc. Ambulanţa i-a dus la spital, iar pe tine, la St. Clare. Cred că mama ta şi-a rupt mâna, iar tatăl tău s-a lovit la cap. Au venit a doua zi la St. Clare, dar nu te-au văzut. Mama ta a spus că nu erau suficient de responsabili să aibă un copil, şi poate avea dreptate. Puteau să te omoare când dădeau ture cu maşina în noaptea aceea. Mulţumesc lui Dumnezeu că ai scăpat teafără.
   Vorbele lui îi readuseră în minte călătoria cu ambulanţa către St. Clare. Nu-şi amintea să fi fost cu ei în maşină. Nu-i mai văzuse niciodată şi crezuse toată viaţa că muriseră în noaptea aceea.
   - Mama ta a vrut să-ţi spunem că au murit. S-a gândit că ţi-ar veni mai uşor să accepţi.
   El părea tulburat, iar Timmie, chiar şi acum, după atâţia ani, părea profund şocată auzind povestea. Era respingerea supremă, mai rea decât moartea. Pur şi simplu o abandonaseră într-un orfelinat, o înscriseseră pentru adopţie şi se duseseră acasă. Şi, chiar dacă povestea era mai complicată de-atât, în mintea ei la asta se reducea totul. Îşi rezolvaseră problemele lăsându-i pe alţii să aibă grijă de ea. Şi nu se întorseseră niciodată. Fusese cea mai mare spaimă a vieţii ei, şi acum ştia de ce. Cel mai negru coşmar al ei fusese exact ce i se întâmplase, şi fix lucrul de care se temea acum, cu Jean-Charles. Fusese abandonată de părinţii pe care-i iubise şi care susţineau că o iubesc.
   - Te simţi bine? întrebă părintele Patrick, când îi văzu expresia întipărită pe chip.
   - Cred că da. Ştiţi unde sunt acum?
   El clătină din cap.
   - Probabil în Irlanda. Sunt sigur că nu există informaţii despre ei. N-aveau niciun drept să te contacteze, odată ce au renunţat la drepturile părinteşti. Dar, dacă o să ceri, dioceza îţi va da dosarul. S-ar putea să găseşti vreun indiciu care să te ajute să-i găseşti, dacă asta vrei.
   Ştia că alţii făcuseră asta şi declaraseră că pentru ei fusese un lucru important. Nu ştia dacă ar conta pentru Timmie. Se bucura de succes şi părea relaxată şi fericită, dar niciodată nu aveai de unde şti ce duh al trecutului o tortura, şi tocmai de-aia se simţise obligat să-i spună adevărul, când ea pomenise despre moartea părinţilor ei. Cumva, presupusese că ştia deja adevărul, dar în mod evident nu era aşa. Se gândea că avea dreptul să ştie adevărul, nu o minciună. Crezuse toată viaţa ei minciuna despre moartea lor.
   - O`Neill este numele meu adevărat? întrebă ea tresărind.
   - Presupun că da, răspunse el cu blândeţe.
   Pentru tot restul după-amiezii, ea rătăci de colo-colo, distrasă, deşi nimeni nu putea vedea cât era de supărată.
   După cum promisese, plecă imediat după cină, în vreme ce copiii şi călugăriţele îi făceau cu mâna. Cei doi preoţi plecaseră cu puţin înaintea ei, şi ea luase adresa părintelui Patrick, ca să-i poată trimite ceva de la Timmie. Îi mulţumi pentru informaţiile pe care i le împărtăşise. Erau singurul lucru la care se putea gândi pe drumul înapoi spre San Francisco şi în timpul zborului spre L.A. Rămase trează toată noaptea.

   Jean-Charles fu extrem de uşurat când reuşi în final să dea de ea, a doua zi de dimineaţă. Nu vorbiseră de 4 zile.
    Ea îi povesti despre excursia cu copiii, apoi, cu vocea tremurând, îi relată cele spuse de părintele Patrick despre părinţii ei. Chiar şi după atâţia ani, tot era un adevărat şoc pentru ea. Toată viaţa ei crezuse că ajunsese la orfelinat deoarece părinţii ei muriseră. Faptul că acum ştia că o lăsaseră acolo voit schimba totul, înrăutăţea abandonul.
   - M-au lăsat pur şi simplu acolo şi s-au dus acasă, fără a se mai întoarce vreodată.
   Pentru el era uşor să îşi dea seama că abandonul lor fusese cauza tuturor problemelor şi temerilor ei de-o viaţă. Contribuia chiar şi la temerile legate de el, ceea ce înţelegea. Îşi dădea seama cât de supărată era după tonul vocii sale.
   - Trebuie să fi fost foarte speriaţi şi foarte tineri, spuse el blând. Nu e uşor să ai grijă de un copil când nu ai nici un ajutor. Probabil nu aveau bani şi nu ştiau ce să facă.
   - Puteau să mă fi luat cu ei acasă. Nu eram un nou-născut, să mă poată lăsa pe treptele vreunei biserici sau într-un tomberon. Aveam 5 ani, spuse ea, cu o revoltă pe care el i-o putea auzi în voce.
   Dar acum nu mai putea face nimic. Se întâmplase cu 43 de ani în urmă, iar ei rămăseseră acolo în trecut. Singurul lucru care-i amintea de ei erau cică- tricile sufletului ei. N-aveau de unde şti ce i se întâmplase, odată ce semnaseră actele de adopţie, şi se părea că nici nu le păsase. Fusese abandonul suprem, urmat de multe altele.
   - Timmie, trebuie să laşi trecutul în urmă. Nu mai poţi face nimic acum.
   Încercă s-o distragă reamintindu-i de întâlnirea lor de la Turnul Eiffel. Spuse că totul mergea bine. Soţia lui se simţea ceva mai bine, copiii erau mai calmi şi era convins că în 3 săptămâni avea să poată pleca.
   Spunea că abia aştepta. Timmie nici nu îndrăznea să spere, în 3 săptămâni, viaţa lor avea să înceapă cu adevărat. El spunea că îşi organiza plecarea şi plănuia să le anunţe peste două săptămâni.
   - Am să fiu acolo, o asigură el.
   Suna prostuţ şi romantic. Aveau să fie în sfârşit împreună, după 5 luni de aşteptare.
   - Am ceva să-ţi spun când ne vedem, zise ea zâmbind, iar el era curios să afle despre ce era vorba.
   Aveau atâtea să-şi spună şi să împartă. Aveau o viaţă întreagă în faţă, imediat ce pleca. Iar Timmie îl aştepta cu mai multă iubire decât îşi putea da el seama şi cu braţele deschise. Viaţa urma să înceapă pentru ei pe 1 septembrie. Îndrăznea în sfârşit să spere din nou şi se gândea că poate sora Anne avea dreptate.
   Plecă de la birou la scurt timp după telefonul lui şi medită toată ziua.
   Nu la vorbele lui Jean-Charles, care o încurajaseră şi-i încolţiseră speranţa în suflet, ci la dezvăluirea părintelui Patrick din ziua precedentă şi la comentariile lui Jean-Charles pe această temă. Nu era de acord cu el. Nu mai putea schimba nimic acum, dar măcar avea dreptul să descopere tot ce putea afla despre ei. Nu că o să afle motivul abandonului din dosarul acela de la orfelinat. Dar poate avea să înţeleagă totuşi mai multe.
   Sună chiar ea la St. Clare la p4 şi jumătate şi le ceru să îi trimită toate dosarele ei. Le trimise prin fax o împuternicire şi se simţi ca proverbiala pisică pe acoperişul fierbinte în cele 3 zile cât aşteptă să sosească. După ce le primi, se simţi dezamăgită. Nu conţineau mare lucru.
   Numele reale ale părinţilor ei. Joseph şi Mary O-Neill. Mama ei avusese 22 de ani, tatăl - 23. Amândoi erau irlandezi şi scria că erau lipsiţi de mijloace materiale, fără ocupaţie şi că se întorceau în Irlanda să locuiască împreună cu familiile lor. Mai era o copie a certificatului lor de căsătorie, deci fusese copil legitim, nu că ar fi contat.
   Era, de fapt, foarte simplu, pur şi simplu nu o doriseră, nu o putuseră ţine, nu şi-o putuseră permite. Veniseră în America în adolescenţă, se căsătoriseră, făcuseră un copil şi, când treaba nu mai mersese, se descotorosiseră de ea şi plecaseră acasă. I se spusese că muriseră fiindcă aşa ceruseră ei, ca să nu se simtă prea rău. Mai era o fotografie ştearsă cu amândoi. Păreau să aibă vreo 14 ani. Ea avea trăsăturile mamei ei şi părul roşcat al tatălui.
    În timp ce Timmie stătea şi privea fotografia oamenilor care o abandonaseră acum patruzeci şi trei de ani, mâna îi tremură şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Îşi dorea să-i urască, dar nu putea. Tot ce voia acum era o explicaţie de la ei şi să afle dacă le fusese dor de ea după ce plecaseră. Voia să ştie dacă o iubiseră vreodată şi dacă îi afectase faptul că o dăduseră spre adopţie. Fuseseră uşuraţi sau cu inima zdrobită? Nu era sigură de ce, dar conta foarte mult pentru ea. Poate că tot ce voia să ştie, îşi dădu ea seama, era dacă o iubiseră vreodată.
   Rămase acolo singură cu dosarul preţ de un ceas, apoi o sună pe Jade.
   - Vreau să găsesc pe cineva în Irlanda, spuse ea scurt. Joseph şi Mary O`Neill. În Dublin, cred. Cum naiba facem asta? Sunăm la informaţii sau apelez la un detectiv particular?
   - Pot să caut pe internet dacă vrei şi să sun la informaţii în Dublin. E un nume destul de comun, deci e posibil să apară multe rezultate. Dacă-mi dai detalii, îi pot filtra înainte, ca să ştim că i-am găsit pe cei care trebuie. Rude de-ale tale, presupun? întrebă Jade.
   Nu părea o sarcină dificilă pentru ea.
   - Tu dă-mi ce găseşti. Am să-i sun chiar eu.
   Se dovedi a fi jenant de uşor. Erau trei Joseph şi Mary O`Neill în Djablin, la adrese care nu însemnau nimic pentru ea. În primă fază, nu ştiu ce să facă. Să sune şi să întrebe dacă aveau o fată Timmie, apoi să spună: „Bună, ce mai faceţi? Sunt fiica voastră.” Părea cam din topor. Până la urmă se decise să-i contacteze şi să pretindă că îi căuta cineva de la St. Clare. Avu noroc, dacă putea spune aşa, din a doua încercare. Spuse că închideau dosarele vechi şi se întrebau dacă doreau să-l primească pe al lor.
   Mama ei fu cea care răspunsese la telefon.
   - Nu, e în regulă, spuse femeia, cu un accent puternic. Îl mai avem pe al nostru. Şi chiar nu contează. Soţul meu a murit anul trecut.
   Timmie nu ştia de ce făcea asta, dar încercă să lungească discuţia doar ca să o mai ţină la telefon. Scotoci în memorie să vadă dacă-şi amintea de ea, dar nu obţinu nimic. Femeia părea foarte bătrână.
   - Nu vreau să trimiteţi dosarul, spuse ea ferm, iar Timmie resimţi asta ca pe o nouă undă de respingere. Nici măcar nu voiau o dovadă a scurtei ei existenţe în viaţa lor.
   - De ce? întrebă ea cu vocea tremurătoare, vrând să întrebe dacă o iubiseră vreodată şi de ce o părăsiseră acum atâta amar de vreme.
   - Nu vreau să-l vadă copiii noştri, în caz că mi se întâmplă ceva. Nu ştiu nimic de ea.
   Ceea ce îi spunea lui Timmie că avea fraţi şi surori pe care-i crescuseră, dar pe ea n-o iubiseră suficient cât s-o păstreze. Voia să întrebe de ce. Şi câţi erau. De ce avuseseră alţi copii, dacă pe primul îl abandonaseră? Nimic nu avea sens. Şi cum putuseră să o abandoneze la 5 ani? Astea erau cele mai mari mistere din viaţa lui Timmie. În final, femeia spuse ceva care-i atinse inima lui Timmie.
