„Faceți cum fac copacii: schimbă frunzele, dar păstrează rădăcinile. Deci, schimbați-vă ideile, dar păstrați-vă principiile.”
                    Victor Hugo

Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 1-7
Partea întâi
Capitolul 1

            Moartea nu-mi vine bine. O port ca pe o haină de-mprumut; îmi alunecă de pe umeri şi atârnă pe jos. Nu mi se potriveşte. Mă strânge.

   Aş vrea să scap de ea; s-o arunc în dulap şi să-mi pun din nou hainele mele croite pe măsură. N-am vrut să-mi părăsesc vechea viaţă, dar am speranţe pentru cea nouă - nutresc că voi deveni o persoană frumoasă şi plină de energie. Deocamdată, sunt captivă.
   Între vieţi.
   În purgatoriu.
   Se spune că despărţirile neaşteptate sunt mai uşoare. Mai puţin dureroase. Greşit. Orice durere scutită de un rămas-bun obositor pe care-l presupune o boală ce pare să nu se mai încheie este contrabalansată de oroarea unei vieţi curmate din senin. O viaţă încheiată în mod violent. În ziua morţii mele am mers pe sârmă între cele două lumi, cu plasa de siguranţă de sub mine făcută zdrenţe. Încoace siguranţă; încolo pericol.
   Am păşit.
   Am murit.
   Obişnuiam să glumim pe tema morţii - când încă mai eram îndeajuns de tineri, îndeajuns de plini de viaţă ca să ni se pară că moartea era ceva ce li se putea întâmpla doar altora.
   - Cine crezi c-o să se ducă primul? ai întrebat într-o noapte când terminaserăm tot vinul şi stăteam în faţa şemineului electric din apartamentul meu închiriat din Balham. O mână care-mi mângâia leneş coapsa ţi-a mai îndulcit cuvintele. Am răspuns imediat.
   - Tu, desigur.
   Mi-ai aruncat o pernă în cap.
   Eram împreună de o lună; bucurându-ne unul de trupul celuilalt, vorbind despre viitor ca şi cum ar fi aparţinut altcuiva. Fără legăminte, fără promisiuni - doar posibilităţi.
   - Femeile trăiesc mai mult, am zâmbit eu larg. E un fapt bine cunoscut. Ţine de genetică. Supravieţuirea celui mai bine adaptat. Bărbaţii nu se descurcă singuri.
   Ai devenit serios. Mi-ai luat faţa în palme şi m-ai făcut să mă uit la tine. În penumbră, ochii tăi erau negri; grătarul incandescent al şemineului se reflecta în pupilele tale.
   - Adevărat.
   M-am întins să te sărut, dar degetele tale m-au oprit; am simțit presiunea degetului tău mare pe obraz.
   - Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, nu ştiu ce m-aş face.
   Am simţit un fior scurt, în ciuda căldurii puternice a focului. Mi s-a făcut pielea de găină.
   - Las-o baltă.
   - Aş muri şi eu, ai insistat tu.
   Atunci am pus punct dramatismului tău tineresc, încercând să-ţi îndepărtez mâna şi să-mi eliberez bărbia. Păstrându-mi degetele împletite cu ale tale, pentru ca gestul să nu pară unul brutal. Sărutându-te, mai delicat la început, apoi din ce în ce mai pătimaş, până când te-ai lăsat pe spate şi eu am fost deasupra ta, cu părul meu acoperindu-ne feţele ca o cortină.
   Ai muri pentru mine.
   Relaţia noastră era la început; o scânteie care se putea stinge la fel de repede cum ar fi putut să se transforme în flăcări. N-aveam de unde să ştiu că vei înceta să mă iubeşti; că eu nu te voi mai iubi. N-am putut să nu fiu încântată de profunzimea sentimentelor tale, de intensitatea din privirea ta.
   Ai muri pentru mine şi, în clipa aceea, m-am gândit că şi eu aş putea muri pentru tine.
   Nu am crezut însă că vreunul dintre noi va fi nevoit s-o facă.

Capitolul 2

Anna

   Ella are 8 săptămâni. Are ochii închişi, gene lungi şi întunecate, pomeţi ca două mere care se mişcă în sus şi-n jos când mănâncă. O mânuţă stă răsfirată pe sânul meu, ca o stea de mare.
    Stau jos, lipită de canapea, şi mă gândesc la toate lucrurile pe care aş putea să le fac câtă vreme ea suge. Să citesc. Să mă uit la televizor. Să fac cumpărături de la o băcănie online.
   Dar nu azi.
   Azi nu e o zi pentru lucruri banale.
   Mă uit la fiica mea, şi după o vreme ridică pleoapele şi mă fixează cu ochii ei de un albastru-marin, solemnă şi plină de încredere.
   Pupilele ei sunt ca două lacuri adânci de dragoste necondiţionată; reflexia mea în ele e mică, dar neclintită.
   Ella suge mai încet acum. Ne uităm una la alta şi mă gândesc la faptul că maternitatea este cel mai bine păstrat secret: la faptul că toate cărţile din lume, toate filmele, toate sfaturile nu te pot pregăti vreodată pentru sentimentul copleşitor că eşti totul pentru o fiinţă minusculă. Sau că acea fiinţă reprezintă totul pentru tine. Păstrez şi eu secretul, nu-l spun nimănui, cui aş putea să-l destăinui? La mai puţin de 10 ani de la terminarea şcolii, prietenele mele îşi împart patul cu iubiţi, nu cu bebeluşi.
   Ella se uită în continuare la mine, dar, treptat, atenţia din ochii ei se tulbură, la fel cum ceaţa dimineţii învăluie priveliştea. Pleoapele i se închid o dată, de două ori, apoi rămân închise. Suptul - întotdeauna atât de feroce la început, apoi din ce în ce mai ritmic, relaxat - încetineşte până când între două înghiţituri trec câteva secunde bune. Se opreşte. Adoarme.
   Ridic mâna şi apăs uşor cu arătătorul pe sân, rupând sigiliul dintre sfârcul meu şi buzele Ellei, apoi îmi aranjez la loc sutienul pentru alăptat. Guriţa Ellei continuă să se mai mişte o vreme, apoi somnul o cuprinde din ce în ce mai adânc, cu buzele îngheţate parcă într-o perfectă literă O.
   Ar trebui s-o pun în pătuţ. Să profit la maximum de perioada în care doarme. Zece minute? O oră? Suntem încă departe de orice fel de rutină. Rutină. Cuvântul-cheie pentru fiecare proaspătă mamă; singurul subiect de conversaţie la cafeaua din dimineţile de după naştere, la care asistenta la care suntem arondate mă obligă să iau parte. Doarme deja fără întreruperi? Ar trebui să încerci metoda plânsului controlat. Ai citit Gina Ford?
   Dau din cap şi zâmbesc, spunând O s-o caut, apoi gravitez către una dintre celelalte proaspete mămici. Cineva diferit. Cineva mai puţin rigid. Pentru că mie puţin îmi pasă de rutină. Nu vreau s-o las pe Ella să plângă în timp ce eu stau la parterul casei şi postez pe Facebook despre „coşmarul de a fi părinte”.
   Doare să plângi după o mamă care nu se mai întoarce. Ella nu trebuie să ştie lucrul ăsta deocamdată.
   Se foieşte în somn, iar nodul din gâtul meu, mereu prezent, creşte. Când e trează, Ella e fiica mea. Când prietenii îmi arată în ce privinţe semănăm sau cât de mult seamănă cu Mark, nu reuşesc să văd aceste lucruri. Mă uit la Ella şi o văd, pur şi simplu, pe ea. Dar când doarme... când doarme, o văd pe mama mea. Sub obrăjorii aceia umflaţi de bebeluş se ascunde o faţă în formă de inimă, iar linia părului este atât de asemănătoare, că ştiu deja că, în anii ce vor urma, fiica mea îşi va petrece ore întregi în faţa oglinzii, încercând să îmblânzească singura şuviţă care creşte complet diferit de restul.
   Oare bebeluşii visează? Despre ce ar putea ei să viseze, având atât de puţină experienţă a lumii? O invidiez pe Ella pentru somnul ei, nu doar pentru că sunt obosită cum n-am fost niciodată înainte să am un copil, ci şi pentru că, atunci când îmi vine somnul, aduce cu el coşmaruri. Visele îmi arată lucruri pe care nu am cum să le ştiu.
   Supoziţii din rapoartele poliţiei şi din documentele medicilor legişti.
   Îmi văd părinţii cu feţele umflate şi desfigurate de apă. Văd spaima de pe chipurile lor, când cad de pe stâncă. Le aud ţipetele.
   Câteodată subconştientul e blând cu mine. Nu-i văd de fiecare dată pe părinţii mei căzând; uneori îi văd zburând. Îi văd păşind în gol, desfăcându-şi braţele şi planând aproape de suprafaţa unei mări albastre, din care sar stropi pe feţele lor vesele. Atunci mă trezesc domol, cu un zâmbet care-mi întârzie pe faţă până când deschid ochii şi-mi dau seama că totul este la fel cum era atunci când i-am închis.
   Cu 19 luni în urmă, tatăl meu a luat o maşină - cea mai nouă şi cea mai scumpă - din curtea din faţă a firmei sale. A condus cele 10 minute de la Eastbourne până la Beachy Head, unde a lăsat maşina în parcare, cu portiera descuiată, şi s-a îndreptat către stânci. Pe drum, a adunat pietre care să-l îngreuneze.
   Apoi, când mareea şi-a atins punctul maxim, s-a aruncat în gol de pe stânci.
   Şapte luni mai târziu, măcinată de durere, mama mea l-a urmat, cu o acurateţe atât de devastatoare, încât ziarul local a descris incidentul ca fiind o „sinucidere la indigo”.
   Ştiu toate acestea pentru că, în două rânduri, l-am ascultat pe medicul legist care ne-a relatat evenimentele, pas cu pas. Eram cu unchiul Billy când am ascultat concluziile blânde, dar dureroase a două misiuni de salvare eşuate. Mă uitam în jos în timp ce experţii expuneau păreri despre valuri, rata de supravieţuire, statistici mortuare. Şi am închis ochii când medicul legist a înregistrat verdictul de sinucidere.
   Părinţii mei au murit la un interval de 7 luni unul de celălalt, dar morţile lor atât de conectate au făcut ca anchetele să fie ţinute în aceeaşi săptămână. Am aflat o grămadă de lucruri în acele două zile, dar nu şi singurul lucru care conta.
   De ce au făcut-o.
   Dacă într-adevăr au făcut-o.
   Faptele erau dincolo de orice îndoială. Doar că părinţii mei nu erau genul sinucigaş. Nu erau deprimaţi, anxioşi, nu aveau temeri. Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să renunţe la viaţă.
   - Bolile mintale nu sunt întotdeauna evidente, spune Mark când deschid subiectul, fără ca vocea lui să trădeze vreun strop de iritare că discuţia ajunge, din nou, în acest punct. Chiar şi cei mai capabili, cei mai activi oameni pot suferi de depresie.
   Pe parcursul ultimului an am învăţat să-mi păstrez teoriile pentru mine; să nu mai dau glas cinismului care zace dincolo de suprafaţa durerii mele. Nimeni altcineva nu are dubii. Nimeni altcineva nu simte că ceva e în neregulă.
   Dar, pe de altă parte, poate că nimeni altcineva nu i-a cunoscut pe părinţii mei la fel ca mine.
   Sună telefonul. Las robotul să răspundă, dar persoana care sună nu lasă niciun mesaj. Imediat, îmi simt telefonul mobil vibrând în buzunar şi ştiu chiar înainte să mă uit că este Mark.
   - Eşti cumva sub un bebeluş care doarme?
   - Cum ai ghicit?
   - Ce face?
   - Suge la fiecare jumătate de oră. Tot încerc să mă apuc de cină, dar nu prea-mi iese.
   - Nu-ţi bate capul - pot să mă ocup eu când ajung acasă. Tu cum eşti?
   O uşoară schimbare de ton, pe care nimeni altcineva n-ar detecta-o, se simte în vocea lui. Un subînţeles. Tu cum eşti azi, în ziua asta în mod special?
   - Sunt bine.
   - Pot să vin acasă...
   - Sunt bine. Serios.
   Lui Mark i-ar displăcea profund să plece la jumătatea cursului.
   Adună atestate aşa cum adună alţii suporturi pentru bere sau monede străine; are atât de multe litere care îi indică titlurile, încât abia încap după numele lui. La fiecare câteva luni trebuie să-şi imprime cărţi de vizită noi, iar literele cel mai puţin importante cad în uitare. Cursul de azi poartă numele „Valoarea empatiei în relaţia client-consilier psihologic”. Nu are nevoie de cursul ăsta; empatia lui a fost evidentă din clipa în care i-am trecut pragul.
   M-a lăsat să plâng. A împins o cutie cu şerveţele către mine şi mi-a spus să nu mă grăbesc. Să încep când sunt pregătită, nicio clipă mai devreme. Iar când am încetat să mai plâng, dar tot nu mi-am putut găsi cuvintele, mi-a vorbit despre stadiile durerii - negare, furie, negociere, depresie, acceptare - şi mi-am dat seama că nu trecusem de prima etapă.
   Făcuserăm deja 4 şedinţe când Mark a tras adânc aer în piept şi mi-a spus că nu mă mai putea trata, iar eu am întrebat dacă era din cauza mea, şi el a răspuns că era vorba de un conflict de interese şi că era îngrozitor de neprofesionist, dar totuşi nu aş vrea să ieşim împreună la cină cândva?
   Era mai în vârstă decât mine - mai apropiat de anii mamei mele decât de ai mei - cu o siguranţă de sine în contradicţie cu emoţiile pe care atunci le-am văzut ieşind la suprafaţă.
   Nu am ezitat.
   - Mi-ar plăcea foarte mult.
   Mai târziu mi-a spus că s-a simţit mai vinovat pentru faptul că-mi întrerupsese şedinţele de consiliere decât pentru încălcarea regulilor de etică referitoare la ieşitul cu un pacient. Fost pacient, am subliniat eu.
   Încă nu e complet împăcat cu asta. Oamenii se întâlnesc în tot felul de locuri, îi reamintesc eu. Părinţii mei s-au cunoscut într-un club de noapte londonez; ai lui, la raionul de produse congelate din Marks Spencer. Iar eu şi el ne-am cunoscut în apartamentul său de la etajul şapte din Putney, într-o cameră de consultaţii cu scaune de piele, şi cuverturi moi de lână, şi un semn pe uşă pe care scria MARK HEMMINGS, CONSILIERE PSIHOLOGICĂ. DOAR CU PROGRAMARE
   - Bine, dacă eşti sigură. Dă-i Ellei un pupic din partea mea.
   - Pa.
   Închid prima şi ştiu că are căştile lipite de buze, aşa cum face atunci când este îngândurat. Probabil că a ieşit afară ca să mă sune, renunţând la cafea, la socializare sau la orice altceva or face 30 de psihologi când ies în pauză de la cursuri. În câteva clipe li se va alătura celorlalţi şi va uita de mine pentru câteva ore, timp în care va exersa exprimarea empatiei pentru cine ştie ce problemă inventată. O presupusă stare de anxietate. Un doliu ficţional.
   I-ar plăcea să se ocupe de al meu. Dar nu-l las. Am renunţat să mai văd un psihoterapeut atunci când mi-am dat seama că tot vorbitul din lume nu avea să-i aducă înapoi pe părinţii mei. Ajungi la un punct în care durerea pe care o simţi pe dinăuntru devine pur şi simplu tristeţe. Iar pentru asta nu există leac.
   Tristeţea e complicată. Vine în valuri şi curge şi are atât de multe feţe încât s-o desluşesc îmi provoacă dureri de cap. Pot să treacă zile întregi în care să nu plâng, pentru ca apoi abia să fiu în stare să respir din cauza hohotelor care-mi zguduie trupul. Într-o clipă pot să râd cu unchiul Billy de vreo prostie pe care a făcut-o tatăl meu cândva; pentru ca în următoarea să fiu plină de furie din cauza egoismului pe care l-a dovedit. Dacă tata nu s-ar fi sinucis, nici mama n-ar fi făcut-o.
   Furia este partea cea mai rea din toată povestea asta. Mânia dezlănţuită şi pură şi sentimentul inevitabil de vinovăţie care-i urmează.
   De ce-au făcut-o?
   Am analizat zilele care au precedat moartea tatălui meu de un milion de ori; m-am întrebat dacă aş fi putut face ceva care să împiedice ce s-a întâmplat.
   Tatăl tău a dispărut.
   M-am încruntat când am primit mesajul, aşteptând poanta.
   Locuiam cu părinţii mei, dar lipsisem de-acasă peste noapte, fiind la o conferinţă în Oxford, unde pălăvrăgeam cu o colegă din Londra la cafeaua de dimineaţă. Mi-am cerut scuze, ca să-i telefonez mamei mele.
   - Cum adică a dispărut?
   Mama nu părea să aibă nicio logică. Abia rostea cuvintele, de parcă le scotea cu forţa. Se certaseră cu o seară înainte; tata plecase în grabă la pub. Până aici, nimic neobişnuit. Ajunsesem să accept de mult relaţia furtunoasă a părinţilor mei; vijeliile treceau la fel de repede pe cât apăreau. Doar că, de data asta, tata nu se mai întorsese acasă.
   - Am crezut că poate a dormit la Bill, a zis mama, dar acum sunt la serviciu şi Bill zice că nu l-a văzut. Simt că-nnebunesc, Anna!
   Am plecat imediat de la conferinţă. Nu pentru că aş fi fost îngrijorată din pricina tatălui meu, ci pentru că-mi făceam probleme pentru mama. Erau atenţi să-mi ascundă motivele disputelor dintre ei, dar de prea multe ori îmi dădusem seama care erau problemele.
   Tata îşi lua tălpăşiţa - la serviciu, pe terenul de golf, la pub. Mama se ascundea în casă, prefăcându-se în faţa mea că nu plânsese.
   Până când am ajuns acasă, totul se încheiase deja. Poliţia era în bucătărie, cu caschetele în mâini. Mama tremura atât de tare, că a fost nevoie să fie chemat un paramedic s-o trateze pentru şoc.
   Unchiul Billy era palid de suferinţă. Laura, fina mamei mele, făcuse ceai şi uitase să pună lapte. Fără ca vreunul dintre noi să observe.
   Am citit mesajul pe care l-a trimis tata.
   Nu mai pot face asta. Lumea va fi un loc mai bun fără mine.
   - Tatăl dumneavoastră a luat o maşină de la serviciu.
   Poliţistul era cam de vârsta tatălui meu, şi m-am întrebat dacă avea copii. Dacă şi ei credeau că ştiu totul despre el.
   - Camerele de supraveghere arată că s-a îndreptat spre Beachy Head aseară târziu.
   Mama a lăsat să-i scape un geamăt înfundat. Am văzut cum Laura s-a dus s-o consoleze, dar eu n-am putut să fac la fel. Eram paralizată. Nu voiam să aud, dar, în acelaşi timp, mă forţam să ascult.
   - Ofiţerii de serviciu au răspuns la un apel în dimineaţa asta, pe la ora 10.
   Poliţistul Pickett se uita la notiţele sale. Am bănuit că era mai uşor decât să se uite la noi.
   - O femeie a anunţat că a văzut un bărbat umplându-şi rucsacul cu pietre şi apoi punându-şi telefonul şi portofelul pe jos, înainte să se arunce de pe marginea stâncii.
   - Şi nu a încercat să-l oprească?
   Nu intenţionasem să ţip, iar unchiul Billy mi-a pus o mână pe umăr. Am îndepărtat-o. M-am întors către ceilalţi.
   - Pur şi simplu s-a uitat la el cum sare?
   - Totul s-a petrecut foarte repede. Femeia care ne-a sunat era foarte necăjită, după cum vă puteţi imagina.
   Poliţistul Pickett şi-a dat seama prea târziu că spusese o replică nepotrivită.
   - Ea era necăjită, care va să zică? Şi cum credea că s-o fi simţit tatăl meu?
   M-am întors, căutând sprijin pe feţele din jurul meu, apoi fixându-i cu privirea pe poliţişti.
   - Aţi interogat-o?
   - Anna, a spus Laura încet.
   - De unde ştiţi că nu ea l-a împins?
   - Anna, asta nu e de folos nimănui.
   Eram pe punctul să-i răspund, dar apoi am văzut-o pe mama, sprijinindu-se de Laura, gemând încet. Spiritul combativ m-a părăsit. Sufeream, dar mama suferea şi mai mult. Am traversat încăperea şi am îngenuncheat lângă ea, căutându-i mâna şi simţindu-mi lacrimile pe obraz înainte să-mi dau seama că începusem să plâng. Părinţii mei erau împreună de 26 de ani. Trăiau împreună - şi munceau împreună - şi, în ciuda tuturor turbulenţelor, se iubeau.
   Poliţistul Pickett şi-a dres glasul.
   - Descrierea se potriveşte cu domnul Johnson. Am ajuns la faţa locului în câteva minute. Maşina lui a fost recuperată din parcarea de la Beachy Head, iar la marginea stâncii am găsit...
   A încheiat arătând spre o pungă transparentă pentru colectare de probe, care se afla în mijlocul mesei din bucătărie şi în care am putut vedea telefonul mobil şi portofelul de piele maronie al tatălui meu.
   Din senin mi-a venit în minte gluma pe care unchiul Billy o zicea mereu, despre moliile din buzunarele de la haina tatălui meu, şi pentru o clipă am crezut c-o să izbucnesc în râs. În loc de asta, am plâns şi nu m-am putut opri 3 zile.

