Doamna dispărută, Amanda Quick

 ..................................................

5-7

          - Aproape sigur că e Leggett.

   - Asta bănuiesc și eu. M-am uitat pe hartă. Se pare că orașul respectiv e la vreo două ore de mers cu mașina de Burning Cove.

   Adelaide aruncă o privire la ceasul de pe perete.

   - E 10 și câteva minute. Trebuie să îl sun pe Jake. E plecat să poarte o discuție cu Luther Pell. Dacă plecăm acolo, putem ajunge până la ora 1.

   - Și cum rămâne cu ceainăria?

   - Flo o să înțeleagă când o să-i spun că am nevoie să-mi dea liber azi. Probabil că o să presupună că eu și Jake plecăm pe ascuns la vreun camping pentru o după-amiază pasională.

   - Când, de fapt, e valabil exact opusul acestui scenariu, nu-i așa?

   - Chiar așa. Trebuie să închid, Raina. Mulțumesc!

   - O să-i trimit factura domnului Truett.

   - Nu, n-ar fi corect. Trimite-mi-o mie.

   - Nu-ți permiți serviciile mele, drăguțo. Să aveți grijă la drum.

   Cu aceasta, Raina închise.

 

CAPITOLUL 34

 

   Focul de armă tras în tâmplă lăsase o rană urâtă, dar fața Thelmei Leggett putea, totuși, să mai fie identificată.

   - Încă o sinucidere, spuse Jake. Ce coincidență uluitoare! Totuși, de data asta victima a folosit un pistol. Evident, cineva s-a hotărât să rescrie scenariul.

   Adelaide se întoarse, să nu o mai vadă pe Thelma Leggett zăcând cu membrele rășchirate pe patul îngust, plin de sânge. Pentru o clipă, se temu că avea să vomite.

   - Te simți bine? întrebă Jake.

   - Da. Nu. Dar n-o să leșin, dacă de asta ți-e teamă.

   Jake ocoli capătul patului și îi cuprinse umerii cu brațul.

   - Ce-ar fi să aștepți afară? îi sugeră, pe un ton blând.

   Adelaide refuză cu o mișcare din cap și se retrase din îmbrățișarea liniștitoare pe care i-o oferise el. Se forță să se mai uite o dată la patul de o singură persoană. Din câte părea, Thelma stătea așezată pe marginea patului când și-a dus pistolul la tâmplă și apăsase pe trăgaci. Se prăbușise pe spate, pe pătură. Degetele încă îi mai țineau pistolul.

   - Ce se întâmplă aici? rosti ea.

   - Ar fi simplu să credem că cineva căuta să pună mâna pe secretele pe care se baza operațiunea de șantaj. Dar acum, având în vedere ce s-a întâmplat cu Zolanda și ce mi-ai spus despre moartea lui Ormsby, mă-ntreb dacă nu ne confruntăm cu ceva mai complicat de atât.

   - Cum ar fi?

   - Din spusele tale, o rețea de traficanți de droguri își avea baza la Sanatoriul Rushbrook. De regulă, cei care se ocupă cu asta sunt violenți și nemiloși. Poate că ucigașul a considerat că a venit vremea să-și lase în urmă ciracii și să se lanseze pe cont propriu.

   - Dar de ce să îl fi omorât pe Ormsby, omul care prepara drogurile? întrebă Adelaide.

   - Traficul de droguri e o afacere ca oricare. Pe lângă o bază de fabricare, necesită distribuitori și reprezentanți de vânzări care să știe să ia în colimator o anumită categorie de consumatori, în cazul acesta o categorie foarte exclusivistă.

   - Zolanda și Leggett aveau acces la unele dintre cele mai importante din Hollywood. Asta da categorie exclusivistă...

   - Toate astea nu-s decât speculații, dar lucrurile încep să se lege, zise Jake.

   - Și ce facem? Apelăm la FBI?

   - Nu, răspunse Jake. Nu încă.

   - Ai dreptate. E prea devreme. Nu avem nicio dovadă. Ne pripim să tragem concluzii, nu? Poate că Thelma Leggett chiar și-a luat zilele. Are și acum pistolul în mână.

   - Lucrul care e unul dintre motivele pentru care nu cred că s-a sinucis, spuse Jake. Să zicem să stătea pe marginea patului când a apăsat pe trăgaci. Arma i-ar fi căzut din mână și, cel mai probabil, ar fi căzut pe podea sau undeva lângă saltea. În mod clar nu l-ar fi ținut strâns în mână când s-a prăbușit pe spate.

   Adelaide ar fi vrut să întrebe cum de putea fi atât de sigur de această analiză, dar nu era momentul.

   - Ai zis că acesta e doar unul dintre motivele pentru care nu crezi că e vorba de o sinucidere, spuse ea. Altceva?

   - Geamantanul, spuse Jake.

   Privirile amândurora se ațintiră asupra valizei de pe podea, chiar lângă ușă.

   - Ce e cu el? întrebă Adelaide.

   - Se pare că Thelma se pregătea să plece. De ce să se mai deranjeze să-și facă bagajul dacă avea de gând să se omoare?

   - Poate că nici nu și-a desfăcut valiza când a venit aici.

   Jake negă dând din cap.

   - A stat aici câteva zile. Are vase în chiuvetă, o pâine și niște brânză pe blatul de bucătărie, iar sticla aia de whisky e goală.

   - Ai dreptate. Sigur și-ar fi deschis valiza să-și ia măcar o cămașă de noapte sau haine de schimb.

   Adelaide se uită la ușă.

   - Era pe punctul de a pleca din oraș, nu-i așa?

   - Cred că s-a speriat și s-a hotărât să o ia din nou la sănătoasa. Dar ucigașul a ajuns aici înainte să apuce să-și transforme planul în realitate.

   - Dacă avem dreptate, nu s-a luptat cine știe ce.

   - Probabil că nici n-a apucat să încerce.

   Jake începu să deschidă și să închidă ușile și sertarele dulapurilor.

   - Când cineva îi amenință cu pistolul, cei mai mulți oameni fac cum li se spune.

   Adelaide se uită la sticla de whisky goală.

   - Cei mai mulți se conformează foarte ușor indicațiilor și când sunt sub influența unui drog ca Daydream.

   - Da, din păcate știu din proprie experiență.

   Jake închise ușa ultimului dulap.

   - N-am găsit nimic aici. O să arunc o privire în mașina ei. Poate a lăsat ceva în portbagaj. Cât mă ocup eu de asta, uită-te tu în valiză și în poșeta ei. Să nu atingi nimic direct, folosește o batistă. După ce terminăm aici, trebuie să găsim un telefon public, să sunăm la Poliție și să îi anunțăm că e un cadavru aici. O să își dea seama că am fost aici, dar nu are rost să lăsăm mai multe amprente decât e absolut necesar.

   - Bine, acceptă Adelaide.

   Își deschise poșeta și scoase o batistă de bumbac frumos împăturită.

   - Cam ce caut?

   - Habar nu am. Sper doar că, dacă e să găsim ceva, o să ne dăm seama pe loc.

   Jake ieși din cabană, lăsând ușa deschisă în urma lui.

   Tânăra se ghemui lângă valiză și o deschise. Înăuntru găsi un amalgam de haine și ceva obiecte de toaletă, dar niciun plic în care să fie ceva secrete demne de șantaj și nicio agendă în care să fie vreo listă cu victimele potențiale.

   Se ridică și se duse la ușă.

   - Se pare că Leggett și-a făcut bagajul în mare grabă, îi spuse ea lui Jake. Dar nu am văzut nimic care să pară a reprezenta un indiciu. Niciun bilet  de tren sau de avion. Bani, deloc. Nicio hârtie de niciun fel. În mod clar, niciun secret care să fie baza vreunui șantaj. Dar... cum se transportă materialele de șantaj, până la urmă?

   - Depinde ce secrete sunt la mijloc.

   Jake închise portbagajul Fordului și urcă din nou treptele care duceau la ușa cabanei.

   - Dacă am dreptate și Mama Zolanda a adunat materiale de șantaj ceva timp, sigur avea un stoc consistent. Probabil că avea și o agendă cu nume, date, adrese, numere de telefon și detalii incriminatoare. Probabil să fi avut și fotografii și documente. Aș zice că ce căutăm noi ar trebui să aibă dimensiunile unei valijoare, cam așa.

   - Se pare că persoana care i-a făcut de petrecanie Thelmei a intrat acum în posesia acestei valijoare, constată Adelaide. Mă uit și în poșeta ei.

   Dădu să pornească spre poșeta din piele când zări două bucăți dreptunghiulare de hârtie în umbrele de sub patul de o singură persoană.

   - Cine-ar lăsa bani aici? întrebă imediat.

   Se lăsă într-un genunchi și luă cele două hârtii.

   - A, nu sunt decât niște foi de ziar tăiate, anunță. Și eu, care credeam că o să găsim niște bancnote la locul crimei.

   - Ia dă-mi să văd, spuse Jake.

   Adelaide se ridică și îi înmână hârtiile. Bărbatul le cercetă cu o expresie îngândurată.

   - Foarte, foarte interesant... observă.

   - De ce?

   - Hârtiile au fost tăiate exact de dimensiunile bancnotei de 1 dolar.

   - Și, din câte văd, tu nu crezi că e vorba de o întâmplare, spuse Adelaide.

   - Nu. Am o bănuială că șantajista noastră a fost păcălită.

   - Cu doar două bucăți de ziar? Nu mi se pare prea verosimil.

   - Probabil că au fost mai multe, spuse Jake.

   Aruncă o privire cuprinzătoare prin cameră.

   - Cred că ucigașul a făcut curat aici. Un teanc de hârtii care imită ca dimensiuni bancnotele de 1 dolar i-ar fi putut forța pe polițiști să cerceteze cam prea atent ceea ce ar trebui să pară o sinucidere.

   Adelaide se duse la noptiera de lângă pat, deschise poșeta din piele maro și îi cercetă interiorul.

   - Doar lucrurile pe care le găsești de obicei într-o poșetă de femeie, raportă ea. Un portofel, o pudrieră, un ruj, un pieptene și o batistă.

   Se opri brusc când văzu hârtia împăturită aflată pe fundul poșetei. Un mic fior de entuziasm îi străbătu corpul. Scoase hârtia și o desfăcu.

   O fracțiune de secundă mai târziu, entuziasmul i se metamorfoză în uluire.

   - Ce e? întrebă Jake.

   - Un număr de telefon, rosti Adelaide, încercând să-și mențină glasul stabil.

   - Din Los Angeles? Din Burning Cove?

   - Nu, cred că s-ar putea să fie unul din San Francisco. Douglas 4981.

   - Aș zice că îl recunoști...

   - A trecut ceva timp de când am avut motive să sun la acest număr, așa că s-ar putea să mă înșel. Dar sunt aproape sigură că e numărul de acasă al lui Conrad Massey.

   - Notează-ți-l pe ceva. O să sunăm la el mai târziu, după ce rezolvăm cu poliția.

   - De ce să sunăm la el?

   - Pentru că, dacă ne răspunde Massey, o să știm că este acasă, în San Francisco.

   - Și, dacă nu răspunde, o să știm că el era bărbatul pe care l-am văzut în Burning Cove.

   - Exact, confirmă Jake.

 

CAPITOLUL 35

 

   Până când terminară cu polițiștii, ceața care plutise peste apă în mare parte din zi începuse să avanseze peste uscat. Autostrada șerpuitoare care urma linia coastei era inundată rapid de o pâclă cenușie.

   - Am crezut c-o să avem timp să ne întoarcem pe lumină în Burning Cove, spuse Jake. Dar în curând o să se întunece și ceața se îndesește. Nu sunt hoteluri prin zonă. Am face bine să găsim un camping auto pentru noaptea asta.