   - E bine? E ceva despre ea în dosar? întrebă femeia cu tristeţe.
   Părea mai bătrână. Conform calculelor lui Timmie, avea doar 65 de ani, dar după voce părea mult mai vârstnică, de parcă ar fi dus o viaţă grea.
   - Desigur, nu avem date recente, spuse Timmie, continuând mascarada pe care o ţesuse ca să afle dacă era mama ei. Dar din câte ştim, e bine.
   - Mă bucur, spuse femeia, cu un oftat de uşurare. Mereu m-am întrebat cine a adoptat-o şi am sperat să fie oameni buni. Ne-am gândit că i-ar fi mai bine să o lăsăm altora. Eram foarte tineri pe atunci.
   „Şi fără suflet, şi laşi, şi răi “, se gândi Timmie, în timp ce lacrimile îi ardeau ochii. Brusc, era mai furioasă decât fusese vreodată în viaţa ei.
   Era copleşită de tristeţe şi de durere. Probabil fără să ştie, oamenii aceştia îi schimbaseră tot cursul vieţii şi-i provocaseră răni care nu se vindecaseră vreodată. Toate astea din cauză că o părăsiseră.
   - De fapt, nu a adoptat-o nimeni, spuse Timmie cu cruzime. Era cam mare când aţi lăsat-o. Ştiţi, oamenii vor bebeluşi. Cei de 5 ani sunt mult mai greu de plasat. Au luat-o mai multe familii, nouă sau zece, cred, dar nu a funcţionat. Apoi am încercat câţiva ani cu plasamentul, dar era deja mult prea mare şi o trimiteau mereu înapoi. Era un copil foarte bun, dar uite-aşa se întâmplă. A crescut la St. Clare.
   La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere fără de sfârşit, iar Timmie auzi femeia plângând şi se simţi vinovată pentru ce făcuse.
   - Oh, Doamne! Mereu am crezut că va fi adoptată de nişte oameni bogaţi care să fie drăguţi cu ea. Dacă ştiam...
   „Da, ce făceai? Dacă ştiai, mă păstrai? M-ai fi luat înapoi la Dublin cu tine? De ce dracului n-ai făcut asta?”
   Timmie voia să ţipe, dar nu putea, un suspin i se oprise în gât şi se strădui să-şi recapete stăpânirea de sine, pentru ca femeia de la celălalt capăt să nu îşi dea seama cine era.
   - Nu se întâmplă să aveţi o adresă de-a ei? Poate i-aş putea scrie o scrisoare, să-i explic. Tatăl ei nu m-a iertat niciodată că l-am convins s-o lăsăm acolo. Am crezut că aşa era mai bine pentru ea. Eram atât de săraci şi de tineri.
   - Am să văd ce pot afla, spuse Timmie vag, încă ameţită de tot ce auzise. Vă sun înapoi şi vă anunţ.
   - Mulţumesc, spuse ea, părând tulburată. Mulţumesc... Şi dacă sunaţi... vă rog nu vorbiţi cu copiii mei... Întrebaţi de mine.
   - Aşa voi face. Mulţumesc, spuse Timmie cu vocea gâtuită şi închise.
   Rămase nemişcată multă vreme, privind pe geam. Apoi, cu faţa palidă, ridică receptorul şi făcu rezervări pentru Dublin, pentru a doua zi dimineaţă. Voia să vadă cu ochii ei. Un telefon nu fusese de-ajuns. Poate nimic n-avea să fie de-ajuns. Poate chiar era prea târziu. Dar poate nu, poate mai era ceva ce-o putea ajuta, aşa că Timmie decise să vadă cu ochii ei.
   Tocmai terminase de vorbit cu cei de la aeroport, când Jade intră în birou.
   - Anulează-mi întâlnirile. Plec mâine, cu treburi de familie, o anunţă Timmie brusc.
   - Familia O`Neill pe care m-ai pus să o caut în Dublin?
   Timmie încuviinţă din cap.
   - Mai pot face ceva?
   Timmie clătină din cap.
   - Cât vei fi plecată?
   - O zi sau două doar, cred.
   Mai avea aproape trei săptămâni până la întâlnirea cu Jean-Charles de la Turnul Eiffel, şi în mod evident el nu putea fi gata mai devreme. N-avea de gând să-i spună că mergea în Europa. Şi nici să spună cuiva de ce plecase.
   Nu ştia ce avea să se întâmple acolo sau ce urma să găsească. Dar ştia din tot sufletul ei că, indiferent de ce avea să se întâmple, trebuia să facă acest drum, nu doar pentru a-şi întâlni mama, ci şi pentru a se regăsi pe sine, şi acea parte din ea care-i lipsise toată viaţa.

Capitolul 20

   Zborul de la L.A. la Londra dura 11 ore, iar Timmie dormi în majoritatea timpului.
    Stătea în scaun, privind pe geam, gândindu-se la femeia care-i era mamă şi întrebându-se cum ar fi să o cunoască şi cât de tulburător ar fi. Poate ar leşina sau ar face infarct, sau ar îmbrăţişa-o. Îşi făcuse multe scenarii în minte, şi era greu de ghicit care dintre ele se apropia cel mai mult de adevăr. Poate niciunul. Poate avea să fie plictisitor şi lipsit de emoţii, deşi nu sunase aşa la telefon, cu o zi înainte. Măcar femeia avusese bunul-simţ să plângă când Timmie îi spusese că nu fusese niciodată adoptată şi că crescuse la St. Clare.
   Trebuie să fi fost de vină iluziile copilăreşti ale oamenilor săraci din Irlanda, care-şi imaginau că străzile erau pavate cu diamante şi că bogaţii stăteau la fiecare colţ, aşteptând să adopte fetiţe pistruiate. Realitatea copilăriei lui Timmie fusese la ani-lumină distanţă de aşa ceva. Şi era prea târziu să mai poată schimba ceva acum. Timmie voia doar să o vadă şi să încerce să înţeleagă ce se întâmplase şi de ce le mersese atât de prost, atât lor, cât şi ei. Cum avusese la rându-i un copil, pe care-l iubise enorm, nu-şi putea imagina cum de fuseseră capabili să plece. Dar nu aveau bani, viitor, familie care să-i ajute. Poate pentru ei fusese diferit.
   Chiar şi acum, cu acest bebeluş crescând în ea, nimic din lume n-ar fi putut-o convinge să renunţe la el, oricât de săracă sau de speriată ar fi fost.
   Acesta era din trupul şi sângele ei şi al lui Jean-Charles, ar fi murit ca să-l păstreze, ar fi ucis să-l protejeze şi ştia că avea să-l iubească pentru tot restul vieţii. Spera doar că Jean-Charles avea să fie alături de ea. Dar asta rămânea de văzut. Mai întâi, trebuia să-şi vadă propria mamă, ca să încerce să înţeleagă cine fusese. Conta pentru ea şi pentru înţelegerea propriului trecut. Şi poate avea să schimbe inclusiv modul în care o să se perceapă de acum înainte. Poate abandonul lor spunea mai multe despre ei, nu despre ea. Ştia asta, dar cumva mereu i se păruse că fusese ceva în neregulă cu ea de ajunsese orfană. Trebuia să vadă acum cu ochii ei.
   Avu o escală de două ore la Londra, apoi luă un zbor direct spre Dublin. Ţinea numărul de telefon în mâna tremurândă. Sună de la aeroport.
   Îşi făcuse rezervare la hotelul Shelbourne, dar voia s-o viziteze mai întâi pe Mary O`Neill. Voia s-o vadă acum şi să termine cu asta. La fel ca în ziua precedentă, mama lui Timmie răspunse la telefon, şi, pentru o clipă, Timmie nu putu scoate un cuvânt. Era mult mai greu decât îşi imaginase.
   Dar nu i se părea corect s-o surprindă sunând la uşă. Mai exista şi posibilitatea ca mama sa să refuze complet să o vadă.
   - Alo?
   Aceeaşi voce obosită care răspunsese în ziua precedentă.
   - Doamna O`Neill?
   Timmie simţi că i se tăia răsuflarea.
   - Da?
   - Mary O`Neill?
   Timmie voia să fie sigură înainte să continue, dar Mary O`Neill recunoscuse deja vocea cu accent american, pe care o auzise cu o zi înainte.
   - Da. Sunaţi iarăşi de la St. Clare?
   - De fapt, spuse Timmie, încercând să-şi controleze tremurul vocii, în timp ce stătea în cabina telefonică de la aeroport, cu trolerul lângă ea, sun de la aeroport, nu de la St. Clare. De la aeroportul din Dublin, explică ea.
   - De ce faci asta?
   Femeia părea înspăimântată, de parcă se gândea că venea s-o pedepsească sau s-o facă de râs în văzul lumii pentru că-şi abandonase copilul.
   - Aş vrea să te văd, spuse Timmie blând, cu furia topită brusc.
   Femeia aceasta părea atât de demnă de milă, atât de simplă, de în vârstă.
   - Sunt Timmie. Sunt în Dublin. Am venit să te văd. Vrei să mă vezi, pentru câteva minute?
   Îşi ţinu răsuflarea, în timp ce mama ei tăcu. Timmie o putu auzi cum plângea. Era greu pentru amândouă.
   - Mă urăşti? întrebă ea direct, plângând acum fără nicio reţinere.
   - Nu, spuse Timmie cu tristeţe. Nu te urăsc. Doar că nu înţeleg. Poate ar fi frumos să stăm de vorbă. Nu trebuie să mă mai vezi niciodată după asta.
   Nu voia să-i invadeze viaţa. Voia să o întâlnească o singură dată şi apoi să plece în pace. Măcar atâta lucru îi datora mama ei. Poate era un dar pe care şi-l puteau oferi reciproc, în schimbul iubirii de care nu avusese parte.
   - Eram atât de săraci. Muream de foame. Tatăl tău a făcut puşcărie pentru că a furat un măr şi un sendviş. Tu plângeai tot timpul de foame, şi nu puteam găsi nimic de muncă. N-aveam educaţie, studii, nu ne puteau înţelege. Uneori dormeam în parc, şi mereu răceai sau te îmbolnăveai, şi nu ne permiteam să te ducem la medic. Am crezut că ai să mori dacă te ţinem. Ai fi putut fi ucisă în noaptea aceea, când am avut accidentul de maşină. Am împrumutat maşina. Tatăl tău era beat la volan. Era doar un puştan. Atunci am ştiut că ai nevoie de părinţi mai buni ca noi. Aşa că te-am trimis la St. Clare. Poliţia s-a oferit să te ducă acolo.
   Asta fusese soluţia ca să le fie lor bine. Lor, nu ei. Un poliţist făcuse o sugestie unor puştani care conduceau beţi, şi dusă fusese. În timp ce o asculta, Timmie simţi un fior pe şira spinării. Aproape îi distruseseră viaţa.
   Mary suspina, amintindu-şi cât de greu le fusese acum aproape jumătate de secol. Lui Timmie îi venea greu să creadă că le fusese chiar atât de greu să aibă grijă de ea, dar poate era adevărat. Femeia nu avea nici un motiv să mintă acum. Răul fusese deja făcut de mult. Şi, în mare, Timmie îşi revenise de pe urma lui şi ducea o viaţă bună. Dar clar nu datorită părinţilor sau oricui altcuiva.
   - De ce nu m-aţi luat cu voi la Dublin? întrebă Timmie cu tristeţe.
   - Nu ne-am putut permite. Părinţii noştri nu aveau bani de bilet. Am putut plăti doar pentru două spre casă, şi nici aici nu ne-am fi permis să te ţinem. N-am avut copii 10 ani după ce ne-am întors acasă. Abia mai târziu am făcut doi. Apoi tatăl tău s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar eu am lucrat cu ziua pentru nişte oameni bogaţi. Niciodată n-am avut bani, şi visam la tine ca la fetiţa noastră norocoasă, care trăieşte în case frumoase, cu oameni bogaţi, care are parte de educaţie şi duce o viaţă bună.
