Spionul lui Dumnezeu, Juan Gomez-Jurado

 .......................................

2-5

 
         - Ce a spus Conroy?

   - Oficial a definit episodul ca fiind „în contratimp”. A reuşit să îl muşamalizeze şi să îi constrângă pe şerif şi pe judecătorul comitatului să emită un verdict de sinucidere.
   - Şi au fost de acord cu asta? Atâta tot? spuse Pontiero.
   - Amândoi erau catolici. Conroy i-a manipulat pe amândoi apelând la datoria lor ca buni creştini de a proteja Biserica. Dar, deşi nu vroia să recunoască, şeful meu era foarte speriat. Îşi dădea seama că mintea lui Karoski îi scăpa de sub control, ca şi cum zi de zi şi-ar fi întărit propria sa voinţă. Totuşi, a refuzat de mai multe ori să denunţe faptele unei instanţe superioare, de frică, bineînţeles, să nu piardă custodia Institutului. Eu am scris mai multe scrisori la episcopie dar nu m-a ascultat nimeni. Am vorbit şi cu pacientul, Karoski, dar nu am descoperit în el nici urmă de remuşcare şi mi-am dat seama în sfârşit că era alt om. Atunci s-a rupt orice legătură între noi. A fost ultima dată când am vorbit cu el. Sincer, bestia aia închisă în chilie mă înfricoşa. Iar Karoski continua să stea în Institut. S-au pus camere de luat vederi. S-a angajat mai mult personal. Până când, într-o noapte de iunie în 2000, a dispărut. Şi gata.
   - Şi Conroy? Cum a reacţionat?
   - Era traumatizat. S-a pus şi mai mult pe băutură. După 3 săptămâni i-a explodat ficatul şi a murit. Ce păcat.
   - Nu exageraţi, spuse Pontiero.
   - Mai bine să trecem mai departe. Am fost însărcinat să conduc temporar instituţia până la găsirea unui înlocuitor potrivit. Arhidioceza nu avea încredere în mine, presupun că din cauză că mă plângeam mereu de superiorul meu. Nu am condus nici măcar o lună institutul, dar am profitat cât am putut. Am restructurat personalul cât de repede am putut, angajând persoane bine pregătite şi am redactat alte programe pentru pacienţi. Multe din aceste schimbări nu s-au mai pus în practică, dar altele da, aşa încât a meritat efortul. Am trimis un raport concis, unei cunoştinţe mai vechi din VICAP, care se numeşte Kelly Sanders. S-a dovedit a fi preocupat de profilul suspectului şi de crima nepedepsită a părintelui Selznick şi a dispus prinderea lui Karoski. Nimic.
   - Pur şi simplu, a dispărut?
   Paola era uimită.
   - A dispărut fără urmă. În 2001 s-a crezut că a reapărut, pentru că avusese loc o crimă cu mutilare parţială în Albany. Dar n-a fost el. Mulţi au zis că a murit, dar din fericire, i-au băgat profilul în calculator. Eu, între timp, am găsit un post la o cantină de binefacere din Harlemul hispanic, în New York. Am lucrat acolo până ieri. Un şef mai vechi m-a rechemat în serviciu, aşa că presupun că sunt din nou un preot militar. Mi s-a spus că existau indicii care arătau întoarcerea lui Karoski după tot acest timp. Şi iată-mă. Vă aduc un portofoliu cu documentaţia cea mai potrivită pe care am adunat-o despre Karoski în cei cinci ani în care am lucrat cu el, spuse Fowler, întinzând dosarul cu o grosime mai mare de 14 centimetri. Există e-mailuri referitoare la hormonul despre care v-am spus, transcrieri ale şedinţelor sale, un articol dintr-un ziar unde este el menţionat, scrisori ale psihiatrilor, rapoarte...
   Paola întinse mâna peste masă ca să ia muntele de hârtie şi nici nu l-a deschis bine că a simţit o nelinişte puternică. Pe prima pagină, prinsă cu o agrafă, se afla o poză a lui Karoski. Pielea îi era albicioasă, părul şaten şi drept, ochii gri. Odată cu trecerea anilor pe care îi petrecuse investigând aceste carcase lipsite de suflet ale asasinilor în serie, începuse să recunoască această privire goală din străfundul ochilor acestor prădători care omoară cu aceeaşi uşurinţă cu care mănâncă. Există un singur lucru care seamănă vag cu această privire, este vorba despre ochii rechinilor albi. Privesc fără să vadă, într-un fel unic şi înspăimântător.
   Şi iat-o, reprezentată deplin în pupilele părintelui Karoski.
   - Impresionează, nu-i aşa? spuse Fowler studiind privirea Paolei. Bărbatul acesta are ceva anume în gesturile şi înfăţişarea sa. Ceva nedefinit. La o simplă privire poate trece neobservat, dar când toată personalitatea lui este, să zicem, aprinsă... este teribil.
   - Şi captivant, nu-i aşa părinte?
   - Da.
   Dicanti le-a dat poza lui Pontiero şi Boi, care s-au aplecat în acelaşi timp peste ea pentru a examina chipul asasinului.
   - Ce vă sperie mai tare, părinte, pericolul fizic sau să îl priviţi pe acel om direct în ochi şi să vă simţiţi cercetat, gol, ca şi cum el ar fi fost membrul unei rase superioare care a distrus toate convenţiile noastre?
   Fowler o contempla cu gura căscată.
   - Presupun, dottora, că dumneavoastră cunoaşteţi deja răspunsul.
   - De-a lungul carierei mele am avut ocazia să întâlnesc trei asasini în serie. Toţi trei mi-au produs această senzaţie pe care tocmai v-am descris-o şi multe altele pe care noi doi le-am simţit. Dar era o impresie greşită. Nu trebuie să uităm un lucru, părinte. Aceste persoane sunt deviate, nu profeţi. Gunoi uman. Nu merită niciun strop de compasiune.

   Raport referitor la hormonul progesteron sintetic 1.789 (depot – gestagen injectabil)
   Nume comercial: Depo-Covetan.
   Clasificarea raportului: Confidenţial – Cifrat.

   For: Marcus.Bietfhofer@beltzer-hogan.com
   From: Lorna.Berr@belzer-hogan.com
   CC: filesys@belzer-hogan.com
   Subject: CONFIDENTIAL – Raport #45 despre HPS 1.789
   Date: 17 martie 1997. 11:43
   Attachment: Inf#45_HPSl789.pdf

   Dragă Marcus:
   Îţi trimit ataşat raportul pe care l-ai solicitat.
   Analizele realizate pe studiile practice din zonele ALFA au arătat neregularităţi grave asupra menstruaţiei, dereglări ale somnului, ameţeli şi posibile hemoragii interne. S-au descris cazuri grave de hipertensiune, tromboză, boli cardiace. A apărut o mică problemă: la 1,3% din pacienţi a apărut o fibromialgie, un efect secundar care nu a fost observat în versiunea anterioară.
   Dacă vei compara raportul cu versiunea 1.786, cea pe care noi o comercializăm acum în Statele Unite şi Europa, efectele secundare au fost reduse la 3,9%. Dacă analizele de risc sunt corecte, putem ajunge la maxim 53 de milioane de dolari pentru cheltuieli privind daune legale. Totuşi, ne menţinem în termenii normali, adică un 7% mai puţin decât veniturile. Nu, nu îmi mulţumi, trimite-mi un bonus!
   Bineînţeles, s-a aflat până şi în laborator de folosirea lui 1.789 la bărbaţi cu scopul de a reduce sau a elimina impulsul sexual. În practică, o doză suficientă duce la castrare chimică. Din rapoartele şi analizele văzute în laborator, se ajunge la creşterea agresivităţii subiectului, în cazuri concrete, precum şi anumite anomalii în activitatea cerebrală. Recomandăm investigarea în profunzime pentru a elucida procentajul acestui efect secundar.
   Ar fi interesant să se înceapă testele pe subiecţi Omega, ca pacienţi care psihiatric nu mai au nicio speranţă sau prizonieri aflaţi în culoarul morţii.
   Aş fi încântată să conduc eu aceste teste.
   Mâncăm vineri? Am descoperit un loc adorabil lângă Village. Au un peşte făcut la aburi, absolut divin.
   Numai bine,
   Dr. Lorna Berr
   Director de cercetare

   CONFIDENŢIAL - CONŢINE INFORMAŢII ADRESATE DOAR MEMBRILOR PERSONALULUI CU PREGĂTIREA A1.
    DACĂ DUMNEAVOASTRĂ AŢI AVUT ACCES LA ACEST RAPORT IAR PREGĂTIREA DUMNEAVOASTRĂ NU ESTE CEA CORESPUNZĂTOARE, VĂ INFORMĂM CĂ SUNTEŢI OBLIGAT SĂ COMUNICAŢI ÎNCĂLCAREA ACESTUI ORDIN DE RESTRICŢIE SUPERIORULUI DIRECT FĂRĂ A MENŢIONA CONŢINUTUL PARAGRAFELOR ANTERIOARE. NERESPECTAREA ACESTUI ORDIN AR PUTEA SĂ VĂ ADUCĂ SERIOASE DAUNE LEGALE ŞI PÂNĂ LA TREIZECI ŞI CINCI DE ANI DE ÎNCHISOARE SAU ECHIVALENTUL MAXIM ADMIS ÎN LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE DIN STATELE UNITE.

SEDIUL CENTRAL AL UACV
Via Lamarmora, 3
Miercuri, 6 aprilie 2005, 01:25

   Sala a rămas cuprinsă de linişte după ce Paola a rostit acele cuvinte grele. Totuşi, nimeni nu spunea nimic. Se făcea simţită oboseala de peste zi în corpurile lor, iar trezirea dis de dimineaţă le îngreuna ochii şi minţile. Într-un final vorbi directorul Boi.
   - Dicanti, vă rog să spuneţi ce este de făcut.
   Paola întârzie o jumătate de minut înainte de a răspunde.
   - Cred că a fost o zi foarte grea. Să mergem toţi acasă şi să dormim câteva ore. Ne vedem mâine dimineaţă în acelaşi loc la 8 şi jumătate. Vom începe cu locul unde au fost omorâte victimele. Vom recapitula scenariile şi să sperăm că agenţii pe care Pontiero i-a mobilizat vor găsi un indiciu, oricât de ridicolă poate părea această speranţă. Ah, şi Pontiero, sună-l pe Dante şi spune-i care este ora întâlnirii.
   - Va fi o plăcere, spuse acesta băşcălios.
   Mimând un gest cum că nu aude nimic, Dicanti s-a apropiat de Boi şi l-a luat de după braţ.
   - Domnule director, mi-aş dori să vorbim în particular un minut.
   - Să mergem pe hol.
   Paola merse înaintea savantului, care, ca de obicei, s-a dovedit a fi foarte galant deschizându-i uşa şi închizând-o după el la ieşire.
   Dicanti ura acest gen de curtoazii ale şefului său.
   - Spuneţi.
   - Domnule director, care este mai exact rolul lui Fowler în această treabă? Nu reuşesc să înţeleg. Şi nu am deloc încredere în explicaţiile sale destul de vagi.
   - Dicanti, aţi auzit vreodată numele lui John Negroponte?
   - Îmi sună foarte cunoscut. Este italo-american?
   - Doamne, Paola, mai ridică-ţi şi tu nasul din cărţile de criminologie. Da, este american, dar de origine greacă. Mai concret, este nou-numitul director naţional pentru Informaţiile de Securitate a Statelor Unite. El conduce toate agenţiile nord-americane: NSA, CIA şi DEA... etc. Asta înseamnă că acest domn, care este catolic, bineînţeles, este a doua persoană cea mai puternică din lume, imediat după preşedintele Bush. Aşa, ei bine, domnul Negroponte m-a sunat personal în această dimineaţă, în timp ce ne aflam la biserica unde a fost găsit cadavrul lui Robayra şi am avut o discuţie lungă. M-a anunţat că Fowler va veni cu un zbor direct de la Washington pentru a se alătura investigaţiei. Nu mi-a dat de ales. Nu e vorba doar de faptul că însuşi preşedintele Bush e la Roma ci pentru că ştia tot ce s-a întâmplat. El a fost cel care i-a cerut lui Negroponte să intervină în această afacere înainte ca totul să apară în faţa camerelor de luat vederi. Iar Negroponte mi-a spus textual: „Vă trimit pe unul dintre cei mai intimi colaboratori ai mei, avem noroc că ştie foarte bine despre ce este vorba”.
   - Cum au aflat atât de repede? spuse Paola, care privea în jos uimită de proporţiile pe care le afla.
   - Ei, dragă Paola... să nu îl subestimezi nicio clipă pe Camilo Cirin. Atunci când a apărut a doua victimă, l-a sunat personal pe Negroponte. După cum mi-a spus acesta, ei nu îşi mai vorbiseră niciodată şi nu avea nici cea mai vagă idee despre cum făcuse rost de un număr care exista doar de câteva săptămâni.
   - Şi cum a ştiut Negroponte pe cine să trimită?
   - Ăsta nu este niciun mister. Prietenul nostru Fowler în VICAP a interpretat ultimele cuvinte înregistrate ale lui Karoski înainte de a fugi din Sfântul Matei ca o ameninţare implicită la adresa personalităţilor Bisericii, şi Vigilanza Vaticana fusese informată de acum 5 ani. Când l-au descoperit pe Robayra în dimineaţa asta, Cirin a încălcat politica lui de a ascunde toate rufele murdare. A dat câteva telefoane şi a tras nişte sfori. E dat naibii în ceea ce priveşte relaţiile şi contactele la nivel înalt. Dar presupun că ţi-ai dat seama deja de asta, cara mia.
   - Mi-am făcut o idee vagă, spuse Dicanti cu ironie.
   - După cum mi-a spus Negroponte, George Bush s-a interesat personal de acest caz. Preşedintele crede că încă îi este îndatorat lui Ioan Paul II, când acum câţiva ani l-a privit în ochi şi i-a cerut să nu invadeze Irakul. Bush i-a spus lui Negroponte că face asta în memoria lui Wojtyla.
   - Doamne sfinte! De data asta nu vom lucra cu echipa noastră de specialişti, nu?
   - Răspundeţi-vă singură la întrebare.
   Dicanti nu spuse nimic. Dacă prioritatea era ca acest incident să fie ţinut în secret, trebuia să lucreze cu ce se putea. Nimic mai mult.
   - Domnule director, nu credeţi că toate astea mă cam depăşesc puţin?
    Dicanti era foarte obosită şi copleşită de circumstanţele acestui caz. Nu mai spusese în viaţa ei ceva asemănător şi mult timp după aceea a regretat că pronunţase acele cuvinte.
   Boi îi ridică bărbia cu degetele şi o obligă să privească înainte.
   - Ne depăşesc pe toţi, bambina. Dar uitaţi totul. Gândiţi-vă că avem de-a face cu un monstru care ucide oameni, iar dumneavoastră vă ocupaţi de vânarea monştrilor.
   Paola surâse recunoscătoare. A simţit că îl doreşte din nou, o ultimă dată, acolo pe loc, deşi ştia că ar fi fost o greşeala şi că i-ar fi rupt inima. Din fericire, a fost doar un scurt moment trecător, şi imediat a făcut eforturi să îşi revină. Spera că el nu şi-a dat seama.
   - Domnule director, mă preocupă faptul că Fowler roieşte în jurul nostru în timpul anchetei. Ar putea fi o pacoste.
   - Tot ce e posibil! Dar ar putea fi şi foarte folositor. Acest om a lucrat în Forţele Aeriene şi trage perfect cu arma. Printre... alte calităţi. Ca să nu mai spunem că îl cunoaşte foarte bine pe suspectul nostru şi că este preot. Vă va fi util pentru a vă mişca uşor într-o lume pe care nu o cunoaşteţi foarte bine, aceeaşi situaţie fiind valabilă şi în cazul lui Dante. Gândiţi-vă că acest coleg al nostru de la Vatican vă va deschide porţile iar Fowler minţile.
   - Dante este un idiot insuportabil.
   - Ştiu. Dar este un rău necesar. Toate potenţialele victime ale suspectului nostru se află în ţara sa. Chiar dacă ne despart de el doar câţiva metri, este totuşi teritoriul lui.
   - Iar Italia este patria noastră. În cazul Portini au procedat la fel, fără să apeleze la noi. Asta este un caz de obstrucţionare a justiţiei.
   Directorul strânse din umeri, cinic.
   - Ce am fi câştigat dacă i-am fi denunţat? Ne-am fi creat doar nişte duşmani, nimic mai mult. Uitaţi de politică şi că ar fi putut să o dea în bară în acest moment. Acum avem nevoie de Dante. După cum ştiţi, face parte din echipa dumneavoastră.
   - Dumneavoastră ordonaţi.
   - Şi dumneavoastră, ispettora mea preferată. În fine, Dicanti, mă duc să mă odihnesc puţin iar mâine voi fi în laborator, analizând şi ultimul fir de păr pe care mi-l aduceţi. Vă las pe dumneavoastră să vă construiţi „castelul de nisip”.
   Boi porni pe culoar, dar deodată se opri brusc şi se întoarse uitându-se fix la ea.
   - Încă ceva. Negroponte mi-a cerut să îl prindem pe nemernicul ăsta. Mi-a cerut-o ca pe o favoare personală. Înţelegeţi? Şi să nu aveţi nicio îndoială că aş fi încântat să ne rămână dator.

