..............................................
6-7
- Eu și Conrad ne-am cunoscut într-un anticariat. Mama mea colecționa ierbare vechi. După moartea ei, le-am moștenit eu. Și voiam să duc mai departe tradiția.
Adelaide își lăsă brațele pe lângă corp și ridică ușor dintr-un umăr.
- Mi-a spus că are o colecție de cărți vechi legate de industria maritimă. Nu a fost chiar o minciună. La una dintre întâlniri, mi-a arătat biblioteca lui. Chiar avea o groază de volume din acest domeniu. Mi-a spus că bunicul lui fusese cel care pusese bazele colecției.
- Chiar crezi că a fost o coincidență că a intrat în anticariatul acela în aceeași zi cu tine?
- Privind lucrurile din lumina momentului prezent, aș zice mai degrabă că nu.
Jake dădu aprobator din cap.
- Cineva, cel mai probabil Gill, a aranjat lucrurile astfel încât Massey să facă cunoștință cu tine în anticariatul acela. După prima întâlnire, Massey a primit sarcina de a livra marfa.
- Respectiv pe mine.
- Da, tu, confirmă Jake. De ce ai ales după-amiaza aceea să te duci la anticariatul acela?
Adelaide își invocă toate amintirile din acea zi fatidică.
- Am primit un telefon de la proprietarul anticariatului. Mi-a spus că tocmai găsise un ierbat din secolul al XVIII-lea pe care credea că mi-l doream în colecție.
- Deci ți s-a întins o capcană!
- Dumnezeule mare! Chiar crezi că proprietarul anticariatului era implicat în planul ăsta? E de-a dreptul absurd! Domnul Watkins chiar avea ierbarul acela. L-am cumpărat de la el, în ziua aia.
- Mă îndoiesc că anticarul a avut măcar o bănuială despre ce se întâmpla, de fapt, spuse Jake. Eu bănuiesc că Gill a avut grijă să îi parvină ierbarul acela și că i-a sugerat să îți dea telefon și să stabilească o oră la care să vii la magazin.
Adelaide se cutremură.
- Chiar că gândești ca un spion profesionist.
- Am ceva experiență.
Maxilarul lui Jake se încordă.
- Ai idee cum ar fi putut descoperi Gill că te interesau ierbarele vechi?
- Nu era un secret. Ți-am spus, Gill îi cunoștea destul de bine pe părinții mei pentru că se ținea la curent cu rezultatele cercetărilor lor. Sigur știa că mamei îi plăceau foarte mult ierbarele și e posibil să fi știut că și eu împărtășeam acest interes.
- Următoarea întrebare e cum de a știut Gill că Massey avea să fie de acord să se implice în această conspirație?
Adelaide se opri brusc din mers.
- Ducesa, rosti ea în șoaptă. E pacienta care tot insista că locul meu nu era la Rushbrook. Ea m-a ajutat să fug.
Jake încremeni.
- Spune-mi mai multe despre ea.
Adelaide se întoarse cu fața la el.
- Nu i-am aflat niciodată adevăratul nume. Toată lumea îi spunea Ducesa pentru că pretindea că se trage dintr-o familie cu tradiție din San Francisco. Probabil că așa și era. Rushbrook e specializat în găzduirea membrilor bolnavi mintal din familii prestigioase. Ducesa nu era periculoasă, dar era evident că pierduse legătura cu realitatea.
- În ce sens?
- Se purta de parcă Rushbrook era conacul ei de la țară. Ceilalți pacienți erau oaspeți. Pentru că era considerată inofensivă, putea să circule în voie prin clădire și prin grădină. Nu ieșea niciodată din rezerva ei fără pălărie și mănuși. La masă avea maniere impecabile.
Adelaide schiță un zâmbet.
- Îmi plăcea la nebunie că se referea la asistente și la îngrijitori ca fiind servitori. În mintea ei, Gill era majordomul. Ormsby era un meșter oarecare.
- Așa se explică de ce toți îi spuneau Ducesa.
- Era nebună, dar inofensivă. În mare parte din timp, trăia în lumea ei și părea fericită. Nu făcea probleme, așa că personalul îi făcea pe plac. Nu știu de ce, dar s-a apropiat de mine dintru început. Mă întâlneam adesea cu ea în grădină, unde îngrijitorii mă însoțeau în plimbările mele zilnice. Ducesa mă invita să iau ceaiul cu ea. Îngrijitorilor nu le păsa. Erau plictisiți de munca lor. Iar eu de-abia așteptam acele invitații la ceai, mai mult decât îți închipui. Când luam ceaiul cu Ducesa, mă simțeam aproape normală un timp.
- Luai ceaiul cu o nebună în grădina unui azil de nebuni.
Jake dădu uluit din cap.
- Parcă e o scenă din „Alice în Țara Minunilor”.
Adelaide schiță un zâmbet trist.
- Da, chiar așa. Dar, pentru mine, Ducesa era o prietenă. Pe de altă parte, ea era convinsă că făceam parte din familia ei. Credea că-i sunt verișoară. O dată am încercat să îi explic că nu eram înrudite, dar asta a tulburat-o foarte tare, așa că n-am mai deschis subiectul niciodată.
- Își dădea seama că nu avea voie să părăsească proprietatea?
- A, da. În felul ei, ajunsese să-și înțeleagă situația foarte clar. Zicea că nu putea să părăsească proprietatea pentru că era nebună. Mi-a explicat că familiile respectabile ca a noastră erau nevoie să-și țină ascunși memebrii care sufereau de dezechilibre mintale. „Nu s-ar fi cuvenit să se iște zvonuri că sângele familiei e pătat de nebunie.”
- Dintre cei aflați la azil, mai era vreunul sau vreuna despre care credea că-i e rudă, în afară de tine?
- O întrebam asta din când în când. Mereu spunea că nu, că nu eram decât noi două. Dar o ținea morțiș că locul meu nu era acolo. Zicea că nu era nicio problemă să o vizitez din când în când, dar că nu trebuia să rămân acolo pentru totdeauna pentru că nu eram nebună, ca ea. Îmi spunea că venise vremea să îmi fac datoria față de familie.
- Și care era această datorie?
Adelaide zâmbi.
- Trebuia să-mi fac debutul în societate și să primesc vizite după toate rigorile etichetei. De asemenea, mă dăscălea și că era responsabilitatea mea să fac câțiva moștenitori pentru averea familiei.
- Ți-a menționat vreodată familia din care, chipurile, făceați amândouă parte? întrebă Jake.
- Nu. I-am pus și eu întrebarea asta. Ea doar îmi făcea cu ochiul și-mi spunea că știam răspunsul și că nu trebuia să rostim numele familiei pentru că servitorii ar putea să ne audă. Dar sunt sigură că familia ei provenea din San Francisco, totuși. Vorbea mult despre trecut. Era clar că își petrecuse copilăria în oraș.
Jake căzu pe gânduri.
- Familia lui Conrad Massey ar putea fi considerată una cu tradiție și respectabilă din societatea din San Francisco.
Adelaide se holbă la el, surprinsă.
- Crezi că poate nu am fost prima pe care familia Massey a ascuns-o la Sanatoriul Rushbrook, nu? Că poate Ducesa o fi făcând parte din clanul Massey?
- Așa s-ar explica foarte clar cum de se cunoșteau Gill și Conrad Massey și cum Gill ar fi putut să știe că Massey avea nevoie disperată de bani.
- Da, așa este. Explică și de ce s-a interesat Ducesa atât de mult de mine. Mă știa ca fiind Adelaide Massey.
- Massey e la un pas de faliment, așa că e foarte probabil să ia în calcul anumite artificii în chestiunile financiare. Ținerea unei rude nebune ascunsă bine într-un azil exclusivist costă mulți bani. Poate că Massey i-a spus lui Gill că avea să înceteze să mai plătească facturile pentru Ducesă.
- Și Gill i-a sugerat o modalitate de a-și rezolva problemele financiare?
Frustrată de atâtea necunoscute, Adelaide își ridică brațele într-un gest teatral.
- În momentul de față, nu putem decât să emitem teorii!
- Motiv pentru care am și fost de acord să mă întâlnesc cu Massey în seara asta, spuse Jake. Avem nevoie de orice informații pe care ni le-ar putea furniza.
- Mă îngrozește gândul că ai putea pica într-o capcană.
- Faptul că iau în calcul că ar putea fi o capcană îmi dă un avantaj.
- În ce sens?
- Îmi permite să îi întind și eu o capcană, la rândul meu, răspunse Jake.
- Ai învățat genul ăsta de lucruri când lucrai în import-export?
- Mă tem că da.
- În cazul acesta, aș zice că e foarte bine că ai părăsit acest domeniu - doar că acum ești din nou în activitate, nu? Și totul din cauza mea.
Jake traversă încăperea până unde era ea și o cuprinse ferm cu mâinile lui puternice. Ochii nu îi mai erau enigmatici. Erau foarte pasionali.
- Suntem împreună în chestia asta. Să nu uiți niciodată.
- Exact. Suntem parteneri. Ar trebui să vin cu tine în seara asta.
- Nu, refuză Jake. O să te duc în cel mai sigur loc din Burning Cove.
- Unde?
- În Clubul Paradise, răspunse Jake. Luther are o mică armată în serviciul său. O să fii foarte bine păzită acolo.
- Ha, data trecută când am fost acolo te-ai trezit cu drog în pahar!
- Crede-mă, oamenii din echipa de securitate a lui Luther sunt puși în temă acum.
Tonul lui îi arăta clar că nu se punea problema să îl contrazică.
- Jake, rosti ea, după care se opri pentru că nu-i veni nimic în minte de adăugat.
El îi acoperi gura cu a lui. Sărutul fu la fel de pasional ca ochii lui.
CAPITOLUL 43
Pontonul era într-un golf adăpostit la câțiva kilometri în afara orașului. Fusese construit de proprietarul unei case de vacanță cocoțată pe o faleză joasă, deasupra unei plaje. Proprietarul nu era acasă, totuși, așa că ferestrele erau întunecate.
Nu era nicio lumină nicăieri, dar noaptea era senină și luna era aproape plină. Pe țărm erau un depozit de bărci și un șopron pentru harpoane, pânze, frânghii și alte echipamente de navigație.
Jake aștepta în umbra depozitului de bărci.
- Crezi că o să vină? întrebă Luther din bezna de lângă șopron.
- Părea disperat, spuse Jake. O să vină.
Sosiseră cu barva mai devreme cu o oră pentru că știau că Massey avea să se aștepte să vină la punctul de întâlnire cu mașina. Prima regulă a unei întâlniri cu o persoană care promisese că avea să îi furnizeze informații importante era să schimbe regulile. Asta se aplica mai ales când aveai un motiv să crezi că persoana care stabilise întâlnirea probabil că avea de gând să te omoare, își spuse Jake.