   Adelaide contempla peisajul prin parbriz. Fusese atât de concentrată de gândurile legate de conversația cu poliția din localitate încât nu fusese deloc atentă la condițiile de drum. Acestea se deteriorau cu rapiditate.

   Jake ridicase plafonul decapotabilei, dar umezeala rece a ceții reușise să pătrundă în interiorul vehiculului. Sau poate că doar i se părea ei, își spuse. Oricum, ar fi fost o nesăbuință să meargă până în Burning Cove în seara aceasta.

   - Și eu cred că ar trebui să ne oprim undeva peste noapte, spuse. Nu cunoaștem drumul și, chiar dacă l-am ști, ar trebui să mergem într-atât de încet încât ne-ar lua o jumătate de noaptea să ajungem înapoi în Burning Cove. Chiar am trecut pe lângă un camping auto de dimineață, în drum spre oraș.

   - Da, îmi aduc aminte. Ar trebui să ajungem la el în curând. Să sperăm că mai au locuri libere. Nu m-ar surprinde să fie complet ocupați, totuși. Orice persoană întreagă la minte s-ar retrage de pe șosea, pe ceața asta.

   - Am putea să ne întoarcem. S-ar putea să găsim în oraș vreun loc unde să ne cazăm în noaptea asta.

   Totuși, chiar când rostea aceste cuvinte, Adelaide își dădu seama că nu prea voia să se întoarcă în orașul unde fusese ucisă Thelma Leggett.

   Discuția cu polițiștii decursese destul de bine. În mod surprinzător, detectivul de serviciu nu trăsese imediat concluzia că moartea lui Leggett survenise în urma unei sinucideri. Le pusese o mulțime de întrebări despre motivele pentru care porniseră pe urmele lui Leggett și îi obligase să aștepte la sediu cât el sunase la poliția din Burning Cove pentru a le confirma identitățile. Ba chiar făcuse exces de zel și verificase și ora la care plecaseră din Burning Cove. Acest lucru fusese destul de ușor, pentru că opriseră să umple rezervorul mașinii înainte să iasă din oraș, chiar în dimineața respectivă. Vânzătorul îi recunoscuse și își amintise că se ocupase de mașina respectivă.

   Partea bună, își spuse Adelaide, era că ea și Jake nu erau suspecți în ancheta privind moartea lui Leggett. Dar aceasta era singura, până în momentul de față. Numărul de telefon de San Francisco pe care și-l notase parcă ardea în poșeta ei.

   Prin pâclă se ivi o pancartă care anunța că se apropiau de o benzinărie.

   - Probabil că o să găsim un telefon public la benzinărie, spuse ea. Hai să oprim, să sunăm la numărul de San Francisco.

   - Sigur o să fie telefon public la campingul auto, zise Jake.

   - Poate. Dar dacă nu e, sau e defect, va trebui să aștept până mâine să aflu dacă el e încă în San Francisco. Trebuie să aflu, Jake.

   - Bine, răspunse Jake. Trebuie să recunosc, și eu sunt al naibii de curios.

   Ieși de pe autostradă pe un drum lateral și intră în benzinăria închisă. Un afiș decolorat de pe un zid indica spre o cabină telefonică aflată după coțul atelierului auto.

   Jake opri mașina, dar lăsă farurile aprinse și motorul pornit.

   - Trebuie să ne grăbim, zise el. Ceața se îndesește văzând cu ochii. Ia și lanterna.

   Adelaide deschisese deja torpedoul. Pistolul lui Jake nu mai era acolo. Îl purta asupra lui, în tocul prins de umăr. Luă lanterna și se dădu jos din mașină. Bărbatul coborî și el de la volan și veni lângă ea. Luă lanterna și o aprinse.

   Ocoliră împreună colțul clădirii. Fasciculul de lumină al lanternei identifică silueta întunecată a cabinei de telefon la nici 2 metri de intrarea în atelierul auto, acum închis.

   Jake deschise ușa cabinei și îndreptă lanterna către partea din față a telefonului, astfel încât ea să poată forma. Adelaide își scoase carnețelul din poșetă și găsi numărul.

   Jake îi dădu câteva monede. Ea le băgă în fanta aparatului și formă numărul centralei.

   - Un apel interurban, vă rog, rosti în receptor.

   - O secundă, vă fac legătura imediat, veni răspunsul centralistei.

   Glasul foarte profesionist, foarte eficient și foarte competent de la celălalt capăt al legăturii telefonice avea un efect liniștitor. Era vocea epocii moderne, își dădu seama Adelaide, vocea asociată cu cele mai recente progrese în tehnologia comunicațiilor. Îi plăcea faptul că era un glas de femeie.

   Centralista îi ceru să mai introducă alte câteva monede. Adelaide se conformă, mai mult pe bâjbâite.

   Mintea îi înregistră vag zgomotul unui motor de mașină în depărtare. Farurile îi străpungeau ceața. Vehiculul ieși de pe autostradă pe drumul de țară și trecu pe lângă benzinărie. Jake se întoarse pentru a urmări avansarea lentă a zgomotului pe drum, dar păru să se relaxeze când văzu că vehiculul nu se opri.

   - Cine-știe-ce fermier care încearcă să ajungă acasă înainte ca vremea să se strice de tot, zise el.

   Trecu parcă o eternitate până când centralista reuși să facă legătura, dar Adelaide era conștientă că probabil nu trecuse mai mult de 1 minut și jumătate sau două minute. Într-un final, telefonul sună de cealaltă parte a conexiunii. O dată. De două ori. De trei ori. Într-un final, cineva răspunse.

   - Douglas 4981.

   Glasul care se auzea în difuzorul receptorului părea a aparține unei femei între două vârste. Menajera, își dădu seama Adelaide.

   - Un apel interurban pentru domnul Massey, rosti centralista.

   - Domnul Massey nu e acasă, zise menajera. E plecat într-o deplasare de afaceri. Pot să preiau un mesaj?

   - Da, îi las un mesaj, spuse Adelaide iute.

   - Vă rog, se auzi glasul centralistei.

   - E foarte important să iau legătura cu domnul Massey, îi spuse Adelaide menajerei. Mi-ați putea spune unde anume a plecat?

   - Îmi pare rău, nu știu, zise menajera. A primit un apel interurban de la o femeie alaltăieri. M-a pus să îi fac bagajul și apoi a plecat. Mi-a zis ceva despre o urgență de afaceri. Dacă-mi lăsați numele dumneavoastră...

   - Nu, nu-i nevoie, rosti Adelaide. N-o să las niciun mesaj, până la urmă.

   Închise repede.

   - Să înțeleg că ai avut dreptate? spuse Jake. Numărul îi aparține lui Conrad Massey?

   - Da. Menajera mi-a spus că e într-o deplasare de afaceri. Nu știe când o să se întoarcă. A zis că a plecat alaltăieri, imediat după ce a primit un apel interurban.

   - Și ieri după-amiază și-a făcut apariția în Burning Cove, spuse Jake. Cred că putem deduce că telefonul pe care l-a primit a fost de la Thelma Leggett. Probabil că s-a oferit să-i vândă informații despre locul unde te afli.

   - Poate că el a omorât-o.

   - Nu sunt chiar așa sigur, răspunse Jake. În momentul de față avem o groază de suspecți. Hai să reluăm drumul. Trebuie să mai dăm un telefon interurban, dar putem să așteptăm până ce o să ajungem la campingul auto.

   - Unde mai vrei să suni?

   - La Sanatoriul Rushbrook. O să fie interesant de aflat dacă nu cumva și Gill e plecat într-o călătorie de afaceri.

   - De ce nu sunăm chiar acum? Secretara și-a terminat programul și a plecat acasă, dar s-ar putea să răspundă unul dintre îngrijitorii de noapte.

   - Dacă nu ne reluăm drumul acum, s-ar putea să fim nevoiți să ne petrecem noaptea în mașină, spuse Jake.

   Își petrecu brațul puternic și sigur pe după corpul ei și o ajută să iasă din cabina telefonică.

   - Campingul auto e a doar câțiva kilometri de aici, zise Adelaide.

   Hârâitul gros al unei mașini deplasându-se încet o făcu să își ducă privirea către drumul de țară. Fasciculele de lumină ale farurilor străpungeau ceața. Vehiculul venea dinspre zona rurală de dincolo de benzinărie și se îndrepta către autostradă.

   - Cred că e aceeași mașină care a ieșit de pe autostradă acum câteva minute, spuse Jake.

   - Probabil că șoferul și-a dat seama că, din cauza ceții, a luat-o greșit.

   - Poate...

   Jake stinse lanterna. Noaptea cețoasă îi învălui ca o maree întunecată și cotropitoare.

   - De ce ai făcut asta? întrebă ea.

   - Hai cu mine, zise el scurt.

   Palma o strânse un pic mai tare de braț, dar nu o ghidă către mașina lui. Ba chiar o trase în direcția opusă, mai în întuneric, cu mult dincolo de raza de acțiune a farurilor decapotabilei.

   Hârâitul mașinii care se apropia de benzinărie se auzea și mai tare. Adelaide o urmări cum ieși de pe drumul de țară și își făcu intrarea în benzinărie. Un sedan închis la culoare se apropia lent de decapotabila cu care veniseră ei.

   Jake o trase încă alți câțiva metri în zona întunecată, se opri și își apropie buzele de urechea ei.

   - Nicio mișcare, îi zise. Niciun sunet.

   Adelaide încremeni lângă el. Nu putea vedea persoana de la volanul celeilalte mașini, dar văzu ceva ce părea a fi flacăra unei brichete. Ceva se aprinse de la ea cu o ușoară scânteiere.

   Nu era vorba de o țigară, își dădu seama ea.

   Silueta întunecată de la volanul sedanului aruncă ceva pe fereastră, ceva ce semăna cu un baton. Partea aprinsă era legată de acesta cu un fir sau un șnur.

   Urmă un bufnet ușor când batonul atinse betonul și se rostogoli sub decapotabilă.

   Imediat, sedanul țâșni din benzinărie cu scrâșnet de cauciucuri.

   În același timp, Jake se puse în mișcare, lipind-o pe Adelaide de peretele unei clădiri. Apoi se trase peste ea, zdrobind-o între trupul lui și zid.

   Tânăra auzi un sfârâit înfundat. O secundă mai târziu, explozia zgudui atmosfera nopții, însoțită de zgomot de geamuri sparte.

   Preț de câteva clipe, Jake nu schiță nicio mișcare. Într-un final, se trase înapoi, eliberând-o pe Adelaide. Aceasta își dădu seama abia acum că o protejase cu trupul lui. Se întoarseră amândoi să se uite la decapotabilă.

   Inițial, Adelaide nu putu să distingă nimic. Farurile vehiculului fusese zdrobite de forța exploziei. Motorul se oprise.

   Peste peisaj se coborî o liniște nefirească. Dar aceasta nu fu de lungă durată.

   Flăcările izbucniră cu furie din măruntaiele mașinii. Văpaia sălbatică relevă caroseria mutilată a automobilului. Adelaide se holbă la acesta, nevenindu-i să creadă, timp de câteva secunde, după care își întoarse capul către Jake. Flăcările se reflectau slab pe suprafețele de metal ale armei pe care o ținea în mână. Până în momentul acela nu își dăduse seama că scosese pistolul din toc.

   - Dinamită? întrebă ea șoptit.

   - De ce nu? răspunse Jake.

   Glasul îi era sec și sumbru.

   - O soluție comodă. Poți să faci rost de dinamită de oriunde, mai ales în comunitățile rurale ca asta. Fermierii o folosesc la defrișat.

   - Cine a aruncat batonul ăla de dinamită sub mașina ta probabil că a presupus că eram...

   Glasul i se stinse. Nu voia să termine această frază.

   - Da, confirmă Jake. Farurile erau aprinse, motorul pornit... Șoferul celeilalte mașini a crezut că eram în mașină.