PAROHIA SFÂNTUL TOMA
Augusta, Massachusetts
Iulie 1992

   Harry Bloom a pus coşul de chetă pe masa din spatele sacristiei.
   Aruncă o privire în biserică. Nu mai era nimeni... Nu venea multă lume sâmbăta dimineaţă. Ştia că dacă s-ar fi grăbit, ar fi ajuns la timp să vadă sfârşitul cursei de 100 de metri plat. Trebuia doar să îşi lase veşmintele liturgice în dulap şi să îşi schimbe pantofii lăcuiţi cu adidaşii, apoi să zboare acasă. Domnişoara Mona, învăţătoare de la a patra, îl mustra de fiecare dată când alerga pe holurile şcolii. Mama sa îl certa de fiecare dată când alerga prin casă. Dar în jumătatea de kilometru care despărţea biserica de casă era liber... Putea să alerge cât poftea, doar să se asigure în ambele părţi înainte de a traversa strada. Când va fi mare se va face atlet.
   A împăturit frumos hainele şi le-a pus în dulap. Înăuntru se afla rucsacul lui de unde scoase adidaşii. Îşi schimba pantofii cu grijă, când a simţit mâna părintelui Karoski pe umăr.
   - Harry, Harry... m-ai dezamăgit foarte tare.
   Copilul a vrut să se întoarcă, dar mâna părintelui Karoski nu i-a permis.
   - Am făcut ceva rău?
   Părintele şi-a schimbat tonul vocii. Ca şi cum ar fi respirat mai repede.
   - Ah, şi pe deasupra mai faci şi pe deşteptul. Şi mai rău.
   - Părinte, vă spun, nu ştiu ce am făcut...
   - Ce obrăznicie! Nu cumva ai ajuns târziu la rozariul de dinaintea slujbei?
   - Părinte, fratele meu, Leopold, nu m-a lăsat să intru la baie şi, bine, ştiţi cum e... N-a fost vina mea.
   - Linişte, neobrăzatule! Nu mai inventa scuze. Acum pe lângă păcatul de a fi un dezinteresat, mai eşti şi mincinos.
   Harry era surprins că l-a prins. E adevărat că fusese vina lui. La televizor era G.I. Joe şi mai trândăvise puţin în sufragerie înainte de a ieşi ca o săgeată pe uşă după ce văzuse cât era ceasul.
   - Iartă-mă, părinte...
   - E foarte rău să minţi.
   Niciodată nu îl auzise pe părintele Karoski vorbind aşa, atât de supărat. Începea deja să îi fie foarte frică. Încercă din nou să se întoarcă, dar mâna îl împinse puternic în perete. Doar că de data asta nu mai era o mână. Era o gheară ca cea a omului-lup din serialul de la NBC. Iar ghearei îi creşteau unghiile, îi împingea faţa în perete ca şi cum ar fi vrut să îl împungă.
   - Acum, Harry, îţi vei primi pedeapsa. Dă-ţi pantalonii jos şi nu te întoarce! Altfel, va fi mai rău.
   Copilul auzi ceva metalic căzând pe jos. Şi-a dat pantalonii jos foarte speriat, convins că o să îi tragă câteva. Băiatul care lucrase înaintea lui, Stephen, îi povestise în şoaptă că părintele Karoski l-a pedepsit odată şi că l-a durut mult.
   - Acum îţi vei primi pedeapsa, repetă Karoski, cu voce răguşită, şi gura aproape de ceafa lui.
    L-a trecut un frison. Simţi o suflare mentolată amestecată cu loţiune după bărbierit. Într-o fracţiune de secundă realiză că părintele Karoski folosea aceeaşi loţiune ca şi tatăl său.
   - Căieşte-te!
   Harry simţi o împunsătură şi o durere ascuţită între fese încât crezu că va muri. Îi părea rău că ajunsese târziu, chiar îi părea rău.
   Durerea continua, mai puternică la fiecare „căieşte-te”. Harry, cu faţa lipită de perete, îşi vedea adidaşii pe podeaua sacristiei, şi ar fi vrut să îi aibă în picioare şi să fugă departe cu ei, liber şi departe.
   Liber şi departe, foarte departe.

APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI
Via Della Croce, 12
Miercuri, 6 aprilie 2005. 1:59

   - Păstraţi restul.
   - Foarte generoasă, grazie tante.
   Paola ignoră gluma răutăcioasă a taximetristului. Al naibii oraş, loc în care până şi taximetristul se plângea că bacşişul era doar 60 de cenţi. Asta în lire ar fi fost... of. Mult. Sigur. Şi, pe deasupra, nesimţitul plecă în trombă. Dacă ar fi fost un cavaler, ar fi aşteptat până ar fi intrat în clădire. Era două dimineaţa, iar strada era pustie, ce Dumnezeu!
   Era cald pentru perioada asta a anului, chiar şi aşa Paola simţi un frison în timp ce deschidea uşa. A văzut oare o umbră la capătul străzii? Sigur îşi închipuia.
   A închis repede uşa după ea, simţindu-se ridicol că a apucat-o frica aşa deodată. A urcat cele trei etaje în fugă. Scările de lemn făceau mult zgomot, dar Paola nu îl auzea, sângele bubuindu-i în urechi. Ajunse la uşa apartamentului aproape fără suflare dar în capătul scărilor rămase înmărmurită.
   Uşa era întredeschisă.
   Uşor, cu grijă, îşi desfăcu haina şi duse mâna la tocul pistolului. Extrase arma din dotare şi se aşeză în poziţie de atac, cu cotul în unghi drept faţă de corp. Împinse uşa cu o mână şi intră în apartament foarte încet. Lumina de la intrare era aprinsă. Făcu precaută un pas în interior, apoi împinse uşa foarte repede, îndreptând pistolul spre deschizătură.
   Nimic.
   - Paola?
   - Mamă?
   - Intră, copilă, sunt în bucătărie.
   Respiră uşurată şi puse arma la locul ei. Niciodată în viaţa ei nu scosese arma într-o situaţie reală, doar la Academia FBI. Era clar că acel caz o măcina foarte mult.
   Lucrecia Dicanti era în bucătărie, ungând nişte biscuiţi cu unt.
   Se auzi clinchetul cuptorului cu microunde şi femeia scoase două căni cu lapte aburind. Le puse pe masa mică, de furnică. Paola privi în jur cu pieptul încă agitat. Totul era la locul lui: porcuşorul de plastic cu lingurile de lemn în spinare, văruiala strălucitoare pe care o făcuseră împreună, un vag miros de Oregano în aer. Ştia că mama ei făcuse canolis. Şi mai ştia că o mâncase ea pe toată şi de aceea îi dădea biscuiţi.
   - Îţi ajung ăştia? Dacă vrei, îţi mai ung.
   - Mamă, pentru Dumnezeu, m-ai speriat de moarte. Pot să ştiu de ce ai lăsat uşa deschisă?
   Aproape ţipa. Mama ei o privi îngrijorată. Scoase un şerveţel de hârtie din halat şi îşi şterse cu el resturile de unt de pe degete.
   - Draga mea, m-am trezit, şi ascultam ştirile pe terasă. Toată Roma este răscolită de camera mortuară a Papei, la radio nu auzi decât asta... Am decis să te aştept şi te-am văzut coborând din taxi. Îmi pare rău.
   Paolei îi păru rău imediat şi îşi ceru scuze.
   - Linişteşte-te, fato. Ia un biscuit.
   - Mulţumesc, mamă.
   Tânăra se apropie de mama sa, care nu o scăpa din ochi. De când Paola era mică, Lucreţia îşi dădea seama imediat când avea o problemă şi ştia să o sfătuiască în consecinţă. Doar că problema care acum o zăpăcea de cap era mult prea gravă, mult, mult prea complexă. Nici nu ştia dacă exista expresia asta, Santa Madonna.
   - Are legătură cu serviciul?
   - Ştii că nu pot să vorbesc despre asta.
   - Ştiu, şi mai ştiu că atunci când ai faţa asta, ca şi cum cineva te-ar fi călcat pe bătături, îţi petreci noaptea foindu-te în pat. Sigur nu vrei să îmi povesteşti nimic?
   Paola îşi privi paharul cu lapte şi tot îi punea linguri de zahăr în timp ce vorbea.
   - Este doar... un alt caz, mamă. O nebunie. Mă simt ca un pahar blestemat cu lapte căruia cineva îi tot pune zahăr. Zahărul deja nu se mai dizolvă şi face doar ca laptele să dea pe dinafară.
   Lucrecia puse mâna cu afecţiune deasupra paharului de lapte iar Paola vărsă în palma sa o lingură de zahăr.
   - Câteodată ajută să vorbeşti cu cineva.
   - Nu pot, mamă. Îmi pare rău.
   - Nu-i nimic, porumbiţo, nu-i nimic. Mai vrei biscuiţi? Sigur nu ai mâncat nimic la cină, spuse femeia schimbând subiectul cu înţelepciune.
   - Nu, mamă, ăştia îmi sunt mai mult decât suficienţi. Am curul cât Colosseum-ul.
   - Draga mea, ai un fund adorabil.
   - Da, de asta nu m-am căsătorit până acum.
   - Nu, draga mea. Eşti încă singură pentru că ai un caracter nesuferit. Eşti frumoasă, ai grijă de tine, mergi la sală... Este doar o chestiune de timp până vei găsi un bărbat care să nu se sperie de ţipetele şi de gesturile tale urâte.
   - Nu cred că asta se va întâmplă vreodată, mamă.
   - Păi, de ce nu? Ce mai zici de şeful tău, acel bărbat încântător?
   - Este căsătorit, mamă. Şi ar putea să îmi fie tată.
   - Exagerezi. Adu-l aici, să vezi că eu nu o să strâmb din nas. Plus că, în lumea de azi, căsătoria nu mai este aşa importantă.
   „Dacă ai şti tu”, se gândi Paola.
   - Crezi, mamă?
   - Sunt convinsă. Madonna, ce mâini frumoase are! Ce i-aş mai face...
   - Mamă! Zău aşa!
   - De 10 ani de când a murit taică-tu, draga mea, nu a trecut o zi fără să îmi amintesc de el. Dar nu am de gând să fiu ca văduvele alea din Sicilia care fac rădăcini lângă mormântul soţilor lor. Haide, mai ia unul şi hai în pat.
   Paola înmuie un biscuit în lapte, calculând în minte caloriile şi simţindu-se vinovată faţă de ea însăşi. Din fericire, uită repede.

   FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA CARDINALULUI FRANCIS SHAW CU DOAMNA EDWINA BLOOM
   Boston, 23.02.1999

   Stimată doamnă,
   Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră din 17.02.1999, vreau să îmi exprim (...) şi respect şi regret durerea faţă de pe care aţi suferit-o dumneavoastră şi fiul dumneavoastră, Harry. Îmi dau seama că sunteţi extrem de tulburată, că suferiţi teribil. Sunt de acord cu dumneavoastră când spuneţi că bazele credinţei v-au fost clătinate când aţi văzut un reprezentant al lui Dumnezeu comiţând greşelile pe care le-a făcut părintele Karoski (...) Îmi recunosc greşeala. Nu ar fi trebuit să îl repartizez din nou pe părintele Karoski (...) poate că atunci când primisem deja a treia plângere din partea unor credincioşi îngrijoraţi ca şi dumneavoastră, ar fi trebuit să o iau o altă decizie (...) Am cedat, fiind prost sfătuit de către psihiatrii care s-au ocupat de cazul lui, cum ar fi doctorul Dressler, care şi-a pus în pericol prestigiul profesional, afirmând că era apt pentru preoţie (...)
   Sper ca generoasa îndemnizaţie convenită cu avocatul dumneavoastră să fi rezolvat problema în avantajul tuturor (...) căci este mai mult decât vă puteam oferi (...) fără a dori, bineînţeles, să vă alinăm durerea cu bani, totuşi îmi permit să vă rog să păstraţi totul secret, spre binele tuturor (...) Sfânta Noastră Biserică a suferit deja multe calomnii din partea răuvoitorilor, mass-media satanică (...) şi pentru binele micii noastre comunităţi, al fiului şi al dumneavoastră însevă, să ne comportăm ca şi cum lucrul ăsta nu s-ar fi petrecut niciodată.
   Primiţi binecuvântarea mea,
   FRANCIS AUGUSTUS SHAW
   Cardinal stareţ al arhidiocezei din Boston

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI
Silver Spring, Maryland
Noiembrie 1995

   TRANSCRIEREA ÎNTÂLNIRII NUMĂRUL 45 INTRE PACIENTUL NUMĂRUL 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY.
   CU PARTICIPAREA DOCTORULUI FOWLER ŞI A LUI SALHER FANABARZRA