Își dădu seama că se simțea remarcabil de bine, având în vedere că era acolo să se vadă cu un om care ar fi putut încerca să îi ia zilele. Adelaide schimbase totul, concluzionă.
Încetase să plutească prin viață, fără o direcție anume. Avea un scop. Începea să se gândească la viitor. Pentru prima oară de când se încheiase coșmarul căsniciei sale de rău augur, se simțea ca și cum nu mai era prins într-un vis cumplit.
Avea o bănuială că nu era singurul care ieșea încet-încet dintr-un coșmar vechi.
- Am fost surprins să o văd pe Raina Kirk cu tine în seara asta, la club, zise el.
- Ți-am spus, am apelat la ea pentru o investigație minoră, răspunse Luther.
- În miez de noapte?
- Păi, afacerea mea e un club de noapte. Mare parte din acțiune se întâmplă la miezul nopții sau mai târziu de-atât.
- N-am putut să nu observ că stăteați amândoi în separeul tău privat.
- Da, e plasat excelent pentru a supraveghea barul. Problema mea implică furtul de băuturi.
- Da?
- Privește lucrurile așa: Adelaide n-o să fie nevoită să petreacă seara de una singură în timp ce așteaptă să afle ce se întâmplă aici, pe ponton. Raina îi ține companie.
Înainte ca lui Jake să-i vină în minte altă replică, o pereche de faruri străpunseră noaptea. Un vehicul coborî greoi pe drumul de pământ cu făgașe adânci care ducea până la docuri.
Nu putea vedea dincolo de lumina orbitoare a farurilor, dar își putea da seama după hârâitul motorului mașinii că Massey nu venise cu un automobil de viteză la această întâlnire târzie. După sunet, părea să fi împrumutat un Ford obișnuit pentru această ocazie, genul de mașină pe care nimeni nu și-ar fi amintit-o mai târziu.
- Ne-a venit musafirul, spuse Luther.
Fordul ajunsese aproape la capătul drumului de acces. În alte câteva secunde, farurile aveau să lumineze pontonul.
Vehiculul se opri, dar șoferul nu opri motorul și nici farurile.
Mai trecură alte câteva secunde până ce Jake auzi portiera deschizându-se și închizându-se.
- Truett? Ești aici? Ar trebui să fii aici, ticălosule. Unde ești? Totul a mers prost din cauza ta, dar n-o să te las să mă distrugi. M-ai auzit? Nu poți s-o iei. E a mea!
Glasul lui Massey arăta că dăduse pe gât câteva pahare pentru a-și sumeți curajul pentru această întâlnire. Vorbea prea tare și limba i se împleticea. Probabil că numai norocul îl ajutase să nu intre cu mașina în șanț sau să se arunce în mare de pe Cliff Road în drumul său către ponton.
- Sunt aici, Massey.
Jake nu se clinti din umbrele din spatele depozitului de bărci. Massey nu avea cum să îl vadă.
- Unde ești? strigă Massey. Arată-te, nemernicule!
Jake se lipi cu spatele de peretele depozitului de bărci și aruncă o privire scurtă pe după colțul acestuia.
Massey era o siluetă întunecată profilată în fața farurilor care acum luminau pontonul. Obiectul pe care îl ținea cu ambele mâini nu era o lanternă. Era un pistol.
Deci se cam dusese pe apa sâmbetei slaba posibilitate ca Massey să fi venit chiar pentru a face un târg.
Poate că Massey era beat, dar nu într-atât încât să nu vadă imediat fața lui Jake ieșind la vedere pentru o secundă în lumina farurilor.
- Fir-ai al dracului, n-o să-mi stai tu-n cale! strigă el.
Se aruncă înainte, trăgând nebunește. Bubuitul pistolului zgudui nemișcarea nefirească a nopții. Apăsă pe trăgaci din nou și din nou. Mare parte din gloanțe se pierdură în întuneric, însă Jake auzi ceva împlântându-se în depozitul de bărci din lemn.
- Adelaide e a mea! țipă ascuțit Massey. Mi-ai furat-o! Totul o să fie din nou bine dacă o recuperez.
- Cine ți-a spus asta, Massey? întrebă Jake.
- Gill mi-a explicat tot. Și el are nevoie de ea. E o chestiune de siguranță națională. Foarte secretă. Foarte confidențială. Vine războiul. Gill spune că guvernul o să aibă nevoie de droguri. Mai-marii noștri o să plătească o avere pentru un ser al adevărului care chiar dă roade.
Massey mai avansă doi pași și apăsă din nou pe trăgaci. Jake auzi scrâșnetul lemnului din care era făcut pontonul sfâșiat de impact.
- Gill are deja substanța, spuse Jake. Poate să le-o vândă celor din guvern. Nu are nevoie de Adelaide.
- Drogul nu e pus la punct încă. Gill trebuie să mai facă niște experimente. Adelaide trebuie să se întoarcă la Rushbrook. Nu înțelegi? Este o chestiune de siguranță națională!
- Dacă vrei să mă retrag din ecuație, zise Jake, trebuie să-mi mai răspunzi la câteva întrebări.
- Gata cu întrebările! Încerci să mă păcălești! Trebuie să mori!
- Aici o să avem o problemă, spuse Jake.
Massey răspunse apăsând din nou pe trăgaci.
De data asta, se auzi un declic slab, dar clar. Magazia pistolului era goală.
Massey începu să țipe.
- Nu! rosti el ascuțit. Nu te apropia de mine! Nu veni!
Vorbea ca un om care se lupta cu un coșmar cu ochii deschiși.
Jake auzi o portieră deschizându-se. Urmă încă o rafală de gloanțe. Cineva îl însoțise pe Massey la ponton.
Conrad Massey țipă din nou, de data asta de durere și de spaimă. Dar stătea în continuare în picioare. Porni în goană pe platforma de lemn. Când trecu pe lângă depozitul de bărci după care se ascundea Jake, nu se opri. Era un om fugărit de demoni.
Ajunse la capătul pontonului.
Jake văzu silueta proiectată în lumina lunii. Se clătină o clipă pe margine, ca și cum ar fi încercat să se oprească din cădere, dar avea prea multă inerție.
Panicat, țipă o ultimă dată și, în secunda următoare, dispăru.
Țipetele nu conteniră până nu se afundă în apele negre ale golfulețului.
Jake se aplecă peste marginea depozitului de bărci din nou, exact la timp pentru a auzi portiera Fordului trântindu-se. Vehiculul întoarse cu o manevră bruscă și țâșni în noapte, întorcându-se către drumul principal. Apoi dispăru înspre Burning Cove.
Trecură câteva clipe de tăcere până ce Luther ieși din bezna din șopron. Își băgă mâna în tocul pe care îl purta sub sacou.
- Ei bine, lucrurile n-au mers deloc conform planului, rosti el.
Jake își puse și el arma în toc și scoase lanterna din buzunarul sacoului.
- Încep să cred că nu a fost un plan bun. Presupun că n-ai avut cum să-l vezi pe șoferul Fordului, nu?
- Nu, îmi pare rău. Eram prea ocupat încercând să mă feresc de gloanțele care zburau în toate direcțiile. Ai fi uimit să afli câți oameni își pierd viața din cauza gloanțelor trase la întâmplare.
Jake aprinse lanterna.
- E mare păcat că l-am pierdut pe Massey. Ar fi putut să ne răspundă măcar la câteva întrebări.
- Da, după ce se trezea din beție.
- Nu cred că era beat, spuse Jake.
Țipetele reîncepură. Vaietele isterice răsunau dinspre suprafața apei, de sub ponton.
Jake se duse pe marginea platformei și aținti lanterna în jos. Luther veni lângă el. Se uitară împreună la Massey, care stătea agățat de unul dintre pilonii docului. Se uita fix înspre lumină, cu ochi măriți de teroare. Țipă din nou.
- Demonilor! strigă din toate puterile. Să nu vă apropiați de mine!
- E încă în viață, remarcă Luther. Dar nu-s prea sigur că o să ne ajute cu ceva asta. La cum vorbește, cred că și-a pierdut mințile. Are halucinații.
- Am o bănuială că cineva i-a pus drog în pahar înainte să-i pună pistolul în mână și să-l asmută împotriva mea.
- O armă umană, deci?
Luther părea intrigat de această idee.
- E o metodă interesantă de a comite o crimă, dar evident un pic cam imprevizibilă. Un lucru e sigur - Massey sigur n-o să ajungă la mal de unul singur.
- Mă îndoiesc că păpușarul a intenționat ca marioneta lui să apuce dimineața. Cred că planul era ca el să mă omoare pe mine, după care să facă să pară că se sinucisese sărind în apa golfulețului. Când lucrurile au luat-o razna, tipul din Ford a încercat să adapteze detaliile planului.
- Dacă nu-l scoatem din apă, o să se înece, spuse Luther.
- N-o să ne fie de niciun ajutor mort.
Jake își dădu jos sacoul și își desfăcu tocul de umăr.
- Eu am făcut planul ăsta care a mers prost, așa că e treaba mea să strâng mizeria. Dacă își revine din delir, s-ar putea să avem totuși o șansă să scoatem informații de la el.
- Te ajut.
Luther își dădu și el jos haina și arma.
- Am văzut oameni intrând în panică așa când începeau tirurile de armă. Genul ăsta de groază le dă o putere nefirească. Massey nici n-o să-și dea seama că încercăm să îl salvăm. O să încerce să lupte cu tine.
- Mulțumesc pentru ajutor.
Jake luă un colac de funie și o cange și începu să coboare treptele din lemn.
- Ocupația asta devine din ce în ce mai nebunească.
- Ocupație?
- Adelaide zicea că trebuie să-mi găsesc o ocupație. Momentan, asta e ocupația mea.
- Un pic cam asemănătoare cu vechea ta meserie, nu-i așa?
- Oarecum.
- Din câte-mi aduc aminte, erai bun.
- M-am săturat, zise Jake. Sau poate că pur și simplu am îmbătrânit.
- Și eu, la fel. Burning Cove e un loc numai bun să o iei de la capăt.
- Da, și mie mi se pare.
CAPITOLUL 44
- Într-un final, a trebuit să-i trag una în falcă doar ca să pot să îl scot din apă, îi explică Jake. L-am legat și l-am pansat să oprim hemoragia cât era amețit. Dar, când și-a revenit, era în starea asta bizară.
Adelaide se prinse de barele celulei și îl studie pe Conrad.