   Visul ei nu fusese departe de adevăr, dar mulţumită nimănui altcuiva decât lui Timmie.
   - Acum sunt bine, spuse Timmie tristă, ştergându-şi lacrimile de pe obraji. Mi-e bine de mult timp, o asigură ea. M-am descurcat mulţumitor. Dar nu mi-a fost uşor.
   Fusese nefericită la St. Clare, şi toată copilăria şi tinereţea sa.
   - Îmi pare rău, spuse mama ei plângând, apoi întrebă delicat: N-ai vrea să vii la un ceai, dacă tot ai bătut atâta drum?
   Mary n-ar fi ales să o vadă dacă Timmie ar fi fost furioasă sau ostilă, dar părea decentă la telefon, aşa că se decise să treacă peste temerile ei şi să o întâlnească. Simţea că măcar atâta îi datora.
   - Mi-ar face mare plăcere.

   Timmie îşi notă adresa, şi ajunse acolo o jumătate de oră mai târziu.
   Locuiau într-o suburbie dubioasă a Dublinului, intr-o cocioabă dărăpănată care părea să nu mai fi fost reparată de ani de zile şi nici nu aveau speranţe la aşa ceva prea curând.
   Timmie sună la uşă. După un lung răstimp, apăru o femeie. Timmie o putea zări prin geam, iar apoi ea deschise uşa încet şi o fixă cu privirea pe Timmie.
   Era la fel de înaltă ca ea şi aveau aceleaşi trăsături. Purta un capot, papuci şi avea părul prins la spate într-un coc strâns. Avea ochi trişti şi mâinile ologite de artrită. Faţa îi era ridată, şi părea să fi dus o viaţă grea.
   Arăta de vreo 80 de ani, nu de 65, câţi avea de fapt.
   - Bună, spuse Timmie încetişor. Eu sunt Timmie.
    Apoi o îmbrăţişă delicat şi o ţinu în braţe, consolând-o pentru tot ce făcuse sau nu făcuse, dar ar fi trebuit să facă, pentru fetişcana fără minte şi pierdută care fusese la 22 de ani, când îşi abandonase fiica de 5 ani. Timmie avea amintiri vagi despre ea, dar multe dintre ele se estompaseră, ca fotografiile vechi.
   Mary O`Neill rămase pe loc în timp ce fiica ei o ţinea în braţe, apoi o conduse în bucătărie, cu un braţ în jurul umerilor ei. Mary îi surâse cu încântare şi-i spuse că avea părul roşu al tatălui său şi trăsăturile frumoase ale bunicii ei. Era greu de crezut că exista o relaţie de rudenie între cele două femei, şi în mare parte nici nu exista. Destinul le dusese pe căi diferite. Erau oameni diferiţi, iar Mary n-ar fi avut niciodată curajul să înfrunte lucrurile prin care trecuse Timmie. Ştia asta doar privind-o.
   - Eşti frumoasă, spuse ea, râzând printre lacrimi. Pari bogată.
   Observase brăţara cu diamante, cerceii de aur şi geanta scumpă, deşi Timmie purta un tricou şi blugi. Iar apoi îi observă pântecul bombat.
   Timmie purtase o jachetă lejeră, dar în Dublin era atât de cald, că şi-o dăduse jos. N-o interesa dacă-i vedea cineva burta.
   - Eşti gravidă?
   Timmie încuviinţă din cap.
   - Da? Eşti căsătorită? Mai ai alţi copii?
   Mai aveau multe de povestit, şi se aşezară, cu două căni mari de ceai tare în faţă.
   - Am fost căsătorită. Sunt divorţată de 11 ani. Şi am avut un băieţel care a murit acum 12 ani, de cancer la creier. Sunt îndrăgostită de un bărbat din Paris, şi acesta e copilul lui. Nu ştiu dacă ne vom căsători. Dar mă bucur că voi avea un copil. Nu am altul, şi am fost foarte tristă de când mi-a murit băiatul.
   Era tot ce trebuia să ştie, iar mama ei clătină din cap în timp ce sorbea din ceai.
   - Sper ca de data asta să ai un copil sănătos. Nepotul meu a murit de leucemie acum câţiva ani. Se mai întâmplă. Şi fiica mea a fost foarte tristă.
   Era foarte ciudat să o audă pomenind despre fiica ei şi să-i vorbească lui Timmie ca unei străine, ceea ce de fapt chiar era.
   - Cred că ai un serviciu bun.
   Chiar şi ea putea vedea cât de scumpe erau accesoriile şi bijuteriile lui Timmie.
   - Am, răspunse Timmie simplu.
   - Mă bucur. Unde locuieşti?
   - În Los Angeles.
   Mama sa clătină din cap. Era multă informaţie de asimilat dintr-odată.
   Evitară să discute despre copilăria lui Timmie, iar ea intui corect că mama ei nu voia să audă sau să ştie de asta. Timmie accepta acest lucru, nu conta pentru ea. Nu simţea nevoia să-i scoată ochii, ci doar se bucura să fie acolo şi să o vadă. Cumva, umplea un loc gol în inima ei.
    În timp ce serveau ceaiul, o femeie tânără intră în casă, cu doi copii după ea. Părea să fie trecută de 30 de ani şi avea acelaşi păr roşu cu al lui Timmie, dar altfel nu semănau deloc. Purta blugi şi şlapi, iar copiii erau foarte drăgălaşi. Femeia se uită la Timmie cu un zâmbet larg, fără să dea impresia că o recunoştea. Şi de ce ar fi recunoscut-o? Ea nu exista pentru oamenii aceştia, şi nu existase vreodată. Fusese dată uitării cu ani în urmă, un secret întunecat pe care aveau de gând să-l ducă în mormânt cu ei.
   Mama ei îi aruncă o privire îngrijorată, iar Timmie clătină din cap. Înţelesese. N-avea să-i spună surorii sale cine era. Nu era nevoie ca aceasta să ştie.
   - N-am ştiut că ai musafiri, mamă, spuse femeia şi se prezentă drept Bridget.
   Îşi puse o ceaşcă de ceai şi se aşeză alături de ele, în timp ce copiii merseră afară să alerge prin grădina neîngrijită.
   - Fata unei prietene din America, de când am fost acolo eu şi tatăl tău. M-a căutat când a venit la Dublin. N-am mai auzit de mult de mama ei. A murit cu ani de zile în urmă, adăugă ea, iar Timmie o privi în faţă şi îşi dădu seama că era adevărat.
   Mama care o părăsise la orfelinat dispăruse pentru totdeauna, era ca şi moartă. Iar copilul murise şi el. O îngropaseră când o părăsiseră la St. Clare.
   - Ce drăguţ din partea ta să o cauţi pe mama, spuse Bridget zâmbind. Îţi faci vacanţa în Irlanda? Ar trebui să petreci ceva timp pe coastă. E o ţară minunată, spuse ea prietenos, apoi ieşi să vadă ce făceau copiii.
   Timmie se ridică. N-avea niciun rost să mai stea. Terminase lucrul pentru care venise. Îşi văzuse mama, îşi întâlnise sora. Nu le înţelegea pe deplin motivele, dar ştia de-ajuns. Fuseseră nişte puştani tineri, ignoranţi, speriaţi, care făcuseră un copil şi fugiseră în noapte, prea speriaţi pentru a face ce trebuia făcut. Iar Timmie îşi văzuse mama şi-şi împlinise astfel o nevoie proprie. Poate până la urmă îi făcuseră un dar, chiar şi fără să vrea.
   Pe ea însăşi, şi o putere pe care poate n-ar fi avut-o altfel niciodată, care-o ajutase să supravieţuiască morţii lui Mark şi plecării lui Derek şi să construiască Timmie O., şi acum să-i stea alături lui Jean-Charles, cu toate problemele lui, şi să-l aştepte, să-şi iubească copilul şi să fie pentru totdeauna alături de el. Fără să vrea, părinţii ei îi oferiseră puterea care le lipsise lor, şi încă le lipsea.
   Mama ei nu avea curaj să-i spună surorii ei cine era sau de ce venise.
   Timmie era pasageră prin vieţile lor, doar pentru câteva minute, ca o pală de vânt din vremuri de mult uitate, pe care Mary O`Neill nu avea curajul să le abordeze sau să şi le amintească.
    În loc de furie sau regret, Timmie simţea doar că-i părea rău pentru ea. Se opri s-o sărute pe obraz şi îi atinse umerii când Bridget reveni cu băieţii ei.
   - La revedere, şopti Timmie, şi atinse cu delicateţe părul mamei sale, întrebându-se dacă făcuse asta vreodată când era copil, iar Mary privi în sus către ea cu ochii plini de recunoştinţă.
   - Dumnezeu să te binecuvânteze, şopti Mary, în timp ce Timmie ieşi din bucătărie şi apoi pe uşa din faţă, către taxiul care încă o aştepta.
   Urcă şi-i făcu lui Bridget cu mâna, în timp ce maşina o ducea înapoi la aeroport. Mai auzea încă ecoul urării mamei sale, şi îşi dădu seama că, orice s-ar fi întâmplat pe parcurs, deja o binecuvântase. Dumnezeu o binecuvântase în atâtea feluri, de-a lungul anilor, şi o binecuvânta acum din nou. Ştia că acum, după ce înfruntase fantomele trecutului, putea convieţui mai bine cu prezentul.
   - Frumoasă femeie, comentă Bridget înainte să plece de la mama ei. Părea bogătaşă. Ai cunoscut nişte oameni ca lumea cât ai fost în State, nu-i aşa, mamă?
   Tatăl ei le spusese multe poveşti de-a lungul anilor, ca să-i impresioneze. Mary nu povestise niciodată prea multe. Acum se mulţumi să încuviinţeze din cap şi îşi feri privirea, cu lacrimi în ochi.

Capitolul 21

   Timmie îl sună pe Jean-Charles de la aeroport, în timpul escalei ei din Londra.
    El era la birou, părea ocupat şi habar nu avea pe unde umbla ea. Pentru moment, fu tentată să-i spună şi să zboare la Paris să-l întâlnească. Mai erau doar două săptămâni până la întâlnirea pe care o stabiliseră, şi ardea de nerăbdare să-l vadă.
   - Ce mai faci? întrebă ea, părând mai relaxată decât fusese în ultima vreme.
   Se simţea mai liberă şi dintr-odată mai norocoasă, de parcă totul avea să fie bine şi pentru ei. Poate rugăciunile surorii Anne avuseseră efect. Iar copilul părea să crească din ce în ce mai mare şi mai puternic. Îşi pusese la loc jacheta largă, şi nu se vedea nimic.
   - Mă pregătesc să-mi duc soţia la ultima tură de tratamente, spuse el, părând agitat.
    Avusese multe de făcut în ultimele două săptămâni, trebuia să îi anunţe pe copii în săptămâna ce urma. Se întâlnea cu ei în Portofino, pentru o scurtă călătorie. Xavier promisese să li se alăture. Voia să petreacă ceva timp doar cu ei, să le împărtăşească planurile lui, iar apoi avea să-i spună soţiei sale că pleca pentru totdeauna. Trebuia să fie disponibil să o ajute pe parcursul bolii, dacă dorea. Dar, dacă nu, ştia că avea să se descurce singură cu radiaţiile, iar fetele urmau să fie alături de ea. El îi stătuse alături în perioada cea era mai greu.
   - De ce? Eşti bine?
   Părea îngrijorat pentru Timmie. Ea părea să aibă altceva în minte. Se temea mereu că într-o bună zi avea să cedeze şi să renunţe la el. Era recunoscător că nu făcuse încă asta, şi-i spunea acest lucru cu orice ocazie.
   I se părea că e fericită la telefon.
   - Nu ştiu. M-a apucat aşa, o nebunie de moment, şi mă întrebam dacă n-ai vrea să ne întâlnim la Turnul Eiffel cu câteva săptămâni în avans.