   Braţul meu drept, strivit sub Ella, a amorţit. Îl trag afară şi-mi mişc degetele, simţind furnicături pe măsură ce sângele se pune din nou în mişcare spre extremităţi.
    Cuprinsă dintr-odată de energie, mă extrag de sub trupuşorul adormit al Ellei, cu o abilitate de a mă strecura demnă de manevrele Marinei Regale, nou dobândită graţie maternităţii, şi o baricadez pe canapea cu perne. Mă ridic, întinzându-mă ca să alung înţepeneala instalată de la prea mult stat jos.
   Tatăl meu nu a suferit niciodată de depresie sau anxietate.
   - Dar ţi-ar fi spus, chiar dacă ar fi fost aşa? m-a întrebat Laura.
   Stăteam în bucătărie - eu, mama şi Laura. Poliţia, vecinii, toată lumea plecase, iar noi am rămas amorţite în bucătărie, cu o sticlă de vin care ne părea acru. Laura avea un punct de vedere valid, chiar dacă eu nu voiam să ţin seama de el. Tata provenea dintr-o lungă linie de bărbaţi care considerau că a vorbi despre „sentimente” însemna că erai un „fătălău”.
   Oricare ar fi fost motivul, sinuciderea lui picase ca din senin şi ne aruncase pe toţi în suferinţă.
   Mark - ca şi înlocuitorul său, de îndată ce a fost găsit unul - mă încurajase să înfrunt furia pe care o resimţeam vizavi de moartea tatălui meu. Am profitat de câteva cuvinte spuse de medicul legist.
   Fără să fie în deplinătatea facultăţilor mintale.
   Acestea m-au ajutat să separ omul de act; m-au ajutat să înţeleg că sinuciderea tatălui meu nu a însemnat intenţia de a-i răni pe cei pe care-i lăsa în urma lui. Mai degrabă, ultimul său mesaj sugera credinţa sinceră că noi aveam să fim mai fericiţi fără el. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr.
   Chiar mai greu decât să mă împac cu sinuciderea tatălui meu a fost ce s-a întâmplat după aceea. Să încerc să înţeleg de ce - asta după ce experimentasem la prima mână durerea doliului provocat de o sinucidere; după ce mă văzuse plângându-mi tatăl iubit - mama mea m-a făcut în mod conştient să mai trec încă o dată prin toate astea.
   Presiunea îmi zumzăie în urechi ca o viespe captivă care se izbeşte de un geam. Mă duc în bucătărie şi beau un pahar cu apă, repede, apoi îmi lipesc palmele de blatul de granit şi mă aplec deasupra chiuvetei. O aud pe mama care cântă în timp ce spală vasele; bătându-l pe tata la cap să strângi şi tu măcar o dată după tine.
   Nori de făină în timp ce fac prăjituri stângace în bolul greoi de ceramică al mamei. Mâinile ei în jurul meu - modelând biscuiţi, făcând aluaturi. Şi apoi, mai târziu, când m-am întors acasă să locuiesc cu ei, făcând cu rândul la cuptor, în timp ce cealaltă pregătea cina. Tata era în birou sau se uita la televizor în camera de zi. Iar noi, femeile, la bucătărie - pentru că aşa voiam, nu pentru că era obligatoriu. Pălăvrăgind în timp ce găteam.
   În încăperea asta mă simt cel mai aproape de mama. Aici doare cel mai tare.

   Astăzi se împlineşte 1 an.
   Văduvă îndurerată plonjează spre moarte, s-a scris în Gazette.
   Capelanul solicită ca presa să nu mai aibă acces la locul devenit cel mai popular pentru sinucideri, anunţa deloc amuzant un titlu din Guardian.
   „Ştiai”, şoptesc, convinsă că a vorbi cu voce tare nu e tocmai semnul unei minţi sănătoase, cu toate astea incapabilă să mă mai abţin. „Ştiai cât de mult doare şi, cu toate astea, tot ai făcut-o.”
   Ar fi trebuit să-l ascult pe Mark şi să planific ceva pentru astăzi. Ceva care să-mi distragă atenţia. Aş fi putut s-o sun pe Laura. Să luăm prânzul împreună. Să mă duc la cumpărături. Orice care să nu implice mersul de colo-colo prin casă, rumegând poveşti vechi şi gândindu-mă obsesiv la aniversarea morţii mamei mele. Nu există niciun motiv logic pentru care ziua de azi ar trebui să fie mai dificilă decât oricare altă zi. Mama nu e mai moartă decât a fost ieri; nici decât va fi mâine.
   Şi totuşi...
   Trag adânc aer în piept şi încerc să ies din starea asta. Pun paharul în chiuvetă şi mă dojenesc singură, de parcă o admonestare cu voce tare ar schimba lucrurile. O s-o scot pe Ella în parc. Putem s-o luăm pe drumul lung, ca să mai treacă timpul, iar la întoarcere o să cumpărăm ceva pentru cină. Şi, înainte să-mi dau seama, Mark o să ajungă acasă şi ziua va fi trecut.
    Această înşelătorie abruptă este un truc familiar, dar funcţionează. Durerea din inimă slăbeşte, iar presiunea din spatele ochilor se estompează.
   Prefă-te până-ţi iese cum vrei, spune Laura mereu. Îmbracă-te pentru slujba pe care vrei s-o obţii, nu pentru cea pe care o ai deja - e o altă zicală favorită a ei. Se referă la cum te îmbraci la serviciu (ar trebui să asculţi foarte atent ca să te prinzi că accentul ei de şcoală publică este deprins, nu înnăscut), dar principiul este acelaşi. Prefă-te că eşti bine şi o să te simţi bine. Până să-ţi dai seama, chiar o să fii bine.
   Încă mai lucrez la această ultimă parte.
   Aud scâncetul care-mi spune că Ella este trează. Sunt deja la jumătatea holului când zăresc ceva blocat în fanta pentru scrisori.
   Ori a fost adus de cineva în persoană, ori a rămas acolo de când a trecut poştaşul. Oricum, n-am observat-o când am luat corespondenţa azi-dimineaţă.
   Este o cartolină. Am mai primit două azi-dimineaţă - ambele de la colegi de şcoală care gestionează mai bine de la distanţă situaţiile neplăcute - şi sunt impresionată de numărul de persoane care marchează datele în felul acesta. De aniversarea sinuciderii tatălui meu, cineva a lăsat o caserolă cu mâncare pe pragul uşii, cu cel mai scurt bilet posibil.
   Pune-o în congelator sau încălzeşte-o. Mă gândesc la tine.
   Nu ştiu nici acum de la cine a fost. Mare parte dintre cartolinele de condoleanţe care au sosit după moartea părinţilor mei au venit însoţite de poveştile maşinilor pe care ei le vânduseră de-a lungul anilor. Chei înmânate unor adolescenţi cu prea multă siguranţă de sine şi părinţi exagerat de neliniştiţi. Maşini sport cu două locuri schimbate cu maşini serioase de familie. Maşini care să celebreze promovări, aniversări importante, ieşiri la pensie. Părinţii mei au jucat un rol în multe poveşti diferite.
   Adresa este tipărită pe un autocolant, iar ştampila poştei - o mâzgălitură în colţul din dreapta-sus. Cartolina este groasă şi scumpă - trebuie s-o smulg din plic.
   Mă uit la imagine.
   Culori vii dansează pe pagină: o margine sinistră cu trandafiri roz, cu tije şi frunze verzi-strălucitoare intercalate. În mijloc, două pahare de şampanie ciocnindu-se unul de altul. Cartolina este embosată şi presărată cu sclipici.
   Aniversare fericită!
   Fac un pas în spate, de parcă aş fi fost lovită. E o glumă proastă? O greşeală? Vreo cunoştinţă binevoitoare, dar îngustă la minte, care a ales greşit misiva? Deschid cartolina.
   Mesajul este tipărit. Tăiat de pe o hârtie ieftină şi lipit în interior.
   Nu e o greşeală.
   Îmi tremură mâinile, iar cuvintele par să înoate în faţa ochilor mei. Viespea din urechi începe să bâzâie mai tare. Îl citesc din nou.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.