Ea și Raina sosiseră puțin mai devreme, însoțite de doi dintre gardienii care lucrau pentru Luther. Jake și Luther stăteau la ceva distanță. Detectivul Brandon și unul dintre polițiștii din subordinea lui erau și ei de față. În încăpere se afla și doctorul pe care Brandon îl chemase când murise Madam Zolanda, să îi examineze cadavrul.
Doctorul Skipton reușise să îi bandajeze umărul lui Conrad în timp ce polițiștii îl țineau nemișcat. Se oferise să îi injecteze lui Conrad un sedativ puternic pentru a încerca să oprească halucinațiile, dar îi avertizase că s-ar putea să nu funcționeze. Nu avea idee ce efect ar fi avut în combinație cu această subsanță necunoscută.
Atunci, Jake dăduse telefon la Clubul Paradise, unde Raina și Adelaide așteptau cu nerăbdare vești.
Acum Conrad stătea ghemuit într-un colț al celulei, scâncind. Avea cătușe la mâini. Îi dăduseră jos pantofii și cureaua. Detectivul Brandon îi explicase că era pentru binele lui Conrad. Doctorul Skipton spusese că, dacă l-ar fi eliberat pe Massey, acesta ar fi putut încerca să-și facă rău sau să atace pe oricine s-ar fi apropiat.
În momentul de față nu părea să reprezinte un pericol, își zise Adelaide. Conrad murmura încet și se legăna înainte și înapoi. Nu părea să fie conștient de rana de la braț și nici de ce se întâmpla în jurul lui.
- E prins într-un coșmar, zise Adelaide încet. E aproape paralizat de frică. Se face cât mai mic cu putință, încercând să se ascundă de lucruri pe care doar el le poate vedea.
Raina îl studie pe Conrad cu o expresie sumbră.
- Asta ar merita, să rămână blocat pentru totdeauna în lumea aceea.
Adelaide strânse mai tare barele celulei.
- Eu știu cum e să fii pierdut într-un coșmar. Nu i-aș dori asta nici celui mai mare dușman.
- Din păcate, se pare că ai ceva dușmani, zise Raina.
- Dar e greu să-ți dai seama care e cel mai mare, adăugă Jake.
- Am făcut tot ce pot pentru el, declară doctorul Skipton.
Se uită la Adelaide, care se afla lângă el.
- Sunteți sigură că nu vreți să îi dau un sedativ?
Ea dădu negativ din cap.
- Aveți dreptate, e foarte posibil să înrăutățească lucrurile. Drogul pe care l-a luat e foarte imprevizibil. un sedativ ar putea să nu aibă efect sau l-ar putea băga într-o comă care ar putea dura zile întregi. Ar putea chiar să îi fie fatal. Efectiv, nu avem cum să știm sigur.
- Dacă intră în comă sau moare, n-o să scoatem nicio informație de la el, spuse Jake.
- O să încerc să-l fac să bea antidotul, rosti Adelaide.
Îi aruncă o privire lui Brandon.
- Am adus plantele cu mine, dar o să am nevoie de apă fierbinte ca să prepar infuzia.
- Avem un fierbător în camera de servit masa, răspunse Brandon. Vin imediat.
Ieși pe hol și se făcu nevăzut.
Un polițist deschise ușa.
- Vă caută cineva la telefon, domnule doctor Skipton. E soția. Spune că doamna Ortega a intrat în travaliu.
- Spune-i tu lui Betty că vin acum, zise doctorul Skipton.
Își luă geanta neagră și se răsuci spre ușă, gata să o ia din loc. Se opri, totuși, să îi arunce o privire severă lui Adelaide.
- Promiteți-mi că nu o să vă asumați niciun risc. Având în vedere în ce stare este acum Massey, nu se poate ști cum o să reacționeze. Ați auzit ce-au spus domnii Pell și Truett. S-a năpustit asupra lor când au încercat să îl salveze. S-ar putea să vă atace și pe dumneavoastră.
- O să am grijă, îi promise Adelaide.
Jake îl privi și el pe Skipton.
- Nu vă faceți griji, o să am eu grijă ca Massey să nu se atingă de ea.
- Bine, eu plec, atunci, rosti medicul. Noroc cu infuzia, domnișoară Brockton. Vă rog să mă anunțați dacă dă rezultate.
- Așa o să fac, zise ea.
Detectivul Brandon se întoarse cu un ceainic din care ieșeau aburi și o cană goală.
- E bine așa?
- Da, răspunse Adelaide.
Se apropie de o masă din apropiere, își deschise poșeta și scoase pachețelul cu plante pe care îl adusese cu ea. Îi vărsă conținutul în casă și adăugă apă fierbinte.
- Acum să vedem dacă îl putem convinge că bea antidotul, zise ea. O să încerc să intru în lumea coșmarului lui.
Duse cana lângă celulă și se uită la Conrad printre bare.
- Conrad, mă auzi? întrebă încet.
Bărbatul tresări când își auzi numele, dar nu răspunse. Și nici nu se uită la ea. Părea fascinat de umbrele de sub patul din celulă.
- Unde ești Conrad? întrebă ea.
El zvâcni din nou.
- Mă ascund. Trebuie să mă ascund.
- Nu trebuie să te ascunzi de mine. Eu sunt foarte naivă, îți aduci aminte? Eu am încredere în tine. Mai ții minte cât de ușor a fost să mă faci să mă îndrăgostesc de tine? Chiar credeam că mă iubești.
Adelaide îl auzi pe Jake înjurând încet în barbă. Îi aruncă o privire amenințătoare și articulă cuvântul „liniște” doar mișcând buzele, fără să scoată vreun sunet.
Acesta cedă, dar chipul îi rămase sumbru.
În colțul celulei mici, Conrad se chinuia să se concentreze asupra a orice altceva decât asupra a cine știe ce vedea el sub pat.
- M-ai păcălit, rosti într-un final.
- Amândoi am fost păcăliți de doctorul Gill, răspunse Adelaide. Ne-a mințit pe amândoi, nu-i așa?
- Da, confirmă Conrad, cu înflăcărare. Gill a insistat că trebuia să ajungi la Rushbrook. A zis că era spre binele tău. Ne-a păcălit pe amândoi. Exact așa a fost. Ticălosul m-a tras pe sfoară!
Chipul lui Conrad se contorsionă sub imperiul unei furii subite. Drogul isca o succesiune imprevizibilă de emoții, își aminti Adelaide.
- Ți-a spus să te prefaci îndrăgostit de mine? întrebă ea.
Conrad își îndreptă poziția, ajungând să stea în șezut.
- A trebuit s-o fac. Înțelegi asta, nu-i așa? A trebuit să o fac pentru familia mea. Și din motive de siguranță națională. Era datoria mea să te fac să te îndrăgostești de mine.
Deja acum își pleda cazul.
- Da, înțeleg, răspunse ea. Ai făcut ce trebuia să facă pentru a salva afacerea familiei. Ai o responsabilitate față de numele Massey. Am cunoscut-o pe ruda ta la Sanatoriul Rushbrook. Ea mi-a explicat cum stau lucrurile.
- Ai cunoscut-o pe mătușa Eunice cea nebună?
- S-a purtat frumos cu mine.
- Au trebuit s-o interneze la 18 ani. E dusă cu pluta, să știi. Dar e un secret de familie! Să nu spui nimănui.
- N-o să suflu nicio vorbă.
- Nu se poate să umble vorba că sângele familiei este pătat de nebunie, știi tu. Un asemenea lucru poate să ne distrugă reputația.
- Da, mătușa ta mi-a explicat asta.
Conrad dădu solemn din cap.
- N-am avut de ales, a trebuit să îi las să te ducă la Rushbrook. Generațiile viitoare ale familiei Massey îmi vor fi recunoscătoare pentru salvarea afacerii familiei. Bunicul ar fi fost mândru de mine.
- Ești leit bunicul tău, nu-i așa?
- Da.
Conrad dădu afirmativ din cap de câteva ori, agitat, ca și cum ar fi încercat cu disperare să se convingă de asta.
- Sunt exact ca bunicul. Nu semăn deloc cu tata. El era slab. Dar eu nu sunt!
Jake i se adresă încet lui Adelaide.
- Întreabă-l dacă îl cunoaște pe Paxton.
Adelaide îl privi fix pe Conrad.
- Și Calvin Paxton te-a păcălit?
Conrad se strâmbă.
- Cine-i Paxton ăsta? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
- De ce te-ai dus la Clubul Paradise în seara aia? întrebă Adelaide.
- Pentru că te-am văzut la cumpărături în după-amiaza respectivă, răspunse Conrad. Am vorbit cu vânzătoarea de la magazin, după ce ai plecat. Mi-a zis că tocmai îți vânduse o rochie pe care aveai să o porți la un club de noapte. M-am gândit că, dacă te găseam la club, aș fi putut vorbi cu tine. Să te fac să înțelegi că trebuia să te întorci la Rushbrook. Dar Truett nu te-a scăpat din ochi nicio clipă.
- Ai ieșit în grădină...
- Te-am văzut ieșind acolo cu Truett. Am venit după tine. Dar nu am putut să te găsesc. M-am întors în club. Aveam de gând să te invit la dans când aveai să te întorci înăuntru. Îți plăcea la nebunie să dansezi cu mine, mai ții minte? Dar ai plecat cu Truett puțin mai încolo.
- Tu i-ai pus drogul în pahar domnului Truett în seara aia? rosti Adelaide.
- Nu.
Glasul lui Conrad era plin de iritare, aproape îmbufnat.
- Eu nu umblu cu droguri. Gill este cel care lucrează cu așa ceva. Ascultă-mă bine, trebuie să mă protejezi, Adelaide. Truett vrea să mă omoare. Trebuie să-l oprești. Eu nu făceam decât ce trebuia să fac pentru siguranța națională.
- Ești în siguranță, barele astea te protejează, îi spuse Adelaide. Domnul Truett n-o să te omoare.
- Truett nu e singurul care vrea să-mi facă de petrecanie.
- Cine mai vrea să te omoare? întrebă Adelaide.
- Gill. A zis că totul o să fie din nou bine dacă ne întâlnim cu Truett pe ponton. Că Truett e om de afaceri. Că puteam să fac un târg cu el. Dar, când am ajuns acolo, Gill mi-a pus un pistol în mână. Mi-a spus că trebuia să-l omor pe Truett. Că era singura modalitate să te recuperez.
- Deci Gill te-a adus cu mașina la ponton în seara asta și ți-a pus arma în mână? întrebă Adelaide.
- Da. Mi-a zis că, după ce aveam să-l omor pe Truett, totul o să fie din nou ca înainte.
Glasul lui Conrad se stinse. Trupul îi tremura puternic.
- Dar a mințit! Acum îmi aduc aminte... După ce îl omoram pe Truett, trebuia să îmi duc pistolul la tâmplă. Gill m-a mințit!