   DR. CONROY: Bună, Viktor, putem intra?
   #3.643: Vă rog, doctore. Doar este clinica dumneavoastră.
   DR. CONROY: Totuşi este camera ta.
   #3.643: Intraţi, vă rog, intraţi.
   DR. CONROY: Văd că eşti foarte prost dispus astăzi. Te simţi bine?
   #3.643: Minunat.
   DR. CONROY: Mă bucur să constat că nu au mai avut loc incidente violente de la ieşirea ta din infirmerie. Îţi iei medicamentele regulamentar, asişti sistematic la sesiunile de grup... Faci progrese, Viktor.
   #3.643: Mulţumesc, doctore. Fac şi eu ce pot.
   DR. CONROY: Bine, după cum ţi-am spus, astăzi începem terapia prin regresie. Acesta este domnul Fanabarzra. Este un medic hindus, specializat în hipnoză.
   #3.643: Domnule doctor, nu prea mă încântă ideea că mă supuneţi unui astfel de experiment.
   DR. CONROY: Este important, Viktor. Am vorbit despre asta săptămâna trecută, îţi aminteşti?
   #3.643: Da, îmi amintesc.
   DR. CONROY: Atunci am lămurit lucrurile. Domnule Fanabarzra, unde aţi dori să se aşeze pacientul?
   DL. FANABARZRA: Va sta mai comod în pat. Este important să stea cât mai relaxat.
   DR. CONROY: Atunci va sta în pat. Întinde-te, Viktor.
   #3.643: Cum doriţi.
   DL. FANABARZRA: Bine, Viktor, îţi voi arăta acest pendul. Puteţi lăsa perna mai jos, doctore? E suficient aşa, mulţumesc. Viktor, fii amabil şi priveşte pendulul.
   (ÎN ACEASTĂ TRANSCRIERE S-A OMIS PROCEDEUL DE HIPNOZĂ AL DOMNULUI FANABARZRA, LA CEREREA EXPRESĂ A ACESTUIA. DE ASEMENEA, S-AU ELIMINAT PAUZELE PENTRU CA CITIREA SĂ FIE CURSIVĂ)
   DL. FANABARZRA: De acord... Suntem în 1972. Ce îţi aminteşti din această perioadă?
   #3.643: Tatăl meu... nu era niciodată acasă. Câteodată mergeam toată familia să îl aşteptăm la fabrică vinerea. Mama spunea că nu era bun de nimic şi că astfel îl împiedicam să cheltuiască toţi banii în bar. Era foarte frig afară. Într-o zi am tot aşteptat. Loveam pământul cu piciorul ca să nu îngheţăm. Emil (fratele cel mic al lui Karoski) mi-a cerut fularul pentru că îi era frig. Eu nu i l-am dat. Mama m-a lovit în cap şi mi-a zis să i-l dau. Apoi ne-am săturat să aşteptăm şi am plecat.
   DR. CONROY: Întreabă-l unde era tatăl lui.
   DL. FANABARZRA: Ştii unde era tatăl tău?
   #3.643: Îl dăduseră afară. A ajuns acasă după două zile, arăta foarte rău. Mama a spus că băuse şi fusese la târfe. I-au dat un cec dar nu a rezistat mult. Mergeam la Ajutorul de şomaj ca să luăm cecul tatei. Dar câteodată el mergea înainte şi îl bea pe tot. Emil nu înţelegea cum putea cineva să bea o hârtie.
   DL. FANABARZRA: Aţi cerut ajutor?
   #3.643: Ne dădeau haine câteodată de la biserică. Alţi copii luau haine de la Armata Salvării, unde aveau unele mai bune. Dar mama spunea că erau nişte eretici şi nişte păgâni şi că era mai bine să purtăm haine respectabile, creştineşti. Beria (fratele mai mare al lui Karoski) spunea că hainele ei respectabile, creştineşti erau pline de găuri. L-am urât pentru asta.
   DL. FANABARZRA: Te-ai bucurat când a plecat Beria?
   #3.643: Eu eram în pat. L-am văzut trecând prin cameră pe întuneric. Îşi ţinea bocancii în mână. Mi-a dăruit brelocul lui. Era un urs argintat. Mi-a spus să pun pe el cheile potrivite. Dimineaţa Emil a plâns că nu îşi luase la revedere de la el. Eu i-am dat brelocul. Emil plângea în continuare şi aruncă brelocul. A plâns toată ziua. Eu i-am rupt o carte de poveşti ca să tacă. Am făcut-o bucăţele cu o foarfecă. Tata m-a închis în camera lui.
   DL. FANABARZRA: Unde era mama ta?
   #3.643: Juca bingo la parohie. Era marţi. Juca bingo în fiecare marţi. Fiecare carton costa un cent.
   DL. FANABARZRA: Ce s-a întâmplat în cameră?
   #3.643: Nimic. Aşteptam pur şi simplu.
   DL. FANABARZRA: Viktor, trebuie să îmi povesteşti.
   #3.643: Nu s-a întâmplat NIMIC! Înţelegeţi domnule? NIMIC!
   DL. FANABARZRA: Viktor, trebuie să îmi povesteşti. Tatăl tău te-a băgat în cameră şi ţi-a făcut ceva, nu-i aşa?
   #3.643: Dumneavoastră nu înţelegeţi. Meritam!
   DL. FANABARZRA: Ce meritai?
   #3.643: Pedeapsa! Pedeapsa! Aveam nevoie de multe pedepse ca să mă căiesc pentru lucrurile rele.
   DL. FANABARZRA: Ce lucruri rele?
   #3.643: Toate lucrurile rele. De rău ce eram. Pentru ceea ce le făceam pisicilor. Am băgat o pisică într-o găleată de gunoi plină de ziare şi i-am dat foc. Şi a zbierat! A zbierat cu o voce omenească. Şi pentru carte.
   DL. FANABARZRA: Care a fost pedeapsa, Viktor?
   #3.643: Durerea. Mă durea. Iar lui îi plăcea, ştiu asta. Îmi spunea că şi pe el îl doare, dar minţea. Spunea asta în poloneză. Nu ştia să mintă în engleză, se zăpăcea. Mereu vorbea în poloneză când mă pedepsea.
   DL. FANABARZRA: Te atingea?
   #3.643: Îmi dădea pe spate. Nu mă lăsa să mă întorc. Şi îmi băga ceva înăuntru. Ceva cald care mă durea.
   DL. FANABARZRA: Te pedepsea des aşa?
   #3.643: În fiecare marţi. Când nu era mama. Câteodată, când termina, adormea lângă mine. Ca şi cum ar fi fost mort. Câteodată nu mă putea pedepsi şi mă lovea.
   DL. FANABARZRA: Cum te lovea?
   #3.643: Cu mâna până obosea. Câteodată putea să mă pedepsească, altădată nu.
   DL. FANABARZRA: Şi pe fraţii tăi, Viktor? Îi pedepsea tatăl tău?
   #3.643: Cred că îl pedepsise pe Beria. Pe Emil niciodată, Emil era bun, de aceea a murit.
   DL. FANABARZRA: Doar cei buni mor, Viktor?
   #3.643: Doar cei buni. Cei răi, niciodată.

PALAZZO DEL GOVERNATORATO
Vatican
Miercuri, 6 aprilie, 10:34

   Paola îl aştepta pe Dante tocind mocheta din hol, foindu-se dintr-un loc în altul.
    Ziua începuse prost. De-abia dacă închisese un ochi toată noaptea şi când ajunsese la serviciu găsise o grămadă de hârţoage şi obligaţii pe birou. Responsabilul italian al Protecţiei Civile, Guido Bertolano, era foarte preocupat de numărul crescând de pelerini care invadau oraşul. Deja umpluseră în întregime sălile polivalente, şcolile şi orice fel de instituţie municipală care avea un acoperiş deasupra şi mult spaţiu în interior. Acum dormeau pe străzi, în holurile de la intrare ale clădirilor, în pieţe şi lângă bancomate. Dicanti l-a contactat ca să îi ceară să o ajute la prinderea unui suspect iar acesta practic i-a râs în nas.
   - Stimată ispettora, suspectul ăsta poate să fie însuşi Osama, noi nu putem face prea multe. Sigur, se poate aştepta până când se termină toată harababura asta.
   - Nu cred că sunteţi conştient de...
   - Ispettora... Dicanti aţi spus că vă numiţi, nu-i aşa? Pe Fiumicino a aterizat Air Force One. Nu există un hotel de 5 stele care să nu aibă un cap încoronat care să îi ocupe apartamentul prezidenţial. Vă imaginaţi ce calvar este să protejezi astfel de persoane? La fiecare 5 minute primim indicii despre posibile atentate teroriste şi ameninţări false cu bombe. Chem carabinieri din satele din jur aflate la 200 de kilometri distanţă. Credeţi-mă, problema dumneavoastră mai poate aştepta. Iar acum vă rog să îmi eliberaţi linia telefonică, spuse, închizând brusc.
   Fir-ar al dracu’! De ce nu o lua nimeni în serios? Cazul acesta era o adevărată durere de cap iar tăcerea impusă asupra acestuia făcea doar ca fiecare pretenţie a ei să se izbească de indiferenţa celorlalţi. A stat mult la telefon dar nu a reuşit să facă prea multe.
   Între convorbiri i-a cerut lui Pontiero să meargă şi să vorbească din nou cu bătrânul carmelit de la Sfânta Maria din Traspontina, în timp ce ea mergea să îl vadă pe cardinalul Samalo. Şi iat-o acolo, la uşa biroului şambelanului, învârtindu-se ca un leu în cuşcă.
   Părintele Fowler, aşezat comod pe o bancă luxoasă de lemn de palisandru, îşi citea breviarul.
   - În astfel de momente regret că m-am lăsat de fumat, dottora.
   - Şi dumneavoastră sunteţi agitat, părinte?
   - Nu. Dar dumneavoastră vă forţaţi mult să fiţi.
   Paola înţelese aluzia preotului şi încetă să se mai învârtească în cerc. Se aşeză lângă el. Se prefăcea că citeşte raportul lui Dante referitor la prima crimă, în timp ce se gândea la privirea ciudată pe care acesta i-o aruncase părintelui Fowler când au făcut cunoştinţă la sediul UACV de dimineaţă. Dante o luase pe Paola deoparte şi îi aruncase un sobru „să nu aveţi încredere în el”.
   Inspectoarea deveni îngrijorată şi neliniştită. Decise ca, atunci când va avea ocazia, să îi ceară explicaţii lui Dante pentru acele cuvinte.
   Reveni la raport. Era o gafă perfectă. Era clar că Dante nu îşi îndeplinea aceste sarcini aşa cum ar fi trebuit, ceea ce, pe de altă parte, era un noroc pentru el. Locul morţii cardinalului Portini trebuia cercetat conştiincios, cu speranţa că vor mai găsi ceva.
   Vor face asta chiar în seara aceea. Închise dosarul brusc. Nu se putea concentra.
   Îi era greu să recunoască faptul că era speriată. Era chiar în inima Vaticanului, într-o clădire izolată de restul celor din la Citta. Acel edificiu avea mai mult de o mie cinci sute de camere, printre care şi cea a suveranului Pontif. Simpla abundenţă de statui şi tablouri de pe holuri o făcea pe Paola să se simtă distrasă şi tulburată. Acesta era efectul pe care mai marii de la Vatican l-au căutat de-a lungul secolelor fiind conştienţi de consecinţele pe care le avea acest oraş asupra vizitatorilor. Dar Paola nu îşi permitea să fie distrasă de la treaba ei.
   - Părinte Fowler.
   - Da?
   - Pot să vă pun o întrebare?
   - Sigur că da.
   - Este prima dată când mă întâlnesc cu un cardinal.
   - Asta nu e adevărat.
   Paola rămase un moment pe gânduri.
   - Vreau să spun mă întâlnesc cu un cardinal care trăieşte.
   - Care este întrebarea?
   - Cum te adresezi unui cardinal?
   - În mod normal cu apelativul eminenţă.
    Fowler închise breviarul şi o privi în ochi.
    - Liniştiţi-vă, dottora. Este doar un om, ca dumneavoastră şi ca mine. Iar dumneavoastră sunteţi cea care conduce investigaţia şi o mare profesionistă. Purtaţi-vă normal.
   Dicanti surâse recunoscătoare. În sfârşit, Dante deschise uşa anticamerei.
   - Intraţi, vă rog.
   În anticameră erau două birouri şi doi preoţi tineri, unul şezând la calculator şi unul în apropierea unui telefon. Amândoi îi salutară înclinând politicos din cap pe cei trei vizitatori care intrară în camera şambelanului fără alte protocoale. Era o încăpere sobră, fără tablouri sau covoare, cu o bibliotecă de o parte şi o canapea cu nişte mese în cealaltă. Singura decoraţie de pe pereţi era un crucifix de lemn.
   În contrast cu goliciunea pereţilor era biroul ticsit de hârtii al lui Eduardo Gonzalez Samalo, cel care avea în mână frâiele Bisericii, până la responsabilitatea majoră de alegere a unui nou Suveran Pontif. Samalo, îmbrăcat cu sutana purpurie, se ridică de pe canapea pentru a le veni în întâmpinare. Fowler se înclină şi îi sărută inelul în semn de respect şi supunere, aşa cum fac toţi catolicii care salută un cardinal. Paola rămase discretă în spatele său. Schiţă o înclinare uşoară şi cumva ruşinată a capului. Ea nu se mai considera catolică de ani de zile.
   Samalo trată natural necuviinţa Paolei, dar cu oboseala şi tensiunea vădite, îngreunându-i chipul şi umerii. El reprezenta autoritatea supremă din Vatican pe durata câtorva zile, dar era evident că nu îi făcea nicio plăcere.
   - Vă rog să mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi. A trebuit să vorbesc la telefon cu un delegat destul de nervos al comisiei germane. Nu mai erau locuri la hotel pentru toţi delegaţii, iar oraşul este un adevărat haos. Şi toată lumea doreşte să stea în primul rând la înmormântarea de poimâine.
   Paola înclină reverenţios capul.
   - Îmi imaginez că această confuzie generală este foarte neplăcută.
   Drept răspuns, Samalo suspină istovit.
   - Sunteţi la curent cu cele întâmplate, Eminenţă?
   - Sigur că da. Camilo Cirin m-a informat în detaliu asupra celor ce s-au petrecut. Este o tragedie îngrozitoare. Presupun că în alte circumstanţe aş fi reacţionat mult mai rău în faţa acestor crime teribile, dar sincer, nici nu am avut timp să mă îngrozesc.
   - După cum ştiţi, trebuie să ne gândim la siguranţa celorlalţi cardinali, Eminenţă.
   Samalo arătă spre Dante.
   - Vigilanza a făcut un efort deosebit pentru a-i aduna pe toţi în Domus Sanctae Marthae înainte de termenul prevăzut, pentru a proteja astfel integritatea locului.
   - Domus Sanctae Marthae?
   - Este vorba despre o clădire reamenajată la cererea lui Ioan aul II pentru a servi ca reşedinţă a cardinalilor pe durata conclavului, interveni Dante.
   - O clădire întreagă doar pentru acest scop?
   - Restul anului este folosită pentru a primi oaspeţi distinşi. Cred că şi dumneavoastră aţi fost primit acolo o dată, nu-i aşa părinte Fowler? spuse Samalo.
   Fowler părea puţin jenat. Câteva secunde părea că între ei avusese loc o scurtă confruntare fără animozităţi, o luptă a voinţei. Fowler a fost cel care înclină capul primul.
   - Chiar aşa, Eminenţă. Am fost invitat al Sfântului Scaun pentru o perioadă.
   - Din câte ştiu aţi avut o problemă cu Sant’Uffizio.
   - Într-adevăr, am fost chemat pentru a fi consultat referitor la câteva activităţi la care participasem. Nimic mai mult.
   Cardinalul părea satisfăcut de tulburarea evidentă a preotului.
   - Ei, dar bineînţeles, părinte Fowler... nu trebuie să îmi daţi nicio explicaţie. Reputaţia dumneavoastră v-a întrecut. După cum vă spuneam, inspector Dicanti, sunt liniştit în ceea ce priveşte securitatea fraţilor mei cardinali, datorită intervenţiei pe care a avut-o Vigilanza. Sunt aproape toţi aici, în siguranţă, în interiorul Vaticanului. Mai sunt câţiva care încă nu au sosit. În principiu, reuniunea în Domus era opţională din 15 aprilie. Mulţi cardinali erau repartizaţi în congregaţii sau reşedinţe de preoţi. Dar acum le-am comunicat că trebuie să stea toţi împreună.
   - Câţi dintre ei se află acum în Domus Sanctae Marthae?
   - Optzeci şi patru. Restul până la o sută cincisprezece, va sosi în următoarele ore. Am încercat să îi contactăm pe toţi pentru a le cere să ne trimită itinerariul lor ca să putem mări gradul de securitate. Ei sunt cei care ne preocupă cel mai mult. Dar aşa cum v-am spus, inspectorul general Cirin se ocupă de tot. Nu trebuie să vă îngrijoraţi, draga mea copila.
   - În aceşti o sută cincisprezece erau incluşi Robayra şi Portini? întrebă Dicanti, deranjată de condescendenţa şambelanului.
   - Bine, presupun că de fapt sunt o sută treisprezece cardinali, răspunse Samalo cu amărăciune.
    Era un om mândru şi nu îi plăcea să fie corectat de către o femeie.
   - Cred că Eminenţa Voastră s-a gândit la un plan în acest sens, interveni Fowler conciliant.
   - Bineînţeles... vom zvoni că Portini este bolnav la casa de la ţară a familiei sale din Corcega. Boala, din păcate, se va finaliza tragic. În ceea ce îl priveşte pe Robayra, nişte treburi legate de parohia sa îl vor împiedica să participe la conclav, deşi va călători la Roma pentru a-şi arăta supunerea faţă de noul Suveran Pontif. Din păcate, va muri într-un tragic accident de maşină, după cum va putea confirma şi Polizia. Aceste informaţii vor ajunge în presă după conclav, nu înainte.
   Paola era stupefiată.
   - Văd că v-aţi gândit la toate.
   Şambelanul îşi drese glasul înainte de a vorbi.
   - Este o versiune ca oricare alta. Şi nu face niciun rău nimănui.
   - Cu excepţia adevărului.
   - Aceasta este Biserica catolică, ispettora. Inspiraţia şi lumina care arată drumul milioanelor de oameni. Nu ne mai putem permite alte scandaluri. Din punctul acesta de vedere, ce înseamnă adevărul?
   Dicanti se strâmbă, deşi înţelegea logica celor spuse de bătrân.
   Îi veneau în minte multe variante de răspuns, dar înţelese că nu ar fi reuşit să fie elocventă. A preferat să continue întrevederea.
   - Presupun că nu le-aţi comunicat cardinalilor motivul reuniunii premature?
   - Sigur că nu. Li s-a cerut categoric să nu iasă în oraş fără a fi însoţiţi de către un reprezentant al Vigilanzei sau de garda elveţiană, sub motivul că în oraş există un grup radical care ameninţă ierarhia catolică. Cred că au înţeles cu toţii despre ce este vorba.
   - Le cunoşteaţi personal pe victime?
   Chipul cardinalului se întunecă pentru o secundă.
   - Da, să mă ajute Dumnezeu. M-am întâlnit mai puţin cu Portini, deşi era italian, dar treburile mele erau legate mereu de organizarea internă a Vaticanului iar el s-a dedicat doctrinei. Scria mult, călătorea mult... a fost un om excepţional. Personal, nu eram de acord cu politica sa deschisă, revoluţionară.
   - Revoluţionară? se interesă Fowler?
   - Foarte, părinte, foarte. Pleda pentru folosirea prezervativului, pentru hirotonisirea femeilor... Ar fi fost Papa secolului XXI. Iar pe deasupra, era extrem de tânăr, de-abia împlinise 29 de ani. Dacă ar fi câştigat scaunul lui Petru, ar fi fost conducător al Concilio Vaticano III, pe care mulţi îl consideră necesar pentru Biserică. Moartea sa a fost o nenorocire absurdă şi de neînţeles.
   - Voiaţi să îl votaţi? întrebă Fowler.
   Şambelanul râse printre dinţi.
   - Doar nu vreţi să vă dezvălui cu cine voi vota, nu-i aşa părinte?
   Paola reveni la scopul întrunirii.
   - Eminenţă, ne-aţi spus că vă întâlneaţi mai puţin cu Portini, dar cu Robayra?
   - Un om excepţional. Dedicat în totalitate cauzei săracilor. Avea şi defecte, bineînţeles. Se imagina adesea în balconul din Piaţa Sfântul Petru îmbrăcat în alb. Nu că ar fi recunoscut lucrul acesta. Eram buni prieteni. Ne scriam adesea. Unicul său păcat era mândria. Se fălea tot timpul cu sărăcia lui. Îşi semna scrisorile cu beati pauperes. Eu, ca să îl înfurii, mereu îmi terminam scrisorile cu beati pauperes spirito, deşi niciodată nu a vrut să recunoască aluzia. Dar trecând cu vederea defectele sale era un om de Stat şi un om al Bisericii. A făcut mult bine de-a lungul vieţii sale. Eu niciodată nu mi l-aş fi imaginat în sandalele pescarului, presupun că datorită apropierii dintre noi.
   Pe măsură ce vorbea despre prietenul său, bătrânul cardinal devenea din ce în ce mai mic şi mai palid, vocea i se întrista iar faţa trăda oboseala acumulată în corpul său de şaptezeci şi opt de ani. Deşi nu îi împărtăşea ideile, Paolei i se făcu milă de el. Ştia că în spatele acelor cuvinte, mascate de un epitaf respectabil, bătrânul spaniol regreta că nu putea să aibă un moment liber ca să îşi jelească liniştit prietenul. A naibii demnitate. În timp ce se gândea la acest lucru, şi-a dat seama că începuse să îl vadă pe cardinal aşa cum era el ca om, dincolo de sutana purpurie.
   Trebuia să înceteze să îi mai vadă pe clerici ca fiinţe unidimensionale, pentru că prejudecăţile pe care le inspira sutana puteau să îi afecteze munca.
   - În sfârşit, presupun că nimeni nu este profet în ţara lui. După cum v-am spus, ne-am întâlnit de nenumărate ori. Bunul meu Emil a venit aici acum 7 luni, ca să nu menţionez şi alte întâlniri anterioare. Unul dintre asistenţii mei ne-a fotografiat în birou. Cred ca am poza pe aici, pe undeva.
   Cardinalul se apropie de birou şi scoase dintr-un sertar un plic cu fotografii. Căută în interior şi le întinse una vizitatorilor săi.
   Paola apucă poza dezinteresată. Dar, dintr-o dată, îşi fixă privirea pe ea, cu ochii cât cepele. Îl apucă pe Dante de braţ cu putere.
   - Of, la dracu’. La dracu’!