Capitolul 3

   Nu aşa am vrut să mă duc. Nu a fost modul în care mi-am imaginat mereu c-o să mor.
   Când mă gândeam la moartea mea, îmi închipuiam o cameră întunecată. Dormitorul nostru. Perne umflate în spatele meu; un pahar cu apă îmi atingea buzele odată ce mâinile mele deveniseră prea neputincioase să-l ţină singure. Morfină care să facă durerea suportabilă. Vizitatori mergând în şir indian, în vârful degetelor, veniţi să-şi ia rămas-bun; tu, cu ochii roşii, dar stoic, absorbindu-le cuvintele amabile.
   Şi eu; treptat, mai mult adormită decât trează, până când într-o dimineaţă nu m-am mai trezit deloc.
   Obişnuiam să spun în glumă că în următoarea viaţă mi-aş dori să mă reîncarnez într-un câine.
   Se pare că nu prea ai de ales.
   Iei ce ţi se dă, chiar dacă ţi se potriveşte sau nu. O femeie, exact la fel ca tine. Mai bătrână, mai urâtă. Asta sau nimic. Mi se pare ciudat să fiu fără tine.
   Cu 26 de ani în urmă, eram împreună. Căsătoriţi de aproape tot atâta timp. La bine şi la rău. Tu, la costum, eu, cu o rochie cu talie empire, aleasă ca să ascundă un pântece de gravidă în 5 luni. O viaţă nouă împreună.
   Şi acum am rămas doar eu. Singură. Speriată. Neputincioasă în umbra unei vieţi pe care cândva am trăit-o din plin.
   Nimic nu a ieşit aşa cum am crezut c-o să iasă.
   Şi acum asta.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Cuvintele nu poartă nicio semnătură. Anna nu va şti de la cine sunt. Dar eu ştiu. Mi-am petrecut tot anul trecut aşteptând ca lucrul acesta să se întâmple, păcălindu-mă că tăcerea înseamnă siguranţă.
   Nu-i aşa.
   Pot să văd speranţa pe chipul Annei; promisiunea unor răspunsuri la întrebările care o ţin trează. O cunosc pe fiica noastră. N-ar fi crezut niciodată că tu şi cu mine am fi păşit de pe stânca aceea de bunăvoie.
   Avea dreptate.
   Văd şi eu, cu o limpezime dureroasă, ce se va întâmpla acum. Anna se va duce la poliţie. Va cere să se facă o anchetă. Va lupta să afle adevărul, fără să ştie că adevărul nu ascunde altceva decât alte minciuni. Mai mult pericol.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Ce nu ştii nu te poate răni. Trebuie s-o opresc pe Anna, să nu o las să meargă la poliţie. Trebuie s-o împiedic să afle adevărul înainte să fie rănită.
   Credeam că am încheiat socotelile cu vechea mea viaţă în ziua în care am condus spre Beachy Head, dar cred că m-am înşelat.
   Trebuie să pun punct poveştii ăsteia.
   Trebuie să mă dau din nou la fund.