- Totul o să fie bine după ce-o să bei niște ceai, îl îndemnă Adelaide.
- Ești sigură?
- Da, răspunse ea.
Îi întinse cana printre gratii.
- Poftim. O să te simți mult mai bine după ce o să bei ceaiul ăsta.
Conrad șovăi câteva clipe, după care se ridică în picioare cu mișcări stângace. Traversă celula și luă cana din mâinile ei. Bău câteva înghițituri de ceai și o fixă cu ochi disperați.
- Înțelegi, nu? îi zise. Nu am vrut să te bag în locul ăla, dar nu am avut de ales. Trebuia să salvez afacerea familiei.
Adelaide nu îi răspunse. Așteptă în tăcere până ce Conrad își termină ceaiul.
- Dă-mi cana, Conrad, rosti ea.
El se supuse și îi înapoie cana.
- Înțelegi, nu?
- Nu, răspunse ea. Nu înțeleg. Aș fi putut înțelege dacă ai fi făcut ce mi-ai făcut mie ca să salvezi viața cuiva drag. Dar ca să salvezi o companie și reputația familiei? Nu, nu înțeleg deloc una ca asta.
Conrad părea uluit.
- Ai zis că înțelegi!
- Am mințit.
- Nu poți să mă minți pe mine! izbucni Conrad.
Prinse barele cu mâinile încătușate și le zgâlțâi cu puteri sporite de efectul drogului.
- Ești prea naivă, prea credulă, prea proastă ca să mă minți!
Adelaide îl simți pe Jake punându-se în mișcare. Într-o clipă, acesta era la ușa celulei, cu cheia în mână.
Ea îl apucă ferm de braț.
- Nu, îi spuse. Te rog...
Jake își coborî privirea către degetele de pe brațul lui, după care își ridică ochii, proptindu-și-i în ai ei.
- Nu înțelegi? rosti ea încet. Acum e ca un taur înfuriat. Lasă infuzia să rezolve lucrurile. Când efectele drogului se vor risipi, o să fie falimentar și o să fie acuzat de fraudă, răpire și Dumnezeu mai știe ce... O să fie distrus. Asta-i toată răzbunarea de care am nevoie.
Fiertura acționa rapid. Conrad ținea barele strâns în mâini și se holba la ea. Făcu un efort vizibil să își concentreze privirea.
- M-ai mințit. Ai zis că în cană era ceai, dar mi-ai dat otravă.
Dădu drumul zăbrelelor, se împletici până la pat și se prăbuși pe salteaua subțire.
Adelaide deveni brusc conștientă de tăcerea deplină din jurul ei. Se răsuci, traversă încăperea și puse cana goală pe masă.
- I-am dat o doză mare, spuse ea, având grijă să își păstreze glasul complet neutru. Probabil că o să doarmă câteva ceasuri.
Se uita fix la peretele din fața ei și se întreba de ce se simțea năucită.
Jake veni lângă ea. O întoarse încet și o trase în brațele lui.
- Îmi pare rău, rosti el.
- Era cât pe cel să te las să intri în celula aia, zise ea în șoaptă. Dar ai fi putut să-l omori. Nu puteam să te las să faci una ca asta. Nu pentru mine.
- Nu-i nimeni în toată lumea asta pentru care aș ucide cu inima mai ușoară decât tine.
Cuvintele sale aveau inflexiuni dure, de oțel înghețat.
Adelaide reuși să schițeze un zâmbet înlăcrimat.
- Mulțumesc, dar nu e nevoie. Acum nu mai sunt singură. Nu mai trebuie să mă ascund. Am prieteni aici, în Burning Cove.
- Poți fi sigură de asta, confirmă Raina.
CAPITOLUL 45
Totul mersese prost. Din nou.
Gill își aruncă ultimele haine în valiză, își șterse transpirația rece de pe frunte și se răsuci pe călcâie, se treacă în revistă camera de hotel. Nu trebuia să lase în urmă nimic care să-i poată face pe Truett și pe polițiști să îi ia urma.
Truett era cel de care se temea cel mai mult. Nemernicul ăla ar fi trebuit să moară în seara asta, victima unui soț gelos care se îmbătase și apoi se dusese la o întâlnire în miez de noapte cu intenția de a-și ucide rivalul.
Planul prevăzuse și moartea lui Conrad Massey. Măcar partea aceea se realizase. Unul dintre gloanțe îl nimerise pe Massey. Se prăbușise de pe doc. Nu avea cum să fi scăpat cu viață.
În niciun caz.
Gill făcu un efort să mai verifice o ultimă dată dulăpiorul din baie și dulapul de haine pentru a se asigura că nu lăsase nimic în ele. Avusese grijă să se înregistreze la hotelul ieftin și dărăpănat pe un nume fals. Truett și polițiștii nu aveau să poată să îl găsească în registrul de clienți. Nu că ar fi fost prea mari șanse să-l caute cineva în bomba aceasta, își spuse.
Închise valiza, o luă de pe pat și porni spre ușă. Coborî grăbit scara interioară și pătrunse în zona recepției unde domnea semiîntunericul. Recepționerul de noapte nu se vedea nicăieri. Din oficiul din spatele recepției răzbătea un sforăit. În sfârșit, avea și noroc - nu avea să existe niciun martor al plecării în miez de noapte a misteriosului domn Smith.
Gill deschise ușa, parcurse cu pași precipitați lățimea verandei și coborî treptele în stradă. Ajuns pe trotuar, își continuă drumul cu pași iuți și dădu colțul.
Mai devreme, când se întorsese de la întâlnirea eșuată de pe ponton, parcase pe o străduță dosnică pustie. Peisajul nu era luminat decât de un singur felinar, aflat chiar în capătul acesteia. Lumina acestuia nu răzbătea prea mult în beznă. Nu credea că cineva ar fi observat Fordul.
Zvârli valiza în portbagaj, îl închise și porni spre locul din stânga față.
O siluetă se desprinse din umbra unui șir lung de leandri. Calvin Paxton înaintă în lumina lunii. În mână avea un pistol.
- Am știut dintotdeauna că ești prea slab să te ții de plan, dacă era să se complice lucrurile, rosti Paxton. M-am gândit eu că o să-ți pierzi curajul și-o să o iei la sănătoasa.
- Și ce-o să faci?
Gill deschise portiera mașinii.
- Mă împuști aici, pe stradă, chiar lângă hotelul la care am tras? Dacă tu chiar crezi că asta e o manevră deșteaptă, ești la fel de țicnit ca pacienții mei de la Rushbrook. Polițiștii vor porni o anchetă. De cum vor descoperi cine sunt, vor începe să pună întrebări în stânga și-n dreapta. Mai devreme sau mai târziu, vor găsi o legătură între noi. S-a terminat, Paxton. Operațiunea noastră se duce pe apa sâmbetei. Dacă ai avea măcar un dram de minte, ai fugi și tu.
- N-am de ce să fug, răspunse Paxton. Nimeni nu știe că sunt în cârdășie cu tine și că sunt implicat în afacerea cu droguri pe care tu și Ormsby o lansaserăți de la Rushbrook. Zolanda și Leggett sunt moarte. Ele sunt singurele care ar fi putut să depună mărturie împotriva mea. Sunt curat ca lacrima... asta, bineînțeles, dacă nu cumva te hotărăști tu să te spovedești la Poliție sau la FBI.
- N-o să vorbesc cu nimeni, spuse Gill. Massey e mort. Cât timp noi doi ne ținem gura, o să fim în siguranță.
- Nu știi, nu? Bineînțeles că nu. Cum să știi?
Paxton lăsă brațul cu pistolul în jos.
- Massey a scăpat.
Gill resimți această veste ca un pumn în stomac. Preț de o secundă sau două, nu mai reuși să respire.
- Ei, pe dracu`! răspunse. L-am văzut prăbușindu-se de pe pontonul ăla. Era în viață, dar sângera. L-am împușcat, Paxton. În plus, era în plin delir. Dacă n-a murit de la hemoragie, sigur s-a înecat.
- I-am văzut cu ochii mei pe Truett și pe Pell intrând cu el în sediul poliției. Din câte-am putut să-mi dau seama, omul nostru nu era chiar conștient, dar ai dreptate, avea halucinații puternice. Asta înseamnă că avem ceva timp. I-ai dat o doză mare de Daydream, așa că o să dureze cel puțin două zile până ce efectele drogului vor începe să se disipeze. Totuși, când o să se întâmple asta, o să-și dea drumul la gură. Le va zice polițiștilor că tu l-ai dus cu mașina la ponton, să se întâlnească cu Truett. O să spună că tu i-ai întins o capcană - că i-ai dat drogul și că i-ai pus arma în mână.
- Partea importantă e că era drogat, răspunse Gill, tensionat. Are halucinații. Nu înțelegi? Nimic din ce spune n-o să reziste în sala de judecată - mai ales când vor afla că eu eram acasă, în Rushbrook, atunci când Massey trăgea cu pistolul aici, în Burning Cove.
- E drum lung până în Rushbrook. Trei ore încheiate, poate și mai mult dacă se lasă ceața.
- De-aia și trebuie să plec cât mai repede. Este trecut de ora 1. Dacă plec acum, pot să ajung pe la 4 sau 5. Angajații de la Rushbrook știu că sunt la pescuit. Dimineață o să mă duc la birou la ora obișnuită și o să le spun tuturor că peștii nu prea mușcau, așa că m-am întors mai devreme decât aveam de gând.
- Și ce-o să facem cu Massey? întrebă Paxton. Știe prea multe.
- Dacă polițiștii mă vor lua la întrebări, o să le spun că în familia Massey sunt cazuri de nebunie. O am pe mătușa lui nebună ascunsă la Rushbrook ca să-mi dovedesc această afirmație, ai uitat? Dar, ascultă la mine, n-o să se ajungă la asta, nu dacă ajung înapoi la sanatoriu înainte să se crape de ziuă. De fapt, cu ceva noroc, s-ar putea să ne salvăm planul. Gândește-te la banii care sunt în joc, Paxton. Daydream valorează o avere.
- Chiar dacă o să reușești să îi convingi că Massey e țicnit, cum rămâne cu Truett și cu Adelaide Blake?
- Chiar mă gândeam, zise Gill.
Articula sunetele încet, înaintând pe bâjbâite pe măsură ce noul plan începea să prindă formă în mintea lui.
- Adelaide Blake e nebună. Ce Dumnezeu, doar a fugit dintr-un azil! Poliția n-o să creadă nicio iotă din ce spune. Dar aș zice că, dacă ar încerca să-și otrăvească amantul, pe Jake Truett, nimeni n-o să fie prea surprins. În fond, nu degrabă a fost internată și ținută sub cheie.