 

CAPITOLUL 36

 

   - Ați făcut pană, ha?

   Proprietarul cărunt al campingului auto îl măsură pe Jake peste ochelarii pe care îi avea la ochi.

   - Nu-i deloc vremea potrivită pentru făcut autostopul. Nici nu mă mir că n-a oprit nimeni să vă ia. Numai un nebun ar ieși pe drum pe ceața asta de-o tai cu cuțitul.

   Li se prezentase ca Burt și păruse încântat să vadă clienți noi trecându-i pragul.

   - Aveți cumva o căbănuță pentru noi? întrebă Jake.

   - Ei, stați nițel, să mă uit, răspunse Burt.

   Se sprijini leneș de birou și îi făcu cu ochiul lui Jake, cu un aer conspirativ.

   - Suntem cam ocupați în seara asta, cu ceața asta cu tot...

   Jake își scoase portofelul.

   - Înțeleg.

   Puse câteva bancnote pe birou.

   Tonul lui era remarcabil de răbdător, constată Adelaide. Prea răbdător. Ea se săturase până peste cap de dezastrele cu care avuseseră de-a face azi. Era epuizată după drumul greu și plin de umezeală pe autostrada pustie. Pe lângă asta, se chinuia să asimileze faptul că cineva încercase să îi omoare aruncând sub mașină un baton de dinamită. Ajunsese chiar la capătul răbdării.

   Îi aruncă o privire fioroasă lui Burt.

   - Când am sosit, acum câteva minute, am observat că una dintre căbănuțe nu e ocupată. Nu e nicio mașină parcată în dreptul ei și ferestrele sunt întunecate. De asemenea, văd că pe panoul din spatele dumneavoastră a mai rămas o cheie. Se pare că este de la numărul 6.

   - Da, aveți noroc.

   Burt chicoti, culese banii de pe birou și se întoarse să ia cheia.

   - Numărul 6 e liberă. Ia ziceți, voi ați auzit o bubuitură puternică acum vreo oră?

   - Da, răspunse Jake. Am zis că era de la vreun accident, dar nu am trecut pe lângă niciunul.

   Adelaide îi aruncă o privire, impresionată de răspunsul prompt. E, însă, îi ignoră sprâncenele ușor ridicate.

   - Dacă vreun amărât a ieșit de pe drum pe ceața asta, n-o să găsească mașina până dimineață, spuse Burt.

   Din bucătărie veni o femeie cu un aspect sever și părul grizonat prins cu agrafe în niște bucle mici. Își șterse mâinile pe șorț și se uită bănuitoare a mâna stângă a lui Adelaide.

   - Ei, ia auziți, voi sunteți cununați? îi întrebă. Nu avem decât o singură cabană. Nu putem să o închiriem la o femeie și un bărbat dacă nu sunt cununați, cum se cuvinte. Avem niște standarde și noi. Nu sunteți în cine știe ce magherniță. Spune-le, Burt.

   - Ia-o mai ușurel, Martha.

   Burt îi făcu cu ochiul lui Jake, întinzându-i cheia.

   - Sunt convins că domnul și doamna sunt căsătoriți.

   - Dacă așa stau lucrurile, de ce nu poartă verighete? întrebă poruncitor Martha.

   Adelaide ajunsese la capătul răbdării.

   - Dacă vă interesează, să știți că abia ne-am cununat, a fost o chestie spontană. Nu am avut timp să cumpărăm verighete.

   Jake își trecu brațul pe după umerii ei.

   - Vă rog să o iertați pe miresica mea. E un pic cam supărată, având în vedere că a trebuit să meargă pe jos peste 3 kilometri după ce am făcut pană. Lanterna a rămas fără baterii chiar înainte să ajungem aici. Și suntem în noaptea nunții. După cum puteți vedea, lucrurile n-au mers chiar așa cum le planificasem noi.

   - Tineri însurăței, ha?

   Dintr-odată, chipul sever al Marthei se îmblânzi. Îi adresă un zâmbet lui Adelaide.

   - Înțeleg de ce ești așa prost dispusă, să fii nevoită să mergi atâta pe jos tocmai în noaptea asta. Probabil că ești cu nervii întinși la maxim.

   - Nici nu vă închipuiți, zise Adelaide.

   - Înțeleg. Mă gândesc că n-ați mâncat de seară, nu?

   - Nu, răspunse Adelaide.

   - Mai am niște tocană și ceva pâine cu mălai. Duceți-vă frumușel la numărul 6 și faceți-vă comozi. Îl trimit imediat pe Burt cu ceva de-ale gurii.

   - Mulțumesc, spuse Adelaide.

   Dintr-odată, se simți vinovată de reacția ei copilărească.

   - Îmi pare rău că v-am repezit, dar am avut o zi foarte tensionată.

   - Îmi închipui. Toate nunțile sunt stresante - chiar dacă lucrurile merg ceas. Duceți-vă să vă instalați. Mă duc să pregătesc tava cu tocană și pâine cu mălai. O să vină Burt cu ele imediat.

   - Numărul 6 e chiar în capătul șirului, rosti Burt, îndatoritor.

   Îi întinse o lanternă lui Jake.

   - Poftim, ia asta. În căbănuță o să găsiți un felinar. Aveți și șemineu, cu destul lemn de foc și surcele. Aveți grijă cum călcați, pe ceața asta poți să-ți rupi gâtul cât ai zice pește.

   - Mulțumesc, spuse Jake.

   Avea în continuare brațul pe după umerii lui Adelaide, așa că nu îi veni deloc greu să o ghideze către ușă.

   Când ieșiră, îi dădu drumul și aprinse lanterna. Prin perdelele de la ferestrele celor 5 căbănuțe ocupate răzbătea lumină de felinar. Numărul 6 era atât de întunecată încât aproape că nu se vedea prin ceață.

   Jake trecu rapid raza de lumină a lanternei peste celelalte vehicule parcate în fața cabinelor ocupate. Adelaide își dădu seama ce făcea și se cutremură.

   - Te gândești dacă nu cumva tipul care a încercat să ne omoare a tras aici pentru noapte, nu? rosti ea.

   - Este posibil, răspunse el. Nu sunt o groază de campinguri auto între locul ăsta și Burning Cove. Dar niciuna dintre mașinile astea nu seamănă cu cea pe care o conducea tipul cu dinamita. Probabil că n-a îndrăznit să oprească atât de aproape de locul unde a încercat să comită o crimă dublă.

   - Ce Dumnezeu ai fi făcut dacă am fi dat de el aici?

   - Sigur mi-ar fi venit o idee, zise Jake.

   Găsiră treptele care duceau la intrarea în căbănuța cu numărul 6. Jake deschise ușa. Adelaide trecu pe lângă el și pătrunse în spațiul strâmt al căbănuței cu o singură încăpere.

   - Nu-mi vine să cred, rosti ea.

   - Ce anume?

   Jake închise ușa și trase zăvorul.

   - Că am găsit, în sfârșit, campingul în ceața asta?

   - Nu, răspunse Adelaide. Nu-mi vine să cred că, pentru a doua oară în viață, sunt mireasă fără să fi fost, de fapt, mireasă. Statistic vorbind, care-s șansele să i se întâmple cuiva asta?

   - Probabil foarte mici, spuse Jake.

 

CAPITOLUL 37

 

   - Unde crezi că și-a petrecut noaptea, până la urmă, persoana care a aruncat batonul ăla de dinamită? întrebă Adelaide.

   Se simțea mai bine acum, își dădu ea seama. Nu chiar normal - nu mai era sigură cum era să te simți normal - dar era clar mai calmă și gândea mai limpede.

   Tocana de pui fusese fierbinte și sățioasă. Pâinea cu mălai fusese perfectă - rumenită frumos cu coajă crocantă jos și în lateral, grație tigăii de fontă în care fusese coaptă. În șemineu ardea focul. Ea și Jake se relaxau în cele două balansoare din lemn aflate în fața acestuia. Felinarul de pe masa îngustă proiecta o lumină caldă prin singura încăpere a căbănuței.

   Partea cea mai bună dintre toate era că nu era singură.

   Adelaide își spuse că n-ar fi trebuit să-și permită să se obișnuiască prea tare cu compania lui Jake. Nu avea să fie lângă ea pentru totdeauna. Cu toate astea, era sigură că avea să rămână alături de ea până ce aveau să afle ce Dumnezeu se întâmpla. Nu se îndoia de adevărul spuselor ei și, deocamdată, ăsta era cel mai important lucru. Erau parteneri, măcar pentru o vreme, uniți de o rețea de crime, droguri și șantaj.

   Jake stătea confortabil, rezemat de spătarul balansoarului și cu picioarele pe un taburet. Privea lung flăcările din șemineu.

   - Cei mai probabil, rosti el, ticălosul ăla a ajuns să facă exact ce aveam de gând noi, dacă se îndesea ceața - a ieșit de pe autostradă și acum doarme în mașină. O să fie interesant de văzut cum o să reacționeze când o să afle că suntem vii și nevătămați.

   - Poate că o să intre în panică și-o să fugă, spuse Adelaide.

   - Cred că trebuie să pornim de la ideea că o să se ducă în Burning Cove. Se pare că acolo e centrul acestei pânze de păianjen.

   Adelaide strânse mai tare brațele balansoarului.

   - Pentru că m-am instalat eu acolo?

   - Da.

   Jake îi întâlni privirea.

   - Și pentru că și eu stau tot acolo.

   - Suntem parteneri, rosti ea.

   - Da.

   Acest cuvânt monosilabic era la fel de dur ca un diamant.

   Puțin mai târziu, Jake micșoră flacăra felinarului și adună tăciunii în vatră. Întredeschise o fereastră, să se asigure că vor avea destul aer, după care se uită la cele două paturi înguste din încăpere.

   - În care vrei să dormi? o întrebă.

   Paturile de o singură persoană erau identice, din câte își putea da seama Adelaide. Erau așezate simetric, fiecare lipit de câte un perete.

   - În cel din stânga, răspunse ea.

   Așteptă ca el să propună să atârne două pături între paturi, ca să aibă fiecare intimitate.

   - Te rog, fu tot ce zise el.

   Jake își dădu jos cămașa și o puse pe spătarul unuia dintre scaune. Tricoul mulat pe care îl avea pe dedesubt îi punea în valoare conturul puternic al umerilor și al spatelui. Probabil că o simți uitându-se fix la el, pentru că îi aruncă o căutătură întrebătoare.

   - E vreo problemă? o întrebă.

   Adelaide roși instantaneu și își feri privirea.

   - Nu, bineînțeles că nu, spuse ea.

   Se crispă. Glasul îi fusese încordat și nefiresc de pițigăiat.

   Nu era prima oară când îl vedea fără cămașă, își aminti cu un efort. Se întrebă dacă avea de gând să-și dea jos și tricoul. Nu se putu hotărî dacă fu ușurată sau dezamăgită când el și lăsă tricoul bine îndesat în betelia pantalonilor.

   Luă pătura de lână împăturită de pe patul lui și o desfăcu rapid, cu un zgomot ușor.

   - Să nu te sfiești să mă trezești dacă auzi sau vezi ceva care te neliniștește, îi zise.

   - Bine, articulă ea cu o voce spartă.

   Jake se întinse pe o parte, întorcându-se politicos cu fața la perete ca să îi ofere ceva intimitate.

   Adelaide stătea pe marginea patului ei și îi admiră câteva clipe conturul corpului zvelt, cu mușchi bine conturați, sub pătură.

   Poate că ea era cea care trebuia să propună să atârne niște pături între paturi. Pe de altă parte, nu aveau alte pături în afară de cele două de pe paturi - una pentru fiecare. Când focul avea să se stingă, frigul umed al nopții cețoase avea să se strecoare în căbănuță. Aveau să aibă nevoie amândoi de păturile disponibile.