Capitolul 4

Anna

   Îl sun înapoi pe Mark. Îi las un mesaj despre cartolină, care are atât de puţin sens, că trebuie să mă opresc, să respir adânc şi apoi s-o iau de la capăt.
   - Sună-mă de îndată ce primeşti mesajul, închei eu.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Sensul este clar.
   Mama mea a fost omorâtă.
   Încă am părut de pe ceafă sculat şi mă întorc uşor, să verific scările largi din spatele meu, uşile deschise de pe fiecare parte a casei, cu geamurile înalte cât încăperea. Nu e nimeni acolo.
   Bineînţeles că nu e. Dar cartolina pe care o ţin în mână m-a pus pe jar, de parcă cineva ar fi pătruns în casa mea şi mi-ar fi pus-o direct în braţe, şi am senzaţia că eu şi Ella nu mai suntem singure în casă.
   Îndes cartolina înapoi în plic. Trebuie să ies de-aici.
   - Rita!
   Se aude agitaţie din bucătărie, urmată de zgâriat de gheare pe pardoseală. Recuperată de la altă familie, Rita este o corcitură de caniş cipriot cu alte rase. Are nişte laţe castanii care-i cad pe ochi şi în jurul botului, iar vara, când este tunsă, petele albe din blana ei arată ca zăpada. Mă linge fericită.
   - Ieşim la plimbare.
   Nefiind genul căreia să trebuiască să-i ceri de două ori asta, Rita se repede la uşa de la intrare, unde dă din cap şi se uită la mine nerăbdătoare. Căruciorul e pe hol, băgat sub casa scării, şi împing cartolina anonimă în coşul de cumpărături de dedesubt, acoperind-o cu o păturică, de parcă faptul că nu o mai văd schimbă cumva realitatea că se află acolo.
    O ridic pe Ella chiar când starea ei se schimbă de la mulţumire la ţâfnă.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Ştiam eu. Întotdeauna am ştiut. Mama mea avea o tărie din care mi-ar fi plăcut să moştenesc măcar a zecea parte - o încredere de sine la care încă râvnesc. Nu renunţa niciodată. Nu ar fi renunţat la viaţă.
   Ella îmi caută din nou sânul, dar nu avem timp. Nu mai vreau să stau niciun minut în casă.
   - Hai să luăm nişte aer curat, vrei?
   Găsesc geanta cu schimburi în bucătărie, verific să am toate cele necesare - scutece, şerveţele umede, feşe - şi arunc înăuntru şi poşeta mea şi cheile de la casă. Acesta este momentul când, de obicei, Ella îşi udă scutecul sau regurgitează şi are nevoie de un schimb de hăinuţe curate. O adulmec atentă la funduleţ şi ajung la concluzia că e totul în regulă.
   - În regulă, să mergem!
   Sunt trei trepte de piatră de la uşa de la intrare până la pietrişul dintre casă şi trotuar. Fiecare treaptă este mai scobită pe mijloc, acolo unde nenumăraţi paşi au călcat de-a lungul anilor. Când eram mică, săream de pe treapta cea mai de jos, curajul crescându-mi odată cu anii până când - însoţită de cuvintele mamei „fii atentă!” - am reuşit să sar de pe treapta de sus şi să aterizez la un metru pe trotuar, cu braţele ridicate în faţa unor aplauze invizibile.
   Cu Ella într-o mână, aplec căruciorul pe trepte înainte s-o aşez înăuntru şi s-o învelesc bine cu păturicile. Gerul nu pare să se ridice, iar pavajul străluceşte îngheţat. Pietrişul scoate un sunet înfundat pe măsură ce bucăţi îngheţate sar de sub picioarele mele.
   - Anna!
   Vecinul nostru, Robert Drake, stă de cealaltă parte a balustradei negre care separă casele noastre. Cele două proprietăţi sunt identice: o casă cu două etaje în stil georgian, cu o grădină lungă în spate şi cu alei exterioare înguste, care străbat spaţiul dintre case din faţă până în spate.
   Părinţii mei s-au mutat la Eastbourne în 1992, când apariţia mea neaşteptată le-a scurtat şederea în Londra şi i-a lansat în viaţa de cuplu. Bunicul meu, care a murit, a cumpărat casa - la două străzi de locul în care a copilărit tata - cu bani gheaţă („este singura valută de care ascultă oamenii, Annie”) şi a dat mult mai puţin, îmi închipui, decât a plătit Robert când a cumpărat proprietatea vecină, 15 ani mai târziu.
   - M-am gândit la tine, spune Robert. Azi e, nu-i aşa?
   Îmi zâmbeşte cu înţelegere şi-şi lasă capul într-o parte. Gestul îmi aminteşte de Rita, cu excepţia faptului că ochii Ritei sunt blânzi şi încrezători, în timp ce ai lui Robert...
   - Mama ta, adaugă el, în caz că n-am înţeles; are un strop de nelinişte în voce, de parcă ar trebui să mă arăt mai recunoscătoare pentru compasiunea lui.
   Robert este chirurg şi, chiar dacă a fost tot timpul prietenos cu noi, are o privire intensă, aproape clinică, care mă face să mă simt de parcă m-aş afla pe masa de operaţie. Locuieşte singur, pomenindu-şi nepoatele şi nepoţii care-l vizitează din când în când cu detaşarea unui om care n-a avut şi nici nu şi-a dorit copiii săi.
   Înfăşor lesa Ritei de mânerul căruciorului.
   - Da, astăzi e. Amabil din partea ta să-ţi aminteşti.
   - Comemorările sunt de fiecare dată dificile.
   Nu mai pot asculta alte platitudini.
   - Tocmai o scoteam pe Ella la o plimbare.
   Lui Robert pare să-i convină că am schimbat subiectul. Se uită printre zăbrele.
   - Dar ce-a crescut!
   Sunt atât de multe păturici în jurul Ellei, că sigur nu are cum s-o vadă, dar sunt dispusă să-i împărtăşesc ce dimensiuni are acum, detalii pe care, probabil, nu ţinea neapărat să le afle.
   - Excelent, grozav! Ei bine, vă las să vă continuaţi drumul.
   Aleea pentru maşini e lată cât casa, dar nu mai lungă decât un autovehicul. Porţile de fier, niciodată închise de când mă ştiu, se întind de-a lungul balustradelor. Îmi iau la revedere, apoi împing căruţul pe poartă şi ajung pe trotuar.
   Dincolo de stradă este un parc, un spaţiu pentru oameni mari, cu aranjamente complicate şi semne că este interzis să calci pe iarbă.
   Părinţii mei o duceau cu rândul pe Rita la plimbare acolo, ultimul lucru pe care-l făceau seara, şi ea mă trage de lesă într-acolo, dar eu o strunesc şi împing căruciorul înspre oraş. La capătul rândului de case, fac dreapta. Mă uit în spate către Oak View şi, când fac asta, îmi dau seama că Robert se află încă pe alee. Se uită în altă parte şi se duce înapoi în casă.
   Mergem de-a lungul Chestnut Avenue, unde garduri lucioase flanchează mai multe case cu ferestre de o parte şi de alta a uşii principale; cu leandrii ca nişte santinele îmbrăcate cu ghirlande de luminiţe strălucitoare. Una sau două dintre casele mai mari de pe bulevard au fost transformate în blocuri de apartamente, dar marea majoritate sunt intacte, cu uşile lor largi lipsite de înghesuiala de cutii poştale şi sonerii. Brazii de Crăciun sunt aşezaţi în dreptul ferestrelor cu bovindou şi surprind din când în când activitate în încăperile cu tavane înalte din spatele lor. În prima, un adolescent leneveşte pe o canapea; în a doua, copii mici se aleargă în jurul camerei, animaţi de veselia festivă. La numărul 6, un cuplu de vârstnici citeşte ziarul.
   Uşa de la numărul 8 este deschisă. O femeie - aproape de 50 de ani, presupun - stă în holul de culoare gri, cu o mână odihnindu-se uşor pe uşă. Dau din cap în semn de salut, dar deşi ridică o mână să răspundă, zâmbetul ei larg este îndreptat către un trio care se ciondăneşte uşor luptându-se să care un brad de Crăciun de la maşină în casă.
   - Cu grijă, o să-l scăpaţi!
   - Un pic mai la stânga. Ai grijă la uşă!
   Adolescenta râde; fratele ei nepriceput aruncă un zâmbet forţat.
   - Va trebui să-l ridicaţi peste gard.
   Şi tatăl, care dă indicaţiile. Încurcându-i. Mândru de copiii lui.
   Pentru o clipă, simt o durere atât de puternică, încât abia mai pot să respir. Strâng cu putere pleoapele. Mi-e atât de dor de părinţii mei, în momente atât de diferite şi în feluri pe care nu le-aş fi putut prevedea vreodată. Cu două Crăciunuri în urmă, în locul oamenilor acestora am fi fost eu şi tata; şi mama s-ar fi prefăcut că ne dojeneşte de la uşă. Am fi avut peste tot cutii cu bomboane de ciocolată, prea multă băutură şi destulă mâncare cât să hrănim o armată. Laura, ajungând cu un teanc de cadouri, de parcă tocmai şi-ar fi găsit un nou loc de muncă; scuze şi „rămân datoare” dacă ar fi omis pe cineva. Tata şi unchiul Billy contrazicându-se de la cine ştie ce fleac; dând cu banul ca să consfinţească vreun pariu. Mama care s-ar fi emoţionat şi ar fi pus CD-ul cu melodia Driving Home for Christmas.
   Mark ar spune că văd trecutul într-un mod ideal, dar nu pot fi singura care-şi doreşte să rememoreze timpurile bune de odinioară.
   Şi, idealizând sau nu, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna când părinţii mei au murit.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Nu sinucidere. Crimă.
   Cineva mi-a furat viaţa pe care o aveam. Cineva mi-a omorât mama. Şi dacă au omorât-o pe mama, asta înseamnă că nici tata nu s-a sinucis. Părinţii mei au fost omorâţi.
   Prind mai bine mânerul căruciorului Ellei, dezechilibrată de valul de vinovăţie pentru lunile în care mi-am vărsat furia pe părinţii mei pentru faptul că au ales calea cea mai uşoară - pentru că s-au gândit la ei înşişi mai mult decât s-au gândit la cei pe care-i lăsau în urmă.
   Poate că am greşit judecându-i. Poate că faptul că m-au părăsit nu a fost alegerea lor.
   Showroomul de maşini Johnson se află la colţul dintre Victoria Road şi Main Street, un far călăuzitor în punctul în care magazinele şi saloanele de înfrumuseţare fac loc blocurilor şi caselor de la marginea oraşului. Steagul fluturând pe care mi-l amintesc din copilărie a dispărut demult, şi Dumnezeu ştie ce-ar fi zis bunicul de iPadurile strecurate sub braţele agenţilor de vânzări sau de ecranul uriaş pe care rulează oferta specială a săptămânii.
   Traversez curtea din faţă, conducând căruciorul Ellei printre un Mercedes elegant şi un Volvo la mâna a doua. Uşile de sticlă se deschid fără zgomot când ne apropiem, iar aerul cald dinăuntru ne ademeneşte să intrăm. Din boxele scumpe se aud cântece de Crăciun. În spatele ghişeului, acolo unde stătea mama, o fată atrăgătoare cu piele de culoare caramel şi şuviţe asortate bate în tastatură cu unghiile ei false. Îmi zâmbeşte şi zăresc sclipirea unui diamant lipit pe unul dintre dinţi. Nici c-ar putea fi mai diferită ca stil de cum era mama. Poate de aceea a şi angajat-o unchiul Billy; nu poate să-i fie uşor să vină la serviciu zi de zi.
    E acelaşi lucru, şi totuşi diferit. Aşa cum este şi casa mea. Sau viaţa mea.
   - Annie!
   Întotdeauna Annie. Niciodată Anna.
   Unchiul Billy este fratele tatălui meu şi e definiţia burlacului. Are câteva prietene, mulţumindu-se cu cine de vineri seara şi excursii ocazionale până la Londra la vreun spectacol, precum şi cu partida regulată de poker cu băieţii din prima zi de miercuri a fiecărei luni.
   Din când în când, îi sugerez ca Bev, Diana sau Shirley să ni se alăture să bem ceva împreună. Răspunsul lui Billy este de fiecare dată acelaşi.
   - Nu prea cred, Annie dragă.
   Întâlnirile pe care le are nu devin niciodată ceva mai serios de-atât. Cina este întotdeauna doar cină; un pahar de ceva este exact asta. Şi chiar dacă face rezervări la cele mai drăguţe hoteluri când merge la Londra şi îşi regalează însoţitoarea aleasă cu tot felul de cadouri minunate, întotdeauna vor trece luni întregi până când o va vedea din nou.
   - De ce le ţii pe toate la distanţă? am întrebat eu odată, după prea multe pahare de ceea ce în familia noastră este cunoscut drept „Johnson gin & tonic”.
   Billy mi-a făcut cu ochiul, dar tonul vocii sale era serios.
   - Pentru că, în felul acesta, nimeni nu are de suferit.
   Îl îmbrăţişez şi inspir amestecul familiar de aftershave şi tutun, împreună cu ceva nedefinit care mă face să-mi îngrop faţa în puloverul lui. Miroase ca bunicul. Cum mirosea şi tata. Ca toţi bărbaţii Johnson. Din care doar Billy a mai rămas acum.
   Mă desprind din îmbrăţişare. Hotărăsc să spun lucrurile pur şi simplu.
   - Mama şi tata nu s-au sinucis.
   Pe faţa unchiului Billy văd o urmă de resemnare. Am mai avut discuţia asta.
   - Of, Annie...
   Doar că de data asta este diferit.
   - Au fost ucişi.
   Se uită la mine fără să spună nimic - ochii lui neliniştiţi cercetându-mi faţa cu atenţie - apoi mă trage în biroul lui, departe de clienţi, şi mă aşază în scaunul scump de piele care a fost aici dintotdeauna.
   Cât dai atâta face, spunea tata.
   Rita se aşază pe podea. Mă uit la picioarele mele. Îmi aduc aminte cum se bălăngăneau de marginea scaunului şi cum, încet-încet, s-au lungit şi au ajuns până la podea.
   Am făcut aici practică, odată.
   Aveam 15 ani. Încurajată să mă gândesc să preiau afacerea familiei, până a devenit clar că mie mi-ar fi greu şi să vând apă în Sahara. Tata se pricepea de minune la asta. Cum se spune? Le-ar fi putut vinde gheaţă eschimoşilor.
    Mă uitam la el cum măsoară clienţii - perspectivele, cum îi numea el. Era atent la maşinile pe care le conduceau, la hainele pe care le îmbrăcau şi apoi îl vedeam alegându-şi abordarea potrivită, ca dintr-un meniu. Era acelaşi întotdeauna - mereu Tom Johnson - dar accentul lui se modifica uşor într-un fel sau altul, sau se declara un fan înfocat al clubului de fotbal Watford, al trupei The Cure, al labradorilor ciocolatii... puteai să-ţi dai seama imediat când se producea conexiunea; care era momentul acela în care clientul hotăra că el şi tata erau pe aceeaşi lungime de undă. Că Tom Johnson era un om de încredere.
   Eu n-aş putea s-o fac. Am încercat să-l imit pe tata, am încercat să lucrez cu mama la ghişeu şi să copiez felul în care le zâmbea ea clienţilor şi-i întreba ce le mai fac copiii, dar chiar şi în urechile mele sunam fals.
   - Nu cred că Annie a noastră e făcută pentru vânzări, a spus unchiul Billy - şi nu cu răutate - când am terminat stagiul de practică.
    Nimeni nu l-a contrazis.
   Partea nostimă e că am sfârşit în cele din urmă prin a face exact asta: vânzări. La urma urmei, la asta se reduce în final activitatea caritabilă. Vinzi donaţii lunare; sponsorizări pentru copii; legate şi dispoziţii testamentare. Vinzi sentimentul de vinovăţie celor care dispun de mijloacele să ajute. Am lucrat cu organizaţia Salvaţi Copiii de când am terminat universitatea şi niciodată nu mi s-a părut că ceea ce făceam era fals. Se pare că pur şi simplu nu mă pasiona vânzarea de maşini.
   Billy poartă un costum bleumarin cu dungi, iar şosetele roşii şi bretelele îi dau un aer de Wall Street, pe care ştiu că-l cultivă în mod intenţionat. Billy nu face nimic la întâmplare. Pe oricine altcineva aş găsi împopoţonatul ăsta grosolan, dar lui Billy i se potriveşte - chiar dacă bretelele stau cam întinse peste burta lui - într-un mod hazliu, care îl face mai degrabă simpatic decât excesiv de ferchezuit. E doar cu 2 ani mai tânăr decât tata, dar linia părului nu dă niciun semn de început de calviţie, iar şuviţele cărunte de pe la tâmple sunt retuşate cu grijă. Billy ţine la fel de mult la înfăţişarea lui cum ţine şi la showroom.
   - Ce-i cu povestea asta, Annie?
   Îmi vorbeşte cu blândeţe, la fel cum făcea de fiecare dată când cădeam sau când îmi făceam câte-un zbenghi pe terenul de joacă.
   - Ai avut o zi grea? Nici eu n-am fost în apele mele azi. Sincer să fiu, o să mă bucur când se va termina. Comemorările, ehe... pline de amintiri.
   Sub tonul său direct se ascunde o vulnerabilitate care mă face să jur că-mi voi petrece mai mult timp cu el. Înainte veneam tot timpul pe la showroom, dar de când au murit mama şi tata caut tot timpul scuze, chiar şi faţă de mine însămi. Sunt prea ocupată, Ella e prea mică, vremea e prea urâtă... Adevărul este că e dureros să fiu acolo.
   Dar nu e corect.
   - Vii mâine seară la cină?
   Billy ezită.
   - Te rog!
   - Sigur, mi-ar plăcea.
   Geamul dintre biroul lui Billy şi showroom este sablat pe o parte şi, de partea cealaltă, îl văd pe unul dintre agenţii de vânzări dând mâna cu un client. Se uită către birou, sperând că şeful lui îl vede.
   Billy dă din cap aprobator, făcându-şi o notiţă mentală de luat în seamă la următoarea evaluare a angajaţilor. Îl privesc, încercând să-l descifrez, să-i citesc gândurile.
   Afacerea mergea greoi. Tata era motorul, iar moartea lui l-a lovit pe unchiul Billy din plin. Când s-a dus şi mama, a fost un moment în care am crezut c-o să se prăbuşească.
   Abia aflasem despre venirea pe lume a Ellei şi venisem la showroom ca să-l văd pe unchiul Billy, doar ca să găsesc locul întors pe dos. Biroul era gol şi pahare de cafea de unică folosinţă erau împrăştiate pe măsuţele joase din sala de aşteptare. Clienţi neînsoţiţi se plimbau printre maşinile din curtea din faţă. La recepţie, Kevin - un agent de vânzări mai nou cu un păr roşcat, şocant - stătea pe marginea biroului şi flirta cu recepţionista, o angajată temporară care începuse serviciul în săptămâna de după Crăciun.
   - Dar el unde e?
   Kevin a ridicat din umeri.
   - N-a venit azi.
   - Şi nu te-ai gândit să-l suni?
   În maşină, în drum spre casa lui Billy, am încercat să ignor panica care-mi creştea în piept. Îşi luase o zi liberă, atâta tot. Nu dispăruse. Nu mi-ar fi făcut una ca asta.
   Am sunat la uşă. Am bătut. Şi chiar când scotoceam în geantă după telefonul mobil, buzele mele alcătuind deja cuvintele devenite familiare după ancheta părinţilor mei - există motive de îngrijorare privind integritatea corporală - Billy a deschis uşa.
   Linii roşii subţiri îi brăzdau albul ochilor. Era descheiat la cămaşă; sacoul era suficient de boţit cât să-mi dau seama că dormise îmbrăcat. Un damf de alcool m-a izbit şi am sperat că era din seara precedentă.
   - Cine se ocupă de afacere, unchiule Billy?
   S-a uitat pe lângă mine pe stradă, unde un cuplu de vârstnici mergeau încet pe caldarâm, trăgând de un cărucior de cumpărături.
   - Nu pot s-o fac. Nu pot să fiu acolo.
   Am simţit cum mă cuprindea furia. Nu-şi închipuise că şi eu aş fi vrut să renunţ? Credea că doar lui i se părea prea grea chestia asta?
   Înăuntru, în casă, era o harababură de nedescris. O peliculă unsuroasă acoperea tăblia de sticlă a măsuţei de cafea din camera de zi. Farfurii murdare umpleau toată bucătăria; în frigider, nimic, cu excepţia unei sticle de vin alb pe jumătate goală. Nu era ceva neobişnuit să nu găseşti mâncare gătită în casa unchiului Billy - considera mâncatul în oraş avantajul primordial al vieţii de burlac - dar nu avea nici lapte, nici pâine. Nimic.
   Mi-am ascuns şocul. Am pus farfuriile în chiuvetă, am şters blaturile şi am luat corespondenţa de pe podeaua din hol.
   Mi-a zâmbit obosit.
   - Eşti o fată bună, Annie.
   - Te descurci singur cu hainele murdare - nu-ţi spăl chiloţii.
   Îmi trecuse furia. Nu era vina lui Billy. Nu era vina nimănui.
   - Îmi pare rău.
   - Ştiu.
   L-am îmbrăţişat.
   - Cu toate astea, trebuie să te întorci la serviciu, Billy. Nu sunt decât nişte puşti acolo.
   - Ce rost are? Ieri am avut şase clienţi. Toţi nişte gură-cască.
   - Gură-cască ăia sunt doar nişte cumpărători care încă n-au aflat asta.
   Zicala favorită a tatălui meu mi-a pus un nod în gât. Billy m-a strâns de braţ.
   - Era atât de mândru de tine.
   - Era mândru şi de tine. Mândru de ceea ce aţi reuşit împreună să faceţi din afacerea asta, am spus şi apoi am aşteptat o clipă. Nu-l dezamăgi.
   Billy s-a întors la birou înainte de ora prânzului, unde l-a luat pe fugă pe Kevin şi a promis o sticlă de şampanie primului agent care încheia o vânzare. Ştiam că va fi nevoie de mai mult de o sticlă de şampanie ca să aducă Johnson’s Cars din nou pe linia de plutire, dar cel puţin Billy era din nou la cârmă.
   Tata a fost acela care a pus să fie instalat geamul sablat, la câteva săptămâni după ce s-a pensionat bunicul, iar el şi cu Billy s-au mutat în birou, fiecare cu pupitrul său, de o parte şi de alta a încăperii.
   - Îi ţine în priză.
   - Mai degrabă nu-i lasă să vadă cum mai tragi tu câte-un pui de somn.
   Mama ştia bine ce le poate pielea fraţilor Johnson. Întotdeauna ştiuse.
   Billy îşi îndreaptă din nou atenţia către mine.
   - Aş fi zis că bărbatul ăla al tău o să-şi ia o zi liberă azi.
   - Îl cheamă Mark, nu bărbatul ăla. Aş vrea să-i dai o şansă.
   - Aşa voi face. De îndată ce te ia de nevastă.
   - Nu mai suntem în anii ’50, Billy.
   - Nu mai zic de faptul că te-a lăsat singură azi.
   - S-a oferit să stea acasă. Eu i-am zis că sunt bine.
   - Evident.
   - Chiar eram bine. Înainte să ajungă asta.
   Pescuiesc în coşul de sub căruciorul Ellei după cartolină şi i-o dau lui Billy. Îi urmăresc reacţia în timp ce analizează cartolina aniversară şi mesajul tipărit lipit înăuntru. Se lasă o tăcere lungă, apoi pune cartolina înapoi în plic. I se încleştează maxilarul.
   - Ce oameni nenorociţi!
   Înainte să-l pot opri, rupe cartolina în două, apoi repetă gestul.
   - Ce faci?
   Sar de pe scaun şi îi smulg bucăţile rupte.
   - Trebuie s-o ducem la poliţie.
   - La poliţie?
   - Mai gândeşte-te. E un mesaj. Sugerează că mama a fost împinsă. Poate şi tata, la fel.
   - Annie, draga mea, am mai trecut prin asta de o sută de ori. Doar nu crezi în mod serios că părinţii tăi au fost ucişi?
   - Ba da.
   Buza de sus îmi tremură şi o prind între dinţi pentru o clipă, ca să-mi recapăt controlul.
   - Ba chiar asta cred. Întotdeauna am crezut că ceva era în neregulă. N-am crezut niciodată că vreunul dintre ei era capabil de sinucidere, cu atât mai puţin mama, mai ales când ştia cât de mult ne-a afectat pe toţi moartea tatei. Şi acum...
   - Cineva vrea să răscolească rahatul, Annie! Vreun cretin care crede că e amuzant să ia la rând necrologurile şi să chinuie nişte familii îndurerate. Ca nenorociţii ăia care urmăresc anunţurile de înmormântare ca să vadă când pot da lovitura în casele respective. Probabil că au trimis o mulţime de genul ăsta în acelaşi timp.
   Chiar dacă ştiu că expeditorul cartolinei l-a înfuriat aşa, mă simt de parcă mânia lui este îndreptată către mine. Mă ridic în picioare.
   - Cu atât mai mult am motive s-o duc la poliţie, atunci. Ca să descopere cine a trimis-o.
   Tonul meu este defensiv. Ori asta, ori izbucnesc în lacrimi.
   - Familia asta n-a obişnuit niciodată să dea fuga una, două la poliţie. Am fost învăţaţi să ne rezolvăm singuri problemele.
   - Probleme?
   Nu înţeleg de ce Billy este atât de obtuz. Nu înţelege că asta schimbă totul?
   - Asta nu este o problemă, Billy. Nu e vreo neînţelegere pe care poţi s-o rezolvi în spatele pubului. Ar putea fi crimă. Şi mie-mi pasă ce s-a întâmplat cu mama mea, chiar dacă pe tine nu te interesează.
   Era prea târziu să-mi retrag cuvintele. Billy se întoarce cu spatele, dar nu înainte să apuc să văd că l-am rănit. Rămân în picioare, neputincioasă pentru o vreme, uitându-mă la spatele lui şi încercând să-i spun că-mi pare rău, dar cuvintele parcă nu vor să iasă.
   Împing căruciorul Ellei afară din birou, lăsând uşa larg deschisă.
   Dacă Billy nu vrea să mă ajute, o să mă duc singură la poliţie.
   Cineva mi-a omorât părinţii şi o să aflu cine a fost.