- Îhmm.
Paxton părea intrigat.
- Nu e o idee rea...
- O fie nevoie de ceva organizare, dar cred că putem să punem cap la cap un plan care să dea roade. Dar eu trebuie să plec din oraș mai întâi, să-mi asigur alibiul.
- Bine.
- Tu ești în siguranță, n-ai fost la întâlnirea din seara asta, nici pe departe.
- Corect.
Paxton își băgă pistolul în buzunarul de la piept, scoase o brichetă de aur și își aprinse o țigară.
- Ai dreptate. Nu sunt deloc în pericol. Hai, pleacă de-aici!
Gill nu avu nevoie de altceva. Se urcă la volan și răsuci cheia în contact. Tocmai când dădu să bage mașina în viteză, Paxton se înființă la fereastra portierei din dreapta față. Bătu în geam.
- Stai puțin, rosti Paxton tare. Ai portbagajul deschis. Ți-l închid eu.
Gill așteptă până ce Paxton ajunge în spatele Fordului, trase de capacul portbagajului și îl trânti, să se închidă bine. Apoi îi făcu semn din mână, arătând că problema fusese rezolvată, după care se întoarse rapid și se făcu nevăzut în umbra leandrilor.
Gill băgă Fordul în viteză și intră pe carosabil. Respirația sa își recăpătă ritmul firesc. Existase o vreme când fusese invidios pe Paxton, pe viața lui plină de vedere, când fusese invidios că Paxton și-o trăgea cu cea mai frumoasă femeie din Hollywood.
„Și-acum mi-e frică de nemernic”, își zise el.
Fără îndoială, trebuia să găsească o modalitate de a se descotorosi de Paxton. Poate că putea să născocească un plan de a-l omorî pe Paxton, și pe Truett folosind Daydream și de a da vina pentru ambele crime pe țicnita de Adelaide Blake. Poate că mai putea salva planul inițial. Poate că avea să scape cu vine din mizeria asta.
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât îi devenea mai evident că nu avea nevoie de Paxton. Își promise că, înainte să ajungă la Rushbrook, avea să găsească o modalitate prin care să rămână ultimul supraviețuitor. El și doar el avea să dețină controlul acestei mine de aur care era Daydream.
Abia intrase pe Cliff Road când se declanșă explozia, zguduind tăcerea nopții. Muri pe loc.
Văpăile puternice se treziră la viață câteva secunde mai târziu.
Paxton stătea în beznă și privea cum ardea Fordul.
Fusese foarte ușor să aprindă fitilul batonului de dinamită pe care îl ascunsese sub pulpana hainei, apoi să îl arunce în portbagajul mașinii lui Gill.
Fiorii de satisfacție erau îmbătători. Scăpase de toți - de Ormsby, de Madam Zolanda, de Thelma Leggett și, în cele din urmă, în seara asta, de Gill. Rețeaua de traficanți de droguri fusese eliminată - cu excepția lui, bineînțeles. El era ultimul supraviețuitor. Acum el și doar el controla puternicul halucinogen numit Daydream.
Spre deosebire de Gill, el nu avea nicio intenție să îl vândă vreunei puteri străine sau altcuiva. Potențialul era prea mare. Nu mai avea nevoie decât de câteva ajustări pentru ca Daydream să devină mai previzibil. Putea folosi personaje marginale și vagabonzi pentru ultima fază a perfecționării.
Odată ce avea să fie sigur că putea anticipa efectele drogului, putea să-i controleze pe cei mai puternici oameni din stat: industriași, magnați din presă, politicieni - cine știe, poate chiar și pe președinte.
Paxton își închipui viitorul plin de o uimire exaltată. În curând avea să fie cel mai puternic om din America.
Nu avea niciun motiv să-și facă griji în privința lui Conrad Massey. Era adevărat că știa prea multe, dar toate informațiile lui erau legate de Gill și Ormsby, iar aceștia erau morți. Massey nu știa nimic despre drogurile care fuseseră preparate ani de-a rândul în laboratorul de la Sanatoriul Rushbrook. Nu aflase că Zolanda și Thelma Leggett le vânduseră droguri vedetelor de la Hollywood sau că vechiul prieten din facultate al lui Gill fusese implicat în asta dintru început.
Gill avusese dreptate în legătură cu Adelaide Blake. Nimeni nu avea să o mai ia în serios de cum o să se afle că fugise dintr-un azil de nebuni. Jake Truett era singurul element imprevizibil al ecuației. Din câte se părea, era genul de om care avea să pună tot felul de întrebări până ce avea să afle totul.
Ideea lui Gill ca Adelaide să-și otrăvească amantul nu era deloc una rea. Fusese destul de ușor să toarne niște Daydream în paharul lui Truett la Clubul Paradise. Doar norocul făcuse ca acesta să fi supraviețuit după această primă doză. Sigur a doua avea să îi fie fatală.
Ușa de la intrarea hotelului se deschise cu zgomot. Recepționerul de noapte ieși în goană pe verandă pentru a vedea vâlvătaia din capătul străzii. Vreo câțiva clienți speriați își deschiseră ferestrele pentru a vedea ce se întâmpla.
Recepționerul intră în hotel în mare grabă, evident pentru a suna la pompieri.
După cum era de așteptat, puțin mai încolo sirenele răsunară în noapte. Deja recepționerul ieșise din nou pe verandă. Era înconjurat de câțiva clienți îmbrăcați în halate.
Paxton mai așteptă câteva clipe până să iasă din umbra leandrilor și intră în hotel pe ușa din spate. În holul principal nu era nimeni. Registrul de oaspeți era pe recepție, deschis. Conform acestuia, doctorul Smith fusese cazat în camera 5. Cheia era încă pe blatul de lemn, unde o aruncase Gill în drumul său spre ușă.
Paxton o culese de acolo și se duse la etaj. Nu avea să dureze mult să pregătească scena.
Lăsă bonul mototolit în coșul de gunoi, după care coborî grăbit la parter. Mașina îl aștepta pe strada din spatele hotelului.
Venise momentul să se întoarcă la Paradise. Cea mai frumoasă femeie din Hollywood îl aștepta. Vera avea să înceapă să își facă griji dacă nu se întorcea la ea repede. Devenea foarte neliniștită când nu îl avea lângă ea.
Venise momentul să se întoarcă la Paradise. Cea mai frumoasă femeie din Hollywood îl aștepta. Vera avea să înceapă să își facă griji dacă nu se întorcea la ea repede. Devenea foarte neliniștită când nu îl avea lângă ea.
CAPITOLUL 46
Luther închise telefonul agățat de peretele din bucătăria lui Adelaide.
- Oliver Ward spune că Paxton a plecat de la hotelul Burning Cove mai devreme în seara asta și nu s-a întors încă. Administratorul meu mi-a zis că Paxton și-a făcut apariția la club acum puțin timp. Acum e la masa domnișoarei Westlake. Amândoi au comandat martini.
- Asta înseamnă că avem un interval mare de timp în care nu știm unde a fost Paxton, remarcă Adelaide.
- Este amestecat în chestia asta, rosti Jake. Știu sigur că e.
Era trecut de două și jumătate noaptea. Adelaide stătea lângă blatul de bucătărie și făcea cafea. Jake, Luther și Raina stăteau în jurul mesei mari de bucătărie. Fusese o noapte a șocurilor și a descoperirilor surpinzătoare, rezumă ea, dar în sfârșit obțineau ceva răspunsuri. Lucrurile începeau să se lege.
- Ei bine, un lucru știm sigur, spuse Raina. Paxton e viu și bea cocktailuri cu Vera Westlake, așa că știm clar că nu e cel care și-a dat ultima suflare în Fordul acela. Ceea ce înseamnă că Gill era cel de la volan.
- Nu avem cum să știm sigur până ce mașina n-o să se răcească suficient pentru ca polițiștii să poată să scoată cadavrul, spuse Luther. Și, chiar și atunci, s-ar putea să nu știm niciodată sigur.
- Incendiul a fost foarte puternic, rosti Jake. Mă îndoiesc că a mai rămas mare lucru din el, nu de ajuns pentru o identificare, dar - dacă nu cumva Gill apare teafăr și nevătămat la Rushbrook - cred că putem să presupunem că el era cel aflat la volanul Fordului.
Luther își îndreptă privirea asupra lui.
- Sunt de acord cu tine, Jake. Paxton distruge rețeaua de traficanți de droguri de la Rushbrook.
- În momentul de față, singura dovadă concretă pe care o avem e un bon pentru cumpărarea a 3 batoane de dinamită, spuse Adelaide.
- Dinamita nu e o modalitate chiar subtilă de a scoate persoane din joc, zise Jake, dar are un efect secundar foarte folositor.
- Nu lasă în urmă dovezi, continuă ideea Raina.
Adelaide se întoarse către ei, cu cafetiera în mână, tocmai la timp pentru a vedea expresia ivită pe chipul lui Luther. Acesta o privea pe Raina cu un amestec interesant de speculații, curiozitate și admirație.
- Ai pus punctul de i, îi spuse el.
Când vestea cu explozia ajunsese la urechile polițiștilor de la sediu, se urcaseră toți în mașini și îl urmaseră pe Brandon și pe subalternii săi la locul incendiului.
Din vehiculul în flăcări mai rămăsese suficient cât să-și dea seama că era vorba de un Ford, dar metalul contorsionat și ars era încă prea fierbinte pentru a le permite polițiștilor să scoată ce mai rămăsese din cadavrul aflat la volan. Recepționerul de la hotel le spusese că unul dintre clienții săi conducea un Ford.
Detectivul Brandon nu se împotrivise când Jake, Adelaide, Raina și Luther îl însoțiră la etajul hotelului până la camera cu numărul 5. Gill își făcuse bagajele foarte meticulos, dar uitase să ia bonul mototolit care atesta cumpărarea a 3 batoane de dinamită din micul coș de gunoi.
Jake fusese cel care îl observase.
- Ceea ce știm sigur e că cineva, probabil Gill, a cumpărat 3 batoane de dinamită de la o feronerie dintr-un orășel aflat cam la jumătatea distanței dintre Burning Cove și Rushbrook, spuse Jake. Dacă mergem pe ideea că unul a fost folosit să-mi arunce în aer mașina, asta înseamnă că Gill ar fi putut să mai aibă două în Ford.
Adelaide turnă cafea în cele 4 căni de pe masă.
- Dacă Gill a fost cel care a cumpărat batoanele de dinamită, înseamnă că explozia din seara asta a fost una accidentală.
Jake își lup cana și o cuprinse între palme.
- Un baton de dinamită proaspătă nu e prea instabil, dar dinamita veche e foarte periculoasă. Substanța se degradează în timp. Nitroglicerina iese la suprafață și, bineînțeles, e o substanță foarte volatilă. Nu-i nevoie de mare lucru să se aprinsă.