   Erau parteneri, își spuse din nou. Într-adevăr, avuseseră parte de un sărut memorabil în grădina de la Clubul Paradise, dar un singur sărut nu transforma o relație într-una romantică. Evident, Jake nu dădea niciun semn că ar fi plănuit un atac la adresa virtuții ei.

   Această idee era straniu de deprimantă.

   Își despături pătura, și-o trase pe umeri și se ghemui și ea într-o parte, cu fața la perete. Spera că o să adoarmă repede, dar avea o senzație apăsătoare că acest lucru nu se va întâmpla. Probabil că era condamnată să retrăiască în minte evenimentele din ziua respectivă pentru tot restul nopții, căutând răspunsuri și o soluție pentru viitor. Amalgamul de întrebări și neliniștea legată de ele aveau un efect toxic. Și-ar fi dorit să aibă cu ea un pachețel cu ceaiul pe care și-l prepara în nopțile grele.

   După un timp, își dădu seama că o întrebare anume tot apărea în prim-plan.

   Perfect trează, Adelaide se uita fix la peretele întunecat până când nu mai putu suporta. Trebuia să știe.

   - Jake?

   Își păstră glasul în limitele unei șoapte, spunându-și că nu avea să îl trezească dacă reușise să adoarmă. În fond, avea mare nevoie de odihnă.

   - Da? mormăi el.

   - Dormi?

   - Acum, nu. Ce s-a întâmplat?

   - Nimic. Doar că mă tot frământă ceva de când am găsit cadavrul Thelmei Leggett, azi.

   - Ce anume te frământă? întrebă el, răbdător.

   - Cum de ai putut să fii sigur atât de repede că, cel mai probabil, nu și-a luat zilele? Ai concluzionat aproape la fel de repede că Zolanda nu s-a aruncat din proprie inițiativă de pe acoperișul vilei. Cum de știi lucrurile astea?

   Din celălalt pat nu răzbătu altceva decât o tăcere prelungită. Când Jake vorbi din nou, păru perfect treaz, dar cuvintele îi erau lipsite de orice urmă de emoție.

   - Cred că sunt predispus să presupun că a fost vorba de o crimă până am dovezi clare că nu așa stau lucrurile din cauza circumstanțelor morții soției mele, zise. A fost omorâtă, dar criminalul a aranjat lucrurile în așa fel încât să parcă că și-a luat singură viața.

   - A fost omorâtă?

   Năucită, Adelaide se ridică în șezut pe marginea patului.

   - Când Raina ți-a verificat trecutul, n-a găsit nimic care să indice că soția ta a fost ucisă.

   - Asta pentru că m-am descurcat foarte bine să țin adevărul departe de ochii și de urechile ziariștilor, zise el. N-a fost greu, pentru că polițiștii din Los Angeles și medicul legist n-au contestat în niciun fel această versiune.

   - A existat o anchetă?

   - Nu, dar eu știam cine a omorât-o.

   - Cine?

   - Un anume Peter Garrick. Printre altele, a fost și amantul ei.

   Adelaide înțelese imediat ce implicații aveau aceste cuvinte.

   - Înțeleg. Raina mi-a zis că au circulat ceva bârfe despre o relație extraconjugală.

   Jake rămase tăcut o vreme. Începea să creadă că discuția lor ajunsese la final. Totuși, după aceea, el începu să vorbească. Era ca și cum s-ar fi decis să descuie ușa unei camere foarte întunecate pentru a permite luminii să ajungă la ce avea acolo.

   - Elizabeth era frumoasă, fermecătoare și deșteaptă, zise el. Știa două limbi străine. Călătorise prin toată lumea. Familia ei era originară de pe Coasta de Est. Se mutaseră în New York de câteva generații. În arborele ei genealogic se regăseau o mulțime de nume ilustre, printre care doi ambasadori, un guvernator și un senator. Eu am cunoscut-o când era în vacanță pe Coasta de Vest. La început, rudele ei nu au fost încântate că a acceptat cererea mea în căsătorie. În fond, nu făceam parte din lumea lor.

   - Au încercat să-i interzică să se mărite?

   - Nu. Am fost chiar foarte surprins să văd că nu au încercat să ne pună bețe în roate. Inițial, am presupus că asta era pentru că vedeau că Elizabeth mă iubea cu adevărat și că voiau să fie fericită. Într-un fel, chiar așa era. Elizabeth le-a spus alor săi că nu voia o nuntă mare, cu toate lumea bună. Privind lucrurile în retrospectivă, mi-e clar că au fost foarte ușurați. Ne-am căsătorit la 3 luni după ce ne-am cunoscut. Abia după nuntă am început să-mi dau seama încet-încet că nu era... echilibrată.

   - Suferea de un dezechilibru psihic, vrei să spui?

   - Da, confirmă Jake. E greu de explicat. Putea să fie euforică și entuziasmată ca o copiliță la petrecerea de ziua ei azi și deprimată și retrasă mâine. Se înfuria ușor și, când se întâmpla una ca asta, începea să țipe și să arunce cu tot ce-i pica în mână. De la o zi la alta, nu știam la ce să mă aștept.

   - La Rushbrook erau niște pacienți care se potrivesc descrierii. E foarte solicitant să-i ai în preajmă.

   - Mai târziu am aflat că familia ei sperase că măritișul avea să-i calmeze temperamentul, dar bineînțeles că nu s-a întâmplat una ca asta. Sincer să fiu, căsnicia a făcut-o și mai labilă.

   - Când ai descoperit că și-a făcut un amant?

   - Elizabeth nu și-a făcut amantul după nuntă, răspunse Jake, pe un ton măsurat. Avea deja unul. Peter Garrick. De fapt, el mi-a prezentat-o pe Elizabeth. El era un avocat de succes, avea biroul în Los Angeles. Avea o mulțime de clienți bogați și influenți, inclusiv niște directori de studio de film, magnați și politicieni. Garrick și cu mine circulam în aceleași cercuri de afaceri.

   - Cred că a fost un șoc teribil când ai descoperit că soția ta și Garrick aveau o aventură.

   - Faptul că avea cu Garrick a fost tulburător, evident, spuse Jake. Dar adevăratul șoc a fost când am aflat că Garrick era spion în slujba unei puteri străine. Atunci mi-am dat seama cât de prost fusesem.

   - Crede-mă când îți spun că înțeleg perfect cum te-ai simțit.

   - Da, dar la tine să ai încredere în oameni e ceva natural, Adelaide. Eu nu am deloc tendința de a mă încrede în cei din jur. Nu mi-am închipuit niciodată că aș putea fi păcălit. E puțin spus că mi-am învățat lecția. Orice escroc îți poate spune că oricine poate fi tras în piept dacă îi promiți ce vrea cel mai mult pe lume. Și așa e, crede-mă.

   - Tu îți doreai o soție și o familie.

   - Ca și tine, eram singur pe lume. Începusem să mă satur de călătoriile frecvente și de activitatea mea din străinătate. Da, voiam să-mi întemeiez o familie. Și Elizabeth părea perfectă pentru asta.

   - Dar totul s-a dovedit a fi prea frumos pentru a fi adevărat.

   - Da.

   Adelaide prinse marginea patului cu mâinile.

   - Cum ai descoperit că Garrick era spion pentru o putere străină?

   - Am fost convins dintru început că Elizabeth nu s-a spânzurat. După înmormântare, i-am cercetat lucrurile personale. Am găsit niște scrisori pe fundul casetei de bijuterii. Erau de la Garrick. Am mai găsit și fotografii cu el și suveniruri ale momentelor pe care le petrecuseră împreună. Atunci am înțeles, în sfârșit, că această căsătorie fusese o minciună dintru început. Se măritase cu mine ca să îi facă pe plac lui Garrick. Când am început să-i verific trecutul, nu a trecut mult până mi-am dat seama că, încă de la începutul relației lor, avusese de gând să se folosească de ea.

   - Cum? întrebă Adelaide. Nu înțeleg.

   - La scurt timp după ce am preluat compania de import-export a tatălui meu, am fost abordat de un bărbat care lucrează pentru o anumită agenție guvernamentală. Mi s-a cerut să le fac niște servicii...

   - Ce fel de servicii?

   - Ți-am spus că afacerea pe care am condus-o m-a purtat în niște locuri periculoase. Întreaga lume se pregătește de război, Adelaide. Am fost deseori în postura potrivită de a observa și fotografia operațiunile de construire a fortificațiilor din diferite porturi și aeroporturi străine. În activitatea mea, am cunoscut multe persoane din toată lumea care sunt implicate în fabricarea și transportarea armelor și a echipamentelor militare. Am aflat cine făcea rezerve de combustibil și de alte materiale esențiale, precum și unde erau depozitate.

   - Erai agent secret? Spion?

   - Nu am fost niciodată angajat al guvernului. Dar, da, am făcut servicii pentru agenția respectivă. Garrick știa asta.

   - Când s-a terminat totul, omul meu de legătură de la agenție mi-a spus că descoperiseră un spion independent care lucra chiar în aparatul central al agenției. Vindea secrete oricui plătea suma potrivită.

   - Și cum ai descoperit că Garrick lucra pentru o putere străină?

   - Abia când am ajuns la concluzia că el o omorâse pe Elizabeth am început să-mi dau seama ce se întâmplase. Garrick se folosise de ea și o manipulase. În scrisori îi jura că avea să se însoare cu ea când ar fi avut informațiile de care avea nevoie. A convins-o că eu eram spionul care lucra pentru străini și că ea își servea țara dându-i detalii despre relațiile mele de peste graniță. Cred că Elizabeth îl credea. Ar fi crezut orice i-ar fi spus. Era obsedată de el. La început, se pare că i s-a părut că e palpitant să fie și ea spioană. Dar, nu peste mult, s-a plictisit, iar sarcinile pe care le primea erau o constantă sursă de frustrare. Voia să se retragă din joc. Garrick a omorât-o ca să o reducă la tăcere.

   - Ce s-a întâmplat cu Garrick?

   Preț de câteva secunde, Jake se refugie într-o tăcere fragilă. Adelaide crezu pentru o clipă că nu avea să-i răspundă la întrebare. Și totuși, într-un final, bărbatul începu să vorbească încet, învăluit în beznă.

   - Cam la o lună după ce i-a luat viața lui Elizabeth, Garrick a murit și el.

   - Cum?

   - A petrecut o seară într-un cazino plutitor ancorat în larg, în Santa Monica. A băut prea mult, a căzut peste bord și s-a înecat.

   Lipsa oricăror nuanțe de emoții din glasul lui îi arăta că această poveste mai avea și ceva dedesubturi. De asemenea, Adelaide era conștientă și că nu avea să obțină aceste dedesubturi - nu în seara asta.

   - Comod, n-am ce zice, din punctul de vedere al agenției, se aventură ea să remarce.

   - Nu, n-a fost comod pentru agenție, răspunse Jake.

   Aceste cuvinte aveau o intonație rece și tăioasă.

   - Celor de la agenție le cam plăcea ideea de a-l lăsa pe Garrick la locul lui, să poată sta cu ochii pe el.

   - Dar asta ar fi însemnat să-l lase să scape nepedepsit pentru crima comisă.

   - Spionajul e un joc care merge dincolo de lege. Cei care îl joacă nu-și permit să fie distrați de chestiuni ca legalitate, bine, rău, cu atât mai puțin justiție. Tot ce contează sunt informațiile.

   Adelaide auzi resemnarea mohorâtă din vocea lui și înțelese.

   - Se pare că te-ai săturat până peste cap de acest joc, zise ea.

   - Recunosc că a fost palpitant un timp. Eram tânăr și dornic de aventură și să îmi asum riscuri. Îmi spuneam că-mi fac datoria față de țară.

   - Chiar făceai asta.