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA
Via della Conciliazione, 14
Miercuri, 6 aprilie 2005. 10:41

   Pontiero suna insistent la uşa din spate a bisericii, cea de lângă sacristie.
    Urmând instrucţiunile poliţiei, părintele Francesco pusese un afiş pe poartă în care scria cu litere tremurânde că biserica era închisă pentru reparaţii. Dar pe lângă obedient, călugărul trebuie să fi fost şi puţin surd, pentru că subinspectorul insista deja de cinci minute la sonerie. În spatele lui, mii de persoane înţesau Via dei Corridori, în număr din ce în ce mai mare şi mai dezordonaţi decât în Via della Conciliazione.
   În sfârşit, auzi un zgomot de cealaltă parte a uşii. Zăvorul se trase şi chipul părintele Francesco se ivi printr-o deschizătură, privind cruciş datorită soarelui puternic.
   - Da?
   - Părinte, sunt subinspectorul Pontiero. Ne-am întâlnit ieri.
   Călugărul confirmă din cap de câteva ori.
   - Ce doriţi? Aţi venit să îmi spuneţi că pot deschide biserica? Binecuvântat fie Dumnezeu! Cu toţi pelerinii de aici... puteţi vedea şi dumneavoastră, spuse, arătând spre miile de persoane din stradă.
   - Nu, părinte. Trebuie să vă pun nişte întrebări. Pot să intru?
   - Chiar acum? Tocmai îmi făceam rugăciunile...
   - Nu vă răpesc mult timp. Doar un moment, pe cuvânt.
   Francesco înclină capul dintr-o parte într-alta.
   - Ce vremuri trăim, ce vremuri. Vezi doar moarte peste tot, moarte şi situaţii de urgenţă. Nu mă lasă nici rugăciunile să mi le fac.
   Uşa se deschise uşor apoi se închise cu un zgomot puternic după ce intră Pontiero.
   - Părinte, este foarte grea poarta asta.
   - Da, fiule. Câteodată mi-e foarte greu să o deschid, mai ales când vin încărcat de la piaţă. Acum nimeni nu mai ajută un bătrân să-şi care plasele. Ce vremuri, ce vremuri!
   - Ar trebui să folosiţi un cărucior, părinte.
   Subinspectorul pipăi uşa pe interior, privi atent zăvorul şi balamalele groase care o fixau de perete.
   - Vreau să spun că nu sunt urme pe încuietoare, nici nu pare forţată deloc.
   - Nu, fiule, slavă Domnului. Este o încuietoare bună iar uşa a fost vopsită anul trecut. A vopsit-o un enoriaş, prieten de-al meu, bunul Giuseppe. Are astm, înţelegeţi? Iar vaporii din vopsea îl...
   - Părinte, sunt sigur că Giuseppe este un bun creştin.
   - Este, fiule, este.
   - Dar eu nu de asta mă aflu aici. Trebuie să aflu cum a intrat asasinul în biserică, având în vedere că nu mai sunt alte intrări. Ispettora Dicanti crede că este un detaliu foarte important.
   - Poate a intrat pe o fereastră dacă a avut scară. Dar nu cred, pentru că ar fi fost spartă. Mama mia, ce dezastru ar fi dacă ar sparge unul dintre vitralii.
   - Vă deranjează dacă arunc un ochi la ferestre?
   - Nicidecum. Veniţi după mine.
   Călugărul şchiopătă de la sacristie la biserică, luminată doar de lumânările de la picioarele sfinţilor şi martirilor. Pe Pontiero îl şocă numărul mare de lumânări aprinse.
   - Câte jertfe, frate Francesco.
   - Ah, fiule, eu am aprins toate aceste lumânări din biserică, pentru a cere sfinţilor să ducă sufletul Sfântului Nostru Părinte Ioan Paul II la sânul lui Dumnezeu.
   Pontiero surâse la ingeniozitatea călugărului. Se aflau pe culoarul central, de unde se vedeau atât uşa sacristiei, uşa principală cât şi ferestrele din faţă, singurele din biserică. Băgă degetul în spătarul uneia dintre băncuţe, un gest involuntar al său, repetat la miile de liturghii la care participase. Aceea era casa Domnului, şi fusese profanată şi batjocorită. În ziua aceea, în strălucirea şovăitoare a lumânărilor, biserica arăta foarte diferită în comparaţie cu ziua anterioară. Subinspectorul nu putu să îşi înăbuşe un frison. Interiorul templului era umed şi rece, în contrast cu zăpuşeala de afară. Privi spre ferestre. Cea mai joasă se afla la o înălţime de cinci metri de la sol. Era acoperită de un vitraliu colorat care nu avea nicio zgârietură.
   - Este imposibil ca asasinul să fi intrat pe ferestre încărcat cu o greutate de 92 de kilograme. Ar fi avut nevoie de o macara. Şi l-ar fi văzut miile de pelerini de afară. Nu, este imposibil.
   De afară se auzeau cântecele tinerilor care stăteau la coadă pentru a-şi lua adio de la papa Wojtyla. În toate era vorba despre pace şi dragoste.
   - Ah, tinerii. Sunt speranţa noastră pentru viitor, nu-i aşa, subinspectore?
   - Câtă dreptate aveţi, părinte.
   Pontiero se scarpină gânditor în cap. Nu îi venea în minte niciun alt punct de acces în afara ferestrelor şi a uşilor. Merse câţiva paşi care făcură un ecou puternic în biserica goală.
   - Ascultaţi, părinte, oare nu mai are altcineva cheia bisericii? Cel care face curăţenie.
   - Ah, nu, nu, cu siguranţă. Nişte enoriaşe foarte devotate vin să mă ajute la curăţenie sâmbătă dimineaţa foarte devreme şi miercuri seara, dar întotdeauna vin când sunt eu aici. De fapt, am o singură legătură de chei pe care o port mereu la mine. Auziţi?
   Ţinea mâna stângă în buzunarul interior al hainei maro şi făcu zgomot din chei.
   - Atunci, părinte, mă dau bătut... Nu înţeleg cum a putut să intre fără să fie văzut.
   - Nu ştiu, fiule, îmi pare rău că nu te-am putut ajuta mai mult...
   - Mulţumesc, părinte.
   Pontiero se întoarse şi se îndreptă spre sacristie.
   - Doar dacă nu cumva...
    Călugărul carmelit păru că se gândeşte un moment, apoi înclină capul.
    - Nu, este imposibil. Nu se poate.
   - Ce-i, părinte? Spuneţi-mi. Orice lucru mărunt ne poate fi de ajutor.
   - Nu, lasă.
   - Insist, părinte, insist. Spuneţi-mi la ce vă gândiţi.
   Călugărul îşi mângâia barba gânditor.
   - Bine... ar fi un alt acces subteran. Vechiul pasaj secret care datează de la cea de doua construcţie a bisericii.
   - A doua construcţie?
   - Da, biserica originală a fost distrusă în timpul atacului din 1527 asupra Romei. Se afla în calea tunurilor care apărau Castelul Sant’Angelo. Iar biserica aceasta, la rândul său...
   - Părinte, mai bine să lăsăm lecţia de istorie pentru altădată. Arătaţi-mi trecerea, repede!
   - Sunteţi sigur? Aveţi o haină foarte frumoasă...
   - Da, părinte, sunt sigur. Conduceţi-mă.
   - Cum doriţi, subinspectore, cum doriţi, spuse umil călugărul.
   Şchiopătă până aproape de intrare, unde se afla agheasmatarul. Îi arătă lui Pontiero o crăpătură într-una din dalele podelei.
   - Vedeţi această crăpătură? Introduceţi degetele în ea şi trageţi cu putere.
   Pontiero se puse în genunchi şi urmă instrucţiunile călugărului. Nu se întâmplă nimic.
   - Încearcă din nou, trage cu putere spre stânga!
   Subinspectorul făcea ceea ce îi spunea părintele Francesco fără a obţine vreun rezultat. Totuşi, slab şi scund cum era, avea mai multă voinţă decât forţă. Încercă şi a treia oară şi observă cum piatra se desprinse de la locul ei, ieşind cu lejeritate. În realitate, era o uşiţă în podea. O deschise cu o singură mână şi zări o scăriţă mică şi strâmtă, care cobora doar câţiva metri. Scoase o lanternă din buzunar şi o îndreptă spre locul întunecos. Treptele erau din piatră şi păreau solide.
   - Foarte bine, să vedem unde vom ajunge.
   - Subinspectore, vă rog, nu coborâţi singur acolo.
   - Liniştiţi-vă, părinte. Nu e nicio problemă. Totul este sub control.
   Pontiero îşi imagină ce faţă vor face Dante şi Dicanti când le va povesti ce a descoperit. Se ridică în picioare şi începu să coboare scările.
   - Aşteptaţi, subinspectore, aşteptaţi. Mă duc să aduc o lumânare.
   - Nu vă deranjaţi, părinte. Lanterna este suficientă, ţipă Pontiero.
   Scările dădeau într-un tunel cu pereţi umezi, iar acesta la rândul său ducea spre o cameră de vreo 6 metri pătraţi.
   Pontiero mişcă lanterna de jur împrejurul încăperii. Părea că acolo se termina totul. Erau două coloane separate în mijlocul încăperii. Păreau foarte vechi. Nu putu identifica stilul, bineînţeles, căci niciodată nu fusese prea atent la orele de istorie.
   Totuşi, pe una dintre coloane văzu resturi de ceva ce nu ar fi trebuit să se afle acolo. Părea a fi...
   Bandă izolatoare.
   Acela nu era un pasaj secret, ci o cameră de execuţie.
   Oh, nu.
   Pontiero se întoarse la timp pentru a evita ca lovitura care ar fi trebuit să îi spargă craniul în două, să îl nimerească în umărul drept. Căzu pe jos, doborât de durere. Lanterna se rostogoli departe, luminând partea de jos a uneia dintre coloane. Simţi a doua lovitură pe braţul stâng venind de sus, din partea dreaptă.
   Căută pe bâjbâite pistolul în toc şi reuşi să îl scoată cu mâna stângă, în ciuda durerii. Pistolul era greu ca plumbul. Nu mai simţea celălalt braţ.
   „O bară de fier. Sigur este o bară de fier sau ceva asemănător”.
   Încercă să ţintească dar nu avea spre ce. Încercă să meargă cu spatele până la coloană, dar o a treia lovitură, de data aceasta în spate, îl doborî la pământ. Apucă şi mai puternic arma, ca şi cum s-ar fi agăţat de propria viaţa.
   Un picior pe mână îl făcu să o scape. Piciorul continua să apese tot mai mult. Pocnitura oaselor care se rupeau a fost însoţită de o voce destul de cunoscută, dar cu o tonalitate mult, mult diferită.
   - Pontiero, Pontiero. După cum vă spuneam, biserica veche se afla în raza tunurilor care apărau Castel Sant’Angelo. Iar la rândul său acea biserică a înlocuit un templu păgân care ordonase nimicirea papei Alexandru VI. În Evul Mediu se credea că era mormântul lui însuşi Romulus.
   Bara de fier urca şi cobora din nou, lovind spatele subinspectorului care era buimăcit.
   - Vai, dar povestea sa pasionantă nu se termină aici. Aceste două coloane pe care le vedeţi dumneavoastră sunt cele de care au fost legaţi Sfântul Petru şi Sfântul Pavel înainte de a fi martirizaţi de către romani. Voi, romanii, întotdeauna sunteţi atenţi cu sfinţii noştri.
   Bara îl lovi din nou, de data aceasta în piciorul stâng. Pontiero urlă de durere.
   - Aţi fi putut să aflaţi toate aceste lucruri sus, dacă nu m-aţi fi întrerupt. Dar nu vă îngrijoraţi, veţi cunoaşte în detaliu aceste coloane. Le veţi cunoaşte foarte, chiar foarte bine.
   Pontiero încercă să se mişte, însă descoperi cu teroare că nu putea. Nu îşi dădea seama de gravitatea rănilor sale, dar nu îşi mai simţea extremităţile. Simţea cum nişte mâini foarte puternice îl mişcau şi mai simţea o durere ascuţită. Scoase un ţipăt.
   - Nu vă recomand să ţipaţi. Nu vă va auzi nimeni. Nimeni nu i-a auzit nici pe ceilalţi. Sunt foarte prevăzător, ştiţi, nu îmi place să fiu întrerupt.
   Pontiero îşi dădea seama că mintea îi aluneca într-un puţ negru, ca atunci când te laşi furat de somn. Ca într-un vis, auzea de departe vocile tinerilor de pe stradă, la câţiva metri deasupra lui. I se păru că recunoaşte cântecul pe care îl cântau în cor, o amintire din copilăria lui, cu un milion de ani în urmă. Era Eu am un prieten care mă iubeşte, numele său este Iisus.
   - Chiar aşa, nu îmi place să fiu întrerupt, spuse Karoski.