- Dinamita cumpărată de la o feronerie de oraș mic ar putea fi veche, remarcă Luther. Un chibrit aprins nesăbuit sau o zgâlțâitură puternică ar fi putut declanșa explozia.
- Gill era fumător, spuse Adelaide.
Se așeză pe un scaun gol, aflat lângă cel ocupat de Jake.
- Mereu avea o țigară în mână. Îmi aduc aminte că doctorul Ormsby se tot plângea de asta ori de câte ori Gill intra în laborator. Unele dintre substanțele chimice de acolo erau extrem de inflamabile.
Pleoapele Rainei se îngustară.
- Dacă Gill a aruncat un chibrit sau o țigară fumată pe jumătate pe fereastră și s-a lovit de mașină și a intrat în contact cu dinamita, așa clar s-ar explica explozia.
- Poate, zise Jake.
Adelaide se uită la el.
- Ce nu-ți miroase a bine?
Luther îl studie pe Jake peste masă.
- Se gândește că toate lucrurile parcă se potrivesc prea bine.
- Bine? spuse Raina. Mie una mi se pare că e vorba de ceva bizar.
- Nu și dacă iei în considerare că tot ce s-a întâmplat e legat cumva de substanța pe care au descoperit-o părinții lui Adelaide, spuse Jake.
Adelaide se cutremură.
- Daydream. Ar fi trebuit să-i spună Coșmar.
- Haideți să presupunem că Gill și Paxton puseseră bazele unei rețele profitabile de trafic de droguri și își vindeau produsele vedetelor de la Hollywood, rosti Jake. Le foloseau pe Madam Zolanda și pe Thelma Leggett drept distribuitoare. Apoi, Gill și-a dat seama că părinții lui Adelaide descoperiseră un halucinogen nou care avea proprietăți hipnotice.
- O substanță care poate fi folosită pentru plasarea unor sugestii hipnotice ar putea valora o avere nu doar pe piața liberă, ci și pentru agențiile guvernamentale din orice țară din lume, reflectă Raina. Potențialul ar fi uriaș.
- Dar asta doar dacă Gill și Paxton ar fi putut avea control exclusiv asupra drogului, continuă Jake. Așa că se hotărăsc să se descotorosească de toți cei care știau prea multe despre rețeaua inițială și despre Daydream. Din câte se pare, Pacienta A a murit din cauza efectelor drogului. Așa mai rămâneau Ormsby, Zolanda, Thelma Leggett și Pacienta B.
- Eu, preciză Adelaide.
Jake se uită la ea.
- Dar Pacienta B a dispărut în noaptea în care aveau de gând să o omoare. Asta însemna că Gill și Paxton aveau o mare problemă, pentru că Adelaide era singura persoană care știa totul despre experimentele secrete de la Rushbrook. Trebuiau să o găsească înainte să continue operațiunea de eliminare a rețelei. Într-un final, i-au dat de urmă aici, în Burning Cove.
- Madam Zolanda și Thelma Leggett au fost trimise aici să se ocupe de situație, spuse Luther. Dacă Jake are dreptate în legătură cu Paxton, așa se explică prezența lui în oraș.
- Știau că n-aveam să îi recunosc pe niciunul, zise Adelaide. Totuși, până când mi-au dat de urmă, eu îmi făcusem o viață aici, în Burning Cove. Aveam o slujbă. Prieteni. Oamenii ar fi remarcat dacă aș fi dispărut pur și simplu. Aveau nevoie să mă răpească sau poate să mă omoare fără să atragă atenția asupra lor.
Raina dădu aprobator din cap.
- Crezi că planul inițial prevedea ca Madam Zolanda să facă previziunea aceea despre o moarte până în zori?
- Poate, răspunse Jake. N-ar fi fost un plan prost, dacă stai să te gândești. Dacă Adelaide ar fi fost omorâtă sau ar fi dispărut în noaptea aceea, ar fi vuit toate ziarele. Iar Zolanda și-ar fi sporit faima ajutându-i pe polițiști să găsească trupul ei neînsuflețit.
- În loc de asta, Zolanda a fost cea omorâtă, spuse Luther. Dacă planul ei era să prezică moartea lui Adelaide, în mod clar s-a întors împotriva ei.
- Evident, Gill și Paxton ar fi vrut ca lucrurile să iasă altfel, rosti Adelaide.
- Un lucru e clar, interveni Raina. Dacă avem dreptate legat de toate astea, Paxton e ultimul supraviețuitor al rețelei de traficanți. Cum facem să dovedim nu numai că e un criminal, ci și deținătorul unui halucinogen foarte periculos?
Jake își puse cana de cafea jos și se ridică de la masă.
- Avem nevoie de mai multe răspunsuri și nu mai e decât un singur loc unde le-am putea găsi.
- Unde? întrebă Adelaide.
- Acolo unde a început totul, la Sanatoriul Rushbrook.
Aruncă un ochi la ceasul de pe perete.
- Dacă plec acum, pot să ajung la Rushbrook până în zori. Luther, ai tu grijă de Adelaide până primești vești de la mine, bine?
- Bineînțeles, răspunse prietenul lui. Poate să stea în camera de oaspeți din apartamentul meu. Avem un sistem de securitate foarte bine pus la punct la Paradise.
- Nu, se împotrivi Adelaide.
Se ridică și ea în picioare și îl fixă cu privirea pe Jake.
- Vin cu tine.
- Nu cred că e o idee bună, răspunse el.
- O să ai nevoie de mine. Nu știi locurile și clădirea. Eu le știu ca-n palmă. Știu unde se țin cheile. Îi cunosc pe unii dintre pacienți și angajați. O să poți să cercetezi sanatoriul mult mai rapid dacă vin și eu.
- Are dreptate, remarcă Raina.
Luther dădu afirmativ din cap.
- De acord cu Raina. Ar fi util să ai pe cineva care știe sanatoriul foarte bine. Raina și cu mine putem să-l ținem sub supraveghere pe Paxton cât sunteți voi plecați.
Jake ezită câteva clipe, dar apoi cedă în fața logicii argumentelor lor.
- Bine.
- O să ai nevoie de o mașină bună, rapidă și sigură, îi zise Luther. Eu unul nu m-aș încrede în Oldsmobile-ul ăla de mâna a doua pe care l-ați luat când ați fost la cabana Thelmei Leggett. Nici Fordul lui Adelaide nu e într-o formă de zile mari. Puteți să luați mașina mea.
- Mulțumesc, rosti Jake.
Adelaide porni către scara interioară.
- Mă duc să-mi iau pistolul.
Jake scoase un oftat.
- Mi-era teamă c-o să zici asta.
CAPITOLUL 47
Sanatoriul Rushbrook se întrevedea prin ceața din zori, o garguie monstruoasă împietrită.
De 3 ore încoace, Adelaide încercase să se întărească pentru această revenire, dar când dădu cu ochii de azil, își dădu seama că nimic n-ar fi putut s-o pregătească pentru acest șoc, ca un duș rece.
Cuvintele Ducesei îi răsunară în urechi:
- N-ar trebui să te întorci în locul ăsta. Locul tău nu e aici.
Jake opri mașina lângă poarta principală și stinse motorul. Rămase nemișcat și tăcut câteva clipe, cu mâinile pe volan, și privi îndelung sanatoriul.
- Parcă e un decor de film de groază, spuse el.
- Din ce-mi spunea Ducesa, clădirea asta are o istorie foarte ciudată, rosti Adelaide, încercând să-și distragă atenția de la emoții prin înșiruirea unor elemente concrete. A fost construită de un individ care a făcut avere în domeniul petrolier. A vrut să construiască un castel gotic despre care a crezut că avea să-i fie pe plac miresei sale, originară de pe Coasta de Este. Se spune că, atunci când aceasta a văzut clădirea pentru prima oară - în luna lor de miere - s-a îngrozit. I-a spus sec că ea n-ar sta nici moartă într-o asemenea hidoșenie. Cei doi s-au certat. Soțul a înnebunit și și-a împins mireasa pe una dintre ferestrele din turn. Ea a murit pe loc, evident.
- Exact ca Ormsby, remarcă Jake.
Adelaide se uită la el.
- Da, exact ca Ormsby.
- Văd că e cineva în ghereta de la poartă.
- Respectiv Oscar, îi spuse Adelaide. El lucrează în schimbul de noapte. Paznicul de zi, Pete, o să intre în tură abia pe la 7.
- Nu prea au cine știe ce pază, pentru un laborator unde se fac droguri.
- Nu cred că era nevoie de multă pază, cel puțin nu până de curând. Cei mai mulți dintre locuitorii din zonă nici nu știu că Rushbrook există. Sunt câte doi îngrijitori pe fiecare nivel, și aceștia au fost angajați pe baza forței fizice. Dar sunt destul de sigură că nu au nicio treabă cu operațiunea cu droguri.
- Ce te face să fii așa sigură?
- Pentru simplul motiv că niciunul dintre ei nu pare a se îmbogăți, răspunse Adelaide. Se plâng încontinuu de salariul mic. Singurele măsuri de securitate autentice se iau pentru Secția 4, unde sunt pacienții în starea cea mai gravă. Secția e încuiată permanent. De acolo se face intrare în laboratorul din turn.
- Ziceai că știi unde sunt ținute cheile.
- Da. Sunt în laboratorul lui Gill, de la etajul întâi.
- Dar crezi că fișierele pe care le vrem noi sunt sus, în laborator.
- Acolo erau când eram eu...
Se opri, pentru că refuza să se eticheteze ca pacientă.
- Când eram eu aici.
- Adică atunci când erai ținută aici împotriva voinței tale? întrebă Jake, cu un zâmbet strâmb.
Cumva, această încercare sumbră de a glumi în legătură cu situația reuși să îi mai îmbunătățească starea de spirit.
- Da, confirmă ea.
- Dar ai scăpat, îi zise el. Să nu uiți niciodată asta. Te-ai salvat.
Adelaide trase aer în piept.
- Exact. Am scăpat. Ia zi, cum procedăm?
- Simplu. Ne facem intrarea prin față.
Se dădură jos din mașină. Jake se opri să își pună haina și să scoată o servietă cu aspect oficial din portbagajul mașinii.
Porniră către ghereta paznicului. Un bărbat solid cu păr roșcat și început de chelie se uită chiorâș la ei. Îi aruncă o privire scurtă lui Adelaide, dădu se să concentreze asupra lui Jake, ezită, după care se uită din nou la Adelaide. Făcu ochii mari de uimire.
- Adelaide? Doamna Massey? Dumneavoastră sunteți?