   Dacă ar fi vrut, ar fi zburat chiar atunci la Paris şi s-ar fi întâlnit cu el oriunde ar fi dorit. Se simţea brusc mai uşoară decât în ani de zile şi liberă.
   I se luase o mare povară de pe umeri la Dublin şi voia să-i povestească tot.
   - Timmie, nu pot.
    Părea neliniştit.
    - Ştii că am nevoie de săptămâna următoare pentru copiii mei. Chiar le datorez asta.
   Ea încercă să nu se arate atât de dezamăgită pe cât era. Mai aveau două săptămâni de aşteptat, şi putea rezista, dacă el insista. În timp ce îl asculta, se auzi anunţul pentru zborul ei.
   - Trebuie s-o şterg, spuse ea fără să mai comenteze.
   N-avea de gând să se certe cu el. Rămânea stabilit pentru 1 septembrie.
   - Unde eşti? întrebă el confuz.
   - Nicăieri. Mă întorc spre casă şi m-am gândit să te sun.
   Nu spuse de unde, şi, când el o sună o oră mai târziu, avea telefonul închis. Se întrebă unde fusese când sunase şi nu reuşi să mai dea de ea preţ de aproape 24 de ore. Era foarte îngrijorat şi se temea că era furioasă pe el, însă ea părea calmă.
   Era din ce în ce mai entuziasmată de întâlnirea lor iminentă. Se scurseseră 4 luni de când nu se mai văzuseră, o eternitate pentru amândoi. Trecuseră prin iad şi înapoi, cu tot felul de deturnări pe parcurs.
   Dar erau tot pe calea cea bună, stabili şi foarte îndrăgostiţi. Ea se simţea în ultima vreme binecuvântată şi mult mai puţin speriată, mai ales după ce-şi văzuse mama. Vizita parcă spulberase un soi de blestem de care se temuse mereu, anume, că era sortită abandonului. De când fusese la Dublin, nu se mai simţea aşa. O abandonaseră, dar mama ei părea prea slabă şi prea înfrântă, iar Timmie se întrebase dacă nu cumva chiar nu fuseseră în stare de altceva.

   În următoarele două săptămâni fu plină de veselie, îşi rezervase zborul pentru Paris şi o cameră la Piaza Athenee. Pleca pe 31 august, ca să fie odihnită pe 1 septembrie, când avea să-l vadă.
    Cumpărase şi haine care să-i mascheze burta pentru primele minute. După aceea, avea să fie greu să o ascundă de el, mai ales dacă mergeau la hotel să recupereze timpul pierdut. Era uimită că reuşise să mascheze atât de mult timp sarcina de David şi de Jade. Purta multe haine lungi şi bluze largi în ultima vreme.
   Ajunsese să poarte numai acasă haine care-i scoteau în evidenţă burta.
   Jade comentă cu David despre buna ei dispoziţie, cu două zile înainte de plecarea lui Timmie. El o tot tachinase că în scurt timp avea să-i datoreze o mie de dolari, ca urmare a pariului conform căruia Jean-Charles urma să vină pe 1 septembrie. Nu apăruse niciun semn care să infirme acest lucru, iar el deja declarase că Jade pierduse pariul.
   - Ţi-am zis eu că răzbeşte la suprafaţă, zise David victorios, în timp ce Jade ridică o sprânceană şi refuză să cadă de acord.
    Era 29 august.
   - Nu fi aşa sigur. Încă nu a apărut. Dacă e ca Stanley, o s-o sune să anuleze cu o noapte înainte. Este mai distractiv aşa.
   - Doamne fereşte, nu mai fi atât de cinică, o certă David.
   - Vedem noi. Sper să mă înşel, de dragul ei. Cred că, dacă avea de gând să pună capăt mariajului acela, ieşea deja de luni de zile. Cei care stau şi aşteaptă nu mai pleacă niciodată. Încă are grijă de soţia lui, nu de ea.
   - A avut cancer la sân, pentru numele lui Dumnezeu. Ar fi fost un nenorocit să plece.
   Ea clătină din cap şi se înapoie la biroul ei. Iar Timmie plecă devreme de la birou a doua zi, să se tundă şi să se epileze înainte de călătorie. Le făcu fericită din mână la plecare. Îşi luase o săptămână de concediu ca să fie cu el, după cum căzuseră de acord. Poate chiar avea să plece în sudul Franţei împreună. Nu era sigură. Jade îi rezervase apartamentul obişnuit la Piaza Athenee timp de o săptămână.

   Timmie tocmai împacheta ultimele lucruri, când o sună Jean-Charles.
    Organizase totul şi chiar cumpărase câteva haine noi pentru călătorie dintr-un magazin de haine pentru gravide de pe Rodeo Drive, spunând că erau pentru nepoata ei, din moment ce era atât de cunoscută.
   Plănuia să-i spună de copil lui Jean-Charles imediat ce acesta revenea. Şi zâmbea fericită când ridică telefonul. Fuseseră cele mai lungi şi cele mai grele patru luni ale vieţii ei, exceptând cele de după moartea îui Mark.
   - Bună, spuse ea, părând fericită să-i audă vocea.
    Aproape ţopăia de fericire când se gândea la întâlnirea lor de la Turnul Eiffel. Era prostesc, dar era unul dintre cele mai romantice lucruri pe care le făcuse vreodată. Ar fi putut şi să vină la hotel.
    - Mă pregătesc să-mi închid bagajele.
   Avea să ia zborul de la prânz, a doua zi. O tăcere stranie se lăsă la capătul celălalt al firului, iar apoi îi auzi glasul sugrumat.
   - Timmie, nu pot să vin. Fetele stăteau cu nişte prieteni de-ai mamei lor în Sardinia. Au mers acolo după ce le-am lăsat în Portofino. Julianne tocmai a avut un accident de maşină. E la spital, şi-a rupt bazinul şi ambele picioare şi are şi un traumatism cerebral. Zbor acolo în noaptea asta.
   Pe moment, ea fu prea şocată să mai poată vorbi.
   - Va fi bine?
   - Nu ştiu. Picioarele sunt fracturate, dar se pare că va fi bine până la urmă. Va sta la pat foarte mult timp. Iau un neurolog cu mine în Sardinia. Vreau să mă asigur că e bine cu capul. Dar e imposibil să mă întorc poimâine.
   El părea la fel de devastat pe cât se simţea ea.
   - Măi să fie, jucaţi pe mize mari, nu? spuse ea, lăsându-şi propriile temeri să-i scape.
   - Cum adică?
   - Accidente de maşină, cancer. E greu să te pui cu aşa ceva.
   Deşi copilul lor poate s-ar fi pus, dacă el ar fi ştiut de el. Aproape-i părea rău că nu-i spusese încă. Se săturase să stea la coadă, după situaţiile de criză ale altora, şi să fie ultima pe lista de priorităţi. Începea să i se cam taie cheful. Şi era atât de dezamăgită, se simţea ca un copil căruia i s-a spus că s-a amânat Crăciunul.
   - Asta nu e o competiţie. Şi sper să revin într-o săptămână. Cel mult două. Nu vreau să o las acolo singură, iar mama ei nu e în stare să meargă. Începe oricum radiaţiile săptămâna următoare.
   Dintr-odată, i se păru că se adunaseră prea multe. Se simţi copleşită.
   Devenea totul mai degrabă o telenovelă decât o poveste de dragoste, cu el fiind eroul salvator pentru toată lumea, numai pentru ea nu, în timp ce ea stătea şi-l aştepta şi încerca de fiecare dată să fie înţelegătoare. I se cam acrise. Aşteptase cam mult.
   - Te sun imediat ce văd în ce stare e.
   Părea expeditiv. Timmie nu fusese pe cât se aştepta el de înţelegătoare. De fapt, nu fusese deloc, ceea ce nu-i stătea în fire. Dar acum simţea că ajunsese la limită. Poate chiar dincolo de ea, nu era sigură. Conta mult ce făcea acum şi cât credea el că ar putea ea să aştepte din nou. Sau dacă mai venea cu altă scuză dramatică. Măcar până acum scuzele sale, dacă asta erau, fuseseră solide. Nici nu ştia ce să mai creadă, exceptând faptul că era sigură că totul era adevărat. Doar că era greu de îndurat aşa ceva. Numărase minutele fiecărei zile şi era atât de îndrăgostită de el.
   - Te sun de acolo, spuse el, apoi fu pe cale să închidă, când ea îl opri.
   - Să zbor la Paris şi să te aştept la hotel?
   Parcă avea mai mult sens aşa decât să aştepte în L.A. El ezită parcă puţin cam mult la întrebarea ei.
   - Nu, de ce să pierzi timpul aici. Stai acolo, măcar poţi să lucrezi. Te anunţ imediat ce revin, şi poţi să zbori atunci.
   Răspunsul lui o făcu iar suspicioasă. De ce voia să aştepte în L.A.? Ce scuză sau amânare urma? Poate plănuia vreuna. Acum o mai auzea doar pe Jade în mintea sa, cu prezicerile ei catastrofale. Poate avea dreptate.
   Poate totul era doar o farsă foarte proastă pe seama ei.
   Timmie îşi dădu jos valiza de pe pat şi se întinse. Se uita la tavan, gândindu-se la el, întrebându-se dacă era serios. Poate Jade avea dreptate.
   Poate el doar trăgea de timp şi nu se putea hotărî să-şi părăsească familia, dar nu voia să-i spună. Nici nu ştia ce să mai creadă. Nu dormi toată noaptea. Se învârti prin casă, ameţită, aşteptând veşti de la el. El o sună la 12 ore după ultimul apel. Julianne avea să fie bine în ceea ce privea rana de la cap. Picioarele în schimb nu erau OK. Sau nu pentru o vreme. Trebuia să stea 4 săptămâni suspendată în ghips în Italia, la spital. Nu o putea muta până atunci şi n-o putea lăsa singură într-un spital de acolo. Era complet panicată. Şi Timmie la fel, în timp ce asculta.
   Încercă să fie empatică, dar nu reuşi. Nu mai putea. Îi spuse doar să facă tot ce-avea de făcut şi să o sune când era liber. Nu putea face nimic altceva.

   A doua zi, intră cu paşi mari în birou fără să scoată un cuvânt. Era 1 septembrie.
    David o fixă pe Jade, care îi spuse cu îngâmfare că ar fi bine să se pună să-i scrie un cec de o mie de dolari. Dar, dincolo de pariu, erau supăraţi pentru Timmie, care îşi închise uşa biroului şi-i ţinu afară. Toată dimineaţa lucră în tăcere la schiţe, apoi le explică faptul că fiica lui Jean-Charles avusese un accident de maşină şi stătea o lună în Italia în spital, iar el era blocat acolo cu ea. De data aceasta, Jade nu suflă o vorbă. Îi părea rău pentru Timmie. Aceasta părea atât de supărată, că niciunul din asistenţii ei nu îndrăzni să-i vorbească, şi plecă de la birou fără să îşi ia rămas-bun de la ei.
   Se duse direct în Malibu, iar Jean-Charles o sună de câteva ori în weekend.
    Încercă să fie înţelegătoare cu el şi plină de compasiune pentru necazurile lui Julienne, dar era greu să nu-i spună cât era de supărată, de dezamăgită şi de descurajată. Nu se putea abţine să nu se întrebe de câte ori avea să se repete istoria şi dacă o să-l mai vadă vreodată. Voia s-o sune pe sora Anne şi să insiste să înalţe mai multe rugi. Sau poate acesta era răspunsul la rugile ei. Poate Jean-Charles nu era bărbatul pentru ea, iar rugăciunile făcuseră ca acest lucru să iasă în evidenţă. Era greu de ştiut, şi, în timp ce-l asculta zilnic, începu să aibă din ce în ce mai puţină încredere în el.
    Cât avea să mai dureze? Îi jurase că nu mai mult de o lună, aşa că se târî prin toată luna septembrie, crezându-1. Încă mai ascundea sarcina. Tot nu-i spusese. Şi era cu nervii în piuneze. Îşi pierdea cumpătul repede.