   - Da, îmi place să cred asta. Dar m-am sărutat să trăiesc în umbre.

   - Crede-mă, nimeni nu înțelege asta mai bine decât mine.

   - Acum îmi dau seama că așa e, zise el.

   - Rudele lui Elizabeth știu că a fost ucisă? întrebă Adelaide. Sau cred varianta sinuciderii?

   - Inițial au fost convinși că Elizabeth și-a luat viața. Știau bine ce temperament avea. La înmormântare, tatăl ei mi-a spus că mai încercase să se sinucidă în trecut, și nu doar o dată. Dar, da, acum știu adevărul.

   - Ce s-a întâmplat?

   - După ce Garrick a căzut peste bordul vaporului unde era cazinoul, cineva a luat legătura cu tatăl lui Elizabeth pentru a-l anunța că fiica lui avusese o aventură cu un spion străin și că fusese angrenată în activități de spionaj împotriva intereselor propriei țări. Șantajista respectivă a pretins că s-a afla în posesia jurnalului ei.

   - Și cum ai ajuns să bănuiești că Zolanda era cea care îl avea?

   - Când m-am uitat prin programul de întâlniri al lui Elizabeth, am găsit înregistrate date și ore la care avea stabilite ședințe cu Zolanda. În dreptul uneia dintre ele exista o notiță prin care își amintea că mediumul îi ceruse să-și aducă jurnalul cu ea. Mai era și o aiureală cum că avea să îl folosească pentru a analiza energia lui Elizabeth.

   - Familia lui Elizabeth o să fie distrusă dacă ar apărea în presă conținutul jurnalului, spuse Adelaide.

   - Da. Un clan influent ca Betonii din New York pot să amuțească bârfele despre o legătură conjugală. În fond, adulterul e un ingredient al lumii lor. Dar acuzațiile și insinuările de implicare în operațiuni de spionaj și trădare le-ar putea compromite definitiv reputația.

   Adelaide își trase răsuflarea.

   - De-aceea ești atât de hotărât să recuperezi jurnalul. Pentru a proteja familia lui Elizabeth de scandal.

   - Parțial, dar adevărul e că am o obligație să fac tot posibilul să găsesc jurnalul ăla blestemat. Eram soțul ei și nu am protejat-o!

   - Termină!

   Adelaide se ridică brusc, ținându-și pătura strâns peste piept.

   - Ascultă-mă, nu ești răspunzător pentru ce s-a întâmplat cu Elizabeth. Nu poți salva o persoană care nu vrea să fie salvată sau care nu-și poate aduna într-atâta voință să se salveze singură. N-ai putut să-i vindeci labilitatea psihică. Evident, era obsedată de Peter Garrick. Iar această obsesie i-a pecetluit soarta. Nu e vina ta.

   Jake tăcu preț de câteva clipe lungi.

   - Trebuie să găsesc jurnalul ăla.

   - Știu. Crede-mă, chiar înțeleg. Ești genul de om care resimte profund noțiuni ca datorie, onoare și responsabilitate, așa că nu vezi altă opțiune. Dar în niciun caz nu trebuie să te învinovățești pentru situația creată de Elizabeth și Garrick. Asta e cu totul altceva. Tu acum încerci, pur și simplu, să cureți mizeria pe care au făcut-o ei. E o sarcină pe care ai luat-o asupra ta și o să o duci până la capăt pentru că așa ești tu. Dar nu ești vinovat.

   Jake rămase din nou tăcut câteva secunde.

   - N-am privit niciodată lucrurile din perspectiva asta, recunoscu el după un timp. Toate mi-au fost amestecate în minte din clipa în care am coborât treptele beciului și am găsit-o pe Elizabeth. Vezi tu... aveam de gând să îi spun că voiam să divorțăm. Știam că avea să pară că se spânzurase pentru că avea o căsnicie atât de nefericită.

   - Așa că te-ai învinovățit și pentru asta. Dar ce s-a întâmplat, până la urmă?

   - Elizabeth nu era o spioană bună. Pur și simplu nu o interesa persoana mea sau relațiile mele de afaceri. Ei nu-i păsa decât de Garrick, dar nu reușea să îi ofere nimic util din punctul lui de vedere. Când s-a plictisit și a început să nu mai suporte rolul care i se încredințase, devenise o povară din punctul lui de vedere. În cele din urmă, hotărâse că era mai degrabă o bătaie de cap și un pericol decât un avantaj.

   - E-atât de trist... rosti Adelaide.

   Deveni dintr-odată foarte conștientă de aerul rece din cameră. Își trase pătura mai bine peste umeri și se duse să stea în fața focului muribund.

   - Mulțumesc pentru că mi-ai spus de Elizabeth și despre jurnal. Așa e mai ușor să înțeleg cu ce avem de-a face.

   Jake se ridică de pe pat și se opri în spatele ei.

   - Ai dreptul să știi toate aspectele acestei povești. Ar fi trebuit să-ți spun totul mai devreme.

   - Aveai toate motivele din lume să fii circumspect față de a te încrede în mine. În fond, sunt o pacientă fugită dintr-un azil de nebuni.

   - Nu, rosti Jake. Ai scăpat de o bandă de criminali care te țineau cu forța acolo și te foloseau în experimente cu droguri periculoase.

   Adelaide se uita lung la flăcările din șemineu.

   - E ca și cum am fi prinși într-o pânză de păianjen. Toți cei care ajuns la ea sunt prinși: tu și eu, Madam Zolanda, Thelma Leggett... chiar și doctorul Ormsby.

   - Doctorul de la laboratorul Rushbrook?

   - Da. Îl uram, dar, sinceră să fiu, nu cred că îi păsa de vânzarea drogului - era obsedat de munca lui de cercetare.

   - El și ceilalți și-au dat seama, până la urmă, că preparaseși un antidot pentru Daydream?

   - Nu. Crede-mă, am păstrat cu sfințenie secretul ăsta.

   - Bine.

   - La ce te gândești? întrebă Adelaide.

   - Antidotul acela s-ar putea să fie singurul tău as în mânecă dacă e să pună cineva mâna pe tine, spuse Jake.

   - Cum adică?

   - Îți dă o monedă de schimb.

   - Pentru ce?

   - Pentru viața ta.

   Adelaide se strâmbă.

   - Mulțumesc pentru această idee veselă. Dar, chiar dacă această strategie ar da roade, tot aș ajunge înapoi la Sanatoriul Rushbrook. Și mai bine moartă, decât acolo.

   - Nu spune asta. O să ieșim cu bine din asta.

   - Bine, dar promite-mi un lucru.

   - Ce anume?

   - Dacă ajung înapoi la Rushbrook, promite-mi că o să găsești o modalitate de a mă scoate de acolo.

   Jake o prinse de umeri și o întoarse către el.

   - Noaptea trecută, pe plajă, ți-am spus că i-aș lua zilele oricui ar încerca să-ți facă rău, îi spuse.

   - Da, știu. A fost foarte drăguț din partea ta.

   O undă de nostalgie îi înfioră tot corpul. Schiță un zâmbet ușor.

   - Dar erai sub influența drogului, aveai halucinații.

   - Îmi aduc aminte toate cuvintele care mi-au ieșit de pe buze și toate au fost sincere. Dacă ajungi iar la azil, o să vin să te scot de acolo și o să-i nimicesc pe toți cei care ar încerca să mă împiedice.

   Adelaide îl crezu. Nu-și putea explica de ce, dar îl crezu pe deplin. Cuvintele sale aveau o inflexiune sălbatică și tăioasă care îi arăta că avea să se țină de promisiune sau să moară încercând să o facă.

   - Jake, spuse ea, nu ai cum să știi cât de mult înseamnă asta pentru mine.

   - Poate că nu, dar știu cât de mult însemni tu pentru mine. Extrem de mult.

   Gura lui coborî peste a ei, într-un sărut care pecetluia acest jurământ.

 

CAPITOLUL 38

 

   Pentru o clipă, Adelaide nu reacționă - nu putu să reacționeze.

   Îmbrățișarea lui era fierbinte, puternică și promițătoare, dar era și riscantă. Acum era foarte sigură că putea să aibă încredere în el că avea să încerce să o protejeze, dar el nu avea cum să-i apere și inima. Se îndrăgostise de el, iar asta era vina ei, nu a lui.

   Și totuși, între ei era o legătură indisolubilă, o legătură plăsmuită de forțele care îi amenințau pe amândoi. Aveau nevoie unul de celălalt dacă era să aibă vreo șansă de a supraviețui coșmarului care se pogorâse peste ei.

   Această legătură era suficientă, cel puțin pentru noaptea asta. Adelaide tânjea după emoția instinctuală de a se abandona dorinței care ardea între ei. Simțea nevoia disperată de a avea parte de o senzație suficient de puternică încât să o elibereze de trecut, chiar dacă era vorba doar de o evadare temporară.

   Cu un scâncet ușor, înăbușit, își petrecu brațele pe după gâtul lui Jake și se abandonă îmbrățișării lui.

   - Adelaide...

   Bărbatul îi rosti numele într-un soi de mârâit răgușit și nerăbdător încărcat de foame și de o nevoie care rezona cu ceva din adâncul ființei ei.

   Mâinile lui coborâră de pe umeri până la nasturii bluzei ei. Nu îi eliberă gura cât îi deschise. Sărutul îi unea la fel de sigur ca orice lacăt.

   Pe bâjbâite, Adelaide începu să-i tragă poalele tricoului din pantaloni. Nu avea nicio experiență practică în asemenea chestiuni. Înainte de Conrad, avusese parte de câteva flirturi superficiale cu tineri care erau la fel de timizi și de nesiguri ca ea. Niciuna dintre aceste relații nu trecuse de etapa câtorva sărutări furate și ceva mângâieri clandestine, în umbrele care învăluiau leagănul de pe verandă sau cele două locuri din față ale unei mașini.

   Sperase să descopere pasiunea cu Conrad, însă acesta nu o încurajase în acest sens. Sărutările lui fuseseră cum nu se putea mai reținute. La începutul relației lor, Adelaide presupusese că asta era pentru că era hotărât să fie un domn perfect cu ea. Către final, ajunsese la concluzia că ea era una dintre acele femei ghinioniste pe care doctorii le diagnosticau drept frigide. Se înșelase în ambele privințe.

   Poate că nu avea experiență, dar se concentră cu hotărâre și hărnicie asupra sarcinii de a-i scoate lui Jake tricoul din pantaloni. Consecința fu că, până ce el apucă să își desfacă fermoarul pantalonilor, ea își trecea degetele prin firele de păr aspre și cârlionțate de pe pieptul lui. Senzația mușchilor săi tari, masculini, pe sub pielea caldă era cum nu se putea mai tulburătoare. Era îmbătătoare.

   Într-un final, Jake îi eliberă gura, deși cu o evidentă lipsă de entuziasm. Îi dădu jos bluza și o aruncă pe pat. Sutienul ei din amestec de vâscoză și mătase avu aceeași soartă. Când palmele lui îi cuprinseră ușor sânii, îl auzi inspirând brusc.

   - Ești atât de frumoasă... articulă el.

   Nu era frumoasă, nu așa cum era o vedetă ca Vera Westlake, își zise ea. Dar, Dumnezeule mare, exact asta voia să audă o femeie într-un moment ca acesta.

   Jake îi desfăcu fermoarul pantalonilor ei largi, vaporoși, și i-i trase peste șolduri. Aceștia se revărsară într-o grămadă mătăsoasă pe podea.

   Adelaide împinse pantalonii într-o parte, dornică să scape de ei pentru a se apropia mai mult de el.

   Când Adelaide rămase doar în chiloți, el o ridică în brațe și o puse ușor pe patul lui. Apoi se îndreptă doar cât să-și dea jos pantalonii și tricoul.