- Bună, Oscar.
- Mi-era teamă că o să vă găsească doctorul Gill, zise Oscar.
Îi aruncă o privire cruntă lui Jake.
- Tu ești individul tocmit de doctorul Gill s-o găsească pe doamna Massey? Ar trebui să-ți fie rușine obrazului. Doamna nu are ce căuta aici.
- De acord. Numele meu e Jake Truett. Ai putea să spui că sunt tocmit, dar de Adelaide, nu de Gill. Și, apropo, nu o cheamă Adelaide Massey. Numele ei de familie e Blake.
Pe chipul lui Oscar apăru o umbră de scepticism. Se uită la Adelaide.
- Așa e?
- Da, așa e, răspunse ea. Nu am fost căsătorită, de fapt.
- Doctorul Gill ne-a zis...
- Doctorul Gill a mințit, îl întrerupse Adelaide. Singurul motiv pentru care sunt în fața ta, acum, e pentru că am lăsat ceva aici. M-am întors după el. Domnul Truett a venit cu mine pentru a se asigura că nu am probleme cu Gill.
Oscar scoase un sunet nearticulat, după care îi răspunse:
- Nu-i cazul să vă faceți griji că ați putea să dați nas în nas cu Gill. E plecat la pescuit. Am înțeles că n-o să se întoarcă decât la sfârșitul săptămânii.
- Deci nu l-ai mai văzut pe Gill în ultimele zile? întrebă Jake.
- Nu de când a plecat, la volanul Fordului său vechi. Am înțeles că și-a lăsat aici Lincolnul nou și elegant. Este în garajul casei lui. I-a zis cuiva că nu voia să îl murdărească de noroi pe drumurile forestiere de munte.
- Cui i-a lăsat sanatoriul cât e plecat? întrebă Adelaide.
- Asta-i partea ciudată - n-a lăsat pe nimeni la conducere. A plecat așa, brusc. Asistenta Conner i-a preluat sarcinile din proprie inițiativă.
Oscar aruncă o privire la ceasul de la mână.
- Dar e abia 5 jumătate trecute. N-o să ajungă la lucru decât la 8.
- Asta înseamnă că o să tratăm cu îngrijitorii, zise Adelaide.
Îi adresă un zâmbet luminos lui Oscar.
- Nu cred că domnul Truett va avea vreo problemă să rezolve cu ei.
Oscar îl fixă pe Jake cu o privire de evaluator.
- Nu înțeleg eu prea bine ce se întâmplă aici, dar dacă ești prieten cu Adelaide, pot să-ți dau un sfat care să te scutească de o groază de necazuri.
- Sunt mereu dispus să ascult sfaturi bune, răspunse Jake.
- Dacă vreunul dintre îngrijitori încearcă să-ți facă probleme, dă-i discret 10-20 de dolari. Sigur o să închidă ochii la ce vrei tu să faci.
- Mulțumesc pentru pont, spuse Jake.
Își scoase portofelul și scoase niște bancnote.
- Sfaturile bune sunt tare valoroase pentru mine.
Oscar ridică din sprâncenele stufoase și luă discret banii.
- Nu-i nevoie. Mă bucur să o pot ajuta pe doamna Massey - adică pe Adelaide. Dar... mulțumesc. Așa o să pot să cumpăr radioul ăla nou pe care și-l dorește Nancy.
- Mai are insomnii soția ta în ultima vreme? întrebă Adelaide.
Oscar zâmbi.
- Deloc, mulțumită ție. Fierbe ierburile și florile alea de care mi-ai spus tu și bea o ceașcă două înainte să se ducă la culcare. Și doarme neîntoarsă. Am început să beau și eu fiertură de-aia.
- E una dintre rețetele mamei. Mă bucur să aud că a dat rezultate la soția ta. Ai grijă de tine, Oscar. Și mulțumesc pentru cât de bun ai fost cu mine cât am fost aici.
- Erai foarte rău în noaptea când te-a adus doctorul Gill. Ne-a zis că ai suferit o cădere nervoasă și că el și Ormsby aveau să-ți dea un medicament special care avea să-ți facă bine. Și totuși, din câte am putut să ne dăm seama noi, angajații, ți-a făcut mai mult rău, exact așa cum a pățit prima pacientă tratată de el. Numai că tu ai scăpat cu viață. După ce ai dispărut, mulți oameni de-aici, printre care și eu, au zis că ai făcut tare bine că ai fugit.
- Tu și ceilalți aveați dreptate, răspunse Adelaide. M-am simțit grozav de când am plecat de la Sanatoriul Rushbrook.
- Mă bucur să aud asta. Hai, fugi și ia-ți lucrurile. Cred că vreunul dintre îngrijitori poate să îți arate unde ți-au depozitat obiectele personale.
- N-am putut să iau mare lucru cu mine în noaptea în care am plecat, zise Adelaide.
Se răsuci către Jake.
- Ești gata să vezi locul unde am locuit împotriva voinței mele timp de aproape două luni?
Ochii lui Jake căpătară acea nuanță rece și lipsită de expresie pe care Adelaide ajunsese să o cunoască atât de bine.
- Da, spuse el simplu.
Porniră prin grădina de o seninătate înșelătoare și urcară treptele care duceau la ușa masivă de la intrare. Jake apăsă pe clanță. Când văzu că era încuiată, apăsă pe butonul soneriei.
Le deschise un angajat îmbrăcat într-o uniformă albă. Părea șifonat și iritat - un om care era la sfârșitul unei ture lungi.
Adelaide nu avea nevoie să se uite ce scria pe ecusonul de pe reverul lui pentru a-l identifica. Lui Harold Baker îi plăcea schimbul de noapte pentru că putea să moțărie mare parte din durata sa. Bărbatul nu e recunoscu imediat.
- Orele de vizită sunt între 3 și 4 după-amiaza, îi anunță. Doctorul Gill ține foarte mult să respectăm programul cu sfințenie. Pacienții sunt tulburați dacă văd oameni venind și plecând la orice oră.
- Nu am venit aici în vizită la vreun pacient, răspunse Jake.
Scoase un suport de legitimație din piele din buzunarul de la pieptul hainei, îl deschise și apoi îl închise foarte repede.
- Agent special Jake Trueet, de la FBI. Doctorul Gill s-a ocupat de anumite operațiuni secrete pentru noi. S-a compromis siguranța națională.
- Ăăă?
- Trebuie să confisc niște fișiere imediat.
Năucit, Harold se uită la Adelaide, ca și cum i-ar fi cerut lămuriri. În ochi îi scăpără abia acum recunoașterea.
- Hei, tu nu ești Pacienta B? o întrebă, poruncitor.
- Vești bune, Harold. Sănătatea mea mintală s-a îmbunătățit extrem de mult de când am plecat de la Sanatoriul Rushbrook, îi zise Adelaide. Că tot veni vorba, avem nevoie de cheile de la Secția 4.
- Nu pot să vi le dau! răspunse Harold, alarmat. Doctorul Gill o să se supere foarte tare.
- Dacă nu vrei să te iau la sediu pentru interogatoriu despre o compromitere gravă a siguranței naționale, o să-i dai domnișoarei Blake aceste chei, spuse Jake.
- Domnișoara Blake? O cheamă doamna Massey.
- Nu sunt doamna Massey, rosti Adelaide. Ai face bine să-i dai cheile agentului special Truett până nu te arestează.
- Fir-ar să fie, salariul de aici nu e de ajuns de mare pentru asemenea bătăi de cap, mârâi Harold. Cheile de la etajul 4 sunt în biroul lui Gill. Puteți să vi le luați singuri!
Adelaide porni spre scara interioară impunătoare.
- Vă rog să mă urmați, domnule agent special Truett.
- Chiar îndeaproape, domnișoară Blake, răspunse Jake. Pot să vă asigur că FBI-ul vă este foarte recunoscător pentru cooperarea în această chestiune de o importanță vitală.
Harold privi, cu gura deschisă, cum Adelaide și Jake urcară cu pași repezi scara.
Când ajunseră la etajul întâi, Adelaide îl fixă pe Jake cu privirea.
- Aia e o legitimație FBI adevărată?
- Destul de adevărată.
- Adică?
- Adică și-a făcut efectul.
- Presupun că asta o face să fie destul de adevărată, zise Adelaide.
Biroul lui Gill era încuiat.
- Va trebui să-l facem pe Harold să ne dea cheia, spuse ea.
- Stai să încerc cheia mea universală, propuse Jake.
- Ai o cheie universală?
- Ei, e un termen tehnic...
Jake își scoase pistolul și folosi mânerul pentru a lovi geamul ușii cu forță. Sticla se făcu țăndări. Apoi, Jake băgă mâna prin orificiul creat și deschise ușa de pe dinăuntru.
- Aha, rosti Adelaide. Cheie universală... Foarte bună la casa omului.
- Da, să știi, confirmă Jake.
Inelul de oțel pe care era cheia de la secția de la etajul patru era într-un cui, pe perete. Adelaide o înșfăcă imediat.
Nimeni nu încercă să îi oprească până ce ajunseră la secția încuiată, aflată la etajul al patrulea. Acolo dădură de o altă ușă masivă din lemn cu o broască veche. Adelaide o descuie fără probleme.
Avusese impresia că era pregătită să se întoarcă în locul groaznic unde trăise două luni de coșmar, dar când pătrunse în Secția 4, un val de panică o izbi cu forță. Încremeni. Voia să se întoarcă și să fugă cât putea de tare.
Era vag conștientă că Jake se oprise lângă ea. Acesta cuprinse cu privirea secția, cu pereții de un alb steril, pardoseala din gresie albă și cele două șiruri de rezerve încuiate.
- Nu-ți face griji, îi zise el. N-o să te mai întorci niciodată aici.
Adelaide făcu un efort și își recăpătă stăpânirea de sine.
- Dar, dacă o să se întâmple să ajung iar aici, o să vii să mă salvezi.
- Da.
- Sunt bine acum, rosti ea. Scara care face legătură cu laboratorul e în capătul acestui hol. Orice-ai face, nu te uita printre zăbrele în vreuna dintre rezerve. Să nu întâlnești privirea niciunuia dintre pacienți.
- Înțeleg. Au dreptul al intimitatea lor.
- Bineînțeles, dar nu e vorba doar de intimitate. Pe acest etaj au fost repartizați doar cei cu problemele cele mai grave. Unii dintre ei au accese de violență. Dacă nu erau paranoici înainte să fie internați la Rushbrook, au devenit la scurt timp după ce au fost închiși aici. Mie așa mi s-a întâmplat.
- Tu aveai motive întemeiate să devii.
Un chip apăru după unul dintre grilaje. Adelaide avu grijă să nu se uite la pacientul respectiv, dar nu putu să ignore vaietul ca un geamăt.
