Un mesaj șocant, Harlan Coben

 .............................................

3-4

                Sudoarea îmi lipise cămașa de spate. Urechile îmi ardeau din cauza aerului ce se frecase de ele.

   Niciodată nu-mi plăcuse să alerg. Amatorii de jogging spuneau că alergarea îi face să devină de-a dreptul dependenți, căci ajung direct în nirvana prin alergare. Foarte bine. Dar eu am fost întotdeauna convins de faptul că - după cum se întâmpla în cazurile de autoasfixiere - plăcerea venea dintr-un fel de lipsă de oxigenare a creierului și mai puțin din partea endorfinelor trupului.
   Și, vă rog să mă credeți, nu eram deloc fericit.
   Obosit. Asta eram, chiar prea obosit. Nu puteam să fug la nesfârșit. Am privit în urma mea. Nu mai era niciun polițist. Strada era pustie. Am încercat o ușă. Nimic. Am încercat alta. Păcăniturile radiourilor au reînceput. Am luat-o din nou la fugă. Spre capătul blocului, am zărit ușa de la pivnița unei case ce dădea spre stradă și era puțin deschisă.
   Și ruginită. Totul era ruginit în acel loc.
   M-am aplecat și am tras de mânerul de metal. Ușa cedă cu un zgomot nefericit. Am privit înăuntru, în întuneric.
   Un polițist strigă:
   - Tăiați-i calea pe partea cealaltă!
   Nu mi-am pierdut timpul să privesc înapoi. Am pășit repede în hrubă. Am ajuns pe prima treaptă. Se cam clătina. Am pus piciorul pe a doua treaptă. Dar nu era nicio treaptă.
   Am rămas suspendat o clipă, ca Wile E. Coyote, atunci când aleargă de pe o stâncă, după care m-am prăbușit neajutorat în hruba neagră.
   Cred că n-am căzut mai mult de 3 metri, dar mi s-a părut că a durat o veșnicie până am ajuns jos. Am întins brațele. Nu m-a ajutat cu nimic. Am aterizat pe ciment cu dinții clănțănind din cauza impactului.
   Acum zăceam pe spate și priveam în sus. Ușa se trânti și se închise deasupra mea. Un lucru bun, presupun, dar întunericul era acum total. Mi-am făcut un examen rapid, doctorul din mine efectuă o consultație internă. Totul mă durea.
   I-am auzit din nou pe polițiști. Sirenele nu încetaseră sau, poate, îmi vuiau mie urechile. O mulțime de voci. O mulțime de radiouri care păcăneau.
   M-am rostogolit pe o parte. M-am sprijinit pe mâna dreaptă, în încercarea de a mă ridica, dar acest lucru mi-a provocat dureri în tăieturile din palmă. Am ridicat, apoi, capul, dar acesta protestă în momentul în care am ajuns în poziție verticală. Era cât pe-aici să cad din nou.
   Și acum?
   Să mă ascund aici? Nu, nu merge. În cele din urmă, vor căuta din casă în casă. Mă vor prinde. Și chiar dacă nu mă prindeau, nu fugisem cu intenția de a mă ascunde într-un subsol întunecos. Fugisem ca să pot ajunge la întâlnirea cu Elizabeth din Washington Square.
   Trebuia să mă mișc.
   Dar încotro?
   Ochii începuseră să mi se obișnuiască cu întunericul, suficient ca să disting niște contururi. Mai multe lăzi erau aruncate la întâmplare, câteva mormane de cârpe, niște scaune înalte de bar, o oglindă spartă. Mi-am văzut imaginea în oglindă și mai că mi-a venit să fug de spaimă. Pe frunte, aveam o vânătaie. Pantalonii îmi erau rupți la ambii genunchi. Cămașa era plină de pete. Eram plin tot de funingine, de parcă aș fi fost coșar.
   Unde să mă duc?
   O scară. Trebuia să fie pe undeva o scară de coborât acolo. Am început să înaintez pe pipăite, mișcându-mă ca într-un fel de dans spastic, pipăind cu piciorul stâng ca și când ar fi fost un baston alb. Piciorul meu dădu de niște cioburi de sticlă. Am continuat să înaintez.
   Am auzit un fel de zgomot înfundat și în calea mea se înălță o grămadă uriașă de zdrențe. Ceva ce ar fi putut fi o mână se întinse spre mine ca dintr-un mormânt. Mi-am înăbușit un strigăt.
   - Lui Himmler îi place tonul! strigă el la mine.
   Bărbatul - da, acum vedeam clar că este un bărbat - dădu să se ridice în picioare. Era înalt și negru și avea o barbă cenușie, ca un ghem de câlți, și lăsa impresia că ar fi fost în stare să mănânce o oaie întreagă.
   - Mă auzi? urlă omul. Ai auzit ce-am spus?
   Păși către mine, iar eu m-am retras câțiva pași.
   - Himmler! Îi place tonul.
   Era clar că bărbosului nu-i plăcea ceva. Strânse mâna pumn și o îndreptă spre mine. M-am dat într-o parte fără să mă gândesc la nimic. Pumnul lui trecu pe lângă mine cu suficientă forță - sau suficientă băutură - ca să-l facă să cadă. Căzu cu fața în jos. N-am mai așteptat. Am găsit scara și am fugit în sus.
   Ușa era încuiată.
   - Himmler!
   Urla prea tare. Mult prea tare. M-am împins în ușă. Degeaba.
   - Mă auzi? Auzi ce-ți spun?
   Am auzit un trosnet. Am privit în spate și am văzut ceva care mi-a strecurat teama în suflet.
   Lumina soarelui.
   Cineva deschisese trapa prin care intrasem eu.
   - Cine e acolo?
   Era o voce autoritară. Lumina unei lanterne începu să joace pe podea. Ajunse până la bărbos.
   - Lui Himmler îi place tonul!
   - Tu urlai așa, bătrâne?
   - Mă auzi?
   Am împins cu umărul în ușă, punând în mișcarea asta tot ce aveam. Ușa începu să pârâie. Imaginea lui Elizabeth îmi răsări în minte - cea pe care o văzusem pe computer - cu brațul ridicat, cu ochii care mă îndemnau să mă apropii. Am mai împins o dată.
   Ușa cedă.
   Am căzut afară, nu departe de ușa de la intrare a clădirii.
   Și acum?
   În apropiere erau alți polițiști - încă mai auzeam păcăniturile aparatelor de radio - și unul dintre ei încă mai discuta cu biograful lui Himmler. Nu aveam prea mult timp. Aveam nevoie de ajutor.
   Dar de la cine?
   Nu puteam să-i telefonez Shaunei. Poliția o supraveghea. La fel și pe Linda. Hester va insista să mă predau.
   Cineva deschidea ușa din față.
   Am fugit pe coridor. Pardoseala era din linoleum murdar. Ușile, toate de metal, erau închise. Am deschis o ușă de incendiu și am pornit în sus pe scări. La etajul al treilea, am ieșit afară.
   Pe coridor se afla o bătrână.
   Spre marea mea uimire, era albă. Bănuiam că auzise zarva și ieșise să vadă ce se întâmplă. M-am oprit brusc. Era destul de departe de ușa ei deschisă ca să pot trece pe lângă ea...
   Oare? Aveam destul loc ca să trec?
   Mă uitam la ea. Ea se uita la mine. Apoi, scoase un revolver.
   Oh, Dumnezeule...
   - Ce dorești? întrebă ea.
   Și m-am trezit că o întreb:
   - Pot să dau un telefon de la dumneavoastră?
   Nu ezită nicio clipă:
   - Douăzeci de dolari.
   Am băgat mâna în portofel și am scos banii. Bătrâna dădu din cap și îmi dădu drumul înăuntru. Apartamentul era curat și ordonat. Avea o mulțime de șervețele de dantelă peste tapițerie și pe masa neagră de lemn.
   - Acolo, spuse ea.
   Telefonul era cu disc. Mi-am băgat degetele în găurile mici. Ce lucru nostim! Nu mai formasem niciodată acest număr - nu dorisem niciodată - dar îl știam pe dinafară.
   Psihiatrii ar fi găsit probabil o explicație foarte bună pentru asta.
   După a doua sonerie, o voce spuse:
   - Da.
   - Tyrese? La telefon este doctorul Beck. Am nevoie de ajutorul tău.

26.

   Shauna scutură din cap.
   - Beck a lovit pe cineva? Nu se poate.
   Vena de pe fruntea procurorului adjunct Fein începu să zvâcnească din nou. Se apropie de ea până când fața lui ajunse aproape lipită de a ei.
   - A atacat un polițist pe o alee. Probabil că i-a rupt omului maxilarul și câteva coaste.
   Fein se apropie și mai mult și, în timp ce vorbea, scuipatul îi ateriză pe obrazul Shaunei.
   - Auzi ce-ți spun?
   - Am auzit, spuse Shauna. Acum dă-te mai încolo, respirație puturoasă ce ești, sau îți dau un genunchi de-ți vâr biluțele pe gât.
   Fein rămase pe loc o fracțiune de secundă, după care îi întoarse spatele. Hester Crimstein făcu și ea la fel. Porni înapoi către Broadway. Shauna alergă după ea.
   - Unde te duci?
   - Mă retrag, spuse Hester.
   - Ce face?
   - Găsește-i alt avocat, Shauna.
   - Vorbești serios?
   - Foarte serios.
   - Dar nu poți să-l părăsești, așa, pur și simplu.
   - Ai să vezi că pot.
   - Îi creezi un prejudiciu.
   - Le-am dat cuvântul că se va preda, spuse ea.
   - La naiba cu cuvântul tău. Prioritatea noastră aici este Beck, nu tu.
   - Poate pentru tine.
   - Pui interesul tău înaintea clientului?
   - Nu lucrez cu un om care face așa ceva.
   - Pe cine vrei să aiurești? Ai apărat și violatori în serie.
   - Am plecat, zise ea fluturând din mână.
   - Nu ești decât o nenorocită de ziaristă ipocrită.
   - Oh, Shauna.
   - Am să mă duc la ei.
   - La cine?
   - La presă.
   Hester se opri.
   - Și ce ai să le spui? Că am părăsit un asasin necinstit? Minunat, n-ai decât. Am să arunc așa de mult rahat peste Beck, încât în comparație cu el, Jeffrey Dahmer va arăta ca un mielușel.
   - N-ai ce să spui, spuse Shauna.
   Hester dădu din umeri.
   - Nimic nu mă poate opri.
   Cele două femei se uitau una la alta. Niciuna dintre ele nu-și feri privirile.
   - Poate ți se pare că reputația mea este lipsită de importanță, spuse Hester, pe un ton dintr-odată blând. Dar nu este așa. Dacă biroul procurorului nu poate să aibă încredere în cuvântul meu, devin inutilă pentru ceilalți clienți ai mei. Devin inutilă și pentru Beck. Este foarte simplu. N-am să-mi las firma și toți clienții de izbeliște, doar pentru că băiețașul tău a luat-o razna.
   Shauna scutură din cap.
   - Să piei din ochii mei.
   - Și încă ceva.
   - Ce anume?
   - Oamenii nevinovați nu fug, Shauna. Băiețașul tău, Beck? Pun pariu pe 100 la 1 că a ucis-o pe Rebecca Schayes.
   - Țin pariul, spuse Shauna. Și încă ceva pentru tine, Hester. Dacă spui un singur cuvânt împotriva lui Beck, n-o să mai fie nevoie decât de o cutie de săpun ca să-ți îngroape rămășițele pământești. E clar?
   Hester nu răspunse. Mai făcu un pas, depărtându-se de Shauna. Și, atunci, răsună focul de armă care sfâșie aerul.

   Eram lăsat pe vine și mă târam pe o scară de incendiu ruginită, când zgomotul împușcăturii atât de aproape mă făcu să cad pe spate. M-am lipit, apoi, de scară și am așteptat.
   Alte împușcături.
   Am auzit strigăte. Mă așteptasem la asta, dar tot mă cuprinsese panica. Tyrese îmi spusese să ies afară acolo și să-l aștept pe el. Mă întrebam cum plănuia să mă scoată afară. Acum începeam să-mi dau seama.
   Crea o diversiune.
   În depărtare, am auzit pe cineva țipând:
   - Bărbat alb trage focuri de armă!
   Apoi, am auzit o altă voce:
   - Bărbat alb înarmat! Bărbat alb înarmat!
   Alte împușcături. Dar - am ciulit bine urechile - nu se mai auzeau alte zgomote de radio. Stăteam cât mai ascuns și încercam să nu gândesc prea mult. Se pare că mintea mea suferise un scurtcircuit. Acum trei zile, eram un medic devotat care trecea prin viață ca un somnambul. Dar atunci, s-a întâmplat să văd o fantomă, să primesc e-mailuri de la morți, să devin suspect nu numai de o crimă, ci de două, să fug de mâna legii, să atac un polițist și să recurg la ajutorul unui cunoscut traficant de droguri.
   Și asta în numai 72 de ore.
   Mai că îmi venea să râd.
   - Hei, doctore!
   Am privit în jos. Tyrese era acolo. Alături de el era încă un bărbat negru de vreo 20 de ani și ceva, doar puțin mai mic decât clădirea. Uriașul se uită în sus la mine prin ochelarii aceia de soare care se potriveau perfect cu expresia lui facială încremenită.
   - Haide, doctore. S-o ștergem de aici.
   Am alergat în jos pe scara de incendiu. Tyrese se uita mereu în stânga și în dreapta.
   Uriașul stătea perfect nemișcat, cu brațele încrucișate pe piept, în ceea ce spuneam eu că este poziția bivolului. Am șovăit înainte de ultima scară, încercând să-mi dau seama cum s-o las în jos ca să ajung la pământ.
   - Hei, doctore, are o pârghie pe stânga.
   Am găsit-o, am tras și scara a coborât. Când am ajuns jos, Tyrese s-a strâmbat și a fluturat cu mâna prin fața nasului.
   - Dar știu că puți, doctore.
   - N-am avut timp să fac duș, scuză-mă.
   - Pe aici.
   Tyrese a pornit-o repede prin curtea din spate. L-am urmat îndeaproape, trebuind să măresc pasul ca să mă pot ține după el. Uriașul aluneca în tăcere după noi. Nu și-a mișcat nicio clipă capul nici spre stânga, nici spre dreapta, însă aveam impresia că n-a pierdut prea mult.
   Un BMW negru cu geamurile vopsite, cu o antenă complicată și un chenar de lanț pe plăcuța de înregistrare din spate era cu motorul pornit. Portierele erau închise, dar simțeam vibrațiile muzicii rap. Basul îmi zvâcnea în piept, ca o cheie de acordare.
   - Mașina asta nu e cam țipătoare? am întrebat eu ridicând din sprâncene.
   - Dacă ai căuta un doctor alb, care ar fi ultimul loc unde te-ai uita?
   Avea dreptate.
   Uriașul deschise ușa din spate. Muzica răbufni și mai tare. Tyrese întinse mâna ca un portar stilat, iar eu m-am urcat în mașină. S-a strecurat și el lângă mine. Uriașul s-a aplecat și s-a așezat pe locul șoferului.
   Nu înțelegeam foarte bine ce spunea solistul de pe CD, dar era clar că se săturase „de omul ăla”. Brusc, am înțeles.
   - El e Brutus, a spus Tyrese.
   Se referea la șoferul cel uriaș. Am încercat să-i prind privirea în oglinda retrovizoare, dar nu se vedea nimic din cauza ochelarilor de soare.
   - Mă bucur să te cunosc, am spus eu.
   Brutus nu răspunse.
   M-am întors din nou către Tyrese.
   - Cum ai aranjat toată chestia asta?
   - Câțiva dintre băieții mei se joacă cu pistoalele mai jos, pe Strada 140.
   - Și n-o să-i găsească poliția?
   Tyrese mârâi.
   - Ei, da, poate că da.
   - E chiar așa de ușor?
   - De aici, da, e ușor. Avem locul acesta, vezi dumneata, în Clădirea Cinci din Casele Hobart. Le dau locatarilor 10 sutare pe lună ca să-și îngrămădească gunoiul în fața ușii din spate. O blochează. Copoii nu pot să treacă. E un loc foarte bun ca să faci afaceri. Așa că băieții mei trag câteva focuri pe geam, înțelegi ce vreau să spun. Până ajung polițiștii acolo, ei și-au luat valea.
   - Și cineva striga despre un bărbat alb cu o armă.
   - Alți băieți ai mei. Alergau pe stradă și strigau ceva despre un nebun alb.
   - Adică, teoretic, eu.
   - Teoretic, spuse Tyrese zâmbind. E un cuvânt foarte drăguț, doctore.
   Am lăsat capul pe spate. Oboseala îmi pătrundea adânc în oase. Brutus mergea spre est. A traversat podul albastru de la Stadionul Yankeilor - n-am știut niciodată cum se numea podul - dar asta însemna că acum eram în Bronx. M-am lăsat în jos, pentru orice eventualitate, dar apoi mi-am amintit că geamurile mașinii erau vopsite. Așa că am privit afară.
   Zona era urâtă ca naiba, ca toate locurile pe care le vezi în filme, în scenele apocaliptice, după ce a fost detonată o bombă. Pe alocuri erau niște grămăjoare ce ar fi putut fi cândva case, în diverse grade de deteriorare. Structurile se prăbușiseră, dar parcă dinăuntru înspre în afară, ca și cum partea de sprijin din interior ar fi fost mâncată de ceva.
   Am mai mers un timp. Încercam să înțeleg ce se petrece, dar creierul meu nu mai făcea față. O parte din mine își dădea seama că eram foarte aproape de o stare de șoc.
   Restul, nu-mi dădea voie nici măcar să mă gândesc la așa ceva. M-am concentrat pe împrejurimi. Am mai mers puțin - pătrunzând, astfel, și mai adânc printre casele dărăpănate - iar clădirile locuibile deveneau din ce în ce mai puține la număr. Deși nu eram la mai mult de câțiva kilometri de clinică, nu aveam habar unde ne aflăm. Tot în Bronx. Așa presupuneam. Probabil, în sudul Bronxului.
   Cauciucuri uzate și saltele sfâșiate zăceau ca niște răniți de război în mijlocul drumului.
   Bucăți mari de ciment ieșeau din iarba înaltă. Se vedeau și mașini rablagite și, deși nu era niciun foc pe nicăieri, acesta ar fi putut să izbucnească oricând.
   - Vii des pe aici, doctore? întrebă Tyrese chicotind încet.
   Nu m-am ostenit să-i răspund.
   Brutus opri mașina în fața unei alte clădiri condamnate. Un gard făcut din lanțuri înconjura clădirea posomorâtă. Ferestrele fuseseră astupate cu placaj. Vedeam o bucată de hârtie lipită pe o ușă, probabil, un avertisment de demolare. Și ușa era tot din placaj.
   Am văzut cum se deschide. Un bărbat ieși, împleticindu-se afară, clătinându-se ca Dracula sub propria mușcătură.
   Simțeam că lumea se învârte cu mine.
   - Să mergem, spuse Tyrese.
   Brutus coborî primul din mașină. Îmi deschise portiera. I-am mulțumit. Brutus rămase tăcut și stoic. Avea genul de față de indian, din magazinele de trabucuri, pe care nu ți-l puteai imagina zâmbind și, probabil, nici nu ți-ai fi dorit să-l vezi.
   În dreapta, lanțul fusese tras într-o parte. Ne-am strecurat pe sub el. Omul care șchiopăta se apropie de Tyrese. Brutus înțepeni, dar Tyrese îi făcu semn cu mâna să se liniștească. Omul care șchiopăta și Tyrese se salutară călduros și își strânseră mâna într-un fel foarte complicat. Apoi o apucară fiecare pe drumul lui.
   - Intră, îmi spuse Tyrese.
   M-am strecurat înăuntru, cu mintea încă amorțită. M-a izbit imediat duhoarea - mirosul acid de urină și duhoarea inconfundabilă a fecalelor. Ceva ardea - cred că știu ce anume - și mirosul umed și galben de transpirație parcă venea din pereți. Dar aici mai era și altceva. Era o duhoare nu de mort, ci de ceva mai mult decât mort, de cangrenă, de ceva care moare și se descompune în timp ce încă mai respiră.
   Domnea o căldură sufocantă. O mulțime de ființe omenești, probabil, vreo cincizeci, poate o sută, zăceau risipite pe pardoseală. Înăuntru era întuneric. Se pare că nu exista nici electricitate, nici apă, nici mobilă de niciun fel. Scândurile de lemn blocau lumina soarelui, singurele dâre de lumină fiind cele care pătrundeau prin crăpăturile scândurilor.
   Se puteau distinge vag contururile și umbrele.
   Trebuie să mărturisesc că eram destul de naiv în privința scenelor cu droguri. În camera de gardă văzusem multe cazuri de drogați. Dar drogurile nu mă interesaseră niciodată cu adevărat. Cred că otrava mea de predilecție era alcoolul. Dar erau acolo suficienți stimuli care să mă convingă că mă aflam într-o casă de drogați.
   - Pe aici, spuse Tyrese.
   Am pornit printre răniți. Brutus ne conducea. Drogații se dădeau la o parte din fața lui, de parcă ar fi fost Moise. Mergeam în urma lui Tyrese. Vârfurile pipelor se aprindeau licărind în întuneric. Îmi amintea de vremurile când mergeam la circul Barnum și Bailey și admiram luminițele acelea mici în mijlocul întunericului. Așa era și atunci. Vedeam întunericul. Vedeam umbrele. Vedeam strălucirile.
   Nu cânta nicio muzică. Nimeni nu părea să aibă nici măcar chef de vorbă. Auzeam un bâzâit. Auzeam sunetul umed al suptului pipelor. Din când în când, câte un țipăt sfâșia aerului, un sunet foarte puțin omenesc.
   Auzeam și gemete de plăcere. Oamenii făceau sex în mod deschis, fără niciun fel de rușine, fără să-și dorească niciun fel de intimitate.
   O altă priveliște - dar am să vă scutesc de detalii - m-a făcut să mă retrag oripilat.
   Tyrese se uita ușor amuzat la expresia de pe chipul meu.
   - Când nu mai au bani, vând asta, arătă Tyrese, pentru droguri.
   Simțeam cum mi se urcă fierea în gât. M-am întors spre el. Dădu din umeri.
   - Comerț, doctore. Așa merge lumea înainte.
   Tyrese și Brutus continuau să meargă. Eu mă clătinam pe lângă ei. Cea mai mare parte din zidurile interioare se prăbușise. Oamenii - bătrâni, tineri, albi, negri, bărbați, femei - stăteau peste tot, parcă fără coloană vertebrală, aruncați ca niște ceasuri ale lui Dali.
   - Te droghezi, Tyrese?
   - M-am drogat cândva. M-am apucat pe când aveam 16 ani.
   - Și cum te-ai lăsat?
   Tyrese zâmbi.
   - Îl vezi pe Brutus al meu?
   - E greu să nu-l văd.
   - I-am spus că îi dau o mie de dolari pentru fiecare săptămână în care nu mă droghez. Și Brutus s-a mutat la mine.
   Am încuviințat din cap. Era evident mai eficient decât o săptămână cu Betty Ford.
   Brutus deschise o cameră. Deși nu se putea spune că e bine mobilată, cel puțin avea o masă și scaune, ba chiar și lumină, și un frigider. Într-un colț, am observat un generator portabil. Tyrese și cu mine am pășit înăuntru. Brutus închise ușa și rămase pe coridor. Am rămas singuri.
   - Bine ai venit la biroul meu, spuse Tyrese.
   - Tot Brutus te ajută să nu te droghezi?
   - Nu, scutură el din cap. Acum, TJ face asta. Înțelegi ce vreau să spun?
   Înțelegeam.
   - Și nu ai probleme cu ceea ce faci aici?
   - Am o grămadă de probleme, doctore.
   Tyrese se așeză și mă invită să fac același lucru. Ochii lui străluciră către mine și nu mi-a plăcut deloc ceea ce am văzut în ei.
   - Eu nu fac parte dintre băieții buni.
   Nu știam ce să-i răspund, așa că am schimbat subiectul.
   - Trebuie să fiu în Washington Square Park la ora 5, am spus eu.
   - Zi-mi despre ce e vorba.
   - E o poveste lungă.
   Tyrese luă un cuțit tocit și începu să-și curețe unghiile cu el.
   - Când copilul meu se îmbolnăvește, mă duc la un expert, așa e?
   Am dat din cap.
   - Ai încurcături cu legea, trebuie să faci același lucru.
   - Există o oarecare analogie.
   - Cu dumneata se întâmplă ceva rău, doctore. Iar răul este domeniul meu. Aici eu sunt cel mai bun ghid.
   Așa că i-am spus povestea. Aproape toată. A dat din cap mereu, dar mă îndoiesc că m-a crezut, atunci când i-am spus că n-am nimic de-a face cu asasinatele. Și mă îndoiesc că-i păsa de asta.
   - OK, spuse el când am terminat. Atunci, hai, să te pregătim. Și, apoi, trebuie să mai vorbim despre altceva.
   - Despre ce?
   Tyrese nu răspunse. Se îndreptă spre ceva care arăta ca un dulap de metal blindat, așezat într-un colț. Îl descuie cu o cheie, se aplecă și scoase o armă.
   - Un clopoțel, copile, un clopoțel, spuse el, întinzându-mi arma.
   Am înțepenit. Prin mintea mea a trecut o imagine ca un fulger negru și sângeriu. N-am alungat-o. Trecuse mult timp de atunci. Am întins mâna și am apucat cu două degete arma, ca și când ar fi fost fierbinte.
   - Arma campionilor, a adăugat el.
   Mă pregăteam să refuz, dar ar fi fost o prostie. Deja mă suspectau de două asasinate, de atacarea unui polițist, de împotrivire la arestare și, probabil, ceva în legătură cu fuga din fața legii. Ce mai contează o acuzație de ascundere de armă după toate acestea?
   - Este încărcat, spuse el.
   - Are vreo siguranță sau așa ceva?
   - Nu mai are.
   - Oh, am făcut eu.
   Am întors arma încet pe toate părțile, încercând să-mi amintesc când ținusem ultima dată o armă în mână. Mă simțeam bine ținând arma din nou în mână. Cred că era ceva în legătură cu greutatea ei. Îmi plăcea atingerea rece a oțelului, modul în care se potrivea perfect în palma mea. Și... nu-mi plăcea faptul că îmi plăcea chestia asta.
   - Ia și asta.
   Îmi dădu ceva care semăna cu un mobil.
   - Ce e asta? am întrebat eu.
   Tyrese se încruntă.
   - Ce poate să fie? Un telefon mobil. Dar are un număr de furat. Nu poate să-ți dea de urmă cu ajutorul lui, înțelegi?
   Am dat din cap, deși nu mă simțeam deloc la largul meu.
   - În spatele ușii de acolo este o baie. Nu are duș, dar este o cadă. Încearcă să scapi de duhoarea asta. Am să-și fac rost de niște haine curate. Și, apoi, Brutus și cu mine o să te ducem în Washington Square Park.
   - Parcă ziceai că vrei să vorbești ceva cu mine.
   - După ce te îmbraci, spuse Tyrese. O să vorbim atunci.