Capitolul 5

Murray

   Murray MacKenzie învârtea un pliculeţ de ceai într-un pahar de unică folosinţă.
   - Lapte?
   Deschise frigiderul şi mirosi pe furiş trei cutii înainte să găsească una pe care s-o poată oferi în siguranţă unei persoane străine aflate într-o stare deplorabilă. Iar Anna Johnson era în mod cert într-o astfel de stare. Avea ochii uscaţi acum, dar Murray era destul de sigur că plânsese, lucru care-l făcea să nu se simtă tocmai în largul lui. Nu reacţiona bine la lacrimi. Nu ştiuse niciodată dacă era mai bine să nu le bage în seamă sau să ţină cont de ele sau dacă a oferi cuiva o batistă bine călcată mai era în zilele noastre un gest considerat potrivit.
   Murray auzi un murmur care ar fi putut prevesti un suspin.
   Potrivit sau nu, dacă doamna Johnson nu avea un şerveţel la îndemână, el avea să-i sară în ajutor. De fapt, el nu folosea batiste, dar avea întotdeauna una cu el, aşa cum purta şi tatăl lui, tocmai pentru genul acesta de ocazii. Murray îşi pipăi buzunarul, dar când se întoarse - cu paharul de unică folosinţă plin ochi în mână - îşi dădu seama că scâncetul provenea de la bebeluş, nu de la doamna Johnson.
   Sentimentul de uşurare al lui Murray fu de scurtă durată, căci Anna Johnson scoase cu precizie copila din căruciorul ei, o aşeză culcată în poala sa, înainte să-şi ridice bluza şi să înceapă s-o alăpteze.
    Murray simţi cum roşeşte, ceea ce-l făcu să se îmbujoreze şi mai tare. Nu că ar fi avut o problemă cu femeile care alăptau, dar pur şi simplu nu ştiuse niciodată unde să se uite în timp ce-o făceau.
   Odată, într-o cafenea aflată deasupra unui magazin M&S, adoptase ceea ce el considera a fi un zâmbet încurajator adresat unei mame, rezultatul fiind o privire fioroasă a femeii, în timp ce se acoperea de parcă el ar fi fost cine ştie ce pervers.
   În timp ce punea ceaiul jos cu atâta curtoazie, că ai fi zis că-l servea în ceşti de porţelan, îşi fixă privirea undeva deasupra sprâncenei stângi a doamnei Johnson.
   - Mă tem că nu am găsit şi biscuiţi.
   Pe măsură ce îmbătrânise, Murray devenise din ce în ce mai puţin capabil să-şi dea seama de vârsta interlocutorilor săi, acum când toată lumea care avea în jur de 40 de ani i se părea tânără, dar în privinţa Annei Johnson era sigur - aceasta nu împlinise încă 30 de ani.
   Era o tânără atractivă, cu părul de culoare castaniu-deschis, tuns bob la nivelul umerilor, ondulându-se uşor când îşi mişca capul. Era palidă şi pe chipul ei se vedeau efectele maternităţii recente, pe care Murray îşi amintea că le văzuse şi la sora lui atunci când nepoţii săi erau mici.
   Stăteau în spaţiul îngust din spatele ghişeului din secţia de poliţie Lower Meads, unde fusese instalată o chicinetă, pentru ca Murray şi colegii săi să-şi petreacă pauzele de prânz fiind, în acelaşi timp, cu un ochi pe cei care ar fi trecut pragul secţiei. Persoanele neautorizate nu ar fi trebuit să fie de partea aceasta a ghişeului, dar în secţie nu se întâmpla mare lucru şi puteau trece ore întregi până să apară careva care să raporteze dispariţia vreunui câine sau să semneze vreun formular pentru cauţiune. Murray avea destul timp să stea singur cu gândurile sale acasă; nu avea nevoie de linişte şi la serviciu.
   Se întâmpla rar să apară pe-acolo cineva cu gradul mai mare de sergent, la o distanţă atât de mare de secţia principală, aşa că Murray lăsase orice precauţie la o parte şi o condusese pe doamna Johnson în sanctuarul lor privat. Nu era nevoie să fii detectiv ca să-ţi dai seama că ghişeul de melamină, lung de un metru, nu favoriza în mod special o atitudine relaxată din partea martorilor. Nu că doamna Johnson avea să fie vreodată relaxată, dat fiind scopul vizitei sale.
   - Cred că mama mea a fost ucisă, spusese ea când a ajuns.
   S-a uitat la Murray cu un aer hotărât, de parcă el tocmai ar fi fost pe punctul de a o contrazice. Murray a simţit cum îl cuprinde un val de adrenalină. O crimă. Cine era detectivul de serviciu în ziua aceea? Oh... detectivul inspector Robinson. Avea să fie dureros să-i raportezi unui mucos căruia abia îi mijea mustaţa şi care era novice în meserie. Dar, apoi, Anna Johnson a explicat că mama ei murise deja de 1 an şi că, de fapt, medicul legist se pronunţase în privinţa morţii ei şi hotărâse că era vorba despre o sinucidere.
    Acela fusese momentul în care Murray deschisese uşiţa laterală a ghişeului şi o invitase pe doamna Johnson înăuntru. Bănuise că toată povestea avea să le ia destul de mult timp. Un căţel tropăia ascultător pe lângă picioarele ei, părând să nu fie deranjat de mediul în care se afla.
   Acum, Anna Johnson, care se răsucise deja într-un fel ciudat spre spate, scoase o mână de hârtii din cărucior. Când făcu asta, tricoul i se ridică şi i se văzu o bucăţică din abdomenul moale, iar Murray tuşi tare şi se uită hotărât în jos, întrebându-se cât de mult durează să hrăneşti un bebeluş.
   - Astăzi este aniversarea morţii mamei mele.
   Vorbi pe un ton hotărât, cu o forţă despre care Murray presupunea că era o încercare de a depăşi emoţiile. Îi făcea vocea să pară ciudat de lipsită de pasiune, în neconcordanţă cu ochii ei tulburaţi.
   - Am primit asta prin poştă.
   Îi încredinţă teancul de hârtii lui Murray.
   - O să iau nişte mănuşi.
   - Amprente! Nu m-am gândit... oare am distrus toate probele?
   - Haideţi să vedem mai întâi ce avem, doamnă Johnson, da?
   - De fapt, sunt domnişoara Johnson. Dar puteţi să-mi spuneţi Anna.
   - Anna. Hai să vedem ce avem aici.
   Murray se întoarse la scaunul lui şi-şi puse mănuşile din latex pe mâini, cu un gest atât de familiar, că era de-a dreptul reconfortant.
   După ce aşeză o pungă mare de plastic pentru colectare de probe pe masa dintre ei, întinse bucăţile de hârtie. Era o cartolină, ruptă brutal în patru.
   - Nu a venit aşa. Unchiul meu... ezită Anna. Cred că era cam supărat.
   - Fratele mamei tale?
   - Al tatălui meu. Billy Johnson. De la Johnson’s Cars, în colţul lui Main Street?
   - E magazinul unchiului tău?
   Murray îşi cumpărase maşina lui Volvo de acolo. Încercă să şi-l amintească pe bărbatul care i-o vânduse; îi veni în minte un tip bine îmbrăcat, cu părul aranjat cu grijă peste o porţiune de chelie.
   - Acela era bunicul meu. Tata şi unchiul Billy şi-au făcut ucenicia cu el, dar apoi au plecat să lucreze în Londra. Acolo s-au cunoscut părinţii mei. Când bunicul s-a îmbolnăvit, tata şi unchiul Billy s-au întors să-l ajute, iar când el s-a pensionat, ei au preluat afacerea.
   - Şi acum afacerea îi aparţine unchiului tău?
   - Da. Ei, bine, şi mie, dacă mă gândesc. Chiar dacă e cu dus şi-ntors.
   Murray aşteptă ca ea să continue.
   - Nu e cel mai bun moment pentru comerţ acum.
   Ridică din umeri, atentă să nu deranjeze bebeluşul din braţele ei.
   Murray îşi notă în minte să se întoarcă la detaliul privind cine ce moştenise de la părinţii Annei. Deocamdată voia să examineze cartolina.
   Separă bucăţelele de cartolină de secţiunile din plic şi le aşeză împreună. Observă imaginea festivă de pe faţa cartolinei; juxtapunerea crudă cu mesajul anonim din interior.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   - Ai idee cine ar fi putut să trimită asta?
   Anna dădu din cap în semn că nu.
   - Cât de cunoscută este adresa ta?
   - Locuiesc în aceeaşi casă de când mă ştiu. Eastbourne e un orăşel mic; nu sunt greu de găsit.
   Mută cu precizie bebeluşul dintr-o parte în cealaltă. Murray examină din nou cartolina, până când ajunse la concluzia că era în regulă să se uite din nou spre femeie.
   - După ce a murit tata, am primit o mulţime de mesaje prin poştă. O mulţime de cartoline de condoleanţe, o mulţime de oameni care-şi aminteau de maşinile pe care li le vânduse el de-a lungul anilor, spuse Anna şi apoi chipul ei deveni mai dur. Câteva dintre ele n-au fost prea drăguţe.
   - În ce sens?
   - Cineva a trimis o scrisoare care spunea că tata va arde în focurile iadului pentru că şi-a luat viaţa; alta spunea, pur şi simplu, „Călătorie sprâncenată”. Toate anonime, desigur.
   - Probabil că au fost extrem de supărătoare pentru tine şi pentru mama ta.
   Anna ridică din nou din umeri, dar de data asta fu neconvingătoare.
   - Mizerii. Oameni ofticaţi pentru maşini care n-au funcţionat.
   Prinse apoi privirea lui Murray.
   - Tata n-a vândut niciodată vreun hârb. Câteodată mai ai ghinion, atâta tot. Oamenii au nevoie de cineva pe care să dea vina.
   - Nu ai păstrat scrisorile acelea? Am putea să le comparăm cu asta de-acum. Să ne dăm seama dacă e de la cineva care încă mai poartă ranchiună.
   - Le-am aruncat direct la coş. Mama a murit 7 luni mai târziu şi...
   Anna s-a uitat la Murray, cu şirul gândurilor întrerupt de ceva mai presant.
   - Am venit să văd dacă veţi redeschide ancheta în cazul „morţilor” părinţilor mei.
   - Mai e şi altceva care te face să suspectezi că au fost ucişi?
   - De ce altceva mai aveţi nevoie? spuse Anna, arătând către cartolina făcută bucăţi.
   De probe, îi trecu lui Murray prin cap. Luă o gură de ceai, să mai câştige nişte timp. Dacă i-ar fi pasat acum cazul detectivului Robinson, avea să fie închis până la sfârşitul zilei. Cei de la Departamentul de Investigaţii Criminale erau băgaţi până peste cap în anchete curente; era nevoie de mai mult de un bilet anonim şi de o senzaţie ciudată pentru a redeschide un caz clasat.
   - Vă rog, domnule MacKenzie, trebuie să ştiu sigur.
   Stăpânirea de sine de care dăduse dovadă Anna Johnson tot timpul cât vorbise era pe punctul de a se sfărâma.
   - N-am crezut niciodată că părinţii mei s-ar sinucide. Erau plini de viaţă, plini de ambiţii. Aveau planuri mari pentru afacerea lor.
   Bebeluşul termină de supt. Anna sprijini fetiţa de un genunchi, cu o mână ţinând-o de sub bărbie şi cu cealaltă desenându-i cercuri pe spate.
   - Şi mama ta lucra tot acolo?
   - Se ocupa de acte şi de relaţia cu clienţii.
   - Cu adevărat o afacere de familie.
   Murray era însufleţit de gândul că încă mai exista aşa ceva.
   Anna confirmă din cap.
   - Când mama era însărcinată cu mine, ea şi tata s-au mutat în Eastbourne, ca să fie mai aproape de părinţii tatălui meu. Bunicul nu se simţea prea bine şi n-a durat mult până când tata şi unchiul Billy să preia toată povestea. Şi mama, la fel.
   Obosit acum, bebeluşul îşi dădu ochii peste cap aidoma beţivilor din arest într-o seară de sâmbătă.
   - Şi când nu era la serviciu, strângea bani pentru fundaţia sa caritabilă pentru ajutorarea animalelor sau organiza campanii.
   - Campanii pentru ce?
   Anna râse scurt. Ochii ei străluciră.
   - Pentru orice. Amnesty Internaţional, drepturile femeilor. Chiar şi pentru linii noi de autobuz - chiar dacă nu cred că a mers vreodată în viaţa ei cu autobuzul. Când se apuca de ceva, făcea ca lucrul acela să se întâmple.
   - Pare o femeie minunată, spuse Murray încet.
   - Mai demult a apărut un reportaj la ştiri. Cu ani în urmă. Eram acasă cu părinţii mei şi pe fundal se derula povestea respectivă. Un tânăr care căzuse cu motocicleta de pe Beachy Head. Recuperaseră motorul, dar nu şi trupul lui, şi o arătau pe mama lui la televizor, plângând pentru că nu putea să-l înmormânteze cum trebuie.
   Bebeluşul se foi nemulţumit; Anna îi schimbă poziţia şi o bătu uşor pe spate.
   - Am vorbit despre chestia aia. Îmi aduc aminte că mama a urmărit ştirea cu mâinile la gură, în timp ce tata era furios că băiatul îşi făcuse părinţii să treacă prin aşa ceva.
   Se opri, întrerupându-şi mângâierile ritmice, ca să se uite intens la Murray.
   - Au văzut ce i-a făcut băiatul acela mamei lui; ei nu mi-ar fi făcut asta mie niciodată, nici într-o mie de ani.
   Lacrimile izvorâră în colţurile ochilor Annei, ajungând apoi la linia nasului şi scurgându-se în tandem spre bărbie. Murray îşi scoase batista, iar ea o acceptă recunoscătoare, apăsându-şi-o pe faţă de parcă doar cu forţa brută şi-ar fi putut reţine lacrimile.
   Murray rămase nemişcat. Erau multe lucruri pe care le putea spune despre impactul tentativelor de sinucidere, dar bănuia că n-ar fi ajutat-o pe Anna. Se întrebă dacă primise sprijinul necesar atunci, cu multe luni în urmă.
   - Ar fi trebuit să primeşti un pliant de la poliţiştii care s-au ocupat de moartea părinţilor tăi. Sunt tot felul de organizaţii caritabile care sprijină oamenii îndureraţi de sinuciderea cuiva. Grupuri de suport la care poţi merge; oameni pe care îi poţi vedea pentru discuţii între patru ochi.
   Unora, împărtăşirea acestui tip de experienţe li se părea un colac de salvare. Le mergea de minune în şedinţele de terapie de grup, de la care plecau mai puternici şi mai bine pregătiţi să-şi gestioneze emoţiile. O problemă împărtăşită...
   Dar grupurile de suport pentru sinucideri nu erau de folos tuturor.
   Pe Murray nu-l ajutaseră.
   - Am fost la un consilier specializat în gestionarea durerii.
   - Şi a fost de ajutor?
   - Am făcut un copil cu el.
   Anna Johnson suspină şi râse în acelaşi timp. Murray se trezi râzând odată cu ea.
   - Ei bine, se pare că ai primit cu adevărat ajutor.
   Lacrimile încetiniră. Zâmbetul Annei era firav, dar persistent.
   - Vă rog, domnule MacKenzie. Părinţii mei nu s-au sinucis. Au fost omorâţi, spuse Anna arătând către cartolina ruptă. Iar chestia asta o dovedeşte.
   Nu o dovedea. Nu dovedea nimic.
   Dar ridica un semn de întrebare. Iar Murray nu fusese niciodată genul care să ignore o întrebare rămasă fără răspuns. Poate că era posibil să investigheze puţin de unul singur. Să scoată dosarele originale, să se uite puţin pe rapoartele medicului legist. Şi când - dacă - era ceva de anchetat, putea să dea cazul mai departe. La urma urmei, avea abilităţile necesare. Treizeci de ani în serviciu, dintre care cea mai mare parte la Departamentul de Investigaţii Criminale. Nu-ţi predai şi cunoştinţele odată cu legitimaţia.
   Se uită la Anna Johnson. Obosită şi cuprinsă de emoţii, dar şi hotărâtă, totodată. Dacă Murray n-o ajuta, cine-ar fi făcut-o? Nu era genul care să renunţe.
   - O să solicit dosarele în după-amiaza asta.
   Murray avea abilităţile şi avea şi timpul necesar. O mulţime de timp.