   Temerile sale preluaseră controlul. Şi nu putea face nimic altceva decât să aştepte. Sau să renunţe, dar încă nu era gata să facă asta. Voia să creadă în el şi se agăţa de o ultimă speranţă.
   Pe 25 septembrie, el se întoarse cu Julianne la Paris, iar Timmie făcu altă rezervare. Nu-i mai păsa de Turnul Eiffel. Se puteau întâlni la Piaza Athenee sau oriunde dorea el. Voia doar să-l vadă, şi-i spuse asta. El o sună în noaptea în care se întorsese, ca să-i spună că Sophie îi zisese că nu voia să mai vorbească niciodată cu el sau să-l mai vadă dacă pleca de tot de acasă şi se muta, iar soţia lui avea o reacţie adversă la radiaţii. Părea aproape înlăcrimat când o sunase, iar Timmie stătu uitându-se în gol, cu chipul lipsit expresie.
    Deja le auzise pe toate, crize adolescentine, cancer, chimioterapie, radiaţii, picioare rupte, accidente de maşină, capete sparte... şi mai ce? Poate vreun câine bolnav sau o menajeră care să-şi dea demisia, sau poate le ardea casa până în temelii şi trebuia să rămână acolo s-o reconstruiască. Cât se mai aştepta de la ea să stea după el, în timp ce bătea pasul pe loc? Evident, era nevoie de mai mult pentru a-l face să plece din acea casă şi să pună punct căsniciei. O femeie care-l iubea nu era de-ajuns. Se bucura că nu-i zisese de copil, deşi probabil nici nu ar fi contat pentru el. Era captiv acolo pe veci. Acum vedea asta.
   Tot ce îi mai rămânea ei de făcut era să-şi adune curajul să-l părăsească. Şi nici nu avea ce părăsi oricum. Nu-l mai văzuse de 5 luni şi probabil nu urma să-l mai vadă. Îi revenea ei sarcina de-a face ceea ce el părea incapabil: să pună capăt relaţiei. Nu-i dădea de ales. Nu putea sta acolo ca o proastă la nesfârşit, cu copilul lui în pântece, crezând că are să se întoarcă la ea. Clar nu avea s-o facă. Voia să-l creadă, dar nu mai putea.
   Erau o mie de scuze, un milion de motive excelente pentru ca el să stea exact unde era, pentru totdeauna. Era doar o iluzie, o voce la telefon. O promisiune care n-avea să se îndeplinească niciodată, şi acum ştia asta. Jade avusese tot timpul dreptate şi-i spusese, o avertizase. Refuzase să-i dea crezare, dar acum îi era clar. Asculta vorbele lui cu lacrimile curgându-i pe obraji. Erau lacrimi de tristeţe şi de mânie, şi, în timp ce el o implora să fie rezonabilă, ea îl repezi.
   - Ce vrei de la mine? Ce-ar trebui să fac? Te aştept de aproape 6 luni. Nu te-am mai văzut. Am aşteptat cât a avut soţia ta cancer, apoi cu accidentul lui Julianne. Acum te ameninţă Sophie, iar nevastă-ta are nu ştiu ce reacţie la radiaţii. Tot nu te-ai mutat. Am început în februarie. M-ai rugat să aştept până în iunie. Am aşteptat. Apoi până în septembrie. Acum e aproape octombrie. Şi ţie îţi trebuie mai mult timp. Dacă voiai să pleci, plecai. Puteai să faci toate astea dintr-un alt apartament. Nu trebuie să locuieşti cu ei ca să te joci de-a Crucea Roşie zi şi noapte. Nici măcar nu m-ai mai văzut din aprilie, Jean-Charles.
    Fu cât pe ce să-i spună despre copil, dar se abţinu la timp.
    - Mă simt ca o proastă. Nici măcar amanta ta nu sunt. Sunt doar cineva pe care o suni, în timp ce continui să trăieşti cu familia ta. Poate eşti prea jenat să-mi zici că s-a terminat. Presupun că oricum s-a terminat de luni de zile. N-ai avut tupeul să-mi zici, iar eu n-am avut îndrăzneala să aud. Nu mai contează. Te iubesc, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine. Dar nu mă mai joc aşa. Nu e nevoie să mai inventezi scuze. Se pot opri din avut accidente şi boli. Nu-i nevoie să ameninţe Sophie că se aruncă de pe acoperiş. Eu am terminat-o.
   Deja suspina şi era atât de înnebunită, încât abia mai putea vorbi, iar el era în stare de şoc. Mereu se temuse să n-o piardă, dar acum era şocat că-i spusese că s-a terminat. Voia doar puţin mai mult timp, ca să mai rezolve din probleme şi să lase totul în ordine când pleca. De ce nu putea înţelege asta? Poate nu-l iubea. Era la fel de supărat ca ea. Apoi Timmie îi dădu lovitura de graţie. Voia să fie sigur că, dacă auzea de copil, nu avea să-şi imagineze că era al lui. Pentru ea, totul se terminase. N-avea să-i mărturisească faptul că era copilul lui. Şi singurul mod de a se asigura de asta era să-i spună că era al altuia, aşa că făcu asta, detaliat.
   - Nu mai contează, Jean-Charles, spuse ea rece.
   Se forţă să spună cuvintele, arzând şi ultima punte dintre ei, ca să nu se mai poată întoarce la el. Nu mai voia speranţe sau promisiuni. Ştia că nu erau realiste. Nici măcar nu ştia dacă chiar o iubea, şi clar nu suficient cât să-şi lase în urmă căsnicia, despre care el pre- tinsese că era moartă cu ani de zile înainte să apară ea. Dar se părea că nu era chiar aşa moartă, din moment ce el era încă acolo, iar ea era singură, purtându-i copilul. O termina acum cu el, pentru totdeauna. Ştia că nu şi-ar părăsi casa niciodată.
   Ar tărăgăna lucrurile la nesfârşit. Se terminase. Ştia acest lucru. Şi, de data asta, nu avea să mai fie abandonată. Ieşea ea prima. Cu capul sus, oricât de zdrobită-i era inima.
   - Oricum mă văd cu altcineva, adăugă ea, ca o bombă letală pe care o arunca spre el şi peste tot ce construiseră 8 luni de zile. De fapt, mă văd cu el din aprilie, spuse ea, şi se chirci de durere, când auzi un oftat de surpriză la capătul celălalt al firului.
    Bomba ei îşi atinsese ţinta, dar trebuia să se întâmple. Dacă ar fi fost altcineva la mijloc tot timpul acesta, o să-şi imagineze că nu era al lui copilul, dacă avea să audă despre el vreodată.
   Urma să apară vestea prin toate ziarele şi revistele când avea să nască.
   Faptul că Timmie O. avea un copil pe care îl creştea singură o să fie o ştire importantă. Aşa că se proteja acum de el. Trebuia s-o facă, indiferent de cât de mult îi durea pe amândoi.
   - Înţeleg. N-am ştiut, spuse el, cu vocea tremurând. Ştiu că nu mă crezi, dar chiar am încercat să ies din mizeria asta, ca să fiu cu tine. N-aveam de unde să ştiu că nevastă-mea o să se îmbolnăvească de cancer, sau că fata mea va fi atât de toantă încât să meargă cu maşina cu prietenul ei beat, sau chiar că soţia mea va avea o reacţie puternică la radiaţii. Şi, cu puţin timp la dispoziţie, Sophie ar fi trecut peste supărarea ei. Ar fi trebuit să-mi spui că te vezi cu altcineva, Timmie. Aşa ar fi fost frumos. Presupun că morala de la Hollywood e alta decât a mea. Dacă aş fi făcut aşa ceva, aş fi avut decenţa să-ţi zic. Am fost îndrăgostit de tine tot timpul acesta, şi singurul motiv pentru care am fost de acord să nu te văd vara asta a fost că nu voiam să te târăsc prin mizeria asta şi să te înnebunesc, în timp ce încercam să plec cinstit şi cu eleganţă, şi îmi pare foarte rău că a durat mai mult decât am apreciat eu iniţial. Uneori lucrurile durează mai mult timp. Am făcut tot ce-am putut, adăugă el, în timp ce lacrimile îi curgeau şi lui pe obraji. Şi te iubesc. Sincer. Habar nu aveam că, dacă nu mă mişc suficient de repede, te duci şi te culci cu altul. Cât ai aşteptat? O săptămână? Două? Ne-am văzut în aprilie, probabil ai început imediat după cu persoana asta. N-a fost prea frumos din partea ta, spuse el cu tristeţe.
   Suna de parcă îi înfipsese un pumnal în inimă, şi aşa şi era. Dar scuzele sale constante fuseseră la fel pentru ea. Devenise o aventură imaginară cu o persoană invizibilă, şi n-o putea ţine aşa la nesfârşit. Deşi bine intenţionat, el nu fusese cinstit faţă de ea. Iar acum ea fusese voit crudă cu el. Erau greşeli de ambele părţi şi o durere incomensurabilă. Iar acum avea să fie şi un copil despre care nu ştia nimic, fără tată. Jocul acesta rănise trei oameni.
   - Nu te-ai mutat când ai zis, spuse ea greoi.
   - N-am avut când. Intenţionam să văd săptămâna asta 3 apartamente cu tine. Sau când ne întâlneam, zise el nefericit.
   - Nu s-ar fi întâmplat niciodată, spuse ea. Aşa crezi tu, poate chiar crezi. Dar ai fi venit cu alte mii de scuze ca să stai acolo.
   - Poate ai dreptate. Poate aşa aş fi făcut. Nu mai ştiu, Timmie. Îmi pare rău... Mult noroc. Sper că această cealaltă persoană îţi aduce fericire. Vreau să ştii că te-am iubit din toată inima mea. Niciodată n-am iubit pe altcineva cum te-am iubit pe tine, în timp ce tu-ţi făceai de cap cu altul.
   Părea mai mult devastat decât mânios, iar ea spusese ce trebuia spus ca să se protejeze pe sine şi copilul, chiar dacă îl durea. N-avea niciun drept să ştie că era al lui copilul dacă nu urma să-l mai vadă niciodată.
   Copilul nu mai era al lui sau al lor, ci doar al ei. Nu voia milă din partea lui. Urma să aibă singură grijă de el. Iar dacă acesta avea să-şi dorească vreodată să-şi cunoască tatăl, o să-i spună şi urma să decidă el ce să facă.
   Atunci avea să-i spună copilului lor că tatăl său fusese un om minunat, cinstit, decent, iubitor, pe care-l iubise mai mult decât orice altceva. Şi de care se îndrăgostise din senin, într-o bună zi, la Paris. Era tot ce putea face acum. Nu mai era nimic de spus.
   - Ai grijă de tine! Te iubesc, spuse ea delicat, apoi închise, simţindu-se vinovată că-l rănise şi-l minţise.
   Dar simţea că nu avea de ales. L-ar fi aşteptat veşnic şi nu l-ar mai fi văzut niciodată. Iar într-o bună zi el iar fi spus că se terminase şi că nu-şi putea părăsi soţia sau copiii. Asta le fusese soarta, şi în sfârşit avea curajul să o privească în faţă şi să plece.
   Crezu că o să moară din cauză că-l pierduse. Stătu în pat şi plânse patru zile. Nu se duse la birou şi nu răspunse la telefon. Nu răspunse nici când o sună Jean-Charles, şi văzu că insistase de trei ori. Când în sfârşit se întoarse la muncă, arăta ca moartea.
    Nu le spuse absolut nimic lui David şi lui Jade. Plecau cu toţii la New York, Milano şi Paris în două săptămâni, şi avea o grămadă de recuperat, după ce lipsise aproape o săptămână.
   Săptămâna aceea venise un val de caniculă în Los Angeles, şi aerul condiţionat li se stricase. Era înăbuşitor la birou, în ciuda celor câteva geamuri pe care le puteau deschide. Iar Timmie nu mai suporta. Îşi dădu jos salopeta largă, care-i devenise un fel de uniformă, aproape ca o burka, şi merse prin birou într-un tricou şi blugi, cu burta proeminentă.