27.

   Eric Wu se uita la copacul rămuros. Avea chipul senin, cu bărbia ușor ridicată.
   - Eric?
   Vocea îi aparținea lui Larry Gandle.
   Wu nu se întoarse.
   - Știi cum se numește copacul acesta? întrebă el.
   - Nu.
   - Ulmul Spânzuratului.
   - Foarte drăguț.
   Wu zâmbi:
   - Unii istorici susțin că în secolul al XVIII-lea parcul acesta era folosit pentru execuții publice.
   - E minunat, Eric.
   - Da.
   Doi bărbați fără cămașă pe ei trecură rapid pe board-urile lor. De undeva răsuna un cântec al formației Jefferson Airplane. Washington Square Park - denumit astfel, și nu e de mirare, după George Washington - era unul dintre acele locuri care încercau să mențină atmosfera anilor ’60, ce-i drept, fără prea mare succes. Întâlneai aici protestatari de toate felurile, dar arătau mai degrabă a actori într-o ipostază nostalgică, decât adevărați revoluționari. Actorii stradali se urcau pe scenă cam cu prea multă finețe. Iar vagabonzii fără adăpost aduceau un plus de culoare locului.
   - Ești sigur că acesta este locul? întrebă Gandle.
   Wu dădu din cap, continuând să se uite la copac.
   - Șase oameni. Plus cei doi în dubiță.
   Gandle se uită în spatele lui. Dubița era albă cu o inscripție magnetică pe care se putea citi B&T Paint și un număr de telefon, precum și un logo foarte nostim cu un tip care semăna foarte bine cu omul din jocul de Monopoly, cu o scară și o bidinea în mână. Dacă li s-ar fi cerut să descrie dubița, martorii ar fi reținut probabil numele companiei de zugrăveli și, poate, numărul de telefon.
   Niciunul dintre ele nu exista.
   Dubița parcase în rândul al doilea, neregulamentar. În Manhattan, o dubiță parcată legal ar fi atras atenția mai mult decât una lăsată în rândul al doilea. Dar erau oricum cu ochii în patru. Dacă ar fi apărut poliția, și-ar fi luat tălpășița imediat. Și ar fi dus mașina într-o parcare de pe strada Lafayette. Ar fi schimbat imediat numerele de înmatriculare și inscripția magnetică. Și după aceea, s-ar fi întors.
   - Ar trebui să te duci înapoi, la mașină, spuse Wu.
   - Crezi că Beck o să reușească să ajungă până aici?
   - Mă îndoiesc, spuse Wu.
   - Mă gândeam că dacă îl arestează pe el, ea o să iasă din joc, spuse Gandle. Nu mi-a trecut prin cap că aveau stabilită o întâlnire.
   Unul dintre oamenii lor operativi - bărbatul cu părul creț, în trening, de la Kinko, de noaptea trecută, văzuse atunci când apăruse mesajul pe calculator. Dar, în momentul în care trimisese mesajul, Wu plantase deja dovezile incriminatoare acasă la Beck.
   Nu contează. O să se descurce.
   - Trebuie să punem mâna pe amândoi, dar ea este prioritatea numărul 1, spuse Gandle. În cel mai rău caz, îi ucidem. Dar ar fi mai bine să-i prindem vii. Așa putem să aflăm ce știu.
   Wu nu răspunse. Se tot uita la copac.
   - Eric?
   - Au spânzurat-o pe mama de un copac ca acesta, spuse Wu.
   Gandle nu prea știa ce să răspundă, așa că se hotărî să zică:
   - Îmi pare rău.
   - Credeau că e spioană. Șase bărbați au dezbrăcat-o în pielea goală și au biciuit-o. Au biciuit-o câteva ore. Peste tot. Până și carnea de pe față i-a fost smulsă. Și ea a fost conștientă tot timpul. A continuat să urle. A durat mult timp până să moară.
   - Dumnezeule mare, șopti Gandle.
   - După ce au terminat cu ea, au spânzurat-o de un copac uriaș.
   Arătă spre copacul spânzuratului.
   - Exact ca acesta. Evident, trebuia să fie o lecție. Pentru ca nimeni să nu mai spioneze. Numai că animalele și păsările s-au năpustit asupra ei. Două zile mai târziu, nu mai rămăseseră decât oasele atârnate de copacul acela.
   Wu își puse walkmanul înapoi pe urechi. Se întoarse cu spatele la copac.
   - Ar trebui să te faci nevăzut, îi spuse el lui Gandle.
   Lui Larry îi venea greu să-și desprindă privirile de copacul masiv, dar, în cele din urmă, reuși să dea din cap și să se îndepărteze.

28.

   Mi-am pus o pereche de blugi negri cu talia cât circumferința unui cauciuc de camion.
   Am strâns cureaua și peste șlițul petrecut parte peste parte. Cămașa uniformei echipei White Sox îmi venea ca naiba. Șapca neagră de baseball - avea și un fel de logo pe ea, dar nu l-am recunoscut -– era deja turtită. Tyrese mi-a dat și o pereche de ochelari de soare, de genul celor care îi plăceau atât de mult lui Brutus.
   Tyrese mai că izbucni în râs când am ieșit din baie.
   - Arăți mișto, doctore.
   - Cred că, de fapt, cuvântul pe care îl cauți este ca naiba.
   - Ce ți-e și cu albii ăștia, chicoti el și dădu din cap.
   Apoi, deveni serios. Îmi întinse niște foi de hârtie prinse cu o agrafă. Le-am luat. În partea de sus scria Ultima Dorință și Testamentul. M-am uitat întrebător la el.
   - Voiam de mult să vorbesc cu dumneata despre asta, spuse Tyrese.
   - Despre testamentul tău?
   - În planul meu, mai am 2 ani.
   - Ce plan?
   - Mai fac chestia asta încă 2 ani, apoi o să am destui bani ca să-l scot pe TJ de aici. Cred că am șanse de 60 la 40 să reușesc.
   - Ce vrei să spui, ce anume să reușești?
   Tyrese se uită fix la mine.
   - Știi dumneata.
   Nu știam. Voia să spună să supraviețuiască.
   - Unde vrei să te duci?
   Îmi dădu o carte poștală ilustrată. Era un peisaj cu soare, o apă albastră, palmieri. Ilustrata era destul de șifonată de atâta purtat.
   - Acolo, în Florida, spuse el cu un accent ușor tărăgănat. Cunosc locul acesta. E liniște. Are și o piscină, sunt și școli bune. Nimeni n-o să înceapă să mă întrebe de unde am banii. Înțelegi ce vreau să spun?
   I-am dat ilustrata înapoi.
   - Nu înțeleg ce legătură am eu cu toate acestea.
   - Acesta - spuse el ridicând ilustrata - este planul pentru cazul în care se realizează cei 60%. Acesta - ridică acum testamentul - este pentru cazul celălalt, când ies celelalte 40 de procente.
   I-am spus că tot nu înțeleg.
   - Am fost în centru acum șase luni, știi ce vreau să spun. Am găsit un avocat scump. Îl cheamă Joel Marcus. Dacă mor, te duci la el. Dumneata ești executorul testamentului meu. Am câteva hârtii încuiate acolo la el. O să afli unde sunt banii mei.
   - Dar de ce eu?
   - Dumneata ai avut grijă de băiatul meu.
   - Dar Latisha?
   Pufni disprețuitor.
   - Latisha e femeie, doctore. În momentul în care o să dau ortul popii, o să caute altă sculă, dacă înțelegi ce vreau să spun. Probabil că o s-o încaseze din nou. Sau poate că o să se întoarcă de unde a venit. Se lăsă pe spate și își încrucișă brațele. Nu poți avea încredere în femei, doctore. Dumneata ar trebui să știi treaba asta.
   - Este mama lui TJ.
   - Așa este.
   - Îl iubește.
   - Da, știu asta. Dar e numai o femeie, înțelegi ce vreau să spun? Dacă îi dai atâția bani pe mână, îi face praf într-o singură zi. De asta am creat fondul acesta special și alte aiureli de genul ăsta. Dumneata ești executorul. Dacă vrea bani pentru TJ, trebuie să-i aprobi. Dumneata și tipul acesta, Joel Marcus.
   Aș fi putut să argumentez că era sexist și că se purta ca omul din Neanderthal, dar nu era momentul cel mai potrivit. Mi-am schimbat poziția de pe scaun și m-am uitat la el.
   Tyrese avea vreo 25 de ani. Văzusem atât de mulți oameni ca el. Îi clasificasem întotdeauna într-o singură entitate, iar fețele lor se estompaseră într-o masă întunecoasă a lumii răului.
   - Tyrese?
   Se uită la mine.
   - Pleacă acum.
   Tyrese se încruntă.
   - Folosește banii pe care îi ai. Caută-ți de lucru în Florida. Îți mai împrumut și eu bani dacă ai nevoie. Ia-ți familia și pleacă de aici acum.
   Dădu din cap că nu.
   - Tyrese?
   Se ridică în picioare.
   - Am face mai bine să mergem, doctore.