Capitolul 6

   Nu ţi se permite să te întorci. Îi necăjeşte pe oameni. Dacă ar exista un manual, asta ar fi prima regulă - nu te întorci niciodată - urmată imediat de regula numărul doi: nu te laşi văzut niciodată.
   Trebuie să mergi mai departe.
   Dar e greu să mergi mai departe când eşti o non-persoană; când ai lăsat în urmă viaţa pe care o ştiai şi încă nu ai început una nouă. Când eşti blocat în teritoriul nimănui dintre viaţa asta şi următoarea. Când eşti mort.
   Am respectat regulile.
   Am dispărut în simulacrul ăsta de viaţă, singură şi plictisită.
   Mi-e dor de vechea mea existentă. Mi-e dor de casa noastră: de grădină, de bucătărie, de maşina de cafea pe care ai cumpărat-o dintr-un capriciu.
   Şi, oricât de frivol ar suna, mi-e dor de mers la manichiură şi la vopsit părul şuviţe la fiecare 6 săptămâni. Mi-e dor de hainele mele; de dulapul meu de haine în care puteai intra, de costumele mele călcate şi de bluzele împăturite, din caşmir. Mă întreb ce-o fi făcut Anna cu toate - dacă poartă ceva din ele.
   Mi-e dor de Anna.
   Mi-e dor de fiica noastră.
   Mi-am petrecut ultimul ei an de şcoală înspăimântată de gândul primului an de facultate. Mi-era teamă de golul pe care plecarea ei avea să-l lase; de influenţa pe care n-a ştiut niciodată că o are asupra noastră, a amândurora. Mi-era teamă de singurătate. Să fiu de una singură.
   Oamenii obişnuiau să spună că-mi seamănă leit, şi atunci ne întorceam una către cealaltă şi râdeam, fără să vedem asemănarea. Eram atât de diferite. Mie îmi plăceau petrecerile; Anna le detesta. Mie îmi plăcea să merg la cumpărături; fiica mea era chibzuită, făcându-şi singură lucruri şi reparându-le. Aveam aceeaşi culoare de păr, ca blana de şoarece - n-am înţeles niciodată de ce nu se vopsea blondă - şi aceeaşi constituţie, cu o tendinţă de îngrăşare care mă deranja mai mult pe mine decât pe ea. Îmi port bine noua imponderabilitate, cred, chiar dacă recunosc că-mi lipsesc complimentele prietenilor.
   Călătoria spre lumea de dincolo durează mai mult decât anticipasem, dar oboseala îmi dispare în clipa în care păşesc pe un teritoriu cunoscut.
   Ca un prizonier eliberat condiţionat, absorb împrejurimile, minunându-mă cât de mult s-au schimbat pentru mine, şi, totuşi, cât de mult au rămas la fel. Aceiaşi copaci, tot fără frunze; o scenă în aşa măsură identică cu cea pe care am părăsit-o, că pare că am lipsit doar o clipă. Aceleaşi străzi aglomerate şi aceiaşi şoferi de autobuz temperamentali. Îl zăresc pe Ron Dyer, fostul profesor al Annei, şi mă fac mică înapoi în umbră. Nu ar fi trebuit să-mi bat capul - se uită direct prin mine. Oamenii văd ceea ce vor să vadă, nu-i aşa?
   Merg încet de-a lungul străzilor liniştite, bucurându-mă de libertatea ilicită pe care mi-am luat-o. Fiecare acţiune are consecinţe; nu am încălcat regulile cu uşurinţă. Dacă sunt prinsă, risc să-mi pierd următoarea viaţă, să rămân captivă în purgatoriu. O temniţă pe care mi-am construit-o singură. Dar bucuria de a te întoarce este greu de ignorat. Îmi gâdilă toate simţurile după atâta timp petrecut departe şi, când dau colţul pe următoarea stradă, simt cum îmi bate cu putere inima în piept.
   Sunt aproape acasă. Acasă. Mă corectez. Îmi amintesc că acum e casa Annei. Mă aştept să fi făcut modificări. Întotdeauna i-a plăcut dormitorul din spate, cu tapetul cu crenguţe albastre, dar presupun că e caraghios să mi-o imaginez acum acolo. Trebuie să se fi instalat în dormitorul nostru.
   Pentru o clipă, sistemul meu de apărare dispare şi-mi amintesc ziua în care am fost să vedem împreună Oak View. Proprietarii de dinainte, un cuplu mai în vârstă, refăcuseră sistemul electric şi conectaseră casa la sistemele principale de gaze şi de canalizare, înlocuind costisitorul boiler şi neplăcuta fosă septică îngropată încă în grădina noastră. Tatăl tău făcuse deja o ofertă. Tot ce mai aveam noi de făcut era să însufleţim locul; să scoatem la lumină uşile originale şi şemineele şi să eliberăm ferestrele înţepenite.
   Încetinesc pasul. Acum că sunt aici, sunt agitată. Mă concentrez pe cele două lucruri pe care trebuie să le fac: s-o împiedic pe Anna să se ducă la poliţie şi să mă asigur că toate dovezile indică o sinucidere, nu o crimă.
   Dar cum?
   Un cuplu, mergând braţ la braţ, coteşte pe strada din faţa mea. Păşesc spre o intrare, aştept până trec, folosind timpul ăsta ca să mă liniştesc.
   Trebuie s-o fac pe Anna să înţeleagă pericolul la care se expune dacă începe să pună la îndoială ceea ce crede că ştie. Cum pot face asta rămânând în acelaşi timp invizibilă? Mă gândesc la o fantomă din desene animate, care face să zornăie lanţuri şi bântuie în crucea nopţii. Ridicol. Imposibil. Şi, totuşi, cum altfel să-i transmit un mesaj?
   Am ajuns. În faţa casei noastre - a Annei. Mă retrag pe partea opusă a străzii şi, când chiar şi asta mi se pare prea aproape, mă mut spre parcul îngrădit din mijlocul piaţetei, pândind de după crengile zbârlite ale unui vâsc. Dar dacă nu-i acasă? Nu e ca şi cum aş fi putut suna înainte să verific. Dacă toate riscurile pe care mi le-am asumat ca să vin aici au fost în zadar? Aş putea pierde totul. Din nou.
   Un zgomot de pe stradă mă face să mă retrag şi mai mult în spatele tufişului. Trag cu ochiul spre stradă, prin aerul ceţos. O femeie cu un cărucior. Vorbeşte la telefon, mergând încet. Neatentă. Mă uit în continuare la casă, scrutând fiecare fereastră, ca să zăresc vreun semn de activitate.
   Roţile căruciorului scot un zgomot ritmic pe caldarâmul ud. Îmi amintesc cum împingeam şi eu căruciorul Annei în curtea din faţa showroomului familiei Johnson, printre maşini, aşteptând ca somnul s-o cuprindă. Eram doar nişte copii la rândul nostru, abia descurcându-ne cu ceea ce tatăl tău considera potrivit să ne plătească. Căruciorul era o monstruozitate la mâna a doua, cu un cadru săltăreţ care o trezea pe Anna imediat dacă treceam peste vreo denivelare. Nici pomeneală să semene vreun pic cu chestia asta modernă şi elegantă pe care-o are femeia de acum.
   Se opreşte lângă casă, iar eu o admonestez de una singură, nerăbdătoare ca ea să se mişte de-acolo, în caz că ratez vreo mişcare în spatele draperiilor trase.
   Dar femeia nu trece mai departe. Şi acum văd că nu e singură. Are cu ea un câine, tropăind în umbră, în urma ei. Simt o gheară în piept.
   Este...?
   Roţile căruciorului scrâşnesc pe pietriş când femeia trece de porţi şi se îndreaptă spre uşa de la intrare. Becul de pe hol aruncă o lumină de un roşu-delicat prin geamul pictat al uşii.
   Chiar este.
   Femeia îşi încheie convorbirea şi-şi pune telefonul înapoi în buzunar.
   Scoate o cheie şi, când face asta, îşi dă la o parte gluga şi văd, în lumina de deasupra uşii, părul ca blana de şoarece şi trăsăturile delicate deasupra unei guri gata oricând să zâmbească, doar că acum femeia nu zâmbeşte, şi simt că-mi bubuie capul, căci femeia aceea chiar este ea.
   E Anna.
   Şi un bebeluş.
   Fiica noastră are un copil.
   Se întoarce să tragă în sus căruciorul pe trepte, spre hol, şi, pentru o clipă, aruncă o privire spre parc şi am impresia că se uită direct la mine.
   Lacrimi îi sclipesc pe obraji. Se înfioară, trage bebeluşul în siguranţă pe hol şi închide uşa.
   Anna are un copil.
   Am un nepot.
   Şi chiar dacă ştiu că nimeni n-ar fi putut să-mi spună - că nimic nu întrerupe canalele de comunicare cum o face un certificat de deces - simt un val de mânie pentru că etapa aceasta a tranziţiei de la mamă la bunică s-a petrecut fără ca eu să ştiu.
   Anna are un copil.
   Asta schimbă totul. O va schimba pe Anna. Maternitatea o va face să pună la îndoială tot ceea ce credea că ştie; o va face să-şi examineze viaţa, relaţiile.
   Moartea mea. A ta.
   Faptul că are un copil o face pe Anna vulnerabilă. Acum are ceva ce iubeşte mai mult decât orice pe lumea asta. Şi, când cineva ştie lucrul ăsta, îl poate folosi împotriva ta.
   Nu mai căuta răspunsuri, Anna. Nu-ţi va plăcea ce vei găsi.
   Dacă se duce la poliţie, şi ea, şi copilul vor fi în pericol. Va pune în mişcare ceva ce nu mai poate fi oprit.