   În lumina slabă a focului din vatră, Adelaide putu observa că purta cel mai recent model de lenjerie masculină, o pereche de boxeri scurți și mulați. Văzuse reclame în ziare, dar nu și personal, pe un bărbat.

   Sub privirile ei fascinate, Jake renunță și la ei.

   Gura ei se uscă imediat. Părinții ei fuseseră oameni de știință, iar ea era o bibliotecară calificată. Știa mult mai multe despre biologie decât majoritatea femeilor lipsite de experiență sexuală. Cu toate acestea, era prima oară când vedea un bărbat gol și puternic excitat.

   Reuși să-și mascheze șocul, dar fu nevoie să facă eforturi. Era de-a dreptul recunoscătoare că interiorul cabinei era întunecat.

   În loc să vină direct în pat, Jake își luă sacoul, băgă mâna în buzunarul de la piept și scoase o cutiuță metalică.

   - Vrei să fumezi o țigară? întrebă ea. Acum?

   El izbucni în râs.

   - Nu fumez.

   - Mă bucur să aud asta. Tata spunea mereu că fumatul dăunează foarte grav sănătății.

   - La fel ca și o sarcină apărută într-un moment nepotrivit. Asta e o cutie de prezervative.

   - Aah.

   Că tot discutaseră de naivitate, își dădu ea seama. Probabil că era roșie ca racul din cap până în picioare. Probabil că era mai bine să-și țină gura un timp. Nu voia să pară mai neexperimentată decât se arătase deja.

   Jake își puse prezervativul, după care se așeză lângă ea foarte atent și foarte hotărât, trăgând-o aproape, la pieptul lui. Adelaide era uluită că patul nu se prăbuși sub greutatea lor.

   Căldura ca de cuptor a trupului său se dovedi mult mai eficientă decât pătura în ceea ce privea alungarea frigului nopții umede.

   Jake o atinse așa cum ar fi atins o vază extrem de rară și de valoroasă - ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că o ținea în brațe, ca și cum s-ar fi temut să nu o spargă. Palma lui trecu ușor peste pielea ei, explorând-o cu o grijă delicioasă, înaintând cu grijă spre locurile interzise.

   Atingerile lui deveniră din ce în ce mai intime. Când o mângâie între coapse, ea suspină, speriată și uluită. Preț  de câteva secunde, Adelaide nu putu deloc să respire. Îi prinse umerii cu degetele și își lipi chipul de pieptul lui.

   Eiberarea o străbătu în întregime, un vârtej de senzații diferit de orice trăise ea până atunci. Undele mici de energie îi determinau convulsii prin tot corpul.

   Nu își dădu seama că încerca să strige până ce nu descoperi că Jake îi acoperise gura cu a lui, înăbușind efectiv un țipăt de plăcere care, fără nicio îndoială, ar fi fost auzit și de ocupanții căbănuței vecine.

   Îi venea să râdă, să plângă, să cânte... Nu știuse că trupul ei era capabil de o asemenea reacție. Încă se mai minuna de această experiență când Jake își lipi vârful erecției de trupul ei care încă fremăta și se avântă hotărât în ea.

   Era prea mult. Durerea și rămășițele plăcerii de avusese parte în urmă cu câteva clipe se împletiră strâns. Icni și își desfăcu palmele pe umerii lui, încercând instinctiv să îl împingă departe de ea.

   Jake încremeni.

   - Adelaide. Ce Dumnezeu...?

   - E-n regulă, reuși ea să îngaime. Lasă-mă câteva secunde, o să fiu bine.

   - De ce nu mi-ai spus?

   Începu să se retragă.

   Imediat, ea își înfipse degetele în spatele lui.

   - Nu. E bine. Vreau asta. Te vreau pe tine.

   - Ești sigură?

   - Da, fir-ar să fie!

   Jake așteptă. Adelaide era conștientă de cât de mult îl solicita să se rețină, pentru că pielea de pe spate și de umeri îi era udă de sudoare.

   Într-un final, precaută, ea îl trase mai adânc în ea. Jake se sprijini pe coate și se afundă încet în corpul ei.

   O secundă mai târziu, orgasmul îl izbi cu putere maximă. Adelaide îi cuprinse capul în mâini și îi coborî buzele peste ale ei, ca să poată să îl sărute. Îi înghiți geamătul gros de satisfacție masculină.

   Nu mai fusese niciodată într-atât de conștientă de feminitatea ei, nu se simțise nicicând atât de puternică și de liberă. Era o senzație îmbătătoare.

 

CAPITOLUL 39

 

   Jake deschise ochii și privi ce mai rămăsese din focul din cămin.

   Ar fi trebuit să se ridice, să răscolească tăciunii, să mai adauge câteva surcele și încă un buștean mic. Și totuși, se simțea foarte bine acum. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să se miște. Adelaide îi stătea cuibărită în brațe, cu spatele lipit de pieptul lui. Doar așa puteau să încapă amândoi în patul îngust. Era moale, caldă și trupul ei avea rotunjimi delicioase. Atmosfera era încărcată de aroma animalică a împreunării lor.

   Știa că, pe viitor, ori de câte ori gândul i se va întoarce la această noapte - și era sigur că avea să-și amintească adesea de ea - nu își va aminti doar de intensitatea propriei plăceri fizice. Ceea ce avea să-i înflăcăreze memoria era caleidoscopul de senzații creat de pasiunea în stare pură de care avusese parte. Avea să-și aducă aminte cum broboanele mici de transpirație dintre sânii delicați ai lui Adelaide se amestecaseră cu sudoarea lui. Avea să aibă vise erotice despre trupul ei ferm și de cum se agățase de el când încercase să se retragă. Și, mai mult decât orice, avea să își aducă aminte cum ajunsese la orgasm în brațele lui.

   Nu, chiar nu voia să se dea jos din pat ca să resusciteze focul, dar, dacă era să rămână acolo, frigul nopții s-ar fi accentuat.

   Fără niciun chef, se dădu jos din pat. Imediat, se aplecă să potrivească pătura în jurul umerilor goi ai lui Adelaide. În momentul acela, ea se mișcă, întorcându-se pe spate și întinzându-și brațele peste cap, într-un gest de răsfăț senzual.

   Un curent electric ca un fulger îl străbătu din cap până în picioare și, dintr-odată, se trezi din nou excitat. În urmă cu câteva minute ajunsese la concluzia că nu se simțise niciodată atât de satisfăcut - atât de complet relaxat - de când se știa. Și totuși, doar privind-o pe Adelaide îl făcea să vrea să se urce din nou în pat.

   - S-a făcut dimineață? întrebă ea.

   - Nu.

   Cu o sforțare hotărâtă, Jake se obligă să întoarcă spatele imaginii lui Adelaide goală și parcurse distanța mică până la șemineu. Luă vătraiul și îmboldi tăciunii.

   - M-am trezit doar ca să mai pun un buștean pe foc.

   În spatele său se lăsă tăcerea preț de câteva clipe. Auzi ceva mișcare dinspre pat. Jake aruncă o privire peste umăr, să verifice dacă Adelaide se întindea din nou, dar ea se ridicase și stătea pe marginea patului îngust. Își trăsese pătura bine în jurul ei, acoperindu-și în întregime partea din față a corpului. Părul i se revărsa peste umeri. Îi putea simți incertitudinea.

   Buna sa dispoziție începu să se disipeze. Fir-ar să fie! Deja începea să regrete.

   Adelaide își drese glasul.

   - Situația asta e cam stânjenitoare, nu?

   - Faptul că cineva vrea să ne omoare? Da, aș zice că se încadrează clar la chestiuni stânjenitoare.

   - Nu mă refeream la aia, îngăimă ea. Mă refeream la asta.

   Flutură din mână.

   - La noi.

   Jake azvârli câteva surcele pe foc și privi cum văpăile începură să salte peste ele.

   - De ce nu mi-ai spus că nu aveai experiență cu așa ceva?

   - Pentru că nu conta, nu pentru mine. Pentru tine a contat?

   - Da. Nu. Probabil că aș fi abordat chesiunea mai încet dacă aș fi știut.

   Pe de altă parte, poate că nu s-ar fi întâmplat așa, își dădu el seama. Conștientizarea faptului că ea îl dorea îl făcuse să fie de-a dreptul hămesit.

   - Mie mi s-a părut că totul a mers destul de bine, rosti Adelaide.

   Glasul îi era încărcat de o anumită aroganță, părea foarte mulțumită de sine. El schiță un zâmbet.

   - Și mie mi s-a părut că a fost destul de bine.

   - Nu-ți face griji, n-o să-mi fac iluzii legat de ce s-a întâmplat între noi, adăugă ea repede.

   Zâmbetul lui se evaporă. Îndreptându-și poziția, apucă marginea poliței strâns și își concentră privirea asupra flăcărilor.

   - Ce dracu înseamnă asta? o întrebă.

   Adelaide expiră ușor.

   - Încerc doar să readuc normalitatea între noi.

   - Nu suntem două trenuri care s-au întâlnit în noapte, Adelaide.

   - N-am vrut să spun asta. Adevărul e că suntem parteneri. Doi oameni prinși într-o situație periculoasă. Am fost legați de circumstanțe. Nu trebuie să-ți faci griji că o să cred că acum suntem... amanți, doar din pricina a ceea ce s-a întâmplat în noaptea asta.

   Jake își spusese că avea să fie răbdător. Că avea să fie înțelegător. Adelaide trecuse printr-o groază de lucruri în ultima vreme. Dar avea și el limitele lui.

   Se întoarse să dea ochii cu ea.

   - Suntem parteneri. Suntem într-o situație periculoasă. Și am fost legați de circumstanțe. Dar, îți place sau nu, din noaptea asta suntem și amanți. Chiar dacă n-o să ne mai culcăm niciodată unul cu celălalt pentru tot restul vieții, nu poți să spui că nu suntem amanți.

   Adelaide îl privea cu o expresie surprinsă.

   - Te-ai înfuriat?

   El cântări această întrebare o clipă.

   - „Înfuriat” cred că e exagerat. Sunt supărat. Iritat. Exasperat. Dacă ne mai certăm mult despre chestiunea asta, s-ar putea să mă înfurii efectiv.

   - Despre ce ceartă vorbești?

   Adelaide se ridică în picioare, ținând bine pătura în dreptul gâtului.

   - Ca să știi și tu, eu nu mă certam. Am făcut doar o observație care mi se pare foarte rezonabilă. Mi s-a părut că folosirea cuvântului „stânjenitor” pentru ce s-a întâmplat era mult mai politicos decât să rostesc alți termeni care mi-au venit în minte. În fond, nu e ca și cum am fi îndrăgostiți și am avea de gând să ne căsătorim. Suntem doi oameni blocați în acest parteneriat până ce aflăm cine e cel care încearcă să ne omoare.

   - Poți spune orice despre relația noastră - doar nu spune că e stânjenitoare.

   Jake traversă încăperea cu trei pași mari și o prinse de umeri.

   - Pentru că mie nu mi se pare stânjenitoare.

   - Zău?

   Adelaide se opri, încruntându-se puțin.

   - Dar cum ai caracteriza-o?

   - Al naibii să fiu dacă știu. Și al naibii să fiu dacă-mi pasă. Dar nu uita că, orice s-ar întâmpla pe viitor, acum suntem amanți.

   Adelaide dădu să-și răsfire palmele într-un gest exasperat. În ultima secundă, aducându-și aminte că era goală, preferă să strângă mai bine materialul păturii.

   - E ridicol, rosti ea. Nu-mi vine să cred că ne certăm despre ceva atât de trivial ca etichetarea relației noastre când avem probleme mult mai grave.

   - Ai absolută dreptate.

   Își ridică palmele de pe umerii ei și îi cuprinse chipul.

   - Această discuție înfierbântată mie-mi pare că seamănă foarte mult cu o ceartă de îndrăgostiți.