   - Și încă îl mai căutăm.
   Lance Fein spumega, fața lui ca de ceară parcă începuse să se topească și să picure. Dimonte mesteca gumă. Krinsky lua notițe. Stone își trăgea pantalonii.
   Carlson era distrat, aplecat deasupra unui fax care tocmai sosise în mașină.
   - Ce se aude cu împușcăturile? se stropși Lance Fein.
   Polițistul în uniformă, pe care agentul Carlson nu se sinchisise să îl întrebe cum îl cheamă, ridică din umeri.
   - Nimeni nu știe nimic. Cred că nu aveau nicio legătură cu cazul.
   - Nicio legătură? strigă Fein. Ce naiba, ești complet idiot, Benny? Alergau pe stradă și urlau ceva despre un tip alb.
   - Ei bine, acum nimeni nu mai știe nimic.
   - Strânge-i cu ușa, spuse Fein. Strânge-i tare. Cum se poate să scape un individ alb ca ăsta, măi Benny?
   - O să punem mâna pe el.
   Stone îl bătu pe Carlson pe umăr:
   - Ce s-a întâmplat, Nick?
   Carlson se încruntă deasupra foii de hârtie. Nu vorbea.
   Era un om ordonat, meticulos până la obsesie. Se spăla prea des pe mâini. Își încuia și descuia ușa de 10 ori înainte să plece de acasă. Acum se uita atent la hârtie pentru că erau anumite lucruri care nu se potriveau.
   - Nick?
   Carlson se întoarse către el.
   - Pistolul acela 38 pe care l-am găsit în caseta valorică a lui Sarah Goodhart.
   - Cea la care ne-a condus cheia găsită asupra cadavrului?
   - Exact.
   - Și ce e cu ea? întrebă Stone.
   Carlson era tot încruntat.
   - Sunt o mulțime de nepotriviri aici.
   - Nepotriviri?
   - În primul rând, continuă Carlson, presupunem că acea casetă valorică a lui Sarah Goodhart aparținea lui Elizabeth Beck, așa este?
   - Da, așa este.
   - Dar cineva a plătit factura pentru casetă în fiecare an în ultimii 8 ani, spuse Carlson. Elizabeth Beck este moartă. Femeile moarte nu plătesc facturi.
   - Poate că a plătit taică-său. Cred că știe mai mult decât vrea să lase să se înțeleagă.
   Lui Carlson nu-i plăcu răspunsul.
   - Dar ce înseamnă dispozitivele de ascultare găsite acasă la Beck? Acolo, ce se mai întâmplă?
   - Nu știu, spuse Stone ridicând din umeri. Poate că l-a mai suspectat și altcineva din departament.
   - Am fi auzit până acum. Și raportul despre pistolul pe care l-am găsit în casetă.
   Făcu un semn către raport.
   - Știi ce susține raportul?
   - Nu.
   - Bulletproof nu a găsit nimic, dar nu e de mirare pentru că datele, oricum, nu sunt atât de vechi.
   Bulletproof era un modul de analiză a gloanțelor utilizat de Biroul pentru Alcool, Tutun și Arme de foc, pentru a stabili legătura între datele crimelor din trecut și armele recent descoperite.
   - Dar NTC a găsit ceva.
   NTC (National Tracing Center) era Centrul Național de Urmărire a armelor.
   - Ghici pe numele cui este înregistrat?
   Îi dădu lui Stone foia imprimată. Acesta o parcurse cu privirea și găsi numele:
   - Stephen Beck?
   - Tatăl lui David Beck.
   - E mort, nu-i așa?
   - Așa este.
   Stone îi înapoie raportul.
   - Așadar, probabil că fiul lui a moștenit arma, spuse el. Este pistolul lui Beck.
   - Și, atunci, oare de ce ținea soția lui arma închisă în caseta valorică, laolaltă cu fotografiile acelea?
   Stone reflectă o clipă.
   - Poate se temea ca el să n-o folosească împotriva ei.
   Carlson se încruntă din nou.
   - Aici ne lipsește ceva.
   - Uite ce e, Nick, hai să nu mai complicăm lucrurile. Îl avem la mână pe Beck pentru uciderea Rebeccăi Schayes. Asta e clar. S-o lăsăm baltă pe Elizabeth Beck, de acord?
   Carlson se uită la el.
   - S-o lăsăm baltă.
   Stone își drese vocea și îndepărtă mâinile de corp.
   - Trebuie să privești realitatea în față. Dacă îl înfundăm pe Beck pentru Rebecca Schayes, am dat lovitura. Cât despre nevastă-sa - Dumnezeule, e un caz vechi de 8 ani. E drept că avem unele date, dar nu-l putem agăța cu astea. E prea târziu. Poate că e mai bine să nu trezești un câine care doarme, spuse el melodramatic, ridicând din umeri.
   - Ce naiba vrei să spui?
   Stone se apropie mai mult și îi făcu semn lui Carlson să se aplece:
   - Sunt unii oameni la Birou care ar prefera să nu mai facem săpături.
   - Cine anume nu vrea ca noi să facem săpături?
   - Nu contează, Nick. Suntem toți de aceeași parte a baricadei, nu-i așa? Dacă descoperim că acel KillRoy nu a ucis-o pe Elizabeth, o să deschidem o cutie plină cu viermi, așa e? Avocatul lui o să ceară probabil un nou proces...
   - N-a fost judecat pentru Elizabeth Beck.
   - Dar noi am clasat cazul ca fiind opera lui KillRoy. Nu am face decât să trezim alte îndoieli. Asta e tot. Dar e mai bine așa.
   - Nu vreau să fie bine așa, spuse Carlson. Vreau adevărul.
   - Toți vrem asta, Nick. Dar vrem încă și mai mult să se facă dreptate, așa este? Beck va primi o condamnare pe viață pentru Rebecca Schayes. KillRoy rămâne la închisoare. Așa trebuie să fie.
   - Există nepotriviri, Tom.
   - O tot ții una și bună cu chestia asta, dar eu nu văd niciuna. Tu ai fost primul care ai venit cu ideea că Beck e suspect de moartea soției sale.
   - Exact, spuse Carlson, de moartea soției lui, dar nu și pentru Rebecca Schayes.
   - Nu înțeleg ce vrei să spui.
   - Asasinarea Rebeccăi Schayes nu se potrivește.
   - Îți bați joc de mine? Este un caz cât se poate de solid. Rebecca Schayes știa ceva. Noi eram tot mai aproape. Beck trebuia s-o reducă la tăcere.
   Carlson se încruntă din nou.
   - Ce mai este? continuă Stone. Crezi că vizita de ieri a lui Beck la studioul ei - exact după ce l-am strâns noi cu ușa - a fost numai o coincidență?
   - Nu, spuse Carlson.
   - Atunci ce este, Nick? Nu vezi? Asasinarea Rebeccăi Schayes se potrivește perfect.
   - Chiar prea bine, spuse Carlson.
   - A, nu mai începe cu aiurelile astea.
   - Dă-mi voie să te întreb ceva, Tom. Cât de bine a planificat și executat Beck asasinarea soției sale?
   - Foarte bine, al naibii de bine.
   - Exact. A omorât toți martorii. A scăpat de cadavre. Dacă n-ar fi fost ploaia și ursul acela, n-am fi avut acum nimic. Și să privim lucrurile în față. Chiar și așa, tot nu avem cu ce să-l punem sub acuzare și încă și mai puțin să-l condamnăm.
   - Și atunci?
   - Și, atunci, Beck a devenit dintr-odată așa de prost? Știe că suntem pe urmele lui. Știe că asistentul Rebeccăi Schayes va depune mărturie că l-a văzut în ziua crimei. Și atunci de ce ar fi așa de prost încât să țină arma în garaj? Și de ce ar fi așa de tâmpit încât să lase mănușile alea în lada de gunoi?
   - E simplu, spuse Stone. De astă dată s-a grăbit. Cu soția sa a avut timp berechet să-și facă planul.
   - Ai văzut asta?
   Îi înmână lui Stone raportul de la filaj.
   - Beck l-a vizitat în dimineața asta pe medicul legist, spuse Carlson. De ce?
   - Nu știu. Poate că voia să știe dacă era ceva incriminator în dosarul de autopsie.
   Carlson se încruntă din nou. Mâinile lui tânjeau după încă un spălat.
   - Ne lipsește ceva, Tom.
   - Nu văd ce anume, dar oricum, trebuie să-l arestăm. După aceea, o să lămurim lucrurile, de acord?
   Stone se duse spre Fein. Carlson se lăsă copleșit de îndoieli. Se gândea din nou la vizita lui Beck la biroul medicului legist. Luă telefonul, îl șterse cu o batistă și apăsă pe taste. Când cineva îi răspunse, spuse:
   - Fă-mi legătura cu medicul legist din Comitatul Sussex.

29.

   Pe vremuri - acum 10 ani, cred - avea niște prieteni care locuiau la hotelul Chelsea, pe Strada 23.
   Hotelul, pe jumătate turistic, pe jumătate rezidențial, foarte cochet, era plin de artiști, scriitori, studenți, dependenți de metadonă, aveau cele mai diferite convingeri și înclinații. Cu unghiile negre, cu fețele vopsite în alb, cu ruj de culoarea sângelui, părul fără urmă de ondulație - asta înainte de zilele când toate acestea au devenit o tendință generală.
   Nu se schimbase prea mult. Era un loc foarte bun pentru a rămâne anonim.
   După ce înșfăcase de vizavi o felie de pizza, se cazase aici și nu mai ieșise din cameră.
   New York. Cândva, spunea că acesta este orașul ei natal, dar era aici numai pentru a doua oară în ultimii 8 ani.
   Îi era dor de el.
   Cu o mână experimentată, își îndesă părul sub peruca blondă cu rădăcinile negre. Își puse apoi o pereche de ochelari cu rame de sârmă și își îndesă implanturile în gură.
   Acestea îi schimbară imediat înfățișarea feței.
   Îi tremurau mâinile.
   Pe masa de bucătărie se aflau două bilete de avion. Diseară vor lua zborul British Airways 174 de la Aeroportul John Fitzgerald Kennedy către Aeroportul Heathrow din Londra, unde persoana ei de contact îi va întâmpina cu identități noi. Apoi, vor lua trenul până la Gatwick și, apoi, din nou avionul de după-amiază către Nairobi, Kenya. Un jeep îi va duce până la poalele muntelui Meru din Tanzania, după care vor urca pe munte timp de 3 zile.
   O dată ajunși acolo, într-unul din puținele locuri de pe planeta aceasta fără radio, fără televiziune, fără electricitate, vor fi liberi.
   Numele de pe bilete erau Lisa Sherman și David Beck.
   Își mai trase încă o dată bine peruca pe cap și privi atent la imaginea sa din oglindă.
   Ochii i se împăienjeniră și, pentru o clipă, fu din nou acolo, la lac. Speranța i se aprinsese în piept și, pentru prima dată, nu o mai stinse. Reuși să zâmbească și se întoarse cu spatele spre oglindă.
   Luă ascensorul până în hol și, apoi, porni direct spre dreapta, pe Strada 23.
   Până la Washington Square Park era ceva drum de mers.

   Tyrese și Brutus m-au lăsat la colțul Străzii 4, Vest și Lafayette, cam la 4 intersecții est de parc.
   Cunoșteam destul de bine zona. Elizabeth și cu Rebecca avuseseră un apartament în Washington Square și se simțeau excelent în spiritul lor de avangardă din șanțurile din West Village - fotografa și avocata, asistent social care se amestecau cu diverse elemente suburbane și cu revoluționari dubioși. Ca să fiu sincer, nu mi-au plăcut niciodată, dar asta era.
   Pe vreme aceea, frecventam Facultatea de Medicină de la Columbia și, tehnic vorbind, locuiam pe Haven Avenue, în apropiere de spitalul, cunoscut astăzi sub numele de New York Presbyterian. Dar, firește, îmi petreceam foarte mult timp acolo.
   Fuseseră ani frumoși.
   Mai era o jumătate de oră până la întâlnire.
   M-am îndreptat către Strada 40 Vest, pe lângă Studiourile de înregistrări Tower, către o zonă ocupată în mare parte de clădirile Universității din New York. Și Universitatea dorea ca acest lucru să se știe. Își marcaseră clar teritoriul cu steagurile și simbolurile lor.
   Erau urâte ca naiba, cu purpuriul lor cenușiu pe fundalul cărămizilor din Greenwich. Foarte posesivi față de teritoriul lor, mi-am zis eu, pentru o enclavă atât de liberală. Dar, iată, că ajunsesem.
   Simțeam cum inima îmi bate atât de puternic, încât se izbește de cutia toracică; era ca și când ar fi vrut să se elibereze.
   Oare o fi deja acolo?
   Nu alergam. Am încercat să-mi păstrez sângele rece și să mă detașez de ceea ce ar fi putut să-mi aducă următoarea oră și ceva. Rănile căpătate în calvarul meu recent erau în stadiul dintre momentul când ustură și cel în care încep să te mănânce. Mi-am văzut imaginea în fereastra unei clădiri și n-am putut să nu observ că arătam cât se poate de ridicol în hainele mele de împrumut. Pantalonii îmi tot alunecau în jos. I-am apucat mai strâns cu o mână și am încercat să păstrez ritmul.
   S-ar putea ca Elizabeth să fie deja în parc. Acum vedeam parcul. Colțul lui dinspre sud-est era la numai o intersecție distanță. Era ceva special în aer, ca înainte de furtună, dar probabil că era numai imaginația mea. Țineam capul în jos. Oare fotografia mea ajunsese deja la televiziune? Se lansase deja anunțul „fiți atenți”? Mă îndoiam. Totuși rămâneam cu ochii în jos.
   Am grăbit pasul. Washington Square nu-mi plăcea foarte mult în lunile de vară. Se străduia prea mult să facă impresie - erau prea multe evenimente organizate, parcă cu prea multă disperare. Eu spuneam că este prea regizat. Locul meu preferat era aglomerația de oameni din jurul meselor de jocuri. Jucam și eu șah acolo, câteodată. 
   Eram destul de bun, dar în acest parc șahul era un fel de element egalizator. Bogați, săraci, albi, negri, vagabonzi, drogați, toți se armonizau deasupra străvechilor figurine albe și negre. Cel mai bun șahist, pe care l-am întâlnit acolo, a fost un negru care își petrecuse cele mai multe după-amiezi de dinainte de venirea lui Giuliano, sâcâindu-i pe motocicliști să-i dea ceva mărunțiș.
   Elizabeth încă nu venise.
   M-am așezat pe o bancă.
   Încă 15 minute.
   Apăsarea din pieptul meu crescu de 4 ori în intensitate. Niciodată în viață nu mai fusesem atât de speriat. M-am gândit la demonstrația tehnică a Shaunei. O păcăleală? m-am întrebat eu din nou. Dacă totul nu era decât o păcăleală? Dacă Elizabeth era într-adevăr moartă? Atunci ce mă fac?
   Speculații fără rost, mi-am spus. Risipă de energie.
   Trebuia să fie în viață. Nu exista altă alternativă.
   M-am rezemat de spătar și am așteptat.

   - Este aici, spuse Wu la telefonul lui mobil.
   Larry Gandle se uită afară prin geamurile vopsite ale dubei. David Beck era într-adevăr acolo unde trebuia să fie, îmbrăcat ca un vagabond. Avea fața plină de zgârieturi și vânătăi. Gandle clătină din cap:
   - Cum naiba de a scăpat?
   - Ei bine, spuse Wu cu o voce cântătoare, n-avem decât să-l întrebăm.
   - Trebuie s-o luăm cu binișorul, Eric.
   - Sigur că da.
   - Toți oamenii sunt la locul lor?
   - Sigur că da.
   Gandle se uită la ceas.
   - Ar trebui să apară dintr-o clipă în alta.

   Situat între străzile Thompson și Sullivan, cea mai izbitoare clădire din Washington Square este un turn înalt de cărămidă cafenie din partea de sud a parcului. Multă lume credea că turnul face parte din Biserica Memorială Judson. Dar nu era așa.
   În ultimele două decenii, în acest turn se aflau dormitoarele studenților și birourile Universității New York. Vârful turnului era cât se poate de accesibil oricui știa bine unde vrea să ajungă, așa cum era cazul ei.
   De acolo, de sus, vedea perfect tot parcul. Și când se uită mai bine, începu să plângă.
   Beck venise. Era deghizat în cel mai bizar mod cu putință, dar e-mailul îl avertizase că s-ar putea să fi urmărit. Îl vedea cum stă singur pe bancă și așteaptă, iar piciorul drept îi tremura nervos. Așa făcea întotdeauna cu piciorul când era nervos.
   - Ah, Beck...
   Parcă auzea durerea, suferința ei amară din propria voce. Continua să se uite fix la el.
   Ce făcuse?
   Ce proastă fusese!
   Se sili să-și desprindă privirile și să se întoarcă. Genunchii i se înmuiară și spatele îi alunecă pe zid până când atinse pardoseala. Beck venise pentru ea.
   Dar și ei.
   Era sigură. Văzuse cel puțin trei. Probabil că erau mai mulți. Văzuse și duba vopsită cu inițialele B&T Lucrări de vopsitorie. Formase numărul menționat acolo și nu răspunsese nimeni. Verificase la serviciul de informații. Nu exista niciun fel de firmă B&T Lucrări de vopsitorie.
   Îi găsiseră. Cu toate măsurile de precauție pe care și le luase, erau aici.
   Închise ochii. O proastă, asta era, o proastă. Cum de își imaginase că o să reușească? Dar de ce permisese să se întâmple așa ceva? Dorința îi întunecase judecata. Acum știa.
   Se păcălise cumva încercând să se convingă că putea transforma o catastrofă cumplită - descoperirea celor două cadavre în apropierea lacului - în ceva ca un fel de semn al destinului.
   O prostie.
   Se așeză jos și riscă să arunce încă o privire către Beck. Inima i se frânse și căzu ca o piatră aruncată într-o fântână. Părea atât de mic, de fragil și de neajutorat, cum stătea acolo. Oare Beck se împăcase cu moartea ei? Probabil. Trecuse peste ceea ce se întâmplase și își făcuse o viață a lui? Din nou, probabil că da. Și își revenise din tragedie numai ca să primească o altă lovitură?
   În mod sigur.
   Lacrimile îi umplură din nou ochii.
   Scoase cele două bilete de avion. Pregătite. Aceasta fusese întotdeauna cheia supraviețuirii ei. Să se pregătească pentru orice eventualitate. De aceea planificase venirea aici, într-un parc public pe care îl cunoștea așa de bine, unde ar fi putut profita de acest avantaj. Nu recunoștea față de ea însăși, dar știa că această posibilitate - nu, această probabilitate - exista.
   Totul se terminase.
   Mica portiță - dacă existase vreodată - era acum închisă definitiv.
   Era timpul să plece. Singură. Și de astă dată pentru totdeauna.
   Se întreba cum va reacționa el, văzând că nu vine. O să stea cu ochii fixați pe e-mail-uri care nu vor mai veni niciodată? O să cerceteze fețele necunoscutelor și o să-și închipuie că a văzut-o pe ea? Sau poate că o să uite pur și simplu și o să meargă înainte - iar dacă se gândea bine la sentimentele ei, oare asta era ceea ce ea dorea ca el să facă?
   Nu mai contează. Mai întâi supraviețuirea. A lui oricum. Nu avea de ales. Trebuia să plece.
   Cu un uriaș efort, se smulse din loc și porni grăbită pe scări în jos. Aici, era o ieșire dosnică spre Strada 3 Vest, așa că nici nu trebuise să intre în parc. Împinse ușa grea de metal și ieși. Mai jos, pe strada Sullivan, găsi un taxi.
   Se lăsă pe spate și închise ochii.
   - Unde mergem? întrebă șoferul.
   - La Aeroportul JFK, spuse ea.

30.

   Trecuse prea mult timp.
   Stăteam pe bancă și așteptam. Vedeam în depărtare vestitul arc de marmură al parcului. Se spune că ar fi fost proiectat de Stanford White, vestitul arhitect de la cumpăna dintre veacuri, care fusese ucis de un bărbat, într-o criză de gelozie, din cauza unei tinere femei. Dar eu nu eram de acord. Cum să proiectezi ceva care este o replică a lucrării altcuiva? Căci nu este niciun secret că Arcul de Triumf din Washington este o replică a celui de la Paris. Newyorkezii se emoționau, de fapt, pentru ceva care nu era decât un facsimil. Și nu înțelegeam de ce.
   Acum, nu mai puteai pune mâna pe Arc. Era înconjurat de un gard de lanț, asemănător cu cel pe care tocmai îl văzusem în Bronx, ca să-i descurajeze pe „artiștii cu graffiti”.
   Parcul era bogat în garduri. Aproape toate zonele cu iarbă erau înconjurate de garduri din lanțuri - uneori chiar de două rânduri de lanțuri.
   Unde era?
   Porumbeii gângureau într-un mod destul de posesiv, pe care, de obicei, îi asociam cu politicienii. Câțiva dintre ei se apropiară de mine. Mi-au ciugulit adidașii și, apoi, s-au uitat în sus, oarecum dezamăgiți, că nu erau comestibili.
   - De regulă, Ty stă aici.
   Vocea venea de la unul dintre vagabonzii fără adăpost care purta o pălărie cu boruri largi și urechi de Spock. Se așeză în fața mea.
   - Oh, am făcut eu.
   - Ty le dă de mâncare. Îl iubesc pe Ty.
   - Oh, am spus eu din nou.
   - De asta s-au repezit așa la tine. Nu e vorba că te iubesc sau te plac. Cred că poate ești Ty. Sau un prieten al lui Ty.
   - Aha.
   M-am uitat la ceas. Ședeam acolo de aproape două ore. Nu mai venea. Se întâmplase ceva. Și m-am întrebat, din nou, dacă nu cumva nu era decât o păcăleală, dar am alungat repede gândul. E mai bine să continuu să presupun că mesajele erau de la Elizabeth.
   Dacă este o păcăleală, ei bine, am să aflu și asta în cele din urmă.
   Indiferent ce s-ar întâmpla, te iubesc...
   Așa spunea mesajul ei. Indiferent ce s-ar întâmpla. Ca și când ar fi putut să se întâmple într-adevăr ceva rău. Ca și când ar trebui să las totul baltă și să merg înainte.
   La naiba.
   Mă simțeam straniu. Da, eram zdrobit. Poliția era pe urmele mele. Eram epuizat, bătut și în pragul nebuniei. Și cu toate acestea, mă simțeam mai puternic ca oricând. Nu știam de ce. Dar știam că n-aveam de gând să renunț. Numai Elizabeth știa toate lucrurile acestea – ora sărutului, Doamna Liliac, Pudelii sexuali ai adolescenților. Așadar, Elizabeth era cea care trimisese e-mail-urile. Sau cineva care o pusese pe Elizabeth să le trimită.
   Dar, oricum, era în viață. Trebuia să urmez pista asta. Nu exista altă cale.
   Așadar, acum ce urma?
   Mi-am scos noul telefon celular. Mi-am frecat un timp bărbia și apoi mi-a venit o idee.
   Am apăsat pe taste. Un bărbat care stătea vizavi de mine - și citea un ziar de foarte multă vreme - mi-a aruncat o privire. Nu mi-a plăcut. E mai bine să fii mai sigur decât să-ți pară rău. M-am ridicat și m-am îndepărtat în așa fel încât să nu mă poată auzi. Shauna a răspuns la telefon:
   - Alo?
   - Telefonul bătrânului Teddy, am spus eu.
   - Beck? Ce naiba...
   - Trei minute.
   Am închis. Îmi închipuiam că telefonul Shaunei era ascultat. Poliția auzea fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Dar cu un etaj mai jos de ele locuia un bătrân văduv, pe nume Theodore Malone. Shauna și Linda aveau grijă de el din când în când. Aveau o cheie de la apartamentul lui. Așa că am sunat acolo. Polițiștii sau oricine altcineva nu aveau cum să asculte și acel telefon. Oricum, nu acum.
   Am format numărul.
   Shauna răspunse gâfâind.
   - Alo?
   - Am nevoie de ajutorul tău.
   - Ai idee măcar ce se întâmplă aici?
   - Presupun că sunt dat în urmărire generală.
   Mă simțeam în continuare ciudat de calm - cel puțin aparent, așa cred.
   - Beck, trebuie să te predai.
   - N-am ucis pe nimeni.
   - Știu, dar dacă rămâi acolo...
   - Vrei să mă ajuți sau nu? am întrerupt-o eu.
   - Spune-mi, zise ea.
   - S-a stabilit deja ora crimei?
   - Cam pe la miezul nopții. Orarul lor este cam strâns, dar își închipuie că ai decolat imediat după plecarea mea.
   - Perfect, am spus eu. Vreau să te rog să faci ceva pentru mine.
   - Vorbește.
   - În primul rând, trebuie s-o iei pe Chloe.
   - Cățelușa ta?
   - Da.
   - De ce?
   - Pentru un anumit lucru, am spus eu, trebuie să meargă la plimbare.

   Eric Wu vorbi la telefonul celular.
   - Vorbește la telefon, dar omul meu nu se poate apropia suficient.
   - L-a depistat pe omul tău?
   - Posibil.
   - Atunci poate că anulează întâlnirea.
   Wu nu răspunse. Îl urmărea pe doctorul Beck care pusese telefonul în buzunar și porni să traverseze parcul.
   - Avem o problemă, spuse Wu.
   - Ce problemă?
   - Se pare că pleacă din parc.
   La celălalt capăt al firului se lăsă liniște. Wu aștepta.
   - L-am mai pierdut o dată, spuse Gandle.
   Wu nu răspunse.
   - Nu putem risca, Eric. Pune mâna pe el. Pune mâna pe el acum, află ce știe și termină cu el.
   Eric dădu afirmativ din cap către dubă. Porni imediat spre Beck.
   - S-a făcut.

   Am pornit către statuia lui Garibaldi, înfățișat în momentul în care își scoate spada.
   Oricât ar părea de curios, aveam în minte o destinație. Am renunțat să-l vizitez pe KillRoy, nu mai era de actualitate. Dar acel PF din jurnalul lui Elizabeth, respectiv Peter Flannery, avocat, era altceva. Puteam să mă duc la el la birou și să stau de vorbă cu el.
   Nu aveam nici cea mai mică idee ce aș fi putut afla. Dar însemna că fac ceva. Era, oricum, un început.
   Pe partea dreaptă, se afla un teren de joacă, dar nu erau acolo mai mult de zece copii.
   Pe stânga, era „George’s Dog Park”, un parc pentru câini, plin cu tot felul de canine îmbrăcate cu hăinuțe și cu eșarfe la gât și stăpânii acestora. Pe scena din parc, doi oameni făceau jonglerii. Am trecut pe lângă un grup de studenți îmbrăcați în ponchouri, care ședeau în semicerc. Un asiatic vopsit blond, bine clădit, ca Lucrul din Cei patru Fantastici, se postă în dreapta mea. Am privit în urmă. Omul care citea ziarul dispăruse.
   Ceva mi-a trezit suspiciunea.
   Stătuse acolo tot timpul. Iar, acum, se hotărâse să plece, exact în momentul în care plecam și eu. Coincidență? Probabil.
   Vei fi urmărit...
   Așa era scris în e-mail. Nu spunea tot. Autorul părea foarte sigur de el. Am continuat să merg și să mă gândesc ceva mai mult la lucrul acesta. Nici vorbă. Nici cel mai bun filator din lume nu ar fi rămas agățat de coada mea după tot ce pătimisem eu astăzi.
   Omul cu ziarul nu putea să mă fi urmărit. Cel puțin, nu-mi puteam imagina cum.
   Oare să fi interceptat e-mail-ul?
   Nu vedeam cum. Îl ștersesem. Nici măcar nu fusese pe calculatorul meu.
   Am traversat Washington Square West. Când am ajuns la curbă, am simțit o mână pe umărul meu. Blândă la început. Ca un vechi prieten care mă ajunsese din urmă. M-am întors și am avut exact timpul să văd că era asiaticul cu părul vopsit blond.
   Atunci m-a strâns de umăr.

31.

   Degetele lui au pătruns în golul de lângă gât ca niște menghine.
   Durerea - o durere paralizantă - mi-a cuprins partea stângă a corpului. Picioarele au cedat. Am încercat să țip sau să mă lupt, dar nu mă puteam mișca. O dubă albă se apropie de noi. Ușa laterală alunecă și se deschise. Asiaticul își mută mâna pe gâtul meu.
   Începu să apese în mai multe puncte pe fiecare parte și ochii mei începură să se rostogolească în orbite. Cu cealaltă mână, îmi dădu un pumn în coloană și mă îndoi din mijloc.
   M-a târât, apoi, spre dubă. Din interior s-au întins către mine niște mâini ce m-au tras înăuntru. Am aterizat pe pardoseala rece de metal. Nu erau niciun fel de scaune. Ușa se închise. Mașina porni în trafic.
   Întregul episod - din momentul în care mâna asiaticului îmi atinse umărul, până când pornise duba - nu durase mai mult de 5 secunde.
   Pistolul, mi-am spus eu.
   Am încercat să bag mâna după el, dar cineva îmi sări în spate și îmi imobiliză mâinile la podea. Am auzit o pocnitură și brațul drept îmi fu fixat de podea cu cătușele. Mă întoarseră brutal, mai să-mi smulgă umărul din încheietură. Erau doi. Acum îi vedeam bine: erau doi bărbați, amândoi albi, cam de vreo 30 de ani. Îi vedeam foarte clar.
   Prea clar. Puteam să-i identific. Probabil că știau și ei asta.
   Nu era bine.
   Mi-au legat și cealaltă mână, așa că acum eram răstignit pe podea. Apoi s-au așezat pe picioarele mele. Acum eram legat și expus total.
   - Ce doriți? i-am întrebat eu.
   N-a răspuns niciunul. Duba se opri imediat după colț. Asiaticul cel uriaș s-a strecurat înăuntru și duba a pornit din nou. S-a aplecat și mă privea cu un fel de curiozitate blândă.
   - De ce te-ai dus în parc? m-a întrebat el.
   Vocea lui m-a descumpănit. Mă așteptam la ceva amenințător sau furios, dar tonul lui era blând, ascuțit, ca de copil.
   - Cine ești? am întrebat eu.
   Mi-a dat un pumn în stomac. M-a lovit atât de tare, încât eram sigur că pumnul lui ajunsese până la podeaua dubei. Am încercat să mă îndoi sau să mă strâng ca o minge, dar cătușele de la mâini și cei doi oameni care ședeau pe picioarele mele făceau ca acest lucru să fie imposibil. Aer. Nu voiam decât aer. Credeam că am să vomit.
   Vei fi urmărit...
   Toate măsurile de precauție - e-mail-urile nesemnate, cuvintele codificate, avertismentele-toate acestea aveau sens acum. Elizabeth era înspăimântată. Nu aveam toate răspunsurile, aveam numai câteva, dar, la naiba, în cele din urmă, înțelesesem că maniera ei criptică de comunicare era rezultatul fricii. Frica de a nu fi găsită.
   Găsită de oamenii ăștia.
   Simțeam că mă sufoc. Fiecare celulă a trupului meu tânjea după oxigen. În cele din urmă, asiaticul făcu semn celorlalți doi oameni. Aceștia se ridicară de pe picioarele mele.
   Mi-am strâns genunchii la piept. Am încercat să trag aer în piept, zbătându-mă ca un epileptic. După o clipă, am reușit să respir din nou. Asiaticul a îngenuncheat încet lângă mine. Mi-am ținut ochii ațintiți în ochii lui. Sau, cel puțin, am încercat. Nu era ca atunci când te uiți în ochii unui alt om sau chiar ai unui animal. Erau ochii cuiva neanimat. Dacă ai fi putut să te uiți în ochii unui dulap, cam așa te-ai fi simțit.
   Dar n-am clipit.
   Era și el foarte tânăr - să fi avut vreo 20, maximum 25 de ani. Și-a pus mâna pe brațul meu, în interior, chiar deasupra cotului.
   - De ce erai în parc? m-a întrebat el din nou cu vocea lui cântată.
   - Îmi place parcul, am răspuns eu.
   M-a apăsat puternic. Numai cu două degete. Mi s-a tăiat răsuflarea. Degetele îmi tăiau carnea ca două cuțite, pătrunzând la nervi. Ochii au început să-mi iasă din orbite. Nu mai cunoscusem niciodată o durere ca aceasta. Acoperea orice altă senzație. Mă simțeam ca un pește agățat de cârligul undiței. Am încercat să dau din picioare, dar picioarele mele parcă erau din cauciuc. Nu mai puteam respira.
   Nu-mi dădea drumul deloc.
   Continuam să sper că o să mai slăbească un pic strânsoarea. Dar n-o slăbea. Am început să scot niște sunete mici, ca niște scâncete. Dar el continua să mă strângă cu o expresie de plictiseală pe față.
   Duba mergea mai departe. Am încercat să scap de durere, s-o rup în intervale sau s-o contracarez cumva. Dar nu mergea. Aveam nevoie de o pauză. Măcar o secundă. Trebuia să-mi dea drumul. Dar el rămânea de piatră. Continua să mă privească cu ochii aceia goi.
   Presiunea începea să mi se strângă în creier. Nu mai puteam să vorbesc - chiar dacă aș fi vrut să-i spun ce dorea să știe, gâtul mi se închisese definitiv.
   Și el știa asta.
   Să scap de durere. Numai la asta mă puteam gândi. Dar cum să scap de durere?
   Întreaga mea ființă parcă se concentrase și convergea spre acel pachet de nervi dureroși din braț. Trupul parcă îmi luase foc, iar tensiunea din creier continua să crească.
   Tocmai atunci, când mai aveam numai câteva secunde până să-mi explodeze creierul, mi-a dat drumul. Am răsuflat adânc, de astă dată cu ușurare. Dar a fost de scurtă durată.
   Mâna lui a început să mă pipăie în partea de jos abdomenului și apoi s-a oprit.
   - De ce te-ai dus în parc?
   Am încercat să mă gândesc, să inventez o minciună decentă. Dar nu mi-a dat timp. M-a împuns cu degetul ca o baionetă și durerea a revenit, de astă dată chiar mai cumplită decât înainte. Degetul lui îmi străpungea ficatul. Am început să mă lupt cu cătușele. Gura mi s-a deschis într-un țipăt neauzit.
   Dădeam din cap înainte și înapoi. Și atunci am văzut ceafa șoferului. Duba se oprise, probabil la stop. Șoferul se uita fix înainte - la drum, așa presupun. Apoi, totul se petrecu foarte repede.
   Am văzut cum capul șoferului s-a răsucit brusc spre geam, ca și când ar fi auzit un zgomot. Dar era prea târziu. Ceva îl lovi în cap, din lateral. Se prăbuși ca o cârpă. Ușile din față ale dubei se deschiseră.
   - Mâinile sus!
   Apărură pistoalele. Două. Îndreptate spre fundul dubei. Asiaticul îmi dădu drumul. Am căzut moale înapoi, incapabil să mă mișc. În spatele armelor, am văzut două chipuri cunoscute și mai că îmi venea să urlu de bucurie.
   Tyrese și Brutus.
   Unul dintre tipii albi făcu o mișcare. Tyrese trase în el. Pieptul omului explodă. Căzu pe spate cu ochii deschiși. Mort. Niciun dubiu în această privință. În față, șoferul începu să mormăie, semn că își revine. Brutus îi dădu un cot puternic drept în față. Șoferul tăcu din nou.
   Celălalt alb ținea mâinile sus. Torționarul meu asiatic nu-și schimbase nicio clipă expresia. Privea cumva ca de la distanță și nici nu ridică, nici nu coborî brațele. Brutus se așeză pe locul șoferului și băgă în viteză. Tyrese ținea arma îndreptată spre asiatic.
   - Eliberează-l, spuse Tyrese.
   Albul se uită la asiatic. Acesta dădu afirmativ din cap. Albul îmi deschise cătușele. Am încercat să mă așez în fund. Mi se părea că ceva se spărsese înăuntrul meu și cioburile îmi tăiau acum țesuturile.
   - Ești bine? întrebă Tyrese.
   Am reușit să încuviințez din cap.
   - Vrei să-i lichidez?
   M-am întors către alb.
   - Cine te-a angajat?
   Albul își îndreptă privirile către tânărul asiatic. Am făcut și eu la fel.
   - Cine te-a angajat? l-am întrebat.
   Asiaticul zâmbi în cele din urmă, dar asta nu-i schimbă expresia din priviri. Și, apoi, din nou, totul se petrecu prea repede.
   N-am văzut când și-a repezit mâna, dar următorul lucru pe care l-am simțit a fost că asiaticul mă prinsese de gât. M-a aruncat fără niciun efort peste Tyrese. Am zburat prin aer, dând din picioare, ca și când aș fi vrut să-mi încetinesc zborul. Tyrese m-a văzut venind, dar nu putea să se dea la o parte din drum. Am aterizat peste el. Am încercat să mă rostogolesc repede într-o parte dar, în momentul în care ne ridicasem amândoi, asiaticul ieșise pe ușa laterală a dubei.
   Fugise.
   - Al naibii Bruce Lee cu steroizi, spuse Tyrese.
   Am încuviințat din cap.
   Șoferul începuse din nou să miște. Brutus își pregătea pumnul, dar Tyrese îl opri.
   - Ăștia doi habar n-au de nimic, spuse el.
   - Știu.
   - Putem să-i ucidem sau să le dăm drumul.
   Ca și când ar fi fost totuna, după cum dai cu banul.
   - Dă-le drumul, am spus eu.
   Brutus găsi o intersecție liniștită, probabil pe undeva prin Bronx, nu sunt sigur. Albul care încă mai sufla coborî singur. Brutus îl aruncă pe șofer afară și pe mort ca și când ar fi fost gunoiul de ieri. Am pornit din nou. Timp de câteva minute, nimeni nu scoase o vorbă.
   Tyrese își încrucișă mâinile la spate și se așeză comod.
   - Bine că am fost prin preajmă, nu-i așa, doctore?
   Am dat din cap că da și mi-am spus că e cea mai adevărată afirmație a mileniului.

32.

   Dosarele vechi ale autopsiilor erau ținute la U-Store-Em din Layton, New Jersey, nu departe de granița cu Pennsylvania.
   Agentul special Nick Carlson venise singur. Nu-i plăceau foarte mult depozitele. Îi dădeau un fel de fiori. Era deschis nonstop. Nu erau paznici, nu erau camere de luat vederi pentru securitate la intrare... Numai Dumnezeu știa ce ticăloși se puteau ascunde prin hrubele astea de ciment. Carlson știa că multe dintre ele erau pline de droguri, bani și obiecte de contrabandă de tot felul. Nu asta îl deranja. Își amintea însă că, în urmă cu câțiva ani, un funcționar superior de la o companie petrolieră fusese răpit și ascuns într-o ladă dintr-un astfel de depozit. Omul se sufocase și murise. Carlson fusese de față atunci când îl găsiseră. De atunci, își imagina mereu că acolo sunt oameni în viață, chiar acolo, cei care fuseseră dați dispăruți în mod inexplicabil și care se aflau la numai câțiva metri de locul în care stătea el, legați cu lanțuri în întuneric, luptându-se să scape de călușul din gură.
   Oamenii spun adesea că trăim într-o lume bolnavă. Nici nu-și dau seama câtă dreptate au.
   Timothy Harper, medicul legist al comitatului, ieși dintr-un fel de garaj cu un plic mare cafeniu în mână, sigilat cu o sfoară legată de jur împrejur. Îi întinse lui Carlson dosarul de autopsie pe care scria Elizabeth Beck.
   - Trebuie să semnați pentru el, spuse Harper.
   Carlson semnă formularul.
   - Beck nu v-a spus de ce vrea să-l vadă?
   - Mi-a spus că este un soț îndurerat și ceva despre închiderea sicriului, dar în afară de asta...
   Harper ridică din umeri.
   - V-a mai întrebat și altceva în legătură cu cazul?
   - Nimic deosebit.
   - Dar ceva care nu este deosebit?
   Harper reflectă un moment.
   - M-a întrebat dacă îmi amintesc cine a identificat cadavrul.
   - Și vă aminteați?
   - La început nu, nu mi-am amintit.
   - Cine a identificat-o?
   - Tatăl ei. Apoi, m-a întrebat cât a durat.
   - Cât a durat ce?
   - Identificarea.
   - Nu înțeleg.
   - Nici eu n-am înțeles, ca să fiu sincer. Dorea să știe dacă tatăl ei o identificase imediat sau dacă durase câteva minute.
   - De ce voia să știe lucrul acesta?
   - N-am nici cea mai mică idee.
   Carlson încercă să găsească o explicație, dar nu-i veni nimic în minte.
   - Ce i-ați răspuns?
   - I-am spus adevărul. Nu-mi amintesc. Presupun că a făcut identificarea într-un interval de timp obișnuit, dar, oricum, nu-mi amintesc prea bine.
   - Altceva?
   - Nu, chiar că nu, spuse el. Uite ce este, dacă ați terminat, eu mă cam grăbesc, fiindcă doi puștani au intrat cu mașina într-un stâlp de telefon, așteptându-mă pe mine.
   Carlson strânse mai tare dosarul din mâna lui.
   - Da, spuse el. Am terminat. Dar dacă mai am nevoie de dumneavoastră?
   - Sunt la mine la birou.

   Pe ușa de sticlă jivrată scria cu litere de aur: PETER FLANNERY, AVOCAT. În mijlocul sticlei era o gaură cam de mărimea unui pumn. Cineva o cârpise cu bandă adezivă, cenușie. Banda părea foarte veche.
   Îmi trăsesem cozorocul șepcii cât mai jos. Pe dinăuntru, totul mă durea, ca urmare a întâlnirii mele cu uriașul asiatic. Îmi auzisem numele rostit la stația de radio. Eram în mod oficial căutat de poliție.
   Era greu să mă împac cu această idee. Dădusem de un necaz foarte mare, totuși mie totul mi se părea foarte îndepărtat, de parcă s-ar fi întâmplat altcuiva, unei persoane pe care o cunoșteam vag. El, tipul de alături, de care chiar că nu-mi păsa prea mult. Nu aveam decât un singur gând: s-o găsesc pe Elizabeth. Restul era numai decor.
   Tyrese era cu mine. În sala de așteptare, erau împrăștiați vreo cinci, șase oameni. Doi dintre ei purtau niște coliere foarte sofisticate la gât. Unul avea o colivie cu o pasăre. Nu înțelegeam de ce. Niciunul nu se obosi să privească la noi, ca și când și-ar fi cântărit efortul pe care ar fi trebuit să-l facă pentru a-și muta privirile în direcția noastră și eventualele beneficii, și hotărâseră că nu merită osteneala.
   Recepționera purta o perucă hidoasă și se uita la noi de parcă am fi ieșit din cine știe ce văgăună. Am cerut să-l văd pe Peter Flannery.
   - Are un client.
   Nu mesteca gumă, dar arăta ca și când ar fi făcut-o.
   Tyrese preluă comanda. Ca un magician, scoase la iveală un teanc de bancnote mai gros decât mâna mea.
   - Spune-i că îi oferim o recompensă.
   Apoi, adăugă zâmbind:
   - Și pentru dumneata una, dacă putem să-l vedem imediat.
   Două minute mai târziu, eram introduși în sanctuarul domnului Flannery. Biroul mirosea a fum de țigară și a deodorant cu lămâie. Mobile adunate alandala, genul pe care îl găsești la Kmart sau Bradlees, vopsite apoi în negru ca să imite stejarul și mahonul și făcând aceeași impresie ca și ghipsurile și cartoanele de la Las Vegas. Pe pereți nu erau niciun fel de diplome, ci numai alte aiureli, menite să-i impresioneze pe cei impresionabili. Una amintea de apartenența lui Flannery la Asociația internațională a degustătorilor de vin. Alta confirma că participase la o Conferință pe teme juridice în Long Island, în 1996. Nimic deosebit.
   Erau și fotografii decolorate ale lui Flannery din tinerețe, împreună cu indivizi despre care am dedus că sunt celebrități sau politicieni locali, dar n-am recunoscut pe niciunul dintre ei.
   - Poftiți, spuse Flannery, făcând un gest larg cu mâna. Luați loc, domnilor.
   M-am așezat. Tyrese a continuat să rămână în picioare, și-a încrucișat brațele pe piept și s-a rezemat de zid.
   - Așadar, spuse Flannery, lungind cuvântul ca pe o gumă de mestecat, ce pot face pentru dumneavoastră?
   Peter Flannery avea o înfățișare de fost atlet. Buclele lui cândva blonde se răriseră și se decoloraseră. Trăsăturile feței erau maleabile. Purta un costum reiat cu vestă - nu mai văzusem de mult așa ceva - iar de vestă avea atârnat chiar și un lanț de aur, la capătul căruia era un ceas de buzunar.
   - Trebuie să vă pun câteva întrebări despre un caz mai vechi, am spus eu.
   Ochii lui aveau aceeași culoare albastră de gheață din tinerețe și îi îndreptă spre mine.
   Am zărit pe birou o fotografie a lui Flannery împreună cu o femeie bondoacă și o fetiță de vreo paisprezece ani, care avea în mod cert mari dificultăți cu statutul ei de adolescentă.
   Zâmbeau toți, dar am sesizat și o anumită încordare, de parcă s-ar fi pregătit toți pentru o lovitură.
   - Un caz vechi? repetă el.
   - Soția mea v-a vizitat acum 8 ani. Trebuie să știu de ce.
   Ochii lui Flannery alunecară spre Tyrese. Acesta stătea cu brațele încrucișate și nu-i arăta nimic altceva decât ochelarii de soare.
   - Nu înțeleg. A fost un caz de divorț?
   - Nu, am spus eu.
   - Atunci...?
   Ridică brațele și strânse din umeri ca și când ar fi vrut să spună: aș vrea să vă ajut, dar...
   - Este vorba despre confidențialitatea dintre avocat și client. Nu văd cum aș putea să vă ajut.
   - Nu cred că era clienta dumneavoastră.
   - Mă derutați, domnule...
    Așteptă ca eu să-mi spun numele.
   - Beck, am spus. Sunt medic.
   Bărbia lui dublă se fleșcăi la auzul numelui meu. Mă gândeam că poate a auzit ceva la știri. Dar nu cred că despre asta era vorba.
   - Numele soției mele este Elizabeth.
   Flannery nu spuse nimic.
   - Vă amintiți de ea, nu-i așa?
   Din nou îi aruncă o privire lui Tyrese.
   - A fost clienta dumneavoastră, domnule Flannery?
   Își drese glasul.
   - Nu, spuse el, nu a fost clienta mea.
   - Dar vă amintiți că v-ați întâlnit cu ea?
   Flannery se foi pe scaun.
   - Da.
   - Despre ce ați discutat?
   - A trecut mult timp de atunci, domnule doctor Beck.
   - Vreți să spuneți că nu vă amintiți?
   Nu mi-a răspuns direct la această întrebare.
   - Soția dumneavoastră, spuse el. A fost ucisă, nu-i așa? Îmi amintesc că am citit ceva în sensul acesta în ziare.
   Am încercat să păstrez discuția pe același făgaș.
   - De ce a venit aici, domnule Flannery?
   - Sunt avocat, spuse el pufnind din nas.
   - Dar nu erați avocatul ei.
   - Totuși, trebuie să primesc și eu o compensație pentru timpul meu, încercă el să obțină un fel de pârghie de acțiune.
   Tuși în pumn.
   - Ați spus ceva despre o recompensă.
   M-am uitat peste umăr, dar Tyrese era deja pe fază. Teancul de bani apăruse la vedere și el scotea bancnotele una câte una. Puse pe masă 3 hârtii de 100, îi aruncă lui Flannery o privire dură prin ochelarii de soare, apoi se retrase în locul lui de dinainte.
   Flannery se uită la bani, dar nu-i atinse. Își uni vârfurile degetelor de la cele două mâini, apoi le lipi unele de altele.
   - Și dacă refuz să vă spun?
   - Nu văd de ce ați face așa ceva, am spus eu. Discuțiile dumneavoastră cu ea nu intră sub incidența confidențialității meseriei, nu-i așa?
   - Nu despre asta este vorba, spuse Flannery.
   Ochii lui îi străpunseră pe ai mei și omul șovăi.
   - V-ați iubit soția, domnule doctor Beck?
   - Foarte mult.
   - V-ați recăsătorit?
   - Nu, am spus eu. Dar ce legătură au toate astea cu ce v-am întrebat eu?
   Omul se așeză mai comod.
   - Plecați, spuse el. Luați-vă banii și plecați.
   - Este foarte important, domnule Flannery.
   - Nu văd cum. E moartă de 8 ani. Ucigașul ei este condamnat la moarte.
   - De ce vă este teamă să-mi spuneți?
   Flannery nu-mi răspunse direct. Tyrese se dezlipi din nou de perete. Se apropie de birou. Flannery se uita la el și mă surprinse oftând plictisit.
   - Fă-mi plăcerea și încetează cu aerele astea, îi spuse el lui Tyrese. Am avut de-a face cu psihopați pe lângă care dumneata arăți ca Mary Poppins.
   Tyrese arăta de parcă ar fi vrut să reacționeze, dar asta n-ar fi ajutat la nimic. L-am strigat pe nume. S-a uitat la mine. Am dat din cap. Tyrese s-a retras. Flannery își mușca buza de jos. L-am lăsat în pace. Puteam să aștept.
   - Nu cred că vrei să știi, spuse el, după o clipă.
   - Ba da, vreau să știu, am spus eu.
   - Asta nu poate s-o aducă înapoi pe soția dumneavoastră.
   - Poate că da, am spus eu.
   Deveni brusc atent. Se încruntă către mine, dar, după aceea, trăsăturile i se îmblânziră.
   - Vă rog, am spus eu.
   Și-a răsucit scaunul într-o parte și s-a lăsat pe spate, privind spre jaluzelele de la fereastră care se îngălbeniseră și se scorojiseră, probabil, cam prin perioada audierilor Watergate. Și-a încrucișat brațele, punându-și-le pe piept. Vedeam cum se ridică și coboară în ritmul respirației lui.
   - Pe atunci, eram avocat din oficiu, începu el. Știți ce este asta?
   - Îi apărați pe oameni pe gratis, am spus eu.
   - Cam așa ceva. Drepturile Miranda - este vorba despre dreptul la consiliere, chiar dacă nu-ți poți permite un avocat. Eu sunt tipul pe care îl primești atunci când nu poți să plătești un avocat.
   Am dat din cap, dar el continua să se uite la jaluzele.
   - Oricum, mi s-a repartizat unul dintre cele mai vestite procese de asasinat din acest stat.
   Am simțit ceva rece în stomac.
   - Al cui? am întrebat eu.
   - Al lui Brandon Scope. Fiul miliardarului. Vă mai amintiți cazul?
   Am înghețat îngrozit. Abia dacă mai puteam să respir. Nu e de mirare că numele lui Flannery mi se păruse cunoscut. Brandon Scope. Aproape că am negat din cap, nu pentru că nu mi-aș fi amintit cazul, dar doream să fi spus orice altceva, mai puțin numele acesta.
   Ca să fie clar, dați-mi voie să vă relatez ce spunea presa la vremea respectivă: Brandon Scope, în vârstă de 33 de ani, a fost jefuit și asasinat acum 8 ani.
   Da, acum 8 ani. Poate cu 2 luni înainte de asasinarea lui Elizabeth. A fost împușcat de 2 ori și aruncat lângă un șantier din Harlem. Banii îi dispăruseră. Ziarele bătuseră multă monedă pe tema asta. Făceau mare caz de acțiunile de caritate ale lui Brandon Scope. Vorbeau despre modul în care îi ajuta pe copiii străzii, cum prefera să-i ajute pe săraci în loc să conducă conglomeratul multinațional al tatălui său, aiureli de felul acesta.
   Fusese una dintre crimele acelea care „au șocat națiunea” și i-au făcut pe mulți să arate cu degetul sau să strângă din pumni. Fusese înființată, apoi, o fundație de caritate cu numele lui Scope. Sora mea, Linda, este cea care o administrează. Nici nu vă vine să credeți câte lucruri bune a făcut acolo.
   - Îmi amintesc, am spus eu încet.
   - Vă amintiți că s-a operat o arestare?
   - Un vagabond, am spus. Unul dintre copiii pe care îi ajuta, așa e?
   - Da. L-au arestat pe Helio Gonzalez, pe atunci în vârstă de 22 de ani. Locuia în Barker House, în Harlem. Avea un dosar impresionant: jaf armat, incendiere, atac la persoană, o adevărată bucurie, domnul acesta, Gonzalez.
   Mi se uscase gura.
   - Dar acuzațiile au fost în cele din urmă retrase, nu-i așa?
   - Da. Nici nu prea aveau dovezi. Amprentele lui au fost găsite la locul faptei, dar mai erau și multe altele. Erau câteva fire de păr ale lui Scope și chiar și o pată de sânge, acolo, unde locuia Gonzalez. Dar Scope fusese și mai înainte în acea clădire. Am putut susține foarte ușor că așa ajunseseră toate aceste probe acolo. Cu toate acestea, erau suficiente probe pentru o arestare și polițiștii erau siguri că o să mai apară și altceva.
   - Și ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
   Flannery tot nu se uita la mine. Nu-mi plăcea treaba asta. Flannery era genul de om care trăia într-o lume a pantofilor lustruiți și a contactului vizual. Cunoșteam genul acesta. Nu voiam să am nimic de-a face cu ei, dar îi cunoșteam.
   - Poliția avea ora morții foarte exactă, a continuat el. Medicul legist a putut să citească foarte bine temperatura ficatului. Scope fusese ucis la ora 11. Poți s-o mai întinzi o jumătate de oră în sus sau în jos, dar asta este.
   - Nu înțeleg. Ce legătură are asta cu soția mea?
   Își uni din nou vârfurile degetelor.
   - Înțeleg că și soția dumneavoastră lucra cu cei săraci, spuse el. De fapt, chiar în același birou cu victima.
   Nu înțelegeam unde vrea să ajungă, dar știam că n-o să-mi placă. Timp de o fracțiune de secundă, m-am întrebat dacă nu cumva Flannery avea dreptate, poate că n-o să-mi placă ceea ce am să aud, poate că ar trebui să mă ridic de pe scaun și să las totul baltă.
   Dar am spus:
   - Și?
   - E un lucru nobil, spuse el dând ușor din cap. Să lucrezi cu cei căzuți.
   - Mă bucur că gândiți astfel.
   - De aceea am studiat Dreptul. Ca să-i ajut pe cei săraci.
   Am înghițit în sec și m-am așezat ceva mai bine pe scaun.
   - N-ați vrea să-mi spuneți ce are a face soția mea cu toate astea?
   - Ea l-a eliberat.
   - Pe cine?
   - Pe clientul meu. Pe Helio Gonzalez. Soția dumneavoastră l-a eliberat.
   M-am încruntat.
   - Cum?
   - I-a furnizat un alibi.
   Mi s-a oprit inima în piept. La fel și plămânii. Mai că îmi venea să-mi dau cu pumnii în piept ca să-mi pornesc din nou respirația.
   - Cum? am întrebat eu.
   - Cum i-a oferit alibiul?
   Am dat din cap amorțit, dar el tot nu se uita la mine. Am reușit să articulez un da moale.
   - Simplu, a spus el. Ea și Helio fuseseră împreună în momentul respectiv.
   Mintea mea începea s-o ia razna, parcă zburam direct spre ocean, fără niciun fel de colac de salvare în perspectivă.
   - N-am văzut nimic în sensul acesta printre hârtii, am spus eu.
   - S-a păstrat secret.
   - De ce?
   - În primul rând, la cererea soției dumneavoastră. Iar biroul procurorului nu voia să facă publicitate arestării greșite. Așa că totul s-a desfășurat cu cât mai multă discreție. Și, apoi, au mai fost și niște probleme cu, ăă, cu declarația soției dumneavoastră.
   - Ce probleme?
   - La început a mințit cumva.
   Acum, cădeam încă și mai jos. Parcă mă scufundam undeva. Apoi, reveneam la suprafață. Și iar mă scufundam.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Soția dumneavoastră a pretins că, în momentul crimei, făcea un fel de consiliere de carieră cu Gonzalez, la biroul de caritate. Dar nimeni n-a crezut asta.
   - De ce?
   Ridică sceptic din sprâncene:
   - Consiliere de carieră la ora 11 noaptea?
   Am încuviințat din nou fără un cuvânt.
   - Așa că, în calitate de avocat al domnului Gonzalez, i-am amintit soției dumneavoastră că poliția va investiga alibiul ei. Că în birourile de consiliere existau camere de luat vederi și că se înregistrează intrările și ieșirile. Și, atunci, a înțeles.
   S-a oprit.
   - Continuați, am spus eu.
   - E limpede, nu-i așa?
   - Spuneți-mi, oricum.
   Flannery ridică din umeri.
   - Voia să se cruțe - și să vă cruțe și pe dumneavoastră, așa presupun - de această situație jenantă. Și, de aceea, a insistat ca totul să fie ținut secret. Fusese acasă la Gonzalez, domnule doctor Beck. Aveau o relație intimă de peste două luni.
   N-am reacționat. Nimeni nu rostea niciun cuvânt. Am auzit o pasăre ciripind pe undeva, în depărtare. Poate că era cea din camera de așteptare. M-am ridicat în picioare. Tyrese făcu un pas înapoi.
   - Vă mulțumesc pentru timpul acordat, am spus eu, cu cea mai calmă voce pe care o auzisem vreodată.
   Flannery dădu din cap către jaluzele.
   - Nu este adevărat, am spus eu.
   N-a răspuns. Dar nici nu mă așteptam la așa ceva.

33.

   Carlson se urcă în mașină. Cravata lui era legată, în continuare, foarte meticulos. Își scosese vestonul, care atârna acum pe un umeraș de lemn în cârligul de deasupra banchetei din spate. Aerul condiționat sufla tare și zgomotos.
   Carlson citi numele de pe plic: Elizabeth Beck, Dosar nr. 94-87002. Degetele lui începură să dezlege sfoara. Plicul se deschise. Carlson scoase conținutul și îl împrăștie pe scaunul din dreapta lui.
   Ce dorise să vadă doctorul Beck?
   Stone îi dăduse deja răspunsul cel mai firesc: Beck dorea să știe dacă nu era ceva care să-l incrimineze. Asta se potrivea cu teoria lui mai veche și, de fapt, chiar Carlson fusese cel care începuse să-și pună întrebări cu privire la corectitudinea scenariului asasinării lui Elizabeth Beck. El fusese primul care crezuse că nu era vorba de ceea ce părea să fie - și că, de fapt, doctorul Beck, soțul victimei, fusese cel care plănuise asasinarea soției sale.
   Și atunci, de ce nu-i mai plăcea?
   Analizase cu grijă discrepanțele ce se vedeau tot mai clar în această teorie, dar Stone fusese la fel de convingător și cârpise toate găurile. Orice caz are anumite goluri. Carlson știa asta. Fiecare caz are anumite inconsecvențe. Dacă nu are, unu la zece că ți-a scăpat ceva.
   Așadar, de ce aveam acum dubii cu privire la vinovăția lui Beck?
   Poate era din cauză că dosarul devenise prea curat, toate problemele se aliniaseră imediat atât de bine și cooperau cu teoria lor. Sau, poate că dubiile lui se bazau pe ceva foarte firav, cum ar fi „intuiția”, deși Carlson nu fusese niciodată un mare fan al acestui tip de activitate de cercetare. Intuiția era adesea o modalitate de a o lua pe scurtătură, o tehnică abilă de a înlocui probele și faptele cu ceva mult mai alunecos și mai capricios.
   Cei mai proști anchetatori pe care îi cunoștea Carlson se bazau pe așa-numita intuiție.
   Luă prima filă. Informații generale. Elizabeth Parker Beck. Adresa, data nașterii (avea douăzeci și cinci de ani atunci când murise), femeie albă, înălțimea 1,68, 46 kg. Slabă. Examenul extern arăta că rigor mortis se instalase deja. Avea umflături pe piele și scurgeri de fluide din orificii. Acesta plasa ora morții la peste 3 zile înainte. Cauza morții fusese o rană de cuțit în piept. Moartea survenise prin pierderea de sânge și hemoragie puternică din aorta dreaptă. Avea răni de cuțit pe mâini și pe degete, teoretic pentru că încercase să se apere de cuțitul atacatorului.
   Carlson își scoase carnetul de notițe și stiloul Mont Blanc. Scrise: Răni de cuțit provocate în apărare?!?! și sublinie de mai multe ori. Răni provocate în apărare. Nu era stilul lui KillRoy. KillRoy își tortura victimele. Le lega cu frânghii, le făcea tot felul de lucruri, iar atunci când erau prea epuizate și nu le mai păsa, le ucidea.
   De ce apăruseră rănile provocate în apărare pe mâinile ei?
   Carlson continuă să citească Examină părul, culoarea ochilor și, apoi, când ajunse la jumătatea paginii a doua, găsi ceva care îl șocă.
   Elizabeth Beck fusese marcată cu fierul roșu post-mortem.
   Carlson citi încă o dată. Își scoase carnetul de notițe și scrise post-mortem. Nu se potrivea deloc. KillRoy își însemna întotdeauna victimele când acestea erau încă în viață.
   La proces, se vorbise foarte mult despre faptul că se delecta cu mirosul și cu sfârâitul cărnii arse și se desfăta cu urletele victimelor în timp ce le ardea.
   Mai întâi, rănile căpătate în apărare. Acum, asta. Ceva nu era în regulă.
   Carlson își scoase ochelarii și închise ochii. E o încurcătură, își spuse el. Dezordinea îl indispunea. Era de așteptat să existe anumite lacune logice, asta da, dar aici era vorba de discrepanțe foarte mari. Pe de altă parte, autopsia sprijinea ipoteza lui inițială, după care moartea lui Elizabeth Beck fusese regizată în așa fel încât să semene cu asasinatele lui KillRoy. Dar, acum, dacă acest lucru era adevărat, teoria se dezlipea de la celălalt capăt.
   Încercă să ia lucrurile pas cu pas. În primul rând, de ce dorise Beck să vadă acest dosar? Aparent, acum răspunsul era limpede. Oricine ar fi examinat aceste rezultate și-ar fi dat seama imediat că nu KillRoy o ucisese pe Elizabeth Beck. Dar nu era obligatoriu.
   Ucigașii în serie, în pofida a ceea ce ați putea crede, nu sunt niște ființe cu obiceiuri bine precizate. Poate că și KillRoy își schimbase modul de operare sau dorise o oarecare diversitate. Dar ceea ce citea acum Carlson era suficient ca să-l facă să cadă pe gânduri.
   Toate acestea îl duceau însă la întrebarea cea mai importantă: De ce nu observase nimeni atunci aceste inconsecvențe atât de flagrante?
   Carlson se gândi la mai multe posibilități. KillRoy nu fusese acuzat și nici judecat pentru asasinarea lui Elizabeth Beck. Acum, motivele erau cât se poate de clare. Poate că anchetatorii bănuiau care este adevărul. Poate că își dăduseră seama că asasinarea lui Elizabeth Beck nu se potrivea cu modul de operare al lui KillRoy, dar dacă ar fi făcut public acest lucru ar fi venit în apărarea lui KillRoy. Problema cu judecarea unui ucigaș în serie este că arunci o plasă cu ochiuri atât de largi, încât nu se poate ca ceva să nu scape. Tot ce are de făcut apărarea este să ia un caz, să descopere discrepanțe cu un asasinat și, apoi, gata, iar celelalte cazuri sunt ratate prin asociere. Așadar, fără o mărturisire, rareori poți să-l judeci pentru toate asasinatele, în același timp. O faci pas cu pas. Anchetatorii, dându-și seama de acest lucru, probabil că au dorit să lase la o parte asasinarea lui Elizabeth Beck.
   Dar și cu acest scenariu erau probleme mari.
   Tatăl și unchiul lui Elizabeth Beck - doi bărbați care făceau parte din poliție - văzuseră trupul. Văzuseră, fără îndoială, și raportul de autopsie. Oare nu-și puseseră întrebări cu privire la inconsecvențe? Să-l fi lăsat oare în pace pe asasin numai ca să asigure condamnarea lui KillRoy? Carlson se îndoia.
   Așadar, ce îi mai rămânea?
   Continuă să citească dosarul și dădu peste altă inconsecvență. Aerul condiționat din mașină devenise chiar foarte rece, îi ajunsese până la oase. Carlson coborî un geam și scoase cheia din contact.
   Pe foaia din fața lui stătea scris: Raport de toxicologie. După cum susțineau testele, în sângele lui Elizabeth Beck se găsiseră urme de cocaină și heroină. Mai mult chiar, se găsiseră urme chiar și în păr și țesuturi, ceea ce arăta că prezența drogurilor în sânge nu era întâmplătoare.
   Dar asta se potrivea cu restul?
   Se gândea intens la ce descoperise, când telefonul mobil îl trezi din gânduri. Îl deschise:
   - Carlson.
   - Avem ceva, spuse Stone.
   Carlson lăsă dosarul jos.
   - Ce anume?
   - Beck. Are rezervare la un avion spre Londra. Pleacă peste două ore.
   - Am pornit spre voi.

   Tyrese îmi puse o mână pe umăr în timp ce mergeam.
   - Niște ticăloase, spuse el pentru a „n”-a oară. Nu poți să ai încredere în ele.
   Nu m-am obosit să-i răspund.
   La început, m-a surprins faptul că Tyrese a reușit să dea atât de repede de urma lui Helio Gonzalez, dar rețeaua străzii era la fel de bine dezvoltată și pusă la punct ca oricare alta. Roagă un comerciant de la Morgan Stanley să-și găsească un omolog de la Goldman Sachs și o va face în două minute. Roagă-mă pe mine să trimit un pacient la alt doctor din stat și nu am nevoie decât de un telefon. De ce ar fi diferiți infractorii străzii?
   Helio tocmai ieșise după o condamnare de 4 ani pentru jaf armat. Se vedea. Purta ochelari de soare, o bandă în păr, un maiou alb pe sub o jachetă de flanelă, închisă numai la nasturele de sus, așa că arăta ca o capă sau niște aripi de liliac. Avea mânecile suflecate, lăsând să se vadă tatuajele proaspăt făcute în închisoare, pe antebraț, dar și mușchii de pușcăriaș ce se încolăceau pe dedesubt. Mușchii dobândiți în închisoare au un aspect inconfundabil, sunt netezi și albi ca marmura, spre deosebire de omologii lor mai pufoși, dobândiți la cluburile de sănătate.
   Ne-am așezat într-un bar undeva, în Queens. Nu știu unde anume. Se auzea o melodie latino, iar ritmul ei parcă îmi bubuia direct în piept. Niște brunete țopăiau de colo-colo în maiouri lipite de trup și cu bretele ca niște spaghete. Tyrese îmi făcu semn cu capul. M-am întors către Helio.
   Acesta avea o expresie de dispreț pe chip. Am analizat tot ansamblul pe care îl oferea și mi-a venit în minte un singur cuvânt: lepădătură. O lepădătură fără simțire și fără sentimente. Te uitai la el și îți dădeai seama că o să lase distrugeri importante în urma lui. Întrebarea era cât de multe. Mi-am dat seama că această opinie nu era caritabilă. Mi-am dat seama, de asemenea, că, aparent cel puțin, același lucru se putea spune și despre Tyrese. Nu contează. Poate că Elizabeth credea în recuperarea celor duri, cu moralitatea anesteziată de viața pe stradă sau... Eu încă nu eram convins.
   - Acum câțiva ani, ai fost arestat pentru asasinarea lui Brandon Scope, am început eu. Știu că ți s-a dat drumul și nu doresc să-ți provoc niciun fel de necazuri. Dar trebuie să știu adevărul.
   Helio își scoase ochelarii de soare. Îi aruncă o privire lui Tyrese.
   - Mi-ai adus un polițist?
   - Nu sunt polițist, am spus eu. Sunt soțul lui Elizabeth Beck.
   Aș fi dorit o reacție din partea lui. N-a avut niciuna.
   - Este femeia care ți-a furnizat alibiul.
   - Știu cine este.
   - A fost cu tine în noaptea aceea?
   Helio nu răspunse imediat.
   - Da, spuse el fără grabă, zâmbindu-mi cu dinții lui galbeni. A fost cu mine toată noaptea.
   - Minți, am spus eu.
   Helio se uită din nou la Tyrese.
   - Ce e asta, omule?
   - Trebuie să știu adevărul, am spus eu.
   - Crezi că l-am omorât pe tipul acela, Scope?
   - Știu că n-ai fost tu.
   Asta l-a luat prin surprindere.
   - Ce naiba se petrece aici? întrebă el.
   - Trebuie să-mi confirmi ceva.
   Helio aștepta.
   - Ai fost cu soția mea în noaptea aceea, da sau nu?
   - Ce vrei să-ți spun, omule?
   - Adevărul.
   - Și dacă adevărul este că a fost cu mine toată noaptea?
   - Nu acesta este adevărul, am spus eu.
   - De ce ești așa de sigur?
   Tyrese interveni:
   - Spune-i omului ce dorește să știe.
   Helio reflectă din nou.
   - Este așa cum a spus ea. Am avut-o, e bine? Îmi pare rău, omule, dar asta a fost. Am făcut treaba aia toată noaptea.
   M-am uitat la Tyrese.
   - Lasă-ne o clipă singuri, vrei?
   Tyrese dădu din cap. Se ridică și se duse spre mașina lui. Se rezemă de portieră cu brațele încrucișate și cu Brutus alături de el. Mi-am întors privirile către Helio.
   - Unde ai cunoscut-o pe soția mea?
   - La centru.
   - A încercat să te ajute?
   Ridică din umeri, dar nu se uită la mine.
   - L-ai cunoscut pe Brandon Scope?
   Pe fața lui trecu o expresie de teamă.
   - Am plecat, omule.
   - Nu suntem decât noi doi, Helio. Poți să mă percheziționezi să vezi că nu am niciun aparat de înregistrare.
   - Vrei să renunț la alibiul meu?
   - Da.
   - Și de ce aș face eu una ca asta?
   - Pentru că există cineva care îi omoară pe toți cei ce au avut vreo legătură cu ceea ce i s-a întâmplat lui Brandon Scope. Noaptea trecută, prietena soției mele a fost ucisă în studioul ei. Astăzi, m-au înșfăcat și pe mine, dar a intervenit Tyrese. Vor s-o ucidă și pe soția mea.
   - Eu credeam că este deja moartă.
   - Este o poveste lungă, Helio. Dar totul revine. Dacă nu aflu ce s-a întâmplat cu adevărat, o să murim toți.
   Nu știam dacă este adevărat sau numai o hiperbolă. Dar nici nu prea îmi păsa.
   - Unde ai fost în noaptea aceea? am plusat eu.
   - Cu ea.
   - Pot să dovedesc că nu ai fost, am spus eu.
   - Ce?
   - Soția mea era la Atlantic City. Am chitanțele ei. Pot s-o dovedesc. Pot să-ți distrug alibiul imediat, Helio. Și am s-o fac. Știu că nu l-ai ucis pe Brandon Scope. Dar așa să-mi ajute Dumnezeu, dacă nu-i las să te execute pentru asta dacă nu-mi spui adevărul.
   Un bluf. Un bluf uriaș. Dar pot să spun că începusem să sângerez.
   - Spune-mi adevărul și rămâi liber, am spus eu.
   - Nu l-am ucis pe tâmpitul acela, jur, omule.
   - Știu asta, am spus eu din nou.
   S-a gândit o clipă.
   - Nu știu de ce a făcut ea asta, e bine?
   Am încuviințat din cap, încercând să-l fac să continue să vorbească.
   - În noaptea aceea, am jefuit o casă din Fort Lee. Așa că nu aveam alibi. Am crezut că o să intru la apă pentru asta. Ea m-a salvat.
   - Ai întrebat-o de ce?
   Dădu din cap că nu.
   - Am fost fericit și gata. Avocatul mi-a transmis ce-a spus femeia. Eu am confirmat. Următorul lucru pe care îl știu este că am fost liber.
   - Ai mai văzut-o de atunci pe soția mea?
   - Nu.
   Se uită în sus la mine.
   - Cum de ești așa de sigur că nevastă-ta n-a făcut-o cu mine?
   - Îmi cunosc soția.
   Helio zâmbi.
   - Crezi că nu te-a înșelat niciodată?
   N-am răspuns.
   Helio se ridică în picioare.
   - Spune-i lui Tyrese că mi-a rămas dator.
   Chicoti, se întoarse și plecă.

34.

   Fără bagaje. Un bilet electronic ca să poată face formalitățile la un automat, fără să aibă contact cu nicio persoană. Aștepta într-un terminal vecin, cu ochii pe ecranul Plecărilor, așteptând ca următorul zbor de dinaintea zborului ei să înceapă îmbarcarea.
   Ședea pe un scaun turnat din plastic și se uita afară, pe pistă. Un televizor era branșat pe CNN. „Urmează Știrile din sport”. Încercă să-și golească mintea.
   Acum 5 ani petrecuse câtva timp într-un sat din apropiere de Goa, în India. Deși era un loc uitat de lume, satul avea totuși o atracție aparte, datorită yoghinului în vârstă de o sută de ani care trăia acolo. Petrecuse câtva timp împreună cu yoghinul. Încercase să învețe de la el tehnici ale meditației, respirația pranayama, curățarea minții. Dar niciuna dintre ele nu se prinsese de ea cu adevărat. Erau momente când putea să se cufunde în neant. Dar, de cele mai multe ori, totuși, Beck apărea și el, indiferent unde se cufunda.
   Se gândea ce să facă în continuare. De fapt, nu prea avea de ales. Era vorba de supraviețuire. Și supraviețuirea însemna să fugă. Făcuse o groază de încurcături și acum fugea din nou, lăsându-i pe ceilalți să facă iarăși curățenie în urma ei. Dar ce alte opțiuni avea? Erau pe urmele ei. Fusese extrem de precaută și, totuși, oamenii tot erau cu ochii pe ei. Și asta după opt ani.
   Un copilaș se apropie de fereastra cu geam plat și o lovi fericit cu palmele. Tatăl lui îl luă de acolo și îl ridică în brațe chicotind. Elizabeth se uita la ei și mintea i se ducea la ce s-ar fi putut întâmpla. O pereche mai în vârstă se așeză în dreapta ei, flecărind amabil despre nimicuri. Pe când erau adolescenți, ea și Beck se uitau la domnul și doamna Steinberg, care se plimbau prin Downing Place, braț la braț, în fiecare seară, fără greș, la mult timp după ce copiii lor crescuseră și își luaseră zborul din cuib. Așa vor fi și viețile lor, îi promisese Beck. Doamna Steinberg murise la vârsta de 82 de ani.
   Domnul Steinberg, care avusese o sănătate uimitor de robustă, o urmase patru luni mai târziu. Se spune că așa se întâmplă frecvent cu bătrânii, probabil, pentru că - dacă-l parafrazăm pe Springsteen - două inimi devin una. Când una moare, cealaltă o urmează.
   Oare așa era și cu ea și David? Nu petrecuseră împreună 61 de ani, precum soții Steinberg, dar dacă te gândești în termeni relativi, dacă ne gândim că nu prea avem amintiri înainte de vârsta de cinci ani și că ea și David fuseseră nedespărțiți de la vârsta de șapte ani, că nici nu-și puteau descoperi vreo amintire care să nu-l includă și pe celălalt, dacă te gândești la timpul petrecut împreună nu ca ani, ci în procente din viață, erau mai legați unul de altul decât soții Steinberg.
   Se întoarse și se uită la ecrane. În dreptul zborului British Airways 174 începuse să clipească un beculeț. Începuse îmbarcarea la zborul ei.

   Carlson și Stone, împreună cu omologii lor pe plan local, Dimonte și Krinsky, stăteau alături de directoarea de rezervări de la British Airways.
   - Nu s-a prezentat, spuse directoarea de rezervări, o femeie în uniformă alb cu albastru, cu o eșarfă la gât și un accent frumos, pe al cărei ecuson scria Emily.
   Dimonte înjură. Krinsky ridică din umeri. Nu era chiar o surpriză. Beck reușise să evite cu succes urmărirea de astăzi. Ar fi fost o mare prostie să încerce să se urce în avion sub numele lui adevărat.
   - Am ajuns la o fundătură, spuse Dimonte.
   Carlson, care tot mai ținea dosarul de la autopsie strâns lipit de coapsă, o întrebă pe Emily:
   - Cine se pricepe cel mai bine aici la calculatoare?
   - Asta aș fi eu, spuse ea, cu un zâmbet competent.
   - Vă rog să afișați pe ecran rezervările, spuse Carlson.
   Emily făcu ce i se ceruse.
   - Puteți să-mi spuneți când a făcut rezervarea?
   - Acum 3 zile.
   Dimonte se repezi imediat.
   - Beck plănuia s-o întindă, ticălosul.
   Carlson dădu negativ din cap.
   - Nu.
   - Adică cum?
   - Am presupus că a ucis-o pe Rebecca Schayes ca să-i închidă gura, îi explică foarte calm Carlson. Dar dacă tot avea de gând să fugă, de ce s-a mai sinchisit de asta? De ce să-și asume riscul să mai aștepte încă 3 zile și să încerce să fugă cu o altă crimă în spate?
   Stone clătină din cap.
   - Prea vrei să despici firul în patru, Nick.
   - Ne scapă ceva, insistă Carlson. De ce s-a decis așa, dintr-odată, s-o șteargă?
   - Pentru că eram pe urmele lui.
   - Nu eram pe urmele lui acum 3 zile.
   - Poate știa că nu mai este decât o chestiune de timp.
   Carlson se încruntă din nou.
   Dimonte se întoarse către Krinsky.
   - E o pierdere de vreme. Hai să plecăm naibii de aici.
   Se uită la Carlson.
   - Mai lăsăm câțiva polițiști aici pentru orice eventualitate.
   Carlson încuviință din cap, ascultând numai cu o ureche. Înainte să plece, o întrebă totuși pe Emily:
   - Călătorea cu cineva?
   Emily mai apăsă câteva taste.
   - A fost o rezervare single.
   - Cum a făcut rezervarea? Personal? La telefon? A apelat la o agenție de voiaj?
   Femeia apăsă din nou pe câteva taste.
   - Nu a fost printr-o agenție. Asta pot să vă spun pentru că avem un marcaj special, ca să plătim comisionul. Rezervarea a fost făcută direct la British Airways.
   Nimic de făcut.
   - Cum a plătit?
   - Cu cartea de credit.
   - Pot să văd numărul, vă rog?
   Femeia i-l dădu. El i-l arătă lui Stone. Stone clătină din cap.
   - Nu este una din cărțile lui. Cel puțin nu dintre cele pe care le știm noi.
   - Verific-o, spuse Carlson.
   Stone era deja cu celularul în mână. Dădu din cap și apăsă pe taste.
   Carlson se frecă la bărbie.
   - Spuneați că a făcut rezervarea acum 3 zile.
   - Corect.
   - Știți cumva la ce oră a făcut rezervarea?
   - Da. Calculatorul marchează ora. A fost la ora 6 și 14 minute, după-amiază.
   Carlson dădu din cap.
   - Foarte bine, excelent. Puteți să-mi spuneți dacă a mai făcut și altcineva rezervări cam la aceeași oră?
   Emily stătu o clipă pe gânduri.
   - N-am încercat niciodată așa ceva, spuse ea. Stați o clipă, să văd ceva.
   Apăsă câteva taste. Așteptă. Mai tastă ceva. Așteptă din nou.
   - Calculatorul nu sortează după data rezervării.
   - Dar informația este acolo?
   - Sigur că da. Stați, așteptați o clipă.
   Degetele ei începură să alerge din nou pe taste.
   - Pot să afișez informațiile pe un tabel. Putem afișa câte 50 de rezervări o dată pe ecran. O să meargă mai repede.
   În primul grup de 50 de rezervări era un cuplu mai în vârstă, care făcuse rezervarea în aceeași zi, dar cu câteva ore mai devreme. Inutil. În al doilea grup, nu era nimeni. Dar în al treilea grup găsiră ce căutau.
   - Lisa Sherman, rosti Emily. Zborul ei a fost rezervat în aceeași zi, 8 minute mai târziu.
   Lucrul în sine nu însemna nimic, dar Carlson simți cum i se face părul măciucă pe ceafă.
   - Oh, asta chiar că e interesant, adăugă Emily.
   - Ce anume?
   - Locul pe care l-a primit.
   - Ce este cu el?
   - Avea chiar locul de lângă David Beck. Rândul 16, locurile E și F.
   Simți un junghi.
   - A făcut formalitățile de îmbarcare?
   Din nou fuga pe taste. Ecranul rămase gol. Apoi apăru altă imagine.
   - Da, le-a făcut. Probabil că se îmbarcă în momentul ăsta, în timp ce noi vorbim.

   Își ajustă cureaua genții și se ridică în picioare. Pasul ei era vioi, capul ridicat sus.
   Purta încă ochelarii, peruca și implanturile. La fel și fotografia Lisei Sherman din pașaport.
   Mai avea patru porți până la poarta ei, când auzi reportajul de la CNN. Se opri brusc. Un bărbat care împingea un cărucior cu un bagaj uriaș se izbi de ea. Omul îi făcu un gest grosolan, ca și când i-ar fi tăiat drumul pe autostradă. Îl ignoră și nu-și dezlipi ochii de la ecran.
   Crainica făcea prezentarea. În colțul din dreapta jos al ecranului, era fotografia vechii ei prietene, Rebecca Schayes, alături de o altă imagine... de chipul lui Beck.
   Se apropie mai mult de ecran. Sub imaginile de pe fondul roșu-purpuriu se distingeau cuvintele Moartea în camera obscură.
   „ ... David Beck, suspectat de omor. Dar este oare aceasta singura crimă pe care a comis-o? Jack Turner de la CNN are mai multe știri.”
   Crainica dispăru. În locul ei, doi polițiști de la NYPD, cu canadiene ușoare, împingeau un cărucior pe care era un sac negru de plastic. Elizabeth recunoscu imediat clădirea și i se tăie respirația. Opt ani. Trecuseră 8 ani, dar Rebecca tot mai avea studioul în același loc.
   O voce de bărbat, probabil, aparținând lui Jack Turner, începu relatarea: „Este o poveste foarte complicată, această asasinare a uneia dintre cele mai cunoscute fotografe de modă, Rebecca Schayes. A fost găsită moartă în camera obscură, împușcată de două ori în cap de la mică distanță.”
   Arătară pentru o clipă o fotografie a Rebeccăi Schayes zâmbind.
   „Suspectul este prieten cu ea de multă vreme. Vorbeam despre doctorul David Beck, pediatru la o clinică din centrul orașului.”
   Iar acum, chipul lui Beck, fără zâmbet, umplu ecranul.
   „Doctorul Beck a scăpat ca prin urechile acului de arestare, mai devreme în cursul acestei zile, după ce a atacat un polițist. Se află încă în libertate și se presupune că este înarmat și periculos. Dacă aveți vreo informație în legătură cu locul unde se află...” Pe ecran apăru un număr de telefon scris cu cifre galbene. Jack Turner citi numărul și continuă știrea.
   „Dar ceea ce complică și mai mult lucrurile sunt informațiile ce ne-au parvenit de la Poliția Federală din Manhattan. Se pare că doctorul Beck este implicat și în asasinarea a doi bărbați ale căror trupuri au fost descoperite recent în Pennsylvania, nu departe de locul unde familia doctorului Beck are o reședință de vară. Și șocul cel mai puternic vine abia acum: Doctorul Beck este suspectat și de uciderea soției sale, Elizabeth, în urmă cu 8 ani.”
   Apăru imediat o fotografie pe care mai că nu o recunoscu. Se simți dintr-odată goală, despuiată, încolțită. Imaginea ei dispăru, iar pe ecran reapăru crainica. Ea spuse:
   - Jack, nu se credea că Elizabeth fusese ucisă de ucigașul în serie Elroy KillRoy Kellerton?
   - Așa este, Terese. Autoritățile nu mai fac prea mult tapaj despre asta acum, iar persoanele oficiale neagă rapoartele. Dar informațiile pe care le avem noi provin din surse foarte demne de încredere.
   - Poliția are un motiv, Jack?
   - Încă nu am auzit. Au fost câteva speculații în sensul că ar fi fost vorba despre un triunghi amoros. Doamna Schayes era căsătorită cu Gary Lamont, care nu dorește să vadă pe nimeni. Dar acestea sunt mai mult speculații.
   Continuând să se uite la televizor, simți lacrimile ce începeau să-i curgă pe obraji.
   - Și doctorul Beck este încă în libertate, acum?
   - Da, Terese. Poliția solicită cooperarea publicului, dar subliniază că nimeni nu trebuie să se apropie de el singur.
   Urmau, apoi, diverse discuții. Flecăreli fără noimă.
   Se răsuci pe călcâie. Rebecca. Oh, Doamne, nu Rebecca. Și tocmai se măritase. Își cumpărase porțelanuri și rochii și toate lucrurile acelea de care își băteau joc. Cum așa? Cum de intrase Rebecca în toată această încurcătură? Rebecca nu știa nimic.
   De ce o uciseseră?
   Și, atunci, se întrebă din nou: Doamne, ce am făcut?
   Venise înapoi și ei începuseră să o caute. Cum reușiseră să facă asta? Simplu.
   Stătuseră cu ochii pe oamenii ei cei mai apropiați. Ce prostie făcuse! Venirea ei aici îi pusese în primejdie pe toți cei dragi. Încurcase toate lucrurile. Și, acum, prietena ei murise.
   - British Airways 174, cu plecare spre Londra. Toate rândurile se îmbarcă acum.
   Nu mai avea timp să facă nimic. Să se gândească. Și ce să facă? Cei dragi ei se aflau în primejdie. Beck - își aminti brusc de deghizarea lui prostească - era fugărit de poliție. Se opunea unor oameni foarte puternici. Dacă încercau să-i însceneze crima - și se părea că este foarte clar în momentul de față - nu avea nicio șansă.
   Nu putea pleca așa, pur și simplu. Nu încă. Nu până nu știa că Beck este în siguranță.
   Se întoarse și se îndreptă către o ieșire.

   Când Peter Flannery văzu, în cele din urmă, la știri, reportajul despre urmărirea lui David Beck, puse mâna pe telefon și formă numărul unui prieten de la biroul procurorului.
   - Cine se ocupă de cazul lui Beck? întrebă Flannery.
   - Fein.
   Un tâmpit patent, își spuse Flannery.
   - L-am văzut astăzi pe băiatul vostru.
   - Pe David Beck?
   - Da, făcu Flannery. Mi-a făcut o vizită.
   - De ce?
   - Poate că ar trebui să-mi faci legătura cu Fein.

35.

   La lăsarea nopții, Tyrese îmi găsi o cameră în apartamentul unei verișoare a Latishei.
   Nu credeam că poliția ar fi putut descoperi legătura dintre mine și Tyrese, dar de ce să riscăm?
   Tyrese avea un laptop. L-am conectat. Mi-am verificat e-mailul, sperând să primesc vreo veste de la corespondentul meu misterios. N-am găsit nimic la adresa de la serviciu.
   Nimic nici la adresa de acasă. Am încercat și pe adresa nouă de la bigfoot.com. Nimic, nici aici.
   Tyrese se uitase tot timpul cam straniu la mine, din momentul în care plecasem de la biroul lui Flannery.
   - Pot să te întreb ceva, doctore?
   - Dă-i drumul, am spus eu.
   - Când omul acela a pomenit de tipul care a fost ucis...
   - Brandon Scope, am intervenit eu.
   - Da, ăsta. Arătai de parcă te-ar fi lovit cineva cu leuca.
   Așa mă și simțisem.
   - Te întrebi de ce?
   Tyrese ridică din umeri.
   - Îl cunoșteam pe Brandon Scope. El și soția mea lucrau împreună la un birou al unei fundații de caritate din oraș. Iar tatăl meu a crescut muncind pentru tatăl lui. De fapt, tatăl meu a trebuit să-l învețe pe Brandon care sunt proprietățile familiei.
   - Oho-ho, făcu Tyrese. Și ce altceva?
   - Nu este destul?
   Tyrese aștepta. M-am întors cu fața spre el. Ținea ochii ațintiți asupra mea și, timp de o clipă, am avut impresia că vede până în cele mai întunecate colțuri ale sufletului meu.
   Dar, din fericire, momentul trecu. Tyrese vorbi din nou:
   - Și acum ce mai facem?
   - O să dăm câteva telefoane. Ești sigur că nu pot fi depistate aici?
   - Nu văd cum. Dar, uite ce o să facem, totuși. O să recurgem la un intermediar. Așa o să fie și mai greu.
   Am aprobat din cap. Tyrese mi-a făcut legătura. Trebuia să formez un număr și să spun cuiva pe care nu-l cunoșteam ce număr trebuie să formeze. Tyrese se îndreptă spre ușă.
   - Mă duc să văd ce face TJ. Mă întorc peste o oră.
   - Tyrese?
   Întoarse capul. Voiam să-i spun mulțumesc, dar parcă nu mă simțeam în stare. Tyrese a înțeles.
   - Trebuie să rămâi în viață. Pentru copilul meu doctore, înțelegi?
   Am dat din cap că da. Tyrese a plecat. M-am uitat la ceas și am format numărul de celular la Shaunei. Mi-a răspuns după primul apel.
   - Alo?
   - Ce mai face Chloe? am întrebat eu.
   - Foarte bine, spuse ea.
   - Câți kilometri ați mers astăzi?
   - Cel puțin 4. Dacă nu chiar 5 sau 6.
   M-am simțit imediat ușurat.
   - Acum ce mai facem...
   Am închis telefonul.
   I-am telefonat intermediarului și i-am dat alt număr. A mormăit ceva că el nu este operator, dar a făcut ce i-am cerut.
   Hester Crimstein răspunse de parcă ar fi mușcat o bucată din receptor.
   - Ce?
   - Beck la telefon, am spus eu repede. Pot să ne asculte sau avem un fel de protecție ca între avocat și client?
   Urmă o scurtă ezitare.
   - E în regulă, spuse ea.
   - Am avut un motiv să fug, am început eu.
   - Cum ar fi vinovăția, de exemplu?
   - Ce?
   Altă ezitare.
   - Îmi pare rău, Beck, am dat-o în bară. Dacă ai fugit în halul ăsta, m-am pierdut cu firea. I-am spus niște prostii Shaunei și mi-am dat demisia ca avocat al tău.
   - Nu mi-a spus nimic, am spus eu. Am nevoie de tine, Hester.
   - N-am de gând să te ajut să fugi.
   - Nu mai vreau să fug. Vreau să mă predau. Dar eu pun condițiile.
   - Nu ești în situația de a dicta condiții, Beck. Au să te încuie foarte bine. Și poți să-ți iei adio de la cauțiune.
   - Dar dacă ofer o dovadă că nu am ucis-o pe Rebecca Schayes?
   O altă ezitare.
   - Poți să faci asta?
   - Da.
   - Ce fel de dovadă?
   - Un alibi solid.
   - Furnizat de cine?
   - Ei bine, am spus eu, aici lucrurile devin foarte interesante.

   Agentul special Carlson răspunse la celular.
   - Da.
   - Mai avem ceva, îi spuse partenerul lui, Stone.
   - Ce?
   - Acum câteva ore, Beck a fost în vizită la un avocat de mâna a treia, pe nume Flannery. Un negru de pe stradă a fost împreună cu el.
   Carlson se încruntă.
   - Credeam că avocatul lui este Hester Crimstein.
   - Nu s-a dus pentru reprezentare legală. Voia să știe ceva despre un caz din trecut.
   - Ce caz?
   - Un individ pe nume Gonzalez a fost arestat pentru uciderea lui Brandon Scope acum 8 ani. Elizabeth Beck i-a oferit tipului un alibi al naibii de solid. Beck voia să știe totul despre chestia asta.
   Carlson simți că i se învârte capul. Cum naiba...?
   - Ce altceva mai ai?
   - Asta e tot, spuse Stone. Ascultă, unde ești?
   - Vorbim mai târziu, Tom.
   Carlson închise telefonul și făcu alt număr.
   O voce răspunse imediat:
   - Centrul Național de Urmărire.
   - Lucrezi așa târziu, Donna?
   - Tocmai încercam să scap de aici, Nick. Ce dorești?
   - Un serviciu foarte mare.
   - Nu, spuse Donna.
   Apoi, cu un oftat:
   - Ce este?
   - Mai ai pistolul acela 38 pe care l-am găsit în cutia de valori a lui Sarah Goodhart?
   - Ce e cu el?
   Îi spuse ce dorea. Când termină, Donna spuse:
   - Vreau să cred că glumești, nu-i așa?
   - Doar mă cunoști, Donna. Nu am simțul umorului.
   - Asta e adevărat. Donna oftă. Am să introduc o cerere, dar n-am cum să obțin răspunsul în noaptea asta.
   - Mulțumesc, Donna, ești cea mai bună.

   Când intră în holul clădirii, Shauna auzi o voce care o chema:
   - Scuzați, domnișoara Shauna?
   Se uită la omul cu părul dat cu gel și costumul scump.
   - Cine sunteți?
   - Agentul special Nick Carlson.
   - Bună seara, domnule agent.
   - Știm că v-a telefonat.
   Shauna se bătu cu mâna peste gură, ascunzându-și un pretins căscat.
   - Trebuie să fiți foarte mândru.
   - Ați auzit vreodată de expresiile ajutarea și facilitarea unei fapte?
   - Nu mai încercați să mă speriați, spuse ea cu o voce voit monotonă, că s-ar putea să fac pipi chiar aici, pe covorul acesta scump.
   - Credeți că e un bluf?
   Shauna întinse mâinile cu încheieturile apropiate.
   - Arestează-mă, frumosule.
   Se uită apoi în spate.
   - Dar voi nu aveți obiceiul să călătoriți în perechi?
   - Sunt singur aici.
   - Așa văd și eu. Acum pot să plec?
   Carlson își așeză cu grijă ochelarii.
   - Eu nu cred că doctorul Beck a omorât pe cineva.
   Asta o făcu să se oprească scurt.
   - Să nu mă înțelegeți greșit. Există o mulțime de probe împotriva lui. Toți colegii mei sunt convinși că este vinovat. Este dat în urmărire generală.
   - Oho, făcu Shauna, cu ceva mai mult decât o simplă bănuială în voce. Dar dumneata reușești cumva să deslușești adevărul prin toate acestea?
   - Cred că aici se întâmplă altceva.
   - Cum ar fi?
   - Speram să-mi spuneți dumneavoastră.
   - Și dacă bănuiesc că este vorba de un truc?
   Carlson ridică din umeri.
   - Nu pot face mare lucru în privința asta.
   Shauna scutură din cap.
   - Oricum, nu contează. Nu știu nimic.
   - Știți unde se ascunde.
   - Nu, nu știu.
   - Și dacă ați ști?
   - Nu v-aș spune. Dar asta o știți deja.
   - Da, spuse Carlson. Așadar, presupun că nu o să-mi spuneți ce e cu toată povestea asta cu plimbatul câinelui.
   Shauna dădu negativ din cap.
   - Dar o să aflați curând.
   - S-ar putea s-o pățească. Prietenul dumneavoastră a atacat un polițist. Asta îl face o pradă sigură.
   Shauna îl ținti cu privirile.
   - În privința asta, nu pot să fac mare lucru.
   - Nu, cred că nu puteți.
   - Pot să vă întreb ceva?
   - Dați-i drumul, făcu Carlson.
   - De ce nu credeți că este vinovat?
   - Nu sunt sigur. Sunt mai multe lucruri, așa cred.
   Carlson înclină capul.
   - Știați că Beck avea o rezervare pentru un zbor la Londra?
   Shauna își plimbă privirile prin hol, încercând să câștige câteva secunde. Un bărbat intră și aruncă o privire admirativă către Shauna. Ea îl ignoră.
   - Aiureli, făcu în cele din urmă.
   - Vin chiar de la aeroport, spuse Carlson. Biletul a fost rezervat acum 3 zile. Dar nu s-a prezentat la avion, firește. Dar ceea ce este într-adevăr straniu e că a folosit o carte de credit pe numele de Laura Mills. Vă spune ceva?
   - Ar trebui?
   - Probabil că nu. Mai lucrăm la cazul acesta, dar probabil că este un pseudonim.
   - Pentru cine?
   Carlson ridică din umeri.
   - Cunoașteți o anume Lisa Sherman?
   - Nu. Asta ce mai caută aici?
   - Avea o rezervare la același avion. De fapt, ar fi trebuit să stea chiar pe scaunul de lângă băiatul nostru.
   - Și nici ea nu s-a prezentat la avion?
   - Nu tocmai. A făcut formalitățile de îmbarcare. Dar când a început îmbarcarea nu s-a mai prezentat. Ciudat, nu credeți?
   - Nu știu ce să cred, făcu Shauna.
   - Din păcate, nimeni nu a putut să ne dea niciun document de identitate al Lisei Sherman. Nu a avut bagaje pentru cală și a folosit un automat pentru bilete. Așa că am făcut o verificare a numelui. Și ce credeți că am găsit?
   Shauna ridică din umeri.
   - Nimic, răspunse Carlson. Este tot un pseudonim. Cunoașteți numele de Brandon Scope?
   Shauna înțepeni.
   - Ce naiba mai este și cu el?
   - Doctorul Beck, însoțit de un bărbat de culoare, i-a făcut o vizită unui anume avocat pe nume Peter Flannery. Flannery a apărat un suspect în asasinarea lui Brandon Scope. Doctorul Beck l-a întrebat despre caz și despre rolul lui Elizabeth în eliberarea suspectului. Aveți vreo idee de ce?
   Shauna începu să scotocească în poșetă.
   - Căutați ceva?
   - O țigară, spuse ea. Nu aveți?
   - Îmi pare rău, nu am.
   - La naiba.
   Se opri și se uită la el.
   - De ce îmi spuneți toate astea?
   - Am patru cadavre. Vreau să știu ce se întâmplă.
   - Patru?
   - Rebecca Schayes, Melvin Bartola, Robert Wolf - aceștia sunt cei doi găsiți la lac. Și Elizabeth Beck.
   - Pe Elizabeth a ucis-o KillRoy.
   Carlson negă din cap.
   - Ce vă face să fiți atât de sigur?
   Carlson ridică în sus dosarul cafeniu.
   - Asta, printre altele.
   - Ce este asta?
   - Dosarul de autopsie.
   Shauna înghiți în sec. Teama începea s-o pătrundă, făcând să-i tremure degetele. Dovada finală, într-un fel sau altul. Încercă din răsputeri să-și controleze vocea.
   - Pot să arunc o privire?
   - De ce?
   Femeia nu răspunse.
   - Și ceea ce este încă și mai important, de ce era Beck atât de nerăbdător să-l vadă?
   - Nu știu ce vreți să spuneți, zise ea, dar cuvintele sunară fals chiar și pentru urechile ei deci și pentru ale lui.
   - Elizabeth Beck lua droguri?
   Întrebarea era o surpriză totală.
   - Elizabeth? Niciodată.
   - Sunteți sigură?
   - Sigur că da. Lucra cu dependenții de droguri. Asta făcea parte din profesia ei.
   - Cunosc mulți polițiști de la moravuri cărora le place să petreacă fie și câteva ore cu o prostituată.
   - Ea nu era așa. Elizabeth nu era o sfântă, dar droguri, niciodată.
   Carlson ridică din nou în sus dosarul.
   - Raportul de toxicologie a pus în evidență cocaină și heroină în trupul ei.
   - Atunci, Kellerton a obligat-o să le ia.
   - Nu, spuse Carlson.
   - Ce te face să fii așa de sigur?
   - Mai sunt și alte teste, Shauna. Teste de țesuturi și păr. Acestea dovedesc că lua droguri de cel puțin câteva luni.
   Shauna simți că i se înmoaie picioarele. Se rezemă de perete.
   - Uite ce e, Carlson, încetează cu jocurile astea. Dă-mi să văd și eu raportul ăsta.
   Carlson păru să reflecteze la asta.
   - Ce ar fi să facem în felul următor: eu te las să vezi tot dosarul. Toate informațiile de aici. Ce părere ai?
   - Ce naiba vrei să spui, Carlson?
   - Noapte bună, Shauna.
   - Hei, stai așa, să vedem.
   Își umezi buzele cu limba. Se gândi la e-mail-urile acelea stranii. Apoi, la Beck care fugea de poliție. Se gândi la asasinarea Rebeccăi Schayes și la raportul de toxicologie ce nu putea fi adevărat. Și, dintr-odată, demonstrația ei convingătoare cu imaginea digitală de pe calculator nu mai păru la fel de convingătoare.
   - O fotografie, spuse ea. Dă-mi să văd o fotografie a victimei.
   - Ei, tocmai asta este interesant, zâmbi Carlson.
   - Ce anume?
   - Nu există nicio fotografie aici.
   - Dar credeam că...
   - Nici eu nu înțeleg, o întrerupse Carlson. I-am dat telefon doctorului Harper. Pe vremea aceea, era medic legist acolo. Vreau să văd dacă poate să descopere cine a mai semnat pentru consultarea dosarului acesta. Verifică asta chiar în momentul când noi stăm de vorbă.
   - Vrei să spui că cineva a furat fotografia?
   Carlson ridică din umeri.
   - Haide, Shauna, spune-mi ce se petrece aici.
   Mai că îi venea să-i spună. Aproape că dorea să-i povestească despre e-mail-uri și despre legătura cu camera de luat vedere de pe stradă. Dar Beck fusese foarte ferm.
   Omul acesta, cu toată vorbirea lui prietenoasă, putea să fie dușmanul.
   - Pot să văd și restul dosarului?
   Carlson se apropie încet de ea. La naiba cu fasoanele astea, își zise ea. Făcu un pas înainte și i-l smulse din mână. Deschise imediat la prima pagină. În timp ce parcurgea cu ochii fila, simți un bloc de gheață în stomac. Văzuse greutatea și înălțimea corpului și își înăbuși cu greu un țipăt.
   - Ce este? întrebă Carlson.
   Shauna nu răspunse.
   Se auzi un celular sunând. Carlson îl scoase din buzunarul pantalonilor.
   - Carlson.
   - La telefon Tim Harper.
   - Ai găsit registrele vechi?
   - Da.
   - A mai semnat cineva pentru consultarea dosarului de autopsie al lui Elizabeth Beck?
   - Acum3 ani, spuse Harper. Imediat după ce a fost trecut la arhivă. A mai semnat o persoană.
   - Cine?
   - Tatăl decedatei. Este tot polițist. Se numește Hoyt Parker.

36.

   Larry Gandle ședea în fața lui Griffin Scope. Erau afară, în grădina din fața reședinței Scope. Noaptea se instalase pe deplin, acoperind pajiștile îngrijite. Greierii cântau o melodie aproape frumoasă, ca și când cei foarte bogați ar fi putut aranja și asta.
   Clinchetul delicat al unui pian răzbătea prin ușa glisantă de sticlă. Lumina din interiorul casei oferea o oarecare vizibilitate, aruncând umbre de roșu și galben.
   Ambii bărbați purtau pantaloni kaki. Larry avea o cămașă polo. Griffin purta o cămașă de mătase de la croitorul lui din Hong-Kong. Larry aștepta cu o bere rece în mână. Îl privea pe celălalt bărbat, care stătea într-o poziție meditativă, cu fața spre curtea lui mare, cu nasul ridicat puțin în sus, cu picioarele încrucișate. Brațul drept îi atârna pe lângă scaun, iar în paharul lui strălucea o licoare de culoarea ambrei.
    - N-ai idee unde este? întrebă Griffin.
   - N-am nici cea mai vagă idee.
   - Dar cei doi bărbați negri care l-au salvat?
   - N-am nici cea mai mică idee cum de sunt amestecați. Dar Wu lucrează la asta.
   Griffin sorbi din băutură. Timpul se târa alene, cleios și fierbinte.
   - Chiar crezi că femeia este în viață?
   Larry se pregătea să se lanseze într-o pledoarie lungă, oferind argumente pro și contra, arătând toate opțiunile și posibilitățile. Dar când deschise gura, spuse pur și simplu:
   - Da.
   Griffin închise ochii.
   - Mai ții minte ziua când s-a născut primul tău copil?
   - Da.
   - Ai fost de față la naștere?
   - Da.
   - Pe vremea noastră, nu făceam așa, spuse Griffin. Noi, tații, ne plimbam într-o cameră alăturată, cu reviste vechi. Îmi amintesc că sora a venit să mă cheme. M-a condus jos, în hol și, cum am dat colțul, am văzut-o pe Allison cu Brandon în brațe. Am avut cel mai straniu sentiment, Larry. Am simțit cum crește ceva în mine și că sunt pe punctul să fac explozie. Sentimentul era prea intens, prea copleșitor. Nu puteai să-l explici sau să-l înțelegi. Presupun că toți tații trec prin ceva asemănător.
   Se opri. Larry se uită la el. Pe obrajii bătrânului alunecau lacrimi care străluceau în lumina slabă. Larry rămase nemișcat.
   - Poate că unele din cele mai clare sentimente în acea zi sunt bucuria și teama. Teama că acum ești răspunzător pentru această mică persoană. Dar mai era și altceva. Nu puteam să spun exact ce anume. Oricum, nu atunci. Până în prima zi de școală a lui Brandon.
   Bătrânul simți un nod în gât. Tuși puțin și Larry văzu și mai multe lacrimi. Muzica de pian părea acum mai blândă. Greierii tăcuseră, ca și când ar fi ascultat și ei.
   - Am așteptat împreună autobuzul școlii. Îl țineam de mână. Brandon avea 5 ani. Se uita în sus la mine, așa cum fac copiii la vârsta asta. Purta niște pantaloni maro ce aveau deja o pată de iarbă la genunchi. Îmi amintesc cum autobuzul galben a oprit și îmi amintesc și sunetul ușii atunci când s-a deschis. Atunci, Brandon mi-a dat drumul la mână și a urcat treptele. Voiam să-l apuc și să-l duc înapoi acasă, dar am rămas acolo încremenit. A urcat în autobuz și am auzit din nou zgomotul acela și ușa s-a închis. Brandon s-a așezat la geam. Îi vedeam fața. Mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu cu mâna și, în timp ce autobuzul se îndepărta, mi-am spus: Iată cum se duce toată lumea mea. Autobuzul acela galben cu laturile lui de metal murdar și cu șoferul pe care nu-l cunoșteam, luau cu ei ceea ce pentru mine însemna totul. Și, în momentul acela, mi-am dat seama ce simțisem în ziua nașterii. Groază. Nu era numai teamă. O groază puternică, rece și neagră. Poate să-ți fie teamă de boală și de bătrânețe. Dar nimic nu se compară cu acea piatră de groază ce mi se instalase în stomac, în timp ce vedeam cum autobuzul se îndepărtează. Înțelegi ce vreau să spun?
   - Cred că da, spuse Larry, dând din cap afirmativ.
   - Și atunci am știut, în acel moment am știut, că în pofida tuturor eforturilor mele, i se putea întâmpla ceva rău. Nu puteam să fiu întotdeauna lângă el, ca să preiau lovitura. M-am gândit mereu la asta. Cred că așa facem toți. Dar când s-a întâmplat, când...
   Se opri și, în cele din urmă, se uită la Larry Gandle.
   - Tot mai încerc să-l aduc înapoi, spuse el. Încerc să negociez cu Dumnezeu, să-i ofer totul și orice, doar ca să-l învie pe Brandon. Sigur că asta nu se va întâmpla. Înțeleg foarte bine. Dar acum vii și-mi spui că, în timp ce fiul meu, întreaga mea lume, putrezește în pământ... ea trăiește.
   Capul începu să-i tremure.
   - Nu pot suporta asta, Larry. Mă înțelegi?
   - Da, spuse el.
   - Prima dată, nu am reușit să-l protejez. A doua oară, n-am să mai dau greș.
   Griffin Scope se întoarse din nou cu fața către grădină. Mai sorbi o dată din pahar.
   Larry Gandle înțelegea. Se ridică și porni înapoi, în noapte.

   La ora 10, Carlson se apropie de ușa din față a locuinței de pe Goodhart Road nr. 28.
   Nu-și făcea prea multe griji pentru ora înaintată. Văzuse că jos era lumină și televizorul mergea, dar chiar și fără asta, Carlson avea griji mult mai importante decât somnul de frumusețe al cuiva.
   Tocmai voia să pună mâna pe sonerie, când ușa se deschise. Hoyt Parker stătea în prag. O clipă, cei doi bărbați rămaseră nemișcați, ca doi boxeri care se întâlnesc în mijlocul ringului, privind unul la altul, în timp ce arbitrul le dă tot felul de instrucțiuni inutile despre loviturile sub centură și despre faptul că nu au voie să se lovească în timpul pauzei.
   Carlson nu mai așteptă:
   - Fiica dumitale lua droguri?
   Hoyt Parker păru vizibil indispus.
   - De ce vrei să știi?
   - Pot să intru o clipă?
   - Soția mea doarme, spuse Hoyt, strecurându-se afară și închizând ușa în spatele lui. Nu putem să vorbim aici?
   - Cum dorești.
   Hoyt își încrucișă brațele și se ridică puțin pe vârfuri. Era un bărbat corpolent, îmbrăcat în blugi și cu un maiou cu mânecă scurtă, care fusese, probabil, mai puțin strâmt pe vremea când Hoyt avea cu cinci kilograme mai puțin. Carlson știa că Hoyt Parker este polițist veteran. Subtilitățile și capcanele nu mergeau cu el.
   - Ai de gând să răspunzi la întrebările mele? întrebă Carlson.
   - Ai de gând să-mi spui de ce vrei să știi? replică Hoyt.
   Carlson se hotărî să schimbe tactica.
   - De ce ai scos fotografiile de autopsie din dosarul fiicei dumitale?
   - Ce te face să crezi că le-am luat?
   Nu era niciun fel de revoltă sau intimidare, nici negare în vocea lui.
   - Am examinat astăzi raportul de autopsie, spuse Carlson.
   - De ce?
   - Poftim?
   - Fiica mea e moartă de 8 ani. Ucigașul ei este în închisoare. Totuși, dumneata te hotărăști să examinezi dosarul de la autopsia ei. Aș dori să știu de ce.
   Se îndreptau spre un punct mort și încă repede. Carlson se decise să cedeze puțin, să-și lase garda jos și să vadă ce se întâmplă.
   - Ginerele dumitale l-a vizitat ieri pe medicul legist al comitatului. A cerut să vadă dosarul soției sale. Speram să aflu și eu de ce.
   - A văzut raportul de autopsie?
   - Nu, spuse Carlson. Știi de ce este așa de dornic să-l vadă?
   - N-am nici cea mai mică idee.
   - Dar pari îngrijorat.
   - La fel ca și dumneata, găsesc că se comportă în mod ciudat.
   - Mai mult chiar, spuse Carlson. Ai vrut să știi dacă a pus de fapt mâna pe el. De ce?
   Hoyt ridică din umeri.
   - Ai de gând să-mi spui ce ai făcut cu fotografiile de la autopsie?
   - Nu știu despre ce vorbești, răspunse el cu o voce lipsită de expresie.
   - Ai fost singura persoană care a semnat pentru consultarea dosarului.
   - Și ce dovedește asta?
   - Fotografiile erau acolo când ai văzut dosarul?
   Ochii lui Hoyt licăriră și răspunse cu o oarecare întârziere:
   - Da, erau acolo.
   Carlson nu se putu împiedica să zâmbească.
   - Bun răspuns.
   Fusese o capcană și Hoyt evitase să cadă în ea.
   - Pentru că dacă ai fi răspuns nu, ar fi trebuit să mă întreb de ce nu ai raportat lucrul acesta chiar atunci, nu-i așa?
   - Ești un om bănuitor, domnule agent Carlson.
   - Oho-ho! Ai vreo idee unde ar putea fi acele fotografii?
   - Probabil că au fost puse din greșeală în alt dosar.
   - Sigur că da. Nu pari foarte supărat din cauza asta.
   - Fiica mea este moartă. Cazul ei este închis. De ce ar trebui să fiu supărat?
   Era o pierdere de timp. Sau poate că nu. Carlson nu obținea prea multe informații, dar comportarea lui Hoyt spunea foarte multe.
   - Așadar, tot mai crezi că acel KillRoy a ucis-o pe fiica dumitale?
   - Fără nicio îndoială.
   Carlson ridică în sus raportul de autopsie.
   - Chiar și după ce ai citit asta?
   - Da.
   - Faptul că au fost provocate așa de multe răni post-mortem nu te tulbură?
   - Mă bucură. Înseamnă că fiica mea a suferit mai puțin.
   - Nu asta vreau să spun. Vorbesc despre dovezile împotriva lui Kellerton.
   - Nu văd nimic în acest dosar care să contrazică această concluzie.
   - Nu se corelează cu celelalte crime.
   - Nu sunt de acord, spuse Hoyt. Ceea ce a fost neobișnuit a fost forța fiicei mele.
   - Nu sunt sigur că te înțeleg.
   - Știu că lui Kellerton îi plăcea să-și tortureze victimele, spuse Hoyt. Și știu că, de regulă, le însemna cu fierul roșu cât timp erau încă în viață. Dar teoria noastră a fost că Elizabeth a încercat să fugă sau, cel puțin, s-a luptat cu el. După cum am văzut noi lucrurile, i-a forțat mâna. A trebuit s-o imobilizeze și, făcând aceasta, a fost nevoit s-o ucidă. Aceasta explică rănile de cuțit de pe mâinile ei. Aceasta explică și de ce a fost marcată cu fierul roșu după moarte.
   - Înțeleg.
   Îl luase prin surprindere cu argumentele lui. Carlson încerca să se mențină tare pe poziție. Fusese un răspuns foarte bun - al naibii de bun. Era logic. Chiar și cea mai mică victimă poate să provoace o mulțime de necazuri. Explicația lui făcea ca toate aparentele nepotriviri să se potrivească perfect. Dar mai erau unele probleme.
   - Atunci, cum îți explici raportul de toxicologie?
   - Este irelevant, spuse Hoyt. Este ca și cum ai întreba-o pe victima unui viol care este istoria vieții ei sexuale. Nu contează dacă fiica mea era abstinentă sau dependentă de droguri.
   - Și cum era?
   - Irelevant, repetă el.
   - Nimic nu este irelevant în anchetarea unei crime, știi prea bine asta.
   Hoyt făcu un pas spre el.
   - Ai grijă, spuse el.
   - Mă ameninți?
   - Câtuși de puțin. Te avertizez numai că nu ar trebui să te repezi s-o victimizezi pe fiica mea pentru a doua oară.
   Stăteau acum față în față. Sunase clopoțelul final. Așteptau acum o decizie care avea să fie nesatisfăcătoare, indiferent cum ar fi înclinat judecătorii.
   - Dacă asta e tot..., făcu Hoyt.
   Carlson încuviință din cap și se dădu un pas înapoi. Parker puse mâna pe clanța ușii.
   - Hoyt?
   Hoyt se întoarse spre el.
   - Ca să nu fie vreo neînțelegere, spuse Carlson. Nu cred niciun cuvânt din ceea ce mi-ai spus. E clar?
   - Limpede precum cristalul, spuse Hoyt.

37.

   Ajunsă acasă, Shauna se prăbuși pe locul ei preferat de pe canapea. Linda se așeză alături de ea și bătu ușor cu o mână în poală. Shauna își lăsă capul în poala ei. Închise ochii în timp ce Linda o mângâia pe păr.
   - Cum se simte Mark? E bine?
   - Da, spuse Linda. Ai putea să-mi spui unde ai fost?
   - E o poveste lungă.
   - Abia aștept să stau aici și să aud vești despre fratele meu.
   - Mi-a telefonat, spuse Shauna.
   - Cum?
   - E în siguranță.
   - Slavă Domnului.
   - Știu.
   Shauna întoarse capul ca să se uite în sus. Linda clipea din ochi.
   - O să fie bine, spuse Shauna.
   Linda dădu din cap și întoarse privirile.
   - Ce este?
   - Eu am făcut fotografiile acelea, spuse Linda.
   Shauna se ridică în capul oaselor.
   - Elizabeth a venit la mine la birou. Era foarte rău bătută. I-am spus să se ducă la spital. A spus că nu vrea. Nu voia decât să înregistreze momentul. Să aibă o dovadă.
   - Nu a fost un accident de mașină?
   Linda scutură negativ din cap.
   - Cine a bătut-o?
   - M-a pus să-i promit că n-o să spun.
   - Acum 8 ani, spuse Shauna. Spune-mi acum.
   - Nu e chiar așa de simplu.
   - La naiba, ba este. Shauna ezită. Și de ce a venit în fond la tine? Și cum crezi că poți s-o protejezi...
   Vocea ei se stinse. O privi fix pe Linda. Linda nu clipi, dar Shauna se gândi la ceea ce îi spusese Carlson în hol.
   - Brandon Scope, spuse Shauna în șoaptă.
   Linda nu răspunse.
   - El este cel care a cotonogit-o. Oh, Dumnezeule, nu e de mirare că a venit la tine. Voia să rămână secret. Eu sau Rebecca am fi obligat-o să se ducă la poliție. Dar nu și tu.
   - M-a pus să-i promit, spuse Linda.
   - Și ai acceptat, așa, pur și simplu?
   - Și ce era să fac?
   - S-o târăști cu forța până la poliție.
   - Ei bine, nu putem fi toți la fel de curajoși și puternici ca tine, Shauna.
   - Mai slăbește-mă cu aiurelile astea.
   - Nu voia să se ducă la poliție, insistă Linda. A spus că are nevoie de mai mult timp. Că încă nu avea suficiente dovezi.
   - Dovezi despre ce?
   - Că a bătut-o, așa cred. Nu știu. Nu voia să mă asculte. Nu puteam s-o oblig.
   - O, desigur, așa este.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Erai implicată într-o operă de caritate finanțată de familia lui, spuse Shauna. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ieșit la iveală că a bătut o femeie?
   - Elizabeth m-a pus să-i promit.
   - Și ai fost cum nu se poate mai încântată să-ți ții gura, nu-i așa? Voiai să-ți protejezi amărâta aia de operă de caritate.
   - Nu e drept...
   - Ai pus aiureala aia mai presus de viața ei.
   - Dar ai idee cât de mult bine facem noi acolo? strigă Linda. Știi cât de mulți oameni primesc ajutor de la noi?
   - Cu prețul sângelui lui Elizabeth Beck, spuse Shauna.
   Linda îi dădu o palmă peste față. Palma o ustura. Se uitau furioase una la alta, respirând zgomotos.
   - Eu am vrut să dezvălui totul, spuse Linda. Dar nu m-a lăsat. Poate că am fost slabă, nu știu. Dar să nu mai îndrăznești să-mi spui mie una ca asta.
   - Și când Elizabeth a fost răpită atunci, la lac, ce ai crezut?
   - M-am gândit că s-ar putea să fie o legătură. M-am dus la tatăl lui Elizabeth și i-am spus ce știam.
   - Și el ce a spus?
   - Mi-a mulțumit și mi-a spus că știa. Și el mi-a spus să nu vorbesc cu nimeni pentru că situația era delicată. Și, după aceea, când s-a dovedit clar că acel KillRoy era asasinul...
   - Te-ai gândit să taci mai departe.
   - Brandon Scope era mort. La ce bun să-i mai târâm numele în noroi?
   Sună telefonul. Linda îl ridică și, spuse Alo!, ascultă câteva clipe, apoi îl întinse spre Shauna:
   - E pentru tine.
   Shauna nu se uită la ea în timp ce luă receptorul.
   - Vino la mine la birou, spuse Hester Crimstein.
   - Și de ce naiba să vin?
   - Nu mă pricep prea bine să cer scuze, Shauna. Așa că te rog să fii de acord că sunt o idioată mare și grasă și vino încoace. Aruncă-te într-un taxi și vino cât mai repede.
   Trebuie să salvăm un om nevinovat.

..............................................