PALAZZO DEL GOVERNATORATO
Vatican
Miercuri, 6 aprilie 2005. 13:31

   Paola le arătă lui Dante şi lui Fowler poza lui Robayra. Un prim plan perfect, în care cardinalul zâmbea cu afecţiune iar ochii îi străluceau în spatele ochelarilor groşi cu ramă de sidef. La început Dante privi poza fără a înţelege.
   - Ochelarii, Dante. Ochelarii care au dispărut.
   Paola căută mobilul, formă numărul ca nebuna, merse până la uşă apoi ieşi din biroul şambelanului uimit.
   - Ochelarii! Ochelarii călugărului carmelit! urlă Paola de pe hol.
   Atunci Dante înţelese.
   - Haideţi, părinte!
   Îi ceru în grabă scuze şambelanului şi alături de Fowler o urmară pe Paola.
   Inspectoarea închise telefonul înfuriată. Pontiero nu răspundea.
   Poate îl avea pe „silence”. Coborî scările până în stradă. Trebuia să alerge până la capătul străzii del Governatorato. În acel moment trecu o maşină cu numărul SCV. În interiorul ei erau trei călugăriţe. Paola le făcu gesturi disperate ca să oprească şi se puse în faţa maşinii. Spoilerul se opri la câţiva centimetri de genunchii săi.
   - Santa Madonna! Sunteţi nebună, domnişoară?
   Criminalista se apropie de uşa şoferului şi îi arătă insigna.
   - Vă rog, nu am timp de explicaţii. Trebuie să ajung la poarta Sfânta Ana.
   Călugăriţele o priveau ca pe o nebună. Paola urcă în maşină pe una din uşile din spate.
   - De aici este imposibil, ar trebui să mergeţi pe jos pe Cortile del Belvedere, îi spuse cea care conducea. Dacă doriţi, pot să vă las aproape de Piazza del Sant’Uffizio, este cea mai rapidă ieşire din oraş zilele acestea. Garda elveţiană pune bariere din cauza conclavului.
   - Fie şi aşa, vă rog să vă grăbiţi.
   Atunci când călugăriţa băgă în viteza întâi şi porni, trebui să oprească brusc din nou.
   - Dar chiar a înnebunit toată lumea?
   Fowler şi Dante se puseseră în faţa maşinii, ambii cu mâinile pe capotă. După ce călugăriţa frână, se prinseră de partea din spate a maşinii. Maicile îşi făcură cruce.
   - Porniţi, maică, pentru Dumnezeu! spuse Paola.
   Maşinuţa nu făcu mai mult de 20 de secunde până la destinaţie. Călugăriţa se grăbea să scape de ciudata, inoportuna şi ruşinoasa ei încărcătură. Nici nu se oprise bine în Piazza del Sant’Uffizio că Paola, cu mobilul în mână, trecea de bariera din fier negru care proteja acea intrare a oraşului. Formă grăbită numărul inspectoratului la care răspunse operatoarea.
   - Inspectoarea Paola Dicanti, cod de securitate 13.897. Agent în pericol, repet, agent în pericol! Subinspectorul Pontiero se afla pe Via della Conciliazione, 14. Biserica Sfânta Maria din Traspontina. Trimiteţi toate unităţile pe care le aveţi. Posibil suspect de asasinat în interior. Acţionaţi cu prudenţă maximă!
   Paola alerga cu haina deschisă, lăsând să se vadă tocul pistolului şi strigând ca o apucată la telefon. Cei doi membri ai gărzii elveţiene care supravegheau intrarea s-au mirat să o vadă şi au făcut un gest să o reţină. Paola încercă să scape de ei îndoindu-se din talie însă unul din ei reuşi să o prindă de jachetă.
   Tânăra îşi duse mâinile la spate. Telefonul căzu pe jos iar jacheta rămase în mâinile gardianului. Acesta tocmai vroia să o urmărească atunci când sosi Dante în viteză. Ţinea legitimaţia de la Corpo di Vigilanza la vedere.
   - Las-o! E de-a noastră!
   Fowler îi urma cu geanta după el. Paola decise să o apuce pe drumul cel mai scurt. Va traversa Piaţa Sfântul Petru, pentru că acolo aglomeraţia era mai mică: poliţia făcuse o singură coadă foarte îngustă spre deosebire de buluceala teribilă de pe străzile care dădeau în ea. În timp ce alerga, inspectoarea ţinea insigna la vedere pentru a evita problemele cu propriii colegi. După ce au trecut de esplanadă şi de coloana lui Bernini fără prea mari probleme, ajunseră în Via dei Corridori cu răsuflarea tăiată. Acolo masa de pelerini era înfricoşător de compactă. Paola îşi apropie mâna stângă de corp pentru a ascunde pe cât posibil pistolul, se apropie de clădiri şi încercă să avanseze cât mai repede. Dante se aşeză în faţa ei pe post de eficient deschizător de drumuri, folosindu-se de coate şi de antebraţe. Fowler închidea formaţia.
   Au trecut 10 minute dificile până când au ajuns la uşa sacristiei. Acolo îi aşteptau doi agenţi care sunau insistent la sonerie. Dicanti, transpirată toată, în cămaşă, cu tocul pistolului la vedere şi cu părul turtit, era o adevărată arătare pentru cei doi poliţişti, care, totuşi, o salutară cu respect când le arătă legitimaţia de la UACV cu respiraţia aproape tăiată.
   - Am primit avertizarea dumneavoastră. Nu răspunde nimeni înăuntru. Mai sunt patru colegi la cealaltă intrare.
   - Pot să ştiu de ce naiba nu aţi intrat până acum? Nu ştiţi că s-ar putea ca un coleg de-al meu să fie înăuntru?
   Cei doi agenţi plecară capul.
   - A sunat domnul director Boi şi ne-a spus să acţionăm discret. E multă lume care se uită, ispettora.
   Inspectoarea se sprijini de perete şi se gândi 5 secunde.
   „La dracu, sper să nu fie prea târziu.”
   - Aţi adus şperaclul?
   Unul dintre poliţişti îi arătă o rangă de oţel despicată în două la vârf. O ţinea lipită de picior pentru a o camufla de privirile pelerinilor de pe stradă, pentru că deja începeau să ridice suspiciuni. Paola îi atrase atenţia agentului care îi arătase bara de oţel.
   - Dă-mi staţia ta.
   Poliţistul îi întinse receptorul pe care îl purta agăţat cu un cablu de dispozitivul prins la talie. Paola dădu câteva ordine scurte şi precise echipajului de la cealaltă intrare. Nimeni nu trebuia să mişte un deget până nu ajungea ea şi, bineînţeles, nimeni nu trebuia să intre sau să iasă.
   - Poate să îmi explice şi mie cineva despre ce este vorba, spuse Fowler tuşind.
   - Credem că suspectul se află înăuntru, părinte. Vă voi spune imediat pe larg despre ce este vorba. Deocamdată, aş vrea să aşteptaţi aici, afară, spuse Paola.
    Făcu un gest spre marea de oameni care îi înconjura.
    - Faceţi tot posibilul să le distrageţi atenţia cât vom sparge noi uşa. Doamne ajută să ajungem la timp.
   Fowler confirmă. Privi în jurul său un loc pe care să se urce. Nu era nicio maşină pentru că traficul pe stradă fusese oprit. Trebuia să se grăbească. Erau doar oameni în jurul său, aşa că de asta se va folosi pentru a se ridica. Văzu, nu departe, un pelerin foarte înalt şi puternic. Avea vreun metru nouăzeci. Se apropie de el şi îi spuse:
   - Crezi că m-ai putea ridica pe umerii tăi?
   Tânărul îi dădu de înţeles că nu vorbea italiana iar Fowler îi indică prin gesturi ce dorea. Într-un final, celălalt înţelese. Îşi sprijini genunchiul pe pământ şi îl ridică pe preot zâmbind. Acesta începu să cânte în latină cântecul de împărtăşanie din slujba înmormântării:

   In paradisum deducant te angeli,
   In tuo advente
   Suscipiant te martyres...

   Mulţi oameni s-au întors pentru a-l privi. Fowler îi făcu gesturi cărăuşului său chinuit să îl ducă în mijlocul străzii, pentru a îndepărta atenţia de la Paola şi ceilalţi. Câţiva credincioşi, cei mai mulţi călugăriţe şi preoţi, i s-au alăturat şi au cântat în cinstea Papei mort pentru care aşteptau în picioare de mai multe ore.
   Profitând de faptul că atenţia pelerinilor fusese distrasă, se auzi o trosnitură şi cei doi agenţi deschiseră uşa sacristiei. S-au strecurat înăuntru fără a atrage atenţia.
   - Băieţi, un coleg de-al nostru este înăuntru. Aveţi multă grijă.
   Au intrat unul câte unul, întâi Dicanti, ca o săgeată, scoţând pistolul. Se îndreptă spre biserică lăsându-i pe cei doi agenţi să verifice sacristia. Privi grăbită înspre capela Sfântului Toma. Era goală, deşi închisă cu banda izolatoare roşie a UACV. Trecu prin capelele de pe partea stângă cu pistolul în mână. Îi făcu un semn lui Dante, care străbătu biserica, uitându-se în fiecare capelă.
   Chipurile sfinţilor de pe pereţi erau tulburate de lumina slabă şi ezitantă a lumânărilor aprinse peste tot. Se întâlniră amândoi pe culoarul din centru.
   - Nimic?
   Dante negă din cap.
   Atunci au văzut scris pe jos, aproape de intrare, lângă agheasmatar.

   VEXILLA REGIS PRODEUNT INFERNI

   - „Înaintează steagurile regelui din infern”, spuse o voce în spatele lor.
   Dante şi inspectoarea s-au întors, tresărind de spaimă. Era Fowler, care reuşise să îşi termine cântecul şi să se furişeze în interiorul bisericii.
   - Credeam că v-am spus să rămâneţi pe stradă.
   - Nu mai contează acum, spuse Dante arătându-i ferestruica deschisă în podea. Îi voi chema şi pe ceilalţi.
   Paola avea chipul desfigurat. Inima îi spunea să coboare imediat acolo, dar nu avea curaj să se ducă pe întuneric. Dante se duse la uşa din faţă şi deschise zăvorul. Intrară cei doi agenţi, lăsându-i pe ceilalţi doi la uşă. Dante îl convinse pe unul dintre ei să îi împrumute lanterna pe care o avea prinsă la curea. Dicanti i-o smulse din mână şi coborî înaintea lui, tensionată şi cu pistolul îndreptat înainte. Fowler rămase în urmă murmurând o mică rugăciune.
   După un timp apăru capul Paolei care ieşi grăbită pe stradă.
   Dante ieşi încet. Îl privi pe Fowler şi dădu din cap.
   Paola ieşi la aer curat, sughiţând de plâns. Vomită micul dejun cât mai departe de uşă. Nişte tineri care arătau a fi străini îi săriră în ajutor.
   - Vă putem ajuta cu ceva?
   Paola îi îndepărtă cu un gest. Lângă ea apăru Fowler care îi oferi un şerveţel. Îl acceptă şi îşi şterse răul dat afară de fiere apoi îşi şterse lacrimile. Cele exterioare pentru că pe cele interioare nu putea să le şteargă aşa uşor. Avea ameţeli. Nu se putea, nu se putea ca masa aceea plină de sânge pe care a găsit-o atârnată de coloane să fie Pontiero. Maurizio Pontiero, subinspector, era un om bun, slab şi mereu cu o proastă dispoziţie aspră dar simpatică. Era tată al unei familii, era prieten, era coleg. Se agita neliniştit în costum în timpul serilor ploioase; era un coleg care plătea mereu cafelele, care-ţi era mereu alături. Şi asta de mulţi ani. Nu putea să înceteze să respire, transformat în acel obiect nedesluşit. Încercă să îşi şteargă imaginea din minte, agitându-şi mâna în faţă ochilor.
   Iar în acel moment îi sună mobilul. Îl scoase din buzunar cu silă şi rămase paralizată. Pe ecran apelul apărea a fi de la:
   M. PONTIERO
   Paola răspunse, moartă de frică. Fowler o privea nedumerit.
   - Da?
   - Bună ziua, doamnă inspectoare. Ce mai faceţi?
   - Cine sunteţi?
   - Doamnă inspectoare, vă rog! Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că vă pot suna dacă îmi amintesc ceva. Tocmai mi-am amintit că a trebuit să îl omor pe colegul dumneavoastră. Îmi pare rău, serios. Dar mi-a apărut în cale.
   - O să te prindem, Francesco. Sau ar trebui să îţi spun Viktor? spuse Paola, scuipând cuvintele turbată, cu ochii plini de lacrimi, dar încercând să îşi menţină calmul, lovind în punctul sensibil ca să ştie că înscenarea lui a luat sfârşit.
   Făcu o scurtă pauză. Foarte scurtă. Nu îl luase deloc prin surprindere.
   - Ah, da, bineînţeles. Deja ştiţi cine sunt. Salută-l pe părintele Fowler din partea mea. Am mai îmbătrânit de când nu ne-am mai văzut. Iar dumneavoastră văd că sunteţi mai palidă.
   Paola îşi lărgi ochii surprinsă.
   - Unde eşti, nenorocitul dracului?
   - Nu e clar? În spatele dumneavoastră.
   Paola privi spre miile de oameni care înţesau strada, acoperiţi de pălării, şepci, agitând steaguri, bând apă, rugându-se, cântând.
   - De ce nu veniţi mai aproape, părinte? Putem să discutăm puţin.
   - Nu, Paola, mă tem că trebuie să stau departe de voi o perioadă. Nici măcar o secundă să nu aveţi impresia că dacă l-aţi demascat pe bunul părinte Francesco aţi făcut vreun progres. Viaţa lui era oricum pe sfârşite. În fine, trebuie să închid. Nu vă faceţi griji, veţi primi veşti de la mine curând. Iar în ceea ce priveşte lipsa de politeţe de mai devreme, v-am iertat deja. Dumneavoastră sunteţi importantă pentru mine.
   Şi închise.
   Dicanti se azvârli în mulţime. Trăgea de oameni fără nicio noimă, uitându-se după bărbaţii care aveau o anumită înălţime, apucându-i de braţ, întorcându-i pe cei care se uitau în altă parte, luându-le şepcile şi pălăriile. Lumea se dădea din faţa ei. Îşi ieşise din minţi, avea privirea pierdută, şi i-ar fi cercetat pe toţi pelerinii dacă era nevoie.
   Fowler îşi făcu loc până în mijlocul mulţimii şi o apucă de braţ.
   - Este inutil, ispettora.
   - Dă-mi drumul!
   - Paola. Renunţă. A fugit.
   Dicanti începu să plângă. Fowler o îmbrăţişă. În jurul lor, giganticul şarpe format din oameni avansa, lent, spre corpul încă neîngropat al lui Ioan Paul II. Iar în interiorul său ascundea un asasin.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI

Silver Spring, Maryland

Ianuarie 1996

   TRANSCRIEREA ÎNTÂLNIRII NUMĂRUL 72
   ÎNTRE PACIENTUL NUMĂRUL 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY.
   CU PARTICIPAREA DOCTORULUI FOWLER ŞI A LUI SALHER FANABARZRA

   DR. CONROY: Bună ziua, Viktor.
   #3.643: Salut, din nou.
   DR. CONROY: Altă zi de terapie prin regresie, Viktor.
   (SE OMITE DIN NOU PROCEDEUL DE HIPNOZĂ, LA FEL CA ÎN RAPOARTELE ANTERIOARE)
   SR. FANABARZRA: Ne aflăm în anul 1973, Viktor. De acum încolo vei asculta doar vocea mea, eşti de acord?
   #3.643: Da.
   SR. FANABARZRA: De acum nu vă mai poate auzi, domnilor.
   DR. CONROY: Ieri i-am făcut un test cu planşe Rorschach. Viktor s-a comportat normal, semnalând obişnuitele forme de flori şi papagali. Doar la două dintre ele mi-a spus că nu vedea nimic. Reţineţi, părinte Fowler: când Viktor pare că nu este interesat de ceva, înseamnă că este ceva care îl afectează profund. Eu vreau să primesc explicaţia când el se află în regresie, pentru a-i afla originea.
   DR. FOWLER: Nu cred că această metodă este eficientă, chiar dacă practic ar fi realizabilă. Pe durata regresiei pacientul nu are aceleaşi resurse defensive ca în starea normală. Riscul de a-i produce o traumă este destul de ridicat.
   DR. CONROY: Tocmai aceste resurse ne împiedică să ajungem la creierul său. Dumneavoastră ştiţi că pacientul respinge total anumite episoade din viaţa lui. Trebuie să depăşim barierele, să aflăm care este sursa răului.
   DR. FOWLER: Cu orice preţ?
   SR. FANABARZRA: Domnilor, nu vă certaţi. Oricum, este imposibil să îi arătăm imaginile pentru că pacientul nu poate deschide ochii.
   DR. CONROY: Dar putem să i le descriem. Începe, Fanabarzra.
   SR. FANABARZRA: Da, să trăiţi. Viktor, eşti în 1973. Vreau să mergem într-un loc care să îţi placă. Pe care îl alegi?
   #3.643: Scara de incendiu.
   SR. FANABARZRA: Îţi petreci mult timp acolo?
   #3.643: Da.
   SR. FANABARZRA: Spune-mi de ce.
   #3.643: E mult curent. Nu miroase urât. În casă miroase a stricat.
   SR. FANABARZRA: A stricat?
   #3.643: Ca un fruct stricat. Mirosul vine de la patul lui Emil.
   SR. FANABARZRA: Fratele tău este bolnav?
   #3.643: Este bolnav, nu ştim de ce suferă. Nimeni nu are grijă de el. Mama spune că este posedat. Tremură şi nu suportă lumina. Îl doare gâtul.
   DR. CONROY: Sunt simptomele meningitei. Fotofobie, gât înţepenit, convulsii.
   SR. FANABARZRA: Nimeni nu are grijă de fratele tău?
   #3.643: Mama mea doar când îşi aminteşte. Îi dă măr ras. Are diaree iar tatăl meu nu vrea să ştie de el. Îl urăsc. El mă priveşte şi îmi spune să îl spăl. Nu vreau, mi-e silă. Mama mea îmi spune să fac ceva. Eu nu vreau iar ea mă împinge în calorifer.
   DR. CONROY: Am aflat deja felul în care era agresat. Haideţi să ne dăm seama ce simte vis-a-vis de imaginile testului Rorschach. Asta mă interesează în mod special.
   SR. FANABARZRA: Să revenim la scara de incendiu. Aşează-te acolo. Spune-mi ce simţi.
   #3.643: Curent. Metalul sub picioare. Miroase a mâncare de la evreii care stau în clădirea din faţă.
   SR. FANABARZRA: Acum aş vrea să îţi imaginezi ceva. O pată mare, neagră, foarte mare. E tot ce vezi în faţa ochilor. În partea de jos a petei se află o formă albă, mică, ovală. Ce îţi sugerează?
   #3.643: Întuneric. Singur în dulap.
   DR. CONROY: Fiţi atenţi, cred că am descoperit ceva.
   SR. FANABARZRA: Ce faci în dulap?
   #3.643: M-au închis. Sunt singur.
   DR. FOWLER: Pentru numele lui Dumnezeu, doctore Conroy, priviţi-l ce faţă are. E clar că suferă.
   DR. CONROY: Taci, Fowler. Ajungem acolo unde trebuie. Fanabarzra, vă voi scrie pe această tablă întrebările mele. Citiţi-le textual, da?

   SR. FANABARZRA: Viktor, îţi aminteşti ce s-a întâmplat înainte să te închidă în dulap?
   #3.643: Multe lucruri. Emil a murit.
   SR. FANABARZRA: Cum a murit Emil?
   #3.643: M-au închis. Sunt singur.
   SR. FANABARZRA: Ştiu, Viktor. Spune-mi cum a murit Emil.
   #3.643: Era în camera noastră. Tata se uita la televizor iar mama nu era acasă. Eu eram pe scară. Am auzit un zgomot.
   SR. FANABARZRA: Ce fel de zgomot?
   #3.643: Ca un balon din care iese aerul. Am băgat capul în cameră. Emil era foarte alb. Am intrat în sufragerie. Am vorbit cu tatăl meu iar el a aruncat o cutie de bere după mine.
   SR. FANABARZRA: Te-a nimerit?
   #3.643: În cap. Sângerez. Apoi încep să plâng. Tata se ridică şi întinde mâna. Îi spun de Emil. Se supără tare. Spune că e vina mea. Că Emil era în grija mea. Că merit o pedeapsă. Şi începe din nou.
   SR. FANABARZRA: Pedeapsa obişnuită? Te atinge acolo?
   #3.643: Mă doare. Sângerez la cap şi la fund. Dar se opreşte.
   SR. FANABARZRA: De ce se opreşte?
   #3.643: Se aude vocea mamei. Ţipă şi îi spune nişte lucruri îngrozitoare tatei. Eu nu înţeleg. Tata îi spune că ea ştia deja. Mama răcneşte şi îl strigă pe Emil. Eu ştiu că Emil nu o poate auzi şi mă bucur mult. Atunci ea mă apucă de păr şi mă aruncă în dulap. Eu ţip şi mă sperii. Lovesc uşa mult timp. Ea o deschide şi îmi arată un cuţit. Îmi spune că dacă mai deschid gura mi-o închide ea imediat.
   SR. FANABARZRA: Iar tu ce faci?
   #3.643: E linişte. Sunt singur. Mama deschide uşa. Îmi spune că am fost foarte rău. Că Dumnezeu nu îi iubeşte pe copiii care îşi excită taţii. Că voi vedea care este pedeapsa lui Dumnezeu pentru copiii care se poartă urât. Îmi dă o cutie veche, îmi spune să îmi fac treburile în ea. Dimineaţa îmi dă un pahar cu apă, pâine şi brânză.
   SR. FANABARZRA: Dar câte zile ai stat acolo?
   #3.643: Au fost multe dimineţi.
   SR. FANABARZRA: Nu aveai ceas? Nu puteai să îţi dai seama cât timp trecea?
   #3.643: Încerc să îmi dau seama dar este foarte greu. Dacă îmi lipesc foarte tare urechea de perete pot să ascult radioul doamnei Berger. Este puţin surdă. Câteodată e base-ball.
   SR. FANABARZRA: Câte partide ai ascultat?
   #3.643: Unsprezece.
   DR. FOWLER: Doamne, Dumnezeule, copilul ăsta a fost închis aproape două luni.
   SR. FANABARZRA: Nu ieşeai niciodată?
   #3.643: O singură dată.
   SR. FANABARZRA: De ce ai ieşit?
   #3.643: Am făcut o greşeală. Am dat cu piciorul peste cutie şi am răsturnat-o. În dulap miroase urât. Vomit. Când vine mama se supără. Îmi bagă faţa în rahat. Apoi mă scoate din dulap ca să cureţe.
   SR. FANABARZRA: Nu ai încercat să fugi?
   #3.643: Nu am unde să fug. Mama o face spre binele meu.
   SR. FANABARZRA: Şi când te-a lăsat să ieşi?
   #3.643: într-o zi. M-a dus la baie. M-a spălat. Mi-a spus că speră că m-am învăţat minte. Apoi mi-a spus că dulapul este iadul şi că va fi locul unde voi merge dacă nu sunt cuminte, doar că nu voi mai ieşi vreodată. M-a îmbrăcat cu hainele ei. Mi-a spus că ar fi trebuit să fiu o fată şi că încă mai putem rezolva asta. Mi-a atins ouăle. Mi-a spus că totul este inutil. Că oricum voi merge în iad. Că nu mai am nicio scăpare.
   SR. FANABARZRA: Şi tatăl tău?
   #3.643: Tata nu mai este. A plecat.
   DR. FOWLER: Conroy, opreşte imediat terapia. Uită-te la faţa lui. Pacientul suferă.
   #3.643: A plecat, a plecat, a plecat...
   DR. FOWLER: Conroy!
   DR. CONROY: Bine. Fanabarzra, opreşte înregistrarea şi scoate-l din transă.

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA
Via della Conciliazione, 14
Miercuri, 6 aprilie 2005. 15:21

   A doua oară săptămâna asta se întâlniră la uşa bisericii Sfânta Maria din Traspontina cu experţii care analizează locul faptei.
   Erau discreţi şi se îmbrăcaseră civil pentru a nu speria pelerinii.
   Înăuntru, ispettora vocifera ordine la mobil şi la staţie în acelaşi timp. Părintele Fowler l-a abordat pe unul dintre experţii UACV.
   - Aţi terminat deja cu cercetarea la faţa locului?
   - Da, părinte. Vom lua cadavrul şi vom examina sacristia.
   Fowler o întrebă pe Dicanti cu privirea.
   - Voi coborî cu dumneavoastră.
   - Sunteţi sigură?
   - Nu vreau să îmi scape nimic. Ce-i asta?
   Preotul avea în mâna dreaptă o casetă mică şi neagră.
   - Conţine sfintele uleiuri. Este pentru a-i face sfântul maslu.
   - Credeţi că mai are vreun rost?
   - Nu pentru ancheta noastră. Dar pe el îl ajută. Era un catolic practicant, nu-i aşa?
   - Aşa era. Dar nu prea l-a ajutat.
   - Ei, dottora, cu tot respectul... nu aveţi de unde să ştiţi asta.
   Au coborât amândoi treptele cu grijă ca să nu calce cu piciorul pe ceea ce era scris la intrarea în criptă. Au traversat holul scurt până în cameră. Experţii de la UACV instalaseră nişte generatoare electrice puternice care acum luminau locul.
   Pontiero atârna inert între cele două coloane retezate care se aflau în centrul camerei. Era dezbrăcat de la talie în sus. Karoski îi legase braţele de piatră cu bandă izolatoare, care părea a fi din aceeaşi rolă pe care o folosise şi pentru Robayra. Cadavrul nu avea nici ochi, nici limbă. Faţa îi era desfigurată groaznic iar fâşii de piele sângerândă îi atârnau de torace ca nişte medalii macabre.
   Paola lăsă capul în jos atunci când părintele i-a administrat ultima împărtăşanie. Pantofii preotului, negri şi imaculaţi, stăteau într-o băltoacă de sânge vâscos. Inspectoarea înghiţi în sec şi închise ochii.
   - Dicanti.
   Îi deschise din nou. Dante era lângă ei. Fowler terminase deja şi se pregătea să plece politicos.
   - Unde plecaţi, părinte?
   - Afară. Nu vreau să vă încurc.
   - Nu ne încurcaţi, părinte. Dacă doar jumătate din ceea ce se spune despre dumneavoastră este adevărat, înseamnă că sunteţi un om foarte inteligent. V-au trimis ca să ne ajutaţi, nu? Atunci ajutaţi-ne.