    Era gravidă în 6 luni, iar Jade înlemni când o văzu. Dacă nu ar fi fost atât de devastată din cauza lui Jean-Charles şi a încheierii relaţiei lor, Timmie ar fi râs de expresia ei. De fapt, relaţia se terminase în aprilie, când concepuse copilul, adică ultima dată când îl văzuse. Restul fusese doar un şir de scuze, speranţe pierdute, visuri spulberate şi poate chiar şi minciuni. Nu mai ştia, dar încă îi mai păsa foarte mult.
   - Ce-i aia? întrebă Jade, holbându-se fără să-i vină să creadă.
   - Tu ce crezi că e? întrebă Timmie cu un zâmbet trist, în timp ce David intră şi se uită şi el la ea.
   Burta îi părea enormă şi nu mai putea fi ascunsă acum. Nici nu voia. Era timpul să iasă Ia lumină, măcar faţă de ei, dacă nu faţă de restul lumii. Deocamdată. Până la urmă, nu avea de ales, n-o să se mai poată ascunde.
   Încă mai spera să ţină secretul în timpul spectacolelor, ca să evite bârfa din presă.
   - Vai, Doamne, Dumnezeule! exclamă David, părând şocat. El ştie?
   Pentru ei nu încăpea îndoială al cui era, şi, desigur, aveau dreptate.
   Timmie clătină din cap.
   - Nu, nu ştie. Şi nu vreau să afle. Nu vreau să fiu o femeie patetică nedorită, care a avut un copil de la el. Merit mai mult de atât. Voiam să-i spun când urma să îl văd, dar nu l-am mai văzut. Ultima dată m-a sunat cu o listă nouă de scuze, ca să explice de ce nu mă putea întâlni, aşa că i-am zis că mă văd cu altcineva, din aprilie. Dacă citeşte despre copil, nu vreau să ştie că e al lui.
   - De ce ai făcut asta? o întrebă Jade, părând îngrozită.
   Nu era sigură că-şi dorea copii, şi sigur nu la vârsta lui Timmie, cu un bărbat însurat pe care n-avea să-l mai revadă. Jade nu se putea gândi la ceva mai rău.
   - Pentru că îl iubesc, spuse ea simplu, chiar dacă nu-l mai văd niciodată şi nu ştie. Îl iubesc îndeajuns încât să-mi doresc un copil de la el. Asta nu se schimbă doar pentru că nu are curaj să-şi părăsească soţia. Şi am făcut-o din cauza lui Mark. Am îngropat un copil. Nu puteam renunţa la altul. Acesta e un dar. Am să-l păstrez, chiar dacă Jean-Charles a dispărut din viaţa mea, spuse ea ştergându-şi ochii, iar David o luă în braţe.
   - Ai mult curaj, Timmie, îi zise el cu delicateţe.
    Mereu ştiuse asta despre ea, şi era emoţionat.
    - Eu cred că ar trebui să ştie. E şi copilul lui. Sincer, cred că te iubeşte. Doar că i-a luat mai mult timp să iasă din încurcătură decât ar fi trebuit.
   Era dispus să afirme asta, dar nu mai mult.
   - Rahat, izbucni Jade. N-avea să-şi părăsească niciodată nevasta. Niciodată nu fac asta.
   - Ba unii da, răspunse David încăpăţânat.
   Dar îi scrisese cecul oricum. Iar ea îşi cumpărase geanta Chanel pe care o dorise. O purta zilnic. Lui David îi părea mai rău ca niciodată că ea câştigase, de dragul lui Timmie, nu din cauza banilor.
   O îmbrăţişă iar, şi se duse fiecare la biroul lui. Timmie se întoarse la muncă. Mai avea trei luni până se năştea copilul. Şi o viaţă întreagă de trăit fără Jean-Charles. Nu-şi putea imagina aşa ceva. Ştia că nu avea să iubească niciodată pe cineva la fel ca pe el - şi nici nu voia asta. Chiar fusese iubirea vieţii ei. Iar acum era dus pentru totdeauna. Era cel mai mare coşmar al ei, devenit realitate.

Capitolul 22

   Birourile fură chinuitor de tăcute în cele două săptămâni de dinainte de spectacolele de modă.
    Timmie vorbea rareori şi toată lumea mergea în vârful picioarelor pe lângă ea. Muncea până târziu, îşi ţinea închisă uşa de la birou, iar casele ei păreau morminte. Merse o dată în Malibu, dar fu prea greu de îndurat pentru ea. Se duse la Sfânta Cecilia şi-i spuse surorii Anne ce se întâmplase, iar ea îi zise lui Timmie că avea să continue să se roage pentru o împăcare fericită şi-i aminti că trebuia să se gândească la bebeluş.
   Sarcina începuse să fie vizibilă. Măicuţele erau foarte bucuroase pentru ea, iar copiii o mângâiau pe burtă. Întrebară dacă bebeluşul avea un tătic, iar ea spuse că nu, ca mulţi dintre ei, iar lor li se păru în regulă. Sora Anne o luă în braţe la plecare şi-i spuse că o să se roage pentru ea.
   Timmie o privi cu tristeţe şi-i răspunse că era prea târziu pentru asta, cel puţin pentru Jean-Charles.
   - Niciodată nu e prea târziu să ne rugăm, replică sora Anne cu veselie.
   Timmie doar clătină din cap în timp ce pleca.
   O pusese pe Jade să cumpere un teanc de salopete largi pentru ea, nişte jachete mari, lălăi, fără formă, şi schiţase chiar ea câteva, ingenios drapate, ca să poată trece de spectacole fără ca ştirile despre sarcina ei să ajungă în presă. Dar ştia că nu avea să se mai poată ascunde după asta. Era deja destul de greu.
   Trebuia doar să se ferească încă vreo câteva săptămâni, apoi se putea relaxa şi se putea duce să se ascundă în L.A. Încerca să fie cât mai discretă cu putinţă. Faptul că fiecare jurnalist de modă de pe planetă o să încerce să ghicească cine era tatăl n-avea să fie de ajutor. Era recunoscătoare că nu ştia nimeni de Jean-Charles. Până la urmă, se dovedise a fi o binecuvântare. Era agitată la gândul că ar putea da nas în nas cu el prin Paris, dar nu prea avea de ce. Ea urma să fie ocupată cu spectacolul şi fără timp de plimbat prin oraşul pe care-l iubea atât de mult.
   David insistă ca Timmie să-l sune pe Jean-Charles şi să-i spună de copil. Dar, de câte ori încerca, parcă dădea de un zid de piatră. Aproape îşi dorea să fi avut curajul să-l sune chiar el, dar trebuia să respecte dorinţele şefei lui, chiar dacă nu credea că avea dreptate.
   - Copilul are dreptul la un tată, îi spuse el o dată, iar ea clătină din cap.
   - Eu n-am avut. Şi am ajuns bine.
   - Asta-i altceva. Tu nu ai avut de ales.
   - Nu vreau să fie în viaţa mea sau a copilului pentru că îi pare rău de noi sau ne consideră o datorie. Dacă punea punct căsniciei, lucrurile ar fi stat altfel. Dar n-a făcut-o. Deci suntem pe cont propriu. Nu vreau să fiu amanta cuiva aruncată deoparte, cu un copil ilegitim. Sunt prea mândră pentru aşa ceva.
   Se enervă la gândul acela şi plecă, arătând nefericită şi dezolată.
   - Dar pot să-ţi amintesc că nu el te-a aruncat? Tu l-ai aruncat. Ba chiar hai şi minţit şi Dai spus că e altcineva la mijloc. Tu ai pus capăt. Nu el. Şi i-ai mai şi tras una bună pe drumul de plecare.
   - Ar fi terminat-o oricum. Nu voia să mă vadă. Cred că era doar o chestiune de timp până să-mi spună că nu intenţiona să divorţeze.
   Acum nu mai avea niciun dubiu cu privire la asta. Jade avusese dreptate.
   - Dar nu vei şti asta niciodată, nu? replică David cu asprime.
   Însă nu ajungea nicăieri nici cu Timmie, nici cu Jade, care insista că Timmie făcea ce era corect, deşi ea şi arhitectul tocmai se logodiseră. Jade era de acord cu iubirea, dar nu cu bărbaţii însuraţi. Spunea şi credea din suflet că toţi erau linie moartă.

   Spectacolul de la New York merse bine, iar apoi plecară la Milano şi la Londra, ca de obicei.
    Când ajunseră la Paris, David putu observa cu uşurinţă că Timmie nu era doar epuizată, ci şi deprimată. Entuziasmul ce-o însoţea de obicei cât timp era în Paris acum părea inexistent. Făcea ce avea de făcut pentru a pune la punct spectacolul, era ca de obicei perfecţionistă la probele de costum cu modele, dar nu părăsea niciodată hotelul şi servea cina în camera ei în fiecare noapte. Nu se duse nicăieri şi se ferea să fie văzută. Încă îşi acoperea secretul cu salopete şi bluze drapate, dar sarcina era din ce în ce mai greu de ascuns. Copilul crescuse mult, iar burta ei li se părea până şi lor imensă, când era în blugi prin cameră şi-şi dădea jos bluzele ingenios drapate pe care le făcuse.
   David bănuia că se temea să nu dea peste Jean-Charles pe undeva prin Paris. Şi, de câte ori termina cu munca, se furişa la ea în cameră ca un şoricel. Sugerară să ia cina în oraş de câteva ori, dar ea refuză de fiecare dată şi le spuse să meargă fără ea. Oricum era obosită. Dintr-un motiv sau altul, spectacolul din Paris era mai dificil decât de obicei. Lucrurile decurseseră bine până acum, dar aici astrele se dovediră cam de rahat, după cum se exprima Timmie. Tot ce putea merge prost merse prost.
    Două modele se îmbolnăviră, o a treia fată ajunse la puşcărie pentru că vânduse cocaină la o petrecere şi fusese prinsă. Florarul lor din Paris le încurcase comanda, apoi n-avu de unde să scoată ce le trebuia. Podiumul părea să aibă vreo trei dâmburi, şi, dacă-l lăsau aşa, fotomodelele aveau să-şi rupă gâtul pe el, mergând pe o suprafaţă alunecoasă şi denivelată cu tocurile lor foarte înalte. Timmie spuse că n-o interesa ce trebuia făcut sau cât costa, dar trebuia reparat până marţi. Şi, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, iluminatul se tot strica şi ardea tot din cameră. În timp ce încercau să-l repare, un neon căzu, lovi un tehnician şi-i rupse umărul.
    Parcă erau blestemaţi.
   - Fir-ar, spuse Timmie cu o privire exasperată, în timp ce aşteptau fotomodelele să vină pentru repetiţii.
    Deocamdată, cinci întârziaseră şi una venise beată. Iar cusătoresele nu terminaseră ajustările de la probe.
    - Mai poate merge ceva prost pe-aici? Mă aştept să năvălească vreo turmă de elefanţi în încăpere.
   - Unele spectacole ies aşa orice-ai face, spuse David liniştitor.
   - Nu la Paris, pentru Dumnezeu. Hai, poate în Oklahoma. Nu ne putem face de râs în Paris. O să ne omoare presa, spuse Timmie amărâtă.
   Arătase îngrozitor de când sosiseră. Era agonizant să fie în acelaşi oraş cu Jean-Charles şi să nu-l vadă. O măcina zi şi noapte.
   Repetiţia lor din ziua precedentă arătase ca o comedie a fraţilor Marx, iar Timmie insistase pentru o repetiţie finală, deşi iluminatul nu era corect, iar podiumul avea în continuare denivelări. Scăpaseră de una, dar mai erau două.
   - Oare la ce se gândeau oamenii ăia când au construit aşa ceva? Cred că erau drogaţi rău, spuse Timmie posomorâtă.