Capitolul 7

Anna

   Eram acasă de jumătate de oră când s-a auzit soneria. Laura mă îmbrăţişează.
   - M-a sunat Mark. Nu voia să fii singură cât eşti supărată.
   Mă mai strânge o dată, apoi se retrage uşor şi se uită la mine, să vadă cât de gravă e starea în care mă aflu. Mă cuprinde vinovăţia.
   Nu ar fi trebuit să-i las mesajul lui Mark - oricum nu avea ce să facă, iar acum o să-şi petreacă toată după-amiaza făcându-şi griji, neatent la curs şi nici la drum atunci când se va întoarce acasă.
   - Sunt bine.
   - Nu prea se vede. Putem intra? E ca naiba de frig aici.
   Aşa e Laura, directă - e mică de statură şi slabă, are părul lung şi blond şi o faţă de copil din cauza căreia încă i se cere actul de identitate atunci când vrea să cumpere alcool, chiar dacă are peste 30 de ani.
   O strig pe Rita, care stă pe alee şi latră la ceva invizibil.
   - Ce-o fi cu ea?
   - Veveriţe invizibile. Aşa a făcut toată ziua. Rita!
   Fără prea multă convingere, câinele se întoarce în casă, iar eu pot să închid uşa. Observ că Laura e îmbrăcată cu blugi, în locul uniformei îngrozitoare maro cu portocaliu pe care o poartă la banca la care s-a angajat cu o lună în urmă.
   - N-ar trebui să fii la serviciu?
   - N-a mers treaba.
   Ridică din umeri când îmi citeşte îngrijorarea din priviri.
   - E în regulă, serios. Nu-mi plăcea deloc. Să pun de ceai?
   Când e gata ceaiul, stăm în bucătărie, la blatul din mijloc, şi-i arăt Laurei fotografiile cartolinei anonime. Le-am făcut la poliţie, fără să-mi fi trecut prin cap s-o fac mai înainte, iar lumina se reflectă în luciul pungii pentru probe, făcând conţinutul dificil de citit.
   - Şi asta e tot ce scrie?
   - Doar rândul acesta.
   - Şi poliţia l-a luat în serios?
   - Cred că da, spun eu şi-i surprind privirea. Nu crezi c-ar trebui?
   - Sigur c-ar trebui! Uită-te doar la ea. Uită-te la tine - trebuie să fi fost cu adevărat deranjant, spune Laura, apoi face o pauză. Nu ai primit ceva asemănător când a murit tatăl tău?
   - Era altceva. Oamenii ăia erau nebuni.
   Ridică o sprânceană.
   - Şi asta ţi se pare opera cuiva întreg la minte?
   O vreme, mă uit pe fereastră. Mă gândesc la căutările pe care tata le-a făcut pe telefonul lui. Când era momentul maxim al fluxului, care era locul cel mai bun de pe care să sari de pe stânci. Mă gândesc la capelanul care a ascultat-o pe mama plângând atunci când soţul ei s-a sinucis. Mă gândesc la părinţii mei care au căzut în gol o sută cincizeci de metri înainte să lovească apa rece ca gheaţa.
   Şi mă întreb dacă cineva i-a împins.
   - Nu vreau altceva decât nişte răspunsuri, Laura.
   Se uită multă vreme la ceaiul ei înainte să spună ceva.
   - Câteodată nu sunt răspunsurile pe care ţi le doreşti.
   Aveam 10 ani când a murit mama Laurei. Am fugit să răspund la telefon, alunecând cu şosetele mele până la genunchi pe podeaua de pe hol.
   - Pot să vorbesc cu mama ta?
   - Laura! Când mai vii pe la noi?
   Fiind fina mamei mele, Laura era sora mai mare pe care n-am avut-o niciodată. Cu 7 ani mai în vârstă decât mine, fiind tot ce-mi doream eu să fiu, la vremea la care consideram lucrurile acelea importante. Grozavă, la modă, independentă.
   - Azi am primit premiul Cea mai bună din clasă săptămâna asta şi...
   - Trebuie să vorbesc cu mama ta, Anna.
   N-o mai auzisem niciodată pe Laura vorbind aşa. Serioasă.
   Cumva supărată, m-am gândit eu, chiar dacă după aceea mi-am dat seama că încerca pur şi simplu să se stăpânească. I-am dus mamei telefonul.
   Hohotele de plâns ale mamei mele erau punctate de accese de furie.
   Am auzit-o ţipând la tata când eram în pat - şi ar fi trebuit, teoretic, să dorm deja.
   - Nenorocitul ăla de apartament. Igrasie în fiecare cameră.
   Alicia trebuie să le fi spus celor de la asociaţie de nenumărate ori. A găsit ciuperci în baie. Ciuperci! Astmul ei era grav când eram la şcoală, dar... ciuperci, pentru numele lui Dumnezeu! Nu-i de mirare că s-a agravat.
   Apoi tatăl meu. Încercând s-o consoleze. Vorbind prea încet ca să-l pot auzi.
   - Adică, au zis deja c-o vor muta pe Laura într-o clădire nouă. Dacă nici asta nu e o recunoaştere a vinovăţiei, atunci nu ştiu ce este.
   Doar că n-a fost aşa. Asociaţia de proprietari a negat cu fermitate orice vină. Medicul legist a declarat că moartea a avut cauze naturale; astmul Aliciei a fost un factor care a contribuit în mod nefericit la asta.
   - Încă-ţi mai este dor de ea? o întreb eu pe Laura acum, deşi nu e cu adevărat o întrebare.
   - În fiecare zi, răspunde Laura şi se uită în ochii mei. Aş vrea să-ţi spun că devine mai uşor, dar nu-i aşa.
   Mă întreb cum mă voi simţi şi eu peste 16 ani. Cu siguranţă durerea asta ascuţită şi crudă din pieptul meu n-o să mă mai sufoce după atâta timp, nu? Trebuie să mai slăbească.
   Coşmarurile se vor estompa, împreună cu sentimentul nou de pierdere, de vid, de fiecare dată când intru într-o încăpere şi-mi dau seama că locul tatălui meu e gol. Va fi mai uşor, nu?
   Mă ridic şi apoi mă ghemuiesc lângă leagănul Ellei. Doarme, dar trebuie să-mi distrag atenţia de la valul de emoţii care mă cuprinde.
   Asta este soluţia. Să găsesc elemente care să-mi distragă atenţia.
   Când a murit Alicia, Laura n-a avut parte de aşa ceva. Eu o am pe Ella, îl am pe Mark. Mark, care ştie întotdeauna ce să spună; întotdeauna ştie cum să mă facă să mă simt mai bine.
   Părinţii mei mi l-au trimis pe Mark. Ştiu că sună absurd, dar cred că anumiţi oameni intră în viaţa ta exact în momentele în care ai nevoie de ei, iar Mark este tot ceea ce n-am ştiut vreodată că-mi trebuie.
   La câteva zile după ce a murit mama, m-am dus cu maşina până la Beachy Head. Refuzasem să merg în locul acela după moartea tatălui meu, chiar dacă mama şi-a petrecut ore întregi acolo, plimbându-se printre stânci, stând în locul din care el a fost văzut plonjând în gol.
   Când a murit şi mama, am vrut să văd ce văzuseră şi părinţi mei - am vrut să încerc să înţeleg ce le-a trecut prin cap. Am parcat maşina şi am mers până la marginea stâncii; m-am uitat la marea care se spărgea de stânci. Am simţit cum mă cuprinde o ameţeală provocată de vertij, combinată cu o dorinţă terifiantă şi iraţională de a sări. Nu cred în viaţa de apoi, dar în clipa aceea m-am simţit aproape de părinţii mei pentru prima dată după moartea lor şi mi-am dorit să ştiu, fără echivoc, că mă voi întâlni din nou cu ei în ceruri. Dacă aş şti asta, m-am gândit atunci, n-aş sta pe gânduri.
   Medicul legist a spus că moartea mamei mele era de înţeles - în măsura în care orice moarte poate fi înţeleasă. Îi lipsea tatăl meu.
   Moartea tatei o scosese din minţi pe mama. Devenise agitată şi paranoică, tresărind la orice zgomot şi refuzând să mai răspundă la telefon. Coboram la parter în toiul nopţii să iau un pahar cu apă şi găseam casa goală, pentru că mama ieşea să se plimbe la ore târzii.
   - Am fost să-l văd pe taică-tu.
   O piatră funerară din curtea bisericii, printre multe alte însemne ale altor vieţi pierdute. Am plâns gândindu-mă la ea, cum stătea singură lângă mormântul lui.
   - Ar fi trebuit să mă trezeşti. Data viitoare, aşa să faci.
   Nu a făcut-o niciodată.
   La Beachy Head, toată lumea era cu ochii-n patru. Mai ales în ajunul Crăciunului, la mai puţin de o săptămână după ce în toată presa s-a scris despre sinuciderea la indigo. Mă holbam încă la pietre când capelanul s-a apropiat de mine, calm şi fără prejudecăţi.
   - Nu aveam de gând să sar, i-am spus după aceea. Voiam doar să ştiu cum trebuie să se fi simţit.
   Nu era acelaşi capelan care stătuse de vorbă cu mama, acolo, sus, în vârful stâncii. Bărbatul acesta era mai în vârstă, mai înţelept decât capelanul tânăr care venise la secţia de poliţie cu şase zile în urmă, tremurând în mocasinii săi în timp ce descria rucsacul mamei mele, plin cu pietre; felul în care poşeta şi telefonul ei fuseseră aşezate cu grijă pe iarbă, la fel cum făcuse şi tatăl meu cu câteva luni înainte cu telefonul şi cu portofelul lui.
   Capelanul mai că izbucnise în lacrimi.
   - Ea... ea spunea că s-a răzgândit.
   Îşi ferea în mod evident privirea de mine.
   - M-a lăsat s-o conduc înapoi la maşină.
   Dar mama mea era o femeie încăpăţânată. O oră mai târziu, avea să se întoarcă la stânci, să-şi pună din nou poşeta şi telefonul deoparte şi - aşa cum avea să stabilească medicul legist - să se sinucidă.
   Capelanul care a stat de vorbă cu mine la Beachy Head anul trecut, în ajunul Crăciunului, nu voia să-şi asume niciun risc. A sunat la poliţie şi a aşteptat până când ei m-au luat cu blândeţe de-acolo; până când şi-a putut termina tura ştiind că nimeni n-a murit câtă vreme a fost el acolo, să vegheze lucrurile. Am fost recunoscătoare pentru intervenţia lui. Când mi-am dat seama că suntem cu toţii la un pas de un gest necugetat, m-am înspăimântat.
   Nu aveam de gând să sar, îi spusesem eu. Dar adevărul este că nu puteam fi sigură de asta.
   Când m-am întors acasă, în cutia poştală am găsit îndesat un pliant. Servicii de psihoterapie. Cum să te laşi de fumat, tratarea fobiilor, cum să capeţi mai multă încredere în tine. Mediere în caz de divorţ. Consiliere în caz de deces. Fără doar şi poate, pliantul fusese distribuit pe toată strada, dar, cu toate astea, mi s-a părut că este un semn. Am sunat înainte să mă răzgândesc.
   Mi-a plăcut imediat de Mark. M-am simţit mai bine înainte să apuce să spună ceva. Este înalt fără să fie copleşitor, lat în umeri fără să pară ameninţător. Are riduri în colţurile ochilor săi închişi la culoare, ca un semn de înţelepciune, iar când te ascultă, are un aer gânditor, interesat; îşi scoate ochelarii de parcă asta l-ar ajuta să te audă mai bine. La început nu mi-ar fi trecut prin cap că o să ajungem să ne combinăm. Că vom avea un copil. Tot ce ştiam era că Mark mă făcea să mă simt în siguranţă. Şi aşa a rămas de-atunci.
   Laura îşi termină ceaiul şi-şi duce cana la chiuvetă, unde o clăteşte şi o pune cu gura-n jos, în scurgătorul de vase.
   - Cum s-a obişnuit Mark cu rolul de tată?
   Mă îndrept de spate.
   - E obsedat de ea. Nici nu-şi dă haina jos când se întoarce de la serviciu - se duce direct la Ella şi o preia. Bine măcar că bărbaţii nu pot alăpta, că altfel nici nu s-ar mai uita la mine.
   Dau ochii peste cap, dar sigur că nu mă plâng. E grozav că Mark e atât de implicat. N-ai de unde să ştii ce fel de tată va fi un om, nu-i aşa? Se spune că, în mod instinctiv, căutăm anumite caracteristici la un partener: onestitate, tărie, dragoste. Dar n-ai de unde să ştii dacă partenerul tău se va duce la ora trei dimineaţa să-ţi caute gemul de coacăze de care ţi-e poftă sau dacă face cu rândul la turele de hrănit copilul în timpul nopţii, iar la momentul în care afli, e deja prea târziu ca să mai dai înapoi. Sunt norocoasă să-l am pe Mark.
   Recunoscătoare că e cu noi.
   Tatăl meu n-a schimbat un scutec în viaţa lui şi, din câte ştiu, mama nici nu i-a cerut asta. Pur şi simplu aşa stăteau lucrurile pe-atunci. Mi-l imaginez pe tata uitându-se la cum o face Mark pe Ella să regurgiteze sau cum schimbă ca un expert un scutec murdar cu unul curat şi ştiu că ar avea ceva de comentat despre „bărbaţii din ziua de azi”. Alung imaginea asta. Dacă e să fiu sinceră, trebuie să recunosc că nu ştiu dacă tata l-ar fi plăcut pe Mark.
   N-ar trebui să aibă vreo importanţă. Nu are importanţă. Mark este un tată minunat pentru Ella şi asta e tot ce contează.
   La prima noastră întâlnire am băut prea mult. Mă făcea să mă simt mai puţin agitată şi atenua cumva sentimentul de vinovăţie pentru că ieşeam în oraş şi mă simţeam bine la mai puţin de două luni de la moartea mamei.
   - De obicei nu fac asta, am spus eu când ne-am întors în apartamentul lui Mark din Putney, iar cafeaua promisă a fost abandonată în favoarea unui alt pahar de vin, iar turul casei s-a încheiat abrupt în dormitor.
   Părea să fie o replică studiată, dar nu era aşa. Nu m-am culcat niciodată cu cineva de la prima întâlnire. Sau la a doua. Sau la a treia. Dar în seara aceea mă simţeam de nestăpânit. Viaţa era prea scurtă ca să nu iei taurul de coarne.
   De fapt, eram beată, nu călare pe situaţie. Imprudentă, nu spontană. Mark - probabil ceva mai puţin ameţit, probabil încă destul de conştient de linia etică subţire pe care o încălcam - a încercat să tempereze lucrurile, dar n-am putut fi deturnată.
   A doua zi dimineaţa a năvălit sentimentul de vinovăţie. O ruşine arzătoare care mi-a sfâşiat tot respectul de sine şi m-a împins din patul lui Mark înainte ca el să se trezească.
   M-a găsit la uşa de la intrare, în timp ce mă încălţam.
   - Pleci? Mă gândeam că poate mergem să luăm micul dejun împreună.
   Am ezitat. Nu arăta ca un bărbat care şi-a pierdut orice urmă de respect pentru mine, dar amintirea nopţii care trecuse m-a făcut să dau înapoi. Mi-am adus aminte dintr-odată cum mi-am dat jos chiloţii, într-un spectacol ieftin de striptease care s-a încheiat când m-am dezechilibrat şi am căzut pe pat.
   - Trebuie să plec.
   - Ştiu un loc grozav chiar după colţ. E încă devreme.
   Întrebarea nerostită - unde trebuia să ajung atât de urgent într-o duminică dimineaţă la ora 8? - m-a făcut să accept.
   Pe la 9, mahmureala mea se estompase, odată cu stânjeneala.
   Dacă Mark nu se simţea aiurea, de ce aş fi făcut-o eu? Am căzut de acord asupra unui lucru, totuşi: se întâmplase totul un pic mai rapid decât anticipase fiecare dintre noi.
   - Să mai încercăm o dată? a sugerat Mark. Noaptea trecută a fost grozavă, dar... poate putem să avem din nou o primă întâlnire. Să ne cunoaştem unul pe celălalt.
   Au mai trecut 5 săptămâni până când am făcut sex din nou.
   La vremea aceea nu ştiam, dar eram deja însărcinată.
   - Să trimit chestia asta la ziare? o întreb acum pe Laura.
   - S-ar putea să te arunci cu capul înainte, spune ea şi apoi se strâmbă când îşi dă seama de alegerea nefericită de cuvinte. Îmi pare rău.
   - Au scris un articol când a murit mama. S-ar putea să facă o continuare. Un apel către cei care pot oferi informaţii, spun eu, cu cartolina în minte.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   - Nimeni n-a zis nimic atunci, dar dacă mama a fost cu cineva în ziua aceea - cineva care a împins-o de pe stâncă - trebuie să se fi întâlnit şi cu alţi oameni.
   - Anna, capelanul a văzut-o pe mama ta.
   Nu mai spun nimic.
   - A convins-o să se îndepărteze de margine. Ea i-a spus că vrea să se sinucidă.
   Aş vrea să-mi bag degetele în urechi. La, la, la, la, la.
   - Şi, cu toate astea, n-a fost acolo când ea chiar s-a aruncat, nu? N-a văzut dacă era sau nu singură când s-a întors.
   După o clipă de tăcere, Laura spune:
   - Deci, Caroline e la Beachy Head. E gata să sară. Capelanul vorbeşte cu ea, o convinge să renunţe, apoi, o oră mai târziu, altcineva o omoară?
   Nu trebuie să-mi atragă atenţia cât de absurd sună.
   - Poate că încerca să fugă de cineva. Gândindu-se că sinuciderea era mai bună decât să fie ucisă. Doar că n-a putut s-o facă, iar când capelanul credea că era în siguranţă, nu făcea altceva decât s-o împingă în calea...
   Mă opresc; mila din ochii Laurei e mai mult decât pot să îndur.
   - În calea cui?
   Ella s-a trezit. Scoate nişte sunete ca de pisoiaş şi îşi îndeasă pumnii strânşi în guriţă.
   - Cine a omorât-o, Anna? Cine ar fi vrut-o pe Caroline moartă?
   Îmi ronţăi buza de jos.
   - Nu ştiu - unul din idioţii ăia care-i învinovăţesc pe ceilalţi când li se strică maşina?
   - De genul celor care au trimis scrisorile anonime după ce a murit tatăl tău?
   - Exact!
   Sunt triumfătoare, gândindu-mă că mi-a dovedit teoria, apoi îi văd figura şi-mi dau seama că de fapt eu i-am confirmat-o pe a ei.
   Mieunăturile Ellei devin vaiete în toată regula. O scot din leagăn şi-i dau să mănânce.
   - Uită-te la tine, ai devenit o profesionistă deja, zâmbeşte Laura.
   La început, nu puteam alăpta decât dacă stăteam într-un anumit fotoliu, cu un aranjament anume de perne în jurul meu şi fără să mai fie altcineva în încăpere care să-i distragă Ellei atenţia de la mine. Acum o alăptez ţinând-o cu o singură mână. În picioare, dacă trebuie.
   N-o las pe Laura să schimbe subiectul. Întrebarea ei este importantă. Cine ar fi vrut ca mama să moară? Câţiva dintre distribuitorii de maşini cu care s-au intersectat de-a lungul timpului unchiul Billy şi părinţii mei nu au făcut nicio încercare să-şi ascundă practicile dubioase. Ar fi putut fi moartea părinţilor mei rezultatul unei afaceri care a mers prost?
   - Mă ajuţi să mă uit prin biroul alor mei?
   - Acum?
   - E vreo problemă? Trebuie să pleci?
   Dacă Laura nu mă poate ajuta, mă descurc singură. Mă întreb dacă nu cumva campaniile mamei au fost problema. Când eram adolescentă, s-a implicat într-un protest contra testelor făcute pe animale la Universitatea din Brighton, ceea ce s-a soldat cu un val de corespondenţă plină de ură din partea angajaţilor şi a familiilor lor. Nu-mi amintesc ca în ultimii ani să fi făcut campanie pentru ceva mai controversat decât autorizaţii de construcţie şi piste de biciclete, dar poate găsesc în birou ceva care să sugereze contrariul.
   - Nu asta voiam să spun - adică... eşti sigură că vrei să faci asta acum?
   - Laura, ţi-ai petrecut mare parte din an bătându-mă la cap s-o fac!
   - Doar pentru că mi se părea ridicol să lucrezi la masa din bucătărie când ai fi putut folosi biroul acela drăguţ. Şi nu te-am bătut la cap. Chiar dacă eu cred că ar fi fost eliberator, indiferent de ce ar spune Mark.
   Răspund relaxat.
   - Dar ştii că fix cu asta se ocupă el, da?
   - Şi ce e sănătos în a ignora totul şi a te preface că nu s-a întâmplat?
   - Dar nu mi-a spus să mă prefac că nu s-a întâmplat, doar că trebuie să mă confrunt cu asta când mă simt pregătită.
   - Când o să-ţi spună el că eşti pregătită?
   - Nu. Când eu o să mă simt în stare, răspund acum pe un ton mai ferm.
   Ştiu că, la fel ca unchiul Billy, Laura are în primul rând în vedere binele meu, dar mi-aş dori ca amândoi să fie mai puţin protectori.
   S-a întâmplat totul prea repede, asta a fost problema. Sunt cu Mark de mai puţin de 1 an şi bebeluşul nostru are deja 8 săptămâni. Încă mai descoperim unul la altul mâncărurile, cărţile, filmele preferate. Am întâlnit-o pe mama lui doar de două ori.
   Suntem ca doi adolescenţi care au păţit-o de prima dată când au făcut sex, doar că eu am 26 de ani, iar Mark are 40.
   Şi asta e o parte din problemă.
   - E destul de bătrân cât să-ţi fie tată, a spus Billy când l-am pus la curent cu situaţia, în urmă cu mai bine de un an. Sunt cu cineva, o să ne mutăm împreună şi, apropo, copilul nostru se va naşte în octombrie.
   - La limită. Şi tata era cu 10 ani mai mare decât mama.
   - Şi uite unde-au ajuns.
   - Ce vrea să însemne asta?
   Dar nu a muşcat momeala, iar eu am fost bucuroasă, în secret.
   Nu voiam să ştiu. Nu voisem niciodată să ştiu. Când eşti mic, crezi că părinţii tăi sunt perfecţi. Poate că ţipă ei la tine un pic cam des sau nu-ţi mai dau bani de buzunar până când nu-ţi faci curat în cameră, dar sunt părinţii tăi. Te iubesc. Şi tu îi iubeşti pe ei.
   Eram la facultate când mi-am dat seama că nu toţi părinţii sunt ca ai mei. Că nu toate mamele şi toţi taţii au discuţii care se termină cu urlete; că nu toate mamele şi toţi taţii fac excursii zilnice la tomberonul pentru sticle goale. Ştiam destule - nu aveam nevoie de mai mult. Nu voiam să aflu în ce stadiu era căsnicia alor mei. Dacă funcţiona. Nu era treaba mea.
   Ca şi în restul camerelor de la parter, ferestrele de la birou sunt înalte cât toată încăperea, cu obloane vopsite care, folosite atât de rar, acum nici nu se mai închid. Un birou dublu din centrul încăperii făcea posibil ca părinţii mei să poată lucra în acelaşi timp, deşi singurele dăţi când făceau asta erau atunci când calculau deducerile de TVA, operaţiune suficient de stresantă cât să iste o ceartă.
   - Anna, roagă-l pe tatăl tău să-mi dea capsatorul, mi-a spus mama odată, într-o sâmbătă, când am deschis uşa biroului să văd dacă mai au mult de lucru.
   I-am dat eu mamei capsatorul şi am plecat să mă plimb cu bicicleta până când au terminat.
   De cele mai multe ori, părinţii mei lucrau târziu cu rândul la showroom, până când eu am fost destul de mare ca să mă alătur lor la serviciu după şcoală sau să vin acasă singură.
   Cu mâna pe mânerul uşii, trag adânc aer în piept. Nu folosesc această cameră. Nu intru acolo. Mă prefac că nu există.
   - Nu trebuie să faci asta. Deja s-a trecut prin toate documentele importante.
   Este o aluzie la ziua lungă pe care Laura şi-a petrecut-o sortând cu răbdare hârtiile legate de serviciu de cele personale ale părinţilor mei, pentru ca mai apoi să petreacă o altă zi întreagă la telefon în locul meu, ca să schimbe numele de pe contractele de utilităţi şi să anuleze zeci de abonamente făcute pe numele părinţilor mei.
   Gratitudinea mea e dublată de vinovăţie. Cine făcuse asta pentru Laura atunci când a murit Alicia? Mi-am imaginat o Laura de 17 ani, în noua ei locuinţă modernă deţinută de stat, sortând hârtiile mamei ei, iar inima mi s-a frânt.
   - E timpul, spun.
   Vreau să ştiu totul despre vieţile părinţilor mei. Tot ceea ce am ignorat; tot ceea ce am sperat că nu era adevărat. Trebuie să aflu tot.
   Cine erau prietenii părinţilor mei? Cine le erau duşmanii? Cine i-a omorât?