   - Cu multă plăcere, ispettora.
   Paola înghiţi din nou în sec şi le spuse:
   - Se pare că Pontiero a intrat pe uşa din spate. Sigur a sunat la uşă iar pretinsul călugăr i-a deschis într-un mod firesc. I-a vorbit lui Karoski iar acesta l-a atacat.
   - Dar unde?
   - Cred că aici. Pentru că altfel, ar fi fost sânge sus.
   - Dar de ce a făcut-o? Pontiero o fi mirosit ceva?
   - Nu cred, spuse Fowler. Mai degrabă Karoski a văzut oportunitatea şi a profitat de ea. Tind să cred că i-a arătat drumul în criptă iar Pontiero a coborât singur, lăsându-l pe celălalt în spatele lui.
   - Aşa se leagă. Probabil l-a scos imediat din cărţi pe călugărul Francesco. Nu voia doar să pară un bătrân invalid...
   - ...Şi era şi călugăr. Pontiero nu ar fi putut suspecta un călugăr, nu-i aşa? Sărmanul visător, îl compătimi Dante.
   - Vă rog.
   Fowler i-a atras atenţia cu un gest incriminator. Dante îşi abătu privirea.
   - Îmi pare rău. Continuaţi, Dicanti.
   - O dată aici, Karoski l-a lovit cu un obiect contondent. Credem că a fost un candelabru de bronz. Băieţii de la UACV l-au luat deja ca să îl analizeze. Era aruncat lângă cadavru. Apoi l-a legat şi i-a făcut... asta. Cred că a suferit îngrozitor.
   Rămase fără glas. Ceilalţi doi s-au făcut că nu observă momentul de slăbiciune al criminalistei. Aceasta tuşi pentru a disimula şi îşi drese glasul înainte de a vorbi.
   - Un loc întunecos, foarte întunecos. Repetă trauma din copilărie, perioada pe care a petrecut-o închis în dulap?
   - S-ar putea. A mai lăsat vreun indiciu?
   - Credem că nu a lăsat decât mesajul de afară: „Vexilla regis prodeunt inferni.”
   - „Înaintează steagurile regelui din infern”, traduse preotul din nou.
   - Ce înseamnă asta, Fowler? întrebă Dante.
   - Dumneavoastră ar trebui să ştiţi.
   - Dacă vreţi să mă simt prost, nu o să reuşiţi, părinte.
   Fowler zâmbi cu tristeţe.
   - Nici prin gând nu mi-a trecut. Este vorba de un citat al unuia dintre strămoşii dumneavoastră, Dante Aligheri.
   - Nu este strămoşul meu. Dante este pentru mine prenume iar pentru el nume. Nu avem nicio legătură.
   - Ah, mă scuzaţi. Cum toţi italienii spun că se trag din Dante sau din Iulius Cezar...
   - Măcar ştim de unde ne tragem.
   Cei doi îşi scrutau privirile. Paola îi întrerupse.
   - Gata cu aceste comentarii xenofobe, acum putem relua discuţia?
   Fowler îşi drese glasul înainte de a continua.
   - După cum vă spuneam, „Vexilla regis prodeunt inferni” este un citat din La Divina Comedia. Atunci când Dante şi Virgiliu urmau să intre în infern. Este vorba despre parafrazarea unei rugăciuni liturgice creştine doar că este adresată diavolului în locul lui Dumnezeu. Mulţi considerau această frază a fi o erezie, dar în realitate, tot ce vroia Dante să facă era să îşi sperie cititorii.
   - Asta vrea? Să ne sperie?
   - Ne avertizează că infernul este aproape. Nu cred că interpretarea lui Karoski merge mai departe. Nu este un om atât de cult, deşi îi place să pară. Nu mai erau şi alte mesaje?
   - Nu pe corp, răspunse Paola. Ştia că venim şi s-a speriat. Şi ştia asta doar din vina mea, pentru că am insistat pe mobilul lui Pontiero.
   - Am reuşit să localizăm mobilul? întrebă Dante.
   - Au sunat la compania de telefonie. Sistemul de localizare celulară arată că telefonul este închis sau în afara razei de acoperire. Ultimul stâlp care asigură conexiunea pentru raza de acoperire se află pe hotelul Atlante, la mai puţin de 300 de metri de aici, răspunse Dicanti.
  - Exact unde sunt eu cazat, preciză Fowler.
   - Ei hai, eu îmi imaginam că staţi într-o pensiune pentru preoţi. Ştiţi dumneavoastră, ceva mai umil.
   Fowler nu s-a simţit cu musca pe căciulă.
   - Prietene Dante, la vârsta mea înveţi să te bucuri de ceea ce îţi oferă viaţa. Mai ales când plăteşte Unchiul Sam. Am fost deja în multe locuri nefericite.
   - Sunt convins, părinte. Sunt convins.
   - Pot să ştiu ce vreţi să insinuaţi?
   - Nu insinuez nimic. Doar sunt convins că aţi dormit în locuri mai dezagreabile datorită... Preoţiei.
   Dante era mult mai ostil decât de obicei, şi motivul ostilităţii sale părea a fi părintele Fowler. Criminalista nu înţelegea motivul, dar şi-a dat seama ca era ceva ce trebuia rezolvat de ei doi, între patru ochi.
   - Ajunge. Să ieşim cu toţii să luăm aer.
   Amândoi au urmat-o pe Dicanti ocolind biserica. Ispettora le spuse infirmierilor că pot lua corpul lui Pontiero. Unul dintre experţii UACV se apropie de ea şi îi spuse ce au făcut. Paola confirmă din cap. Şi se întoarse spre Fowler.
   - Putem să ne concentrăm puţin, părinte?
   - Sigur că da, dottora.
   - Dante?
   - Bineînţeles.
   - De acord, atunci iată ce am descoperit: în casa parohială era o trusă de machiaj profesională şi cenuşă pe o masă care credem că ar fi fost un paşaport. A fost ars folosindu-se o considerabilă cantitate de alcool, aşa că nu a rămas mare lucru. Cei de la UACV au luat cenuşa pentru a vedea dacă pot să afle ceva. Singurele amprente pe care le-au găsit în casa parohială sunt ale lui Karoski, aşa că va trebui să îl căutăm pe proprietar. Dante, dumneavoastră aveţi treabă în seara asta. Aflaţi cine era părintele Francesco şi de cât timp stă aici. Întrebaţi printre enoriaşii obişnuiţi ai bisericii.
   - De acord, ispettora. Voi face o imersiune în vârsta a treia.
   - Terminaţi cu glumele. Karoski ne-a păcălit, dar sigur este sub presiune. A fugit ca să se ascundă şi o perioadă nu vom mai avea niciun semn de la el. Dacă reuşim să aflăm unde a stat în ultimele ore poate aflăm unde este.
   Paola îşi încrucişă degetele în buzunarul jachetei, încercând să creadă şi ea ce spunea. Ceilalţi se întunecară, dându-şi seama şi ei că acea posibilitatea era un vis îndepărtat.

   Dante se întoarse după două ore. Era însoţit de o doamnă de vârstă mijlocie, care îi spuse din nou lui Dicanti aceeaşi poveste.
   Când a murit parohul anterior, fratele Dario, a apărut fratele Francesco. Acum 3 ani. De atunci doamna ajuta la curăţenia bisericii şi a casei parohiale. Conform doamnei, părintele Francesco Toma era un exemplu de umilinţă şi credinţă creştină.
   Condusese parohia cu dăruire şi nimeni nu avea ce să îi reproşeze.
   Fără a mai intra în alte detalii, declaraţia fusese destul de frustrantă, dar cel puţin aveau nişte informaţii clare. Părintele Basano murise în noiembrie 2001, ceea ce putea să conducă la data când intrase Karoski în ţară.
   - Dante, fă-mi o favoare. Află ce ştiu călugării carmeliţi despre Francesco Toma, îi ceru Dicanti.
   - Voi da câteva telefoane. Dar bănuiesc că vom obţine puţine detalii.
   Dante ieşi pe uşa principală, în direcţia biroului său. Fowler îşi luă la revedere de la inspectoare.
   - Voi merge la hotel ca să mă schimb şi ne vedem după aceea.
   - Voi fi la morgă.
   - Nu aveţi de ce să mergeţi, ispettora.
   - Ba da, am.
   O tăcere neplăcută se aşternu între ei, accentuând un cântec religios pe care un pelerin a început să îl cânte urmat apoi în cor de alte sute de pelerini. Soarele se ascundea după coline iar Roma se afunda în beznă, deşi pe străzi mişcarea era continuă.
   - Cu siguranţă unul dintre aceste cântece a fost ultimul lucru pe care l-a auzit subinspectorul.
   Paola continua să tacă. Fowler observase de mai multe ori agonia prin care trecea criminalista în acele momente, reacţia posterioare morţii colegului său. La început, euforie şi dorinţă de răzbunare. Puţin câte puţin aluneca în epuizare şi tristeţe pe măsură ce îşi însuşea cele întâmplate, iar şocul îi istovea corpul.
   În final rămânea un sentiment surd, un amestec de ură, vinovăţie şi dorinţă de răzbunare, care va înceta numai atunci când Karoski va fi după gratii sau mort. Şi poate nici măcar atunci.
   Preotul tocmai vroia să îi pună o mână pe umăr lui Dicanti dar se abţinu în ultimul moment. Deşi inspectoarea nu îl văzuse, pentru că stătea cu spatele, intuise ceva. Se întoarse şi îl privi pe Fowler neliniştită.
   - Aveţi grijă, părinte. Acum el ştie că vă aflaţi aici iar asta ar putea să schimbe tot. Pe deasupra, nici nu ştim sigur cum arată. A dovedit că este foarte bun să se camufleze.
   - S-a schimbat aşa de mult în 5 ani?
   - Părinte, eu am văzut poza lui Karoski pe care mi-aţi arătat-o şi l-am văzut şi pe fratele Francesco. Nu aveau nimic de-a face unul cu altul.
   - Biserica era foarte întunecată iar dumneavoastră nu aţi acordat multă atenţie unui bătrân călugăr carmelit.
   - Părinte, credeţi-mă. Mă pricep la fizionomii. Poate purta meşă iar barba îi acoperea jumătate din faţă, dar arăta ca un bătrân veritabil. E foarte bun la deghizare iar acum ar putea fi cu totul altă persoană.
   - Da, eu l-am privit în ochi, dottora. Dacă îmi apare în cale, voi ştii cine este. Şi nu îl vor ajuta aceste trucuri.
   - Nu luaţi în calcul doar trucurile, părinte. Acum are şi un pistol de 9 mm şi 30 de gloanţe.
   Lipseau arma lui Pontiero şi încărcătorul de schimb.

MORGA MUNICIPALĂ

JOI, 7 aprilie 2005. 01:32

   Asistă pietrificată la autopsie. O dată dispărută adrenalina primelor momente, începu să se simtă din ce în ce mai îndurerată.
   Fusese peste puterile ei să suporte bisturiul medicului legist, secţionându-i colegul, dar a rezistat. Medicul legist a spus că Pontiero fusese lovit de patruzeci şi trei de ori cu un obiect neascuţit, probabil candelabrul însângerat care fusese găsit la locul crimei. Nu se pronunţă asupra obiectului care cauzase tăieturile de pe corp, inclusiv cea adâncă de la gât, aşteptând mulajele inciziilor făcute în laborator.
   Paola asculta concluziile ca printr-o ceaţă deasă care nu îi atenua în niciun fel durerea. Rămase acolo ore în şir, impunându-şi o pedeapsă inumană. Dante a apărut în sala de autopsii, a pus câteva întrebări şi a plecat imediat. Boi a făcut şi el act de prezenţă, dar a fost doar de dragul aparenţelor. A plecat repede, năucit şi sceptic, spunând că vorbise cu el doar cu câteva ore înainte.
   Când medicul legist a terminat, a lăsat cadavrul pe masa de metal. Tocmai vroia să îi acopere faţa când Paola spuse:
   - Nu.
   Medicul înţelese şi ieşi fără să spună un cuvânt.
   Corpul era spălat, dar chiar şi aşa tot se mai simţea un miros vag de sânge. În lumina albă şi rece îndreptată fix spre el, mignionul subinspector părea minuscul. Loviturile acopereau corpul său ca nişte medalii de durere, iar rănile enorme, ca nişte guri obscene, încă emanau mirosul de aramă al sângelui.
   Paola căută plicul în care se aflau obiectele găsite asupra lui Pontiero. Nişte mătănii, nişte chei, portofelul. Un pix, o brichetă, un pachet de ţigări început de curând. Văzând acest ultim obiect şi realizând că nimeni nu va mai fuma acele ţigări, se simţi foarte tristă şi singură. Şi începu să conştientizeze că prietenul ei, colegul ei, era mort. Cu un gest de negare, luă o ţigară. Bricheta sparse liniştea din sala de autopsii cu flacăra ei puternică.
   Paola se lăsase de fumat de la moartea tatălui său. Avu o senzaţie de tuse şi trase din ţigară şi mai adânc. Scoase fumul direct spre semnul care indica fumatul interzis, aşa cum îi plăcea lui Pontiero să facă.
   Şi începu să se despartă de el.
   La dracu, Pontiero! Futu-i! La dracu, la dracu, la dracu! Cum ai putut să fii atât de prost? Toate astea s-au întâmplat din cauza ta. Uită-te şi tu la tine. Nici măcar nu am lăsat-o pe nevastă-ta să-ţi vadă cadavrul. Te-a aranjat, la dracu, ce bine te-a aranjat. Ea nu ar fi rezistat, nu ar fi putut să te vadă aşa. Mai mare ruşinea. Ţie ţi se pare normal ca eu să fiu ultimul om de pe pământ care te vede dezbrăcat? Te asigur că nu este genul de intimitate pe care mi-l doresc de la tine. Nu, dintre toţi poliţaii din lume, tu erai cel mai prost candidat pentru un coşciug închis şi l-ai câştigat. Totul pentru tine. Pontiero, nerod, neghiob, nu ţi-ai putut da şi tu seama? Cum dracu te-ai băgat în tunelul ăla?
   Nu pot să cred. Tu ai fost întotdeauna candidat pentru un cancer la plămân, ca nenorocitul de taică-meu. Doamne, nu poţi să îţi faci nici cea mai mică idee la ce mă gândeam eu de fiecare dată când îţi aprindeai una de-asta. Îl vedeam din nou pe tatăl meu în patul de la spital, scuipându-şi plămânii în cearceafuri. Şi eu învăţând acolo seara. Iar dimineaţa la facultate. Iar seara îmi băgăm materia în cap pe un fond de tuse. Mereu am crezut că o să stau şi lângă patul tău ţinându-te de mână în timp ce tu îţi dădeai duhul printre Ave Maria şi Tatăl Nostru, uitându-te la fundul infirmierelor. Asta, asta ar fi trebuit să se întâmple iar nu asta. Neghiobule, nu puteai să mă suni? La dracu, parcă zâmbeşti, ca şi cum te-ai scuza. Sau ai impresia că a fost vina mea? Nevasta şi copiii tăi nu cred asta acum, dar aşa vor gândi când le voi povesti totul. Dar nu, Pontiero, nu este vina mea.
   Este vina ta şi numai a ta, imbecilule, imbecilul dracului. De ce, căcat, te-ai băgat în tunelul ăla? Ah, blestemată să-ţi fie încrederea ta nesuferită în toţi cei care poartă sutană.
   Nemernicul de Karoski, ce ne-a păcălit. Bine, m-a păcălit pe mine şi ai plătit tu. Barba aia, nasul ăla. Îşi pusese ochelarii doar ca să ne păcălească, să-şi bată joc de noi. Porcul dracului.
   M-a privit drept în ochi, dar nu am putut să îi văd ochii din spatele fundurilor ălora de pahar pe care îi avea pe faţă. Barba aia, nasul ăla. Crezi ca nu l-aş recunoaşte dacă l-aş vedea din nou? Ştiu deja ce gândeşti. Să mă uit în pozele făcute la locul faptei când l-a omorât pe Robayra, să văd dacă apare într-una dintre ele chiar şi pe fond depărtat. Şi chiar asta voi face, pentru numele lui Dumnezeu. Chiar asta voi face. Dar nu mai face pe deşteptul. Şi nu mai zâmbi, tâmpitule, nu mai zâmbi.
   Este doar rigor mortis pentru numele lui Dumnezeu. Şi mort vrei să îmi pui în cârcă greşelile tale. Îmi spuneai că nu ai încredere în nimeni. Ai grijă, îmi spuneai. Pot să ştiu de ce îmi dădeai mie atâtea sfaturi dacă tu nu le urmai? Doamne, Pontiero. M-ai lăsat cu o chestie foarte nasoală. Din cauza prostiei tale crase acum sunt singură cu monstrul ăsta. La dracu, dacă urmărim un preot acum toate sutanele devin automat suspecte, Pontiero. Nu mă lua cu d’astea. Nu-mi veni acum cu scuza că părintele Francesco părea un bătrân abandonat şi şchiop. La dracu, ce ciomăgeală ţi-a mai tras. La dracu, la dracu! Cât te urăsc, Pontiero. Ştii ce a zis nevastă-ta când a auzit că ai murit? A spus: „Nu se poate să moară. Îi place jazz-ul”. Nu a spus: „Are doi copii” sau „Este soţul meu şi îl iubesc”. Nu, a spus că îţi place jazz-ul. De parcă Duke Ellington sau Diana Krall ar fi fost o vestă antiglonţ. La naiba, ea te simte, încă simte că eşti viu, aude vocea ta aspră şi muzica pe care o asculţi. Încă miroase ţigările pe care le fumezi. Pe care le fumai. Cât te urăsc. Bisericosul naibii... la ce îţi folosesc acum toate rugăciunile? Alea care sperai tu să îţi acopere spatele.
   Da, da, îmi amintesc ziua când am mâncat pastrami în Piazza Colonna. Mi-ai spus că preoţii sunt doar nişte oameni cu o datorie, nu îngeri. Că Biserica nu înţelege asta. Şi îţi jur că îi voi spune asta următorului Papă, îţi jur. Când va apărea la balconul din Sfântul Petru, o s-o scriu pe o pancartă atât de mare, că nu va avea cum s-o rateze. Pontiero, idiotul dracului! Asta nu era bătălia noastră. Oh, la naiba, mi-e frică, foarte frică. Nu vreau să sfârşesc ca tine. Masa asta pare foarte rece. Dar dacă mă urmăreşte Karoski până acasă?
   Pontiero, idiotule, asta nu este bătălia noastră. Este o bătălie a preoţilor şi a Bisericii lor. Şi să nu îmi spui că este şi a mea. Eu nu mai cred în Dumnezeu. Mai bine spus, da, cred. Dar nu cred că este de treabă. Dragostea mea pentru el m-a adus la picioarele unui mort care ar fi trebuit să mai trăiască treizeci de ani. S-a terminat mai repede decât un deodorant ieftin, Pontiero. Iar acum nu a mai rămas decât mirosul morţilor, al tuturor morţilor pe care i-am văzut în toţi aceşti ani. Corpuri care miroseau a putred prea devreme pentru că Dumnezeu nu a ştiut să îi facă bine pe unele dintre creaturile sale. Iar cadavrul tău este cel care miroase cel mai rău dintre toate. Şi nu te uita aşa la mine. Nu-mi spune că Dumnezeu crede în mine. Un Dumnezeu bun nu ar lăsa să se întâmple toate aceste lucruri, nu ar lăsa ca unul dintre ai lui să devină lup între oi. Ai auzit şi tu ce a spus părintele Fowler. Pe sugaru’ ăsta l-au aranjat rău de tot acolo jos iar acum caută emoţii mai puternice chiar şi decât violarea copiilor. Iar despre tine ce zici? Ce fel de Dumnezeu permite unui habotnic ca tine să fie pus într-un frigider, în timp ce colega lui ar putea să îi bage mâna întreagă în răni? La naiba, nu era bătălia mea, nu mai mult decât să prind şi eu un degenerat d’ăsta şi să dau bine pe lângă Boi.
   Dar se pare că sunt inutilă. Nu, taci. Nu mai spune nimic. Nu mă mai proteja. Nu sunt un copil. Da, am fost inutilă. E bine să recunosc asta. Nu am gândit clar. Toate astea m-au depăşit foarte tare, dar gata. S-a terminat. La naiba, nu era bătălia mea dar acum este. Acum este ceva personal, Pontiero. Acum mă doare în fund de presiunea Vaticanului, de Cirin, de Boi şi de mama care i-a născut. Acum voi face orice şi nu îmi pasă dacă vor cădea capete pe drum. O să-l prind, Pontiero. Pentru tine şi pentru mine. Pentru nevastă-ta care aşteaptă aici afară şi pentru cei doi mucoşi ai tăi. Dar mai presus de toate, pentru tine, pentru că eşti congelat şi pentru ca faţa ta nu mai este faţa ta.
   Dumnezeule, în ce hal te-a măcelărit. În ce hal te-a măcelărit şi ce singură mă simt. Te urăsc, Pontiero. O să îmi fie foarte dor de tine.

   Paola ieşi pe hol. Fowler o aştepta privind fix peretele, aşezat pe o bancă de lemn. S-a ridicat în picioare când a văzut-o.
   - Dottora, eu...
   - E ok, părinte.
   - Nu, nu este ok. Ştiu asta după tot ceea ce s-a întâmplat. Dumneavoastră nu sunteţi bine.
   - Bineînţeles că nu sunt bine. La naiba, Fowler, nu o să cad acum în braţele dumneavoastră, copleşită de durere. Asta se întâmplă doar în filme.
   Deja vroia să plece când apăru Boi lângă ei.
   - Dicanti, trebuie să vorbim. Sunt foarte îngrijorat pentru dumneavoastră.
   - Şi dumneavoastră? Ce noutate. Îmi pare rău dar nu am timp de discuţii.
   Doctorul Boi îi tăie calea. Capul ei îi ajungea la piept.
   - Nu înţelegeţi, Dicanti. O să vă iau cazul. Acum miza e prea mare.
   Paola ridică privirea. Rămase cu privirea fixă şi vorbi rar, foarte rar, cu vocea îngheţată, lipsită de tonalitate.
   - Ascultă-mă bine, Carlo, pentru că o să îţi spun asta doar o singură dată. O să îl prind pe cel care i-a făcut asta lui Pontiero. Nici tu, nici altcineva n-are ce face în această privinţă. E clar?
   - Cred că nu ştiţi cine este şeful aici, Dicanti.
   - Poate. Dar eu ştiu bine ce am de făcut. Dă-te la o parte, te rog.
   Boi deschise gura ca să îi răspundă, dar în loc de asta, se dădu la o parte. Paola se îndreptă furioasă spre ieşire.
   Fowler zâmbea.
   - Ce e aşa amuzant, părinte?
   - Dumneavoastră, presupun. Nu mă păcăliţi. Nu v-aţi gândit nicio clipă să îi luaţi cazul, nu?
   Directorul UACV se prefăcu a fi surprins.
   - Paola este o femeie puternică şi independentă, dar trebuie să se concentreze. Toată furia din ea poate fi dirijată, canalizată.
   - Domnule director... ascult cuvinte, dar nu adevăruri.
   - De acord. Recunosc. Mi-e frică pentru ea. Trebuia să ştiu dacă are forţa necesară ca să meargă mai departe. Orice alt răspuns mi-ar fi dat, m-ar fi făcut să o eliberez de această sarcină. Nu avem de-a face cu cineva normal la cap.
   - Acum sunteţi sincer.
   Fowler a intuit că sub administratorul şi politicianul cinic se ascundea o fiinţă umană. Îl vedea aşa cum era el în acea dimineaţă, cu hainele ponosite şi sufletul sfâşiat în urma morţii unuia dintre subordonaţii săi. Poate că Boi îşi petrecea mult timp ca să se bage în faţă, dar aproape întotdeauna îi acoperise Paolei spatele. Şi era evident că încă mai era foarte atras de ea.
   - Părinte Fowler, trebuie să vă cer o favoare.
   - Nu!
   - Poftim? spuse uimit Boi.
   - Nu trebuie să îmi cereţi. Voi avea grijă de dottora, pentru dumneavoastră. De bine, de rău, am rămas doar trei. Fabio Dante, Dicanti şi eu. Va trebui să facem front comun.

UACV – SEDIUL CENTRAL

Via Lamarmora, 3

Joi, 7 aprilie 2005. 08:15

   - Nu puteţi să aveţi încredere în Fowler, Dicanti. Este un asasin.
   Paola ridică ochii încercănaţi din dosarul lui Karoski. De-abia dacă dormise câteva ore şi venise la birou dis-de-dimineaţă. Ceva neobişnuit pentru ea: Paola era dintre aceia cărora le plac mic dejunurile lungi şi să ajungă la birou liniştiţi pentru ca apoi să plece seara târziu. Pontiero îi tot spunea că astfel pierdea frumoasele răsărituri ale Romei. Inspectoarea nu a ştiut să aprecieze nici acea dimineaţă pentru că era ocupată să îl onoreze pe Pontiero într-un mod personal, dar din biroul său răsăritul era extrem de frumos. Lumina se târa leneşă pe colinele Romei, în timp ce razele soarelui zăboveau pe fiecare clădire în parte, pe fiecare cornişă, salutând arta şi frumuseţea Oraşului Etern.
   Formele şi culorile zilei îşi făceau apariţia atât de timide, încât aveai impresia că sunau întâi la uşă ca să ceară voie. Dar Fabio Dante fu cel care intră fără să sune la uşă, făcând o acuzaţie surprinzătoare. El apăru cu jumătate de oră mai devreme faţă de ora stabilită. Avea un plic în mână şi scuipa venin.
   - Dante, aţi băut ceva?
   - Nici vorbă. Vă spun că este un asasin. Vă amintiţi că v-am spus să nu aveţi încredere în el? Numele lui a declanşat o alarmă în capul meu. O amintire îngropată în mintea mea. Aşa că am investigat puţin presupusa lui carieră militară.
   Paola sorbi din cafeaua din ce în ce mai rece. Era intrigată.
   - Şi nu este militar?
   - Ah, bineînţeles că este. Preot militar. Dar nu este în Forţele Aeriene. Este în CIA.
   - CIA? glumiţi?
   - Nu, Dicanti. Fowler nu este un om care trebuie luat în serios. Ascultaţi: s-a născut în 1951, într-o familie bogată. Tatăl lui avea o fabrică de medicamente sau cam aşa ceva. A studiat psihologia la Princeton. A terminat studiile la 20 de ani magna cum laudae.
   - Magna cum laudae. Nota maximă. Înseamnă că m-a minţit. A spus că nu a fost un elev foarte strălucit.
   - V-a minţit referitor la asta şi la alte lucruri. Nu a fost la ceremonia de absolvire. Se pare că s-a certat cu tatăl său şi s-a înrolat voluntar în războiul din Vietnam în 1971. A făcut 5 luni de instrucţie în Virginia şi 10 luni în Vietnam cu gradul de locotenent.
   - Nu era puţin cam tânăr ca să fie locotenent?
   - Glumiţi? Un licenţiat universitar voluntar? Sigur, aveau de gând să îl facă general. Nu se ştie ce i-a trecut prin cap în acei ani, dar nu s-a întors în Statele Unite după război. A studiat la un seminar din Germania occidentală şi s-a hirotonit în 1977. Apoi, există urme de-ale lui în multe locuri: Cambodgia, Afghanistan, România. Ştim că s-a dus în China în vizită şi a trebuit să plece de urgenţă.
   - Asta nu înseamnă că este agent CIA.
   - Dicanti, toate dovezile sunt aici.
   În timp ce vorbea, îi arăta Paolei fotografii, majoritatea alb-negru. Îl putea vedea pe Fowler ciudat de tânăr pierzând părul progresiv, pe măsură ce pozele se apropiau de prezent. L-a văzut pe Fowler lângă un morman de saci de pământ într-o junglă, înconjurat de soldaţi. Avea trese de locotenent. L-a văzut într-o infirmerie lângă un soldat care zâmbea. L-a văzut în ziua hirotonisirii sale primind împărtăşania chiar acolo, la Roma, de la însuşi Paul VI. L-a văzut pe un câmp, cu avioane în fond, îmbrăcat în preot, înconjurat de soldaţi tineri...
   - Când e făcută asta?
   Dante îşi consultă notiţele.
   - Este din 1977. După hirotonisirea sa, Fowler s-a întors în Germania, în baza aeriană de la Spangdahlem. Ca preot militar.
   - Apoi povestea lui coincide.
   - Aproape... dar nu în totalitate. Într-o notă care nu ar fi trebuit să se afle aici, dar se află, se precizează că: „John Abernathy Fowler, fiul lui Marcus şi Daphne Fowler, locotenent în USAF, este avansat în grad şi primeşte o mărire de salariu după terminarea încununată de succes a pregătirii practice şi a materiilor de contraspionaj” în Germania occidentală. În plin război civil.
   Paola făcu un gest ambiguu. Nu reuşea să înţeleagă.
   - Aveţi răbdare, Dicanti, că nu se termină aici. După cum v-am spus înainte, a călătorit în multe locuri. În 1983 a dispărut câteva luni. Singura persoană care ştie ceva despre el este un preot din Virginia.
   Aici Paola se dădu bătută. Un militar care dispare câteva luni în Virginia putea să meargă într-un singur loc: la sediul CIA din Langley.
   - Continuaţi, Dante.
   - În 1984 Fowler apare din nou pentru o perioadă scurtă în Boston. Părinţii lui mor în iulie într-un accident de maşină. El apelează la un birou notarial şi cere ca toţi banii săi şi toate proprietăţile să fie date la săraci. Semnează toate actele necesare şi se cară. Conform celor spuse de notar, suma tuturor proprietăţilor părinţilor săi şi a firmei era de 80 de milioane şi jumătate de dolari.
  Dicanti scoase o şuierătură de uimire.
   - Asta înseamnă mulţi bani şi reprezentau şi mai mult în 1984.
   - Ei bine, s-a detaşat de tot. Ce păcat că nu l-aţi cunoscut înainte, nu-i aşa, Dicanti?
   - Ce insinuaţi, Dante?
   - Nimic, nimic. Şi pentru a termina nebunia, Fowler pleacă în Mexic iar de acolo în Honduras. Este numit preot militar în baza militară de la El Aguacate, deja cu gradul de maior. Şi acolo devine un asasin.
   Paola împietri când văzu următoarea serie de fotografii. Şiruri de cadavre aruncate în gropi comune prăfuite. Muncitori cu lopeţi şi măşti care de-abia puteau ascunde teroarea de pe faţa lor. Corpuri neîngropate care putrezeau la soare. Bărbaţi, femei, copii.
   - Dumnezeule, ce e asta?
   - Cum staţi cu istoria? Eu stau foarte prost. A trebuit să caut pe internet ca să aflu despre ce era vorba. Se pare că, în Nicaragua a avut loc o revoluţie sandinistă. Contrarevoluţia, numită Contras în Nicaragua, vroia să readucă un guvern de dreapta la putere. Guvernul lui Ronald Reagan a susţinut pe ascuns partizanii rebeli, partizani care ar fi trebuit să se numească terorişti în multe situaţii. Oare ghiciţi cine era ambasador în Honduras în acea vreme?
   Paola începu să facă legături cu mare viteză.
   - John Negroponte.
   - Premiul pentru brunete! Fondatorul bazei aeriene din El Aguacate, chiar la frontiera cu Nicaragua, bază de pregătire militară pentru partizanii Contras. Conform The Washington Post, El Aguacate era un „centru clandestin de detenţie şi tortură, care se aseamănă mai mult cu un lagăr de concentrare decât cu o bază militară a unei ţări democratice”. Aceste minunate poze au fost făcute acum zece ani. Au fost o sută optzeci şi cinci de bărbaţi, femei şi copii în aceste fose. Şi încă nu s-a aflat numărul exact de cadavre care ar putea să ajungă până la trei sute, îngropate în munţi.
   - Doamne Dumnezeule, totul este oribil.
   Groaza de a vedea acele fotografii totuşi nu a împiedicat-o pe Paola să facă un efort pentru a-i acorda lui Fowler şansa de a se apăra. Dar nici asta nu l-ar fi putut ajuta cu nimic.
   - Totul se află aici. Era preot într-un lagăr de concentrare, pentru numele lui Dumnezeu! Cu cine credeţi că vorbeau condamnaţii înainte de a muri? Cum ar fi putut el să nu fie la curent cu toate astea?
   Dicanti îl privi tăcută.
   - De acord, ispettora, mai doriţi alte dovezi? Sunt materiale din belşug. O notă de la San’Uffizio spune că în 1993 a fost chemat la Roma pentru a face o declaraţie referitoare la asasinatul a 32 de călugăriţe cu 7 ani înainte. Călugăriţele fugiseră din Nicaragua şi au ajuns la El Aguacate. Le-au violat, le-au plimbat cu elicopterul şi apoi, plaf, omletă de călugăriţe. Printre altele a făcut declaraţii şi despre 12 misionari catolici daţi dispăruţi. Baza acuzaţiilor era aceea că el ar fi fost la curent cu tot ce se întâmplase şi că nu a denunţat aceste încălcări flagrante ale drepturilor omului. Oricum, ar fi fost la fel de vinovat ca atunci când ar fi condus el însuşi elicopterul.
   - Şi ce sentinţă a dat Sfântul Scaun?
  - Ei, bine, nu au existat suficiente probe pentru a-l condamna. A scăpat ca prin urechile acului. Dar, totuşi, a căzut în dizgraţia ambelor părţi. Cred că singur a decis să plece din CIA. S-a chinuit o perioadă cu chiu cu vai, şi a sfârşit la Institutul Sfântul Matei.
   Paola privi o bună bucată de timp fotografiile.

..........................................