   Ochii ei se măriră. Preț de câteva clipe, Jake fu convins că trecuse limita și că Adelaide chiar avea să izbucnească. În loc de asta, se strâmbă, după care schiță un zâmbet trist.

   - Refuz să recunosc că a fost o ceartă de îndrăgostiți, zise ea. Cu toate acestea, chiar apreciez încercarea ta de a destinde atmosfera.

   - Eram cât se poate de serios, dar nu mai contează... După cum ai zis și tu, avem alte probleme. Imediat ce pâcla o să înceapă să se ridice, va trebui să ne întoarcem pe jos la benzinărie, să îi explicăm proprietarului ce s-a întâmplat cu mașina mea și, fără îndoială, să facem același lucru și cu poliția. Nu că o să poată să facă ei ceva.

   - De ce nu?

   - Persoana care a aruncat batonul acela de dinamită sub decapotabila mea o să se facă dispărută în zori, presupunând că s-a decis să nu-și asume riscul de a conduce prin ceață. Între timp, trebuie să găsim o modalitate de a ne întoarce în Burning Cove.

   - Mă gândesc că am putea face autostopul, în disperare de cauză, spuse Adelaide.

   - Ne-ar lua câteva ore, poate chiar tot restul zilei. Am niște bani gheață. Cu ceva noroc, proprietarul benzinăriei o să știe pe cineva din oraș dispus să ne vândă o mașină la mâna a doua.

   - Ai dreptate în privința autostopului, răspunse ea. La ce noroc avem noi, singura mașină care ar opri în dreptul nostru ar fi cea condusă de ucigaș.

   -  Mă îndoiesc. Cred că e mult mai probabil că, până la proba contrarie, acesta crede că suntem morți. În mod clar, speră că așa stau lucrurile.

 

   Adelaide închise telefonul public și ieși din cabină.

   - Gill e plecat la pescuit. Asta înseamnă că e posibil ca el să o fi omorât pe Thelma Leggett.

   - Avem o mulțime de suspecți, zise Jake. Lucrul de care avem nevoie e mobilul crimei.

   Se apropiară de sedanul Oldsmobile care avusese parte și de vremuri mai bune. Jake îi deschise portiera din dreapta.

   - Nu e o mașină de viteză, începu el, dar, cu ceva noroc, o să ne ducă înapoi în Burning Cove.

   Închise portiera și ocoli capota pentru a se urca la volan.

   - Ai avut cumva impresia că polițiștii din oraș se bucură foarte tare că plecăm? întrebă Adelaide.

   Jake porni motorul și băgă mașina în viteză.

   - Da, chiar da, îi răspunse.

   Adelaide zâmbi.

   Jake îi aruncă o privire iute și cercetătoare, după care ieși pe drum.

   - La ce te gândești? întrebă el.

   - La nimic. Doar că mi-a trecut prin cap chiar acum că nervii mei sunt evident îndeajuns de puternici încât să rezist într-o noapte a nunții veritabilă, spuse ea.

   Jake o surprinse cu un zâmbet jucăuș.

   - Da, cred că putem să decretăm fără probleme că poți să te descurci cu aspectele fizice ale vieții de femeie măritată.

 

CAPITOLUL 40

 

   Până la 3, Adelaide era înapoi la muncă, în ceainărie, exact la timp pentru a o ajuta pe Flo cu aglomerația de după-amiază.

   Ultimul client plecă din local o oră și jumătate mai târziu. Ea adună ceștile goale și le duse înapoi în bucătărie. Lăsase apa să curgă în chiuvetă, pregătindu-se să spele vasele, când auzi clopoțelul de deasupra ușii de la intrare. Florence ieși repede în sala de mesei, să vadă cine intrase.

   - Îmi pare foarte rău, domnule, rosti ea. Ceainăria se închide la 4 și jumătate. Pot să vă vând un pachet de ceai, să vi-l preparați acasă, și cred că mai avem câteva produse de patiserie, dar dacă doriți să luați ceaiul la noi, mă tem că va trebui să vă întoarceți mâine. Deschidem la 9.

   - Nu am venit aici să beau ceai, rosti Conrad Massey cu un glas rece ca gheața. Am venit după nevastă-mea.

   Ceașca pe care Adelaide se pregătea să o spele îi căzu din mâini. Din fericire, în chiuvetă era suficientă apă încât să atenueze impactul. Ceașca nu se sparse. Se prinse cu mâinile de marginea blatului și își reaminti să respire.

   „Știai că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să dai ochii cu ticălosul ăsta” își aminti cu un efort conștient. „Acum nu mai ești singură. Ai prieteni. N-o să încerce să te răpească în miezul zilei - nu cu martori în preajmă.”

   Și erau o mulțime de martori, clar. Pe lângă Florence, pe trotuarul de afară erau mai multe persoane aflate la cumpărături. Asta ar fi trebuit să o liniștească, dar nu reuși să îi mai încetinească bătăile inimii.

   „Ar fi trebuit să iau pistolul cu mine”, își zise.

   - Ce Dumnezeu spuneți acolo? rosti Florence, cu glasul devenind mai tăios sub imperiul suspiciunii.

   - Nu știu ce ți-a spus dumitale, dar femeia care își spune acum Adelaide Brockton este nevasta mea, zise Conrad.

   - V-ați pierdut mințile, zise Florence. Vă rog să plecați imediat, altfel chem poliția.

   - Mă tem că biața Adelaide e cea instabilă psihic dintre noi, răspunse Conrad. A suferit o cădere nervoasă în noaptea nunții noastre. A trebuit să o internez într-un azil. Dar a fugit de acolo. Am venit să o iau și să o duc înapoi la spital, unde să fie tratată corespunzător în continuare.

   Florence spuse:

   - Adelaide nu e măritată. Tu ești nebunul aici. Hai, pleacă imediat!

   - Nu poți să mă împiedici să-mi văd nevasta!

   Adelaide reuși, în sfârșit, să-și introducă niște oxigen în plămâni. O furie sălbatică îi răzbătu prin șocul și spaima care o asaltaseră când auzise glasul lui Conrad. Se desprinse de chiuvetă, își șterse mâinile pe șorț și traversă bucătăria. Luă un cuțit mare, de pâine, înainte de a ieși pe ușă.

   Conrad, îmbrăcat după ultima modă cu o pereche de pantaloni deschiși la culoare, cu dungă impecabilă, cămașă albă, cravată și un sacou albastru, se uită la ea. Pe chip începu să-i apară o expresie de îngrijorare profundă. Apoi observă cuțitul.

   - Adelaide, scânci el, ce Dumnezeu crezi că faci? Pune ăla jos.

   - Nu mai încerca să o intimidezi pe șefa mea, zise ea. N-ai nicio șansă.

   - Sigur că da, își pierde timpul de pomană, spuse Florence.

   Conrad își reluă aerul de îngrijorare maritală.

   - Adelaide, draga mea, slavă Domnului că te-am găsit! Mi-am făcut o mie de griji pentru tine.

   - Nu te mișca.

   Adelaide îndreptă cuțitul spre el.

   - M-ai mințit, m-ai escrocat, m-ai înșelat și m-ai închis împotriva voinței mele. Dacă ai impresia că o să cred vreun cuvânt care-ți iese pe gură, tu ești cel nebun dintre noi doi.

   - Nu vreau decât să stau de vorbă cu tine, iubito. Dacă pui cuțitul jos, putem să mergem într-un loc liniștit, să bem o cafea împreună.

   - Ca să-mi pui niște Daydream în ea, așa cum ai făcut în seara în care ai aranjat să fiu răpită?

   - Nu ai fost răpită, răspunse Conrad. Ai avut o cădere nervoasă urmată de amnezie. Tensiunea nopții nunții a fost copleștitoarea pentru nervii tăi delicați.

   - N-a existat nicio „noapte a nunții”, în mod clar nu una care să fi dus la consumarea căsătoriei noastre. Întâmplător, acum știu asta sigur.

   Conrad făcu ochii mari.

   - Poftim?

   - Lasă, răspunse Adelaide. Nu e treaba ta.

   - Draga mea, ai pierdut contactul cu realitatea. De-aia a trebuit să fii internată. Dar starea și se îmbunătățea la sanatoriu. Aveam de gând să te aduc acasă. Acum ai anulat toate beneficiile medicamentelor pe care ți le dădeau. Trebuie să te întorci la Rushbrook, să primești tratament.

   - Dă-mi voie să-ți spun ceva nou, Conrad. Sunt cât se poate de stabilă din punct de vedere psihic.

   Florence se uită urât la Conrad.

   - Ți-am zis să dispari de aici!

   - Să nu-ndrăznești să mă ameninți, răspunse Conrad. Am venit să-mi recuperez soția ca să o duc înapoi la sanatoriu. E bolnavă și e un pericol pentru ea însăși și pentru ceilalți. Uită-te numai la cuțitul ăla din mâna ei, dacă nu mă crezi.

   Adelaide ridică lama cuțitului, într-o manieră voit amenințătoare.

   - Nu mai spune că sunt nevasta ta.

   - Ăsta-i adevărul, spuse Conrad.

   Și totuși, făcu un pas înapoi, punând un pic mai multă distanță între ei.

   - N-ai cum să nu-ți aduci aminte nunta noastră, în Reno... Erai atât de fericită! Ți-am dăruit o verighetă de aur. O aveai pe deget când ai fost internată la sanatoriu.

   - Știu un detectiv particular care poate descoperi adevărul. Dacă să dovedește că ai reușit să mituiești un judecător de pace din Reno să ne cunune când eram sub influența drogului, o să mă întorc la Reno și o să obțin divorțul. A, stai nițel... pot să anulez căsătoria invocând că nu a fost nicicând consumată.

   - Ba nunta noastră chiar a avut loc, insistă Conrad. Dovadă e verigheta de aur.

   În ușa bucătăriei ceva se mișcă ușor. Adelaide întoarse capul și dădu cu ochii de Jake. Acesta nu se uita la ea. În loc de asta, îl urmărea pe Conrad cu ochi reci ca gheața.

   - Dacă Adelaide va trebui să ia trenul către Reno, n-o să plece singură, rupse el tăcerea. O să fiu alături de ea, să mă asigur că ajunge cu bine. Judecătorii din Nevada nu pun prea multe întrebări. O să obțină divorțul - asta dacă chiar e nevoie, lucru de care mă îndoiesc. Eu pot să declar în fața legii că această cununie, dacă a avut loc cu adevărat, nu a fost consumată.

   Chipul lui Conrad se înroși de furie.

   - Presupun că tu ești Jake Truett. Am auzit o groază de chestii despre tine. Ai profitat de instabilitatea psihică a soției mele ca să o seduci. Vrei să pui mâna pe moștenirea ei. Hai, recunoaște!

   Jake îl fixă pe Conrad cu o curiozitate profundă, pe care Adelaide decise că nu ar fi putut-o asemui decât cu cea a unui animal de pradă. Era expresia unui lup care se pregătea să își muște prada de jugulară.

   - Nu zău? îl întrebă, încet. Și cine ți-a spus una ca asta?

   Conrad mai făcu un pas înapoi.

   - Doctorul Gill, directorul Sanatoriului Rushbrook, m-a sunat să mă anunțe că Adelaide fusese găsită aici, în Burning Cove. M-a avertizat că circulau zvonuri că un om de afaceri din Los Angeles încerca să o seducă. Evident, ți-ai dat seama cine e, de fapt. Știi că a moștenit o avere.

   - Doctorul Gill ți-a spus asta? întrebă Jake. Și cum anume a aflat doctorul Gill că Adelaide era aici, în oraș?

   - De unde dracu să știu eu asta? contraatacă celălalt.

   Adelaide nu așteptă ca Jake să răspundă.