Capitolul 8

Murray

   Dennis Thompson, tipul de la arhivă, era deja la limita obezităţii încă de pe vremea când el şi Murray patrulau împreună. Acum, Dennis e tot atât de lat pe cât de înalt, cu o chelie lucioasă în creştetul capului şi cu două perechi de ochelari deasupra sprâncenelor.
   - Nu mă descurc cu lentilele varifocale.
   Îşi puse din nou ochelarii de citit, proptindu-i pe rădăcina nasului, apoi se uită la coperta celor două dosare pe care le găsise pentru Murray.
   - Tom Johnson. Caroline Johnson.
   Faptul că felicitarea anonimă fusese livrată chiar în ziua când se împlinea un an de la decesul lui Caroline Johnson sugera că acolo era ceva suspect, dar cum moartea ei fusese atât de strâns legată de a soţului, Murray avea de gând să înceapă cu începutul.
   - Astea sunt. Mulţam.
   Dennis împinse un registru format A4 peste tejghea. Pe fiecare pagină erau coloane ordonate adunând semnături pentru fiecare dosar scos din arhivă, împreună cu data la care fuseseră returnate.
   Murray luă pixul, apoi ezită. Se uită la fostul său partener.
   - Nu cred că...
   - La secret?
   - Te rog. Le aduc înapoi cât ai zice peşte.
   Uneori, concluzionă Murray în timp ce părăsea sala arhivei cu dosarele, existau nişte avantaje ale faptului că fusese de atâţia ani în serviciu.

.........................................