- E stafia, rosti bolnavul aspru, pe un ton chinuit. S-a întors!
O altă față se ivi la grilajul din ferestruica de cealaltă parte a holului.
- N-ar trebui să fii aici! se jelui un glas de femeie. Pleacă! Fugi! Te vor omorî iar!
- S-a întors! strigă cineva. S-a întors stafia!
Acum, dincolo de fiecare grilaj se vedea câte un chip. Unul dintre pacienți scoase un urlet chinuit. Restul îi urmară exemplul.
- E stafia...
- S-a întors stafia...
Ușa cu geam a oficiului asistentelor se deschise. Un bărbat masiv și foarte musculos cu părul răvășit ieși din încăperea de mici dimensiuni. Adelaide îl recunoscu imediat. Îl chema Buddy. Dar acesta nu o luă în seamă, concentrându-și atenția asupra lui Jake.
- Cine ești și ce cauți aici? mârâi Buddy. Secția asta se ține încuiată. E interzis accesul vizitatorilor.
- Chestiuni oficiale, răspunse Jake.
Deschise din nou suportul din piele și îl închise la fel de repede, într-o mișcare fluidă. În același timp, se asigură că arma din tocul de sub haină putu fi văzută preț de o clipă.
- A apărut o breșă de securitate în legătură cu munca de cercetare care se desfășoară aici, la Sanatoriul Rushbrook. Am fost trimis să ridic toate fișierele care au legătură cu cercetarea, până la ultimul.
Un al doilea îngrijitor ieși precipitat din oficiu. Era la fel de masiv ca și Buddy și era aproape chel, dar în ochii săi se vedea mai multă inteligență.
- Doctorul Gill n-a zis nimic să las pe cineva să ridice dosarele, mârîi el gros.
- Bună, Victor, interveni Adelaide. Mă mai ții minte?
Victor se uită lung la ea.
- Auzi... nu ești țicnita de Pacientă B? Ăă, doamna Massey voiam să spun. Ce se întâmplă?
- Ca să vezi, răspunse Adelaide, nu mai sunt Pacienta B, nu sunt doamna Massey și, mai presus de orice, nu sunt țicnită. Numele meu e Adelaide Blake. Nu te deranja să ne oferi ceai sau cafea. N-o să stăm mult aici.
- De unde ați luat cheia pentru secția asta? întrebă bănuitor Victor.
- După cum domnul Truett tocmai îi explica lui Buddy, suntem aici cu treburi oficiale, din partea autorităților guvernamentale, spuse Adelaide.
Jake se uită la ea.
- Ziceai că laboratorul e în capătul holului ăsta?
- Exact.
Adelaide se puse în mișcare în direcția respectivă, dar Victor se puse în calea ei.
- Stați nițel, doamnă Massey sau Pacienta B sau oricine ați fi! În laborator nu pot intra decât persoanele autorizate.
Jake își trase pulpana haine suficient cât să lase din nou la vedere pistolul.
- Suntem autorizați de instituțiile îndrituite.
Spunând acestea, lăsă haina să se închidă din nou.
- Aha, spuse Victor.
Maxilarul i se încordă.
- Probabil că ar trebui să sun pe cineva să-mi confirme.
- Va trebui să fie interurban, în Washington DC, răspunse Jake. Între timp, pe noi ne găsiți în laborator.
Se puse în mișcare alături de Adelaide. Cu pași vioi, parcurseră împreună lungimea holului până la ușa cu geam pe care scria „Laborator. Interzis Accesul Persoanelor Neautorizate”.
Cheile zornăiră pe inel, pe măsură ce Adelaide le încerca pe fiecare în broască.
- Niciuna nu merge, anunță ea. Se pare că avem nevoie din nou de cheia ta universală.
Jake scoase arma și lovi geamul exact cu forța necesară pentru a-l sparge. Punând-o înapoi în toc, băgă mâna prin gaura creată și deschise ușa.
Adelaide înaintă pe scară și apăsă pe un comutator de pe perete. Aplicele se aprinseră, revărsând lumină peste treptele șerpuitoare din piatră. Încercă, fără prea mare succes, să-și reprime un fior.
- Urăsc locul ăsta, rosti ea.
Nu-și dădu seama că articulase cu voce tare aceste cuvinte până ce nu auzi răspunsul lui Jake.
- După ce-o să plecăm azi de aici, n-o să mai fii nevoită să te mai întorci niciodată, îi promise el.
Adelaide puse piciorul pe prima treaptă.
- Laboratorul e chiar în capătul scării.
Începu să urce. Pașii îi răsunau pe suprafața de piatră. Jake era chiar în spatele ei. Țipetele sălbatice și gemetele pacienților din Secția 4 îi urmau, reverberându-se în spațiul gol al casei scării.
- Aveai dreptate, zise Jake. Chiar aveam nevoie de tine să mă conduci prin clădirea asta. Cine a proiectat conacul ăsta cred că era la fel de nebun ca oricare dintre pacienții de azi.
- Poți să înțelegi de ce mireasa proprietarului inițial nu a fost deloc încântată de noul ei castel, rosti Adelaide.
Se opri în capătul scării. Lumina zorilor care se scurgea prin ferestrele înalte, boltite, încastrate într-unul dintre pereți nu reușea să îndulcească miasma vizibilă care clocotea în atmosferă.
Panica i se iscă din nou, fără niciun avertisment. De data asta amenința să o sufoce.
- Ești în regulă? întrebă Jake.
- Da, reuși ea să îngaime. Da, sunt bine.
Pe rafturi se vedeau compasuri de grosime, arzătoarea Bunsen, cântare și alte diverse instrumente.
Jilțul de lemn de care o legau îngrijitorii pentru ca Gill și Ormsby să o oblige să bea Daydream se afla și el într-un colț. Acum părea foarte banal.
„De data asta lucrurile stau altfel”, își dădu seama. „De data asta, tu ești cea stăpână pe situație. De data asta nu ești singură.”
- Eu îi spuneam în gând scaun electric, rosti ea în șoaptă.
Vorbea singură, dar Jake o auzi. Se apropie de ea prin spate și o atinse ușor pe un umăr.
- S-a terminat. Te-ai luptat cu ei și, în cele din urmă, ai scăpat de aici. I-ai înfrânt pe ticăloși. Și Gill, și Ormsby, sunt morți. Conrad Massey o să dea faliment și o să stea ani buni în închisoare. Vom face în așa fel încât să găsim dovezile necesare să-l facem și pe Paxton să înfunde pușcăria. Dacă te hotărăști că nu-i de ajuns ca să te simți răzbunată și vrei să moară și el, se poate aranja și asta.
Adelaide atinse mâna lui Jake de pe umărul ei.
- Au fost destule morți.
- Să îmi spui, te rog, dacă te răzgândești.
- Mulțumesc, așa o să fac. Am face bine să ne apucăm de treabă. Nu m-ar mira ca Victor să se fi dus să dea telefon și acum stă de vorbă cu poliția din oraș. Nu-s sigură ce te-a crezut că ai fi agent FBI.
- Și eu, care credeam că mi-am jucat rolul așa de bine... spuse Jake.
Dădu din cap spre biroul din fundul laboratorului.
- Presupun că fișierele sunt acolo?
- Da. Sper doar că Gill sau Paxton nu le-au mutat cumva.
- De ce să facă una ca asta? Considerau locul ăsta ca fiind cea mai sigură ascunzătoare pentru fișierele astea, pentru că aveau controlul deplin asupra Sanatoriului Rushbrook.
Jake porni pe culoarul dintre două bancuri și folosi din nou mânerul pistolului pentru a spulbera geamul încastrat în ușă. Deschise ușa și pătrunse în birou.
Adelaide se grăbi să îl urmeze. Când ajunse în dreptul lui, rămaseră amândoi pe loc, uitându-se la fișetele din lemn de lângă unul dintre pereți.
- Fișierele cu experimentele Daydream sunt în ultimul fișet, rosti Adelaide, cel care e încuiat. Ormsby ținea cheia în sertarul biroului său, dar n-am putut să o găsesc acolo în noaptea în care am fugit, așa că am fost nevoită să-mi las dosarul aici.
- Nicio problemă, rosti Jake. Nu e vorba decât de o încuietoare mică, model standard.
Apucă bine mânerul sertarului și trase tare. Adelaide auzi cum ceva metalic se rupse în interior. Sertarul se deschise fără probleme.
Privirile amândurora se lăsară peste șirul de dosare așezate ordonat.
Adelaide căută grăbită fișierul ei. Primul din șir avea scris pe el „Pacienta B”. Îl luă și îl deschise.
- Asta e! zise ea. Asta-i dovada mea că făceau experimente pe mine.
- Există și un dosar pentru Pacienta A?
Adelaide își închise dosarul și trecu în revistă rapid celelalte fișiere. Când termină, clătină din cap.
- Nu, zise apoi. Dar recunosc unele dintre dosarele astea. Sunt notițe cu munca de cercetare a tatălui meu, sunt dosarele dispărute când el și mama au murit în explozia de la laboratorul lor.
- O să luăm dosarul tău și tot ce mai încape în servieta asta, spuse Jake. Vreau să aflu ce Dumnezeu se petrecea aici.
Adelaide luă un braț de dosare și i le întinse lui Jake, iar acesta le îndesă în servietă. Când sertarul se goli, închise servieta, își îndreptă poziția și se duse la masa de lucru.
- Ce cauți? întrebă Adelaide.
- Nici eu nu știu.
Jake forță rapid încuietoarea sertarului din mijloc al biroului.
- Să vedem... S-ar putea să fie interesant.
Scoase un caiet cu coperte din piele.
- Ce e? întrebă Adelaide.
- Pare a fi agenda de întâlniri a lui Ormsby, unde își planifica și activitățile pe zile.
Jake deschise caietul și îl frunzări iute. Se opri.
- Uite ultima însemnare. E o notiță cum că trebuia să prepare o duzină de flacoane de Daydream. Data e exact cea în care ai scăpat tu de aici.
- Sticluțele de parfum pe care le-am văzut în biroul lui în noaptea aia, făcu legătura Adelaide. Le-a luat ucigașul. Deci erau pline cu Daydream, nu cu drogul pe care-l preparau aici de obicei.
- Așa a făcut rost Paxton de cantitatea de Daydream pe care a folosit-o în Burning Cove.
Jake nu își ridică ochii din agendă.
- La naiba! rosti foarte încet. E totul aici, Adelaide. Nume, date, toate detaliile afacerii cu droguri centrată în jurul sanatoriului. Asta-i tot ce avem nevoie să dovedim legătura dintre Paxton și rețeaua de traficanți de droguri.
.............................................
.............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu