O nuntă de vis, Julie Garwood

 1-5
PROLOG

   Highlands, Scoția, 1103

         Donald MacAlister nu muri ușor.

   Bătrânul se luptă să rămână în viaţă cu fiecare dram de putere şi fiecare fărâmă de încăpăţânare pe care le poseda. Cu toate că ar fi trebuit să întâmpine moartea cu braţele deschise, ca pe un sfârşit al durerii şi al chinurilor groaznice pe care le îndura, nu voia încă să cedeze în faţa suferinţei, căci cea mai importantă moştenire dintre toate trebuia transmisă înainte să închidă ochii şi să se odihnească.
   Moştenirea lui era ura. Seniorul era măcinat de ură pentru duşmanul său. Avea nevoie să-şi vadă fiul dornic de răzbunare şi, până când nu era sigur că băiatul înţelegea cât de important era să repare teribila nedreptate făcută în acea zi neagră,avea să lupte împotriva morţii.
   Aşa că se agăţă de viaţă şi de mâna fiului său,atât de mică şi de fragilă în palma sa mare şi tăbăcită. Fixându-1 cu ochii săi negri şi aprigi,îl instrui despre datoria lui sacră.
   - Răzbună-mă,Connor MacAlister. Ia-mi ura în inima ta, ocroteşte-o, hrăneşte-o, şi,când vei creşte mare şi puternic, foloseşte sabia mea ca să-mi nimiceşti duşmanii. Nu pot să mor în pace până nu-ţi dai cuvântul că vei răzbuna răul făcut mie şi alor mei. Băiete, promite-mi!
   - Da,tată,jură Connor înflăcărat.Te voi răzbuna.
   - Eşti dornic de răzbunare?
   - Da.
   Mulţumit, Donald dădu aprobator din cap. În fine se liniştise; dacă trăia destul ca să-şi îndrume fiul în viitor, totul era bine şi frumos, dar dacă următoarea gură de aer pe care o lua era şi ultima, nu-şi făcea nici o grijă, deoarece ştia că fiul său avea să găsească o cale de a-i îndeplini dorinţa. Connor se dovedise deja extrem de inteligent, iar tatăl lui avea încredere deplină în el.
   Era păcat că Donald MacAlister nu avea să fie prin preajmă pentru a-şi urmări fiul transformându-se în bărbat, dar cu un picior rupt şi cu o gaură destul de mare lângă pântec, ştia cât de prostesc era să-şi dorească lucruri imposibile. Cu toate acestea, Dumnezeu se dovedea milos. Durerea se potolise considerabil în ultimele minute şi o amorţeală binecuvântată îi urca dinspre tălpi spre genunchi.
   - Tată,spune-mi numele celor care ţi-au făcut asta.
   - Cei din clanul Kaern au atacat. Au coborât dinspre miazănoapte cu gând să ne ia pământurile. Au însă legături de sânge cu cei din clanul MacNare, şi am o bănuială că seniorul lor are de-a face cu această mişelie. MacNare a fost întotdeauna lacom. Nu va fi mulţumit niciodată. Mai bine îl omori înainte să-ţi facă probleme,căci altfel setea lui de înavuţire îl va aduce la uşa ta. Nu acţiona în grabă, îl preveni el. Nici Kaern şi nici MacNare nu sunt suficient de vicleni ca să fi plănuit acest act îndrăzneţ. Trebuie să fi acţionat sub îndrumarea altuia. Nu ştiu cine este trădătorul, dar tu vei afla. Presimţirea mea e că inamicul vine dinăuntru.
   - Unul de-ai noştri te-a trădat? întrebă uimit Connor.
   - M-am gândit la această posibilitate de ieri-seară, când au atacat. Cei din clanul Kaern au venit prin trecători pe care doar oamenii mei le ştiau. Nu le-ar fi găsit niciodată fără îndrumare. Cu siguranţă există un trădător, şi va fi de datoria ta să-1 dai în vileag. E unul dintre noi, Connor, de asta sunt sigur. Cu voia lui Dumnezeu, horcăie de moarte chiar acum, pe propriul meu câmp de luptă. Vei aştepta răbdător până când vei avea toate numele, apoi îi vei nimici pe toţi cei care mai sunt în viaţă. Băiete, trebuie să le omori şi fiii.
   - Da, tată. Îi voi distruge pe toţi.
   Donald strânse şi mai tare mâna fiului său.
   - Aceasta să fie ultima mea lecţie către tine. Priveşte cum mor şi învaţă cum să trăieşti ca un războinic. După ce pleci de lângă mine,du-te pe poteca din pădure. Angus aşteaptă acolo ca să-ţi dea instrucţiuni.
   Înainte să vorbească din nou, moşierul aşteptă până când fiul său dădu din cap că a înţeles.
   - Uită-te în jurul tău şi spune-mi ce vezi.Totul este nimicit?
   Connor privi cu ochi pierduţi, plângând încet, dezastrul care-1 înconjura. Mirosul greu de lemn ars şi sânge proaspăt îi întoarse stomacul pe dos.
   - Donjonul este în ruină,dar îl voi reconstrui.
   - Da, aşa vei face. Trebuie să-ţi faci fortăreaţa de neînvins, învaţă din greşelile mele, Connor.
   - Voi întări donjonul.
   - Ce s-a întâmplat cu oamenii mei loiali?
   - Cei mai mulţi sunt morţi.
   Disperarea din vocea băiatului îl copleşi pe moşier, care încercă imediat să-1 liniştească.
   - Fiii lor se vor întoarce. Vor purta culorile tale şi-ţi vor aclama numele. Te vor urma, la fel cum taţii lor m-au urmat pe mine. Se apropie momentul să pleci. Înainte să te ridici, ia o bucată de postav şi înfăşoar-o strâns în jurul rănii, ca să opreşti sângerarea; altfel, cu fiecare pas pe care îl vei face, vei pierde şi mai mult sânge. Fă-o acum, în timp ce eu mă odihnesc lângă tine.
   Connor se grăbi să respecte porunca tatălui său,deşi nu credea că rana lui era atât de gravă încât să necesite îngrijire. Cea mai mare parte din sângele care îi acoperea trupul era de la rănile tatălui său, nu de la ale lui.
   - Vei avea o cicatrice care să-ţi amintească de această zi neagră,prezise Donald.
   - Nu am nevoie de nimic care să-mi amintească. Nu voi uita.
   - Nu, nu vei uita. Te doare?
  - Nu.
   Donald mormăi aprobator. Puştiul nu fusese niciodată un plângăcios, lucru de care tatăl său era foarte mulţumit. Avea toate trăsăturile unui mare războinic.
   - Câţi ani ai,băiete?
   - Vreo 9 sau 10, răspunse el.
   - Statura ta îmi spune că eşti încă un copilandru, însă ochii tăi sunt cei ai unui bărbat în toată puterea cuvântului. Văd în ei focul strălucitor al furiei şi sunt mulţumit de tine.
   - Aş putea să te iau cu mine.
   - Ce rost are să te împovărezi cu un mort?
   - Te dor rănile,tată?
   - Adevărul e că nu simt nimic acum. Se pare că am amorţit. Mă gândesc că este un mod binecuvântat de a muri. Alţii nu vor fi la fel de norocoşi.
   - Aş sta cu tine dacă...
   - Vei pleca atunci când îţi voi porunci să pleci. Te vei salva ca să-ţi poţi îndeplini făgăduiala. Duşmanii au plecat, dar nu te lăsa amăgit, se vor întoarce să termine ce au început.
   - Avem timp, tată. Soarele este încă sus şi duşmanii au luat butoaiele tale cu vin. Vor fi prea nătângi ca să se întoarcă înainte de ivirea zorilor.
   - Atunci, poţi să mai zăboveşti o clipă în plus, se înduplecă bătrânul.
   - Angus mă va duce la Euphemia, ca să-i spun ce s-a întâmplat?
   - Nu. Nu-i vei spune nimic acelei femei.
   - Dar este soţia ta.
   - A doua mea soţie, îl corectă el. Să nu ai niciodată încredere într-o femeie, Connor, ar fi o nesăbuinţă. Euphemia va afla ce s-a întâmplat când se va întoarce cu fiul ei, Raen. Vreau ca până atunci să fii hăt, departe. Nu vreau să fii educat de rubedeniile ei. Toate sunt nişte lipitori.
   Connor dădu din cap ca tatăl lui să ştie că înţelesese, apoi întrebă:
   - Ai avut încredere în mama mea?
  Donald îi auzi îngrijorarea din glas şi se gândi că era probabil de datoria sa să-i lase o amintire frumoasă despre mama lui. Totuşi,băiatul avea nevoie să audă adevărul; din această cauză, nu-şi îndulci răspunsul, dar vorbi din inimă.
   - Am avut cu adevărat încredere în ea, iar rezultatul a fost suferinţa. Am iubit-o pe mama ta. Era scumpa, frumoasa mea Isabelle, şi ce răsplată am căpătat pentru mărinimia mea? M-a părăsit ca să se ducă în Ceruri, frângându-mi inima şi lăsându-mă singur. Învaţă din nebunia mea şi scuteşte-te de o durere. Nu ar fi trebuit să mă însor din nou-îmi dau seama de asta acum dar, mai mult decât orice, sunt un bărbat practic şi eram conştient că am nevoie de urmaşi în eventualitatea în care ţi s-ar fi întâmplat ceva rău. Cu toate acestea, a fost o greşeală. Euphemia avea deja un fiu din căsătoria ei anterioară şi nu a putut să ducă decât o sarcină. Totuşi, a încercat.
   Donald se opri ca să-şi adune gândurile înainte să continue:
   - Nu am putut să o iubesc pe Euphemia sau pe oricare altă femeie. Cum aş fi putut, după ce-mi făcuse scumpa mea Isabelle? Totuşi, nu ar fi trebuit să o ignor pe mama ta vitregă. Nu a fost vina ei că nu am putut să ţin la ea. Trebuie să încerci să-mi repari greşeala. Încearcă să o cinsteşti şi să-l suporţi pe răzgâiatul de fiu-său. Ţine minte, principala ta obligaţie este faţă de tine însuţi.
   - Voi ţine minte. Unde mă va trimite Angus? Este momentul să-mi spui, insistă băiatul.
   Trăgea intenţionat de timp ca să mai aibă câteva minute în plus cu tatăl său.
   - E posibil ca Angus să fi fost ucis înainte să ajungă la pădure.
   - Nu contează. Crezi că aş încredinţa nişte ordine atât de importante unei singure persoane? Nu sunt nebun. Le-am spus şi celorlalţi ce trebuie făcut.
   - Lasă-mă să ascult porunca de la stăpânul meu.
   Donald se înduplecă.
   - Într-un singur om am încredere,iar tu trebuie să mergi la el să-i spui ce s-a întâmplat aici.
   - Îi spun tot ce mi-ai spus mie?
   - Da.
   - Să am încredere în el?
   - Da. El va şti ce trebuie făcut. Cere-i ocrotirea,apoi roagă-l să te instruiască după cum ştie mai bine. Revendică-ţi dreptul, băiete. Promite-i că vei fi fratele lui până în ziua în care vei muri. Nu te va dezamăgi. Acum, du-te. Du-te la Alec Kincaid.
   - El e duşmanul tău de moarte, exclamă Connor uimit. Doar nu vorbeşti serios când mă trimiţi la el!
   - Ba da, tună bătrânul. Alec Kincaid e căpetenia cea mai de temut din Highlands. În acelaşi timp, este un bărbat bun şi onorabil, şi ai nevoie de puterea lui.
   Lui Connor încă îi venea greu să accepte sarcina pe care tatăl său tocmai i-o încredinţase. Nu se putu împiedica să protesteze din nou.
   - Dar ai purtat un război împotriva lui.
   Donald îşi surprinse fiul cu un zâmbet.
   - E adevărat. Totuşi, nu am luptat cu inima.Kincaid ştia asta. L-am pus teribil la încercare şi sunt mândru să spun că am fost ca un ghimpe în coasta lui. Pământurile noastre se învecinează la răsărit, aşa că a fost o pornire firească să fac încercarea de a le ocupa. Sigur că nu m-a lăsat să le iau. Cu toate acestea, a înţeles. Dacă nu ar fi înţeles,toţi am fi fost morţi acum.
   - Este atât de puternic?
   - Da. Nu uita să-i arăţi sabia mea. Lasă sângele pe tăiş, astfel încât Kincaid să-1 vadă.
   - Tată, niciun MacAlister nu mă va urma dacă mă voi duce la inamicul lor.
   - Vei face aşa cum îţi poruncesc.   Eşti prea tânăr ca să înţelegi, aşa că trebuie să ai încredere în judecata mea. Vreau să-mi promiţi că vei merge acum la Kincaid.
   - Da, tată.
   Donald dădu din cap aprobator.
   - A venit vremea să-ţi iei rămas-bun de la mine. Am pierdut vremea destul şi am amânat moartea cât de mult am îndrăznit. Chiar în această clipă simt cum mă pătrunde somnul.
   Connor încercă,dar nu avu puterea să dea drumul mâinii tatălui său.
   - Îmi va fi dor de tine, şopti el.
   - Şi mie de tine.
   - Te iubesc, tată.
   - Războinicii nu-şi arată simţămintele. Şi eu te iubesc, fiule, dar nu-ţi voi spune asta.
   Strânse şi mai tare mâna lui Connor, ca şi când ar fi încercat să atenueze mustrarea pe care i-o făcuse, şi, în cele din urmă, închise ochii. Era pregătit să lase moartea să-l ia, căci văzuse ardoarea din ochii lui Connor şi ştia că avea să fie răzbunat. Ce putea cere mai mult un tată?

   Donald MacAlister muri câteva minute mai târziu, agăţându-se în continuare de mâna fiului său.
   Muri aşa cum trăise: cu onoare, demnitate şi urmându-şi neabătut propriile reguli. Connor zăbovi lângă tatăl său cât putu de mult, până când auzi pe cineva şoptindu-i din spate. Se întoarse şi văzu un soldat tânăr care se zbătea să se ridice.Băiatul nu-şi putu aminti numele lui şi, de la distanţa care îi separa, nu-şi dădea seama cât de grave îi erau rănile.
   Îi făcu semn să stea unde era, apoi se întoarse la tatăl său. Ridică sabia care i se odihnea pe piept, îşi înclină capul şi spuse o rugăciune pentru sufletul defunctului,după care se îndepărtă, strângând cu putere la piept nepreţuita armă. Se strecură prin cenuşa aprinsă care îi ardea braţele şi printre rămăşiţele însângerate ale prietenilor, care îi umpleau ochii de lacrimi. Ajunse în cele din urmă la soldatul care îl strigase şi descoperi că, de fapt, nu era un bărbat în toată firea. Era cu numai 2 sau 3 ani mai mare decât el.
   Din fericire, îşi aminti numele lui în cele din urmă.
   - Crispin, credeam că ai murit. Întoarce-te pe spate ca să-ţi îngrijesc rănile, căci altfel n-o s-o mai duci mult.
   - Nu este timp. Au venit aici să vă omoare atât pe tatăl tău, cât şi pe tine, Connor. Da, asta aveau în gând. L-am auzit pe unul dintre ticăloşi lăudându-se altuia. Pleacă înainte să se întoarcă şi să vadă că au dat greş.
   - Duşmanii se odihnesc acum. Nu se vor întoarce până când nu se vor trezi din beţie. Fă aşa cum îţi poruncesc.
   Crispin se întoarse încet pe spate, cu o grimasă vădită de durere.
   - Tatăl tău a murit?
   - Da, răspunse Connor. A trăit destul cât să-mi spună ce trebuie să fac. S-a dus la Ceruri împăcat.
   Crispin începu să plângă.
   - Stăpânul meu este mort!
   - Ba din contră, Crispin. Stăpânul tău îngenunchează în faţa ta.
   Connor nu-i permise să-1 contrazică ori să-i ia în derâdere lauda de sine; dimpotrivă, în timp ce îl bandaja, îi dădu sarcină după sarcină. Îi spuse cum putea ajuta la pedepsirea duşmanului pentru atrocităţile sale şi, când termină de bandajat rana, îi oferi ceva mult mai puternic decât suferinţa cu care să-şi umple mintea şi inima. Îi oferi speranţă.
   Cu eforturi supraomeneşti,băiatul îl trase după el pe Crispin într-un loc sigur. Îl ascunse în pădure, protejat de ramurile groase, şi se întoarse încă de două ori la locul bătăliei ca să aducă alţi doi răniţi. Unul din ei era Angus, soldatul loial căruia tatăl său îi încredinţase sarcina de a-i educa odrasla. Celălalt era un băiat de vârsta lui Connor, numit Quinlan, care tocmai sosise cu o săptămână înainte ca să-şi înceapă pregătirea. Rănile lui erau grave şi simţea o durere atât de mare, încât se rugă să fie lăsat în pace. Connor nu-i băgă în seamă cererea.
   - Eu decid când mori, Quinlan, nu tu.
   Băiatul încetă să se zbată şi chiar se strădui să-1 ajute. Connor voia cu disperare să se întoarcă pentru a căuta şi alţi răniţi, dar inamicul hotărâse să revină înainte de căderea nopţii; chiar în acel moment, zărea în depărtare umbrele pe care le făceau caii acestora. Ştia că nu putea risca să fie descoperit. Avea nevoie de timp ca să şteargă dâra pe care o lăsase.
   Se apucă imediat de treabă şi, de îndată ce se asigură că soldaţii pe care îi ascunsese nu aveau să fie găsiţi, promise să aducă ajutoare şi porni la drum.
   Era în sfârşit pregătit să îndeplinească porunca tatălui său.

   În spinarea calului său credincios, parcurse jumătate din distanţa până la pământurile lui Kincaid, dar, când ajunse la culmile abrupte, descălecă şi se căţără pe stânci ca să poată scurta drumul.
   Odată ce coborî la câmpie, o luă la fugă. Se deplasă cu viteza cu care ţâşneşte un cerb tânăr şi, când epuizarea îi slăbi picioarele în aşa măsură încât nu mai putea susţine ritmul istovitor, folosi sabia tatălui ca pe un baston, încetinind pasul până când îşi recapătă forţele. Încă nu era foarte puternic, dar avea hotărâre cât zece bărbaţi în toată firea.
   Connor nu mai simţea nimic, nici frigul, nici durerea, nici pierderea îngrozitoare pe care o suferise. Mintea lui se îndrepta spre un singur lucru: trebuia să ajungă la Alec Kincaid. Primul pas pe care trebuia să-1 facă pentru a îndeplini dorinţele tatălui său ora să-şi proclame loialitatea în faţa stăpânului, iar băiatul nu ar fi lăsat pe nimeni şi nimic să-1 oprească.
   Pierdu noţiunea timpului, în timp ce întunericul se apropia cu repeziciune. Cerul era luminat de sute de dungi portocalii de la coborârea prea rapidă a soarelui în spatele celor două culmi gemene aflate chiar în faţa lui, dar, în câteva minute, şi acele stindarde scânteietoare aveau să dispară.
   Disperarea lui creştea cu fiecare pas. Trebuia să ajungă la Kincaid înainte ca noaptea să-1 înconjoare, deoarece ştia că nu va fi capabil să găsească drumul în beznă. Risca să se rătăcească ori, şi mai rău, să revină de unde pornise.
   Nu avea voie să dea greş.
   Începu din nou să alerge. Credea că era aproape de graniţa dintre domeniul tatălui său şi cel al lui Kincaid, şi totuşi nu putea fi absolut sigur. Deodată auzi strigăte venind din partea unor soldaţi care fugeau spre el şi îi spuneau să se oprească. În starea lui de confuzie, crezu că inamicul îl urmărise şi voia să-1 ucidă înainte ca el să poată să-şi ţină promisiunea faţă de tatăl său. Merse clătinându-se până când nu mai putu face niciun pas.
   Dumnezeule, dăduse greş! Nici măcar nu începuse şi dăduse greş încă de acum.
   Kincaid era speranţa lui, însă Connor nu se dovedise capabil nici măcar să ajungă la el.
   - Poţi să vorbeşti, băiete? Poţi să ne spui ce s-a întâmplat cu tine? Eşti acoperit de sânge.
   Soldaţii care îl înconjurau purtau cu toţii culorile lui Kincaid. Pe când amănuntul acesta se întipărea în mintea lui Connor, picioarele îi cedară şi căzu în genunchi. Voia să închidă ochii doar pentru o clipă, dar nu îndrăzni. Nu încă. Nu putea să adoarmă pană nu va fi vorbit cu Kincaid. Avea nevoie să-i spună ce s-a întâmplat. Trebuia să aibă încredere în el.
   Scutură din cap, încercând să-şi limpezească gândurile, după care răsuflă adânc şi zbieră:
   - Duceţi-mă la fratele meu!
   - Cine este fratele tău, băiete? întrebă una dintre santinele.
   - Din porunca tatălui meu, începând cu această zi, Alec Kincaid este fratele meu. El nu mă va renega.
   Acum putea să închidă ochii. Dusese la bun sfârşit prima dintre sarcini. Restul aveau să vină de îndată ce vorbea cu Kincaid. Avea să-i spună unde ascunsese soldaţii răniţi, rugându-1 să-i pună în siguranţă, şi avea să-i istorisească tot ce se petrecuse.
   Ultimul gând al lui Connor înainte să-şi piardă cunoştinţa îl linişti. Tatăl său avea să fie răzbunat.
   Aşa începu totul.

CAPITOLUL l

   Anglia,1108

   Nu a fost dragoste la prima vedere.
   Lady Brenna nu dorise să fie prezentată oaspeţilor, căci avea lucruri mult mai importante de făcut. Cu toate acestea, dădaca ei, o femeie cu o figură aspră şi temătoare de Dumnezeu, având dinţii din faţă încălecaţi şi ieşiţi in afară, nu voia să-i asculte argumentele. O încolţi pe Brenna în spatele grajdurilor şi i se azvârli înainte.
   Dădacei nu-i stătea în fire să-i lase o ocazie sau vreo fetiţă să treacă pe lângă ea, iar mustrările ei o însoţiră până pe culmea dealului şi de partea cealaltă a curţii noroioase.
   - Încetează cu vânzoleala, Brenna. Sunt mai puternică decât tine şi nu am de gând să te las să pleci. Ţi-ai pierdut din nou pantofii, nu-i aşa? Şi să nu îndrăzneşti să mă minţi. Îţi văd şosetele strecurându-se afară. De ce târăşti frâul acela după tine?
   - Am uitat să-1 pun la loc, zise Brenna ridicând din umeri.
   -Aruncă-1 chiar acum. Tot timpul uiţi, dar ştii de ce?
   - Nu sunt atentă la nimic din ceea ce fac, aşa cum îmi spui tu întotdeauna, Elspeth.
   - Nu eşti atentă la nimic din ceea ce îţi spun, şi acesta este un lucru dovedit. Cauzezi mai multe probleme decât toţi ceilalţi la un loc. Fraţii şi surorile tale mai mari nu mi-au dat niciun prilej de îngrijorare. Până şi surioara ta ştie să se poarte, şi ea încă îşi suge degetele şi face pe ea. Te avertizez, Brenna, dacă nu te schimbi i nu le oferi părinţilor tăi puţină linişte, Dumnezeu însuşi va trebui să se oprească din munca Lui importantă şi să vină aici, jos, să stea de vorbă cu tine. Ce părere ai despre asta? Aşa-i că nu ţi place prea mult nici când tăticul tău trebuie să te aşeze pe genunchi şi să-ţi vorbească despre purtarea ta ruşinoasă?
   - Nu, Elspeth. Sigur că nu-mi place. Încerc să mă port frumos. Chiar încerc.
   Se uită pe furiş să vadă dacă dădaca o crezuse. Nu regreta, bineînţeles, pentru că ea credea sincer că nu făcuse nimic greşit, dar Elspeth nu ar fi înţeles.
   - Nu te uita cu ochii ăia mari şi albaştri la mine, domnişoară, încerci să mă minţi în faţă, o ştiu prea bine. Doamne, dar în ce hal miroşi! În ce te-ai mai băgat?
   Brenna îşi coborî capul şi păstră tăcerea. Urmărise purceii cu o oră înainte, până când tăbăcarul o puse pe mama lor înapoi în ţarc, iar duhoarea ei distinctă era doar un preţ mic de plătit pentru acea distracţie grozavă.
   Tortura ei abia începuse. Chiar dacă făcuse o baie cu numai două zile înainte, era îmbăiată din nou, şi încă taman la prânz. Era frecată din cap până în picioare, atât de temeinic că trebuia să se plângă de asta. Elspeth nu era deloc înţelegătoare, astfel că până la urmă Brenna obosi să mai bocească. Abia dacă se mai lupta când Elspeth o îmbrăcă într-o rochie albastră şi conduri asortaţi, prea strâmţi.
   Dădaca îi ciupi obrajii pentru culoare, îi perie şuviţele lungi şi încâlcite, de un blond-deschis, şi o târî înapoi în salon. Trebuia să treacă de inspecţia mamei înainte să fie lăsată în pace. Matilda, sora ei mai mare, era deja aşezată la masă. Bucătăreasa era, de asemenea, acolo, verificând aranjamentele pentru cină împreună cu stăpâna sa.
   - Nu vreau să întâlnesc niciun oaspete astăzi, mămico. Este teribil de plictisitor pentru mine.
   Elspeth veni din spatele ei şi o înghionti în umăr.
   - Ssst! Nu trebuie să te plângi. Lui Dumnezeu nu-i plac femeile care se tânguiesc.
   - Tăticul se plânge tot timpul şi Dumnezeu îl place destul de mult, anunţă Brenna. De aceea e atât de mare. Doar Dumnezeu e mai mare decât el.
   - De unde ai auzit aşa o prostie?
   - Tăticul mi-a spus. Acum vreau să mă duc afară. N-o să mai fug după purcei. Promit.
   - Vei sta chiar aici, unde te pot supraveghea. Astăzi te vei purta frumos. Dacă nu, ştii ce se va întâmpla cu tine, nu-i aşa?
   Brenna indică spre pământ.
   - Va trebui să merg acolo jos, repetă ea conştiincioasă ameninţarea pe care o auzise la nesfârşit.
   Fetiţa nu avea nici o idee ce însemna „acolo jos”, ştia doar că era un loc înspăimântător de care trebuia să se ferească. După cum spunea Elspeth, dacă Brenna nu-şi schimba comportamentul nu avea să ajungă niciodată în rai, unde voiau să meargă toţi, inclusiv rudele ei.
   Ştia exact unde era raiul pentru că tăticul îi dăduse indicaţiile exacte. Era imediat de cealaltă parte a cerului. Se gândi că ar fi fost frumos, dar nu îi prea păsa. Un singur lucru era important pentru ea: nu avea de gând să fie din nou lăsată în urmă. Avea coşmaruri cel puţin o dată pe săptămână cu „incidentele nefericite”, cum le numea mămica, pentru că amintirile terifiante încă pândeau în străfundul minţii ei, unde loată lumea ştie că fetiţele îşi ascund grijile, aşteptând ocazia potrivită ca să ţâşnească din întuneric pentru a le speria. Bineînţeles că ţipetele o trezeau pe sora ei. În timp ce Elspeth o liniştea pe bebeluşa Faith, Brenna îşi târa plapuma spre camera părinţilor.
   Când tăticul era plecat de acasă,îndeplinind o muncă importantă pe care regele putea să o dea doar cuiva de încredere ți loial cum era el, Brenna se strecura în patul uriaş şi se ghemuia lângă mămica, iar când tăticul era acasă, dormea pe podeaua rece, alături de Courage, frumoasa lui sabie cu mâner de argint, pe care o iubea aproape la fel de mult ca pe copii, după cum pretindea mămica. Se simţea mai în siguranţă când tăticul era acolo, pentru că sforăiturile lui puternice îi aduceau întotdeauna somnul. Demonii nu încercau să se târască pe fereastră şi coşmarurile că era lăsată în urmă o ocoleau atunci când era cu părinţii ei. Nu ar fi îndrăznit să-şi facă apariţia.
   - Spune-i Brennei să tacă din gură când sosesc oaspeţii, ceru Matilda. Urlă fiecare cuvânt. Cred că face asta intenţionat. Când va înceta?
   - Curând, dragă, curând,răspunse mama ei aproape absentă.
   Brenna se îndepărtă de sora ei.
   Matilda era autoritară din fire, dar acum,că fraţii lor erau plecaţi să înveţe cum să fie la fel de importanţi pentru rege ca şi tatăl lor, situaţia ei se înrăutăţise. Devenea la fel de supărătoare precum Elspeth.
   - Mămico, m-am săturat ca toată lumea să-mi spună mereu ce să fac. Chiar nu mă place nimeni? se tângui ea.
   Mama ei nu era în dispoziţia să-şi împace fiica.
   - Brenna, nu mai spune nimic până nu ţi se va da permisiunea să vorbeşti.
   - Mi-e teamă că nu veţi găsi niciodată un soţ pentru asta, milady, îşi dădu Elspeth cu părerea.
   Brenna îşi puse mâinile peste urechi şi fugi spre capătul opus al camerei. Ura când dădaca o numea „asta”. Până la urmă, nu era unul dintre purcei.
   - Îmi voi găsi singură un soţ! strigă ea.
   Joan trecu prin salon la timp ca să-şi audă sora lăudându-se.
   - Ce-ai mai făcut de data aceasta, Brenna?
   - Nimic.
   - Spune-mi ce-ai făcut. Promit că nu-ţi voi ţine morală.
   - Am necăjit-o pe mama. Ţie tăticul ţi-a găsit un soţ, Joan?
   - Să-mi găsească soţ? se miră cealaltă.
   Nu râse,pentru că ştia că ar fi rănit sentimentele delicate ale Brennei, dar nu se putu abţine să nu zâmbească.
   - Presupun că 1-a găsit,admise într-un târziu.
   - Tu l-ai ajutat?
   - Nu. Îmi voi întâlni soţul în ziua în care mă voi căsători cu el.
   - Nu ţi-e teamă că e urât?
   - Cum arată nu contează. Tăticul m-a asigurat că e o alianţă puternică.
   - Şi asta e bine?
   - Ah, da. Regele nostru şi-a dat binecuvântarea.
   - Rachel spune că trebuie să-ţi iubeşti soţul din toată inima.
   - Asta e doar o dorinţă prostească.
   - După Elspeth, tăticul nu-mi va găsi niciodată pe cineva. Spune că e prea ocupat pentru făpturi ca mine. Va trebui să-mi găsesc un soţ de una singură. Mă vei ajuta?
   - Văd că eşti îngrijorată, zâmbi Joan. Aş fi fericită să te ajut.
   - Cum obţin un soţ? şopti Brenna.
   Joan se prefăcu că se gândeşte la această problemă un minut întreg înainte să răspundă.
   - Păi, alegi bărbatul pe care îl doreşti şi apoi îi ceri să se însoare cu tine. Dacă locuieşte departe trebuie să-i trimiţi un mesager. Da, aşa ar trebui să procedezi. De ce vorbim în şoaptă?
   - Mama mi-a spus să nu vorbesc.
   Joan izbucni în râs. Zgomotul o alertă pe Elspeth, care se repezi imediat într-acolo.
   - Lady Joan, te rog să n-o încurajezi. Brenna, ni s-a spus să păstrăm liniştea. Gura aia a ta nu se mai odihneşte niciodată?
   - Îmi pare rău, Elspeth.
   Dădaca pufni neîncrezătoare.
   - Nu, nu-ţi pare rău.
   Veni mai aproape, îşi flutură degetul în faţa Brennei şi spuse:
   - Domnişoară, nu peste multă vreme Dumnezeu va năvăli aici şi îţi va ţine o predică aspră. Ia aminte. Îţi va părea rău atunci. Nu-i plac fetiţele obraznice.
   Elspeth o lăsă până la urmă în pace.
   Brenna adormi, aşteptând ca oaspeţii să sosească. Sora ei, Rachel, o trezi cu o smucitură şi o târî după ea, aşezând-o alături de surorile ei mai mari. Brenna se ascunse în spatele lui Rachel până când i se strigă numele şi fu împinsă pentru a le fi arătată. Dintr-odată devenise prea timidă ca să se uite înspre oaspeţi,şi imediat ce tăticul termină să o laude, reveni în spatele surorii ei.
   Niciunul dintre străini n-o băgă în seamă, aşa că decise să se strecoare afară din salon cât mai repede putu. Se întoarse, făcu un pas spre ieşire, apoi se opri brusc. Trei uriaşi se îndreptau cu paşi mari spre ea. Era prea şocată ca să se mişte şi nu putea să nu se holbeze la ei.
   Cel din mijloc, mai înalt decât ceilalţi doi, îi captă atenţia mai mult timp. Îl privi îndeaproape, iar când părinţii ei traversară salonul pentru a-i întâmpina pe nou-veniţi, îşi dădu seama că era chiar mai mare decât tatăl ei. Apucă mâna lui Rachel şi i-o smuci. Surorii ei îi luă mult timp să se uite în jos.
   - Ce este? şopti ea.
   - Nu este Dumnezeu, nu-i aşa? întrebă Brenna,arătând spre oaspetele brunet.
   Rachel îşi dădu ochii peste cap.
   - Nu, cu siguranţă nu e Dumnezeu.
   - M-a minţit tăticul? Mi-a spus că doar Dumnezeu e mai mare decât el, Rachel.
   - Nu, tăticul nu a minţit. Te-a tachinat doar. Atâta tot. Nu trebuie să-ţi fie frică.
   Brenna se linişti. Tăticul nu o păcălise până la urmă, iar Dumnezeu nu se obosise să coboare din Rai ca să-i ţină morală. Mai avea timp să-şi schimbe viaţa păcătoasă, cum o numea Elspeth.Hohotul de râs al tatălui ei îi distrase atenţia.
   Ea zâmbi pentru că el se simţea atât de bine şi apoi se întoarse să privească încă o dată spre cel din mijloc. I se spusese la nesfârşit că este nepoliticos să se holbeze, dar nu ascultă acum de regula mamei. Uriaşul o fascina şi îşi dorea să-şi întipărească trăsăturile lui în minte.
   Probabil că o simţise uitându-se la el, pentru că se întoarse brusc şi o fixă cu privirea. Brenna se hotărî să-şi facă tatăl mândru de ea şi să se poarte ca o domnişoară cuviincioasă. Îşi apucă poalele fustei, le ridică până la genunchi şi făcu o reverenţă. Îşi pierdu imediat echilibrul şi aproape că se lovi cu fruntea de podea, dar fu suficient de rapidă ca să se aplece înapoi şi să aterizeze pe fund. Se ridică, îşi aminti să-şi lase jos fustele şi se uită pe sub gene la uriaş să vadă ce credea despre aptitudinea ei nou dobândită.
   Uriaşul îi zâmbi. Imediat ce se uită în altă parte, ea se lipi strâns de spatele lui Rachel.
   - Mă voi căsători cu el, şopti ea.
   - Foarte bine, zâmbi cealaltă.
   Brenna dădu solemn din cap. Da, era foarte bine. Tot ce avea acum de făcut era să-1 ceară de soţ.

   Câteva minute mai târziu, tatăl îşi lăsă fetele să plece din salon.
   Brenna aşteptă până când toţi ceilalţi urcară sus, apoi fugi afară. Era hotărâtă să prindă un purcel în acea zi, ca să aibă, în sfârşit, propriul ei animal de companie. Ar fi preferat un căţeluş, însă tăticul le lăsase pe surorile mai mari să-i ia pe toţi, nelăsându-i niciunul ei, şi dorea să îndrepte teribila greşeală luând un purcel.
   Norocul era de partea ei. Scroafa plecase din nou din ţarc şi dormea în mocirlă, departe de grajduri, la jumătatea dealului. Brenna încercă să nu facă nici un zgomot, dar oricum alunecă în noroi cu un plescăit răsunător. Probabil că purceii îşi avertizaseră mama. Nici măcar nu-şi înălţă capul şi nici nu-şi deschise ochii.
   Brenna auzi scârţâitul puternic al uşilor din faţă care se deschideau. Era sigură că nu fusese văzută, pentru că nu strigase nimeni la ea.
   Purceii îi uşurau sarcina, căci se ghemuiseră ca nişte mingi şi dormeau unul deasupra celuilalt.
   Brenna îl pescui pe unul dintre ei în poala fustei, îl înfăşură strâns şi îl ţinu la piept. Se gândi să fugă spre bucătărie şi să-şi ascundă acolo premiul; era sigură că planul ei ar fi avut succes, dacă micul animal nu ar fi făcut atâta caz. Nu-şi dădu seama de pericol decât atunci când ieşi din ţarc şi auzi oribilul zgomot venind spre ea. Porcii nu ar trebui să zboare, dar scroafa mânioasă părea să fie capabilă de asta. Capul îi coborî în momentul în care ajunse în curte şi ea atacă. Brenna începu să ţipe. Dintr-odată prea îngrozită ca să judece, începu să fugă în cercuri, de jur împrejurul ţarcului, strângând purcelul în braţe şi urlând după tatăl ei să vină să o salveze.
   Nu tăticul o salvă, ci uriaşul care îi zâmbise, şi o făcu în ultima clipă.
   Se împiedică de râtul mamei şi, în timp ce era ţintuită la pământ, simţi că era ridicată sus, în aer. Îşi închise strâns ochii, se opri din ţipat şi se uită în jur. Era în continuare în braţele lui, de cealaltă parte a gardului,la o distanţă destul de mare de ţarc. Cum reuşise oare să treacă peste gard?
   Haosul o înconjură. Toată lumea fugea spre ea şi uriaş. Tăticul ajunse ultimul la gard. Nici măcar nu dorea să se gândească la pedeapsă dacă ar fi aflat ce ascundea în fuste. Îşi dorea cu fervoare să nu afle niciodată.
   Ştia că salvatorul ei putea să simtă animalul mişcându-se între ei. Într-un final, îşi făcu suficient curaj să se uite înspre el pentru a-i ghici intenţiile.
   Părea surprins, iar când purcelul emise un alt guiţat, zâmbi.
   Era atât de fericită că nu-1 vedea supărat, încât îi zâmbi înapoi, înainte să-şi aducă aminte să fie timidă. Unul dintre prietenii lui se apropie de gard.
   - Connor,totul e în regulă?
   Se întoarse să-i răspundă. Brenna îl opri punându-i mâna pe o parte a feţei şi înghiontindu-1 înapoi spre ea. Îi şopti rugămintea ei. Probabil că nu o auzise, pentru că se aplecă mai aproape până când frunţile aproape că li se întâlniră.
   - Nu spune nimănui.
   Deodată,uriaşul îşi aruncă pe spate capul şi eliberă un hohot de râs. Îi spuse să tacă, dar asta nu-1 făcu decât să râdă mai tare. Totuşi, nu o pârî şi, odată ce o puse înapoi jos, reuşi să fugă pe lângă tăticul înainte ca acesta să poată pune mâna pe ea.
   - Întoarce-te, Brenna!
   Prefăcându-se că nu-1 auzise,îşi continuă goana. Doar când era ascunsă în siguranţă sub masa din bucătărie, cu noul ei bebeluş dormind în poală, îşi dădu seama că uitase să-1 ceară pe bărbat în căsătorie.
   Nu se lăsă descurajată. Avea să-1 ceară a doua zi,iar dacă refuza, avea să ticluiască un nou plan. Într-un fel sau altul, dorea să-1 cucerească şi să-şi scutească tăticul de efort.

CAPITOLUL 2

   Scoţia,1119

   La nunta lui avu corpul pictat în culori de război.
   Dispoziţia lui Connor MacAlister era la fel de întunecată ca şi vopseaua albastră cu care îi erau mânjite faţa şi braţele. Nu era fericit de misiunea pe care şi-o asumase, dar era un bărbat de onoare şi ar fi făcut orice era necesar ca să obţină dreptatea. Mintea şi sufletul lui Connor erau umplute de gândul răzbunării, însă nu i se părea nimic neobişnuit în asta. Fiecare războinic care-şi merita sabia era răzbunător, aşa stăteau lucrurile dintotdeauna.
   Cinci soldaţi călăreau în alaiul seniorului. Şi ei erau pregătiţi cu grijă pentru bătălie, dar dispoziţia lor era mult mai luminoasă, deoarece niciunul dintre ei nu urma să fie potcovit cu o mireasă englezoaică pentru tot restul zilelor.
   Quinlan, mâna lui dreaptă, călărea alături de el. Războinicul avea aproape aceeaşi înălţime ca şi Connor, dar umerii, braţele şi coapsele nu erau chiar la fel de musculoase şi, prin urmare, nu avea aceeaşi putere. Totuşi, nu acesta fusese motivul pentru care rămăsese cu clanul MacAlister. Inteligenţa lui Connor, setea lui neobosită pentru dreptate şi aptitudinile de lider neşovăielnic îl ţinură pe Quinlan de partea sa. Ca un servitor credincios,şi-ar fi dat viaţa pentru cea a stăpânului său.
   Connor îl salvase deja o dată şi Quinlan ştia că seniorul avea să facă asta fără preget, ori de câte ori ar fi fost nevoie, indiferent de riscuri.
   Sentimentele celorlalţi oşteni erau asemănătoare, căci Connor îi trata pe toţi ca pe nişte membri preţioşi ai familiei sale.
   Quinlan nu era doar un slujitor credincios; îi era totodată un prieten apropiat lui Connor şi, la fel ca toţi ceilalţi MacAlister, îmbrăţişase duşmăniile lui, mângâindu-le ca pe nişte iubite timp de ani şi ani, dacă era nevoie, până când putea găsi o cale de a îndrepta un rău ce i se făcuse lui sau familiei sale.
   - Nu e prea târziu să te răzgândeşti, spuse Quinlan. Există şi alte modalităţi să te răzbuni pe MacNare în numele tatălui meu.
   - Nu. Am trimis deja vorbă mamei mele vitrege că-mi iau o mireasă, şi absolut nimic din ceea ce spui nu mă va face să mă răzgândesc.
   - Crezi că, în cele din urmă, Euphemia se va întoarce?
   - Probabil că nu, răspunse Connor. De când a murit tatăl meu, îi este prea greu să se întoarcă pe pământurile noastre. Până şi în ziua de azi îi jeleşte moartea.
   - Dar Alec? Fratele tău ţi-a poruncit să pui capăt acestei vrajbe, iar tu ţi-ai dat cuvântul să te supui.
   - Da, şi aceasta va fi ultima dată când mi-1 voi încălca. Pe MacNare îl va durea cu siguranţă pentru multă, multă vreme. Va trebui să mă mulţumesc doar cu atât. Ştii cât de mult tânjeşte după o alianţă cu englezii. Vom folosi lăcomia lui în avantajul nostru. Aminteşte-ţi, prietene, că ţi-a făcut de ruşine familia şi ţi-a umilit-o.
   - Şi am purtat război împotriva lui pentru această trădare.
   - Nu a fost suficient, decretă Connor. Când voi termina, tatăl tău va putea să ţină capul sus din nou. Va fi răzbunat.
   - Mă gândesc că Dumnezeu a avut ceva de-a face cu asta, Connor. Nu ştiam până azi-dimineaţă numele fetei pe care voiai s-o iei .Îţi mai aminteşti de ea?
   - Nu a fost uşor de uitat. În plus, am acum un motiv mai bun pentru Alec. Asta este mai important pentru mine.
   - Fratele tău tot va fi furios.
   - Nu, va fi mulţumit odată ce-1 voi lămuri că englezoaica s-a logodit cu mine cu mult timp în urmă.
   - Şi ce îi vei spune?
   - Adevărul. Chiar ea mi-a cerut să o iau de soţie. Nu ai uitat acest lucru. Ai râs o săptămână.
   Quinlan dădu aprobator din cap.
   - Te-a cerut de 3 ori, dar asta s-a întâmplat cu ani în urmă. Cu siguranţă a uitat.
   - Va conta? zâmbi Connor.

   Lady Brenna fu deodată covârşită de senzaţia înfiorătoare că era urmărită. În timp ce îngenunchea pe marginea unui pârâu nu prea adânc şi se ştergea pe faţă şi pe mâini cu postavul ei brodat, simţi prezenţa cuiva în spatele ei.
   Nu făcu nicio mişcare bruscă. Avea destulă minte încât să nu sară în picioare şi să fugă înapoi spre tabără. Dacă un porc mistreţ, sau ceva şi mai rău, se afla în apropiere, orice acţiune bruscă nu ar fi făcut decât să atragă şi mai mult atenţia asupra ei.
   Îşi scoase pumnalul şi, pe măsură ce se ridica în picioare, se întoarse încet, adunându-şi toate puterile pentru ceea ce ar fi putut să pândească din pădurea întunecată.
   Nu era nimic acolo. Aşteptă ca ameninţarea să se arate şi, în continuare, nimic nu se mişcă. Singurul sunet pe care îl auzi fu bubuitul propriilor bătăi ale inimii.
   Fusese o nebunie din partea ei să meargă atât de departe de locul în care oamenii tatălui său îşi stabiliseră tabăra pentru amiază. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, nu avea pe cine să dea vina decât pe ea însăşi, şi, dacă nu ar fi fost atât de disperată să rămână o clipă singură, s-ar fi gândit mai mult la posibilele consecinţe.
   Desigur că tot ar fi mers în căutarea singurătăţii, dar şi-ar fi luat măsurile de precauţie necesare şi şi-ar fi adus arcul şi săgeţile.
   Îşi uitase instinctele acasă? Probabil că da, îşi zise, deoarece se simţea în continuare urmărită şi, pentru ea, asta nu avea niciun fel de sens.
   Brenna hotărî că se purta prosteşte. Dacă cineva sau ceva se găsea acolo, l-ar fi auzit apropiindu-se cu mult înainte. Tăticul îi lăudase adesea auzul excepţional şi nu contenea să se împăuneze în faţa prietenilor că ea putea să audă căderea primei frunze a toamnei pe un câmp de bătălie. Bineînţeles, aceasta era o exagerare. Totuşi, exista ceva adevăr în spusele lui. De obicei, auzea chiar şi cel mai mic sunet. Acum însă nu auzi nimic.
   Brenna hotărî că era pur şi simplu istovită. Călătoria fusese dificilă pentru ea şi o storsese de vlagă. Da, asta era.
   Oboseala trebuia să fie motivul pentru care îşi imagina ameninţări inexistente.
   Seniorul MacNare. Cel de Sus s-o ajute, fiecare minut pe care îl avea liber îi aducea în minte gânduri despre viitorul ei soţ. După care, de obicei, vomita. Era recunoscătoare că nu mâncase în acea zi, ştiind că altfel ar fi stat acum îndoită de mijloc. Nu-şi văzuse niciodată mirele, şi era posibil să fi tras concluzii greşite.
   Poate că era chiar un bărbat plăcut. Toate poveştile înfiorătoare despre el puteau fi exagerări. Dumnezeule, spera asta cu înflăcărare. Nu voia să fie măritată cu un bărbat crud, nici nu putea să-şi închipuie cum ar fi fost; vai, cum încercase să-şi oprească tatăl de la luarea deciziei în numele ei! Nu voise să-i asculte niciun argument, dar, de fapt, rar o făcea. Totodată, o anunţase într-un mod îngrozitor de rece.
   O trezise în mijlocul nopţii, îi dăduse de tire şi apoi îi poruncise să le ajute pe mama sa şi pe servitoare să-i pregătească bagajul. Avea să plece spre ţinutul Lowlands din Scoţia la ivirea zorilor. Explicaţia pe care i-o dăduse în timp ce se îndrepta spre uşă nu era încurajatoare. Căsătoria l-ar fi ajutat pe tatăl ei să se extindă în Scoţia şi, cum regele hotărâse că Rachel trebuia să se mărite cu unul dintre baronii lui favoriţi, Haynesworth, avea să i-o dea pe Brenna lui MacNare.
   Implicaţiile acelui gest erau greu de îndurat pentru fată: tatăl ei o iubea, da, însă iubea puterea şi influenţa mai mult.
   Şi darurile la fel, se gândi ea. MacNare îndulcise amarul adăugând o mulţime de comori. Regele, căruia îi fusese promisă, nu ştia despre logodnă şi cu siguranţă avea să fie furios, dar tatăl ei nu părea teribil de îngrijorat. Inima îi era umplută de lăcomie, lăsând puţin loc pentru prudenţă sau frică.
   Odată ce se oprise din plâns, mama sa încercase să o îmbuneze, sugerându-i să nu-şi mai facă atâtea griji. Totul era menit să iasă cum trebuie, cu condiţia ca fiica ei să înveţe să se descurce şi să renunţe la visurile ei copilăreşti.
   Gândul la părinţii ei o făcu să-i fie dor de casă. Nu putea înţelege de ce, mai ales că ei o forţaseră să intre în acest mariaj nedorit. Cu toate acestea, îşi dorea din tot sufletul să se întoarcă. Îi era dor de toţi, inclusiv de dădaca ei bătrână şi morocănoasă, care făcea în continuare pe şefa cu toată lumea.
   Nu avea rost să-şi mai plângă de milă. Ştia că ar fi vărsat lacrimi ca un copil dacă nu se potolea. Viitorul ei era hotărât şi numai Dumnezeu va putea să-i schimbe destinul. Soldaţii tatălui ei erau probabil nerăbdători să pornească la drum. Se gândi că era posibil să fie deja pe moşia lui MacNare, dar ştia că mai aveau în faţă încă o zi întreagă de călărit înainte să ajungă la fortăreaţa lui.
   Brenna se strădui în grabă să-şi repare cosiţa. I se desfăcuse în timp ce se apleca deasupra apei ca să-şi spele faţa. Începu s-o împletească, după care se răzgândi.
   De ce i-ar fi păsat cum arăta când îl întâlnea pe lord? Deznodă panglica şi îşi trecu degetele prin păr, moment în care îi căzu pumnalul. Tocmai ridicase arma de pe jos când auzi un strigăt ascuţit dinspre Harold, soldatul însărcinat s-o păzească. Îşi ridică fustele şi fugi înapoi spre tabără, ca să afle ce nu era în regulă.
   Camerista ei, Beatrice, îi tăie calea. Femeia mătăhăloasă, care se rostogolea ca un butoi pe poteca îngustă, o prinse de braţ şi încercă să-şi continue fuga. Privirea ei îngrozită îi dădu Brennei fiori reci pe şira spinării.
   - Fugi, milady, zbieră ea. Am fost atacaţi de către demoni. Ascunde-te înainte să fie prea târziu! Sălbaticii vor omorî soldaţii, dar pe tine te vor mai mult decât orice. Nu trebuie să-i laşi să le găsească. Grăbeşte-te!
   - Cine sunt? dori Brenna să afle, şoptind temătoare.
   - Cred că proscrişi, atât de mulţi încât nu am putut să le ţin socoteala, şi toţi având feţe albastre şi ochi de demon. Sunt la fel de mari ca Satana însuşi. Unul s-a lăudat deja că îl va ucide pe Harold primul dacă nu-i spune unde te ascunzi.
   - Harold nu va spune.
   - Deja a spus, strigă femeia, mişcându-şi capul în sus şi-n jos pentru a  impresiona. Şi-a aruncat sabia şi le spunea unde te afli când am întrezărit prilejul de a fugi. Oamenii tatălui tău tot vor muri. Păgânii aşteaptă doar ca şeful lor să li se alăture, şi atunci va începe cu siguranţă măcelul. Le vor bea sângele şi se vor hrăni cu carnea lor.
   Beatrice gâfâia din cauza isteriei. În încercarea de a o face pe stăpâna ei să se urnească, o strânse şi mai puternic de braţ pe Brenna, lăsându-i dâre de sânge pe măsură ce unghiile i se înfigeau adânc în piele.
   - Soldaţii erau încă în viaţă când ai plecat? întrebă fata zbătându-se să scape.
   - Da, dar e doar o chestiune de timp până când vor fi omorâţi. Pentru numele lui Dumnezeu, fugi!
   - Nu pot să-i părăsesc pe oşteni. Du-te, scapă-ţi pielea.
   - Ţi-ai ieşit din minţi?
   - Dacă mă vor pe mine, poate că îmi vor asculta rugăminţile și îi vor lăsa pe soldaţii tatei să plece. Este un schimb inegal, o viaţă pentru douăsprezece. Ştiu că e ceva nebunesc, dar trebuie să încerc.
   - Vei muri din cauza prostiei tale, mormăi Beatrice în timp ce o împinse pe Brenna din calea ei şi fugi în pădure.
   Cuprinsă de panică, Brenna dori să-şi urmeze camerista, dar nu putu. Îi fu necesar tot curajul de care dispunea ca să nu cedeze în faţa ispitei, deoarece, dacă Beatrice spunea adevărul, ştia foarte bine că putea să moară peste doar câteva minute. Doamne Dumnezeule, era speriată.
   Moartea cerea curaj, o calitate nobilă pe care se temea brusc că o uitase acasă, dar nu putea să-i lase pe Harold şi pe ceilalţi să moară din cauza propriei sale laşităţi. Chiar dacă şansele de a-i convinge pe demoni să lase soldaţii să plece erau minime,trebuia să încerce să-i salveze, indiferent cât de înspăimântată era.
   Se grăbi spre poiană înălţându-şi ultima rugăciune către Cel de Sus. Nu pierdu timp preţios ca să ceară iertare pentru fiecare păcat. I-ar fi trebuit o lună ca să şi le amintească pe toate, să le clasifice şi să le mărturisească, aşa că le puse pe toate la un loc şi ceru pur şi simplu iertare pentru mulţimea păcatelor ei. Îşi încheie rugăciunea cu cererea ca El să aibă bunăvoinţa de a-i da suficientă şiretenie ca să găsească o cale pentru a rămâne în viaţă.
   Apoi începu să-1 invoce:
   - Vai, Doamne, vai, Doamne, vai, Doamne!
   Până când ajunse la curba pe care poteca o făcea chiar lângă tabără, tremura atât de puternic, încât de-abia putea sta pe picioare. Amintindu-şi de pumnalul pe care încă îl ţinea în mâna dreaptă, îl ascunse la spate, dedesubtul unei cute a rochiei, şi se forţă să respire adânc. Era extrem de greu să-i facă pe sălbatici să asculte o femeie. Dacă se bâlbâia ori arăta speriată,orice şansă avea să fie pierdută. Trebuia să fie îndrăzneaţă, îşi spuse sieşi. Neînfricată.
   În cele din urmă, decise că era pregătită. Continuă să-1 roage pe Dumnezeu s-o ajute să scape de la ananghie sau, dacă nu avea dispoziţia necesară să o lase să mai trăiască, nu putea El să-i acorde o moarte rapidă? Cuvintele „fără durere” îi reveneau neîncetat în minte şi toate rugăminţile ei erau cuprinse în „Vai, Doamne”, în sufletul ei era sigură că Dumnezeu o înţelegea.
   Atacatorii o aşteptau.   Când îi văzu, îşi dori să leşine. Auzind mai multe respiraţii lungi, tăcute, ştiu că păgânii scoseseră acele sunete şi, în timp ce apariţia ei se părea că îi şocase-privirile lor sugerau aceasta-o astfel de reacţie nu avea sens.
   Era evident că o aşteptaseră, deoarece toţi erau cu faţa spre ea atunci când păşi în vizuina lor. Nu erau atât de mulţi încât să nu le poată ţine socoteala. Beatrice le exagerase numărul. Erau doar cinci sălbatici, stând în semicerc în spatele soldaţilor tatălui ei. Totuşi,erau de ajuns să-i facă genunchii să tremure şi stomacul să se întoarcă pe dos.
   Nu le aruncă proscrişilor mai mult de o privire, principala ei grijă fiind oştenii săi. Harold şi ceilalţi erau în genunchi în centrul poienii. Aveau capetele aplecate şi mâinile strânse la spate, dar, când se apropie, văzu că niciunul dintre ei nu fusese legat.
   Îi examină ca să descopere gravitatea rănilor lor şi fu deopotrivă surprinsă şi uşurată să constate că aceştia se găseau într-o stare perfectă.
   Se forţă să ridice din nou privirea către proscrişi.
   Doamne, formau o privelişte cauzatoare de viitoare coşmaruri. Totuşi, nu erau demoni. Nu, erau doar bărbaţi, se gândi ea. Bărbaţi foarte mari. Beatrice îi numise sălbatici, şi Brenna era de acord cu această afirmaţie. Aceasta părea singura privinţă în care femeia nebună avusese dreptate. Da, sălbatici. Descrierea se potrivea, dat fiind că aveau feţele mânjite cu vopsea albastră. Împodobirea într-o manieră atât de ciudată trebuie să fi făcut parte din vreun ritual străvechi. Se întrebă dacă sacrificiul uman era un alt ritual pe care îl practicau, şi imediat blocă acest gând înspăimântător.
   Îmbrăcămintea lor era de asemenea primitivă, dar familiară. Purtau tartane din lână, în carouri maro-deschis,galbene şi verzi. Genunchii erau descoperiţi şi în picioare aveau cizme din piele de cerb, strânse cu fâşii de piele deasupra gambelor. Erau scoţieni. Erau inamici ai lordului MacNare? Călcaseră graniţa şi se aflau pe moşia lui. Aveau de gând s-o ucidă în chip de răzbunare pentru păcatele viitorului ei soţ? Nu-i surâdea ideea să moară pentru un bărbat pe care nu-1 întâlnise niciodată, dar, de fapt, nu-i surâdea ideea să moară nicicum. Conta cu adevărat motivul?
   De ce nu vorbeau cu ea? Avea impresia că o fixau cu privirea de cel puţin o oră, deşi era conştientă că nu trecuseră cu adevărat decât un minut sau două.
   „Neînfricată,îşi porunci. Trebuie neapărat să fiu neînfricată. Vai, Doamne...”
   - Sunt Lady Brenna.
   Se aşteptă ca cineva să o atace, însă nimeni nu se clinti.
   Apoi,chiar când era pe punctul să le ceară să-şi exprime intenţiile, scoţienii o băgară în sperieţi. Ca la un semn, se lăsară toţi în genunchi, îşi duseră mâinile la inimi şi se închinară în faţa ei. Manifestarea lor de respect o uimi.
   „Nu, nu, nu respect”, se gândi. Îşi băteau joc de ea? Doar Dumnezeu ştia, nu-şi putea da seama.
   Aşteptă până când toţi se ridicară în picioare înainte de a căuta să afle care era căpetenia. Nici unul dintre ei nu-i oferea indicii. Vopseaua albastră crea şi mai multă confuzie. Feţele lor cu expresii fioroase erau ca nişte măşti.
   Privirea i se opri pe cel mai mare din grup, un războinic brunet cu ochi cenuşii. Se uită ţintă la el, dorind ca acesta să-i vorbească, dar acesta nu scoase niciun cuvânt.
   „Vai, Doamne, vai, Doamne!”
   - De ce nu vrei să vorbeşti cu mine?
   Cel la care se uitase îi zâmbi brusc:
   - Aşteptăm, milady, explică el cu o voce profundă, viguroasă.
   Răspunsul lui laconic o făcu să se încrunte. Din moment ce vorbise în gaelică, hotărî să-i facă pe plac.
   Ea şi surorile ei învăţaseră limba la insistenţa cicălitoare a tatălui lor şi acum era recunoscătoare că bătrânul îşi impusese vrerea. Dialectul acestui proscris era cu siguranţă diferit de ceea ce învăţase ea, dar tot putea să înţeleagă majoritatea cuvintelor.
   - Ce aşteptaţi? întrebă ea în gaelică.
   Scoţianul păru surprins.Îşi ascunse rapid reacţia holbându-se în depărtare.
   - Aşteptam să termini rugăciunea.
   - Rugăciunea? repetă ea, complet derutată.
   - Se pare că te-ai încurcat taman la început, fetişcano. Nu-ţi mai aminteşti restul? o întrebă un alt scoţian.
   - Vai, Doamne, vai, Doamne!
   - Iar începe, şopti un războinic.
   Dumnezeule, se rugase cu voce tare.
   - Ceream răbdare, anunţă ea cu toată demnitatea pe care o mai avea. Cine sunteţi?
   - Oamenii lui MacAlister.
   - Numele acesta nu înseamnă nimic pentru mine. Ar trebui să-l cunosc?
   Un războinic cu o cicatrice oarecum dezgustătoare de-a lungul sprâncenei şi pe o parte a nasului făcu un pas înainte.
   - Îl cunoşti pe stăpânul nostru foarte bine, milady.
   - Te înşeli, domnule.
   - Spune-mi, te rog, pe nume, milady. Mă numesc Owen şi aş fi onorat dacă ai face-o.
   Îi era extrem de greu să înţeleagă de ce păgânul era excesiv de politicos cu ea, dată fiind situaţia ei îngrozitoare. Aveau de gând s-o ucidă, sau nu?
   - Foarte bine, îţi voi spune Owen.
   Războinicul păru încântat de consimţământul ei, dar fetei îi venea să-şi smulgă părul din cap de disperare.
   - Owen, ai de gând să ne omori pe mine şi pe omenii loiali tatălui meu?
   Toţi părură uluiţi.Cel cu ochi cenuşii îi răspunse:
   - Nu, Lady Brenna. Nu ţi-am face niciodată rău. Fiecare dintre noi a făcut un jurământ că te vom proteja până în ziua în care vom muri.
   Ceilalţi războinici dădură aprobator din cap.
   Nu erau în toate minţile, hotărî ea pe loc.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, de ce aţi vrea să mă protejaţi?
   - Datorită stăpânului nostru, răspunse Owen.
   Deciseseră să vorbească despre căpetenia lor, ceea ce era foarte bine, deoarece nu putea să acorde atenţie niciunui cuvânt rostit de ei. O uşurare plină de fericire o copleşi. Dacă Ochi Cenuşii îi spusese adevărul, nimeni nu avea să moară şi toate temerile ei fuseseră în van, slavă Domnului.
   Totuşi, nu avea încă de gând să sărbătorească, deoarece intruşii nu-i explicaseră de ce veniseră acolo. Nu păreau genul care să facă o vizită de curtoazie şi ştia că trebuia să afle motivul lor real înainte chiar să spere ca va găsi o cale de a-i face să plece. Cel mai bine era rămână vigilentă, în timp ce încerca să găsească unele răspunsuri.
   - Ştiu că sunteţi scoţieni, începu, surprinsă şi ea că vocea îi suna atât de slab. Dar de unde anume vă trageţi?
   Ochi Cenuşii deveni palid.
   - Numele meu este Quinlan, milady, şi nu ne considerăm scoţieni. Noi suntem din Highlands.
   Ceilalţi îl aprobară.
   Tocmai învăţase un lucru interesant. Cei din Highlands nu voiau să renunţe la obiceiurile vechi şi prăfuite ale strămoşilor lor. Portul lor primitiv era un indiciu şi, dacă nu ar fi trăncănit atâta, şi-ar fi dat seama de asta înainte de a li se adresa.
   Nu-şi putea imagina ca cineva să aibă o atitudine atât de înapoiată, dar nu avea de gând să-i înfurie spunându-le aceasta. Dacă bărbaţii aceia voiau să fie sălbatici, ei cu siguranţă nu-i păsa.
   - Sunteţi din Highlands. Îţi mulţumesc, Quinlan, că ţi-ai făcut timp să mă instruieşti.
   Acesta se înclină în faţa ei.
   - Vreau să-ţi mulţumesc, milady, că ai cerut explicaţii de la însoţitorul tău umil.
   Ea scoase un puternic oftat de frustrare.
   - Te rog să nu te simţi jignit, dar nu vreau să mă însoţeşti nicăieri.
   Văzându-i zâmbetul, urmă:
   - Nu aveţi de gând să plecaţi prea curând, nu?
   - Nu, milady, nu avem de gând.
   Ochii lui scânteiară drăceşte.
   - Chiar nu îţi aminteşti de stăpânul nostru? întrebă Owen.
   - De ce mi l-aş aminti? Nici măcar nu l-am întâlnit vreodată.
   - I-ai cerut să se însoare cu domnia ta.
   - Te înşeli, Owen. Nu am făcut aşa ceva.
   - Dar, milady, mi s-a spus că ai făcut-o de trei ori.
   - De trei ori? Eu i-am cerut lui?
   Se opri brusc. De trei ori. Dumnezeule, nu poate fi vorba despre... Clătină din cap în semn de îndoială. Nu, nu, asta fusese cu mulţi ani în urmă, nu avea de unde să ştie ce nesăbuinţă făcuse. Doar Joan era la curent cu planul ei de a-şi găsi un soţ, şi nu ar fi spus nimănui din afara familiei.
   Brenna nu-şi aminti efectiv de propunere - fusese prea tânără la acel moment - dar sora ei îi spusese povestea de atât de multe ori, încât avea senzaţia că se întâmplase cu o zi în urmă. Ca orice soră, Joan era încântată să o necăjească pe Brenna în legătură cu purtarea ei scandaloasă. Îi plăcea în mod special să o tachineze pe seama episodului cu purceluşul. De ce voise să-şi ia un soţ de capul ei sau să fure un purceluş pe care să-1 ţină ca pe un animal de companie, asta nu putea ghici acum, iar singura scuză cu care putea să vină era că fusese foarte, foarte tânără.
   - S-a întâmplat cu mult timp în urmă, milady, adăugă Owen.
   Ştiau.Cum aflaseră îi depăşea capacitatea de înţelegere, dar era atât de zăpăcită, încât de-abia putea să mai gândească coerent.
   - Acest bărbat mi-a refuzat cererea, nu-i aşa?
   Quinlan dădu din cap.
   - A trimis refuzul său de două ori, dar, din câte am înţeles noi, încă aştepţi să primeşti răspunsul lui la ultima propunere.
   - Nu aştept să primesc răspunsul lui, proclamă ea.
   - Nouă ni s-ar părea că aştepţi, insistă Owen.
   Niciunul dintre bărbaţi nu părea dornic să o necăjească. Păreau sinceri. Ce putea să facă?
   - Aştept în continuare să râzi, dar nu ai de gând să faci asta, nu, Quinlan?
   Nu se obosi să-i răspundă. De fapt, toţi erau mulţumiţi că stăteau acolo şi vorbeau cu ea. Comportamentul lor era foarte ciudat. Aceşti războinici nu păreau genul care să vrea să piardă timpul, dar acum zăboveau. Aşteptau ca ceva să se întâmple, dar, dacă era aşa, ce anume aşteptau? Brenna nu era răbdătoare din fire, însă avea senzaţia neplăcută că nu avea să le afle planurile până când ei nu doreau să le explice. Refuza să creadă că bătuseră atâta drum doar ca să-i amintească de o propunere pe care o făcuse cu ani în urmă, şi nu era posibil ca ei să se aştepte ca ea să o onoreze acum. Nu credea nici ideea absurdă că erau însoţitorii ei umili.
   Cu toate că era probabil o nesăbuinţă din partea ei, hotărî să-i prindă cu minciuna.
   - Ai spus că sunteţi însoţitorii mei umili. Ziceai adevărul, Quinlan?
   Înainte să răspundă, se uită deasupra capului ei, spre pădure. Zâmbi şi el.
   - Sunt aici să te protejez şi să te servesc, milady. Toţi avem acelaşi ţel.
   - Atunci îmi veţi asculta poruncile întocmai? surâse ea.
   - Bineînţeles.
   - Bine. Vă cer să plecaţi.
   Bărbatul nu se mişcă din loc. Brenna nu fu deloc surprinsă.
   - Nu pot să nu observ că eşti încă aici, Quinlan. Nu m-ai înţeles cumva?
   Uriaşul se uită ca şi cum era pe punctul să râdă. Clătinând din cap, spuse:
   - Nu pot să te servesc dacă plec. Cu siguranţă înţelegi.
   Cu siguranţă nu înţelegea.
   Era pe punctul să-1 întrebe dacă putea să plece fără să-şi facă griji că o va urmări, dar Owen i-o luă înainte:
   - Milady,în legătură cu propunerea domniei tale.
   - Ne-am întors la ea?
   Owen încuviinţă din cap.
   - Chiar l-ai cerut, insistă el cu încăpăţânare.
   - Da, l-am cerut. De atunci şi până acum m-am răzgândit. Omul acesta este încă în viaţă? Trebuie să fie foarte bătrân. El v-a trimis la mine?
   - Da, el ne-a trimis, răspunse Owen.
   - Şi unde e acum?
   Quinlan îi zâmbi din nou. Şi ceilalţi rânjeau.
   - Se află chiar în spatele meu, nu?
   Probabil că nervozitatea o împiedicase să-1 audă. Toţi păgânii dădură aprobator din cap.
   - În tot timpul acesta? şopti ea.
   - Doar în clipa asta, o înştiinţă Quinlan.
   De aceea aşteptaseră cu toţii. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Dacă nu ar fi fost prea ocupată încercând să găsească o cale de a-i alunga, s-ar fi gândit la posibilitatea ca şeful lor să-şi facă apariţia.
   Bineînţeles că nu voia să se întoarcă,dar mândria o împiedică să fugă. Strângând şi mai tare pumnalul, îşi luă inima în dinţi şi,în cele din urmă, se răsuci.
   Da, vai, fusese chiar în spatele ei. Cum fusese posibil să nu-şi fi dat seama?
   Războinicul era la fel de înalt ca un brad. Dacă s-ar fi întins, ar fi putut să-1 ciupească de obraji. Privi cu ochi pierduţi la pieptul lui masiv, prea îngrijorată ca să se uite mai sus. Mărimea lui era aproape incredibilă. Creştetul capului nu-i ajungea nici măcar la bărbie. Stătea la doar jumătate de metru de ea şi, când ea făcu instinctiv un pas înapoi, el făcu un pas înainte.
   Trebuia să se uite la chipul lui, îşi spuse. Refuzul ei ar fi fost considerat un semn de laşitate. Dacă încerca să fugă i-ar fi mărturisit în ce măsură o intimida statura lui. De ce, vai, de ce îşi pierduse toată îndrăzneala? Când îl privi direct în ochi, îşi dădu seama că uriaşul îşi pierduse răbdarea.
   Propria reacţie îl surprinse. Puterea frumuseţii ei îl făcu să simtă un nod în gât. Se gândise că era drăguţă atunci când o urmărise la pârâu, şoptind pentru sine şi trăgând de cosiţă ca să-şi desfacă panglica, dar nu-şi făcu timp să observe cât de frumoasă era cu adevărat. Nu fusese destul de aproape sau destul de curios.
   Femeia era cu adevărat minunată. Acum nu se mai sătura s-o admire. Frumuseţea ei îl captivă şi, pe neaşteptate, îşi dădu seama că nu era cu nimic mai bun decât oamenii lui. Fusese furios când văzuse cât de abrutizaţi erau, însă acum recunoştea că se găsea în aceeaşi situaţie. Cum putuse să nu observe o asemenea perfecţiune? Pielea ei era fără cusur; ochii erau de un albastru clar, scăpărător, iar gura ei plină şi trandafirie îl făcu să urzească tot soiul de gânduri erotice. Îşi îndreptă privirea spre fruntea ei ca să-şi recapete concentrarea.
   Îi luă ceva mai mult timp ca să-şi aducă aminte cum să respire din nou. În cele din urmă, disciplina îi veni în ajutor; cu toate că ştia că fata avea să fie un pericol chinuitor pentru liniştea lui sufletească, era în continuare extrem de mulţumit de ea. Pentru un porc precum MacNare, frumuseţea ei nu făcea decât să agraveze insulta pe care urma s-o primească.
   Femeile frumoase erau greu de găsit în Anglia, sau cel puţin aşa auzise, şi această comoară rară aproape îi căzuse în braţe. Fusese neaşteptat de uşor. Niciunul dintre soldaţii ei nu opusese vreo rezistenţă. Nici măcar nu trebuise să se străduiască.
   Mersese pur şi simplu în tabăra lor, le poruncise să îngenuncheze şi, Sfinte Dumnezeule, aceştia îngenuncheaseră. Erau supuşi ca nişte miei, şi la fel de laşi.
   Câţiva îşi aruncaseră chiar armele. Un singur soldat încercase, fără prea multă tragere de inimă, să-şi prevină stăpâna. Connor îl auzise în timp ce o supraveghea pe Lady Brenna ca să se asigure că nu păţea nimic pe când zăbovea lângă pârâu, dar unul dintre oamenii lui - fără îndoială, Quinlan - îl redusese la tăcere.
   Lady Brenna auzise şi ea zgomotul, şi tocmai atunci scăpase panglica şi pumnalul şi pornise spre tabără. Curiozitatea o făcuse să se grăbească; mai mult, după ce englezoaica rotofeie o înşfăcase şi-i umpluse capul cu aiureli despre demoni, dăduse dovadă de mare curaj şi îşi continuase drumul.
   În mod limpede, Brenna credea că fuge spre propria moarte. Expresia înfricoşată de pe chipul ei arăta acest lucru.O viaţă pentru douăsprezece,nu aşa spusese?
   Connor fusese tulburat peste măsură de comportamentul ei. Era fiica lui Haynesworth, nu? Totuşi,nu semăna cu restul englezilor pe care îi cunoscuse.
   Până în acea zi, în toţi anii lui de luptă, nu fusese martor la niciun gest de curaj adevărat din partea vreunui englez. Îi trecu prin minte să-i menţioneze acest lucru remarcabil, după care se răzgândi.
   N-ar fi fost o idee bună să-i adreseze cuvântul deocamdată. Femeia trebuia să-şi înfrângă teama faţă de el, aşa că acum tăcerea era gestul cel mai chibzuit pe care putea să-1 facă. Îşi strânse mâinile la spate şi aşteptă răbdător ca ea să-şi revină în fire.
   Se întrebă dacă Brenna îl socotea în continuare un demon. Privirea ei sugera asta, aşa că războinicul scoţian avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu zâmbească. Trebuia să se deprindă cu prezenţa lui. Plănuia să o ducă în pat chiar în acea seară, dar nu avea de gând să-i comunice planul său acum. Avea să fie soţia lui, indiferent cât dura până să-şi dea acordul în faţa unui preot. Dacă era necesar, avea să piardă restul zilei aşteptând-o să se calmeze suficient pentru a-1 asculta.
   Brenna era hotărâtă să-şi ascundă frica şi se gândi că reuşise până în acel moment. Nu-şi putea da seama dacă era un demon chipeş sau unul urât ca moartea. Nu putea să vadă prea bine dincolo de vopseaua albastră. Îi remarcase însă ochii, care aveau culoarea întunericului şi erau la fel de calzi şi mângâietori ca un pumn ce se îndrepta spre ea. Structura lui osoasă era desăvârşită. Avea un nas drept, pomeţi înalţi şi o gură severă. Părul era mult prea lung, aproape până la umăr, şi avea culoarea nopţii. În mod straniu, părea să fie curat.
   Habar nu avea de cât timp se holba la el şi cu siguranţă nu observase nicio mişcare din partea lui, dar, deodată, îi simţi atingerea fermă. Privi prosteşte în jos în timp ce el îi trase mâna de la spate şi-i luă încet pumnalul dintre degete.
   Presupuse că fie avea să păstreze arma, fie avea s-o arunce pentru a-şi demonstra superioritatea fizică. Prin urmare, fu uimită când bărbatul îi puse pumnalul în teaca de piele pe care o purta agăţată de cureaua împodobită ce îi înconjura şoldurile.
   - Mulţumesc, şopti ea fără să stea pe gânduri.
   Pentru numele lui Dumnezeu,ce se întâmplase cu ea? De ce îi mulţumise? O speriase de i se făcuse părul măciucă. Nu ar fi trebuit să-i dea o lecţie?
   Doamne, îşi pierduse minţile dacă-şi închipuia că era în stare să-l pună la punct.
   Cum ar fi putut să zbiere la el când nici măcar nu putea vorbi? În plus, micul ei pumnal abia dacă i-ar fi provocat o zgărietură. Acesta fusese motivul pentru care o lăsase să-1 păstreze. Senzaţia de forţă pe care o emana dădea de înţeles că uriaşul nici măcar nu s-ar fi clintit dacă ar fi încercat să-1 rănească.
   Uriaşul nu era însă un zeu sau un demon. Era doar un bărbat, primitiv şi înspăimântător, dar o fiinţă omenească. În plus, oricine ştia că femeile sunt mai deştepte decât bărbaţii. Mama lor le împărtăşise această fărâmă de înţelepciune în dese rânduri, chiar dacă niciodată în prezenţa tatălui lor. Mama era întotdeauna sinceră, lucru care uneori se putea întoarce împotriva ei. De asemenea, era foarte blândă şi, prin urmare, nu ar fi făcut niciodată vreo afirmaţie care să rănească sentimentele unui bărbat.
   Brenna nu avea de gând să-i urmeze exemplul. Intenţiona să fie amabilă, dar nu complet sinceră. Nu avea să iasă din acea încurcătură dacă spunea adevărul.
   - Nu-mi amintesc de tine.
   Când el ridică din umeri nepăsător, Brenna reluă:
   - Se pare că există o neînţelegere. Nu aşteptam să-mi răspunzi la propunere. Eram doar un copil pe-atunci. Cu siguranţă nu te-ai gândit la cererea mea în tot acest timp.
   „Doar o fi avut şi altele la care să se gândească”, îşi zise ea, după care urmă cu voce tare:
   - Oamenii tăi glumeau cu mine, nu?
   Bărbatul clătină din cap. Îi venea să urle la el din toţi rărunchii. Din câte se părea, era la fel de nebun ca oştenii săi, cu toate că mult mai puţin sociabil. Cum putea să se facă înţeleasă? Tatăl ei ar fi omorât-o dacă ar fi aflat de cererile ei în căsătorie. Gândul acesta o îngrijoră pentru o secundă sau două, înainte să-şi dea seama cât de ridicol era. Tăticul ar fi trebuit să stea la rând ca să-i facă felul: în faţa lui erau războinicul mut ca o statuie, însoţitorii acestuia şi MacNare.
   Dumnezeule, uitase de el. MacNare avea să fie neîndoielnic furios când va afla despre îndrăzneala miresei promise.
   Brenna văzu o singură cale de ieşire din încurcătură. Trebuia cu orice preţ să-1 lămurească pe barbarul acela.
   - Trebuie să plec acum. E posibil ca seniorul MacNare să nu fie mulţumit dacă întârzii. Urma să-mi trimită o escortă în întâmpinare. Nu aş vrea să-1 văd rănit pe niciunul dintre voi din cauza unei mici neînţelegeri.
   Proscrisul se întinse brusc după ea şi o apucă, aşezându-i mâinile sale imense pe umeri într-o strânsoare fermă. Un mesaj tăcut, presupuse ea, că nu avea să se ducă nicăieri până când el nu era pregătit să o lase. Nu-i făcea rău; dimpotrivă, era extrem de blând.
   Îl privi încruntată pe când încerca să găsească un sens în toată nebunia ce o înconjura.
   - Sosirea ta aici nu are absolut nimic de-a face cu propunerile pe care ţi le-am trimis, nu-i aşa? Ai în minte un alt motiv.
   Nimic. Niciun cuvânt, niciun semn, nici măcar un clipit. Vorbea oare cu un copac? Simţea căldura năvălindu-i în obraji. Ştiind că frustrarea era motivul îmbujorării, scoase un oftat puternic, nedemn de o lady, care semăna foarte mult cu un geamăt.
   - Bine, vom presupune că eşti aici din cauza propunerilor mele. După cum ţi-am explicat doar cu un minut în urmă, nu-mi amintesc să te fi întâlnit. Una dintre surorile mele ştia totul despre nebunia mea. Mi-a spus că îmi făceam griji că nu-mi voi găsi niciodată un soţ, deşi habar nu aveam la ce folosesc soţii. Ca să mă potolească, Joan m-a învăţat cum să procedez. Nu s-a gândit niciodată că voi merge până la capăt cu planul; dar, dacă stau bine să mă gândesc, e vina tatălui meu, deoarece mi-a spus că nu va putea niciodată să găsească un bărbat care să mă suporte, şi e şi vina ta, domnule, pentru că mi-ai zâmbit. Sincer, nu-mi amintesc nimic altceva în legătură cu întâlnirea noastră, doar zâmbetul tău. Pe ăsta n-o să-1 uit niciodată. Trebuie să înţelegi că, în Anglia, doamnele cuviincioase nu-i roagă pe domni să se însoare cu ele. Pur şi simplu nu se face, adăugă ea aproape strigând. Dumnezeu mi-e martor, chiar nu-mi rămâne destulă putere ca să o iau de la capăt cu această explicaţie.
   - Ce i-ai spus mesagerului, milady? Îţi aminteşti cu exactitate cuvintele ultimei propuneri?
   Recunoscu vocea lui Quinlan în spatele ei.
   Cum naiba ar fi putut să-şi amintească? N-o ascultaseră până atunci? Nu se putu întoarce cu faţa spre Quinlan, deoarece şeful lor o ţinea în continuare şi nu părea deloc dispus să-i dea drumul.
   - Am spus probabil: ,,Vrei să te însori cu mine?”
   Connor zâmbi.O trase spre el, îşi lăsă capul în jos şi o sărută apăsat, uluind-o. Îşi ridică apoi fruntea, o privi direct în ochi şi, în cele din urmă,rosti:
   - Da, Brenna. Vreau să mă însor cu tine.

CAPITOLUL 3

   Omul era evident nebun. Era hotărât s-o ia de nevastă. Opiniile ei în această privinţă păreau să-i fie indiferente.
   Doar Dumnezeu știa, încercase totul, cu excepţia forţei fizice,ca să-1 aducă la raţiune. Îşi susţinu punctul de vedere, aduse argumente, se rugă. Şi totul în zadar. Mai departe, trebuia să recurgă la măsuri nedemne de o doamnă.
   Îl călcă vârtos pe picior, însă el nici măcar nu se clinti. Se răsuci din cauza durerii mistuitoare ce îi pornea de la scobitura piciorului şi trebui să-1 prindă de braţ ca să nu se facă de ruşine şi să cadă la pământ. Slavă Domnului, nu-i luă mai mult de un minut sau două să-şi redobândească ultimele fărâme jalnice de demnitate şi să-i dea drumul. Apoi mai făcu o încercare.
   Fără a ridica vocea, îi înşiră cel puţin o sută de motive întemeiate pentru care nu se puteau căsători. Ar fi putut la fel de bine să se adreseze vântului,căci barbarul nu se clinti. Nu era nici măcar sigură dacă încă respira. Pur şi simplu o asculta cu braţele încrucişate pe piept, părând să se plictisească de moarte.
   Când termină să enumere consecinţele cumplite pe care el urma să le suporte ca rezultat al nebuniei sale, o luă calm de mână şi o târî spre locul unde aşteptau caii. Nu era posibil, trebuia să scape din această încurcătură. Încercă să născocească un plan, cerând în acest timp, bineînţeles, ajutorul lui Dumnezeu.
   Gândurile şi rugăciunile ei fură întrerupte de strigătul lui Quinlan.
   - Ce s-a întâmplat?
   Quinlan arătă spre soldaţii englezi.
   Căpetenia nu stătu pe gânduri. Fără a catadicsi să se oprească, îşi strigă ordinul crunt peste umăr.
   - Omoară-i.
   - Nu, ţipă ea cu o voce zguduită de teroare.
    - Nu?
   Reacţia ei îl uimise.
   - Nu! strigă din nou.
   - De ce nu?
   Dumnezeule, ce om ar fi pus o astfel de întrebare? Totuşi, îi acorda întreaga lui atenţie. Se întoarse spre ea şi aşteptă răbdător să-i răspundă. Brenna observă că nu-i dăduse drumul la mână.
   - Sunt lipsiţi de apărare, începu ea. Le-ai luat armele.
   - Nu, nu le-am luat armele. Ei le-au lăsat jos când am ajuns la tabără. Spune-mi de ce ar trebui să trăiască, zise el cu o voce care sună chiar plăcut, date fiind circumstanţele.Care este datoria lor primordială? Singura lor datorie? Datoria lor sacră?
   Războinicul începea să se enerveze. Vocea lui devenise mai aspră cu fiecare întrebare pe care o punea. De asemenea, îi strângea degetele atât de tare, încât o dureau.
   - Datoria lor primordială este să apere, urmă el slăbind strânsoarea mâinii. Şi pe cine apără ei? întâi şi-ntâi pe rege, apoi pe nobilul căruia i-au jurat loialitate. Şi?
   Brenna înţelese prea târziu unde bătea. O, Doamne, nu putea să găsească o modalitate rapidă să schimbe subiectul.
   - Pe mine.
   - Şi au făcut-o?
   - Ceea ce au făcut sau nu au făcut nu e grija ta.
   - Ba e grija mea, o corectă el. Acei bărbaţi nu au nicio onoare. Merită să moară.
   - Nu în sarcina ta cade o asemenea decizie.
   - Dimpotrivă, din moment ce vei fi soţia mea.
   - Aşa zici tu.
   - Aşa va fi, o asigură el cu o voce ca de gheaţă. Nu pot îngădui ca aşa nişte laşi să trăiască.
   - Există un alt motiv pentru care nu poţi să-i omori, se bâlbâi ea.
   „ Doamne, Te rog, ajută-mă să găsesc unul”, se gândi.
   Îşi aplecă privirea şi se uită pierdută la pământ, în timp ce căuta cu frenezie o justificare inteligentă.
   - Aştept.
   Şi ea aştepta, dar, după toate aparenţele, Dumnezeu nu voia să o ajute.
   - Nu vei înţelege, şopti în cele din urmă.
   - Ce nu voi înţelege?
   - Dacă îi omori pe soldaţii tatălui meu, nu aş putea să te iau de soţ.
   - Chiar aşa?
   Vocea lui suna ca şi cum ar fi vrut să râdă. Îşi ridică privirea să vadă dacă zâmbea, însă constată recunoscătoare că se înşelase. Arăta la fel de sumbru şi rău ca înainte.
   - Chiar aşa. Ţi-am spus că nu vei înţelege. Dacă nu erai păgân...
   - Nu sunt păgân.
   Era precis o minciună, îşi zise ea privindu-i faţa mânjită în albastru. Numai un păgân ar fi practicat astfel de ritualuri barbare.
   Connor irosise prea mult timp discutând subiectul acesta. Se uită la Quinlan pentru a-i cere să lase soldaţii să plece, dar asta nu din cauza slabelor ei proteste.
   Nu, frica pe care i-o provocase ei îl făcuse să se răzgândească. Frica avea rolul său, mai ales în inimile duşmanilor, însă nu s-ar fi cuvenit ca o soţie să se teamă de soţul ei. Brenna nu-i dădu răgazul de a se arăta generos.
   - Stai! E important pentru tine să mă iei de nevastă?
   Războinicul ridică din umeri, gest pe care ea îl interpretă ca pe o confirmare.
   - Şi nu vrei să-mi explici motivele tale?
   - Nu am nevoie să mă justific faţă de tine.
   - Totuşi, cred că ar fi mai bine să-ţi explic intenţiile mele, replică ea. Şi apoi cred că vei înţelege. Dacă nu eşti păgân, cum mă vei convinge să mă mărit cu tine? Îţi vei anunţa pur şi simplu familia şi prietenii că ţi-ai luat nevastă? Sau va fi o ceremonie cu un preot care ne va asculta jurămintele şi ne va binecuvânta unirea?
   - Va exista un preot.
   - Un preot care nu este certat cu Biserica? se încruntă ea.
   El zâmbi. Pur şi simplu nu se putu abţine. Doamne, tare mai era suspicioasă!
   - Un preot care nu este certat cu Biserica, promise el.
   Dintr-odată, victoria era la îndemâna ei. Rosti o scurtă rugăciune de mulţumire către Dumnezeu şi promise să îngenuncheze mai târziu pentru a-i cere iertare deoarece crezuse că pledoaria ei pentru ajutor fusese în van.
   - Cum îţi închipui că mă vei face să-mi rostesc jurământul în faţa părintelui?
   - O vei face.
   - Eşti sigur?
   Cu asta îl prinsese. Fata nu avea de unde să ştie cât de important era acordul ei pentru el. Pe Connor nu-1 îngrijora comportamentul preotului sau al Brennei în timpul ceremoniei propriu-zise. Putea să fie intimidant când era cazul.
   Cel care-1 îngrijora era Alec Kincaid. Connor umbla deja pe nisipuri mişcătoare cu fratele său, iar dacă Brenna îi dădea de ştire că fusese constrânsă la măritiş, ar fi avut o problemă gravă. S-ar fi putut descurca din acest punct de vedere, însă dacă Alec voia ca porcul de MacNare să o aibă, el urma să i se împotrivească.
   Brenna observă mulţumită că zâmbetul lui dispăruse.
   - Acum cred că înţelegi, spuse ea. Îngăduie-le soldaţilor să plece nevătămaţi. Lasă-i să meargă la lordul MacNare sau înapoi la tatăl meu.
   În naivitatea ei, credea sincer că putea să-i salveze. Connor ştia însă că MacNare i-ar fi torturat cu siguranţă pe oameni înainte să le curme vieţile; pe de altă parte, tatăl ei s-ar fi dovedit poate mai drept, dar tot i-ar fi ucis pentru că îl dezonoraseră.
   - Şi dacă încuviinţez? întrebă el abia reprimându-şi amuzamentul. Vei primi să te măriţi cu mine? Vreau acordul şi acceptul tău.
   - Există o diferenţă între ele?
   - Există. Cu timpul, vei înţelege.
   - Te aştepţi să-ţi promit fără să ştiu exact despre ce e vorba?
   - Te aştepţi să las în viaţă doisprezece laşi care otrăvesc aerul pe care-1 respir?
   Observându-i încruntarea, tânăra femeie se temu că avea să ne răzgândească. Hotărî să nu-şi forţeze norocul. Tocmai obţinuse o victorie importantă, nu?
   Totuşi,nu se simţea în stare să sărbătorească.
   - Sunt de acord şi accept.
   - Ai o inimă mare.
   - Mulţumesc,zise ea uimită de compliment.
   - Nu a fost o laudă, o mustră el. E o slăbiciune de care vreau să te descotoroseşti.
   O lăsă fără glas. Cum ar fi putut să-1 contrazică? Însoţitorii lui erau la fel de ciudaţi ca şeful lor. Când li se ordonă să-i lase pe prizonieri să plece, nici măcar nu încercară să-și ascundă dezamăgirea, îmbufnându-se ca nişte copii.
   Brenna îi privi pe când îl urma pe războinicul cel uriaş, iar Quinlan avu tupeul să-i zâmbească. Bărbatul pe care se angajase să-1 ia de soţ nu-i adresă cuvântul decât după ce se îndepărtară suficient de ceilalţi.
   - Brenna?
   - Da?
   - Nu voi fi întotdeauna la fel de amabil.
   Îşi dădu seama că vorbea serios, dar tot îi venea să râdă până la lacrimi. Se forţă să se calmeze. Avea nevoie să-şi păstreze capul limpede, astfel încât să găsească o cale de a ieşi din acel coşmar. Vai, Doamne, în ce se băgase?
   La naiba, doar nu era ea de vină pentru toată povestea. Ştia adevărul, deşi se îndoia că vreun membru al familiei ar fi înţeles, mai ales tatăl ei. Când plecase de acasă ca să se mărite cu MacNare, ameninţase că avea să facă o nesăbuinţă.
   Acum, tatăl ei urma să presupună că se ţinuse de cuvânt.
  - Dacă tatăl meu mă va învinui pentru această căsătorie, va trebui să-1 lămureşti. Nu am plănuit asta, iar tu îi vei spune acest lucru. Promite-mi că o vei face.
   Cum el nu răspunse, insistă:
    - Promite-mi!
    O ajută să urce în şa, însă, cu toate că gestul lui fusese foarte atent, Brenna nu-i mulţumi, ci îl apucă de mână, privindu-1 în ochi:
   - Îmi promiţi?
   - E puţin probabil să-ţi mai revezi familia vreodată. Te îngrijorezi fără rost.
   Lui Connor i se părea o atitudine foarte rezonabilă, însă tânăra femeie fu cutremurată de cruzimea lui. Lacrimile îi umplură ochii la simplul gând că era posibil să nu-şi mai vadă niciodată familia.
   - O să-i revăd, protestă ea. Nu poţi să te aştepţi ca... Mama ta nu ţi-a spus niciodată că este nepoliticos să pleci de lângă cineva care vorbeşte cu tine?
   Războinicul nu credea ce-i aud urechile. Fetişcana aceea îl dojenise! Nimeni nu-1 mai dezaprobase atât de făţiş până atunci, iar o femeie care să i se adreseze într-un asemenea mod era pur şi simplu ceva ce-i depăşea puterea de înţelegere.
   Nu ştia cum să reacţioneze. Dacă ar fi fost bărbat, n-ar fi avut nicio problemă, bineînţeles, dar nu era, şi asta îi amplifica dilema, în mod cert, Brenna nu semăna cu niciuna dintre femeile pe care le cunoscuse. Majoritatea îl evitau, iar cele care aveau mai mult curaj ţineau capetele plecate şi aveau o purtare umilă în prezenţa lui. Reacţia pe care i-o provoca Brenna îl tulbura la culme. Fata aceea îl făcea să zâmbească, chiar şi atunci când se încrunta la el.
   De fapt, era o schimbare reconfortantă faţă de toate celelalte; nici măcar nu şi-o putea imagina înjosindu-se în faţa lui. Pe de altă parte, deşi comportamentul ei bizar îl încânta, ştia că ar fi fost o greșeală să-i dea de înţeles că putea să-1  sfideze nepedepsită. Lucrurile trebuiau stabilite de la început: urma să fie stăpânul ei și Brenna trebuia să-şi cunoască limpede poziţia. Aprecierea avea să vină mai târziu.
   Hotărând totuşi să se arate mărinimos, îi puse mâna pe coapsă, o strânse tandru şi o privi fix în ochi.
   - Încă nu înţelegi şi, din acest motiv, voi fi avea răbdare cu tine.
   - Ce exact nu înţeleg?
   - Locul pe care-1 ocupi în gospodăria mea. În curând vei învăţa să apreciezi marea onoare pe care ţi-am acordat-o luându-te de nevastă.
   Ochii ei se făcură de un violet intens. Doamne, cât era de drăguţă când se mânia!
   - Voi învăţa? întrebă ea.
   - Da.
    Îi puse palma deasupra mâinii lui şi începu să strângă. Nu era deloc blândă.
   - Poate ar trebui să acorzi această mare onoare cuiva care înțelege, sugeră ea.
   Connor îi ignoră remarca şi îşi continuă explicaţia.
   - Până când vei învăţa să apreciezi darul pe care ţi l-am oferit, mă aştept să-ţi faci cunoscute opiniile doar când ţi se cere. Nu tolerez impertinenţa. Acum, promite-mi.
   Nu fu deloc impresionată de ordinele lui aspre. O femeie nu poate îndura la infinit, şi ea aproape ajunsese la limită. Fără îndoială, mai avea  puţin până să se trezească din coşmar.
   - Nu-mi voi putea exprima niciodată opiniile? vru ea să ştie.
   - Nu în prezenţa altora, hotărî el. Când suntem singuri, vei putea să faci orice doreşti.
   - Vreau să merg acasă.
   - Nu se poate.
   Brenna suspină adânc.„Acasă” însemna întâlnirea cu tatăl ei și,  până când cineva nu-i explica adevărul, nu ţinea să-1 vadă.
   - Promit de îndată ce îmi promiţi şi tu că-1 vei lămuri pe tata.
   - N-o să mă plec niciodată în faţa voinţei tale.
   - Eu cu atât mai puţin în faţa ta.
   Connor nu-i băgă în seamă lăudăroşenia.
   - Totuşi pentru că este evident că ţi-e frică de mine şi te temi pentru viitorul tău, voi face o excepţie. Dacă îl voi vedea vreodată pe tatăl tău,îi voi explica ce s-a întâmplat.
   - Dar nu vei intra în detalii în legătură cu propunerile. Cu toate că eram doar un copil, tata e posibil să nu înţeleagă.
   - Nu voi menţiona propunerile tale.
   - Mulţumesc, rosti ea cu un zâmbet radios.
   Războinicul îşi plecă ochii spre mâna ei, care acum, în elanul recunoştinţei, i-o mângâia pe a lui.Nu se putu abţine să nu o ironizeze.
   - Nu e potrivit să-mi arăţi afecţiune în faţa soldaţilor englezi.
   - Nu-ţi arătam nicio afecţiune, pufni ea trăgându-şi repede mâna.
   - Ba da.
   Îi plăcea să aibă ultimul cuvânt. Îl văzu zâmbind în timp ce se întorcea cu spatele. Ce ciudat simţ al umorului avea! Toţi locuitorii din Highlands erau oare la fel de ciudaţi ca el? Brenna spera din tot sufletul că nu. Cum avea să se înţeleagă ea cu un om atât de neobişnuit?
   Doamne, se gândea deja la un viitor alături de barbar. Ce se întâmpla cu ea? Ar fi trebuit să se gândească la o modalitate de evadare, în loc să se întrebe cum ar fi fost traiul alături de el. Reacţia ei era foarte greu de înţeles. Simţise uşurare şi apreciere sinceră când îi promisese să discute cu tatăl ei, deşi nu avea niciun motiv să creadă că avea să-şi ţină cuvântul.
   Exista un singur motiv posibil pentru purtarea ei stranie, decise. Îşi pierduse minţile.
   „M-a făcut să fiu la fel de zăpăcită ca Beatrice, îşi zise. Dumnezeule, Beatrice!”
   Uitase complet de camerista ei. Săraca femeie tremura probabil de groază undeva printre tufişuri.
   Brenna descălecă şi fugi înapoi spre soldaţii tatălui său. Acum stăteau toţi în picioare, recuperându-şi în tăcere armele. Niciunul dintre ei nu se uită spre ea când îi strigă, aşa că se apropie.
   Quinlan îi bloca însă calea. Nu o atinse, doar se opri în faţa ei, astfel încât să nu mai poată face un alt pas înainte. Tovarăşii lui înaintaseră şi ei, ca să se pună între ea şi soldaţii care o însoţiseră până acolo. Dacă nu ar fi ştiut adevărul, ar fi crezut că încercau să o protejeze de propria ei escortă. Ideea era prea absurdă ca să o ia în considerare; hotărî că erau pur şi simplu necuviincioşi.
   - Aş dori să stau de vorbă cu soldaţii tatălui meu.
   Quinlan dădu dezaprobator din cap.
   - Stăpânului tău nu i-ar plăcea.
   Nu era stăpânul ei; pentru dragostea lui Dumnezeu şi a regelui, era englezoaică, dar ştia că n-avea să obţină ce dorea dacă se certa cu el. Avea nevoie de cooperarea lui, nu de o izbucnire de mânie.
   - Mă îndoiesc că pe stăpânul tău îl va deranja, spuse în cele din urmă. Va dura doar 1 minut. Promit
   .Quinlan cedă anevoie. Veni lângă ea, îşi strânse mâinile la spate şi spuse:
   - Poţi să le vorbeşti de aici.
   Brenna nu pierdu nicio clipă.
   - Harold, te rog să nu uiţi de Beatrice. Se ascunde lângă pârâu. Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai duce-o acasă.
   Fără s-o privească, soldatul încuviinţă.
   - Le spui părinţilor mei să nu se îngrijoreze?
   Harold mormăi ceva ce ea nu înţelese.
   Încercă să meargă mai aproape ca să-i audă şoaptele, dar Quinlan întinse braţul ca să o oprească. Îi aruncă o privire severă, ca să ştie ce credea despre comportamentul lui arogant, apoi se întoarse iarăşi către Harold.
   - Ce-ai spus? întrebă. Nu te-am auzit.
   În cele din urmă, soldatul ridică ochii din pământ.
   - Tatăl domniei voastre va porni un război din pricina acestei fapte cumplite, milady. Asta am spus.
   Tânăra femeie îşi simţi inima sărindu-i din piept.
   - Nu, nu, nu trebuie să pornească un război din cauza mea. Fă-1 să înţeleagă, Harold.
   Se opri când auzi panica din propria voce,inspiră adânc şi şopti:
    - Nu vreau să se lupte nimeni din cauza mea. Spune-i tatălui meu că am dorit această căsătorie. I-am cerut highlanderului să vină după mine.
   - Aţi vrut să vă căsătoriţi cu MacNare? întrebă Harold.
   - Nu, nu, nu l-am vrut niciodată pe MacNare. L-am vrut pe...
   Dumnezeule, era atât de tulburată încât nu-şi putu aminti numele stăpânului.
   - L-am vrut pe...
   Îl privi pe Quinlan înnebunită.
   - Cum se numeşte stăpânul tău?
   - Connor MacAlister.
   - MacAlister, strigă ea. L-am vrut pe MacAlister. Aminteşte-i, te rog, tatălui meu că 1-a întâlnit pe viitorul meu soţ cu mult timp în urmă.
   - E timpul să plecăm, milady, o sfătui Quinlan, căci tocmai îl zărise pe Connor privind cu un aer foarte nemulţumit de la marginea poienii.
   - O ultimă cerere, insistă ea, fără a-i lăsa timp să o mustre. Harold, spune-i tatălui meu să nu vină după mine. Vreau ca el să sărbătorească...
   - Ce anume să sărbătorească, milady?
   De-abia putu să scoată cuvintele din gură fără să se înece.
    - Fericirea mea.
   Fugi înapoi la calul său şi era deja în şa când Connor se apropie în spinarea unui uriaş armăsar negru, care arăta la fel de ameninţător ca stăpânul său. Ea făcu greşeala să se uite în sus şi scăpă hăţurile din mână văzându-i mânia din ochi. Îşi plecă iute capul, prefăcându-se că era teribil de ocupată să se aşeze confortabil. Connor nu accepta să fie ignorat. Oare fetişcana chiar voia ca el să creadă că încerca să-1 protejeze de furia tatălui ei? Ideea era atât insultătoare, cât şi amuzantă.
   Îşi aduse calul mai aproape,până când picioarele li se atinseră, după care îi ceru întreaga atenţie prinzând-o de bărbie şi forţând-o să-1 privească.
   - De ce?
   - Războiul înseamnă moarte, răspunse ea, neîncercând să pretindă că nu ştia despre ce era vorba.
   - Pentru unii, încuviinţă el ridicând din umeri.
   - Chiar şi un om ar fi prea mult. Nu vreau să se dea bătălii din cauza mea. Tata are o armată numeroasă, dar s-ar pune în primejdie dacă ar veni după mine. Ar insista să-şi conducă oştenii şi nu pot să nu mă îngrijorez că ai putea...
   - Aş putea să ce?
   - Să-1 omori.
   Văzându-i chipul liniştit, îşi dori să aibă puterea de a-1 da jos de pe cal. Era un bărbat mândru şi arogant şi ea îi exploatase ambele defecte, exprimându-şi convingerea că era superior pe câmpul de luptă. Dacă deţinea un avantaj clar din punct de vedere fizic - pentru că era mai tânăr, mai mare şi, evident, mai puternic- tatăl ei avea să compenseze prin efectivele impresionante ale oştirii sale. Avea să fie un măcel, iar lui Connor MacAlister îi era sortit probabil să sfârşească sub un morman de răniţi.
   Atunci, de ce îl minţise pe Harold? Sincer, nu ştia. Tocmai pecetluise soarta relaţiei cu tatăl său, deoarece ştia că, de îndată ce primea mesajul, bătrânul avea să turbeze de furie. Nu avea să-şi dea osteneala de a chibzui pe îndelete pentru a-şi da seama că fiica lui nu ar fi putut să plănuiască acest şiretlic. Nu numai că nu-şi dorise, dar nici nu avusese nici timp.
   Tăticul avea s-o învinovăţească, să-i întoarcă spatele şi s-o scoată de la sufletul lui, dar avea să rămână în viaţă ca să-şi ducă mai departe ura. Şi nimeni nu avea să moară.
   - Nu vreau să-i creez neplăceri tatei. Totuşi, după ce am chizbuit, mi-am dat seama că propriile mele dorinţe nu vor conta. Lordul MacNare trimite o escortă să mă întâmpine şi sunt sigură că oamenii lui o să ucidă mulţi dintre ai tăi. Mă aştept să ajungă în orice clipă.
   - Nu, nu vor veni după tine.
   Afişa o siguranţă incredibilă. Ar fi costat-o prea mult efort să se certe şi era pur şi simplu prea epuizată ca să-şi mai facă griji. Durerea era atât de intensă, încât de-abia se putea abţine să nu izbucnească în lacrimi.

   Din nefericire, avu mult timp la dispoziţie să-şi plângă de milă.
   Părăsiră poiana un minut mai târziu şi nimeni nu vorbi cu ea până seara. Era încadrată de doi războinici cu feţe împietrite, care nu-i aruncară nici măcar o privire. Nici lui Gilly, iapa ei voioasă, nu-i plăcea apropierea mai mult decât îi plăcea ei.
   Connor era de nevăzut. Dispăruse în faţa celorlalţi cu mai mult de o oră înainte şi încă nu se întorsese. O conversaţie ar fi întrerupt monotonia, dar niciunul dintre ei nu avea chef să-i facă pe plac.
   După ce îi cercetă pe furiş, înţelese că erau preocupaţi în totalitate de protecţia ei, scrutând pădurea în vederea unei posibile ameninţări.
   Oricât de ciudat i-ar fi fost să recunoască, se simţi în cele din urmă consolată de vigilenţa lor. Cum, de la atâta călărit, şezutul o durea, încercă să urmeze sfaturile materne şi oferi suferinţa ei Cerului, pentru toate sufletele pierdute, menite iadului.
   Nu înţelegea cum ar fi putut să-i ajute durerea ei să-şi găsească drumul, dar regulile erau reguli, aşa că trebuia să le urmeze. Da, putea să îndure neplăcerea. Ispăşirea păcatelor din trecut avea să-i facă bine. Cu toate acestea, Gilly nu avea nicio vină.
   Iapa încetinise pasul pe măsură ce se căţărau pe pantele abrupte. Era un animal delicat, nepregătit pentru o asemenea călătorie epuizantă.
   Brenna nu ştia cui să-i ceară o pauză. Connor ar fi fost prima ei alegere, evident, dar el era departe în faţă, aşa că ar fi trebuit să-şi urle revendicarea, în speranţa de a fi auzită. Nu i se părea o idee bună. Expresiile serioase de pe chipurile soldaţilor şi încordarea lor vizibilă dădeau de înţeles că străbăteau un teritoriu ostil. Se trezi întrebându-se dacă viitorul ei soţ avea prieteni. După ce întoarse problema pe toate părţile, conchise că nu. Bineînţeles, nu se putea învinui decât pe sine. Era tot atât de afabil ca un urs rănit care atacă.
   Comparaţia o făcu să zâmbească. Pe urmă îşi aminti de săraca Gilly. Hotărând să-i comunice lui Quinlan îngrijorarea ei, se întinse să-i atingă braţul, însă acesta sări de parcă l-ar fi pişcat. Smucindu-se,se întoarse şi se încruntă la ea din cauză că îl deranjase.
   Brenna nu apucă să rostească vreo vorbă, că el îi făcu semn să păstreze tăcerea. Ea arătă imediat spre Gilly.
   Războinicul nu era orb. Cu siguranţă vedea cât de agitat şi extenuat era calul ei.
   Quinlan, nepăsător, dădu pinteni calului şi o luă la galop în faţă. Tânăra femeie îl urmări neliniştită cu privirea,însă constată că nu rămase neprotejată. De îndată ce Quinlan îşi părăsise poziţia,un alt războinic veni să-i ia locul.
   Îşi continuară drumul în acelaşi ritm. Era epuizată. Presupunea că oşteanul mersese să-l aducă pe Connor, dar celor doi bărbaţi le lua o veşnicie să se întoarcă. Închise ochii doar pentru 1 minut sau 2 şi, când privi din nou în jur, Connor era alături de ea, ridicând-o pe genunchiul lui.
   Prea obosită să-1 dea la o parte, ultimul ei gând înainte să adoarmă fu că va avea grijă să nu se lase pe
spate şi nici să nu se sprijine de el.
   Se trezi salivând de-a dreptul pe pieptul bărbatului. În somn se întorsese spre el, îşi încolăcise braţele în jurul taliei lui până când degetele i se sprijineau pe pielea lui caldă şi îşi cuibărise obrazul la baza gâtului lui. Căldura răspândită de el o încălzi mult mai puternic decât o duzină de pături groase de lână. I se părea minunat. Totodată, era umilitor. Gura ei deschisă era lipită de pielea lui, ceea ce făcea ca purtarea ei să pară cu atât mai dezgustătoare.
   Din fericire, îşi aminti de Gilly şi fu capabilă să-şi lase deoparte stinghereala. Cât de mult putea să continue calul ei înainte să se prăbuşească?
   Brenna încercă să se tragă de lângă Connor şi îi ceru să se oprească, dar el o înconjură cu braţul şi o forţă să rămână unde era. Îl pişcă pentru a-i atrage atenţia, iar el se răzbună strângând-o fără milă.
   Dacă ar fi fost capabilă să-şi ridice privirea spre faţa lui, era sigură că l-ar fi văzut încruntându-se. Omul nu ştia să facă altceva.
   Se înşela.
   Connor zâmbea, căci era foarte amuzat de îndrăzneala ei. Ştia că o intimida; era îngrijorată, asta i se vedea în ochi, şi totuşi îl pişcase. Ce femeie încăpăţânată! Dacă îi era teamă de el, de ce încercase să-1 provoace? Trebuia să-i pună această întrebare într-o bună zi, când nu avea să fie ocupat cu probleme mai importante.
   Disperată, vru să zbiere ca din gură de şarpe, însă Connor nu-i dădu prilejul de a se face de ruşine şi hotărî să facă popas peste noapte.
   Era atât de recunoscătoare, încât uită să-1 mustre pentru calvarul la care o supusese pe Gilly. Era nevoie de o săptămână bună de răsfăţ ca blânda iapă să-şi revină. Connor descălecă primul, după care se întoarse să o ajute. O prinse în timp ce aluneca pe o parte a armăsarului.
   - Nu foloseşti şa.
   - Niciunul dintre noi nu foloseşte.
   Îl ocoli şi dădu fuga la iapa ei. La cum o dureau picioarele, putea doar să-şi imagineze neplăcerea lui Gilly. Observând că şaua ei lipsea, presupuse că unul dintre oamenii lui o luase şi era recunoscătoare pentru atât de multă consideraţie.
   Connor nu o lăsă să se ocupe de odihna lui Gilly. Îi încredinţa această sarcină lui Owen, soldatul cu o cicatrice pe faţă şi cu un zâmbet pe care ea îl considera încântător. Îl sâcâi cu instrucţiuni în legătură cu îngrijirea iepei, îi mulţumi pentru ajutor, după care îl urmări, ca o mamă îngrijorată, în timp ce o ducea pe Gilly într-un loc unde copacii nu blocau lumina lunii. Calul era cooperant,un semn sigur că avea de gând să facă ceva rău; de mai multe ori în trecut muşcase nişte grăjdari care nu bănuiau nimic. Brenna strigă un avertisment şi porni să-şi caute bagajul.
   Valea pe care Connor o alesese pentru popas era înconjurată din toate părţile de o pădure deasă. Solul şi copacii vibrau de nuanţe de maro şi verde, iar ici şi colo erau stropite flori cu marginile roşiatice,de-abia trezite din somnul iernii. Un baldachin de ramuri cu frunze verzi-aurii se arcuia mult deasupra lor. Panglicile de lumină pală care se strecurau printre arbori creau o atmosferă propice pentru scurta plimbare până la lacul care, după cum explicase Quinlan, îşi croia drum prin vârful sudic. Îi oferiră intimitatea necesară pentru a se îngriji de nevoile ei.
   După 10 minute, Connor hotărî că petrecuse destul timp singură şi merse să o ia. O găsi îngenuncheată deasupra desagii, scotocind printre lucruri şi mormăind.
   Mai multe articole vestimentare erau împrăştiate în jurul ei.
   Nu era cu adevărat atentă la ceea ce făcea. Mintea ei era ocupată cu găsirea unui plan de evadare. Din fericire, timpul era de partea ei, se gândi; de îndată ce reuşea să-şi pună ordine în gânduri, avea să descopere precis o soluţie. Connor, care o veghea de deasupra, aşteptă ca ea să-1 observe, într-un târziu, renunţă şi îi înmână şervetul de şters faţa, pe care îl ridicase de pe jos cu câteva ore în urmă.
   - Cauţi asta?
   - Da, mulţumesc, răspunse ea distrasă. Trebuie să-1 fi scăpat chiar acum, altfel aş fi băgat de seamă. Sunt foarte atentă.
   El nu o corectă. Nu-i dădu panglica albastră pe care de asemenea o uitase lângă pârâu în acea dimineaţă. Hotărî să o păstreze ca o amintire a faptului că îşi luase într-adevăr o soţie. Era foarte probabil să uite un asemenea detaliu nesemnificativ.
   - Spală-te pe faţă, Brenna. Ai gura acoperită de vopsea.
   Tânăra femeie se îndreptă atât de repede, încât aproape căzu pe spate.
   - Eu nu mă vopsesc pe faţă! exclamă ea îngrozită. Numai femeile sortite iadului ar face un astfel de lucru păgân.
   - E vopseaua mea.
   - Cum am ajuns să fiu vopsită? Îmi amintesc acum. Imediat după ce m-ai păcălit să te cer iarăşi de bărbat, şi tu ai spus da, m-ai sărutat fără să-mi ceri permisiunea.
   - Chiar aşa, încuviinţă el ca să pună capăt discuţiei.
   În opinia lui, scurta atingere a buzelor nu îndeplinea condiţiile unui sărut, fusese un gest simbolic, nimic mai mult.
   - Ne aşteaptă preotul. Grăbeşte-te şi termină.
   Nu-i venea să creadă ce auzea.
   Rămase ţintuită locului.
   - Acum? Preotul ne aşteaptă acum? De ce aşteaptă?
   - E aici să facă ce trebuie făcut, murmură el uşor derutat.
   - Ce trebuie făcut? insistă ea.
   - Nu e posibil să fi uitat atât de repede, răspunse el exasperat. Nunta.
   - Acum? strigă ea din nou. Vrei să te însori cu mine acum?
   Îşi trecu mâinile prin păr, apoi începu să-şi frângă mâinile. Dumnezeule, era conştientă că ţipa, dar nu se putea opri. Connor era atât de calm! Îşi pierduse minţile dacă îşi imagina că s-ar fi putut căsători cu el chiar în acel moment.
   - La ce te aşteptai?
   Era prea năucită ca să găsească un răspuns.
   - La ce mă aşteptam? Mă aşteptam la timp.
   - Timp pentru ce?
   Timp ca să găsească o ieşire din acel coşmar, vru ea să strige.
   - Timp ca să mă duci la casa ta. Da, la asta mă aşteptam. Am nevoie de timp ca să plănuiesc o nuntă după toate regulile artei.
   - În acest caz, te-am scutit de o corvoadă. Poţi să-mi mulţumeşti mai târziu.
   - Şi timp ca să-ţi vii în fire, lăsă ea să-i scape.
   - Ştiu ce fac.
   Se simţi brusc ameţită şi îşi dădu seama că, pentru prima dată în viaţa ei, era pe punctul să leşine. Se aşeză pe malul lacului şi, închizând ochii, se strădui să născocească un plan în timp ce lumea se învârtea necontrolat în jurul ei.
   Da, avea nevoie de un plan. Orice plan. Era atât de panicată, încât mintea nu o ajuta. Avea să-1 salute pe preot, da, bineînţeles că avea să-1 salute şi să stea de vorbă cu el, explicându-i că era fericită să cineze în compania lui, după care toată lumea avea să se ducă la culcare. O putea căsători cu uriaşul dimineaţă la prima oră.
   Avea să propună cu tărie, chiar intenţiona să-1 implore să aştepte puţin, o lună sau două sau 10, deoarece taina căsătoriei era totuşi un lucru foarte serios; în situaţia în care Connor tot nu-şi înţelegea greşeala, avea să se apuce de cusutul rochiei de mireasă.
   Connor îşi pierdea răbdarea. Împotrivirea ei devenea de-a dreptul supărătoare. Hotărî să ia situaţia, şi pe Brenna, în propria mână. Luă şervetul, îl înmuie în apă şi se aşeză în faţa ei. Înainte ca ea să poată fugi, o prinse de bărbie şi o spălă pe faţă. Faţa ei era de un roşu aprins când termină, nefiind clar dacă el fusese prea aspru sau dacă ea roşise.
   - Să terminăm odată, porunci războinicul ridicând-o în picioare şi trăgând-o după el.
   - În cele din urmă, înţeleg. Sunt moartă, nu? Am murit de spaimă când te-am văzut prima oară şi acum sufăr pentru păcatele mele. Doamne, nu am fost chiar aşa de rea, nu?
   Connor, prefăcându-se că-i ignora lamentaţia, făcu eforturi supraomeneşti să-şi ascundă zâmbetul. Doamne, era atât de emotivă! Cu toate acestea, nu plângea. Preotul avea să creadă că fusese silită să se mărite dacă bocea pe durata întregii ceremonii. Adevărat, fusese împinsă de la spate, dar părintele Sinclair nu trebuia să afle asta. Pe deasupra, lui Connor nu-i plăcea să fie în preajma unor femei plângăcioase, întrucât îi creau o stare de agitaţie. Mai bine aşa, cu o soţie furioasă la culme.
   Brenna nu era într-o dispoziţie de plâns. Simţea nevoia să omoare pe cineva, iar Connor era prima ei alegere. Şi cum putea să ia parte la nunta ei cu o astfel de atitudine păcătoasă? Urma să primească sfintele taine ale căsătoriei. Nunta ei. Nu avea să fie deloc ca nunta pe care o plănuise în reveria din timpul lecţiilor de brodat. Se aşteptase să se mărite în capela tatălui său, înconjurată de familie şi de prieteni, în schimb, se alesese cu un grup de războinici prost crescuţi şi un preot căruia abia îi dăduseră tuleiele.
   Mândria o împiedică să se dea în spectacol. Deoarece toţi o urmăreau îndeaproape, se grăbi să-1 ajungă pe Connor; odată ajunsă în faţa preotului, îşi ridică uşor poalele şi făcu o plecăciune.
   - Începem? spuse prelatul, după ce aruncă o privire îngrijorată spre Connor.
   - Acum? strigă ea.
   Connor scoase un oftat din rărunchi.
   - Vrei să încetezi cu asta?
   - Este vreo problemă dacă are loc acum? se interesă preotul, deruta lui fiind evidentă.
   Îi adresă întrebarea lui Connor, cutezând să se încrunte la el.
   - Stăpâne, trebuie să-ţi spun că nu-mi place să-ţi împărtăşesc sfintele taine în vreme ce eşti vopsit în culorile războiului. Va trebui le să dau o explicaţie ierarhilor, precum şi lui Alec Kincaid. Ce le voi spune?
   - Spune-le ce vrei, părinte. Fratele meu, cel puţin, va înţelege.
   - Foarte bine. Milady, vii aici din proprie voinţă? Eşti de acord să-1 iei de bărbat pe Lord Connor MacAlister?
   Toată lumea se uită ţintă la ea, în timp ce îşi pregătea răspunsul, îşi dăduse cuvântul, iar soldaţii tatălui ei plecaseră teferi de lângă ea, ceea ce însemna că războinicul îşi ţinuse partea sa de promisiune. Acum era rândul ei.
   Preotul nu era deloc îngrijorat de confuzia miresei. Era obişnuit cu mirese agitate, întrucât cununase deja un număr considerabil de cupluri în scurta perioadă de când fusese hirotonit şi învăţase să se aştepte la aproape orice.
   - Preotul aşteaptă răspunsul tău, Brenna, îi reaminti Connor cu o voce ameninţătoare.
   - Da, aşteaptă, fetişcano, lăsă Quinlan să-i scape, deşi păstrase intenţionat un ton blând, în speranţa de-a o calma.
   Cedă în cele din urmă inevitabilului.
   - Da, părinte, bineînţeles, dar...
   - Trebuie să rosteşti cuvintele, milady. Potrivit canoanelor bisericeşti, trebuie să aud că accepţi să-1 iei de bărbat pe Connor MacAlister din proprie voinţă.
   - Acum?
   - Brenna, îţi jur că,dacă mai aud o dată cuvântul acela... se răsti Connor.
   Înnebunită, Brenna îşi aduse aminte în cele din urmă de jalnicul plan pe care îl făcuse.
   - Părinte, nu am fost prezentaţi cum se cuvine. Nici măcar nu-ţi ştiu numele. Ar trebui, nu? M-am gândit că vom lua cina împreună; aşa am putea să ne cunoaştem unul pe altul, iar dimineaţă, după o odihnă binemeritată, vom merge la capela dumitale. Dacă nu ai o capelă, am putea continua drumul până vom găsi una şi m-ai instrui astfel încât să fiu pregătită pentru această taină fericită şi eu...
   Tăcu brusc, după care murmură:
   - Culorile războiului,părinte? Ai spus culorile războiului? Connor MacAlister poartă pe chip culorile războiului la nunta mea?
   Nu voia să strige la omul bisericii, dar ajunsese la limită. Pur şi simplu nu mai putea îndura nimic. Nu-i păsa cine trăia şi cine murea, chiar dacă ea era singura ucisă. Un singur lucru conta pentru ea acum: vopseaua de război.
   Îşi îndreptă mânia spre Connor. Era atât de furioasă pe el, încât ochii i se umpluseră de lacrimi:
   - Nu accept aşa ceva!
   Preotul rămase cu gura căscată. Nu auzise pe nimeni vorbind cu seniorul MacAlister într-o asemenea manieră, cu excepţia lui Alec Kincaid, bineînţeles - putea să i se adreseze cum voia - iar ca o femeie să-1 trateze cu atâta ostilitate făţişă i se părea uimitor. Dacă avea să supravieţuiască acestui calvar, trebuia să reţină fiecare cuvânt ca să le poată repeta povestea prietenilor lui.
   Connor vru să bage frica în ea ca s-o potolească, dar lacrimile îl mişcară. De ce o supărau culorile războiului nu putea pricepe, dar în mod clar fata era mânioasă, şi el ştia că nu putea începe şi duce la bun sfârşit ceremonia până când nu o lămurea să coopereze. Doamne, era o pacoste!
   - Brenna, nu vei ridica vocea la mine, rosti el străduindu-se să pară rezonabil.
   Dur, însă rezonabil.
   - Nu vei purta culorile războiului la nunta noastră.
   Impresionat, constată că părea la fel de dură ca el.
   - Vreau să terminăm odată cu asta.
   Ea îi dădu drumul la braţ şi îşi încrucişă mâinile pe piept.
   - Vom aştepta.
   - Dacă tu crezi...
   - Nu-ţi voi mai cere niciodată nimic.
   La naiba cu toate, arăta ca şi cum urma să se pună pe jelit. Nu-şi dădea seama că avea să devină soţia lui? Era o onoare, nu o osândă. Cu toate acestea, mireasa lui nu părea să înţeleagă. Unul din ei trebuia să fie rezonabil, şi avea bănuiala că lui îi revenea această sarcină.
   - E atât de important pentru tine?
   Brennei nu-i venea să creadă că avea nevoie să pună o întrebare atât de ridicolă.
   Taina căsătoriei era un eveniment binecuvântat, toată lumea ştia asta, şi înfăţişarea în culorile războiului era o insultă la adresa lui Dumnezeu, a bisericii, a preotului şi a ei.
   - Este foarte important.
   - Bine, dar asta e ultima oară când voi ceda rugăminţilor tale.
   Connor se opri ca să-şi privească soldaţii şi observă că toţi dădeau aprobator din cap. Apoi se întoarse la şovăielnica lui mireasă.
   - M-am făcut bine înţeles?
   - Da, şi sunt foarte recunoscătoare.
   Tinerei femei îi veni deodată să zâmbească,dar îşi păstră expresia sumbră până când Connor plecă de lângă ea. Oftatul pe care-1 scoase era atât de puternic, încât semăna cu un mârâit. După aceea însă, zâmbi. Pentru prima dată după foarte multă vreme, nu-i era frică de viitorul ei. Pe de altă parte, îşi pierduse deja minţile, deci nu se putea bizui pe propria judecată.
   Connor se arăta cooperant, ceea ce însemna că nu era în totalitate barbar. Nu însemna mult ca temelie a unei căsnicii, dar trebuia să rămână cu acest bărbat pentru tot restul vieţii ei şi, în fond, era o femeie disperată. Trebuia să se mulţumească cu ceea ce primea, chiar dacă era vorba de o fărâmă de speranţă. Continuă să zâmbească până îşi aminti de păgânii cu feţele albastre care îl însoţeau pe mire.
   Avea deja privirea încruntată în momentul în care se întoarse către ei.
   - Vă aşteptaţi să asistaţi la nuntă?
   Nu avea nimic mai mult de spus. Quinlan şi ceilalţi se închinară în faţa ei, apoi se grăbiră să-şi ajungă din urmă stăpânul.
   Nu o priveau cu duşmănie, precum Connor. De fapt, câţiva dintre ei îi zâmbiră. Păreau dornici să-i facă pe plac. Nu avea totuşi curajul să se încreadă în vreunul dintre ei, aşa că decise să-i urmeze doar ca să fie sigură că nu aveau să se răzgândească în ultima clipă. Se temu că tocmai asta se întâmplase când îi zări aliniaţi pe mal, vorbind unii cu alţii.
   Deoarece mintea îi era plină cu lucrurile importante, nu-i trecu prin cap că bărbaţii trebuiau să-şi dea jos hainele înainte să intre în apă. Evident, era prea ocupată să exulte la gândul nesemnificativei sale victorii ca să se gândească la altceva. Prima dată le căzură la pământ centurile. Se opri şi închise ochii.
   Totuşi, nu fu destul de rapidă, căci le văzu posterioarele înainte să dispară în lacul de dedesubt. Urmară hohote de râs. Nu o deranjau, chiar dacă în mod cert ei ştiuseră tot timpul că era acolo şi acum râdeau de ea.
   Preotul apăru în spatele ei.
   - Nu am fost prezentaţi, milady. Sunt părintele Kevin Sinclair, fiul lui Angus Sinclair din Neatherhills.
   - E o plăcere să te întâlnesc, părinte. Numele meu este Brenna. Tatăl meu este baronul Haynesworth, dar mă îndoiesc că ai auzit vreodată de el. Sunt englezoaică.
   - Bănuiam.
   - Hainele şi vorbirea mea nu lasă loc de îndoială, aşa-i?
   - Într-adevăr, spuse el cu un zâmbet care i se păru tinerei la fel de încântător precum accentul.
   Preotul transmitea căldură şi bunătate şi, după multă vreme, începu să se destindă.
   - Trebuie să te felicit, Lady Brenna. Stăpâneşti limba noastră remarcabil pentru o începătoare.
   - Dar, părinte, am studiat gaelică ani de zile!
   Îngrozit, bâlbâi grabnic o scuză.
   - Iartă-mă. Am vrut să te laud, nu să te insult.
   - Nu m-am simţit jignită, am fost doar surprinsă, îl asigură ea.
   - Ştiai că alternezi cele două limbi când eşti furioasă? o întrebă el zâmbind iarăşi.
   - Nu, nu ştiam. Când ai observat această purtare stranie?
   - Când te-a scos din fire vopseaua. Şi eu m-am enervat, dar nu pentru mult timp. Modul în care i-ai ţinut piept m-a impresionat, pun rămăşag că şi pe el. Nu cred că cineva i-a mai vorbit vreodată cu atâta pasiune şi furie. Cu siguranţă a fost ceva demn de văzut.
   - N-ar fi trebuit să fiu dificilă. Purtarea mea n-a fost vrednică de o doamnă, şi chiar am mai multă minte decât atât. M-am lăsat condusă de furie, ăsta e un defect pe care trebuie să-1 îndrept. Dacă e timp, te-aş ruga să-mi asculţi spovedania înainte de cununie.
   - Voi găsi bucuros timp,milady.
   - În cazul acesta, există vreo capelă prin apropiere?
   - Avem puţine capele aici, dar, atâta timp cât nu stăm cu faţa unul la altul în timpul spovedaniei, canoanele vor fi respectate.
   Părintele purta deja patrafirul pe care îl folosea în timpul spovedaniilor. Fâşia împodobită cu ciucuri îi acoperea umerii.
   De îndată ce ajunseră în poiană, îşi desfăcu funia pe care o purta în jurul mijlocului şi se întoarse să găsească un loc potrivit. Se opri în cele din urmă lângă o buturugă, se aşeză pe ea şi apoi o instrui pe Brenna să îngenuncheze alături. Fata se conformă şi închise ochii. El privi de-a lungul poienii, făcu semnul crucii cu o mişcare largă a mâinii şi îi spuse să înceapă.
   Îi înşirui repede păcatele şi, când termină, începu să-i pună întrebări într-o încercare de a amâna inevitabilul.
   - Păcătuiesc dacă mi-e teamă de viitorul meu? Nu-1 cunosc pe Connor prea bine. Mă înspăimântă, părinte.Sunt absurdă?
   Preotul nu avea de gând să recunoască faptul că războinicul îl îngrozea. Nu era ruşinat de reacţia lui, căci toţi cei pe care îi ştia nutreau aceeaşi senzaţie.
   Totuşi, trebuia să-i ofere consolare, iar dacă i-ar fi spus adevărul, n-ar fi făcut decât s-o înspăimânte şi mai mult.
   - Nici eu nu-1 cunosc foarte bine,dar am auzit suficient despre trecutul său ca să înţeleg de ce e un om atât de dificil. Tatăl lui a murit când el era foarte tânăr şi a fost crescut de către Alec Kincaid, care-i este ca un frate mai mare.
   - Sunt sigură că-mi va plăcea fratele lui, şopti ea, rugându-se la Dumnezeu să aibă dreptate.
   Preotul era la fel de sigur că avea să fie îngrozită de el. El, unul, era, deşi n-ar fi ajutat-o în vreun fel dacă-i făcea această mărturisire.
   - Nu am simţit niciodată nevoia să am grijă ce cuvinte folosesc în prezenţa lui sau să merg la 10 metri în spatele lui. Vârsta 1-a învăţat pe Kincaid să asculte înainte să atace - cel puţin,asta mi s-a spus - şi din acest motiv nu mă intimidează la fel...
   - Precum Connor?
   - Fetiţo, nu încerca acum să ghiceşti ce voi spune. Modul în care ceilalţi din preajmă au reacţionat la vederea lui Connor m-a făcut mai prudent. Încearcă să-ţi aminteşti că Dumnezeu va avea grijă de tine. Planurile Lui sunt adesea prea complicate ca noi să le înţelegem.
   Ar fi trebuit să se simtă mângâiată de comentariile lui? Dacă da, atunci de ce îi venea să plângă?
   - Voi fi singură, părinte, şopti ea.
   - Nu, fetiţo, nu vei fi singură. Dumnezeu va fi cu tine şi eu voi fi în apropiere. Mi s-a încredinţat sarcina de a-1 sluji pe lordul Kincaid, căci confesorul lui a murit acum 3 luni şi serviciile mele sunt de mare trebuinţă în ţinut. Nu voi fi niciodată prea ocupat ca să te slujesc, milady, şi dacă vei avea vreodată nevoie de mine, tot ce trebuie să faci este să-mi ceri.
   Consolată de promisiunea lui, îl asigură că prietenia şi sfaturile sale aveau să fie mereu bine-venite.
   Războinicii urmăreau scena din apropiere. Quinlan se plimbă încontinuu în timpul aşteptării, iar Connor se sprijini de un copac,cu braţele încrucişate pe piept şi având o privire încruntată.
   - Se pare că nu vor termina prea curând, observă Quinlan. Cred că ar trebui să o luăm înainte şi să mâncăm. A fost o zi lungă.
   - Aşteptăm, indiferent cât de mult durează. Sincer, mi-am pierdut răbdarea. Nimeni nu poate avea atât de multe păcate. Drace, nu a trăit suficient de mult.
   - Poate se spovedeşte şi de păcatele tale, sugeră Quinlan cu un rânjet.
   - În cazul ăsta, am putea sta aici o lună întreagă.
   Războinicul era atât de amuzat de propria sa glumă, încât râse în hohote. Sunetul provocă o reacţie de dezaprobare din partea părintelui Sinclair, care îl sfredeli cu privirea.
   - Stăpâne, e oare cu putinţă ca doamna ta să aibă îndoieli? întrebă Owen. E posibil să tragă de timp anume.
   Quinlan îşi dădu ochii peste cap.
   - Bineînţeles că trage de timp!
   După alte câteva minute, Sinclair termină. Era pe punctul să o dezlege de păcate, când ea îl opri.
   - Pot să mai pun o ultimă întrebare?
   Îşi freca mâinile una de alta în timp ce aştepta răspuns. Sinclair observă gestul şi se grăbi să o calmeze.
   - Ai la dispoziţie tot timpul de care ai nevoie. Nu mă grăbesc.
   - Se uită la noi? Se uită, nu-i aşa?
   - Da, se uită.
   - Mi-am ţinut ochii închişi, cum mi-ai spus, dar ştiu că Connor e supărat.
   - A, nu, de-abia ne acordă atenţie, minţi preotul.
   - Voi face tot ce îmi stă în putinţă, oftă ea. Sunt hotărâtă să fiu o soţie bună. Îţi mulţumesc, părinte, pentru sfaturi. Apreciez timpul pe care mi l-ai acordat. Am terminat acum.
   Părintele Sinclair îşi prinse capetele patrafirului sub funia din talie şi se ridică în picioare. Se întoarse s-o ajute pe Brenna, însă n-ar fi trebuit să se deranjeze. Connor era deja lângă mireasa lui, ridicând-o spre el.
   - Doreşti să-ţi mărturiseşti păcatele, stăpâne?
   - Nu.
   Încruntarea sa îl făcu pe părintele Sinclair să tresară. Se îndepărtă în pripă, folosindu-se de pretextul salutării oamenilor.
   Connor nu era conştient cât de aspru îi sunase vocea. Avea atenţia îndreptată spre Brenna, pe care o aştepta să ridice ochii spre el. Intenţiona s-o sperie puţin, cât să-i insufle respectul. Convins că avea să se simtă mai bine odată ce se supunea imboldului copilăresc, dădu să treacă la faptă, însă îi observă expresia surprinsă.
   - Connor, nu eşti simpatic.
   - De ce trebuie să aud asta?
   - Nu trebuie, dar am simţit nevoia să-ţi spun. Nu contează. Simpatic sau nu, tot m-aş mărita cu tine. Când fac o promisiune, mă ţin de cuvânt. Aş vrea şi tu să-mi promiţi ceva.
   - Nu.
   - Dar nici măcar nu mi-ai auzit cererea, se minună ea. Cum poţi să spui nu?
   - Ne aşteaptă preotul.
   Se forţă să fie răbdătoare deoarece existau griji mai importante de care să se preocupe.
   - Odată ce preotul a binecuvântat această căsătorie, vrei să explici de ce eşti atât de hotărât să te căsătoreşti cu mine şi nu cu alta?
   Connor nu văzu niciun pericol în a-i satisface curiozitatea, deşi interesul ei i se părea straniu.
   - Prea bine. Dar vei fi întotdeauna la fel de încăpăţânată şi neascultătoare?
   - Nu mi-am dat seama că sunt.
   Se grăbi să schimbe subiectul înainte să-i găsească alt nod în papură.
   - Îţi mulţumesc că i-ai permis părintelui Sinclair să-mi asculte spovedania .Amândoi îţi apreciem răbdarea.
   Războinicul părea surprins de recunoştinţa ei.
   - Preoţii noştri sunt cei mai puternici oameni din ţinut, fetiţo. Nu aş îndrăzni să-i întrerup, chiar dacă aş dori.
   Brenna, observând că preotul le făcea cu mâna, îşi puse mâna pe braţul lui Connor.
   - Părintele ar dori să începem. Eşti pregătit? Mărturisesc că sunt foarte emoţionată, adăugă ea în şoaptă.
   - Nu e nevoie să fii emoţionată. O să-ţi treacă imediat.
   - Da? întrebă ea, mirându-se cum era posibil să stăpânească o astfel de pornire.
   - Da, o să-ţi treacă, deoarece, în cele din urmă, vei înţelege că-ţi va fi mult mai bine în postura de soţie a mea. Nicio femeie în toate minţile nu ar dori să fie măritată cu porcul de MacNare.
   Părea să ştie despre ce vorbea. Hotărî să-1 creadă pentru simplul motiv că nu avea nicio altă opţiune. Totuşi, ar fi dorit să aibă ceva din încrederea şi din forţa lui. Îi veni să se sprijine de el, însă nu cedă pornirii, deoarece ar fi dat impresia de slăbiciune, în condiţiile în care nu era slabă deloc. Nu, nu, era doar emoţionată. Atâta tot.
   De îndată ce îşi dădu seama că toată lumea o privea insistent, se forţă să zâmbească şi îşi îndreptă umerii.
   - Sper să nu mă fac de ruşine cu jurămintele. Nu am avut timp să mă gândesc la ce ar trebui să-ţi spun. Mă întrebam dacă...
   - Nu, nu vom aştepta. Te vei descurca foarte bine.
   - Dar eu...
   - Va fi gata înainte să-ţi dai seama, o linişti Connor.
   El credea că se referă la ceremonie, însă nu-1 corectă. Se temea să nu se facă de râs cu jurămintele ei, dar ştia că, într-un fel sau altul, avea să le rostească.
   Viitorul, pe de altă parte,continua să o îngrijoreze. Alegerea era irevocabilă.
   Connor era un necunoscut. La fel şi MacNare, îşi reaminti. Nu ar fi fost la fel de neliniştită şi cu el?
   Se uită fix înainte şi rămase locului timp de un minut, trecând iarăşi în revistă consecinţele gestului pe care urma să-1 facă. În final, decise că trebuia să-şi lase soarta în mâinile lui Dumnezeu.
   - Acum nu mai există cale de întoarcere, Connor MacAlister.
   El confirmă din cap, căci îi simţise convingerea din voce şi ştia că, în sfârşit, era hotărâtă.
   - Nu, fetiţo, nu mai este.
   Merse înaintea lui cu pasul ferm şi capul sus.
   - Sper că totul va fi cât mai simplu.
   Avea să fie simplu, îşi zise războinicul,încredinţat că tânăra lui mireasă îşi revenise în fire şi dădea dovadă de chibzuinţă. Se înşela amarnic.

CAPITOLUL 4

   Nimic nu era vreodată simplu cu fetişcana aceea. Până la urmă se căsătoriră, dar Dumnezeu cu mila, le luă o veşnicie să ajungă la finalul ceremoniei.
   Bineînţeles, mireasa lui era vinovată în totalitate. Deveni distrasă în mod atât de evident în timpul lungii prelegeri despre meritele sfintelor taine ale cununiei, încât pur şi simplu nu putu sta locului. Connor se forţă să-şi păstreze răbdarea, stăpânindu-şi nemulţumirea. Totuşi, era ameţit, la fel ca ceilalţi. Doi dintre oştenii lui trebuiră să închidă ochii pentru a-şi menţine echilibrul. Sinclair era şi el în aceeaşi situaţie, şi asta pentru că încercase să ţină pasul cu mireasa.
   Cu toate acestea, începuse bine. Când preotul îi instrui să stea unul lângă celălalt şi cu faţa spre el, Brenna se grăbi să se supună. Părea dornică să coopereze, iar Connor presupuse, fireşte, că era la fel de grăbită ca el să se termine totul.
   Desigur, se înşela.
   - Stăpâne, dacă supuşii tăi formează un semicerc în spatele tău, pot fi cu toţii martori la acest eveniment fericit. Gata, spuse preotul după ce soldaţii se postară la locul indicat. Lady Brenna, eşti pregătită să începem?
   - Da, părinte.
   - Eşti strălucitoare, fetiţo, şopti prelatul zâmbind.
   Pur şi simplu nu-şi putuse reţine complimentul, dar, observând grimasa dezaprobatoare a războinicilor, îşi aminti că muntenilor nu le plăcea nicidecum ca alţi bărbaţi să le acorde atenţie femeilor lor. Intuia că membrii clerului nu erau excluşi din această categorie.
   Se grăbi să-şi repare greşeala:
   - Mireasa ta îşi dă seama ce soartă minunată o aşteaptă, stăpâne, şi de aceea arată strălucitor. Am vrut doar să subliniez acest lucru.
   Connor nu înţelese de ce preotul devenise dintr-odată atât de agitat. Încuviinţă din cap doar pentru a-i face pe plac, astfel încât să poată continua slujba.
   Sinclair îşi drese glasul, îşi făcu semnul crucii şi enumeră responsabilităţile pe care trebuiau să le accepte odată ce deveneau soţ şi soţie.
   La început, Brenna păru liniştită şi, într-o oarecare măsură, relaxată, cu mâinile pe lângă corp. Connor obosi repede să-1 asculte pe preot, în timp ce ea se agăţa de fiecare dintre cuvintele lui. Când începu să se mute de pe un picior pe altul, Connor se gândi că era la fel de plictisită ca şi el. Apoi însă se apucă să-şi frângă mâinile, un gest rău prevestitor.
   - Lady Brenna, te rog, întoarce-te către stăpânul tău pentru a rosti jurământul.
   Nu ezită să se supună ordinului, dar, în clipa în care li se întâlniră privirile, Connor îi văzu panica din ochi. Îşi pierduse culoarea din obraji şi părea gata să leşine. Mirele aşteptă ca ea să vorbească, dar, după o tăcere stânjenitoare, decise să ia el cuvântul. Îşi îndeplini rapid sarcina cu o promisiune scurtă de a o proteja şi cinsti. Câţiva dintre oamenii lui îşi mormăiră aprobarea.
   Lui îi luase foarte puţin timp. Ea părea să aibă nevoie de tot restul serii.
   - E rândul tău, fetiţo, o îndemnă preotul. Trebuie să-ţi rosteşti jurământul. Ezitarea ta mă face să cred că s-ar putea să te răzgândeşti. Am dreptate?
   Ea scutură frenetic din cap.
   - Doresc să-1 iau de bărbat, părinte. Caut doar cuvintele potrivite.Este important să fie potrivite.
   Acelea fură ultimele vorbe coerente pe care le pronunţă pentru o foarte lungă perioadă. Începu să se plimbe, cumpănind cu teamă fiecare cuvânt. Îl înconjură pe preot de câteva ori, apoi lărgi cercul incluzându-i pe toţi. Nimeni nu fu nevoit să ghicească la ce se gândea, deoarece rostea cu voce tare fiecare gând confuz pe măsură ce se mişca.
   Connor, ştiind că nu era conştientă de ceea ce făcea, renunţă să o urmărească, moment în care îi dispăru şi ameţeala.
   Tânăra femeie le dădu ocol până când Sinclair se clătina vizibil de la învârtit.
   Declară că dorea să-1 protejeze şi să-1 onoreze pe Connor, la fel cum promisese şi el, dar, spre deosebire de bărbatul cu care se mărita, simţea nevoia să clarifice pe larg cele două jurăminte, cu explicaţie după explicaţie; totuşi, nu reuşi să ducă la sfârşit niciun gând. Era evident că nu avea să se oprească până când nu spunea totul, iar Connor nici nu încercă să intervină. Luă o poziţie relaxată, îşi încrucişa mâinile pe piept şi închise ochii.
   Preotul se gândi că stăpânul arăta plictisit, dar din când în când un zâmbet scurt îi apărea pe faţă, dând de înţeles că depistase ceva amuzant în vorbele miresei lui.
   Într-un final, ea se opri. Atunci Connor deschise ochii şi abia îşi putu reprima un hohot de râs.
   Blânda lui soţie stătea acum lângă preot şi părea destul de mândră de ea. Sinclair profită de ocazie. Se sprijini pe braţul ei pentru a evita să cadă, dar nici după ce îl părăsi ameţeala nu-i dădu drumul. Voia cu orice preţ s-o oprească dintr-o nouă plimbare în cerc.
   - Ai terminat, fetiţă? întrebă el.
   - Da, părinte.
   Sinclair îi aruncă stăpânului o privire nedumerită.
   - Aşadar, şi-a rostit jurământul?
   - Doriţi să-1 repet, părinte? se oferi ea.
   Toată lumea, în afară de Connor,strigă „Nu!” în acelaşi timp.
   Fu atât de surprinsă de răspunsul lor entuziast, încât ochii i se deschiseră larg şi făcu rapid un pas înapoi. Preotul fu singurul care simţi nevoia să se scuze.
   - Iartă-mă că am ridicat vocea la tine, doamnă dragă. Nu pot să-mi dau seama ce m-a apucat. Sunt sigur că stăpânul tău îmi va răspunde la întrebare.
   Connor nu-i dădu timp să protesteze. Îi fixă privirea în timp ce rezuma jurământul ei.
   - Mă va cinsti, mă va ocroti, mi se va supune doar atunci când consideră că sunt rezonabil - dar nu trebuie să-mi fac speranţe că acea zi e pe aproape - va încerca să mă iubească până ajunge la bătrâneţe şi trebuie să-mi intre în cap că mă va respecta atâta vreme cât nu săvârşesc vreo faptă care să-i demonstreze că nu sunt vrednic de ea, şi atunci Dumnezeu cu mila. Am uitat ceva, Brenna?
   - Nu, Connor. Ai surprins în mod desăvârşit esenţa jurământului meu.
   Preotul se opri pentru a-şi şterge sudoarea de pe sprânceană, căci sarcina de a căsători acel cuplu se dovedise deja extrem de dificilă. Încercă apoi să găsească un mod în care să-i binecuvânteze, căci mireasa era cu un pas în spatele lui, iar mirele la o distanţă destul de mare în faţă. Într-un final,renunţă la dilemă, flutură mâna într-un cerc larg şi sfârşi prin a-i binecuvânta pe toţi.
   - Sunteţi soţ şi soţie, anunţă el.
   Aşteptă ca aplauzele zgomotoase să înceteze înainte de a-i sugera lordului că poate dorea să sărute mireasa. Se întrebă care din cei doi avea să se îndrepte spre celălalt. Era, bineînţeles, responsabilitatea soţiei să se întoarcă alături de soţul ei, dar părea destul de năucită de tot ce se întâmplase, astfel că probabil nu era conştientă de datoria ei. Surprinzând pe toată lumea, tânăra femeie păru să se adune şi se grăbi spre Connor.
   Preotul fu atât de fericit şi uşurat că acest calvar luase sfârşit şi că lordul nu se înfuriase într-atât încât să-i rănească sentimentele fetei, că adăugă o a doua binecuvântare doar pentru ei doi.
   Connor se aplecă să o sărute şi o prinse de talie pentru a o opri să se îndepărteze de el. Ea nu se opuse. Dimpotrivă, îi înconjură gâtul cu braţele și se întinse către el. Expresia ei plină de bucurie îl făcu să creadă că îngerii zâmbeau. Deci, era fericită? Connor se uită în ochii ei în timp ce se străduia să înţeleagă turnura pe care o luase relaţia lor.
   Brenna era pe punctul de a-i aminti de datoria lui, când o sărută. Simţi căldura gurii lui în cele câteva secunde înainte ca el să-şi ridice capul şi să le spună oamenilor săi că puteau servi cina.
   Sărutul fu suficient de plăcut încât să-şi dorească un altul. Cum Connor o ţinea în continuare, se gândi că şi el simţea la fel.
   Totuşi, se înşela. Îi acorda întreaga lui atenţie pentru un cu totul alt motiv.
   - De acum va fi simplu. Nu-i aşa, Brenna?
   Deşi nu era deloc sigură la ce se referea, îl aprobă doar ca-l facă fericit.
   - Ba da. Voi fi o soţie bună,Connor.
   Nu păru s-o creadă, dar ea nu se simţi jignită de atitudinea lui. Cu timpul avea să-şi dea seama cât de norocos fusese că o luase de nevasta.
   - Nu vor mai fi complicaţii, nu-i aşa?
   - Fără complicaţii. Vei încerca să fii un soţ bun?
   El ridică din umeri în loc de răspuns, iar Brenna luă gestul drept un răspuns pozitiv şi îi mulţumi ceremonios.
   - Ce se întâmplă acum? vru ea să ştie.
   - Ţi-e foame?
   - Da.
   - Atunci, o să mâncăm.
   Până la urmă o eliberă din strânsoare. Ea îi mulţumi preotului şi îl invită să cineze alături de ei. Sinclair refuză oferta, explicând că luna era suficient de luminoasă încât să poată călări până la casa tatălui său şi să petreacă noaptea acolo. Ea încercă să nu se simtă ca şi cum tocmai ar fi fost abandonată de un vechi prieten. Îşi păstră zâmbetul, îi mulţumi din nou și rămase pe loc până când el îşi luă rămas-bun.
   Connor nu se dezlipise de ea. Se întoarse spre el şi doar atunci îşi dădu seama că pusese stăpânire pe mâna lui. Îi dădu drumul imediat şi îl urmă prin poiană. Oamenii lui nu-i aşteptaseră.
   „S-a zis şi cu ospăţul de nuntă ca la carte”, se gândi ea.
   Highlanderii nici măcar nu stăteau jos în timp ce mâncau. Se grupaseră în cerc în jurul unui bolovan, râzând, vorbind şi înfulecând. Unul dintre ei îşi pusese cina pe o pânză grosolană aşezată direct pe piatră. Urmă o scenă de-a dreptul sinistră. În secunda în care li se alătură, o tăcere adâncă se lăsă peste membrii grupului. Niciunul dintre bărbaţi nu se uită direct la ea, ceea ce nu făcea decât să sporească bizareria situaţiei.
   Se simţi ca o leproasă. Cât îşi dorea să fie acasă pentru cină! Îşi imagină familia ei aşezată la masa mare şi lungă, zâmbind şi glumind unul cu celălalt în timp ce mâncau împreună. Ar fi avut porumbei, peşte şi poate rămăşiţe de friptură de oaie, iar tarta cu fructe n-ar fi putut lipsi.
   Brenna ştiu că în curând avea să-şi plângă de milă dacă nu înceta să se gândească la oamenii pe care îi iubea şi îi preţuia, aşa că începu să se concentreze asupra prezentului. Îi era foame, îşi aminti ea, şi dacă nu mânca ceva pe loc, probabil că a doua zi nu avea să i se mai ivească ocazia.
   Din nefericire, nu exista o diversitate prea mare de feluri. Avea de ales între nişte brânză îngălbenită, pâine neagră şi prăjituri cu ovăz. Highlanderii nu-i făcură loc, aşa că se înghesui între Connor şi Quinlan. Soţul ei nu se obosise să-i prezinte restul oştenilor. Neştiind dacă se cuvenea să-i întrebe cum îi cheamă, le urmă exemplul şi nu vorbi cu niciunul dintre ei. Îşi fixă atenţia asupra mâncării şi încercă să nu se gândească la cât de groaznic se simţea.
   Prăjitura cu ovăz era acră. Strâmbă din nas şi luă o înghiţitură mare de apă ca să scape de gustul neplăcut, după care, întrucât ar fi fost considerat nepotrivit pentru o doamnă să pună restul înapoi sau să-1 arunce, se forţă să o termine. Era atât de agitată, încât luă o altă prăjitură înainte să-şi dea seama de ceea ce făcuse.Trebuia să mănânce lucrul acela, bineînţeles, dar, ciudat, gustul se îmbunătăţi considerabil, mai ales după ce adăugă o bucată de pâine îndulcită.
   Brenna nu observă când ceilalţi terminară. Mâncă 4 porţii mari înainte ca foamea să i se potolească. Când îşi ridică privirea, descoperi câţiva spectatori ce o urmăreau curioşi. Zâmbetele lor o uimiră.
   - S-a întâmplat ceva?
   Quinlan răspunse cu o rapidă clătinare a capului.
   - Doreşti restul de pâine? A mai rămas şi o prăjitură cu ovăz. Te rog să te serveşti, milady.
   - Dacă nu o doreşte nimeni, acceptă ea.
   Luă pâinea rămasă şi prăjitura, le rupse în două şi le oferi prima oară lui Connor, iar după ce el refuză, le întinse altor soldaţi, însă niciunul nu acceptă. Continuară să se holbeze la ea în timp ce mânca şi descoperi că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei, cum nu-i plăcea nici să fie complet ignorată.
   - Cui trebuie să-i mulţumesc pentru mâncare? întrebă ea când termină.
   Nimeni nu-i răspunse, dar câţiva ridicară din umeri indiferenţi. Rânjetele lor începură să o deranjeze. Se simţi ca şi cum ar fi fost exclusă de la glumele lor. Vru să le spună că era al naibii de nepoliticos să stea gură-cască,dar se răzgândi repede.
   Oricum, nu trebuia să folosească expresii precum „al naibii”, îşi reaminti, căci altfel avea să ispăşească printr-o zi de post negru. Nu exista pedeapsă mai cumplită.
   - Spune-mi,te rog,de ce zâmbeşti,îi ceru lui Connor.
   - Mi-ai impresionat oamenii.
   - Cum i-am impresionat? întrebă ea, mulţumită că războinicul îi vorbise în cele din urmă.
   Îşi îndreptă umerii şi aşteptă complimentul. Probabil că observaseră cât de repede se integrase în grup. Poate că îşi dăduseră seama, într-un final, cât de politicoasă fusese. Da, cu siguranţă îi remarcaseră purtarea cuviincioasă.
   - Ai mâncat mai mult decât Quinlan. De fapt, ai mâncat mai mult decât toţi.
   Nu fusese răspunsul pe care-1 aşteptase. Să-i spui unei doamne că mâncase mai mult decât un soldat nu era un compliment, ci o insultă.
   - Quinlan şi ceilalţi nu erau probabil prea flămânzi, se apără ea. În plus, cât de mult am mâncat nu e treaba nimănui.
   El zâmbi. Doamne, era destul de atrăgător când nu se holba la ea!
   - Noi credem că este.
   Brenna se îmbujoră. Se gândi să mintă, ca să nu lase impresia că era lacomă, dar apoi hotărî să fie sinceră. Până la urmă, avea să mai împartă hrana cu barbarii aceia, aşa că aveau s-o prindă repede cu minciuna.
   - Nu am mâncat la fel de mult ca de obicei, recunoscu într-un final.
   - Câteodată mâncaţi mai mult decât atât, milady? se interesă un soldat.
   Părea neîncrezător. Îi aruncă o privire dojenitoare ca să îi dea de înţeles ce credea despre comportamentul lui.
   - Adevărul e că da.
   Quinlan râse primul, iar ceilalţi îi urmară rapid exemplul. Tot mai stânjenită, căută cu disperare un mod de a le distrage atenţia de la obiceiurile ei culinare, însă ei nu erau dornici să schimbe subiectul.
   - Nu-i aşa că este o seară frumoasă de primăvară? comentă într-un târziu.
   - Mănânci mai mult când eşti nervoasă? vru Quinlan să ştie.
   Ce întrebare ciudată!
   - Nu, răspunse ea.
   Bărbaţii râseră din nou. Aşteptă ca ei să se potolească înainte să încerce, încă o dată, să schimbe subiectul.
   - Connor, vrei să mi-i prezinţi pe oamenii tăi?
   - Se vor prezenta singuri.
   Îi cunoştea deja pe Owen şi Quinlan, iar apoi, când se uită la ceilalţi trei războinici, fiecare îşi spuse numele.
   Aeden era cel mai slab din grup, deşi nu ar fi fost considerat slăbuţ după criteriile englezeşti, iar Donald era oşteanul cu ochi mari, căprui, ce îi aminteau de ochii unei căprioare.
   Giric era timidul grupului. Abia dacă putu să se uite la ea când îşi spuse numele.
   - Este o plăcere să vă cunosc pe toţi, declară ea odată ce se prezentaseră.
   - Pot să te întreb ceva, milady? spuse Quinlan.
   - Desigur.
   - Când ne-ai văzut prima oară, ţi-a fost teamă. Câţiva dintre noi se întreabă de ce.
   - Credeai că-ţi vom face rău? întrebă Aeden.
   Adăugă un zâmbet care arăta că această posibilitate i se părea amuzantă.
   - Te rugai.
   - Da, mă rugam, şi da, credeam că îmi veţi face rău.
   - Dar după aceea, milady, interveni Owen, după ce ţi-am spus că nu dorim să-ţi facem rău, de ce ţi-a mai fost frică?
   Nu se uitaseră oare în oglindă? Dar aveau oare aşa nişte obiecte luxoase acolo unde trăiau? Decise că ar fi fost răutăcios să facă vreun comentariu despre înfăţişarea lor, aşa că ridică pur şi simplu din umeri şi nu spuse nimic.
   Niciunul dintre ei nu voia să renunţe.
   - Vopseaua noastră de război a fost cea care te-a pus în gardă? se interesă Owen.
   - Nu am nicio intenţie să răspund, pentru că nu vreau să vă rănesc sentimentele.
   Dintr-un anumit motiv, sinceritatea ei îi făcu să râdă din nou. Atunci decise să fie un pic mai directă.
   - Totuşi, voi recunoaşte că vopseaua voastră de război m-a pus în gardă. Da, asta a fost, accentuă ea cu o mişcare a capului. Şi mărimea voastră şi hainele şi manierele şi încruntarea voastră intimidantă şi felul în care cei doisprezece soldaţi ai tatălui meu s-au făcut mici în faţa voastră. Să continui?
   Îşi dădu seama că luaseră remarcile ei drept laude. Chiar trebuia să-i pună la punct şi să le explice că nu fusese impresionată de ei - nicio englezoaică sănătoasă la cap nu ar fi fost - dar îi veni în minte un nou gând îngrijorător, care o făcu să se uite la Connor.
   - N-o să mă vopsesc în culorile războiului. Ar fi bine să înţelegi acest lucru chiar acum. Este un gest barbar, Connor, şi nu te poţi aştepta...
   Râsetele bărbaţilor îi opriră protestul. Connor nu râse, bineînţeles; acest bărbat nu râdea niciodată, din câte îşi putuse da seama, dar zâmbi. Inima ei punctă observaţia printr-o bătaie rapidă. Avea dinţi frumoşi şi albi, toţi aveau, iar ea se întrebă cum puteau să se picteze atât de urât pe chipuri şi, în acelaşi timp, să aibă o asemenea grijă de dinţii lor. Erau într-adevăr un grup ciudat. Avea să-i înţeleagă oare vreodată sau să-şi găsească locul între ei?
   - Femeilor nu li se face această onoare.
   - Ce onoare? întrebă ea descumpănită.
   - Vopseaua, explică el. Tradiţia aparţine doar luptătorilor.
   Connor nu părea să glumească, aşa că nu îndrăzni să râdă. Totuşi, efortul o costă. Gâtul o duru tare din cauza încordării.
   - Ai mai văzut un highlander înainte, milady? Ştii ceva despre noi? şopti Giric.
   Se înroşi până în vârful urechilor şi, în timiditatea lui, adresă întrebarea pământului.
   - Când eram mai tânără, credeam că ştiu totul despre voi. Ştiam chiar şi unde locuiţi.
   - Unde credeai că locuim? întrebă Donald, zâmbind la scăpărarea pe care o observă în ochii stăpânei.
   - Sub patul meu. Ieşeaţi de acolo doar noaptea, în timp ce dormeam. Mă trezeam întotdeauna ţipând şi alergam ca fulgerul în camera părinţilor.
   Se aşteptă ca bărbaţii să râdă la gluma ei, sau cel puţin să zâmbească. Din nefericire, niciunul nu păru să-şi dea seama că îi tachina. Trei dintre ei păreau confuzi; ceilalţi erau de-a dreptul îngroziţi.
   - Tocmai ne-ai insultat? vru Owen să ştie,n evenindu-i să creadă că o asemenea oroare era posibilă.
   - Nu, doar am glumit. Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă puteţi da seama de diferenţă?
   Dădură toţi din cap. Lui Quinlan îi fu cel mai greu să-şi ascundă zâmbetul.
   - Se pare că mireasa ta te visează de ani întregi, stăpâne, rosti el tărăgănat.
   - Aşa s-ar părea, încuviinţă căpetenia.
   Brenna nici măcar nu încercă să-şi ascundă exasperarea. Efortul de a purta o conversaţie decentă cu ei îi făcea capul să-i vâjâie, şi se străduise degeaba să fie politicoasă. Prin urmare, renunţă să mai încerce.
   - Connor, pot să mă retrag?
   Se înclină în faţa bărbaţilor şi plecă. Pornise deja spre lac cu peria de păr, haine curate şi o pătură, înainte ca soţul ei să-i dea permisiunea. Ajunse în luminişul dintre pini,se opri şi apoi se uită peste umăr.
   - Quinlan?
   - Da, milady?
   - Nu au fost vise. Au fost coşmaruri.
   Ei nu râseră până când ea nu se îndepărtase suficient, dar sunetul veseliei lor fu destul de zgomotos încât să ajungă de cealaltă parte a lacului. Cu toate acestea, nu crezu că soldaţii înţeleseseră gluma; păreau să fie prea grei de cap pentru asta. Probabil Connor făcuse o remarcă odioasă despre ceva ce oamenii lui considerau amuzant, precum crima sau schilodirea.Toţi păreau să aibă un simţ al umorului deformat. Ajunsese la concluzia aceasta când îi văzuse zâmbind ca păgânii după ce Connor le spusese că-i puteau omorî pe soldaţii englezi. Şi nu se îmbufnaseră ca nişte copii când ordinul fusese anulat?
   O năpădiră remuşcările. Ştia că nu trebuie să continue să-1 judece pe Connor atât de aspru. Ce putea să facă dacă era un barbar sau fusese crescut ca un animal sălbatic? În plus, acum era soţul ei. Avea să rămână cu el pentru tot restul vieţii; nu trebuia cel puţin să încerce să-1 placă?
   El se aştepta oare să o ducă în patul lui încă din seara aceea?
   Încercă să blocheze acea posibilitate înfricoşătoare imediat ce îi pătrunse în minte. Era uşor de spus, dar greu de făcut; să o păzească Dumnezeu, nici nu se putea gândi la posibilitatea ca soţul ei să o atingă fără să tremure de spaimă. Ştia că reacţia ei nu era deloc rezonabilă. Era acum o femeie matură, nu un copil, şi, prin urmare, înţelegea ce se aştepta de la ea. Mama ei îi explicase cu răbdare că toţi soţii vor să se culce cu soţiile lor imediat după încheierea ceremoniei nupţiale. Totuşi, nu-i dăduse fiicei niciun fel de detaliu şi, deşi Brenna pricepuse lucrurile de bază sau măcar avea această impresie, fusese lăsată să ghicească aspectele mai delicate.
   Totul îi suna îngrozitor de ciudat. Nu voia să-şi facă griji pentru asta. Dacă războinicul hotărâse să se culce cu ea, poate că Dumnezeu avea să se milostivească, lăsând-o să doarmă în timpul calvarului.
   Zâmbi la această idee fantezistă în timp ce se dezbrăca. Fugi în apă înainte să se răzgândească, scrâşni din dinţi din cauza frigului şi se spălă în grabă.
   Chiar când ieşea afară, auzi pe cineva apropiindu-se. Intră iarăşi în apă până la bărbie şi aşteptă. Peste câteva clipe apăru Connor cu un tartan pe braţ.
   - E timpul să ieşi.
   - Dacă voi avea intimitate când ies.
   - De ce?
   - Pentru că vreau eu, replică ea şocată de întrebare.
   - Vei îngheţa de frig. Ieşi afară. Acum.
   Ordinul lui dur nu lăsa loc de comentarii.
   - Nu voi ieşi. Nu am nimic pe mine. Chiar am nevoie de intimitate, rosti ea pe un ton vehement.
   - Nu e nimeni aici.
   - Tu eşti aici şi stai chiar în lumina lunii. Nu pot ieşi până nu pleci.
   Mireasa lui îndrăznise să strige din nou la el. Scutură din cap la îndrăzneala ei.
   - Nu ridica vocea la mine.
   Vorbea de parcă îşi pierduse răbdarea. Brenna îşi aminti că jurase să se înţeleagă cu el şi se gândi că, dacă îi dădea ceea ce dorea, poate avea să fie răsplătită cu amabilitate. Buzele îi amorţiseră de la apa rece şi dinţii îi clănţăneau, încât abia mai putea să vorbească.
   - În regulă. Nu voi mai striga. Vrei, te rog, să pleci?
   - Nu.
   Evident că soţul ei nu ştia cum să întoarcă o favoare.
   Trebuia să-i explice totul, nu acum, ci mai târziu. Pielea i se zbârcise ca o prună uscată şi, dacă nu ieşea în curând, avea să moară de frig.
   „Mândria te poate ucide”, îşi zise.
   - Nu am cum să ies.
   - De ce? Ţi-e ruşine?
   Connor părea surprins de această posibilitate. Ea închise ochii, spuse o rugăciune rapidă pentru suferinţă, apoi răspunse:
   - Bineînţeles că mi-e ruşine.
   - Timiditatea nu-şi are locul între noi. Vrei să vin după tine?
   - Mă voi îneca dacă vii.
   Această ameninţare ridicolă îl făcu să zâmbească.
   - Te-ar ajuta dacă m-aş dezbrăca şi eu?
   - Nu.
   Nu-şi dăduse seama că o tachina, descoperi Connor; drept fie spus, dacă mai striga o dată la el, avea să intre în apă după ea.
   - Connor, poţi cel puţin să te întorci cu spatele până mă îmbrac?
   Oftatul lui fu suficient de puternic încât să o împingă sub apă.
   - Te porţi prosteşte, murmură el întorcându-se.
   Nu o deranja critica lui. Până la urmă obţinuse ceea ce dorise, într-un final, ieşi în grabă şi se şterse cât de repede putu.Temându-se că nu avea destul timp, nu se mai obosi să-şi pună cămaşa, ci îşi trecu peste cap rochia din bumbac alb.
   Panglicile roz fixau corsajul subţire de la talie la bărbie. Simţindu-şi degetele de parcă ar fi fost înţepate de mii de ace ascuţite, nu putu să lege cum trebuie fundele delicate. Renunţă pentru un moment. Tunica groasă pe care plănuise să şi-o pună pe deasupra i-ar fi acoperit pieptul gol, însă nu ştia cum să ajungă la ea. Îşi atârnase veşmântul pe o creangă joasă ca să nu se murdărească, dar ar fi trebuit să treacă pe lângă Connor pentru a o lua. Nu avea de gând să-1 lase să o vadă în acea ţinută indecentă, aşa că îl rugă timid să-i înmâneze tunica.
   Războinicul nu păru să o audă. Brenna începu să se îndepărteze, gândindu-se doar să se distanţeze puţin de el, dar simţi că alunecă pe povârnişul umed. Ar fi căzut direct în nas sau ar fi plonjat în apă, dar Connor o salvă, trăgând-o înapoi în siguranţă.
   Dacă nu ar fi arătat atât de indispus, i-ar fi mulţumit pentru ajutor. Aşa însă, îşi strânse mai tare rochia peste sâni şi se încruntă.
   - Vreau să înţelegi că nu ai de ce să te temi. Datoria mea este să am grijă de tine, nu să-ţi fac rău.
   - Nu mă tem.
   - Tocmai te-ai ferit de mine, îi aminti el sec. Ţi-a fost evident frică în urmă cu 1 minut.
   Tânăra femeie dădu din cap. Panglica de mătase care-i ţinea părul strâns îi zbură în apă, iar masa deasă de bucle îi căzu pe lângă umeri.
   O plăcere bruscă îl năvăli când o privi atât de zburlită. Era cea mai provocatoare fiinţă pe care o întâlnise. bărbat s-ar fi putut pierde în magia ochilor ei mari şi albaştri şi ar fi uitat cu totul despre îndatoririle sale, în timp ce s-ar fi oprit să admire eleganţa senzuală a mişcărilor ei.

....................................