   Abia aştepta să se termine totul. Voia să meargă acasă şi să stea cu picioarele-n sus. Acum detesta să fie la Paris. Nu se putea gândi decât la Jean-Charles, şi, când intrase în sufrageria apartamentului ei, unde se îndrăgostise de el cu 8 luni în urmă, izbucnise în plâns. Dar nu le spusese nimic celorlalţi. Nu era nevoie. Puteau vedea şi ei. Tot ce voia era să termine cât mai repede cu spectacolul şi să plece acasă.
   La ora 4, erau gata de repetiţia finală. Luminile nu erau chiar cum trebuiau, dar suficient de bine cât să-i dea drumul, decise Timmie.
   Toate modelele veniseră, iar hainele erau ajustate. Nu mâncase nimic toată ziua, ci doar supsese acadea după acadea. Iar apoi unul dintre neoane ieşi din nou, şi ea se urcă pe podium să se uite mai bine la el de dedesubt.
   - Vezi să nu-ţi cadă în cap, spuse David, pe jumătate în glumă, şi neonul chiar căzu din tavan, iar Timmie făcu un pas în spate să-l evite.
   Reuşi să se aplece, dar se dezechilibra, împiedicându-se de una dintre denivelările de pe podium, şi căzu drept pe spate, în timp ce toată lumea scoase un strigăt de spaimă şi-i sări în ajutor. Doar David şi Jade ştiau că era gravidă, dar căzuse al naibii de tare, suficient cât să-i sperie pe toţi din jurul ei. Nu era sigur dacă se lovise la cap, dar părea ameţită şi pământie când ajunseră la ea.
   David îngenunche lângă ea şi o privi în ochi. Stătea întinsă pe spate şi nu se mişcase. Era ameţită.
   - Hei... te simţi bine? Vorbeşte cu mine...
   Ea se uită în sus la el şi păru puţin aeriană pentru un minut. În timp ce toată lumea se holba la ea, David o lăsă cu Jade şi se retrase.
   - Fără medic, îi şopti ea. Nu-i lăsa să sune după medic.
   Jade încuviinţă din cap, dar bănuia ce-avea David de gând, şi nu-l putea opri fără s-o lase pe Timmie singură. Aceasta părea înfiorător de palidă, şi, când încercă să se ridice, era ameţită, iar când voi să stea în picioare, scoase un ţipăt de durere. Glezna i se umflase ca un balon, iar ea se strâmbă şi se rezemă de Jade.
   - Cred că mi-am scrântit glezna, spuse ea şi se prăbuşi într-un scaun, în timp ce unul dintre tehnicienii de lumini se duse să-i aducă nişte gheaţă şi un asistent manager apăru să vadă cum se simţea.
   Cineva îl anunţase, iar el se oferise să cheme medicul hotelului.
   Timmie refuză. Insista că se simţea bine, dar nu prea părea.
   - Poate ţi-ai rupt-o, spuse David îngrijorat, când se întoarse.
    Nu îndrăznea s-o întrebe de copil, dar o văzuse masându-şi burta.
    - Cred că ar trebui să te duci la spital, spuse el, în timp ce Jade alerga să le spună modelelor că intervenise ceva şi începeau repetiţia în câteva minute.
   Asistentul manager se duse atunci să-i raporteze managerului general. Ştia cât de importantă era Timmie şi nu încăpea îndoială că se rănise.
   - Sunt bine, spuse Timmie şi dădu din nou să se ridice. Hai să încercăm, spuse ea, arătând groaznic.
   - Eşti nebună, replică David, în timp ce ea se chinuia să organizeze repetiţia, arătând de parcă era pe punctul să leşine.
   Douăzeci de minute mai târziu, Timmie se răsuci şi, spre groaza ei, îl văzu pe Jean-Charles stând la câţiva metri distanţă, privind-o. Cel mai sumbru coşmar devenise realitate. Era acolo. Nu ştia cine-l chemase, dar cineva o făcuse. Se uită la David, însă acesta se întoarse să-i spună ceva lui Jade, evitând să privească spre ea. Nici Jean-Charles nu părea prea bucuros.
    Imediat ce îl zări, Timmie se panică. Şi, pentru un minut, păru gata să leşine. Jean-Charles o făcu să stea jos cu capul între genunchi. Când se îndreptă, se uită la el cu o expresie chinuită.
   - N-am nevoie de medic, spuse ea ferm, dar îţi mulţumesc că ai venit. Sunt bine. Doar puţin zdruncinată.
   El se uitase deja în jos şi-i văzuse glezna. În timp ce o asculta, îi lua pulsul.
   - Pare ruptă, spuse el, apoi se aplecă să îi analizeze mai bine glezna, în timp ce Timmie se uita exasperată la David.
   Dar el refuza s-o ajute să scape. După părerea lui, era mâna destinului. Cu puţin ajutor din partea lui.
   - Trebuie să mergi la spital, spuse Jean-Charles încetişor.
   Era prima dată când se vedeau din aprilie, şi era vizibil dureros pentru amândoi.
   - Nu-mi trebuie niciun spital. Repetiţia e pe cale să înceapă.
   - Cred că am mai avut o dată discuţia asta.
   Jean-Charles arăta la fel de chinuit ca ea, când David îl întrerupse.
   - Mă ocup eu de repetiţie. E doar o repetiţie generală, ce Dumnezeu?! Mergi şi vezi ce-i cu glezna aia.
   Îl ajută pe Jean-Charles s-o ridice înainte să apuce să obiecteze, iar ea îşi trase în jurul ei bluza drapată şi şi-o înfoie. Arăta şic, dar palidă ca moartea, şi nu putea pune piciorul în pământ. Făcură rost de undeva de un scaun cu rotile, în timp ce ea se certa fără rezultat cu amândoi, iar directorul hotelului păru uşurat să vadă un medic la faţa locului.
   - Te duc eu cu maşina, dacă vrei, spuse Jean-Charles cu răceală.
   Era la birou când îl sunase David şi venise imediat.
   - Pot să iau un taxi, replică ea, evitând să se uite la el.
   Îi bătea inima cu putere doar pentru că-l ştia acolo. Nu voia să-l vadă sau să fie în aceeaşi maşină cu el. Nu voia să fie deloc în apropierea lui.
   Doar prezenţa lui îi îndurera inima. Ştia că avea să-l iubească până în ultima sa zi de viaţă. Nu voia să-l mai vadă. Deja se resemnase cu gândul că îl pierduse. Era dureros să-l vadă acum. Ar fi fost furioasă pe David pentru că-l chemase, dacă n-ar fi durut-o atât de tare piciorul. Vinovăţia se vedea limpede pe chipul lui David, dar ştia că procedase corect. Cineva trebuia să intervină, spre binele lor şi al copilului. Aşa că îşi asumase el acest rol.
   - N-ar trebui să rămâi singură, spuse Jean-Charles pragmatic. Nu mă deranjează. Oricum aveam de vizitat un pacient la spital.
   Ea nu spuse nimic, şi unul dintre tehnicienii de lumini o împinse pe hol şi pe uşa din faţă, în timp ce Jean-Charles venea din urmă.
   Portarul îi aduse maşina, iar Jean-Charles o ajută să urce. Avea nişte dureri groaznice şi aproape ţipă. Încerca să fie curajoasă.
   - Iartă-mă, se scuză el, şi nu-şi mai spuseră nimic pe drumul către spitalul din Neuilly.
   Amintirile îi reveneau în memorie, şi evită să se uite la el, privind pe fereastră. Murea de durere din cauza gleznei, dar nu spuse nimic Şi era uşurată să simtă copilul mişcând. Măcar trăia. În final, Jean-Charles vorbi cu ea.
   - Ştiu că e o situaţie ciudată pentru amândoi. Îmi pare rău că te-ai rănit.
   Era mai arătos ca niciodată, deşi ea se străduia să ignore asta. Îşi dorea doar să ajungă cât mai repede la spital.
   - Le-am spus să nu cheme un medic, zise ea cu îndârjire.
   - Te cred, replică el zâmbind.
    Se bucura să o revadă, deşi ştia că era dureros pentru amândoi.
    - Cred că ţi-ai rupt glezna. Ce s-a întâmplat?
   - Am căzut când m-am tras în spate încercând să evit să fiu lovită în cap de un neon. A fost o zi proastă.
   Iar acum era şi mai proastă, după ce-l văzuse.
   - Riscurile meseriei, spuse el în timp ce mergeau prin Paris.
    I se părea că se mai împlinise la chip şi-i stătea bine. În ciuda accidentului, arăta foarte bine.
    - Ai o meserie periculoasă, îi spuse el, ca să o distragă, iar ea nu comentă nimic.
   În final, ajunseră la American Hospital din Neuilly. Puse pe cineva să vină pentru ea cu un scaun cu rotile, apoi o duse chiar el la radiografie.
   - Am sunat un chirurg ortoped înainte să vin la hotel, pentru orice eventualitate. E de gardă şi va veni să te vadă după ce fad radiografiile.
   Îşi amintea perfect cum o ţinuse de mână în timpul operaţiei, cu un an în urmă. Dacă lucrurile ar fi stat diferit, l-ar fi rugat s-o facă din nou sau s-ar fi oferit el. Dar el nu se oferi. Iar ea nu voia ca el să rămână.
   Tehnicianul radiolog o împinse înăuntru, unde aştepta radiologul de gardă.
   Se întoarse să se uite către Jean-Charles şi văzu că o privea. Ochii li se întâlniră, apoi Timmie îşi feri privirea. El o fixa cu o căutătură chinuită, agonizantă. Era greu de spus care dintre ei părea mai mâhnit.
   - Am să revin peste puţin timp să văd ce faci, spuse el, şi ea încuviinţă din cap.
   Ştia că n-avea rost să-i ceară să nu vină, că oricum o să facă tot cum voia el. Jean-Charles dispăru, iar radiologul o întrebă ce se întâmplase. Îi explică, apoi el o duse şi o întinse pe masă, să-i facă nişte radiografii. Ştia că nu avea de ales şi trebuie să-i spună.
   - Sunt însărcinată, şopti ea, de parcă Jean-Charles ar fi stat lângă uşa camerei, deşi ştia că nu era aşa.
   Plecase să-l vadă pe celălalt pacient. Ar fi putut-o duce şi la Pitie Salpetriere, dar se gândise că ar fi mai uşor pentru ea aşa.
   - Sunteţi?
   Radiologul păru surprins, iar ea îşi trase deoparte haina drapată şi-i arătă. El fu impresionat. Se ascunsese foarte bine, dar putea vedea că era în vreo 6 luni, poate mai mult.
   - Te rog, nu spune nimănui, zise ea când se întinse. E secret.
   - Sunteţi star de cinema? întrebă el, părând impresionat, iar ea clătină din cap şi zâmbi.
   El puse peste ea o pătură groasă de plumb, ca să o protejeze. Glezna durea îngrozitor, dar el era amabil. Radiologul ar fi fost şocat să afle că purta copilul lui Jean-Charles. Şi Jean-Charles ar fi fost şocat, de altfel.
   Radiografiile durară doar câteva minute, apoi medicul ortoped veni să îi verifice glezna. Se uită atent peste radiografii. Jean-Charles avusese dreptate. Era ruptă. Îi spuse că are nevoie de ghips, şi, până când reveni Jean-Charles, o oră mai târziu, era deja în cârje, cu glezna în ghips, chiar mai palidă ca înainte. Îi era rău, dar nu voia să admită asta de faţă cu el. El putea vedea cum se clătina şi cum încerca să se ascundă de el.
   - Ai avut dreptate, spuse ea politicos.
   Înţelesese că el adunase nişte profesionişti buni pentru ea şi le spusese să-i ofere o atenţie specială. Toţi fuseseră excepţional de prietenoşi, atenţi şi eficienţi. Putea simţi implicarea lui în aranjamentele pe care le făcuse pentru ea.
   - Te duc înapoi la hotel, spuse el, mulţumindu-le ortopedului şi radiologului, iar ea îşi dădu seama că se ştiau bine după felul în care vorbise cu ei şi le mulţumise.