   - Că tot veni vorba de moștenirea mea, Conrad. În curând o să-mi iau un avocat. Acesta o să le explice situația bancherilor care îmi gestionează averea. Și probabil că te vor pune sub acuzare pentru fraudă și delapidare.

   Deja, Conrad clocotea acum.

   - Nu înțelegi? Truett e cel care încearcă să te escrocheze! Vrea să se însoare cu tine pentru bani!

   - Cine-a pomenit de căsătorie? replică Adelaide. Am de gând să-mi controlez singură averea și viitorul. Acum dispari și nu mă mai deranja!

   Florence îi adresă lui Conrad un zâmbet oțelit.

   - Ai 10 secunde până sun la poliție și pun să fii închis pentru încălcarea proprietății. Una... două...

   Adelaide făcu semn cu cuțitul către ușă.

   - Pleacă de aici.

   Jake își împreună brațele peste piept și se sprijini de tocul ușii.

   - Le-ai auzit pe doamne...

   Conrad avea aerul unui om dispus să facă moarte de om, dar nu mai spuse niciun cuvânt. Se răsuci, străbătu ceainăria și ieși pe trotuar. Trânti ușa atât de tare în urma sa că geamul se zgâlțâi cu zgomot.

   Peste ceainărie se lăsă o tăcere stranie. Preț de câteva clipe, nimeni nu făcu nicio mișcare. Apoi, Adelaide își dădu seama că, dintr-odată, se simțea foarte ușoară - bucuroasă și entuziasmată.

   - Mulțumesc, zise ea încet.

   Nu își luă ochii de la ușa ceainăriei.

   - Mulțumesc amândurora.

   - Nu trebuie să-ți mai faci griji pentru indivizi ca el, rosti Florence. Ai prieteni aici, în Burning Cove.

   - De două luni încoace, mi-a fost frică că ticălosul ăsta o să găsească o modalitate să mă facă dispărută din nou, exact cum a procedat prima oară, spuse Adelaide.

   - Poate șmecheria aia i-a mers în San Francisco, zise Jake. Dar suntem în Burning Cove. Aici sunt alte reguli.

   Florence se uită atent la Adelaide.

   - E o poveste parcă dintr-un film. Slavă Domnului că ai scăpat.

   Adelaide îi oferi un zâmbet tremurat.

   - Adică slavă Domnului că am prieteni ca tine.

   Jake avea o mină gânditoare.

   - Asta ne duce la întrebarea pe care am tot vrut să ți-o adresez. Chiar ai prieteni aici, în Burning Cove. Sigur aveai și în San Francisco...

   - Aveam, răspunse Adelaide. Mare parte din ei mi-erau colegi la biblioteca de botanică.

   - Și de ce nu au pus întrebări când ai dispărut așa, de pe o zi pe alta? întrebă Jake.

   - Și eu mi-am pus aceeași întrebare, zise Adelaide. Acum vreo câteva săptămâni mi-am făcut în sfârșit curaj să dau un telefon anonim la bibliotecă. Am cerut să vorbesc cu Adelaide Blake. Mi s-a spus că s-a mutat pe Coasta de Est, să locuiască la niște rude.

   - Aha, rosti Jake.

   Adelaide se uită lung la el.

   - Ce e?

   - Mă întreb când anume te-a găsit Gill.

   - Eu pot să-ți spun un lucru sigur: nu poți să crezi nimic din ce-i iese pe gură lui Conrad Massey, spuse Adelaide.

 

CAPITOLUL 41

 

   Conrad aprinse încă o țigară și se uită lung la paharul cu martini aflat pe masă, în fața lui. Paharul nu părea curat.

   Gill fusese cel care insistase să se întâlnească la Carousel. Era o bombă întunecată, soioasă și plină de fum de țigară. Conrad bănuia că fusese o bodegă ilegală pe timpul Prohibiției. Nu era genul lui de local, conchise el. El ar fi preferat barul cochet de la hotelul Burning Cove sau Clubul Paradise. Dar Gill voia să mențină un profil discret.

   Era seara devreme. Carousel era încă gol, cu excepția câtorva clienți care stăteau cocârjați pe taburetele de la bar. Chelnerița plictisită care servea clienții cu băuturi purta o conversață lâncedă cu barmanul.

   O umbră se proiectă peste masă. Conrad își ridică privirea.

   - Să înțeleg că planul tău n-a decurs bine, spuse Gill.

   Se așeză în separeu, față în față cu el.

   - Te-am avertizat că, de data asta, n-o să-ți fie ușor. Acum e cu garda ridicată și Truett o păzește cu ochi de vultur.

   - Vrea să pună mâna pe moștenirea ei.

   - Sigur. Motivele sale sunt aceleași cu ale tale. Problema e că posesia e nouă zecimi din chestiune și, în momentul de față, ea e oricum în posesia lui.

   - N-am nevoie decât de 10 minute între patru ochi cu Adelaide, spuse Conrad. Doar cât să-i torn drogul în băutură. Zece minute amărâte! De îndată ce-o să fie sub influența lui, pot să o facă să se încreadă în mine, cel puțin îndeajuns cât să o duc înapoi la Rushbrook.

   - Bineînțeles, acolo îi e locul. E o pacientă foarte fragilă. Nu și-a revenit din șocul reprezentat de morțile părinților ei.

   - Mi-ai spus la început că e labilă. Are nevoie de ajutor.

   Cumva, asta făcuse ca întregul plan să pară aproape legitim, își dădu el seama. Gill reușise să îl facă să creadă că îi făcea o favoare lui Adelaide însurându-se cu ea și apoi trimițând-o la Rushbrook la tratament.

   Când și-a dat seama că avea să îi refuze cererea în căsătorie, intrase în panică. Planul fusese să-i toarne în șampanie doar atât Daydream cât să devină extrem de receptivă la sugestii. Gill îl asigurase că substanța avea proprietăți hipnotice și că, odată ce avea să fie sub influența sa, putea să o convingă să se mărite cu el.

   Dar totul mersese pe dos. Privind în urmă, se întreba dacă nu cumva Gill calculase greșit doza în mod intenționat sau dacă drogul era imprevizibil. Poate câte puțin din amândouă.

   Oricum ar fi stat lucrurile, după ce băuse șampania cu drog, Adelaide pierduse complet contactul cu realitatea. Gill și Ormsby o luase în primire chiar în noaptea aceea.

   - Fiind pacienta mea, îți spun că e în pericol să sufere o altă cădere nervoasă în orice moment, spuse Gill. Dar mă îndoiesc foarte mult că o să mai ai vreo altă șansă de a o convinge că o iubești cu pasiune. Truett ar fi un mare neghiob să o mai scape din ochi acum, că știe că ești în zonă. Adelaide are o groază de bani.

   - Știu.

   Conrad pufni, dezgustat.

   - Truett nici n-are nevoie de moștenirea ei. Eu sunt cel în pericol de faliment.

   - Înțeleg, răspunse Gill.

   Coborî tonul.

   - S-ar putea să existe o nouă modalitate de a o salva pe Adelaide din ghearele lui Truett și să o ducem înapoi în sanatoriu, unde îi e locul.

   O ultimă șansă de a salva Massey Shipping, își zise Conrad. Dădu pe gât restul de martini și puse paharul înapoi pe masă.

   - Te ascult, zise el. Cum facem să o ducem pe Adelaide înapoi la Rushbrook?

 

CAPITOLUL 42

 

   - Ai înnebunit? zise Adelaide. E o capcană! Doar nu vorbești serios, cum să te întâlnești cu Conrad între patru ochi? Ți-a spus că e o chestiune de securitate națională? Doar nu crezi una ca asta!

   Era aproape miezul nopții. Telefonul sunase în urmă cu puțin timp. Când Adelaide răspunsese, fusese inițial surprinsă și apoi scandalizată să audă glasul lui Conrad. Acesta o rugase îndelung să i-l dea la telefon pe Jake. Ea fusese pe cale să închidă, însă Jake îi luase receptorul din mână.

   Acum, ea și Jake stăteau în mijlocul bucătăriei, prinși într-o ceartă aprinsă. Ea purta halat de casă și papuci. Jake își pusese o pereche de pantaloni.

   - Încep să mă întreb dacă nu cumva Massey are dreptate, zise el. S-ar putea să fie vorba de o chestiune de siguranță națională.

   - Ce Dumnezeul spui acolo?

   - Mi-a spus că Gill și Ormsby erau hotărâți să facă Daydream să funcționeze ca un „ser al adevărului” și ca substanță hipnotică. Un drog cu asemenea proprietăți ar valora o groază pentru anumite persoane din guvern. La naiba, ar fi extrem de valoros și pentru guvernele altor țări.

   - Da, dar asta nu înseamnă că poți să ai încredere în Conrad.

   - Nu-ți face grji, nu am.

   - E disperat. Nu s-ar da în lături să încerce să te omoare.

   - Ai puțină încredere în capacitățile mele, spuse Jake. Îmi dau seama că vede în mine un obstacol din calea sa și că ar vrea foarte mult să mă înlăture. Dar are niște informații de care am nevoie - s-ar putea chiar să fie niște informații despre care habar nu are că le deține.

   Adelaide se tot plimbase încolo și încoace prin bucătărie. Se opri la capătul opus al acesteia și se răsuci rapid să dea ochii cu Jake.

   - Tu ai zis că spionajul se reduce întotdeauna la informații, spuse ea. Că nimic altceva nu contează. Dar nu mai ești agent secret.

   - Uneori ai nevoie de informații ca să supraviețuiești. Și cred că așa stau lucrurile acum. Am senzația că, orice s-ar întâmpla la Rushbrook, este legat de ceva mult mai important și potențial periculos decât un plan de a vinde droguri vedetelor și de a pune mâna pe o moștenire.

   - Pardon?

   Adelaide își împreună antebrațele peste piept și își îngustă pleoapele.

   - La cum te-ai exprimat, eu am fost dusă de nas ca să mi se ia moștenirea. Nu așa au stat lucrurile. Am fost înșelată, răpită și folosită într-un experiment cu substanțe halucinogene. Și, mai mult de atât, cineva a încercat să mă omoare. Nu am fost pur și simplu buzunărită de un escroc cu vorba dulce, fir-ar să fie!

   - Exact asta spun și eu, răspunse Jake pe tonul său enervant de neperturbat. E clar că drogul respectiv, Daydream, e în miezul acestei tărășenii - nu moștenirea ta. Cred că asta a fost doar un avantaj suplimentar pentru Gill - ceva ce putea să îi ofere lui Massey ca să îl facă să intre în joc. Mă îndoiesc că Massey știe prea multe, asta dacă o ști ceva, despre drog și, cel mai probabil, cred că nu îi pasă de el.

   - El n-a văzut în asta decât o modalitate ușoară de a pune stăpânire pe banii mei.

   - Da.

   Adelaide bătea darabana cu degetele pe antebrațe.

   - Sunt de acord că drogul e cheia. Dar în seara asta ai de când să te vezi cu Conrad, iar el e periculos pentru că e disperat. Ascultă-mă bine, e dispus să facă orice să salveze Massey Shipping. Pentru el e o adevărată obsesie.

   - Crede-mă, înțeleg mecanismele obsesiei, spuse Jake. E evident că Massey a făcut un târg cu Gill pentur a pune mâna pe moștenirea ta. Dar s-ar putea să știe ceva despre planurile lui Gill în legătură cu Daydream.

   Ea se încruntă.

   - Dacă ai dreptate, înseamnă că Gill îl manipulează.

   - Massey a intrat în afacerea asta cu ochii larg deschiși.

   - Știu.

   - Îhmm.

   Adelaide îi aruncă o privire suspicioasă.

   - Acum ce e?

   - Mi-ai spus că Massey a intrat în viața ta într-o bună zi și că a încercat să te cucerească rapid. Dar nu mi-ai explicat exact cum v-ați întâlnit.
.................................................