   - Nu-i nevoie să mă duci înapoi, spuse Timmie, apoi observă că nu-şi luase geanta.
    O uitase la repetiţie, la hotel. Eh, sau poate trebuie. Părea jenată.
    - N-am bani de taxi la mine.
    Portarul ar fi plătit pentru ea, dar părea mai simplu să se întoarcă la Piaza Athenee cu el. Era ameţită de durere şi de şocul de a-l fi văzut.
    - Te deranjează?
   - Chiar deloc, spuse el formal, aruncând o privire spre ea.
    Ceva la ea era diferit, dar nu era sigur ce anume.
   Nu era părul, poate faţa. I se părea oarecum mai delicată. Nu mai părea atât de sexy, dar era şi mai frumoasă decât şi-o amintea. O ajută să urce în maşină şi plecară spre hotel.
   - Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat asta, Timmie, spuse el pe drumul de întoarcere. E ghinion curat.
   Bănuia că avea dureri mari, dar ea nu se plângea, îi oferiseră calmante, dar refuzase să le ia, din cauza sarcinii. Insistase că avea să fie bine şi pusese flaconul de medicamente în buzunar, fără să ia vreo pastilă.
   Jean-Charles credea că era deopotrivă curajoasă şi nechibzuită.
   - Cred că putea fi mai rău, zise ea şi ridică din umeri.
   Putea să fi făcut rău copilului şi se bucura că nu fusese aşa. Copilul se mişcase foarte energic în ultima jumătate de oră, şi ea se simţea uşurată.
   Tot ce voia acum era să se întindă în pat. Repetiţia probabil că se terminase. Spera că decursese totul bine, dar chiar nu-i mai păsa. Nu se mai putea gândi decât la Jean-Charles, în timp ce el o ducea înapoi la hotel. Se gândea că avea să nu-l mai vadă niciodată. El o făcu să tresară când îi aruncă o privire, oprind la un semafor. Ea era încă foarte palidă, şi îşi făcea griji pentru ea.
   - Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat între noi. Ai fost foarte răbdătoare, şi ai avut dreptate. A fost inuman să-ţi cer să treci prin toate acele lucruri alături de mine. Sunt sigur că ai aşteptat mai mult decât ar face-o majoritatea femeilor. Niciodată nu mi-am imaginat că au să apară toate acele piedici.
   - Nu-i nimic, şopti ea. N-a fost vina ta. Se mai întâmplă, cum se spune.
   El îi zâmbi ca răspuns. Încă o iubea şi ştia că avea s-o iubească de-a pururi. Ea văzu că nu-şi mai purta verigheta. El îi observă privirea şi încercă să se uite în ochii ei.
   - Era şi timpul. M-am mutat, în sfârşit, weekendul trecut. Voiam să fac asta mai demult, dar pur şi simplu nu am putut. Copiii mei vor fi în regulă. Soţia mea e mai bine. Mi-am făcut datoria. Trebuia să plec.
   Timmie rămase holbându-se la el în timp ce vorbea.
   - Te-ai mutat?
   El încuviinţă din cap.
   - Cum au reacţionat?
   Era şocată.
   - Toată lumea e furioasă acum. Se pare că nimeni nu-ţi mulţumeşte pentru ce ai făcut. Îşi amintesc doar ce n-ai făcut. Copiii vor fi bine.
   Părea foarte calm şi rezervat în vreme ce o privea cu ochi trişti.
   - Îmi pare rău că m-am supărat atât de tare că te vezi cu altcineva. A fost o lovitură teribilă pentru mine. Dar aveai dreptate. De ce să mă fi aşteptat la nesfârşit?
   Ea se simţi de parcă ratase un tren la mustaţă. Se mutase. Îşi scosese verigheta. Făcuse, în final, ceea ce promisese. Ea purta în pântece copilul lui. Şi îi spusese că se vedea cu altcineva.
   - Arăţi diferit, zise el, ca să schimbe subiectul.
   Ea îl fixă cu privirea, fără să ştie ce să-i spună.
   - Am luat ceva în greutate, răspunse ea vag, în timp ce treceau prin Place de la Concorde.
   Glezna îi pulsa puternic şi îi era rău.
   - Îţi stă bine, remarcă el. Cât mai stai în Paris?
   - Plec poimâine, spuse ea, apoi zâmbi, amintimdu-şi când o invitase în februarie la un pahar.
    Îi pusese aceeaşi întrebare la dineu, şi ea îi oferise acelaşi răspuns. Iar a doua zi, se îndrăgostiseră nebuneşte. Pe neaşteptate.
   - Cred că am mai văzut filmul acesta, spuse ea izbucnind în râs, în timp ce el se întorcea să-i zâmbească.
   Şi el se gândise la acelaşi lucru. În mintea lui răsuna ecoul aceloraşi cuvinte.
   - Poate ar trebui să mergem la Turnul Eiffel, spuse el, şi să ne prefacem că e 1 septembrie... Dar, de fapt, presupun că nu. Noul bărbat din viaţa ta nu ar fi prea fericit de treaba asta.
   Ea rămase un minut lung uitându-se fix pe geam, apoi se întoarse să-l privească. Era prea târziu să mai joace asemenea jocuri cu el. Nu făcuse asta decât pe final şi regretase continuu de atunci.
   - Nu există un bărbat nou în viaţa mea, Jean-Charles. N-a fost niciodată. Doar tu.
   Părea foarte sinceră. El era de-a dreptul confuz.
   - Atunci de ce ai spus asta? Doar ca să mă răneşti?
   Nu îi stătea în fire, dar se purtase cu cruzime. Poate crezuse că aşa merită, dar se înşelase. Fusese prost, dar niciodată crud cu ea.
   - Am avut motive mai complicate. E cam greu să explic. Am vrut să crezi că ţi-am fost necredincioasă, spuse ea oftând.
   Se simţea complet nebună să încerce să-i explice acum.
   - De ce ai vrea să cred că mi-ai fost infidelă? întrebă el cu o expresie stupefiată, când opriră la un semafor.
   N-avea niciun sens. Se iubiseră şi-şi fuseseră fideli. De ce încercase să schimbe asta la final?
   - Pentru că, dacă rămâneai cu soţia ta, după cum am crezut că vei face, nu voiam să ştii că e copilul tău.
   Jean-Charles o fixă uimit. Părea şocat de ce auzise.
   - Ce copil?
   Habar nu avea despre ce vorbea. Ea îşi trase jacheta cu delicateţe, şi el văzu ce ascundea acolo.
   - Copilul nostru, şopti ea. Cel despre care nu ţi-am spus pentru că nu voiam să te presez. Am vrut să te întorci la mine doar dacă mă iubeai, nu din obligaţie sau din milă.
   În timp ce vorbea, lacrimile i se rostogoleau încet pe obraji.
   - Eşti nebună! Oh, Doamne... Ai fost însărcinată tot timpul ăsta şi nu mi-ai spus? Oh, Doamne... Timmie...
    Întinse mâna, îi atinse pântecele şi simţi copilul lovind, apoi începu să plângă şi el.
   - Cum ai putut să faci ceva aşa de nebunesc... să nu-mi spui... te iubesc... nu mi-ar fi fost milă de tine... ce curajoasă şi nebună eşti, spuse el în timp ce o luă în braţe şi o ţinu aşa, apoi o sărută, în vreme ce claxoanele urlau, şoferii ţipau şi traficul se învolbura în jurul lor.
    Se uită la ea cu mai multă dragoste decât visase ea vreodată.
    - Te iubesc. În câte luni eşti?
   - Şase jumătate.
   - Nu pot să cred că te-ai ascuns de mine, zise el neîncrezător şi porni din nou prin trafic, spre uşurarea tuturor.
   - Am vrut, dar apoi soţia ta a făcut cancer imediat ce am aflat. Nu mi s-a părut corect să te împovărez. Iar apoi am vrut să îţi zic în septembrie, la Turnul Eiffel... Dar ai anulat şi ai rămas o lună blocat în Italia cu Julianne... Şi apoi...
   - Timmie, te rog... habar n-am avut... Îmi pare rău... voiam să fac ce era corect şi chiar cu tine am fost nedrept. Poţi să mă ierţi?
   - Nu-i nevoie, spuse ea simplu. Te iubesc. Am fost o proastă să nu-ţi zic. Nu te-am vrut din obligaţie. Tu mereu eşti corect cu toată lumea. Te voiam doar dacă mă iubeai, nu pentru că aşa ar fi fost corect.
   - Chiar te iubesc, şopti el în timp ce intrau pe Avenue Montaigne. Te iubesc. Şi acum ce facem? Când se naşte copilul?
   Abia putea să gândească. Erau multe de procesat dintr-odată. Ea îl iubea. Mereu îl iubise. Nu îl înşelase. Nu exista un altul. Niciodată nu fusese. Îi fusese fidelă în tot acest timp. Purta copilul lor. Şi încă îl iubea.
   Nu încetase, la fel cum nici el nu încetase s-o iubească. Fusese devastat de când ea pusese capăt relaţiei lor. Dintr-odată, îi trecu ceva prin minte.
   - Eşti sigură că e bine copilul după căzătura ta? Poate ar trebui să ne întoarcem la spital şi să verificăm, zise el îngrijorat.
   - Nasc în ianuarie, şi copilul e bine. Se mişcă întruna de o jumătate de oră încoace.
   - Imediat ce ne întoarcem la hotel, vreau să stai întinsă, spuse el pe un ton sever.
   - Da, domnule doctor, răspunse ea zâmbind.
   - Râdeţi de mine, doamnă O-Neill, replică el surâzând.
    Îi fusese dor de glumele ei, de chipul şi de sărutările ei, de vocea ei şi, mai presus de toate, de iubirea ei.
   - Da, domnule doctor, aşa e, spuse ea zâmbind larg în timp ce mergeau spre Piaza Athenee. Aţi vrea să veniţi sus pentru un pahar de şampanie sau ceva de genul ăsta?
   El o privi şi surâse.
   - Şi după asta, Timmie? Ce facem?
   - Ce sugerezi? Nu ştiu dacă mi-aş putea conduce afacerea de aici, dar pot să încerc.
   Nu voia să-l pună să renunţe la profesia lui ca să se mute în California, din moment ce nu putea practica medicina acolo. Dacă era să se mute cineva, ea avea să fie aceea.
   - Şi apoi?
   O privi zâmbind larg.
   - Ce vrei să spui? întrebă ea cu timiditate.
   Visurile le fuseseră brusc redate. Crezuse că îl pierduse pentru totdeauna. Dar, în schimb, îl privea cu dragoste în ochi. Venise la ea din cauza gleznei sale rupte şi pentru că îl chemase David. Acum se simţea recunoscătoare pentru asta.
   Jean-Charles se aplecă şi-o sărută. Era sărutul pe care şi-l amintea şi după care tânjise vreme de atâtea luni chinuitoare în care el nu fusese prezent.
   - Te cer de soţie, şopti el.
   Nu discutaseră niciodată despre aşa ceva.
   - Pentru că-ţi pare rău de mine? şopti ea. Sau din cauza copilului?
   Chipul ei era la câţiva centimetri de al lui, şi îl privi cu atenţie.
   - Nu, prostuţo, pentru că te iubesc. Mereu te-am iubit. Îmi pare rău că a durat atâta.
   - Atunci accept, spuse ea, şi de data asta îl sărută ea.
    Apoi se lăsă pe spate în scaun şi îl privi cu un zâmbet imens.
    - Presupun că nu mă mai întorc la orfelinat de data asta.
   Orfelinatul era de domeniul trecutului. Acum ştia asta.
   - Aşa e, spuse el, apoi coborî şi merse în dreptul portierei ei. Nu te mai întorci niciodată acolo. Vii cu mine acasă, Timmie. Pentru totdeauna, spuse el, apoi o ridică blând în braţe şi o purtă cu el în holul de la Piaza Athenee, unde începuse totul.

SFÂRȘIT